bietotkci msTrrumin de lîhgvîsticâ 1PEÎSTA1I CÂRTI Hr. LEXICONUL TEHNIC ROMÎN ELABORARE NOUĂ întocmită prin îngrijirea ASOCIAŢIEI ŞTIINŢIFICE A INGINERILOR Şl TEHNICIENILOR DIN R. P. R. (A. S. I. T.) DE UN COLECTIV SUB CONDUCEREA Prof. Dr. Ing. REMUS RĂDULEJ 7 E-Fir EDITURA TEHNICĂ BUCUREŞTI, 1960 COMISIA DE ÎNDRUMARE A A. S. I. T. Prof. ing. Constantin Atanasiu; Prof. dr. ing. Ştefan Bălan, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Prof. ing. loan Grosu; Prof. dr. ing. Ştefan Nădăşan, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Acad. prof. dr. ing. Costin A. Nenifescu; Ing. Carol Neumann; Ing. Alexandru Priadcencu, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Acad. prof. ing. Nicolae Profiri; Prof. dr. ing. Remus Rădulef, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Conf. ing. Oliviu Rusu. Redactor responsabil de carte: Ing. Benno Nachbar Pregătirea manuscrisului: Gabriela Niculescu şi Ion Tudor Corector responsabil: Valeria Beldianu Dat la cules: 22. 05. 60. Bun de tipar 14. 10. 60. Hîrfie velină ilustraţii de 80 g/m2, 54X84)8. Coli editoriale 118,51. Coli de tipar 82,50. Planşe 1. Comanda PT 4934. A. 04151. E. 22990. Indicele de clasificare pentru bibliotecile mari 413:62=R. Indicele de clasificare pentru bibiiotecile mici 413. Tiparul executat la întreprinderea Poligrafică Sibiu, Str. I. V. Stalin, nr. 15.— R. P. R. COLABORATORI Anton Petre, inginer (Mine] Antonescu Ion, inginer (Geotehnică) Antoniu S. Ion, doctor inginer, profesor universitar (Electrotehnică, Aparate de măsură) Atanasiu Ion, doctor inginer (Electrochimie) Atanasiu Victor, inginer (Chimie analitică) Avramescu Aurel, doctor inginer, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Electrotehnică, Aparataj) Badea Ion Arsene, inginer, conferenţiar universitar (Electricitate) Barbu Virginia, doctor în Ştiinfe, profesor universitar, laureată a Premiului de Stat (Paleontologie) Bădan Nicolae, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Filatură) Bălan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat al Premiului de Stat Bălănescu Grigore, doctor în Ştiinfe (Industria alimentară) Beiu-Palade Ernest, inginer, lector universitar (Statica construcţiilor) Bianu V., doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Instrumente muzicale) Bistriceanu Evdochia, inginer (Industria textilă, Industria pielăriei) Bocioagă Viorica, doctor în Ştiinfe (Industria alimentară) Boerescu Cezar, inginer (Telecomunicaţii, Propagarea undelor, Antene) Braniscki Alexandru, doctor inginer (Materiale refractare) Bratu Emilian, doctor inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Industria chimică, Procedee şi Aparate) Cantuniari Cristu Ion, inginer (Maşini, Termotehnică) Cartianu Paul, inginer (Electrotehnică) Chifulescu Georgeta, arhitectă (Arhitectură, Urbanism) Chifulescu Traian, arhitect, lector universitar (Arhitectură, Urbanism) Ciorănescu Ecaterina, doctor în Ştiinfe, conferenfiar universitar (Farmacie, Produse farmaceutice) Ciplea Liciniu, doctor inginer (Tehnica militară, Gaze) Cociu Voinea, inginer, conferenţiar universitar (Industria pielăriei) Constantinescu Anton, inginer (Chimie anorganică) Constantinescu Gh., inginer (Chimie organică) Constantinescu Liviu, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Geofizică) Constantinescu Mircea, inginer (Hidrologie) Constantinescu VirgiI, inginer (Aviaţie) Corodeanu Ion, inginer, conferenfiar universitar (Tracţiune electrică) Cosma Gh.f conferenfiar universitar (Electrotehnică) Cosmin Gheorghe, inginer (Electrotehnică) Costăchel Aurel, inginer, conferenfiar universitar (Topografie, Geodezie) Costeanu George, doctor în Ştiinfe, profesdr universitar, laureat al Premiului de Stat (Chimie anorganică, Chimie fizică) Cotef Petre, doctor în Ştiinfe, conferenfiar universitar, laureat al premiului de Stat (Geografie) Cristescu Nicolae, inginer, candidat în Ştiinfe, conferenfiar universitar (Plasticitate) Davidescu Ion, arhitect (Arhitectură, Urbanism) Demetrescu C. Ilie, doctor inginer (Silvicultură) Dodu Aristide, inginer (Industria textilă, Tricotaje) Dragnea Ovidiu, inginer, conferenfiar universitar (Me-canică) Drăgan Gleb, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, conferenfiar universitar (Tehnica tensiunilor înalte) Duca Zoltan, inginer, conferenfiar universitar (Metalo-tehnica) Dumitrescu-Enacu Angliei, inginer, licenfiat în Matematice (Metalotehnică, Transporturi, Termotehnică) Eftimie Cristea, inginer, asistent universitar (Construcţii civile şi industriale) Filimon Râul, inginer, profesor universitar (Topografie, Topografie minieră) Gabrielescu Vasile, inginer (Căi ferate) Genfiu luliu, inginer (Metalurgie) Georgescu G., inginer (Exploatarea petrolului, Foraj) Georgescu Paul, inginer (Hidrotehnică) Gheorghifă Ştefan, inginer, asistent universitar (Construcţii) Gheorghiu A. Costin, inginer (Telefonie, Telegrafie) Gheorghiu Mircea, inginer, şef de lucrări (Aparate electrice de măsură) Gheorghiu A. Miron, inginer (Utilaje de construcţii, Tehnica militară) Ghermănescu Mihai, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Matematice) Ghimpu Petre, doctor în Medicina veterinară (Chimie) Ghifescu Dan, inginer (Instalaţii sanitare) Grigore Ion, geolog, lector universitar, laureat al Premiului de Stat (Petrografie, Geologie) Grindea Michel, inginer, profesor universitar (Industria textilă) Grumăzescu Mircea, inginer (Acustică) Heschia Hugo, inginer (Metalotehnică, Căi ferate, Navigaţie) Horhoianu Gheorghe, inginer, asistent universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Hrisanide Dumitru, inginer, profesor universitar (Mine) lacomi D. Mircea-Mihai, inginer (Navigaţie) lliescu Gh., doctor în Ştiinfe (Industria hîrtiei) Iile Ana Maria, inginer (Industria alimentară, Cosmetică) loachim Grigore, inginer, profesor universitar (Exploatarea petrolului) loanid George, doctor în Ştiinfe (Chimie organică) lonescu Cornel Constantin, inginer (Chimie anorganică) lonescu-Muscel losif, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Materii prime) lonescu-Siseşti Benedict, inginer, conferenfiar universitar (Cărbuni) Klang Marcel, doctor în Ştiinfe (Chimie organică) Lateş Mircea, inginer, asistent universitar (Hidrotehnică) Lăzărescu Vasile, inginer, lector universitar (Geologie structurală) Manilici Vasile, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Cristalografie, Mineralogie) Manolescu Gabriel, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului, Fizica zăcămintelor) Manoliu Ion, inginer, conferenţiar universitar (Căi navigabile) Marcus Sergiu, inginer, laureat al Premiului de Stat (Industria pielăriei) Marin Alex.f inginer (Cinematografie) Marin Ion, inginer (Mine) Marinescu I., inginer (Industria alimentară) Mariş Marius, inginer conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Căi ferate) Mendelsohn Nattie, inginer, profesor universitar (Tehnologie chimică anorganică) Metsch Max, inginer (Exploatarea petrolului, Extracţie) Miclescu Theodor, inginer (Energetică) Miculescu Romulus, inginer (Metalurgie) Mihail Danr inginer, conferenfiar universitarfTopograf/e) Mihăilescu Nicolae, inginer, conferenfiar universitar, laureat al Premiului de Sfat (Coordonare tehnică; Geologie, Mine, Petrol) Mihăilescu Tiberiu doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Geometrie) Miilea Aurel, inginer (Radiocomunicaţii, Electronică) Missirliu Elisabeta, doctor în Ştiinfe, asistentă universitară (Paleontologie) Mitran Grigore, inginer, conferenfiar universitar (Cai ferate) Mofoc Dumitru, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Chimia agricolă) Mureşan Traian, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Jesătorie) Muscă Gavril, inginer (Industria cărbunilor) Nerescu Ion, inginer, conferenfiar universitar (Termotehnică) Neumann Carol, inginer, laureat al Premiului de Stat (Coordonare generală) Nicolaescu Mihai, inginer (Industria alimentară) Nicolau Emil, inginer (Construcţii) Nicolescu Nicolae, inginer (Geometria descriptivă, Desen) Niculescu Isaia, doctor inginer (Organe de maşini, Utilaj minier) Olănescu Mihai, inginer, asistent universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Orădeanu Titus, inginer (Industria lemnului) Oroveanu Tudor, inginer, conferenfiar universitar (Me-canica fluidelor) Ofel Ion, doctor în Medicina veterinară (Industria alimentară) Patrulius D., candidat în Ştiinfe, asistent universitar (Siratigrafie) Paul Eugeniu, inginer (Telecomunicaţii) Peter Andrei, inginer (Metalotehnică, Organe de maşini) Petre Augustin, inginer (Aviaţie) Petrescu Gh., inginer (Electricitate) Piringer Reinhard, inginer, şef de lucrări (Electronică) Pivniceru Constantin, inginer (Cinematografie) Pîrvulescu Nicolae, doctor inginer (Exploatarea petrolului) Ploscaru Ovidiu, inginer (Industria lemnului) Popa Mircea, inginer, lector universitar (Electrotehnică, Maşini electrice) j Popescu Mihai |, inginer, profesor universitar (Aviaţie) Popescu Ovidiu, inginer (Industria alimentară) Popovăf Mircea, doctor în Ştiinfe (Pedologie) Popovici Alexandru, inginer, şef de lucrări (Electronică) Popovici Eugen, inginer, profesor universitar (Căi ferate) Rădulef Remus, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Electrotehnică) Sachelarie I. Paul, inginer (Construcţii civile şi industriale) Samoilă M., inginer (Chimie) Sburlan Dimitrie, inginer, profesor universitar (Silvicultură, Industria lemnului) Scarlat A., inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, lector universitar (Statica construcţiilor) Scorfaru Alexandru, inginer (Geodezie, Astronomie) Sergiescu Viorel, Inginer (Electricitate, Fizica solidului) Sima Niculae, inginer (Chimie) Slave T., inginer (Industria alimentară) |Stamafiu Mihai , doctor inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Mine) Stinghe Vintilă, inginer, profesor universitar (Silvicultură) Suciu Gheorghe, doctor inginer, profesor universitar (Industria petrolului) Şeptilici Râul, inginer, conferenfiar universitar (Optică, Măsuri) Şerbănescu Ion, doctor în Ştiinfe (Geobotanică) Ştefănescu-Nica Constantin, inginer (Construcţii, Materiale de construcţie, Rezistenţa materialelor) Ştefănescu Nicolae, inginer (Exploatarea petrolului, Explorări) Teodorescu P. Petre, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, conferenfiar universitar (Rezistenţa materialelor, Elasticitate) Timotin Alexandru, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, conferenfiar universitar (Telecomunicaţii, Electrotehnică) Tocan Dumitru, inginer, lector universitar (Explo tarea petrolului, Extracţie) Tocan Ion, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, lector universitar (Exploatarea petrolului) Toma C.f inginer (Industria alimentară) Torje Ion, inginer (Industria textilă) Trifu Ion, doctor inginer (Industria alimentară) Trofin Elena, inginer, lector universitar (Hidraulică) Trofin Petre, inginer, conferenfiar universitar (Alimentări cu apă) Ţifeica Radu, doctor în Ştiinfe, inginer, licenfîat în Matematice, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Chimia fizică) Ţugulea Andrei, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, conferenfiar universitar (Electrotehnică) Vanei Gheorghe, inginer, profesor universitar (Prepararea minereurilor) Vazaca Chr., inginer (Electricitate) Vissarion Alexandru, inginer, profesor universitar (S/de-rurgie, Metalurgie, Metalografie) Vîntu Valeriu, doctor în Ştiinfe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Chimia organică) Vlădoianu Romeo, inginer (Metalotehnică, Maşini miniere) Voinea Martha, inginer (Electronică) Voinescu Victor, comandor (Navigaţie) Wermescher Victor, inginer (Construcţii) Zaharia Simion, inginer (Cinematografie) Zamfirescu Ion, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice (Tehnică militară, Armament) Zinca Simion, doctor inginer, profesor universitar (Tehnica militară, Gaze) Zugrăvescu Ion, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Chimia biologică) Zwecker Hugo, inginer (Metalotehnică, Metalurgie, Industria lemnului) I. ABREVIAŢII ant. antonim col. coloană const. constant, constantă . d. densitate d- dextro- gr. at. greutate atomică gr. mol. greutate moleculară gr. sp. greutate specifică 1- levo- m- meta- mol. moleculă nr. at. număr atomic o- orto- P“ para- p., pp. pagină, pagini p. f. punct de fierbere pl. plural p. s. punct de solidificare p. t. punct de topire sin. sinonim sing. singular v., V. vezi var. variantă S-au folosit în Lexicon simbolurile standardizate II. ABREVIAŢII PENTRU DISCIPLINELE REPREZENTATE ÎN LEXICON A A gr.........................Agrotehnică (Agronomie, Maşini şi instalafii agricole. Agricultură) Alim.apă.....................Alimentări cu apă Arh..........................Arhitectură Artă.........................Artă Arfe gr. ••<••••• • Arte grafice Astr.........................Astronomie Av...........................Aviaţie(Construcţiiaeronau- tice, Navigaţie aeriană) B Bef..........................Beton Biol.........................Biologie Bot. ........................Botanică C Cad..........................Cadastru Canal. ......................Canalizare Carfog.......................Cartografie C. f.........................Căi ferate (Construcfia de căi ferate, Circulaţie, Exploatare) Chim.........................Chimie (Generalităfi, Chimie analitică, Chimie anorganică) Chim. biol...................Chimie biologică (Chimie organică) Chim. fiz....................Chimie fizică Cinem........................Cinematografie C/c. e. .....................Calculul erorilor C/c. pr......................Calculul probabilităţilor C/c. t.......................Calculul tensorial C/c. v. ..................... » Calculul vectorial Cs. • • ■...............Construcţii (Construcf ii civile şi industriale, Fundaţii şi terasamente, Construcţii metalice) D Desen.......................Desen Drum........................Drumuri E Ec.......................... • Economie Elf. • • • ...............Electricitate şi Electrotehni- că (Aparataj, Electrochimie, Electronica industrială, Tracţiune, Distribuţie, Utilaj electric,Maşinielec-trice, Transport) Energ.......................Energetică Expl. .................• Explozivi Expl. petr..................Exploatarea petrolului (Fo- raj, Extracţie, Fizica zăcămintelor, Explorări) F Farm........................Farmacie (Produse farma- ceutice, Chimie galenică, Chimie farmaceutica) Fiz....................• Fizică (Fizicăgenerală, Acus- tică, Optică, Fizică moleculară şi atomică) Fotgrm......................Fotogrammetrie Foto........................Fotografie Fund........................Fundaţii O Gen. ....................... • Generalităţi (Simboluri) G eobot.....................Geobotanica Geo chim. ...................Geochimie Geod.........................Geodezie G eofiz......................Geofizică Geogr. ......................Geografie (Geografie fizică, Geomorfologie) Geo/.........................Geologie (Geologie genera- lă, Hidrogeologie, Geologie economică, Geologie inginerească, Geologie structurală) Geom.........................Geometrie (Geometrie ana- litică, Geometrie în plan şi în spajiu, Geometrie descriptivăşi perspectivă) Geo f........................Geotehnică H Hidr. .......................Hidraulică (Hidraulică subte- rană, Hidrologie, Mecanica fluidelor) Hidrot.......................Hidrotehnică (Construcţii hi- drotehnice, Irigaţii, Baraje, Căi navigabile) I Ig. ind......................Igienă industrială //.*•••...................... • Iluminat Ind. alim....................Industria alimentară (Indus- tria tutunului, Industria uleiurilor şi a grăsimilor, Cosmetică) Ind. cb......................Industria cărbunelui Ind. chim....................Industrii chimice (Tehnologie organică, Tehnologie anorganică, Mase plastice, Chimia petrolului, Coloranţi, Aparatede control,Industrii chimice speciale, Procedee şi aparate, Industria cauciucului, Fungicide) Ind. hîrt....................Industria hîrtiei şi a celulozei Ind. lemn....................Industria lemnului Ind. pefr................. • • Industria petrolului Ind. piei....................Industria pielăriei Ind. st. c...................Industria sticlei şi a ceramicii Ind. text....................Industria textilă (Filatură, Tricotaje, Jesătorie, Materii prime) Ind. ţar...................... • Industrii ţărăneşti Inst. conf...................Instalaţii de confort (Ventila- ţie, Condiţionare, Calorifer) Inst. san....................Instalaţii sanitare L Log..........................Logică M Mat..........................Matematice (Aritmetică, Al- gebră, Trigonometrie, Analiză matematică, Teoria mulţimilor) Mat. cs......................Materiale de construcţie (In- dustria cimentului, Materiale refractare, Lianţi) Mec. ........................Mecanică Mec. fl......................Mecanica fluidelor Mefeor.......................Meteorologie Metg.........................Metalurgie (Metalurgie fi- zică, Siderurgie, Metalurgia neferoaselor) Meff..........................Metalotehnică (Prelucrare, Utilaj, Turnătorie, Produse metalice, încercări de materiale) Mine..........................Mine (Exploatare, Utilaj mi- nier, Aeraj, Prospecţiuni şi explorări) Mineral. • ...................Mineralogie (Cristalografie) Ms............................Măsuri şi Unităţi de măsură Mş............................Maşini (Maşini de forţă, Me- canisme, Maşini-unelte, Maşini de lucru, Organe de maşini) N Nav......................* Navigaţie (Navigaţie fluvială şi maritimă, Construcţii navale) Nomg..........................Nomog'rafie O Opt...........................Optică (Optică industrială şi instrumentală) P Paleont.......................Paleontologie Ped...........................Pedologie Pefr..........................Petrografie Pisc..........................Piscicultură Plast.........................Plasticitate Pod. • ...................Poduri (de lemn, metalice, de zidărie, etc.) Poligr........................Poligrafie Prep. min.....................Prepararea mecanică (a mi- nereurilor şi a cărbunilor) R Rez. mat......................Rezistenţa materialelor (Elasticitate) S Silv..........................Silvicultură Stand.........................Standardizare St. cs........................Statica construcţiilor (Stabi- litate) Stratigr......................Stratigrafie T Tehn..........................Tehnică (Generalităţi) Tehn. med.....................Tehnică medicală Tehn. mii.....................Tehnică militară (Armament, Fortificaţii, Gaze) Te/c. ........................Telecomunicaţii (Telefonie, Radiocomunicaţii, Televiziune, Telegrafie, Electronică) Termof........................Termotehnică, Industria fri- gului Tnl...........................Tunele Topog.........................Topografie Transp........................Transporturi (rutiere, fero- viare, navale, aeriene) U Urb...........................Urbanism Ut............................Utilaj Z Zoo/..........................Zoologie Zoot..........................Zootehnie 1 E,e; E,s; H,tj Fiz., Elf.: Simbol iifera 1 penfru intensitatea cîmpu- 1. EL lui electric. 2. E 2. Elf.: Simbol literal pentru valoarea efectiva a tensiunii (sau a „forţei") electromotoare. 3. E 3. Elf.: Simbol literal pentru tensiunea (potenţialul) de electrod. 4. E 4. Fiz.: Simbol literal pentru energie. 5. E 5. Rez. maf.: Simbol literal pentru modulul de elas- ticitate. 6. E 6. Geot.: Simbol literal pentru modulul de compre-sibilitate. 7. E 7. Fiz.: Simbol literal pentru iluminare. 8. i Topog.: Simbol literal, pentru punctul cardinal Est. , 9. i, stratul Te/c..* Zonă a ionosferei (v.), situată la altitudinea de circa 100*'140 km, în regiunea disociaţiei oxigenului atmosferic, lonizaţia e produsă de radiaţia ultravioletă a Soarelui şi e de ordinul a 1 -**2,5-105 ioni pozitivi pe 1 cm3. Densitatea Na ionilor din stratul E, care există ziua, variază în funcţiune de distanţa zenifală % a Soarelui: ^ = Vcos X ; frecvenţa critică (v.) e dată de fc~fc max '\fcos %. Stratul E nu e birefringent. Proprietăţile sale variază foarte puţin, iar calculul frecvenţei maxime utilizabile pentru o radiotransmisiune folosind reflexiunea pe stratul E se poate face cu o bună precizie. Frecvenţa critică maximă e de ordinul a 4 MHz. V. şî Propagarea undelor radioelectrice. 10. E, strafiiS ~ sporadic. Te/c.: Formaţiune ionosferică neregulată, situată la altitudini puţin mai mari decît stratul E şi constituita, probabil, din nori discreţi de ioni. Apare în special vara, în anii cu activitate solară slabă, iar probabiiHatea apariţiei ei creşte cu latitudinea geomagnetică. Durata ei e de ordinul cîtorva ore. Se produce şî noaptea. Particularităţile ei sînt ionizaţia intensă (frecvenţa critică atinge adeseori 15 MHz) şi transparenţa pentru frecvenţe mai joase decît frecvenţa critică, o aceeaşi unda fiind parţial reflectată, parţial transmisă spre stratul F. 11. e 1. Maf.: Simbol literal pentru baza logaritmilor naturali: e = iim [ 1+~V • (ea* 2,718 281 828 459...) 12. e 2. Maf.: Simbol literal pentru excentricitatea conicelor. 13. e 3. Fiz.: Simbol literal pentru cuanta electrică elementară (notată şi qo). 14. e 4. Fiz.: Simbol literal penfru coeficientul de emisiune, is- e 5. Fiz.: Simbol literal pentru radiaţia care corespunde liniei Fraunhofer cu lungime de undă de 4383,547 A. 16. e 6. Elf.: Simbol literal pentru valoarea instantanee a tensiunii (sau a „forţei") electromotoare. 17. e 7. Mş.: Simbol literal pentru excentricitatea diferitelor elemente de maşini (excentrice, came, etc.). 18. £ 1. Mec.: Simbol literal pentru acceleraţia unghiulară. 19. s 2. Mec., Rez. maf.: Simbol literal pentru lungirea specifică. 20. e 3. Fiz., Elf.: Simbol literal penfru permitivitate. 21. s 4. F/z.: Simbol literal pentru coeficientul de extincţie moleculară. 22. 8 5. Chim.: Simbol care indică o substituţie într-un lanţ de atomi de carbon, la cel de al cincilea atom. 23. s 6. Chim.: Simbol pentru prefixul epi- care indică o substituţie în poziţiile 1 şi 6, Ia un sistem de două inele ben-zenice condensate. Exemplu : CI H I hc^Cxc/C\h I I! I CI—C C CH V Xc^ H H e (epi! -dic! or naftalină. 24. s 7. Geof.: Simbol literal pentru cifra (indicele) porilor. 25. rj 1. Mec.: Simbol literal pentru viscozitatea dinamică. 26. K] 2. Fiz.: Simbol literal penfru factorul de eficacitate luminoasă. 27. Y| 3. Chim.: Simbol literal pentru pola> izaţia electrolitică. 28. tj 4. Tehn.: Simbol literal pentiu randament. £9. £ Log., Mat.: Simbol grafic pentru apartenenţă. 30. Eakleit. Mineral.: Xonoflit. (Ternen vechi, părăsit.) 31. Earnshaw, teorema fui . Fiz., Elf.: Un sistem de corpuri punctuale şi situate în vid nu se poate găsi într-o configuraţie statică stabilă, dacă forţele cari se exercită asupra corpurilor sistemului sînt excluziv forţe de airacţiune sau de repulsie invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre ele (cum sînt forţele de gravitaţie sau ceie electrostatice, coulombiene). Din teorema Iui Earnshaw rezultă că un model static a! atomilor şi al moleculelor, cari sînt formate (la scară atomică) din particule elementare încărcate, nu e posibil fără intervenţia unor forţe de natură necoulombiană. în Electrcdinamica clasică, o concluzie asemănătoare e valabilă şi penfru modelele dinamice, cu particule în mişcare, cari nu pot avea o configuraţie dinamic stabilă din cauza pierderilor de energie prin radiaţie. Imposibilitatea construirii unui rrodel static sau dina--mic stabil al atomilor şi al moleculelor, inerentă Elecfro-dinamicii clasice, a fost depăşită numai de Fizica cuantică. 32. Eastman acetat. Ind. text.: Fibră textilă care se obţine prin filarea esterului diacetilceluloză disolvat în acetonă- 1 Easfmancofor 2 Ebonită alcool. Prezintă următoarele caracteristici: lungimea de rupere 11—14 km; rezisfenfa la tracfiune în stare umedă 55—60% fafă de rezisfenfa în stare uscată; alungirea Ia lupere 22—30% în stare uscată şi 28—35% în sfare umedă; greutatea specifică 1,23 g/cm3; termoplasticitafe slabă (la 140° începe să se înmoaie); e solubilă în acetonă; e sensibilă la acizi, la alcalii şi Ia oxidanfi; are afinitate mică fafă de coloranfii obişnuifi; repriza 6,5%; grosimea 15—25 jx; finefea Nm 4500—7500; rezisfenfa la îndoiri, 15 600 de duble îndoiri; e elecfroizolanfă. Se întrebuinfează la fabricarea fesăturilor şi a tricoturilor, a firelor de efect şi ca material izoîanf în electrotehnică. 1. Easfmancolor. Cinem.: Procedeu substractiv de reproducere a culorilor prin suprapunerea a trei coloranfi monocromi. Pelicula e formată din trei straturi fotosensibile întinse pe un suport neinflamabil, fiecare strat fiind sensibil la cîfe o treime din spectrul vizibil (albastru, verde, roşu). Spre deosebire de procedeele similare (Agfacolor, Gevacolor, Ferrania-color, etc.), pelicula nega'ivă posedă o mască incorporată, pentru mascarea automată a absorpfiilor parazitare în straturile purpuriu şi azuriu. Procesul de developare a negativului consistă în următoarele faze: îndepărtarea stratului antihalo, spălare, revelare, spălare, înăjbire, spălare, fixare, spălare, stabilizare, spălare, uscare. Imaginea în culori obfinută după developare e formată din culori complementare celor filmate. Pelicula pozitivă, similară principial celei negative, se deosebeşte de aceasta prin sensibilitatea spectrală a straturilor şi prin ordinea de aşezare a lor. Procesul de developare a acesteia decurge după următoarea schemă: îndepărtarea stratului antihalo, spălare, revelare, spălare, stop, spălare, înăl-bire, spălare, redeveloparea fonogramei, spălare, fixare, spălare, uscare. Redeveloparea fonogramei consistă în întinderea unei so-lufii vîscoase de revelator alb-negru pe coloana sonoră, în vederea formării stratului de argint al fonogramei, strat care în tot restul peliculei nesupuse redevelopării se elimină în procesul fixării. 2. Eba. Ind. chim.: Sin. Etilbenzilanilină (v.). 3. Ebano. Ind. pefr.: Bitum de petrol întărit prin acfiu-nea aerului. (Termen comercial.) 4. Ebarbare. Mett.: Sin. Debavurare (v.). 5. Eben. Ind. lemn.: Varietate de lemn tare, greu şi de culoare închisă, produsă de diferifi arbori exotici şi în special de abanos (v.). Se întrebuinfează în tîmplăria de mobile de lux. V. şî sub Ebenisterie. 6. Ebenisf, pl. ebenişti. Ind. lemn.: Tîmplar care confec-fionează mobile de lux, executate din lemn prefios. V. şî sub Ebenisterie. 7. Ebenisterie. Ind. lemn.: Tîmplărie de mobile de lux, fie executate din lemn prefios masiv (de abanos, de mahon, de palisandru, de trandafir, etc.), fie numai placate sau ornate prin marchetărie, intarsio, etc., cu lemn prefios. 8« Eberf, aparatul lui F/z. V. sub lonizarea aerului. 9. Eberf, reacţia Iui Ind. alim.: Reacfia pe care se bazează o metodă calitativă de apreciere a prospefimii cărnii; metoda e bazată pe identificarea amoniacului din carne cu ajutorul acidului clorhidric, în prezenfa căruia, dacă amoniacul e în cantitate mare, se formează vapori de clorură de amoniu. Metoda nu e suficient de sensibilă. 10. Ebiuisare. Ig. ind. V. sub Orbire. ii- Ebonită, pl. ebonite. Ind. chim.: Cauciuc vulcanizat întărit, care confine 25—47% sulf legat, raportat la materia primă. Cauciucul obfinut din ebonită nu mai poate fi regenerat. în cursul vulcanizării, după saturarea completă a mole- culei cauciucului, sulful neadifionaf intră în reacfie cu atomii de hidrogen şi produce hidrogen sulfurat. în prima parte a vulcanizării, punfile de sulf formate au un caracter inter-molecular; în continuarea procesului se produc punfi de sulf inframoleculare, al căror efect e creşterea durifăfii, dar nu şî împînzirea moleculelor. Din această cauză, ebonită e termo-plasfică, avînd punctul de înmuiere la circa 7Q°. Ea se prezintă sub forma unei mase dure, cu o mare rezistenfă la rupere, practic fără alungire, de culoare brună pînă Ia neagră, cu spărtură strălucitoare, şi prelucrabilă, ca şi metalele, la strung, la polizor, Ia maşina de găurit, etc. Amestecurile de ebonită se execută şi se prelucrează ca şi amestecurile de cauciuc. Amestecurile destinate fabricării ebonitei confin şarje (praf de ebonită, cretă silicioasă, talc, caolin, etc.), plastifianfi în cantităfi limitate (ulei de in polimerizat, factisuri, ceară, ruberax, cerezină), agenfi de vulcanizare (sulf şi uneori seleniu, pentru îmbunătăfirea proprietăţilor dielectrice şi a rezis-tenfei Ia căldură) şi acceleratori de vulcanizare (produşi de condensare ai aldehidelor cu aminele, cu difenilguanidina, tolilguanidinele). La elaborarea ebonitei nu se folosesc anti-oxidanţi. Vulcanizarea ebonitei se execută în matrife (vulcanizare completă în prese hidraulice; semivulcanizare în prese, urmată de vulcanizare în aer cald sau în abur liber; vulcanizare completă în abur liber), în apă şi în abur liber, cînd semifabricatul e împachetat în talc sau e bandajat. Vulcanizarea ebonitei durează mai mult timp decît a articolelor de cauciuc moale şi se conduce cu precauţiune, deoarece la o încălzire rapidă se produc reacţii exotermice violente, însoţite de degajări de cantităţi mari de hidrogen sulfurat, cari pot conduce Ia distrugerea obiectului sau la formarea de structuri poroase. Ebonită poate fi fabricată din cauciuc natural sau din cauciuc sintetic şi are următoarele proprietăţi fizico-mecanice: Tipul cauciucului Confinuful în sulf % Durata vulcanizării h -£Li^/(^t — 1) (unde Ri e rezistenţa internă, iar jx e coeficientul de amplificare al unui tub). Dacă această condiţie e satisfăcută, între punctele a, b se obţine o rezistenţă negativă, care are, pentru tensiuni aplicate mici, valoarea: 2 R; R„ Ri 1 »-R-' Variaţia curentului i, absorbit de circuitul pus sub tensiunea u aplicată între punctele a, b, are forma din fig. II, în care iga = Rn\^_Q. Se presupune că valorile şi polarităţile surselor de II. Caracteristica /=f(u} a unui circuit EccIes-Jordan*între punctele a, b. III. Circuit Eccles-Jordan alimentat de la o singură sursă de alimentare, cu priză intermediară. /. Circuit Eccles-Jordan cu reacfiune pozitivă totală. unde Rnju~0 reprezintă rezistenţa negativă definită în jurul valorii nule a tensiunii. tensiune continuă sînt alese astfel, încît pentru oricare tub tensiunea de grilă rămîne mereu negativă; deci nu există curent de grilă. Fig. III reprezintă o variantă a circuitului Eccles-Jordan, mai utilă în practică, deoarece foloseşte o singură sursă de alimentare, cu priză intermediară. Circuitul simetric Eccles-Jordan, avînd două poziţii de echilibru stabil, e folosit ca circuit basculant (v.) bistabil pentru închiderea sau deschiderea unui circuit (de ex. în comutatorul electronic), pentru numărarea impulsiilor în numărătoarele electronice, în maşinile de calcul electronice digitale, pentru a obţine oscilaţii, etc. înlocuind cuplajul de curent continuu între etaje cu un cuplaj cu condensatoare, circuitul Eccles-Jordan se transformă într-un multivibrator (v.), producător de oscilaţii de relaxaţie puternic nesinusoidale. 6. Ecdemit. Mineral.: Pbe[Cl40|(As03)2]. Mineral din grupul atacamitului (v.), întîlnit foarte rar în filoanele metalifere. Cristalizează în sistemul pătratic. Se prezintă, de cele mai multe ori, sub formă de agregate compacte granulare. Are culoare galbenă deschisă pînă la verzuie şi luciu gras pînă la adamantin. Are clivaj bun după (001), duritatea 2,5 şi gr. sp. 7,1. E translucid şi optic uniax, cu indicii de refracţie (0 = 2,32 şi 8 = 2,25. Sin. Heliofilit. 7. Ecgonină. Chim., Farm.: Acid a-tropincarbonic, derivat al tropanului, obţinut prin hidroliza cocainei cu acid clor-hidric concentrat. Ecgonină conţine un nucleu pirolidi- h2C-------CH--------CH—COOH nic, condensat cu unul pi- | | peridinic. Prin încălzire în N—-CH3 CH—OH anumite condiţii, ecgonină it^ J[ti se decarboxilează şi trece ^C CH CH2 în tropină. Ecgonină e o substanţă cu p. f. 198°, care se disolvă în apă. Prin mefilarea şi benzoilarea ecgoninei se obţine uşor cocaină. Această reacţie e folosită în industrie unde, în loc de a o extrage din alcaloizii cu cari se găseşte în amestec, se transformă toate bazele în ecgonină. 8. Ecgonobifum. Ind. petr.: Clasă de bitumene libere, care cuprinde gazele naturale şi ţiţeiul. Pe lîngă hidrocarburile obişnuite, în gaze şi în ţiţei se poate găsi şî catabitum, care, sub acţiunea căldurii, în urma unor reacţii de depolimeri-zare şi de scindare a moleculelor, sau prin pierdere de bioxid de carbon (acizii graşi şi esterii lor), trece în hidrocarburi, cari constituie ţiţeiul. Eche 7 Echer 1. Eche, pl. eche. Nav..* Piesă de lemn sau de metal fixată pe capul axului cîrmei sau direct pe pana cîrmei (la bărci), şi care serveşte la manevrarea acesteia. Se deosebesc:, eche dreaptă, în formă de bară, acfionată direct manual (Ia bărci), (v. fig. a), sau cu ajutorul unei timone cu trofe (la nave); eche în formă de sector, folosită numai pe nave şi acfionată cu ajutorul unei timone cu froţe, sau printr-un servomotor care angrenează sectorul dinţat al echei (v. fig. b); eche rotundă, folosită pe baleniere, acfionată manual prin intermediul a două trofe deparîmă(v.fig. c). 2. Echellif. Mineral.: Thomsonit. (Termen vechi, părăsit.) 3. Echer, pl. echere. Tehn., Ms.: Instrument de măsură pentru unghiuri, constituit dintr-o piesă cu una sau cu două perechi de suprafefe adiacente plane, care poate fi folosit ca instrument de verificare a unghiurilor plane, ca instrument pentru desenarea sau pentru trasarea dreptelor paralele cu o direcţie .dată, etc. Se construieşte din lemn, din metal, din mase plastice, sau din două ori din mai multe materiale. Echerele pot fi: e c h e r e s i m p I e (v. fig. I aşi b, şi II a), adică cu cele două fefe de măsură într-o pozifie relativă fixă pentru unghiuri de 90° sau de alte valori; ech ere cu brafe mobile, Ia cari piesele respective sînt articulate (v. fig. / d---f şi II /), unele echere cu brafe mobile fiind echipate cu cadran pentru măsurarea unghiurilor; echerele cu c a d r a n se folosesc mai ales în atelierele de modelărie, unde sînt necesare măsurări de unghiuri, mai precise decît în tîmplăria obişnuită (v. fig-. / c). pe fata verticală a unei piese aşezate pe masa de trasare (v. fig. II k). Tipuri de eche. a) dreapta; b) în formă de sector; c) rotundă; f) eche; 2) locaşul penel; 3) mîner; 4) trofă. zn DD /. Echere folosite în tîmplăria de mobilă şi de binale, a şi b) echere simple, cu lamă; c) echer cu cadran (cu raportor); d, e, f) echere cu braţ mobil. în tîmplăria de binale se foloseşte uneori e c h e r u I cu nivelă, pentru a efectua, concomitent cu trasarea, şl controlul orizontalităfii unei suprafefe de referinfă. Echerele sînt numite diferit, după operafiile în cari sînt folosite şi după detaliile constructive. Exemple: Echer-bloc: Echer de fontă turnată, format din două plane perpendiculare. Se foloseşte la trasarea dreptelor paralele, J II. Echere folosite în metalotehnică. a şi b) echer normal simplu, respectiv cu talpă; c) echer profilat; d) echer penfru suprafaţă; e) echer cu lamă; f) echer în T, cu talpă; g) echer simplu Ia 120°; h) echer de centrare; i) echer în unghiuri; /) echer cu braţ mobil; k) echer-bloc. Echer cu braţ mobil. Echer cu un braf mobil, pentru a trasa unghiuri de diferite valori (v. fig. I d—f şi II j). Echer cu falpă: Echer de trasare, echipat cu o talpă al cărei plan e perpendicular pe planul echerului (v. fig. II b). Cu ajutorul Iui se trasează paralele pe o suprafafă plană verticală a unei piese aşezate pe masa de trasare. Echer de centrare: Echer plan, pe care se fixează o riglă gradată, astfel încît o muchie a riglei să coincidă cu bisec-toarea unghiului drept al echerului (v. fig. II h). Se foloseşte la determinarea centrului pieselor cilindrice, prin trasarea a doi diametri în două pozifii diferite ale echerului. Unele echere de centrare au şî o riglă culisantă. Echer de control. V. Echer de verificare. Echer de desen: Echer folosit în lucrări de desen cu creionul, cu tuş, etc. Serveşte de obicei, la trasarea liniilor paralele cu o direcfie dată, iar în lucrările grafice de mai mică precizie, şî la trasarea de perpendiculare sau la construirea de unghiuri corespunzătoare unghiurilor echerului. Se fabrică în formă de triunghi dreptunghi cu unghiurile la bază de 45°, sau de 30° şi de 60°. Pentru fabricarea lui se întrebuinţează mase plastice, lemn (de fag aburit, de paltin, carpen sau păr), etc. Uneori lamele (laterale) au marginile inferioare şi exterioare de lemn mai rezistent, de exemplu de păr (v. fig. III). Echer de trasare: Echer de fontă sau de ofel, folosit ia operafiile de trasare. Serveşte la trasarea unghiurilor, la , trasarea dreptelor paralele pe fefele verticale ale pieselor, III. Echer de desen. Echer cu cumpănă 8 Echer topografic sau, cu ajutorul unei rigle, la trasarea dreptelor paralele pe o suprafaţă plană, etc. (v. fig. II d şi g). Se construiesc, obişnuit, echere de 45°, 60°, 90°, 120° şi 135°. Sin. Echer de trasaj. Echer de verificare: Echer metalic cu bază plană ori prismatică şi avînd unghiul dintre suprafeţele de măsurare cu valoarea precisă de 90° (=100g), folosit Ia măsurări şi verificări de precizie, în special a perpendicularităţii dintre feţele a două obiecte ori la verificarea deplasărilor după două direcţii perpendiculare. Echerele de verificare se confecţionează, de cele mai multe ori, în trei clase de fab icaţie, abaterile limită ale unghiului drept în funcţiune de L — lungimea (în mm) a suprafeţei de măsurare folosite pentru verificare — fiind următoarele: ± (^“^ooo) M*' clasa I de fabricaţie; ±^10 + la clasa II de fabricaţie; ~(20 + ŢQ^y)l1 + L mm 20 000 clasa III de fabricaţie. Echer în T, cu talpă: Echer în forma unui T, cu o talpă într-un plan perpendicular pe planul T-ului (v. fig. II f). Echerul se aşază cu talpa pe masa de trasare. Echer în unghiuri: Echer cu care se pot trasa cîteva unghiuri de mărimi diferite (v. fig. II i). Se confecţionează din tablă de oţel cu o talpă la 90°, cu care se aşază pe masa de trasare. Tabla verticală e tăiată astfel, încît determină de exemplu un unghi de 135° şi două de cîte 90°. î. ~ cu cumpănă. Cs.: Unealtă de lemn, în formă de A sau de triunghi isoscel, echipată cu un fir 'cu plumb, folosită la verificarea orizontalităţii asi-zelor de cărămidă sau de piatră ale zidăriilor (v. fig.). 2- Echer de arpentor. Topog. V. sub Echer topografic. s. Echer fotogrammetrie. Fotgrm.: Instrument constituit dintr-un dispozitiv optic cu două prisme cu refle-xiune totală, montat la partea superioară a unui jalon sau pe un trepied, folosit în Fotogrammetria cadastrală şi arhitecturală, la marcarea pe sol a proiecţiei orizontale a marginii streşinii clădirilor aerofotografiate şi la determinarea distanţei dintre această proiecţie şi peretele clădirii. 4. Echer optic. Opt.: Sistem opiic reflectant folosit la construcţia aparatelor opt?ce pentru a schimba drumul razelor de lumină, cu un anumit unghi constant, fără ca imaginile să fie inversate; în majoritatea cazurilor, razele sînt deviate cu un unghi drept, adică razele incidente sînt perpendiculare pe cele emergente. Se deosebesc echere optice cu oglinzi şi echere optice cu prisme (v. sub Echer topografic). 5. Echer-raporfor. Nav.: Echer isoscel, confecţionat din masă plastică transparentă, avînd o gradaţie dublă de ra- Echer cu cumpănă. Echer-raportor. portor, trasată invers decît la raportoarele normale, astfel încît măsurarea unghiurilor se face cu raportorul aşezat cu arcul de cerc gradat în jos (v. fig.). El serveşte, în navigaţie, la trasarea drumurilor şi a relevmentelor. Pentru trasare, echerul se aşază cu centrul pe un meridian şi se roteşte pînă cînd în dreptul meridianului se citeşte drumul sau reievmentul cerut. 6. Echer topografic. Topog.: Instrument topografic simplu, folosit ia ridicarea sau la coborîrea de perpendiculare pe aliniamente. Se deosebesc: echere de arpentor, echere improvizate, echere cu oglinzi, echere cu prisme, echere cu lunetă şi echere speciale. Echerul de arpentor e compus dintr-o cutie metalică (de bronz, alamă sau aluminiu) în formă de prismă octogonală, cilindrică sau, rareori, sferică, cu ajutorul căruia se construiesc unghiuri fixe şi se trasează aliniamente (v. fig. /). Afară de ridicarea şi coborîrea de perpendiculare, echerul de arpentor serveşte şi la trasarea aliniamentelor rectilinii. Vizarea se face direct (fără lunetă) prin intermediul unor pinule (ferestruici lungi şi înguste, dispuse la 50 9 una de alta). Diametral opuse, o pereche de pinule, cu desenul invers, constituie un plan de viză, astfel încît echerul oferă patru plane de viză la 50g unul de altul, putîndu-se construi, cu ajutorul lui, unghiuri în multiplu de 50g. Folosirea echerului de arpentor e acceptată astăzi numai în lucrări de arpentaj (lucrări expeditive şi de precizie aproximativă) şi nu e permisă pentru segmente de perpendiculară cari depăşesc 30 m (sau maximum 40 m). Echerele improvizate sînt constituite din scîn-duri sau din şipci, dispuse în două plane perpendiculare, aşezate fie pe un baston înalt de circa 1,20 m (v. fig. II), fie /. Echer de arpentor. p) pinule. Echer Improvizai din seînduri în cuie (a, b, c, d). III. Echer improvizai din seînduri pe principiul 3-Î-5. a) linia ordonafelorj b) linia absciselor; c) panglică de oţel de 50 m; d) sfoară prelungitoare a lafurii AC. direct pe teren (v. fig. III). Sînt folosite numai la lucrări de precizie mică şi în arpentaj, mai ales în teren şes (de ex. la trasări uşoare în parcuri şi grădini, etc.J sau la trasarea curbelor, la căile de comunicaţii (drumuri, căi ferate, etc.), prin metoda coordonatelor rectangulare, cînd acestea nu sînt prea mari (sub 10--15 m) şi terenul e orizontal. Echerele cu oglinzi se bazează pe dubla refle-xiune a unei raze luminoase în două sau în trei oglinzi plane dispuse convenabil. Echerul coastelor 9 Echicurent Echerul cu două oglinzi (v. fig. /VJ are oglinzile (M şi N) dispuse astfel, încît unghiul (x) dintre'raza incidenţă AM şi raza bireflectafă NP să fie de două ori mai mare decît unghiul (co) dintre cele două oglinzi (egal cu 50g). Pentru ridicarea sau coborîrea unei perpendiculare pe un aliniament AB se aşază echerul pe verticala unui punct de pe acesta, astfel încît direcţia în care se vede imaginea unui alt punct (A sau B) de pe aliniament să coincidă cu direcţia perpendicularei în punctul P, materializată de aparat şi de un jalon plasat în punctul C. Echerele cu prisme triunghiulare formează imagini ca în fig. V//, din care se deduce uşor cum se determină direcţia IV. Echer cu două oglinzi. dublu Echerul cu două perechi de oglinzi (echerul oglinzi) e constituit din două echere simple, două oglinzi suprapuse, şi permite trasarea simultană a două unghiuri drepte în oricare punct al unui aliniament. Cele două perechi de oglinzi O1O2 şi OJOg (v. fig. V) sînt montafe astfel, încît jaloanele J\ şi J2 sînt văzute suprapuse, cînd echerul se găseşte pe aliniament. Cînd observatorul plasat în O vedeatît imaginile celor două jaloane suprapuse, cît şi direct jalonul plasat în P, echerul se găseşte atît pe aliniament, cît şi la piciorul psrpendicularei coborîte din cu cîte .J 'Ă tj T~— &J'i — m V. Mersul razelor luminoase şi suprapunerea celor frei jaloane în echerul dublu cu oglinzi, a) necoincidentă: echerul nu e pe aliniamentul Js; b) coincidenţă: echerul e pe aliniamentul JjJ2- P pe acesta. Echerul cu trei oglinzi (v. fig. V/J e constituit dinfr-o cutie mică paralelepipedică, în care sînt montate două oglinzi mici şi M9, dispuse perpendicular una sub alfa şi dintr-o oglindă mai mare N, care face unghiuri de 50g cu fiecare dintre oglinzile mici. Pe faţa exterioară a peretelui pe care sînt montate oglinzile mici e scris „vize" şi e desenată o săgeată. Oglinda N are două orificii circulare, situate la înălţimea centrelor oglinzilor mici, prin cari se poate vedea terenul din spatele oglinzii N. Modul de folosire e identic cu cel indicat la echerul cu două perechi de oglinzi. Echerele cu prisme au, în loc de oglinzi, prisme triunghiulare sau pentagonale, cari dau imagini mai clare. V/. Echer cu trei oglinzi. VIL Echer cu prisme triunghiulare. V///, Echer cu prismă penfagonală. unei perpendiculare FE pe aliniamentul AB, privind atît pe direcţia FE, pe deasupra sau pe dedesubtul prismei, cît şi în faţa oglindită M, care constituie baza mare a triunghiului isoscel al prismei. Echerele cu prismă penfagonală (prisme Prandtl) formează imagini ca în fig. VIII şi prezintă avantajul că au un cîmp vizual mai mare. Echerele cu prisme în cruce (v. fig. IX) sînt constituite din cîte două prisme, triunghiulare sau pentagonale, suprapuse. Ele permit găsirea simul- ip' IX. Echer cu prisme triunghiulare în cruce. tană a unui punct de pe un aliniament dat, şi a piciorului perpendicularei coborîte pe acest aliniament, şi pot fi folosite pînă la distanţa de 80 m. Echerele cu lunetă sînt echipate atît cu prisme, cît şi cu o lunetă pentru vizare. Echerul tahimetric „Lodis" are prismele montate Ia capătul unei tije metalice, menţinute vertical în suspensiune cardanică, şi a cărei verticalitate e verificată cu o nivelă sferică; luneta e montată perpendicular pe tijă şi serveşte la vizarea punctelor ridicate şi la măsurarea optică a absciselor şi a ordonatelor echerice orizontale, cu ajutorul unei mire speciale, aşezată în punctul vizat. Echerul tahimetric „Kipplodis" se deosebeşte de primul prin faptul că e echipat cu o lunetă care poate fi înclinată, — permiţînd efectuarea de ridicări echerice şi în terenuri accidentate, — cu un sector de cerc pe care se pot citi corecţiile de reducere la orizont a distanţelor măsurate optic, cum şi cu o nivelă montată pe lunetă, care poate servi şî la nivelmentul geometric. Echerele speciale sînt echipate cu două prisme suprapuse, dintre cari una e mobilă în jurul unui ax simetric vertical, astfel încît pot servi la determinarea oricăror unghiuri, cari sînt citite pe un cerc gradat. 1. Echerul coastelor. Nav.: Unghiul format de aripa aşezată pe bordaj (talpa) şi de aripa transversală (nervura) profilului care formează coastele navelor. Sin. Stela coastelor. 2. Echerul traverselor. Nav.: Unghiul format de talpa care se aşază pe bordaj, împreună cu aripa transversală a profilului care formează traversele punţilor. Sin. Stela traverselor. 3. Echicurent. Tehn.: Calitatea a două sau a mai multor medii în mişcare da a fi orientate în acelaşi sens. Echicurent, circulafie în ~ 10 Echilibrare 1. circulafie în 1. Tehn., Mş.: Circulafia în acelaşi sens a două sau a mai multor medii înfr-un sistem tehnic (v. fig.), în care pot efectua (transversal) r _•_______—. un schimb de substanfe sau îşi r ............ pot influenfa mutual mărimile 3 ;/* u de stare, fie prin contact direct, '7 fie printr-un corp intermediar, _____________!____ de exemplu într-un schimbător f'w _____________[_*. ^ .l-ţ-, de căldură fără modificarea stării de agregare (v. şl sub Schimbător da căldură). Avantajul circulaţiei în echicurent e schimbul mai mare de substanţă, respectiv importanţa mare a influenţării schimbării de stare (de ex. mărimea transferului de căldură) Ia începutul procesului. Circulaţia în echicurent poate prezenta dezavantajul de a reclama sisteme (de ex. schimbătoare de căldură) voluminoase. Sin. (abreviat) Echicurent. 2. circulaţie în 2. Tehn., Mş.: Circulaţia agentului motor într-o maşină de forţă, într-un singur sens, atît la ad-misiune, cîf şi la evacuare; de exemplu într-un motor cu abur cu echicurent (v.). Sin. (abreviat) Echicurent. s. Echidistant. Gen.: Calitatea unui fascicul de linii sau de suprafeţe paralele, cum şi a unui şir de puncte situate pe aceeaşi linie, de a avea distanţe egale între oricari două elemente vecine. 4. Echidisfanfă, pl. echidistanţe. Topog.: Distanţa verticală constantă care separă suprafeţele planelor orizontale de secţionare a reliefului neregulat al scoarţei pămîn- / tului, cari conţin curbele de nivel (v.). Echidistanţa naturală (v. fig.) sau numerică (E) > caracterizează succesiu-nea pe teren a curbelor ’ I ' 1 de nivel şi depinde de ! I I ! precizia care se urmăreşte, de accidentele de teren şi de scara hărţii sau a planului. De exemplu: pentru planuri topografice la scări mari_____________________________ (1:1000--.1:10 000) e: ni . LIJ< , ,, 1, 2, 5 m, iar pentru 0«*erm.narea echidistantelor. hărţile la scări mici (peste 1:10 000): 10, 20, 40, 50, 100 şi chiar 200 m. Distanţa orizontală dintre două curbe de nivel alăturate, redusă Ia scara hărţii sau a planului, e echidistanţa grafică (e) şi variază cu panta terenului. e 1 Relaţia care leagă aceste două echidistanţe e: unde n reprezintă numitorul scării hărţii sau a planului topografic. 5. ~ fofogrammetrică. Fotgrm.: Diferenţa de înălţime, constantă pentru o zonă terestră conturată, dintre planele orizontale pe cari se face fotoredresarea, cînd se aplică procedeul restifufiei fotografice. 6. Echien. Silv.: Calitatea unui arboret de a fi omogen din punctul de vedere al vîrstei, adică de a fi compus din arbori cu vîrste cari diferă cu cel mult cinci ani; dacă vîrsta arborilor diferă cu 5—20 de ani, arboretul se numeşte arboret aproape echien. 7. Echigranular. Tehn.: Calitatea unei roci (în special magmatică intruzivă), a unui aliaj, material, etc. de a avea o structură în care cristalele, respectiv granulele, au dimensiuni aproape egale. 8. Echilateral. Geom.; Calitatea unei figuri geometrice de a avea toate laturile egale (de ex. triunghi echilateral). o- Echilibrajr pl. echilibraje. Av.: Dispozitiv prin care se echilibrează efectele forţelor inerţiale (efecte de masă) asupra organelor de comandă, şi anume asupra profundorului, direcţiei sau aripioarelor. Echilibrajul se deosebeşte de compensatoare, prin faptul că acestea echilibrează efectele reacţiunilor aerodinamice. io. Echilibrare. 1. Mş.: Operaţia tehnică prin care se anulează toate forţele de legătură dinamice, cari se exercită asupra pieselor solide ale unui sistem de corpuri şi sînt datorite numai acceleraţiilor acestor piese, realizată prin adăugarea la sistem sau prin îndepărtarea din el a unor mase alese şi dispuse convenabil (v. şi sub Perturbaţii inerţiale). Aceste forţe de legătură, numite dinamice, apar cînd piesele asupra cărora se exercită se găsesc într-o mişcare oarecare (în raport cu referenţialele inerţiale), cu excepfia celei de translafie uniformă (de ex. cînd ele efectuează o mişcare periodică). Suprimînd forţele de legătură dinamice, prin echilibrare, se menajează elementele sistemului (paliere, arbori, etc.) şi baza lui de susţinere (fundaţii, cale de rulare, etc.), evitînd degradarea intimă a materialului prin oboseală, degradarea de formă cu caracter plastic (încovoiere, flambaj, etc.) sau degradarea superficială prin uzură progresivă, provocate de fenomenul vibraţiilor generat de starea de dezechilibru; de asemenea, se asigură sistemului stabilitatea în mişcare. După principiul lui d'Aiembert, un corp în mişcare e în „echilibru" sub acţiunea combinată a forţelor efectiv aplicate, a forţelor de legătură dinamice (condiţionate de mişcare) şi a forţelor inerţiale presupuse ca efectiv aplicate; pentru diferite puncte materiale, forţele inerţiale sînt egale cu produsul cu semn schimbat al maselor lor prin acceleraţiile lor absolute. Deoarece prin echilibrare se urmăreşte numai anularea acelor forţe de legătură cari apar excluziv fiindcă- sistemul se găseşte în mişcare, o piesă solidă — incluziv masa care i se adaugă eventual penfru echilibrare — satisface condiţia de echilibrare dacă forţele ei inerţiale formează un sistem de forţe în echilibru, adică dacă se anulează rezultanta lor şi momentul rezultant în raport cu un punct oarecare, fiindcă în acest caz nu mai apar şi forţe de legătură datorite punerii în mişcare a sistemului. Există mişcări, cum sînt cele de rotaţie în jurul unui ax fix, faţă de care un sistem se poate echilibra fie prin adăugarea unor mase convenabile solidarizate cu anumite piese ale sistemului, fie prin îndepărtarea unor părţi neesenţiale din masa pieselor lui. Teoretic, sistemele se pot echilibra total în raport cu aceste mişcări. Există însă şi mişcări (cum sînt cele alternative), faţă de cari un sistem poate fi echilibrat eventual numai prin adăugarea unor mase convenabil alese, cari ar trebui să efectueze e Scheme de circulafie a mediilor în sisteme fehnice (în schimbătoare de căldură). a) în echicurenf; b) în confracurenf; c) în curenf mixt; d) în curenf încrucişat; e) în curent compus; tj şi ti) femperafurife mediufui mai cald; f‘2 şi f2) temperaturile mediului mai rece. Echilibrare 11 Echilibrare o anumită mişcare fată de piesele sistemului şi deci nu pot fi solidarizate cu nici una dintre ele; această dispozifie se adoptă foarte rar, fiindcă dă, de obicei, complicafii şi dificultăţi constructive sau în serviciu. Sistemele se echilibrează, de regulă, numai parfial în raport cu aceste mişcări, în măsura în care se pot anula cele mai importante dintre forfele de legătură considerate, prin mase solidarizate cu piesele sistemului. Practic, se determină întîi mărimea şi pozifia maselor neechilibrate, iar apoi se procedează Ia echilibrarea lor, înde-părtîndu-le (dacă e posibil) sau adăugîndu-Ie alte mase. Echilibrarea, care e o abreviaţie pentru „echilibrarea acţiunii maselor în mişcare", diferă după natura mişcării şi a sistemului, şi anume se deosebesc: echilibrarea maselor în mişcare de rotaţie, care se referă la un corp în mişcare de rotaţie, la mase coplanare şi necoplanare în rotaţie, sau la arbori flexibili; echilibrarea maselor în mişcare plană, pentru diverse mecanisme plane; echilibrarea maselor în mişcări plane paralele, care diferă după natura sistemelor plane cari se asociază şi după decalajul lor relativ; echilibrarea mase/or în mişcare oarecare, care diferă după natura sistemului şi a mişcării pe care o efectuează. La echilibrare se efectuează două operaţii distincte: determinarea dezechilibrării inerţiale, prin stabilirea mărimii, poziţiei şi acceleraţiilor maselor în mişcare; echilibrarea propriu-zisă sau reechilibrarea, prin anularea rezultantei şi a momentului rezultant al sistemului de forţe inerţiale. Pentru determinarea dezechilibrului şi verificarea echilibrării se folosesc aparate şi maşini de echilibrare. Real, o echilibrare totală nu e posibiiă. Toleranţa în precizia echilibrării se stabileşte după caz, ţinînd seamă de toţi factorii cari intervin, ca de exemplu: uzura elementelor componente (arbori, paliere, glisiere, etc.); influenţa dezechilibrului asupra clădirilor, asupra aparatelor înregistratoare sau asupra preciziei de lucru; influenţa fiziologică asupra oamenilor; etc. Pentru un sistem oarecare, compus din k elemente, ecuaţiile de echilibru ale forţelor inerţiale sînt: k Fr= — 'Ylmiai=-ma = Q-, \ _ _ k _ Mr=M+YiMi=o; deci penfru Fr~0 rezultă Mv unde Fr(Frx, Fry, Ffz) e forţa inerţială exercitată în centrul de greutate al sistemului, Mr (Mrx, Mry , Mrz) e momentul forţelor inerţiale în raport cu un punct oarecare, M (Mx , My , Mz) e momentul forţelor inerţiale în raport cu centrul de greutate al sistemului (care e nul dacă ma = 0), M{= — m^_ai, rj , mi k e masa unui element component i şi m — £ mi e masa to- 1 tală a corpului, ai (aix, aiy, aiz) e acceleraţia elementului ** a (ax’ayaz) e acceleraţia centrului de greutate şi ri e vectorul de poziţie al centrului de greutate al elementului i în raport cu punctul fix (v. şî sub Perturbaţii inerţiale). Echilibrarea unui corp în mişcare de rotaţie: Echilibrarea unui corp solid, în rotaţie în jurul unei axe fixe, considerînd toate forţele inerţiale şi momentele forţelor de inerţie exercitate asupra lui. într-un sistem de coordonate cartesiene triorfogonale, fix în raport cu corpul, se poate scrie r Frx~m(x)2xc, (Mrx=(o2J Fry = mo)2yc, MQ. Precizia echilibrării e limitată ‘ , pentru două muchii se şlefuiesc cu precizie şi se călesc. Precizia e suficientă dacă excentricitatea rr<0f03 mm. Un procedeu de echilibrare reclamă o operaţie preliminară, în care pe periferia rotorului şi diametral opus centrului de greutate se aplică chit sau cleme cu greutăţi variabile, pînă cînd se obţine toleranţa indicată, numită excentricitate remanentă; apoi se aplică greutatea finală Ge~meg de echilibrare, pentru ca Grc~GeYst unde re e raza la care se aplică Gc (v. fig. /V).— de momentul rezistent Mt care motiv cele III. Echilibrarea statică a unui corp în rotaţie, prin două mase. a) corp în mişcare de rotafie; b) arbore de rotafie; Oz) axa de rotafie; G) greutatea corpului, aplicată în centrul de greutate Cq al corpului; rc) distanfa centrului de greutate la axa de rotafie; mj şi m-2) masele de echilibrare aşezate în planele de echilibrare; A şi B) suporturi cu muchii ascuţite („paralele"). Echilibrare 13 Echilibrare Je‘me^7^ Un alt procedeu consistă în împărţirea circumferenţei laterale a rotorului în 6-*-8 sectoare egale, după care se aplică o contragreutate pe fiecare capăt de diametru. Punctul diametral, care dă momentul de roslogolire cel mai mic, arată locul de aplicare a greutăţii de echilibrare. K IV, Echilibrarea sfatkă a unui corp în rctafie, prinfr-o masă. rc) distanfa centrului de greutate Ia axa de rotafie; F;) rezultanta forjelor inerţiale mb.^rc ale corpului; Cq) centrul de grei.fafe al corpului;f£) distanfa masei de echilibrare Ia axa de rotafie; F'e) fcrfa inerţială centrifugă de echilibrare, dată d< masa adăugată me) 0£) ax^ rotafie. unui disc în entrifug de da ~0m VI. T rr VIU. Dezechilibru dinamic. I şi II) cele două pozifii extreme ale rotorului, vizibile în plan; V. Echilibrare statică rotafie. Pe—PJ moment inerţial echilibrare (grosimea s fiind mică/ momentul Pe-s e neglijabil); 0%) axa de rotafie. Echilibrarea statică se foloseşte numai la rotoarele a căror grosime e mică în raport cu diametrul (v. fig. V). Raportul maxim admisibil dintre lungimea şi diametrul rotorului, pentru ca să fie suficientă o echilibrare stafică, variază cu categoria de precizie a maşinii, cu tura]ia şi cu modul de funcţionare al maşinii. De exemplu, raporful 0,25 e valabil penfru maşini mari cu circa 6000 ro^min, pentru maşini mijlocii cu 3000 rot/min sau penfru maşini de precizie cu 1500 rot/min; raportul nu depăşeşfe unitatea pentru nici un caz. Echilibrarea statică se efeduează Ia volanturi, discuri, etc., folosind maşini de Echilibrare statică cu o masă. echilibiare statică (v.). Penfru alte corpuri **') axă de rotafie; CG) în rotajie, excentrice prin concepţia lor (de ex. manivelele), pot fi utilizate: pro- torului concentrată în cedeul de echilibrare prin ccnfragreutafe rc) distanfa centru-i< , , ^ i i • i , i a 'ui de greufafe !a axa diametral opusa centrului de greutate, in zz>. m ) meS3 ^e echj-care caz se realizează echilibrul Grc=Gere Iibrare;r ) distanfa ma-(v. fig. VI); procedeul de echilibrare prin sei de echilibrare la două contragreutăfi, cele două ecuaţii axa Fc) iner-de echilibru fiind G=Gi+G2 Şi -Gr,a= tiala centrifugă; FJfor-_ . N fa centrifugă de ecrwli- = Cj1r1^1 + G2r2^2 (v. fig. VII), unde *i = 0. brare;G=mg şi G^~meg. Echilibrarea dinamică se efectuează la un cotp în mişcare de rotaţie al cărui centru de greutate se găseşte pe axa de rotaţie, dar a cărui axă de rotaţie nu coincide cu axa centrală de inerţie (v. fig. Vili). Ecuaţiile de echilibrare, pentru mişcare uniformă, se reduc la: ^rx ^ Jyz ^ry ^ Jxz • deoarece xc=0 şi yc=0 (v. Echilibrarea unui corp în mişcare de rofaţie); deci solicitările se reduc CG) centrul de greutate al la două forţe antiparalele şi egale, torului; Oz) axa palierelor, cari dau un cuplu de inerţie centrifug, adică un vector moment perpendicular pe axa de rofaţie, rolativ cu vitesa unghiulară co (v. fig. IX). Suprimarea dezechilibrului se poate obţine prin introducerea unui cuplu suplementar, dacă se îndepărtează sau se IX. Echilibrare dinamică a unui corp în rotafie. Mf~Pl) moment centrifug inerfial (Mf e vectorul moment); Cq) centrul da greutate al co pul ui; mj şi m2) masele de echilibrare; l=z2—2j) distanfa dintre cele două plane de echilibrare; co) vitesa unghiulară; şi r2) disfanfele celor două mase şi m2 fafă de axa de rotafie Oz. adaugă două mase convenabil alese. Introducînd două mase m\ şi m2, în cele două plane de echilibrare, şi considerînd că centrul de greufafe CG (xc, yc) se găseşte pe axa de rotaţie (xc= 0 şi yc~~0), ecuaţiile de echilibrare devin (v. Echilibrarea maselor în mişcare): m{Xi = m<2X2~ Jx 22-Zl şi m1yl = m2y2 = - Jy 22-2i de unde se deduce: y\_. x\ zn: ~x2 jj, J xz Li. /n, VII. Echilibrare statică cu două mase. egale; B) diferite; zz) axă de rotafie; Cq) centrul de greutate al rotorului; m) mesa rotorului, concentrată în Cq; rc) dfstanfa centrului de greutate la axa zz’; ni\ şi m2) cele două mase de echilibrare; rj şi r2) distantele roaselor mj şi m2 la axa zz’; Fc) forfa inerfială centrifugă; Fi şi F2) forfele centrifuge de echilibrare; Gi = rnjf; G2~m2G. adică cele două mase m\ şi m2 trebuie să fie situate în acelaşi plan meridian care trece prin axa de rofaţie, de o parte şi de alfa a acestei axe, astfel încît să formeze un cuplu de forţe; mărimea lor e definită de ecuaţiile de echilibrare. Echilibrarea dinamică se prezintă numai teoretic, fiindcă în practică cenfrul de greutate nu cade pe axa de rotaţie; deci echilibrarea dinamică revine la o echilibrare generală. Echilibrarea generală se efectuează la un corp în mişcare de rotaţie, prin mase siiuafe în două plane paralele (de echilibrare), perpendiculare pe axa de rofaţie. Sistemul forţelor inerţiale se reduce la un moment şi o rezultantă, echivalente cu două forţe perpendiculare pe axa de rotaţie, dar nesituate în acelaşi plan meridian. Prin echilibrarea generală, necesară Ia corpurile ale căror lungimi sînt mai mari decît diametiul lor, se urmăreşte: determinarea mărimii, direcţiei şi sensului celor două forţe rezultante, perpendiculare pe axa de rotaţie, cin cele două plane laterale de echilibrare; aplicarea contragreutăţilor de echilibrare. Echilibrare 14 Echilibrare nifj^ X. Metoda celor două mase. Oz) axa de rofaţie; Et şi Es) plane de echilibrare; co) vitesa unghiulară constantă; P, S) crucea de forte inerţiale centrifuge (dezechilibrul general); şi m2) masele de echilibrare; m1r1 oo2 ş| m^r2 co2) forteJe de echilibrare; 0^1 şi 02x2) axele de oscilaţie; /) distanta dintre planele de echilibrare. Metodele folosite pentru determinarea mărimii, direcfiei şi sensului fiecărei forfe sînt: metoda celor două mase; metoda transferurilor (corecţiilor); metoda cu trei porniri; metoda celor trei mase; metoda cu o pornire. Metoda celor două mase se bazează pe măsurarea amplitudinii de oscilafie a două contragreutăţi, ale căror centre se găsesc în două plane de echilibrare. Se aşază corpul de echilibrat pe două suporturi cu paliere echipate cu cîte un rulment, suporturile putînd fi imobilizate sau lăsate libere să penduleze elastic; fiecare suport are pe palier cîte o bară legată de mijlocul unei lame încastrate, astfel încît lama vibrează la pendularea palierului, amplitudinea fiind proporţională cu mărimea excentricităţii (v. fig. X). Pentru echilibrare se imobilizează un suport şi se lasă liber celălalt, iar corpul de echilibrat (de ex. un rotor) trebuie să se învîrtească cu o vitesă superioară celei critice. La vitesa da rezonanfă, palierul liber pendulează cu maximul de amplitudine, indicată de lama vibrantă. Dacă se împarte circumferenta laterală în opt sectoare şi se aplică succesiv o aceeaşi contragreutate pe periferia fiecărui sector, amplitudinea minimă se obţine pentru cadranul în care trebuie pusă contragreutatea de echilibrare. Variind mărimea contragreutăţii în acelaşi sector, se obţine greutatea de echilibrare, penfru anihilarea forfei centrifuge din planul de echilibrare respectiv. — Apoi se repetă operafia, lăsînd liber suportul care a fost imobilizat şi imobilizînd pe cel care a fost liber, şi se determină contragreutatea pentru celălalt plan de echilibrare, de lîngă primul suport. Pentru o precizie mai mare, metoda reclamă repetarea determinării de mai multe ori cu fiecare suport, întrucît planele de echilibrare (în cari se aplică,contragreutăţile) sînt diferite de planele de oscilafie. Metoda transferurilor permite ca, prin aceleaşi mijloace de la metoda celor două mase, să-se determine forfele R şi P din cele două plane de oscilaţie cu unghiurile de decalare respective (în raport cu un anumit reper), cpj şi cp2 (v. fig. XI). Prin calcul se determină în planele de echilibrare, la intersec-fiunea lor cu planul median de unghi qpi, componentele Si şi Ti ale forfei de asemenea se determină, la intersecfiunea cu planul cp2, componentele şi r2 ale forfei P. Prin compunerea forfelor Si şi S2, respectiv Ti şi r2, se stabilesc dezechilibrările S şi T (adică miri şi mai precisă decît metoda celor două XI. Determinarea dezechilibrului general al unui rotor (metoda transferurilor). Et şi E2) planele de echilibrare; 0* şl 02) planele de citire a dezechilibrului; R şi P) crucea de forte inerfiale centrifuge în planele Oj şi 02; q>j şi q>2) decalaje unghiulare ale planelor meridiane cari conţin pe R şi P, fată de planul de referinţă; S şi P) crucea de forte inerfiale centrifuge în planele E\ şi E2) m\ şi m2) masele de echilibrare din planele Et şi E2, la distantele şi r2 de axa Oz. Această metodă e mase. Metoda cu trei porniri se bazează pe proporfio-nalitatea dintre amplitudinea oscilafiei şi mărimea dezechilibrului, respectiv a excentricităţii. Fig. XII reprezintă un rotor, pe a cărui fată laterală se fixează o greutate cunoscută Gi = mag, în trei pozifii periferice succesive la 120°, şi se măsoară amplitudinile respective A\t A2 şi A3 la rezonanfă, cari determină trei rezultante egale ca mărime cu sAi, sA2 şi eAs, s fiind coeficientul de proporfionalitate necunoscut. Dacă Xll. Metoda celor trei porniri. m4) masa dezechilibrată; ma) masa adiţională; Dlr D2, Depoziţii succesive ale mssei m G\~mdg e forfa neechilibrată de la periferia rotorului, Gi e greutatea adiţională şi 5 e unghiul de decalaj radial fafă de prima pozifie a greutăţii adifionale, expresiile celor trei rezultante sînt ' jq=(e GiG, cos 5 #2=(e ^2)2=Gf-f Gf+2 GiG, cos (120°-5) *i=(e A3y=zG9i + Gl+2 GiG, cos (120° + 5), ceea ce reprezintă trei ecuafii cu necunoscutele 8, Gj şi 5, din cari se obfine valoarea forţei G( şi pozifia ei prin unghiul 6; uzual se admite (în kgf) Gi = - AG, fiindcă co2 e acelaşi), ca mărime, direcfie şi sens. 3000 unde d (mm) e diametrul circumferenfei de amplasare a greutăţi Gj, n (rot/min) e turafia de încercare, Gj (if) e greutatea neechilibrată şi A (mm) e amplitudinea. După determinarea forfei Gf se măsoară în acelaşi mod forfa G(i, de la celălalt capăt al rotorului. Echilibrarea se obfine cu contragreutăfi aplicate diametral opus forfelor Gj şi Gjj, pe fefele respective. Metoda celor trei mase. se bazează pe măsurarea amplitudinii de oscilafie a trei contragreutăfi, centrul uneia fiind plasat într-un plan de echilibrare şi centrele celorlalte două în cel de al doilea plan de echilibrare (v. fig. XIII). Daca Oi şi O2 sînt planele de oscilafie (perpendicular pe mijlocul palierelor), iar E\ şi E2 sînt planele de echilibrare (fefele laterale ale rotorului), aceste patru plane sînt paralele între ele — ca fiind perpendiculare pe axa de rotaţie — şi dispuse în ordinea 02EiE20i. Pentru echilibrare se imobilizează palierul cu axa în planul C?i şi se lasă liber palierul cu axa în planul O2. Se determină o forfa P în planul Ei, care se echilibrează printr-o masă m\ la distanta ri de axa, realizînd forfa centrifugă de echilibrare P' = wico2ri, Ia vitesa unghiulară co. — Apoi se imobilizează palierul cu axa în planul O2 şi se lasă liber elastic palierul cu axa în planul Oi, XIII. Metoda celor trei mase. P şi R) crucea de forte inerţiale centrifuge; Ei şi E2) planele de echilibrare; Otxj şi 02x\) axele de oscilaţie; mi şi w3) masele de echilibrare plasate în £*; m2) masă de echilibrare p/asată în Es; Oz) axa de rotaţie. Echilibrare 15 Echilibrare determinînd forfa R din planul Oi, care se echilibrează cu R' = m2U)2r2 din planul E2. Momentele în raport cu 02 ale forfelor R şi R' sînt egale, dar proiecţia lor pe o dreaptă paralelă cu ele dă o rezultantă diferită de zero; deci rotorul nu e echilibrat (forfele P şi R sînt în plane meridiane diferite). — De aceea se revine la prima situafie şi, fiindcă P se echilibrează cu mirico2, rămîne neechilibrat sistemul forţelor R şi R', cari vor da o nouă forţă de echilibrare R“~m^r^2, cu o masă ms Ia distanfa 73 de axă, în planul de echilibrare E2. Precizia se poate îmbunătăţi repetînd operafiile, dar men-finînd cele trei puncte r\, r2 şi rs de plasare a maselor de echilibrare, cari dau în final trei mase de echilibrare; uzual se opreşte la masa m%. Metoda e mai precisă şi e convenabila în cazul în care planele de echilibrare sînt sensibil diferite de planele de oscilafie. Metoda cu o pornire se bazează atît pe propor-fionalitatea dintre amplitudine şi excentricitatea masei neechilibrate, cît şi pe constanfa unghiului de fază qp la aceeaşi vitesa. Amplitudinea oscilaţiei e mm2r, deci e proporţională cu excentricitatea r, iar unghiul qp se deduce din relaţia ‘9*=^-=/(£)' • în care h e constanta de amortisare şi p e pulsaţia oscilaţiilor proprii neamortisate. Unghiul qp e decalajul în timp dintre forfa excitatoare centrifugă şi deplasarea maximă în vibrafie, determinată de un vibroscop, care aprinde o lampă luminescentă (de inerfie practic nulă) la momentul deplasării maxime. Pe rotor, în dreptul reperului marcat de stator, se face un al doilea reper în momentul aprinderii lămpii (fafă de care e decalată înainte forfa centrifugă) şi se citeşte la vibroscop amplitudinea Ac, corespunzătoare forfei centrifuge A = m(x)2r. Se adaugă o greutate adifională Gp şi se repetă operafia. Rezultanta forfelor centrifuge A (provenită din dezechilibru) şi C (provenită din greutatea Gp) e o forfă B, care dă amplitudinea Bc şi un decalaj fafă de reperul anterior, egal cu a. Valoarea relativă a vectorului C e C=V^?+5?-2 ACBC cosa şi, cum între greutatea de echilibrare a dezechilibrului şi greutatea adifională există relafia G =G„ A rezultă iar din expresia yA2-\-B2 — 2 AcBccos a sin (3 = B sin a YA2{+B? — 2 AiBi cos a se deduce unghiul (3, cu care se roteşte înapoi pe cerc greutatea Gp, pentru a găsi direcfia lui A. în practică se admite G* G,<0f2 -y * p co 2r Toleranfa la dezechilibrul genera! sau dinamic se consideră astfel, încît solicitarea unui palier să nu preia mai mult decît s% din greutatea care-i revine din greutatea rotorului, în care 8 = 1 ■••50, după natura sistemului. Nu există prescripţii, dar de obicei se foloseşte o diagramă care dă excentricitatea remanentă a forfei, în funcţiune de turaţia şi de precizia maşinii. Toleranţa de precizie a echilibrării se exprimă prin produsul dintre greutatea de echilibrare şi excentricitatea remanentă (luată din diagramă), dată în grame«centimetri. Echilibrarea maselor coplanareîn rota f i e : Echilibrarea unui sistem de corpuri solide, în rotafie în jurul unei axe, ale căror centre de greutate sînt situate într-un singur plan perpendicular pe axă (v. fig. XIV). De exemplu, elicea cu două sau cu trei pale e un sistem de mase copla-nare în rotafie. Condifiile de echilibrare a tuturor forfelor inerfiale sînt: S^=° 5i £^=0, în raport cu un punct oarecare. Prima ecuafie se exprimă sub forma £ E 1 ' F'tnufr XIV. Echilibrarea maselor coplanare în mişcare de rofafie în jurul unei axe fixe. Alt A2 şi A3) mase coplanare în rotafie în jurul punctului 0;Fi,F2,Fs) forfele inerfiale ale maselor; ru r2l r3) distanfele maselor la punctul O; Fj+^-f F3) poligonul forfelor; A , r) masa de echilibrare şi distanta acesteia la punctul O. care numai in transformă în cazul mişcării de rotafie cu co = const. se V, rrii co2rf = 0. respectiv ^ G^r^O, înlocuibilă cu . Gr=0, în care G=SG^ şi r e raza centrului de greutate al sistemului. A doua ecuafie e satisfăcută penfru axele Ox şi Oy din planul centrelor de greutate, aceste centre fiind coplanare; pentru axa de rofafie Oz, a doua ecuafie e satisfăcută dacă masele se rotesc cu vitesă unghiulară constantă. Dacă Gr?£0, echilibrarea se realizează cu o contragreutate Ge dispusă ca şi în cazul echilibrării unui corp în mişcare de rofafie cu axa de rotafie paralelă cu axa centrală de inerfie şi care nu confine centrul de greutate, adică prin echilibrare statică (v. sub Echilibrare statică). Echilibrarea maselor necoplanare în rotafie: Echilibrarea unui sistem de corpuri solide, în rotafie în jurul unei axe fixe, cu vitesă unghiulară constantă. De exemplu, arborele cotit e un sistem de mase necoplanare în rotafie în jurul unei axe. Condifiile de echilibrare a tuturor forfelor inerfiale sînt £f,=o şi 5^=0, în raport cu oricare punct (v. fig. XV). Masele distribuite în XV. Echilibrarea maselor necoplanare în mişcare de rotafie în jurul unei axe fixe. Fu ^2 ?l Fs) forfele inerfiale centrifuge ale maselor Wj, m2, m% în rotafie; / şi II) planele de echilibrare; a, a2, as) distanfele la planul de reducere /; F2, Fg) forfe echipolente cu Flf F2 şi F8; ru r2, rs) distanfele maselor mi, m2, m8 la axa de rofafie Echilibrare, maşină de ~ generală 16 Echilibrare, maşină de ~ generala jurul axei de rofafie fiind m\, m2 ,■■■, m^, cu centrele de greutate la distanfele r\, r2,'-,r^ de axă, dau forfele inerfiale respective m\m2r\, m2(x)2r2t‘", ; se consideră un plan perpendicular pe axă, numit plan de reducere, şi se proiectează forfele centrifuge pe acest plan, astfel încît ecuaţia 2^ = 0 devine Yi Giri=Gr=Q. Dacă Grj^O, sistemul se poate echilibra prin două mase de echilibrare şi m^, plasate în două plane de echilibrare perpendiculare pe axă, la distanfele r} şi rn de axă, astfel încît G\r\JrG2T2'\~ * * • + -f-C?j|rj| = 0 (unul dintre planele de echilibrare poate fi planul de reducere). Din ecuafia de momente în raport cu punctul Oj, fiindcă 0, rezultă £ mi Vi+m||ft)2 ruau = 0, unde ai e distanfa centrului de greutate al masei mi faţă de planul de reducere (v. fig. XV) şi e distanţa centrului de greutate al masei de echilibrare din planul //; deci se poate scrie G\r\a\ -f GiT2a2Jr % • • kr\\r\\a\\~®* ceea ce reprezintă un sistem de vectori concurenţi în Oi în planul de echilibrare /, decalaţi cu 90° faţă de vectorii forfa proiectaţi în acest plan. Cele două ecuaţii permit să se determine din ecuaţia momentelor (grafic sau analitic), fiindcă au e cunoscută, şi apoi să se determine G(r} din ecuaţia forţelor (de asemenea grafic sau analitic). Alegerea valorilor lui rt şi rjj dă pe Gj şi Gf| (cît mai mici posibil). Deoarece sistemul se reduce la o forţă şi un moment, echilibrarea se realizează ca în cazul dezechilibrului general. Echilibrarea arborilor flexibili: Echili- brarea arborilor flexibili cu rotoare dezechilibrate, în mişcare de rotaţie. Corpurile dezechilibrate, în mişcare de rofaţie cu vitese unghiulare relativ mari, deformează arborele pe care sînt montate. Dezechilibrarea, în acest caz, diferă de la o turaţie la alta. Penfru un arbore cu un rotor-disc, care are excentricitatea e, săgeata (v. fig. XV/) e O)2 G (7)'- unde G e greutatea rotorului, k e constanta elastică a arborelui, iar /o 2 jt V G 2 jt V < e frecvenfa critică, ştiind că 5S e săgeata statică. Deci săgeata variază cu co, devenind egală cu — e cînd vitesa co~>co şi infinită cînd co devine egală cu vitesa critică. Se consideră arborele rigid cînd ///o= 1/6 '■■■ 1/3. Dacă arborele are trei discuri (v. fig. XVII), unul la mijloc, dezechilibrat, şi două spre capete, echilibrate, echilibrarea se realizează cu două & I XV//. Echilibrarea arborilor flexibili cu frei discuri. XV/. Echilibrarea arborilor flexibili cu un disc. e) excenfri cifafea; x) săgeafa. contragreutăţi dispuse la periferiile celor două discuri de la capete, situate faţă de axa palierelor la distanţa G " 2G -(* + *)» unde G e greutatea discului central şi Ge e greutatea de echilibrare pe un disc lateral, e e excentricitatea discului central şi x e săgeata; ca şi în cazul unui disc, săgeata variază cu ai şi deci distanţa r necesară echilibrării variază cu co. Dacă arborele are mai multe discuri dezechilibrate în acelaşi sens (cazul defavorabil), echilitrarea cea mai raţională impune plasarea a frei mase: două pe discurile laterale (egale) şi una pe discul central, diametral opus centrului de greutate, astfel încît săgeata se reduce de 40 de ori faţă de săgeata sistemului neechilibrat. Practic, arborii flexibili se echilibrează, în gol, dinamic (general). Dacă în sarcină dă vibraţii la. vitesa de regim co —const., se echilibrează şi în sarcină dinamic, prin contragreutăţi egale numai la cele două capete. Dacă săgeata se menţine relativ mare în sarcină şi palierele dau vibraţii sensibile, se echilibrează la capete şi Ia mijloc. Dacă turaţia nu e constantă şi dă vibraţii Ia paliere, se echilibrează la capete şi la mijloc, la o vitesă medie. Echilibrarea maselor în mişcare plană: Echilibrarea mecanismelor plane. V. Mecanismelor, echilibrarea Echilibrarea maselor în mişcări plane paralele: Echilibrarea mecanismelor cari funcţionează în paralel pe un aceiaşi arbore cotit, efectuînd o mişcare uniformă. V. Mecanismelor, echilibrarea 1. maşină de ~ generală» Mş.; Maşină pentru determinarea defectelor de echilibrare generală ale corpurilor în mişcare de rofaţie (ale rotoarelor), cu care se obţin parametrii dezechilibrului rezultant (static şi dinamic), în fiecare dintre cele două plane de echilibrare aie rotorului considerat. Din punctul de vedere al metodei de stabilire a parametrilor, se deosebesc: Maşini compensatoare: Maşini la cari vibraţiile rotorului în regim critic se compensează cu ajutorul unei forte sinusoidale de aceeaşi frecvenţă, avînd faza şi amplitudinea cunoscute. Ele efectuează determinările de obicei în coordonate polare şi funcţionează pe principii de compensare mecanică sau electrodinamică. Penfru ca dezechilibrul dinfr-un plan să nu influenţeze determinarea parametrilor dezechilibrului din celălalt plan de echilibrare, maşinile sînt echipate adeseori cu un cadru mecanic, Echilibrare, maşină de ^ xgenerală 17 Echilibrare, maşină de ^ generală al cărui ax de oscilaţie e deplasabil şi poate fi făcut să freacă prin unu! dintre planele ds echilibrare, astfel încît forfele dezechilibrante din acest plan să dea cupluri nule. Maşini cu oscilafii libere: Maşini cari permit determinarea parametrilor dezechilibrului în baza relafiei dintre mărimea cuplului dezechilibrant şi amplitudinea oscilaţiilor rotorului în regim supracritic. Ele funcţionează pe principii wattmetrice sau electronice.— După modul de aşezare a rotorului, există frei tipuri de maşini: maşini Ia cari rotorul se sprijină pe două paliere independente; maşini la cari rotorul se aşază pe o masă care poate vibra liber, în raport cu o axă fixă (maşina cu cadru); maşini la cari rotorul se aşază pe o masă care poate vibra o dată cu axa. Maşină de echilibrare cu cadru: Maşină de echilibrare generală a unui rotor, montat pe o masă care poate vibra în raport cu o axă fixă. Această maşină cuprinde un aparat compensator şi o masă pe care se montează rotorul şi compensatorul. La echilibrarea statică, masa vibrează în jurul unei axe paralele cu arborele rotorului. Aparatul compensator produce un dezechilibru static, pînă cînd masa nu mai vibrează; la aparatul compensator se citesc valoarea momentului şi distanfa unghiulară a planului de dezechilibru. După echilibrarea statică se realizează echilibrarea dinamică, făcînd să vibreze masa perpendicular pe axa de rotafie. Apoi se introduce, prin aparatul compensator, un cuplu de dezechilibru dinamic artificial, pînă cînd anihilează momentul de dezechilibru; la aparat se determină, prin citire, momentul de dezechilibru. Sin. Maşină de echilibrare Akimoff. Maşină de echilibrare cu paliere independente: Maşină de echilibrare generală a unui rotor, la care acesta se sprijină pe două paliere, fiecare palier putînd oscila liber între două resorturi elicoidale (v. fig. I). Pentru echilibrare se fixează în-tîi un palier, lăsînd pe al doilea să oscileze liber, şi se aleg două plane de echilibrare perpendiculare pe axa rotorului, cît mai depărtate unul de altul (v. Echilibrarea unui corp în mişcare de rotafie); un creion cu articulafii se sprijină pe rotor, în planul de echilibrare, ^învecinat cu palierul care oscilează. Rotorul e învîrtit la o turafie supe-^ţrioară vitesei critice şi apoi e de-^îcuplaf de motor, dar cînd rotorul ^“■trece prin vitesa critică, arborele ^“•împinge creionul şi îl lasă în pozifia -fde amplitudine maximă, iar creionul marchează pe arbore capă-^tul unei linii. Rotind arborele în sens contrar se obfine un al l^doilea capăt de linie. , Masa de echilibrare se aşază în planul care bisectează Unghiul diedru format de planele determinate de axa rotorului ^şi de fiecare din punctele finale marcate de creion — în cele :Jdouă sensuri de rotafie — pe rotor; această masă se aşază ia ^4 Periferia rotorului şi, prin tatonări (încercări succesive), se găseşte mărimea ei. Se repetă experienfa fixînd al doilea palier, $*■ se determină a doua masă. Sin. Maşină de echilibrare Lowaczek-Heymann. K Ma şină de echilibrare dinamică a elicei: Maşină pentru determinarea dezechilibrului dinamic al unei /. Principiul maşinii de echilibrare cu paliere independente Lowaczek-Heymann. 1) corp de maşină de rofafie; 2) resorfuri elicoidale; 3) paliere cari pot oscila între perechea de resorfuri elicoidale; 4) puncte fixe. ps £23 elice de avion. Arborele cu elicea e montat pe două paliere dintre cari unul e fix, iar celălalt poate oscila într-un plan orizontal, între două . resorturi elicoidale (v. fig. II); dacă arborele cu elicea are un dezechilibru dinamic, forfa centrifugă (care dă momentul inerfial) provoacă o oscilafie a palierului oscilant. Maşina e echipată cu un excentric care poate transmite arborelui o serie de oscilafii, prin intermediul unor bare articulate şi al unei bare pendulare. Arborele se roteşte cu vitesa dorită şi transmite barei pendulare o altă serie de oscilaţii. Maşina se reglează, prin deplasarea piesei D, pînă cînd oscilafiile condifiona-fe de excentric anihilează oscilafiile arborelui, iar bara pendulară rămîne imobilă. Maşina fiind etalonată pentru diferite forfe ale momentului inerfial centrifug, se determină forfa prin citire. Sin. Maşină de echilibrare Akimoff. Maşină de echilibrare statică a elicei: Maşină pentru echilibrarea statică a unei elice. Arborele elicei //. Principiul maşinii de echilibrare dinamică a elicei. A) palierul fix al arborelui elicei articulat în X; B) palierul oscilant al arborelui elicei; BBt şi BB2) drumurile parcurse de palierul B; ab) bară de legătură articulată în a şi în b; bc) bară pendulară, articulată în b şi în C; PJ pendul; T) piesă oscilantă articulată în Z; D) piesă intermediară servind, prin deplasarea pe verticală, la variaţia amplitudinii piesei T; S) piesă articulată în Y şi oscilînd cu amplitudine constantă sub acţiunea excentricului; E) excentric. III. Reducerea frecărilor dintre arborele elicei şi palierul maşinii de echilibrare. 1) arborele elicei; 2) rulment cu bile; 3) cilindru; 4} rulment cu bile; 5) excentric; 6) pîrghie de oscilaţie solidară cu cilindrul; 7) palier; 8) bielă; 9} sensurile de oscilafie ale pîrghiel. se montează într-un palier orizontal, cu două rînduri de rul-menfi separafi printr-un cilindru (v. fig. III) care are o mişcare de oscilafie în jurul axei lui, imprimată de un mecanism bielă-manivelă (sistemul asigură diminuarea forfelor de frecare în repaus.) Arborele elicei se poate cupla cu un disc gradat, iar elicea cu arborele ei sînt lăsate să se rotească liber în palier; centrul de greutate al elicei presupuse dezechilibrate revine în pozifia cea mai de jos, deci pe verticala care IV. Principiul maşinii de echilibrare statică a elicei. >4) pozifia inifială a greutăfii adifio-nale Q; B) pozifia inifia/ă a centrului de greutate al elicei; r) distanfa pozifiei greutăfii adifionale la axa de rofafie AO= r, cunoscută; x) distanta pozifiei centrului de greutate al elicei fafă de axa de rotafie OBzrx, necunoscută; A'j pozifia finală de echilibru a greutăfii adiţionale; B') pozifia finală de echilibru a centrului de greutate al elicei; a) unghi care se citeşte pe cadranul maşinii. Din ecuaţiile Or sin ct= = GxsinJ3 şi a + p = 90° se deduc xşi p. 2 Echilibrare 18 âchilibrareâ reţelelor electrice de distribuţie trece prin axa arborelui. Pe disc, aşezat la zero, se aplică o greutate cunoscută la o distantă dată r de centrul discului şi în planul orizontal care trece prin centrul discului (v. fig. IV), şi se cuplează discul cu arborele. Ansamblul ia pozifia de echilibru dat de momentul forfei de dezechilibrare şi de greutatea aplicată pe disc, astfel încît se poate citi unghiul razei r cu verticala discului şi se deduc distanfa şi pozifia centrului de greutate al ansamblului elice-arbore. Sin. Maşină de echilibrare „Los". 1. Echilibrare. 2. Te/c.: Compensarea dezechilibrelor (v. sub Echilibrat) capacitive şi inductive dintre circuitele componente şi fafă de pămînt, ale unei linii de telecomunicafii. La liniile aeriene, echilibrarea se obfine prin măsuri luate la construcfia lor şi în special prin transpuneri (v.). La cablurile de telecomunicafii, echilibrarea se obfine în primul rînd în fabrică — prin alegerea corespunzătoare a caracteristicilor constructive (genul de cuartă, modul şi pasul de răsucire, etc.) şi a procedeelor de fabricaţie — şi, apoi, pe şantierul de pozare, după constatarea dezechilibrelor restante, pe bază de măsurări. Metodele de echilibrare a cablurilor pe şantier sînt descrise în cele ce urmează. Echilibrările la cablurile de frecvenfă vocală se referă de obicei numai la dezechilibrele capacitive. Ele pot fi efectuate prin metoda transpunerilor şi prin metoda condensatoarelor de echilibrare. Ambele metode asigură o echilibrare repartizată în tot lungul cablului (la joncfiuni) şi se aplică pe secfiuni de echilibrare cu lungimea de circa 4 km (la liniile omogene), respectiv de un pas de pupinizare (la liniile încărcate prin pupinizare). Transpunerile (încrucişările) conduc la compensarea dezechilibrelor capacitive, măsurate la capătul unui cablu, prin dezechilibrele măsurate la capătul unui alt cablu, care se montează în prelungirea primului. Aplicînd metoda transpunerilor la fiecare joncfiune, prin alegerea convenabilă a indicatoarelor de încrucişare e posibilă reducerea sensibilă a dezechilibrelor de capacitate pentru întreaga secfiune de echilibrare. La cablurile cu multe circuite, transpunerea se aplică în cadrul fiecărei cuarte sau între cuarte. Metoda prin transpunere e cu atît mai eficace, cu cît numărul de circuite şi de cuarte e mai mare; dar, odată cu aceasta, şî aplicarea ei e mai dificilă. Condensatoarele de echilibrare (de simefrizare) se conectează între conductoarele cari aparfin unor circuite diferite, sau între conductoare şi pămînt (masă), pentru a mări capacitatea respectivă şi a modifica în sensul dorit anumite cuplaje capacitive. Prinfr-o alegere corespunzătoare, cuplajele capacitive importante pot fi reduse pînă la o valoare limită dorită. Echilibrarea cu condensatoare de echilibrare se combină adeseori cu echilibrarea prin 'transpuneri, completînd-o, şi se face la cutii de joncfiune speciale (v. Cutie de protecfie pentru condensatoare). Echilibrările la cablurile de înaltă frecvenfă se fac concentrat; ele se aplică pe secfiuni de amplificare şi pot consista în transpuneri concentrate şi în instalarea unor elemente de anticuplaj în unu sau în două puncte (de ex. la 1 /3 şi 2/3 din lungimea secfiunii de amplificare). Transpunerea concentrată se efectuează finînd seamă că în înalta frecvenfă se folosesc numai circuitele fizice; în cadrul unei cuarte sînt deci numai patru posibilităfi de transpunere (patru indicatoare de încrucişare), iar pentru întreaga secfiune de amplificare (avînd doua puncte de transpunere concentrată) sînt în total 4X4=16 posibilităfi de transpunere. Elementele de anticuplaj se plasează între conductoarele unei cuarte, aparfinînd unor circuite fizice diferite, şi au rolul de a crea cuplaje complexe egale şi diametral opuse cuplajelor complexe existente. Echilibrarea concentrată permite reducerea numai a efectelor de telediafonie, nu şi a efectelor de paradiafonie. 2. Echilibrare. 3. E/f., Te/c.: Aducerea unui circuit sau a unei refele electrice în starea corespunzătoare valorii nule a unei intensităfii de curent sau a unei tensiuni (v. Punte electrică; Compensator). Echilibrarea automată a punfilor şi a compensatoarelor electrice se obfine prin folosirea unui dispozitiv de urmărire, al cărui mecanism reversibil deplasează un cursor care alunecă de-a lungul unui reostat cu fir calibrat, conectat în circuitul de măsurare. Dispozitivul de urmărire intră în'funcţiune îndată ce puntea sau compesatorul ies din starea de echilibru, de-plasînd convenabil cursorul reostatului cu fir calibrat, pînă cînd se stabileşte o nouă stare de echilibru a circuitului. Echilibrarea automată a punfilor şi a compensatoarelor e utilizată în special la măsurarea sau la înregistrarea permanentă a unor mărimi electrice sau neelectrice variabile în timp. Dispozitivele de urmărire folosite sînt fie electromecanice, fie electronice. Reostatul cu fir calibrat are o scară gradată în unităfi ale mărimii, de obicei neelectrice, măsurate. s. re)elelor electrice de disfribufie. Elt.: Repartizarea receptoarelor de energie electrică la o refea de distribufie trifazată (eventual polifazată), alimentată cu tensiuni simetrice, —respectiv la o refea de distribufie cu trei fire în curent continuu, alimentată cu tensiuni egale şi de sensuri contrare—, astfel încît curenţii de linie absorbiţi de reţea să formeze un sistem simetric, respectiv curenţii din firele active să fie egali şi de sensuri contrare. Sin. Echilibrarea fazelor, Echilibrarea circuitelor trifazate. Echilibrarea se obţine cînd impedanfele echivalente de sarcină pe fiecare fază, respectiv rezistenfele echivalente de sarcină dintre firele active şi neutru sînt egale. încărcările neechilibrate ale generatoarelor influenţează defavorabil funcţionarea lor şi conduc la o utilizare incompletă a refelei de distribufie (valoarea maximă admisibilă a curentului nefiind atinsă în fiecare conductor). în refele trifazate (v.), în cazul încărcărilor neechilibrate apar curenfi de secvenfă inversă, cari produc perturbaţii în funcfionarea maşinilor legate la refea. Dacă distri-bufia nu are fir neutru, nesimetria curenfilor poate determina nesimetria tensiunilor stelate aplicate receptoarelor, prin deplasarea potenfialului electric al neutrului receptoarelor, cari ajung astfel supratensionate pe unele faze şi subtensionate pe altele (v. Deplasarea neutrului). Pentru înlăturarea acestor inconveniente se evită să se lege toate receptoarele nesimetrice importante (cuptoare electrice monofazate, transformatoare de sudură, etc.) pe o singură fază a refelei, căutîridu-se un astfel de mod de conectare, încît, Ia funcfionarea simultană a receptoarelor, curenfii să se repartizeze simetric pe fazele sistemului. Pentru ameliorarea dezechilibrului se pot folosi: transformatoare cu anumite conexiuni, bobine de echilibrare, regulatoare de inducfie şi anumite montaje speciale. T ransformatoarele —■'WWWvv 1 | - wVW trebuie să aibă conexiunile: triunghi-stea, stea zig-zag sau stea-stea cu înfăşurare terfiară compensatoare în triunghi. Cu aceste conexiuni se remediază în parte dezechilibrul tensiunilor. Bobinele de echilibrare sînt bobine de reac-tanfă (v. fig. /) cu o con-strucfie analogă transformatoarelor cu răcire naturală în aer sau în ulei. Avînd greutate mica, pot fi instalate pe stîlpii refelelor aeriene de distribufie. —'WWVWv— —vwvvwv— /. Ameliorarea dezechiNbrului unei rejele trifazate. 1) bobină de echilibrare; 2) receptor care provoacă dezechilibru. Echilibrarea velierelor 19 Echiiibror Regulatoarele de inducfie folosife sînt trifazate sau monofazate (în cazul cînd dezechilibrul e important). Montajele speciale tri-monofazate (v. fig. II) sînt constituite din cîte o înfăşurare cu miez, ca a transformatoarelor, co-nectate între fazele lll-ll şi 1-0; între prizele mediane Lwv --VWWWVV-— -H II. Monta] special penfru alimenfarea unui consumator monofazat. se obfine o tensiune aproximativ egală cu tensiunea de fază, de la care e alimentat receptorul monofazat fie direct, fie prin intermediul unui transformator sau al unui autotransforma-for. în acest mod, puterea monofazată absorbită poate fi repartizată pe cele trei faze şi dezechilibrul e în mare parte atenuat. 1. Echilibrarea velierelor. Nav.: Ansamblu de operafii cari se execută la o navă cu vele, penfru a o face, după necesitate, cît mai pufin ardentă sau cît mai pufin „moale". Posibilităţile de echilibrare sînt mai ample la îmbarcafiile sportive cu vele şi sînt mai reduse la velierele mari, cari sînt echilibrate chiar din construcfie. După tipul navei, echilibrarea se poate efectua prin următoarele procedee: mutarea centrului împingerii laterale hidrodinamice, şi anume prin deplasarea derivorului, prin modificarea asietei, prin deplasarea greutăţilor sau a echipajului, etc.; mutarea centrului împingerii laterale aerodinamice, şi anume prin deplasarea, înclinarea sau curbarea catargelor sau a arboradei, prin deplasarea sau tensionarea variabilă e manevrelor fixe, prin orientarea şi tensionarea variabilă a velelor şi a manevrelor curente, prin reducerea sau suplementarea anumitor grupuri de velatură (farul, prora sau pupa), etc. 2. Echilibrat. Elf., Telc.: Calitate a unui sistem electric (montaj, refea, circuit, etc.) de a prezenta o simetrie electrică transversală în raport cu axa definită de sensul de -transmisiune a energiei sau a semnalelor. în majoritatea cazurilor întîlnite în tehnică, — în special în telecomunicafii, — simetria electrică transversală trebuie să fie satisfăcută şl de cuplajele galvanice, capacitive, inductive, etc. (eventual parazite) ale elementelor sistemului cu pămîntul (masa), ceea ce asigură reducerea considerabilă a perturbafiilor (v. şl sub Diafonie). Sistemul electric considerat e echilibrat cînd prezintă simetrie completă de structură în raport cu axa longitudinală (v., de ex., fig. /), respectiv cînd consistă din grupuri de elemente identice, de impedanfe egale, dispuse simetric fafă de această axă. Această simetrie de detaliu nu e însă necesară, deoarece e suficient ca simetria electrică să se manifeste numai în raport cu efectele exterioare ale sistemului, care e deci echilibrat, şî numai dacă admite o schemă echivalentă mai simplă, ale cărei elemente simetrice fafă de axa longitudinală sînt identice. De aceea, dezechilibrul electric al unui sistem poate fi compensat prin sisteme corectoare conectate la bornele lui de intrare sau de ieşire, astfel încît ansamblul să constituie un sistem electric echilibrat (v. sub Echilibrare 2). în opozifie cu sistemele echilibrate, se numesc sisteme simetrice montajele, reţelele şi circuitele electrice cari prezintă simetrie longitudinală (în raport cu o axă transversală), /. Montaj echilibrat. astfel încît înlocuirea bornelor de intrare cu cele de ieşire — şi reciproc (la legăturile cu exteriorul) — nu afectează starea sistemului sau a exteriorului. Exemple de sisteme electrice echilibrate: Refea p o I i f a z a f ă (trifazată) echilibrată: Refea electrică polifazată (trifazată, v.) ale cărei impedanfe echivalente de fază şi fafă de pămînt şi ale cărei impedanfe mutuale între faze sînt egale. O refea trifazată echilibrată prezintă mari avantaje în exploatare (v.. Echilibrare 3). Calculul refelelor trifazate echilibrate se poate reduce la calculul refelelor monofazate, deoarece tensiunea dintre punctul neutru al generatorului şi punctul neutru al sarcinii (respectiv dintre punctele neutre ale circuitelor lor echivalente în stea) e nulă. Cu a d r i p o I echilibrat: Cuadripol activ sau pasiv la care, schimbînd legăturile exterioare la bornele de intrare între ele, sau schimbînd legăturile exterioare la bornele de ieşire între ele, nu se produce nici o modificare. în funcfionarea normală a unui cuadripol echilibrat sînt satisfăcute următoarele egalităfi între tensiunile mixte (dintre o bornă de intrare şi una de ieşire, v. fig. II): U\2’=ZUV2'\ Ui2'=U\’2- Un astfel de cuadripol are de obicei şî O structură simetrică fafă Tensiunile mixte ale unui cua-de axa longitudinală (ca în fig. /). dripol. s. Echiiibror, pl. echilibroare. 1. Telc.: Dipol electric pasiv construit astfel, încît impedanfa lui complexă să fie, în banda de frecvenfe de lucru, cît mai apropiată de impedanfa de intrare a unei linii de transmisiune pe care o echilibrează într-un sistem diferenţial (v.) sau într-un montaj în punte care are linia drept una dintre laturi. Sin. Linie artificială (v. şî Duplex, sistem ^v). La liniile aeriene de calitate bună, echilibrorul poate fi realizat cu o singură celulă, compusă dintr-o rezistentă r şi o capacitate K, legate în serie (v. fig. /). Aici r=Yz,/C şi K=2-\lLC/R, unde L, C şi R sînt constantele lineice ale liniei aeriene care trebuie echilibrată. La liniile aeriene de calitate mai pufin bună, echilibrorul poate fi realizat cu două celule (v. fig. II a şi b); elementele °-rUUUL—|F MJUUînrr-'iMWr-i /. Echiiibror rezistenfă-capa- II. Echilibroare rezisfenîă-capacifafe cu doua citate cu o celulă. celule. componente ale echilibrorului (rj; Q; r2l C2) pot fi determinate impunînd condifia ca impedanfa lui să fie egală cu im* pedanta caracteristică a liniei aeriene pentru două frecvenfe fi Şi fe alese spre limitele benzii de frecvenfă. La liniile în cablu omogene, echilibrorul poate fi realizat cu două celule (v. fig. II a), iar elementele sale componente pot fi determinate în aceleaşi condifii. La liniile în cablu neomogene (pupinizafe), echilibrorul se realizează diferit, după cum linia respectivă se termină prin o semisecfiune de linie (linia e echivalentă cu un cuadripol în n), sau printr-o semibobină (linia e echivalentă cu un cuadripol în T). Echiiibror omnibus 20 Echilibru hidrostatic în primul caz, echilibrorul se formează dintr-o capacitate Cq, în derivafie cu un dipoi format dintr-o rezistenţă r\, în serie cu un circuit oscilant derivaţie L\C\ (v. fig. III). Aici: Co=0,33 sCL; ri~^Ls/sCL, iar L\ şi Q se iau astfel, încît circuitul oscilant derivaţie să aibă pulsaţia de rezonanţă egală cu pulsaţia de tăiere a liniei neomogene; s e pasul de pupinizare al liniei -WUlr—| Linia lll. Echiiibror penfru cablu Echilibrări// pupinizaf terminat prinfr-o IV. Cablu pupinizat terminat prin semisec- semisecfiune de linie. fiune de linie cu echiiibror. încărcate, Ls e inductanţa bobinei de pupinizare, CL e capacitatea pe kilometru de lungime a liniei considerate omogene. Capacitatea Cq echilibrează o porţiune de la capăt a liniei încărcate, pe o lungime corespunzînd la 0,33 s, iar restul echilibrorului echilibrează ansamblul liniei încărcate, inciuziv bobina de pupinizare şi o porţiune din linie, pe o lungime corespunzînd la 0,17 s de la bobină (v. fig. IV). Dacă linia încărcată se prelungeşte cu o capacitate Cq (egală n, linia L Onorul V. Cablu pupinizat terminat prin semisectiune de linie, capacitate şi circuit oscilant în serie, cu echiiibror. Urna ”7? te-juinr-i i C l i . i II 1 = i Tp. | C,- s | s; i \ 1 1 A i------1 EchiJibrpruJ VI. Cablu pupinizaf terminat prin semibobină, cu echiiibror. ca mai sus) şi e legată în serie cu un circuit oscilant derivaţie, LiC\, stabilit în aceleaşi condiţii (v. fig. V), echilibrorul poate fi format numai din rezistenţa r\, egală tot cu ti — tJlJsCl . în al doileacaz, linia se prelungeşte cu o capacitate C = 0,17 s CL, iar echilibrorul se formează dintr-o rezistenţă r\ şi un circuit oscilant L\C\, legat în serie cu r\ (v. fig. V/), alese în aceleaşi condiţii. La liniile complexe (linii şi instalaţii), echilibrorul reprezintă, din punct de vedere electric, imaginea liniei care se leagă la bornele 1-1 ale sistemului diferenţial (v.). în acest caz, echilibrorul e un dipol care cuprinde, afară de elementele electrice cari echilibrează linia propriu-zisă (stabilite în aceleaşi condiţii ca mai sus), şî alte părţi (atenuatoare, filtre, transformatoare, etc.), identice cu părţile corespunzătoare din linia complexă care trebuie echilibrată, plasate, în raport cu poziţia lor în linie, ca imaginea acestora într-o oglindă. î. ~ omnibus. Te/c.; Echiiibror folosit pentru echilibrarea sistemului diferenţial al unui echipament sau ai unui repetor terminal spre centrala telefonică urbană şi liniile de abonat, construit pentru a funcţiona corect, oricare ar fi legătura realizată. E un echiiibror cu o singură celulă, cu rezistenţa r şi condensatorul K alese astfel, încît să asigure practic echilibrarea în orice situaţie realizabilă în reţeaua telefonică respectivă. La echipamentul de curenţi purtători tip M. E.f echilibrorul omnibus are rezistenţa r de 600 Q şi condensatorul K, de 2 pF. 2. Echiiibror. 2. Tehn. mii.: Dispozitiv cu ajutorul căruia se echilibrează ţevile tunurilor, Ia cari poziţia centrului de greutate, deplasată, în planul vertical al ţevii, faţă de axa de rotaţie, impune acest lucru. Echilibrarea se poate face cu resorturi, cu contragreutate, hidraulic sau pneumatic. 3. Echilibru, pl. echilibre. 1. Mec., Fiz.: Sin. Echilibru de forţe (v.). 4. ~ de forfe. Mec., Fiz.: Proprietatea unui sistem de forţe aplicate unui sistem de puncte materiale de a nu schimba starea cinematică iniţială, de repaus* respectiv de translaţie uniformă în raport cu sistemele de referinţă inerfiale, a punctelor sistemului, asupra cărora se exercită. Condifia necesară şi suficientă pentru echilibrul unui punct material e ca rezultanta forfelor Fs cari se exercită asupra lui să fie nulă: ŞFs=\p. în cazul cînd punctul material e constrîns să se mişte făr'ă frecare pe o suprafafă fixă, a cărei ecuafie e / (*,;y,z) = 0\ aceasta exercită asupra punctului o forfă X grad / (unde X e\ un parametru), perpendiculară pe suprajafa /=0, astfel încît \ condifia de echilibru devine F-\-X grad /=0, unde F e rezultanta forfelor efectiv aplicate punctului material. în cazul mişcării punctului fără frecare pe o curbă fixă şi avînd ecuaţiile fi (x,y,z)=0, }2{x,y,z)~0, condifia de echilibru ia, din motivele arătate mai sus, forma .F-fXi grad grad Pentru un sistem rigid de puncte materiale Ms (* = 1,2,■••,«) aşezate în poziţiile determinate da vectorii rs, avînd aplicate forfele rezultante Fs— cari pot fi forfe efectiv aplicate, ori forfe de legătură, sau reacfiuni —, condifiile necesare şi suficiente de echilibru sînt ca rezultanta tuturor forjelor să fie nulă: 0, şi ca momentul lor static rezultant, în raport cu un punct oarecare din spafiu, să fie de asemenea nul: S^sXi7s = 0, unde rs sînt vectorii de poziţie ai punctelor materiale în raport cu* punctul la care se referă momentele forfelor. O altă formulare a condiţiilor de echilibru o constituie principiul deplasărilor virtuale (v. Deplasărilor, principiul ~ virtuale). Pentru echilibrul unui corp solid elastic, la condifiile de echilibru pentru corpul solid rigid se adaugă condifia ca energia mecanică interioară imprimată corpului prin deformare să fie egală cu lucrul mecanic al sarcinilor exterioare. Dacă un sistem de puncte materiale sau de corpuri rigide e în echilibru sub acfiunea unui sistem de forfe, orice parte a sistemului considerat e în echilibru sub acfiunea forfelor aplicate ei. Se numeşte echilibru relativ echilibrul considerat în raport cu un sistem de referinţă accelerat. Echilibrul relativ e un echilibru dinamic. V. şî Echilibru, stare de 5. ~ de membrană. Rez. mat.: Stare de echilibru a unei plăci elastice subţiri, în care se consideră că acfionează numai tensiuni cuprinse în plane tangente la suprafafa mediană, sau tensiuni paralele cu acestea. în cadrul ipotezelor simplificatoare ale rezistenfei materialelor, placa elastică se aproximează cu suprafafa ei mediană. De asemenea, se admite că sarcinile plăcii, considerată ca o membrană, se transmit la reazeme tot prin eforturi cuprinse în plane tangente la suprafafa mediană în zonele de reazem. 6. ~ elastic. Rez. mat.: Starea de echilibru a unuî corp continuu deformabil, elastic, în forma sa deformată sub acţiunea unor sarcini exterioare. într-o aproximafie de ordinul întîi nu se fine seamă de deplasarea punctelor de aplicafie ale sarcinilor exterioare, într-o astfel de formă de echilibru; într-o aproximafie de ordinul al doilea se fine seamă de această deplasare, calculele corespunzătoare devenind nelineare. 7. ~ hidrosfaiic. Hidr.: Echilibrul unei porfiuni de fluid supus unui cîmp de forfe. Condifia de echilibru a unei mase fluide, exprimată prin ecuafiile de proiecfie a forfelor cari Echilibru plastic 21 Echilibru, pozifie de ^ acfionează asupra unor particule de fluid, conduce la sistemul de ecua}ii diferenţiale al lui Euler în Hidrostatică: ±Şt=F Q dx x Q C)Z în care p e presiunea, q e densitatea fluidului, Fx, Fyt Fx sînt componentele forfei masice unitare. Sistemul de ecuaţii diferenţiale se poate integra dacă forfele masice admit un potenţial U. In acest caz, ecuafia fundamentală a Hidrostaticii devine dp+dU=0 aplicabilă de asemenea materialelor ecruisabile (această lege e mai generală şi cuprinde drept cazuri parliculare unele re!a)ii de mai sus), etc. în relafiile de mai sus, e = &ij ~ \ ekk &ije deviatoruî deformaf ii lor (v.), ^ <*kk §*7 e deviatorul tensiunilor (v.), /2 e al doilea invariant al devia-torului tensiunilor, /3 e al treilea invariant al deviatoruîui 2 tensiunilor, — — /2 e deviatorul pătratului devia- torului tensiunilor, adică tensorul p-f-ţ? £/=const. în cazul în care forfele masice sînt neglijabile, se poate considera U=0, iar ecuafia de echilibru hidrostatic se reduce la p=const., ceea ce înseamnă că orice modificare a presiunii unui fluid în echilibru, care nu modifică starea de echilibru, se transmite în întregime în tot restul fluidului. Dacă forfele masice cari acfionează asupra fluidului sînt ' numai forfe de greutate, deci potenţialul forfelor e U=gz (g e accelerafia gravitafiei, iar z e cota fafă de un plan orizontal de referinfă), ecuafia de echilibru hidrostatic ia forma p+Y2=const., sau h+2l=h+tSt V V în care y e greutatea specifică a fluidului. 1. ~ plastic. Plasf.: Starea în care se găseşte un corp plastic, supus unor forfe exterioare şi eventual altor factori exteriori, cînd forfele de inerfie sîr# neglijabile. Echilibrul plastic al unui corp e determinat, cum urmează, de zece ecuafii cu zece necunoscute: Sînt satisfăcute trei ecuafii de echilibru —7^=0 (i, j~ 1, 2, 3), unde indicele pus după virgulă înseamnă „derivare" în raport cu coordonata care poartă acei indice, iar sînt forfele masice. între tensiuni şi deformafii există şase relafii de legătură, în aceste relafii ar putea interveni şi derivatele tensiunilor sau deformafiilor ori integralele lor în raport cu un anumit parametru (aceste relafii mai sînt numite legi de curgere), în Teoria plasticităfii sînt utilizate mai multe legi de curgere, în funcfiune de condifiile sau de materialul la care sînt aplicate. Cele mai cunoscute legi de curgere sînt: Legea lui St. Venant-Levy-Mises Sij, aplicabilă în special cînd sînd neglijabile deformafiile elastice; legea lui Hencky-lliuşin *.r=!*V aplicabilă în special la încărcările simple; legea lui Prandtl-Reuss 2 Getj=4* X Sţj, aplicabilă mai ales cînd nu sînt neglijabile deformafiile elastice, legea d 8t-? = (1 +v) dj/;- + ( 1 -2 v) ds 5^.+ Jr[p(h,Jl)sij±q (h.mhUil df, aplicabilă materialelor ecruisabile; legea lui Drucker-Prager de>=G&-3LAoUi 1 c)Oki (s? °, 0 ) lo 0 sl) în care su s2t sînt componentele principale ale deviatoruîui tensiunilor, v e coeficientul lui Poisson, f e funcfiunea de încărcare (v. sub Consolidare 1), p şi q sînt polinoame în şi /3, iarcîd', Jli, X şi G sînt coeficient? de proporfionalitate variabili, cari depind în general de invarianfii deviaforilor tensiunilor şi deformafiilor. Aceşti coeficienfi de proporfionalitate sînt necunoscufi a priori, pentru determinarea lor fiind necesar să se introducă încă o relafie. în fine, mai trebuie să fie satisfăcută şi o condifie de plasticitate, pentru materialele perfect plastice, sau o condifie de ecruisare, pentru materialele ecruisabile (v. sub Consolidare 1). 2. pozifie • de Mec.: Pozifia unui sistem de puncte materiale care se găseşte în stare de echilibru sub acfiunea unor forfe şi a unor legături date. Un sistem de puncte materiale are o pozifie de echilibru stabil dacă, la deplasări mici fafă de această pozifie, punctele sistemului execută mişcări într-un domeniu oricîi de mic în vecinătatea pozifiei inifiale de echilibru, sistemul tinzînd să revină la aceasta. Dacă pozifia de echilibru nu îndeplineşte condifia de mai sus, ea se numeşte pozifie de echilibru instabil sau labil. în acest caz, nu numai că sistemul nu tinde să revină la pozifia sa inifială de echilibru, ci, din contra, tinde să se îndepărteze şi mai mult de aceasta. O pozifie de echilibru stabil pentru deplasări foarte mici de la această pozifie şi instabil penfru deplasări mai mari se numeşte pozifie de echilibru metasfabii. Sistemul de puncte materiale are o pozifie de echilibru indiferent dacă, deplasat din această pozifie, nu tinde nici să revină, nici să se depărteze de ea, ci se găseşte în echilibru în orice pozifie. Pozifiile de echilibru ale sistemelor grele depind de pozifia centrului lor de greutate fafă de un plan orizontal care, de obicei, se consideră dedesubtul sistemului. Notînd cu ţ coordonata verticală a centrului de greutate al sistemului fafă de acest plan, pozifia de echilibru a sistemelor supuse numai la acfiunea greutăfii lor proprii e dată de ecuafia dţ=0. Sistemul e în pozifie de echilibru stabil, cînd centrul lui de greutate ocupă pozifia cea mai joasă, şi deci £ e minim, în pozifie de echilibru instabil, cînd centrul lui de greutate ocupă pozifia penfru care X> e maxim, iar în pozifia de echilibru indiferent, cînd centrul lui de greutate rămîne la acelaşi nivel deci % e constant. » Se numeşte coeficient de stabilitate al unei construcţii * raportul dintre suma momentelor de stabilitate produse de forţele cari caută să stabilizeze construcţia şi suma momentelor de răsturnare 'EM, în raport cu aceeaşi axă, produse de forţele cari caută să răstoarne construcţia. Pentru ca o construcţie să fie stabilă trebuie să avem &>1. Pentru Echilibru relativ 22 Echilibru chimic construcţii civile se ia de obicei &=1,3, iar pentru maşini, valorile obişnuite ale lui k sînt între 3 şi 4, la excavatoare reducîndu-se pînă la 1,5, iar la alte maşini ajungînd pînă la 10. î, ~ relativ. Hidr.: Echilibrul unui fluid fafă de un sistem de axe solidar cu vasul în care se găseşte fluidul, vasul fiind supus unei mişcări oarecari de antrenare. Ecuafia echilibrului relativ e £/f = const., în care p e presiunea, q e densitatea fluidului, Ut e potenţialul total al forjelor masice. U^U^U^, U\ fiind potenţialul forfelor masice în stare de echilibru absolut, iar £/2, potenţialul forjelor de antrenare. Forma suprafefei libere a lichidului care se găseşte în stare de echilibru relativ rezultă din ecuaţia suprafeţelor iso-bare şi echipotentiale const. Pentru un lichid care se găseşte, de exemplu, într-un vas cilindric supus unei rotafii uniforme în jurul axei sale verticale, 7«i2 vofir 2 deci suprafefele echipotentiale şi isobare, incluziv suprafafa liberă (v. fig.), sînt paraboloide de rotafie, avînd ecuafia gz——= const. Repartifia presiunilor rezultă din ecuafia echilibrului relativ r wvn P+Q I gz-------— J = const. 2. stare de Mec.: Starea unui sistem de puncte materiale în care toate punctele lui sînt imobile, respectiv au o aceeaşi vitesă de translafie uniformă, fată de un sistem de referinfă inerfial. E caracterizată prin pozifia de echilibru şi prin alte mărimi de stare, de exemplu prin presiuni, forfe, etc. Sin. Echilibru mecanic. s. Echilibru. 2. Fiz., Chim.: Stare stafionară. 4. ~ chimic. Chim., Chim. fiz.: Starea unui sistem de sub- stanfe în reacfie chimică incompletă sau reversibilă: mA+nB+,..-^LpC + qD+... ' în care compozita sistemului şi starea lui fizică nu mai variază, dacă temperatura şi presiunea sînt constante. Un echilibru chimic nu e un echilibru static în care nu mai există transformări chimice, ci un echilibru dinamic sau statistic, care rezultă din egalitatea viteselor celor două reacfii inverse. O stare de inactivitate chimică (de ex. amestecul de 02 şi H2 la temperatura obişnuită) nu e o stare de echilibru chimic. ^ Din punctul de vedere termodinamic, condifia de echilibru chimic se exprimă prin egalitatea potenfialelor chimice (v.). Echilibrul chimic în sistem omogen. într-un sistem chimic omogen, într-un amestec gazos sau într-o solufie, pozifia echilibrului chimic, adică compozifia sistemului Ia echilibru, depinde, de o parte, de condifiile fizice (temperatură şi presiune), iar de altă parte, de raportul cantităfilor sau al maselor substanfelor cari intră în reacfie. Influenfa maselor asupra poziţiei echilibrului chimic e exprimată prin legea acţiunii maselor (legea lui Guldberg şi Waage) care, aplicată la sistemul în echilibru considerat mai sus, exprimă condifia de echilibru [cr [or- • • C [AT [Bf ■. • ' unde [A], [5], etc. reprezintă concentraţiile, respectiv, penfru toate cazurile, indiferent de starea fizică a substanfelor: unde a reprezintă activitatea substanfelor din sistem (v. şî sub Acfiunii, legea ~ maselor). Echilibrele chimice se deplasează cînd variază presiunea şi temperatura. Această deplasare se produce conform principiului lui Le Chatelier: dacă asupra unui sistem fizic sau chimic, în echilibru, acfionează un factor exterior, presiunea sau temperatura, echilibrul se deplasează astfel, încît tinde să anuleze acfiunea factorului exterior. — Pozifia unui echilibru chimic al unor subsfanfe în stare gazoasă nu e modificată de variaţii ale presiunii, dacă numărul de molecule din starea finală e egal cu cel' din starea iniţiala, în cazul contrar, creşterea presiunii (micşorarea volumului) deplasează echilibrul şi favorizează reacţia, care e legată de o scădere a numărului de molecule, respectiv a volumului, cînd reacfia se produce la presiune constantă. De exemplu, în cazul reacţiei N2+3H2^t2NH3, creşterea presiunii provoacă deplasarea echilibrului spre dreapta, favorizînd astfel reacfia de formare a amoniacului. Scăderea presiunii provoacă o deplasare a echilibrului în sens invers. De asemenea, gradul de disociafie al substanfelor în stare gazoasă, cari se descompun sub acfiunea temperaturii, depinde» de presiune. Adăugarea unui component la un sistem gazos în echilibru, fără o variafie a volumului, strică echilibrul chimic. Adăugarea, într-un sistem chimic parfial disociat la volum constant, a unuia dintre produşii de reacfie, provoacă o retrogradare a echilibrului chimic. Regulile formulate se aplică şi la echilibrele chimice între corpi disolvafi. ^ — în cazul unui echilibru chimic, creşterea temperaturii favorizează reacfia, care se produce cu absorpfie de căldură. Cantitativ, principiul lui Le Chatelier poate fi exprimat, în acest caz, cu ajutorul relafiei: d\nKp AH dr ~RT* (v. şi sub Acfiunii, legea ~ maselor). Echilibrul chimic în sistem eterogen. Un astfel de echilibru se stabileşte între faze solide, în pre-zenfa unei faze gazoase sau lichide. De exemplu, în reacfia de descompunere termică a CaCOs, la echilibru se obţine: CaCC>3{s)^CaO(sj +C02(g) . Aplicînd legea acfiunii maselor, constanta de echilibru e dată de relafia: K__aCaO‘aCQ2 aCaCG3 Prin convenfie, activitatea unei subsfanfe lichide pure e egală cu 1, indiferent de cantitatea de solid sau de lichid, adică: K=aCQ2 . Dacă gazul se găseşte în condifii de gaz ideal. <*cot-Pco,' deci: K~PcCV Presiunea parţială a gazului C02 în echilibru cu CaC03 şi CaO se numeşte presiune de disociere şi are o valoare anumită pentru fiecare temperatură, independent de cantităţile celor două faze solide, cu condifia ca ambele solide să fie în prezenfă. în cazul unui echilibru eterogen cu mai multe faze: C(S) +H2°(g)—C0(g) + H2(g)J Forma suprafeţei libere a unui lichid într-un vas cilindric care se roteşte în jurul axului vertical. Echilibru de adsorpfie 23 Echilibru elecfrostafic constanta de echilibru e dată de relaţia: „Principiul" lui Le Chatelier se aplică şi la aceste echilibre, iar variafia constantei de echilibru cu temperatura se calculează cu ajutorul isobarei de reacfie (v. sub Isobară de reacfie). Sin. Echilibru de reacfie. i. ~ de adsorpfie. Chim.: Echilibru care se stabileşte pe suprafafa de separafie precipitat-soiufie într-un sistem în care se produce un precipitat chimic. în acest caz, între suprafafa masei precipitatului şi ionii electrolifilor cari intră în reacfie rezultă adsorpfie sub forma unui strat dublu. Astfel, cînd se precipită ionii de clor cu azotat de argint din solufie de clorură de sodiu, precipitatul de clorură de argint format inifial e înconjurat încă de mulţi ioni de clor, pe cari îi adsoarbe sub forma stratului dublu: CIAg*CI: j Na*. Invers, dacă se adaugă treptat soluţie de clorură de sodiu în soluţie de azotat de argint, precipitatul de clorură de argint format iniţial e înconjurat încă de mulţi ioni de argint sub forma stratului dublu: AgCI-Ag+ j N03~. Unii ioni se desprind de pe suprafafa adsorbantului şi trec înapoi în solufie, producîndu-se fenomenul invers: desorpfia. Cînd vitesa celor două procese, adsorpţie-desorpţie, se egalează, se stabileşte echilibrul de adsorpfie. s. ~ de faze. Chim. fiz., Metg.: Stare a unui sistem fizicochimic format din mai multe faze de o anumită concentraţie şi în contact unele cu altele, în care nu se produce o schimbare a raporturilor dintre masele diferitelor faze. - 3. ~ de membrană. Chim. fiz., Chim. biol.: Echilibru statistic, care se stabileşte între ionii din două soluţii electrolitice diferite, avînd un ion comun, cînd aceste soluţii sînt separate printr-o membrană semipermeabilă, prin care pot difuza' numai anumite feluri de ioni. în cazul special în care unul dintre ionii electrolitului care e de o parte a membranei nu e difuzibil prin membrana de separaţie, după stabilirea echilibrului se produce o inegalitate de concentraţie, de o parte şi de alfa a membranei, chiar a ionilor difuzibili prin această membrană. în aceste condiţii se realizează, la echilibru, o stare de repartiţie inegală a ionilor difuzibili, datorită prezenţei în sistem a unui ion nedifuzibil. Presiunea osmotică fiind aceeaşi în cele două părţi ale membranei, concentraţia ionilor difuzibili prin membrană e mai mare în partea fără ioni nedifuzibili, ceea ce dă o pilă de concentraţie, cu o anumită tensiune electrică între cele două soluţii. în general, acest echilibru se produce cînd în una dintre soluţiile separate printr-o membrană se găseşte un elec-trolit coloidal, disociabil în doi ioni, unul dintre ioni fiind coloidal, mare şi nedifuzibil prin membrana de separaţie. Inegalitatea de concentraţie a ionilor difuzibili de o parte şi de alfa a unei membrane explică existenţa potenţialelor electrice la limita de separare a soluţiilor unor electroliţi, — numite pofenfiale de membrană, şi exprimate cu ajutorul relaţiei lui Nernst: E~RT log ^» în care Ci, respectiv C2, sînt con-. 2 centraţiile anionului, respecfiv cationului, R e constanta gazelor şi T e temperatura absolută. Apariţia acestui echilibru de tip special, creat de prezenţa unui ion nedifuzibil, la limita de separaţie dintre diversele faze, explică numeroase fenomene fizicochimice şi biologice, caracteristice celulei vii, în care ionul coloidal e de natură proteică. Echilibre de mem-br ?nă se produc pentru sistemele biologice în cari separarea soluţiilor de electroliţi se face prin membrane permeabile pentru ionii anorganici, de dimensiuni mici, dar impermeabile pentru ionul proteinic coloidal: sistemele globulă roşie/plasmă, sînge/lichid cefalorahidian, sînge/limfă tisulară, sînge/lichid de edem, etc. Presiunea osmotică dintre cele două soluţii cari se găsesc de cele două părţi ale membranei e cu atît mai mică decît presiunea osmotică determinată numai de electroiitul care nu difuzează (electroiitul coloidal), cu cît concentraţia electrolitului care difuzează e mai mare, în comparaţie cu concentraţia electrolitului care nu difuzează. De acest fapt trebuie să se ţină seamă la determinarea greutăfii moleculare a electrolifilor coloidali prin măsurarea presiunii osmotice. în caz contrar, rezultatele măsurărilor sînt falsificate în mod esenfial de electroliţii prezenţi în cantitate mică, conţinuţi eventual ca impurităţi, şi cari difuzează liber, cu atît mai mult cu cît, din cauza greutăfii moleculare mari a electrolitului coloidal, concentrafia lui procentuală relativ mare corespunde totuşi unei concentraţii moleculare mici. Sin. Echilibru Donnan. 4. ~ de reacfie. Chim. fiz.: Sin. Echilibru chimic (v.). 5. ~ elecfrostafic. Elt.: Stare a corpurilor electrizate şi în repaus, în care repartiţia sarcinilor şi a momentelor lor electrice nu variază în timp şi în care, oricare ar fi temperatura, nu se dezvoltă căldură în conductoare (în care, deci, densitatea curentului electric de conducţie e nulă peste tot). La echilibru electrostatic, corpurile electrizate trebuie să fie şi în echilibru mecanic. Conform teoremei lui Earnshaw (v.), sistemele de particule încărcate cu sarcini electrice nu pot atinge un echilibru mecanic stabil, dacă între ele se exercită forţe numai de natură electrostatică. Stările macroscopice de echilibru electrostatic ale corpurilor corespund aşadar, din punctul de vedere microscopic, unei stări de echilibru statistic, în cari sînt constante în timp valorile medii ale mărimilor microscopice de stare electrică şi se anulează fluxul mediu de sarcină, prin orice suprafaţă conţinută într-un conductor, flux rezultat din mişcarea relativă a particulelor încărcate faţă de restul conductorului. Dacă în conductor există s tipuri de particule de sarcini 0, densităţi numerice nk şi vitese relative medii v£, ultima condiţie se exprimă prin relaţia s ^ ft=i Dacă Ffe—qfcE e forţa exercitată de cîmpul electric macro- scopic E asupra particulelor de tip k, F’k e forfa medie neelectrică exercitată asupra acestor particule la vitesă relativă medie nulă, iar ^>0e mobilitatea acestor particule, * + (pJ*\ ±uk E-\-------, h \ * J semnul + corespunzînd sarcinilor pozitive şi semnul —, sarcinilor negative. Cu această expresie a vitesei relative medii, condiţia de echilibru electrostatic în conductoare se exprimă prin relaţia _ _ E + Ei = 0, unde s Yi±nkukJ'k - h=\ k=\ se numeşte intensitatea cîmpului electric imprimat şi depinde macroscopic numai de condiţiile de neomogeneitate sau de acceleraţie locale ale conductorului, Echilibru eferogen 24 Echilibru termodinamic în conductoare omogene şi neaccelerate nu există cînnp imprimat şi condiţia de echilibru electrostatic consistă în anularea intensităţii cîmpului electric E în interiorul conductorului. Cum conductoarele nu au polarizare electrică permanentă, rezultă că şi inducţia electrică D şi densitatea 1 _ de volum a sarcinii —~div D sînt nule. Prin urmare, conductoarele în echilibru electrostatic sînt echipotentiale, iar sarcina lor e localizată într-un strat foarte subţire la suprafaţa lor. Suprafafa care mărgineşte conductoarele omogene fiind echipotenţială, mai rezultă că intensitatea cîmpului electric e normală pe suprafafa acestor conductoare la echilibru electrostatic şi are expresia (teorema lui Coulomb): în care k e coeficientul de rafionalizare (x = 1, respectiv x — 4jt, în unităfi rafionalizate, respectiv nerafionalizate), 8 e permi-tivitatea mediului din exterior, e densitatea de suprafafa a sarcinii pe conductor, n e versorul normalei exterioare şi V e potenfialul electrostatic. în fiecare punct al suprafefei unui conductor în echilibru electrostatic acfionează şi o „presiune" electrostatică p, dirijată după normala exterioară egală cu = JDE ^ 2 Ti 2% Cîmpul -electrostatic ai .unui sistem de n conductoare omogene în echilibru electrostatic, într-un mediu izolant, neîncărcat, cu permitivitate 8 independentă de intensitatea locală a cîmpului, e un cîmp laplacian, univoc determinat de potenţialele V£ sau de sarcinile totale q^ (k—\, 2, n) ale conductoarelor, dacă la distanţă suficient de mare de sistemul de conductoare intensitatea cîmpului se anulează şi potenţialul tinde către o constantă (aleasă adeseori nulă). în conductoare neomogene sau accelerate, la echilibru electrostatic, intensitatea cîmpului electric nu mai e nulă în interior, ci e egală şi de semn contrar cu intensitatea cîmpului electric imprimat, fiind direct determinată de proprietăţile fizicochimice locale ale corpului şi independentă de. repartiţia sarcinilor electrice din exterior. Conductoarele neomogene în echilibru electrostatic nu mai sînt deci echipotentiale, intensitatea cîmpului electric nu e în general normală pe suprafaţa lor, iar în interiorul acestor conductoare pot exista sarcini electrice, dacă divergenţa cîmpului electric imprimat e diferită de zero (de ex. în pilele electrice). După ce s-a stabilit echilibrul electrostatic, se menţine fără aport de energie din exterior. î. ~ eterogen. Chim. fiz.: Sin. Echilibru de faze (v.). 2. ~ fotochimic. Chim. fiz.: Echilibru chimic în cazul unei reacţii fotochimice reversibile, care rezultă din egalitatea viteselor celor două reacţii inverse. în cazul particular al unei dimerizări fotochimice, moleculele unui monomer activate sub acţiunea radiaţiilor reacţionează cu molecule de acelaşi fel, neactivate, după ecuaţia: M* 4*A/ = Af2 # formînd dimerul. Vitesa de formare fotochimică a dimerului e proporţională cu intensitatea radiaţiei absorbite. La concentraţii mari de monomer intervine reacţia de descompunere termică a dimerului, vitesa acesteia fiind proporţională cu concentraţia dimerului. între cele două reacţii se stabileşte, la un moment dat, un echilibru dinamic (echilibrul fotochimic), cînd cele două vitese de formare şi de descompunere ale dimerului sînt egale. Concentraţia dimerulului M2 e deci proporţională cu intensitatea luminii ab- sorbite, iar dacă intensitatea luminii absorbite e menţinută constantă, Ia echilibru e independentă de concentrafia mono-merului. Rezultă că la echilibrele fotochimice nu se poate utiliza constanta echilibrului chimic obişnuit. Un echilibru fotochimic evoluează spre un echilibru obişnuit (termic), cînd încetează acţiunea radiaţiei care l-a provocat. s. ~ isosfafic. GeoI. V. Isostazie. 4. ~ radioactiv. Fiz.: Stare statistic staţionară în care numărul de atomi ai unui element radioactiv cari se dezintegrează într-un anumit timp e egal cu numărul de atomi ai aceluiaşi element produşi, în acelaşi timp, prin dezintegrarea unui alt element radioactiv prezent în sistemul în echilibru. V. şi Dezintegrare radioactivă. 5. ~ statistic. Fiz., Chim.: Starea unui sistem fizico-chimic, în care toate mărimile lui de stare macroscopică nu variază în timp. După condiţiile în cari sistemul fizicochimic poate părăsi starea de echilibru, se deosebesc: echilibru statistic stabil, echilibru care se restabileşte după ce parametrii de stare statistică suferă variaţii sensibile; echilibru labil, echilibru care încetează la orice variaţie a valorilor parametrilor de stare statistică; echilibru metastabil, echilibru care se menţine cînd valorile parametrilor de stare statistică suferă variaţii mici şi dispare cînd aceste variaţii depăşesc anumite valori. După natura sistemului fizicochimic respectiv, se deosebesc: echilibru statistic omogen, respectiv eferogen, după cum sistemul e omogen, respectiv eterogen. 0. ~ structurat. Metg.: Starea unui aliaj ai cărui consti-tuenfi structurali corespund celor indicafi de diagrama de echilibru termic (v.) a sistemului considerat şi cari — la temperatura dată — nu mai suferă nici o modificare chimică sau transformare alotropică, oricît timp s-ar menfine aliajul la acea temperatură. Existenţa echilibrului structural e condiţionată de existenţa prealabilă a echilibrului chimic şi a echilibrului de faze. Penfru a obţine, într-un aliaj, echilibrul structural la temperatura normală, e necesar ca vitesa de răcire a acestuia să fie mică sau foarte mică, astfel încît transformările cari trebuie să se producă Ia diferite temperaturi să se facă complet. Aliajele în afară de echilibru pot fi aduse în stare de echilibru structural printr-un tratament termic adecvat, în unele cazuri acest echilibru obţinîndu-se chiar prin transformări naturale, cari se produc în timp (de ex. îmbătrînirea naturală a aliajelor de aluminiu; v. sub Călire 2). Echilibrul structural poate fi stabil sau metastabil (de ex.: o fontă albă, formată din constituenţii de bază — per-lită şi cementită — e în echilibru structural metastabil; în anumite condiţii, — de temperatură sau de temperatură şi compoziţie —, cementită se poate descompune complet, ajungîndu-se la o structură în echilibru stabil, ai cărei constituenţi sînt ferita şi grafitul; v. Fier-carbon, constituenţi în aliajele ~). Adeseori aliajele sînt aduse intenţionat — prin diferite tratamente termice — la structuri în afară de echilibru, pentru a li se imprima anumite proprietăţi. Stările în afară de echilibru pot fi de forme foarte variate, în funcţiune de vitesele de răcire respective (v. sub Călire 1, şi sub Constituent structural). 7. ~ termic. Fiz.: Starea unui sistem fizicochimic, în care nu se produc schimburi de căldură între părţile lui. Penfru ca un sistem fizicochimic să fie în echilibru termic e necesar şi suficient ca temperatura să fie constantă şi aceeaşi în toate părţile lui. 8. ~ termodinamic. Fiz.: Starea unui sistem fizicochimic, în care nu variază nici una dintre mărimile lui de stare termodinamică şi în care sistemul nu e sediul unui transfer de Echilibru, cameră de ~ 25 Echilibru, caste! de ~ energie. Pentru ca un sistem supus anumitor legături să fie în echilibru termodinamic trebuie ca nici o transformare a lui, compatibilă cu legăturile, să nu fie compatibilă cu al doilea principiu al Termodinamicii, după care creşterea de entropie AS corespunzătoare unei transformări de stare e egală sau e mai mare decît suma /, a cî tu r i lor can- T % tităfilor de căldură Qjrev primite de sistemul în transformare reversibilă, prin temperaturile absolute Tţ corespunzătoare: jbssa x 1 rey Din această relafie se pot deduce, în cazuri foarte generale, condifiile de echilibru termodinamic ale unui sistem. Exemple: Echilibrul termodinamic al unui sistem izolat (care nu primeşte, adică, nici căldură, nici lucru mecanic) şi care are deci energie constantă, şi penfru care membrul al doilea al inegalităţii e nul, ceea ce arată că entropia nu poate decît să crească. Sistemul e în echilibru dacă entropia nu poate creşte, adică dacă are valoarea maximă compatibilă cu constrîn-gerile. — Echilibrul termodinamic la temperatură constantă: Inegalitatea de mai sus se scrie introducînd energia interioară U a sistemului şi lucrul mecanic primiţii: A (TS)^ ^AU — W. Se deosebesc două cazuri: Dacă sistemul nu poate primi sau nu poate ceda lucru mecanic din şi în exterior, W—0, adică A (U—TS) 0 şi deci energia liberă nu poate decît să descrească; dacă ea are deci valoarea minimă compatibilă cu legăturile, sistemul e în echilibru (şi, în acest caz particular, echilibrul se numeşte termic). Dacă sistemul poate primi lucru mecanic, definit prin j* X ăx, unde X e „forfa generalizată" corespunzătoare parametrului x, iar legăturile sînt astfel, încît X= const. (de ex. dacă presiunea unui fluid e dată), urmează că W — X^x = A(^). şi inegalitatea se scrie A(JJ—Xx — TS) <^0. Se obfine deci o concluzie asemănătoare cu aceea din cazul x = const. (lucrul mecanic nul), înlocuind însă energia liberă cu potenfialul termodinamic (entalpia liberă): U —Xx — TS. în acelaşi fel se pot în|ocui condifiile de constantă ale oricărui alt parametru de pozifie cu condifiile de constanfă ale forfei generalizate corespunzătoare. 1. Echilibru, cameră de Hidrof.: Rezervor de apă situat între aducfia cu nivel liber a unei centrale hidroelectrice şi conducta sau galeria forfată, şi care, pe lîngă funcfiunile castelului de echilibru (v. Echilibru, castel de ~),. îndeplineşte şi următoarele funcfiuni: evacuează excesul de debit al aducfiei sau cel provenit din conducta forfată (dacă sarcina centralei scade); evacuează flotanfii, zaiul şi sloiurile cari au intrat în aducfie din rîu sau au provenit de pe traseul aducfiei; refine şi evacuează aluviunile cari au intrat în aducfie din rîu (cînd priza nu e echipată cu deznisipator) sau au provenit prin eroziunea aducfiei ori au fost introduse incidental în aducfie de pe versantele terenului. Pentru a îndeplini funcfiunile legate de amortisarea osci-lafiilor, şi de rezervor pentru pornirea sau accelerarea turbinelor, camera de echilibru trebuie să permită acumularea unui volum de apă important. în acest scop, ea se execută cu lăfime mai mare decît canalul de aducfie şi trebuie să fie cu atît mai lată, cu cît numărul de conducte .forfate e mai mare. Aducfia se racordează cu camera de echilibru printr-o cameră de racordare, pe parcursul căreJa curentul se lăfeşte şi se adînceşte. La capătul acestei racordări se poate instala evacuatorul de zai (v.), — deoarece, prin micşorarea vitesei curentului, zaiul se ridică la suprafafa, — care poate servi şi la evacuarea parfială a flotanfilor şi a sloiurilor (cari pot fi evacuate şi prin deversorul lateral). în cadrul acestei racordări se recomandă să se amenajeze şi evacuatorul excesului de debit (care poate fi amplasat şi în camera de echilibru), sub forma unui deversor lateral, al cărui bief aval conduce şi debitele, zaiul şi flotanfii evacuafi de evacuatorul de zai. Pentru refinerea şi evacuarea corpurilor mari în semisuspensie, camera de echilibru e echipată cu grătare, iar pentru refinerea şi evacuarea flotanfilor mici (în special a frunzelor), cu site plane sau rotative. Cînd priza nu e echipată cu deznisipator, camera de echilibru poate fi amenajată pentru a îndeplini funcfiunile acestuia. Astfel, trebuie amenajate goliri de fund şi dispozitive de spălare a aluviunilor, situate în punctele cele mai joase ale diferitelor compartimente în cari se pot depune acestea. La intrarea în fiecare conductă forfată se montează vane sau batardouri, pentru izolarea aducfiei şi a camerei de echilibru de conducte, şi se amenajează pufuri de acces, penfru inspectarea şi repararea conductelor. Uneori, pentru a proteja instalafiile de înghef, afară de măsurile curente de încălzire (electrică, cu abur sau cu aer comprimat) a vanelor şi a grătarelor, se acoperă camera de echilibru cu dale sau cu o construcţie. Figura reprezintă schifa camerei de echilibru a unei centrale hidroelectrice de putere mică. î) aducfie; 2) cameră de racordare; 3) cameră de echilibru; 4) deversor lateral; 5) evacuator de zai; 6) prag penfru împiedicarea Intrării aluviunilor; 7} disipaforul deversorului lateral; 8) canal de evacuare a excesului de debit, a zaiului şi a aluviunilor; 9) conductă pentru spălarea aluviunilor; 10) grătar; 11} paserelă pentru curăţirea grătarului; 12) site plane; 13) puf pentru colectarea aluviunilor intrate în camera de echilibru; 14) pile pentru batardouri şi vane; 15) vanele conductelor forfate; 16) renuri pentru batardouri. 2. Echilibru, castel de Hidro/.: Rezervor de apă situat între aducfia sub presiune a unei centrale hidroelectrice şi conducta sau galeria forfată, şi care îndeplineşte următoarele funcfiuni: reflectă unda de creştere a presiunii, care apare în conductele forfate în urma variafiei sarcinii centralei; împiedică sporirea presiunii în aducfie şi împarte în tronsoane lungimea totală a sistemului aducfie-conductă forfată, pentru ca lovitura de berbec în conducta forfată să fie reflectată, iar nu directă; amortisează oscilaţiile hidrodinamice cari apar în aducfie în urma variafiei sarcinii (deci a debitului) centralei; debitează apa în conducta forfată, Ia pornirea turbinelor sau la creşterea sarcinii; pînă cînd vitesa apei în aducfie atinge valoarea necesară; permite vizitarea şi izolarea conductelor şi a galeriilor; serveşte ca element de racordare a aducfiilor, cînd centrala e alimentată din mai multe captări. Echilibru, castel de ~ 26 Echilibru, castel de ~ Funcfiunile de reglare a debitului şi de amortisare conduc la aparifia unor oscilaţii, In castel, şi la creşterea presiunii peste sarcina statică, în aducfie, care însă e mult mai mică decît creşterea de presiune care ar rezulta din propagarea în amonte a loviturii de berbec. Tipurile de castele de echilibru folosite cel mai des sînt: castelele cu o singură cameră, castelele cu două camere şi cu puţ, şi castelele cu o cameră şi cu puf. Castelele cu o singură cameră sînt constituite dintr-un rezervor cilindric cu secfiunea constantă (v. fig. / a). Saltul I. Schema de amenajare a castelelor de echilibru cu o singură cameră, a) castel de echilibru cu cameră cilindrică simplă; b) castel de echilibru cu cameră cilindrică cu diafragmă; 1) aductie; 2) castel de echilibru; 3) diafragmă de rezistentă ; 4) conductă forfată ; NmâX) nivelul hidrostatic maxim ; Nm;n) nivelul hidrostatic mînim; ZmâX) saltul maxim; Zm;n) saltul minim. maxim (peste, nivelul hidrostatic maxim), care se produce la închiderea totală a centralei, poate fi calculat cu formula aproximativă Zmax=0‘35 hr + Y». 1225 h2+ Mv 2 în care hr e pierderea de sarcină în regim normal din aducfie, M e masa de apă din aducfie, v e vitesa apei în aducţie, iar S e secţiunea castelului de apă. Cînd centrala funcţionează numai cu o parte din debitul instalat Q = ?zQo, (tf<1) şi debitul creşte pînă la Qo,se produce o oscilaţie care are, în primul interval, un sens descendent. în acest caz, saltul minim poate fi calculat cu formula Zmn=K jl +[^/^--0,275 V^+0,025 x0-0,9]x castelului o diafragmă de rezistenţă (v. fig. I b). Sistemul acesta prezintă dezavantajul că măreşte presiunile din aducfie. Castelele cu două ca-mere şi cu puţ sînt alcătuite dintr-un puţ cilindric (cu secfiunea mică), dintr-o cameră superioară cilindrică (cu secfiunea mai mare) şi dintr-o cameră inferioară în formă de galerie laterală (v. fig. //). La sarcina normală a centralei, nivelul apei din puf se menţine în limitele acestuia. Cînd sarcina scade, apa se ridică brusc pînă la nivelul inferior al camerei superioare, după care nivelul ei creşte foarte încet. Cînd sarcina centralei creşte, nivelul apei scade repede pînă la nivelul superior al camerei inferioare, II. Schema de amenajare a unui castel de echilibru cu două camere şi cu puf; 1) aducfie; 2) puf; 3) cameră superioară; 4) cameră inferioară,* 5) conductă for-fată; Nmax) nivelul hidrostatic maxim; Nmin) n*velul hidrostatic minim; Zmax) saltul maxim; Zmjn) sa/tu/ rn/nim. în care -U 1 ____L 2%s *0 hra-hrC2Rf C fiind coeficientul Chezy (v. Chezy, formula Iui ~) al galeriei de aducţie, iar R şl f sînt raza hidraulică, respectiv secţiunea transversală, ale acesteia. Pentru stabilitatea oscilaţiilor trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: S); b) Înnădire de platbande, simetrică, cu două eclise La construcţii- nituite (nu produce dezaxarea efortului); c şi d) înnădiri Ie metalice, pie- de corniere cu platbande; e) înnădire de profiluri X» sele executate din 0 înnădirea inimii unei grinzi, cu eclise rombice, su-platbande sau din date; g) Înnădirea profilurilor J[, cu sudură în adîncime profiluri laminate eclise sudate pe tălpi; h) înnădirea cornierelor cu se înnădesc, de eclisă plată interioară, sudată, obicei, cu eclise plate (v. fig. /). Piesele executate din corniere se pot înnădi şi cu eclise-corniere, sau cu eclise-corniere şi eclise plate tu y-*- ? & ///. înnădiri cu eclise, la construcţii de lemnv a) înnădire cu eclise de lemn; b) înnădire cu eclise metalice (vedere laterală şi de sus); /) bare cari de înnădesc; 2) eclise de lemn; 3) eclise metalice. Eclisele se dimensionează astfel, încît secţiunea de înnădire a elementului de construcţie să poată prelua acelaşi efort ca şi secfiunea curentă a acestuia. Elementele de solidarizare a înnădirii trebuie să poată transmite în eclisă eforturile din piesele înnădite. Sin. Cuvrăjoantă. 2. ~ de şine. C. f.: Eclisă metalică, de obicei de oţel laminat, aşezată la rostul a două şine de cale ferată, pentru a asigura continuitatea liniei (v. fig.). Se montează, de obicei, perechi, şi anume o eclisă interioară şi una exterioară. Se fixează de inima şinelor cu buloane (în care scop sînt practicate în ea găuri ovale sau rotunde) şi, prin strîngere, se împănează între capul şi talpa şinelor. După formă, se deosebesc eclisă cornieră, eclisă cu ciupercă, în U, simplă, etc., iar după locul de montare, se deosebesc eclisă] interioară şi eclisq exterioară. s. ~ electrică de şine. C. f.; Legătură electrică între capetele a douăşinedetram-vai sau de cale ferafă electrică, nesudate (v. fig.), folosită pentru a mări conductibilitatea electrică a căii şi a micşora intensitatea curenţilor vagabonzi. E formată dintr-un conductor de cupru sau de oţel galvanizat, Eclise de şine. a) legătură cu eclise-corniere tip 40; bj legătură cu eclise plate tip 45; 1) şină; 2) placă; 3) eclisă* cornieră; 4) eclisă plată; 5) bulon de eclisă 6) tirfon. Eclisă electrică de şine. I) şină; 2) joantă metalică; 3) eclisă electrică. Eclisă 39 Ecluza ale cărui capete sînt prinse pe cele două şinef fie prin sudare, fie cu ajutorul unor pene tronconice numite broşe de conexiune. Eclisele electrice se utilizează totdeauna la tracţiunea în curent continuu şi, de multe ori, la tracfiunea în curent alternativ. în primul caz, mărirea conductibilităfii căii e necesară, în special, pentru ca intensitatea curenfilor de dispersiune în sol să fie cît mai mică, reducînd astfel posibilităfi Ie de electro-coroziune în conductele metalice din apropierea şinelor. La tracfiunea în curent alternativ, rolul principal al ecli- selor electrice e de a evita o tensiune de pas periculoasă. Cele mai multe eclise electrice sînt constituite din conductoare de legătură de cupru moale, fixate de şine prin sudură sau prin alte mijloace. Ele pot fi aşezate, fie în afara eclisei mecanice, fie între eclisa mecanică şi şină. Eclisele electrice trebuie să reziste la trepidafiile produse de trecerea convoaielor şi la solicitările cari apar la lucrările de reparaţii ale suprastructurii căii, să realizeze un bun contact cu şinele, independent de influenfele exterioare, şi să fie protejate contra posibilităfii de a fi sustrase. Sin. (impropriu) Conector electric de şine. 1. Eclisă. 2. Cs.: Piesă, de obicei metalică, aşezată pe una sau pe ambele fefe ale unei piese mai lungi, pentru întărirea acesteia pe o parte din lungimea ei. De exemplu, cîmpurile marginale ale panelor continue, — a căror secfiune curentă e dimensionată 1a eforturile din cîmpurile intermediare, cari sînt mai mici, — se întăresc de obicei cu ajutorul unui profil C aşezat între aripile profilului (I sau C) din care e alcătuită pana (v. fig. a). Uneori întărirea se poate executa cu ajutorul ecliselor confecfionate din platbande şi aşezate numai pe inima panei sau şî pe aripi (v. fig. b). 2. ~ de )eavă. Metf.: Fîşie de tablă cu lungimea de 30--40 cm, care se sudează transversal peste anumite îmbinări de conductă, penfru a le întări; la o îmbinare se sudează de obicei trei eclise decalate cu 120° pe periferia îmbinării. Eclisele se folosesc curent la întărirea îmbinărilor de conducte sub presiune mare, executate prin sudură cap Ia cap. 3. Eclisă de arc. Transp.: Sin. Eclisă de resort lamelar; Jumelă (v.). V. şl sub Resort. 4. Eclisă de cuplare. C. f.: Piesă care aparfine dispozitivului de tracfiune şi ciocnire al vehiculelor de cale ferată. La vehiculele de cale ferată de pe linii secundare şi la tramvaie, eclisa e constituită dintr-o bară cu secfiunfe dreptunghiulară, avînd la capete cîte o gaură cu axa perpendiculară pe axa tijei; această eclisă pătrunde în discurile celor două tampoane ale vehiculului, fiind legată de acestea cu cîte o pană cilindrică, numită cuiul tamponului. 5. Eclisă de lanţ. Ut.: Element al lanfurilor articu- Lanf cu eclise. late, constitui! dintr-o plă- 0 «llsS d. lanţ, ri bulon; 3) rondeiă; . i. w j « w • 4) ecilsa de capat. cufa metalica cu doua găuri la extremităfi, care poate fi articulat, prin buloane,%cu ele- mentele vecine (v. fig.). Eclisa de lanf se foloseşte, de exemplu, la lanfuri Gali sau la lanfuri cu eclise (v. fig.). 0. Eclogif. Pefr.: Rocă metamorfică din grupul rocilor cristalofiliene amfibolice, constituită dintr-un piroxen alcalin verde (omfacit), şi un granat roşu (almandin), şi confinînd, mai rar, mice, amfiboli şi disten. Printre varietăfile de eclogit se menfionează cele cu hornblendă şi cele jadeitice, formate dinfr-un piroxen sodic numit jadeit, folosite la confecfionarea de obiecte ornamentale. Rocile au structură granulară, iar granafii şi piroxenii prezintă adeseori o coroană kelifitică, formată dintr-un amfibol fibros, care se amestecă cu cuarf sau cu feldspat. 7. Ecluzare. Nav.: Operafia de trecere a unei nave printr-o ecluză. Cuprinde următoarele faze: aducerea nivelului apei din sasul ecluzei la nivelul biefului în care se găseşte nava; deschiderea porfilor ecluzei dinspre acest bief; introducerea navei în sasul ecluzei; închiderea porfilor dinspre bieful din care vine nava; aducerea nivelului apei din sas la nivelul apei din bieful în care trebuie trecută nava; deschiderea porfilor dinspre acest bief; trecerea navei din sasul ecluzei în acest bief. e. Ecluză, pl. ecluze. 1. Hidrof., Nav.: Construcfie executată pe traseul unei căi navigabile, pentru a realiza legătura dintre două suprafefe de apă cu niveluri diferite şi a permite trecerea navelor peste treptele de cădere ale căii navigabile, prin intermediul unuia sau al mai multor basine cu porfi în care nivelul apei poate fi variat. Ecluzele pot fi construite, fie în albia rîului, în complexul de lucrări ale unui nod. hidraulic (v. fig. /), fie izolat, pe canale laterale. z I. Ecluză cu două frepfe amplasată în complexul unei hidrocentrale. 1) hidrocentrală; 2) sasurile ecluzei. Amplasamentul trebuie ales astfel, încît direcfia curentului în rîu şi axa şenalului navigabil, la intrarea şi la ieşirea din porturile de aşteptare ale ecluzei, să facă un unghi de cel mult 10---150. Vitesa apei în aceste puncte, ca şi în celelalte puncte ale porturilor de aşteptare, nu trebuie să depăşească vitesele admisibile pentru navigafie, spre a evita izbirea navelor de estacadele portului de aşteptare, sau împingerea lor spre barajul ori spre uzina lîngă cari e amplasată eventual ecluza. Pe canalele navigabile (canale laterale), ecluzele se amplasează în vecinătatea punctelor în cari relieful prezintă o treaptă de cădere (spre extremitatea teraselor), în acest caz, şi în general pentru toate ecluzele de cădere mare, condifiile geologice de fundafie prezintă importanfă deosebită (în special în privinfa alunecărilor şi tasărilor). zzp z± =3 3 b întărirea panelor cu ajutorul ecliselor. a) întărire cu ajutorul ecliselor în formă de Cî b) întărire cu eclise plate (platbande); I) profil X; 2) eclise C'j 3J profil C; 4) eclise plate (platbande). Ecluza 40 Ecluză Părfile principale (v. fig. II) ale unei ecluze pentru navi- * gafie sînt: sasul (camera ecluzei), capetele şi porturile de aşteptare. II. Părfile principale ale ecluzei propriu-zise. a) secfiune longitudinală verticală; b) vedere în plan; C^capătul superior; C;) capătul inferior; S) sas; 1) bajoaiere; 2) radier; 3) zid de cădere; 4) busc; 5) camerele porfilor; 6) njşele porfilor; 7) renuri pentru batardouri; 8) poarta superioară (închisă); 9) poarta inferioară (deschisă); 10) galerie de alimentare; 11) perete de palplanşe sau de pilofi pentru etanşarea terenului de fundafie; 12) etanşare de argilă bătută; Nam.) nivelul apei din bieful amontej Nav.) nivelul apei din biefuf aval. Sasul e limitat lateral de două ziduri, numite bajoaiere (v. fig. III), legate, de obicei, la partea lor inferioară, printr-un radier (v. Bajoaier). III. Secfiuni transversale prin sasuri da diferite tipuri/ cu bajoaiere de zidărie, a) sas cu bajoaiere în formă de ziduri de sprijin cu talpă şi contraforturi, cu radier nerigid; b) sas cu bajoaiere masive şi cu radier rigid, încastrat; c) sas în formă de carenă, cu galerii laterale; d) sas cu radier executat din elemente de beton pretensionat şi cu galerii de fund. Secfiunea orizontală a sasului e, de obicei, dreptunghiulară şi e dimensionată astfel, încît să poată adăposti una sau două nave de cele mai mari dimensiuni (ecluze duble). în majoritatea cazurilor, lumina porfii la capete e egală cu lăfimea utilă a sasului. Uneori sasul e dimensionat astfel, încît să poată adăposti, alăturate, fie două dintre cele mai mari nave prevăzute că vor trece în viitor, fie două convoaie întregi sau două jumătăfi dintr-un convoi lung. în aceste cazuri, lăfimea porfilor se dimensionează pentru a permite trecerea unei singure nave sau a unui singur convoi. Astfel se construiesc porfi mai pufin late, mai economice şi mai uşor de manevrat. Porfi le nu sînt aşezate fafă în fafă, ci decalate una fafă de cealaltă, astfel încît una dintre cele două margini ale unei porfi să fie în prelungirea unui perete al sasului. în toate cazurile, în locul unei nave cu dimensiuni maxime pot intra două nave mai mici, dacă lăfimea sasului permite aceasta. Sasul e în legătură cu biefurile amonte şi aval, prin intermediu) unor galerii de alimentare, — situate în capete, în bajoaiere sau în radier, — cu ajutorul cărora se realizează variafia nivelului apei din sas. Capetele adăpostesc porfile şi dispozitivele de alimentare. Cînd sînt închise, porfile reazemă pe un prag. La ecluzele cu porfi buscate, cari se deschid rotindu-se în jurul unei axe verticale, laterale, şi transmit pragului, numit busc (v.), o parte din împingerea apei, acesta se amenajează şi se consolidează în mod special. La capul amonte, pragul prezintă spre sas un zid de cădere, prin care se obfine o denivelare a fundului, corespunzătoare treptei de cădere de la suprafafa apei. în acest caz, cele două porfi au înălfimi diferite, cea din amonte fiind mai pufin înaltă. Cînd căderea e mai mică sau cînd relieful terenului nu permite realizarea unei căderi, ecluza se execută fără zid de cădere, iar poarta din amonte, ca şi cea din aval, se execută de aceeaşi înălfime. Unele tipuri de porfi reclamă amenajarea capetelor ecluzei cu dispozitive speciale, ca nişe pentru porfi (cari adăpostesc porfile la deschiderea lor, cum şi dispozitivele de manevră ale acestora), nişe pentru batardourile de reparafie, etc. Porfile ecluzei sînt dispozitive cari permit izolarea sasului de cele două biefuri, în vederea efectuării operafiilor de eclu-zare. Ele trebuie să îndeplinească următoarele condifii: să fie etanşe, să fie simple şi sigure în exploatare, să poată fi manevrate rapid, şi, dacă e cazul, să servească şl la alimentarea cu apă a sasului. Cel mai des se folosesc: porfi buscate, porfi-ghilotină (ridicătoare-coborîtoare), porfi rulante şi porfi raba-tante. V. Poartă de ecluză, sub Poartă. Porturile de aşteptare ale ecluzelor (portul amonte şi portul aval) au rolul de a permite stafionarea în siguranfă a convoaielor cari aşteaptă să fie ecluzate, ferindu-le de curenfii puternici şi de vînt, cum şi de a asigura intrarea cît mai rapidă a vaselor în sas. Forma şi dimensiunile porturilor de aşteptare trebuie să corespundă acestor scopuri. Astfel, un port prea mic împiedică manevra convoaielor şi favorizează avarierea navelor, iar o suprafafă de apă prea întinsă prezintă dezavantajul că permite formarea valurilor. Forma secfiunii plane a porturilor de aşteptare trebuie aleasă astfel, încît să permită o circulafie cît mai rapidă a navelor, deoarece circa 50-*-70% din timpul de ecluzare e folosit pentru intrarea şi ieşirea convoaielor din sas. în vederea »unei exploatări cît mai raţionale, în porturile de aşteptare se construiesc, de la caz la caz, estacade de acostare şi de ghidare, moluri de aştep- /V. Estacadă de acostare fixă, executată din lemn* tare şi de protecfie, în portul de aşteptare al ecluzelor, pile de acostare, pile 1) anrocamente pentru protecfia taluzului; 2) esta^ de acostare şi „trei cadă; 3) paserelă de circulafie. frafi" (duc d'Albe). Estacadele de acostare servesc la acostarea navelor cari aşteaptă să fie ecluzate, şi pot fi plutitoare sau fixe. Cele plutitoare se folosesc destul de rar, şi anume, fie cînd terenul de fundafie e stîncos, fie cînd adîncimea portului e mare. Pentru a permite mişcarea lor pe verticală, datorită varierii nivelului Ecluză 41 Ecluză apei, sînt ancorate cu lanţuri, dacă terenul fundului e stîncos, sau sînt executate între grupuri de piloţi, cari le ghidează, dacă terenul permite baterea piloţilor. Estacadele de acostare fixe se construiesc, de obicei, pe ambele laturi ale portului de aşteptare şi pot fi executate din lemn, din beton armat sau din oţel. Cel mai das sînt folosite estacadele alcătuite dintr-un sistem de grinzi cu zăbrele în spaţiu, rezemate pe piloţi (v. fig. IV). Uneori se execută masive, fiind asemănătoare cheurilor de acostare din porturi. Primul tip prezintă avantajul că e mai elastic şi mai economic. Sînt construite pe taluzele malurilor sau ale digurilor cari despart portul de aşteptare al ecluzei de rîu, sau independent, dacă nu există curenţi transversali (la ecluze fără baraj, porturi de aşteptare aval). Estacadele masive apără mai bine, de curenţii transversali, spaţiile porturilor de aşteptare. în multe cazuri, din motive de economie, estacadele de acostare se construiesc numai lîngă unul dintre maluri, de obicei lîngă malul din dreapta sensului de circulaţie (de ex. la unele ecluze de pe canalul Volga-Don). La unele ecluze, estacadele de acostare sînt înlocuite cu pile de acostare sau cu construcţii de tipul „trei fraţi" (duc d'Albe). Estacadele de ghidare constituie elementul de legătură dintre estacadele de acostare şi zidurile sasului. La început extremitatea moluriîor e alcătuită din pereţi verticali de pal-planşe ancorate, cari împiedică lovirea navelor de taluzele situate sub apă. — Din punctul de vedere al mărimii treptei de cădere (H), se deosebesc: ecluze de cădere joasă (eventual fără zid de cădere), la cari H < 5—7 m; ecluze de cădere mijlocie (de obicei cu zid de cădere), la cari înălţimea căderii 5—7 m < H < 12---15 m; ecluze de cădere mare, la cari H > 12--* 15 m. Căderea ecluzei depinde de căderea întregii trepte, dacă ecluza se încadrează într-un nod hidrotehnic. Dacă ecluza se construieşte pe un canal navigabil, căderea poate fi aleasă mai uşor, în conformitate cu cerinţele constructive şî de exploatare a ecluzei. Istoria dezvoltării ecluzelor arată tendinţa continuă de mărire a căderii lor. în prezent, ecluzele de pe canalele navigabile se execută cu căderi de 9-** 12 m, iar ecluzele de pe cursurile de apă canalizate se execută cu căderi mai mici (5--7 m). La canalele navigabile (canale laterale), diferenţele mari de nivel, concentrate într-un singur punct, sînt trecute cu o serie de ecluze consecutive (ecluze în trepte), cu o ecluză-puf (v. fig. V) sau cu ascensoare de nave. V, Secfiune fongitudinală printr-o ecluză-puf. I) umplutură de nisip; 2) umplutură de argilă; 3] strat de lut; 4) strat de pietriş şi balast; 5) pava] de blocuri de beton; 6) nivelul normai al apelor din bietul amonte; 7) nivelul apelor mari din bietul amonte; 8) poartă superioară rabatabilă; 9) stafiune de pompe; 10) lungimea utilă a sasului; II) postul de comandă a instalafiilor ecluzei; 12) turnul porfii inferioare; 13) nişa porfii inferioare; 14) poartă inferioară, ridicătoare; 15) perete penfru micşorarea înălfimii porfii inferioare; 16) paserelă; 17) nivelul apelor mici din aval; 18) nivelul apelor mijlocii din avaf; 19) nivelul apefor mari din aval. se executau din lemn, pentru a amortisa şocurile navelor de estacadă. Deoarece s-a constatat că lovirea navelor de estacadele de ghidaj nu e, în general, periculoasă, fiindcă se produce, de obicei, sub un unghi foarte ascuţit, cum şi pentru a evita putrezirea lemnului, s-a adoptat ca material de construcţie pentru estacade betonul armat sau oţelul (afară de regiunile păduroase, unde lemnul e mai puţin costisitor). Pentru amortisarea şocurilor, estacadele de ghidare executate din beton armat sau din oţel trebuie căptuşite la exterior cu dulapi de lemn şi, eventual, trebuie echipate cu dispozitive cu arcuri. Molurile de despărţire se construiesc în porturile de aşteptare ale ecluzelor gemene şi servesc la limitarea porţiunilor de apă aferente fiecărei ecluze şi Ia împiedicarea formării curenţilor transversali şi a valurilor. Se execută ca diguri de pămînt sau ca estacade de acostare. Molurile de protecţie se construiesc la intrarea porturilor de aştepiare cari sînt în legătură cu un rîu, pentru a apăra navele de curenţi. Se execută sub formă de diguri de pămînt cu taluzele protejate cu piatră. La unele amenajări mai noi, Din punctele de vedere al numărului de sasuri şi al aşezării lor, se deosebesc: ecluze simple (cu un singur sas), ecluze divizate (cu un singur sas şi cu un cap intermediar), ecluze în trepte (cu mai multe sasuri cuplate în lungime, v. fig. VI), şi ecluze gemene (cu mai Bam. ________/_ mm. VI. Schema unei ecluze în trepte, cu frei sasuri. I...III) sasurile ecluzei; B.am.) bief amonte; B.av.) bief aval. multe sasuri alăturate, v. fig. Vil). Capul intermediar împarte ecluza, de obicei, în două părţi inegale (cu lungimile 1/3 şi 2/3 L), permiţînd realizarea de economie de apă şi de timp, în cazul trecerii vaselor cu dimensiuni mici. La ecluzele în trepte, căderea totală se împarte în mai multe părţi, de Ecluză 42 Ecluza preferinţă egale. Acest sistem prezintă dezavantajul unui mare consum de apă şi de timp, în special la încrucişări. Unele ecluze au sasul de lungime atît de mare, încît să per- rela porţii sau, uneori, de pe platforma bajoaierelor. Acest sistem se utilizează la ecluzele mici, fără zid de cădere, şi la cari căderea nu depăşeşte 2—3 m. V//, Ecluze gemene (vedere în plan). I) canal navigabil; 2) porturi de aşteptare; 3) ecluze gemene; 4) nave ecluzate, mită trecerea unui întreg convoi de nave, printr-o singură ecluzare, şl se numesc ecl uze pentru co n vo / (v.fig.V///). i) ecluze gemene; 4) nave ecluzate. Alimentarea prin galerii de capăt, folosită foarte des, realizează prin două galerii dispuse simetric în fiecare cap, se VIU, Scheme de ecluze pentru convoaie. a) ecluză pentru un singur convoi; b) ecluză pentru două convoaie. Afară de tipurile de ecluze menţionate se folosesc şi alte tipuri de ecluze speciale. Ecluzele cu cădere dubla (cari lucrează în ambele sensuri) fac legătura între un canal navigabil şi o cale navigabilă, sau între două căi navigabile naturale, ale căror ape au variaţii mari de nivel, astfel încît pot crea căderi fie într-un sens, fie în celălalt. Acest tip de ecluză e folosit ş] în cazul cînd nivelul apelor e influenţat de flux şi reflux. Ecluzele no n- s t o p au lungimea atîf de mare, încî.t convoiul de nave nu-şi încetineşte mersul în timpul ridicării sau coborîrii nivelului apel din sas, ajungînd la capătul opus odată cu egalarea nivelului apei din sas cu nivelul apei din bieful în care va intra convoiul. Ecluzele maritime sînt construite în porturile maritime şi se deosebesc de cele de pe reţeaua interioară prin dimensiunile lor mari, în special prin pescaj, care poate atinge 13—15 m. Datorită dimensiunilor mari, aceste ecluze reclamă dispozitive speciale, în construcţia porţilor, a sistemelor de alimentare şi a radierelor.— Alimentarea cu apă a ecluzelor se face cu ajutorul unor instalaţii de umplere şi de golire a sasului. Aceste instalafii prezintă importanţă deosebită şi trebuie realizate astfel, încît timpul de ecluzare să fie cît mai scurt, şi să se asi- gure o staţionare cît mai liniştită a vaselor în sas, în timpul variaţiei nivelului apei. Sistemele de alimentare folosite cel mai des sînt următoarele: alimentarea prin porţi, alimentarea prin galerii de capăt, alimentarea prin galerii longitudinale, alimentarea prin galerii situate în radier, alimentarea frontală pe sub porţi, şi alimentarea cu basine de economisire a apei (v. fig. IX şi X). Alimentarea prin porfi e cea mai simplă şi se realizează cu ajutorul unor orificii amenajate la partea inferioară a porfilor şi închise cu vane plane, manevrate chiar de pe pase- a) alimentare prin galerii de capăt; b) şi cj alimentare prin galerii longitudinale situate în bajoaiere; d) alimentare prin galerii longitudinale situate în radier; e) şi f) alimentare frontală pe sub poarta superioară; g) alimentare frontală pe deasupra porfii superioare; h) golire pe sub poarta inferioară. cari ocolesc nişele porfii şi sînt închise cu vane. Prezintă avantajul că asigură disiparea eficientă a energiei vinelor de apă, la ieşirea acestora în sas sau în bieful aval, prin dispunerea orificiilor galeriilor fafă în fafă. în acest scop sînt folosite şl elemente suplementare (grinzi transversale, grătare), dispuse transversal pe direcfia curentului. Forma secfiunii transversale a galeriilor poate fi circulară, dreptunghiulară, cu coifurile teşite sau cu bolfi în plin cintru. Alimentarea prin galerii longitudinale se foloseşte, de obi-ceiu, în cazul, căderilor mari, pentru reducerea vitesei apei şi pentru repartizarea debitului. Galeriile longitudinale se întind, fie numai pa o porfiune din lungimea sasului, fie pe toată lungimea acestuia, pînă la bieful aval (avînd şî rolul de galerii de evacuare). în acest caz, pentru a evita micşorarea vitesei de ieşire a apei, din cauza pierderilor de sarcină în lungul galeriei, secfiunea transversală a ultimului tip de galerii longitudinale se micşorează progresiv pînă la capătul aval al ecluzei. Pentru a evita acfiunea dăunătoare a curentului apelor evacuate din ecluză asupra navelor din porturile de aşteptare, se recomandă ca extremităfile galeriilor de alimentare să fie situate în afara şenalului navigabil. Galeriile de alimentare longitudinale pot fi aşezate în amîndouă bajoaie-rele, sau numai în unul dintre ele (alimentarea făcîndu-se lateral). Ultimul sistem prezintă dezavantajul că produce curen}i transversali în sas. Ecluză 43 Ecluză de salvare Alimentarea prin galerii situate în radier asigura o umplere liniştită a sasului, deoarece energia apelor introduse în sas e disipată de întreaga înălfime a nivelului apei din aval. Prezintă dezavantajul că reclamă radiere foarte groase şi adîncimi de fundaţie mari. Alimentarea frontală, pe sub porfi sau pe deasupra porfilor, e folosită la o mare parte dintre ecluzele moderne. Acest sistem prezintă avantajul că nu mai reclamă dispozitive speciale (galerii, vane, etc.), cari măresc dimensiunile şi greutatea canaturilor, a bajoaierelor sau a radierului şi pun probleme dificile de execufie. Admisiunea apei se face pe întreaga lăfime a sasului, prin ridicarea sau coborîrea parfială a porfii. La capul amonte al ecluzei se folosesc porfi plane ridicătoare sau coborîtoare, porfi-segment sau porfi rabatabile. Pentru disiparea energiei apei sînt necesare dispozitive speciale (camere de disipare), a căror formă optimă se determină prin încercări de laborator, în funcţiune de condifiile locale. La capătul aval al ecluzei se folosesc, în special, porfi ridicătoare. Camerele de disipare sînt însă costisitoare şi lungesc considerabil capetele, ceea ce constituie un dezavantaj al acestui sistem. Alimentarea cu basine de economisire (v. fig. X) se foloseşte la ecluzele de mare cădere de pe canalele navigabil®. X. Ecluză cu basine de economisire deschise (jumătate vedere în plan şi jumătate secfiune orizontală). 1) camerele porfilor; 2) sas; 3) basine de economisire. la cari se impune un consum de apă cît mai redus. Principiul consistă în faptul că,* la golirea sasului, o parte din volumul de apă e înmagazinat într-un basin alăturat, fiind folosit la umplerea ulterioară a sasului, astfel încît pierderile de apă la ecluzare sînt foarte mici. Basmele de economisire pot fi deschise sau, în lipsa de spafiu, pot avea forma unor rezervoare multietajate. V. şî Galerie de alimentare. î. Ecluză. 2. Tehn. mii.: Sas la adăposturile de apărare pasivă şi la lucrările de fortificafie. V. Sas. 2' Ecluză. 3. Nav.: Puf etanş prin care se comunică cu compartimentul căldărilor cu tiraj forfat, fără a se pierde din presiunea care există în compartiment. Ecluza cuprinde un tambuchi cu capac etanş pe punte, un tub cu o scară de acces, şi o uşă etanşă de comunicare cu compartimentul căldărilor. Penfru a pătrunde în acest compartiment, după intrarea în ecluză, întîi trebuie închis capacul tambuchiului şi apoi deschisă uşa de acces în compartimentul maşinilor. 3. Ecluză de aer. Fund.: Cameră metalică, aşezată Ia partea superioară a sasului (coşului) chesoanelor cu aer comprimat, care serveşte la realizarea presiunii atmosferice sau a presiunii înalte din interiorul chesonului, în momentul intrării şi al ieşirii lucrătorilor, sau în momentul evacuării materialului provenit din săpare ori al introducerii materialelor de construcfie (beton, cărămizi, lemnărie, etc.), *(v. fig.). Sin. Campană. V. şi Cheson cu aer comprimat, sub Cheson 1. fudinală; 1) compartimente-tampon, în cari se realizează presiunile înaltă şi atmosferică; 2) compartiment central menfinut la presiune înaltă; 3) dom pentru adăpostirea troliilor; 4} coş (sas) de legătură între ecluză şl camera de lucru a chesonului; 5) pipe pentru introducerea materialelor; 6) pipe penfru evacuarea materialelor săpate; 7) benă penfru transportul materialelor pe verticală; 8) platforme; 9) uşi etanşate; ÎO) electromotor; 11) scări metalice; 12) robinet de aer; 13) manometru; 14) lămpi electrice; 15) telefoane; 16) ceasornice; 17) contacte penfru cabluri; 18) bănci de lemn. 4. Ecluză de frig. Ind. alim., Termof.: Antecamera cu temperatură mai joasă decît cea a alimentelor de conservat prin răcire, în care acestea se răcesc treptat pînă la o temperatură intermediară, înainte de introducerea lor în camerele cu temperatură foarte joasă ale instalaţiei frigorifice de conservare şi depozitare. Se foloseşte, în special, în înstalafiile de congelare a cărnii. 5. Ecluză de salvare. Nav.: Cameră metalică, în general tronconică, montată pa corpul rezistent al submarinului, care serveşte la salvarea individuală a membrilor echipajului, fără inundarea şi fără punerea sub presiune a submarinului naufragiat. Ecluza cuprinde: un corp etanş cu aceeaşi rezistenţă ca si corpul submarinului, închis cu un capac etanş; un tambuchi cu capac etanş, montat în interiorul ecluzei; o scară de acces; o Ecluză de salvare. 1) tambuchiul cu capac etanş al corpului submarinului; 2) valvulă de umplerea ecluzei; 3) corpul rezistent al submarînu'ui; 4) corpul ecluzei; 5) puntea de lemn a submarinului; 6) tambuchiul cu capac etanş al ecluzei; 7) valvulă egali- —■—j-------------------------ji__^-n-1—(— zafoare de presiune; 8) valvulă de ^5/ Ţ ■. -iy j golire a ecluzei; 9) dispozitiv de £ închidere a capacului ecluzei. 6 | valvulă de umplere; o valvulă egalizatoare de presiune şi o valvulă de golire (în submarin) a ecluzei (v. fig.). Cele două ECO, monfaj ~ 44 Ecomefrie capace pot fi manevrate atît din interior, cît şi din exterior, iar valvulele de umplere şi de golire pot fi manevrate din ecluză şi din submarin. Operafia de salvare se efectuează în modul următor: membrul echipajului echipat cu aparat de salvare individual, intră în ecluză, închide capacul tambuchiului şi deschide valvula de umplere; cînd nivelul apei ajunge la înălfimea aparatului de salvare, deschide valvula egalizatoare, pînă la echilibrarea presiunii în ecluză, şi apoi închide această valvulă şi deschide capacul exterior; urmează ieşirea cu precau-' fiune din ecluză, pentru a nu se agăfa de proeminenfele capa-cului, şi ieşirea la suprafafa, direct sau treptat, de-a lungul parîmei geamandurii de salvare (pentru a permite efectuarea decompresiunii în apă). Golirea ecluzei se comandă din inferiorul submarinului, prin închiderea capacului exterior şi a valvulei de umplere, şi prin deschiderea valvulei de golire. 1. ECO, montaj Elf., Telc.: Etaj oscilator cu cuplaj (v.) electronic între circuitul oscilant şi circuitul de sarcină. Mon- Oscilator cu cuplaj elecfronic. a) schemă pentru componentele alternative; b) schemă de principiu. tajul ECO foloseşte un tub electronic tip tetrodă sau pentodă, a cărui schemă de conectare e reprezentată în figură. Catodul, grila de comandă şi griia-ecran formează, împreună cu circuitul acordat, un montaj oscilator simplu (în cazul din figură, tip Hartley), iar impedanfa de sarcină (2) se conectează în circuitul anodic, cuplajul dintre cele două circuite fiind realizat prin fluxul de electroni din tub. Principalele avantaje obfinute fafă de un oscilator simplu sînt o tensiune de ieşire mai mare şi o stabilitate mai bună a frecvenfei (datorită separării circuitului de sarcină de circuitul oscilant). Dacă impedanfa de sarcină se realizează sub forma unui circuit acordat (Z2. C2) (v. fig. b), se poate obfine o multiplicare a frecvenfei acordînd acest circuit pe o armonică a semnalului de frecvenfă fundamentală. 2. Ecogramă, pl. ecograme. 1. Fiz.: Sin. Batigramă (v.). 3. Ecogramă. 2. Ind. pefr.: Sin. Diagramă ecometrică. V. sub Eco-metrie. 4. Ecologie. G eobof.: Ştiinf a care se ocupă cu studiul condifiilor pe cari le prezintă mediul înconjurător şi cu adaptarea speciilor vegetale la acestmediu, fie izolate (auto-ecologie), fie reunite în asociafii (sinecologie). 5. Ecolof. Fiz.: Aparat electro- 8 mecanic pentru măsurarea distan-felor pînă la un obiect-fintă prin intermediul timpului de propagare a unui semnal sonor emis, reflectat de obiect şi recepfionat în punctul de emisiune (v. fig.). Vitesa de propagare a sunetului în mediul considerat se presupune cunoscută. Gura sondei Heper Nivel 6. Ecomefrie. Expl. pefr.: Operafia de măsurare a nivelului de lichid în sonde, în special în sondele din cari fifeiul se extrage cu ajutorul pompelor de adîncimei. Principiul metodei consistă în producerea unei impulsii sonore la gura sondei şi în înregistrarea pe o diagramă (ecogramă) a momentului iniţial (de emitere a impulsiei) şi a momentului în care unda sonoră, dupa ce a atins nivelul de lichid din sondă, s-a reflectat şi a ajuns din nou la suprafafă (gura sondei). Aparatul folosit pentru măsurare se numeşte ecometru (v. Ecometru 1). Nivelul dinamic de lichid din sondă se determină cu ajutorul ecogramei folosind relafia: L I. Ecogramă. în care: H e distanfa de la gura sondei pînă la nivelul de lichid din sondă; tn e timpul în care unda sonoră parcurge distanfa H (se obfine citind pe ecogramă timpul Tn, care reprezintă timpul în care unda sonora s-a deplasat de la gura sondei la nivel şi de la nivel înapoi Ia gura TN sondei; deci tn~—^~) (v. fig.); Vmg e vitesa de propagare a undei sonore în mediul gazos de deasupra nivelului de lichid din sondă. Această vitesă se determină folosind aceeaşi relafie între spafiu, vitesă şi timp, de data aceasta aplicată pentru pozifia unui reper (care e o mufă de lemn, montată pe coloana de extracfie, la exterior) aşezat la adîncimea cunoscută H\. Astfel: unde £„==- TR se obfine din ecogramă şi reprezintă timpul în care unda sonoră s-a deplasat de la gura sondei la reper şi, de aici, înapoi, la gura sondei. Fig. II a reprezintă trei ecograme cari indică aceleaşi distanfe la reper şi la nivel, iar pe două dintre ele, la distanfe Schema de principiu a funcţionării unui ecofot. 1) emiţător al impulsiilor sonore (sub formă de pocnituri); 2) microfon pentru recepţia directă a semnalului sonor, care comandă declanşarea elecfromagnetului 5; 3) obiectul-tintă a cărui distantă de aparat se măsoară; 4) microfon penfru recepţia semnalului reflectat de obiect; 5) electro-magnet de eliberare a discului rotitor 8; 6) amplificator; 7) elec-tromagnet de oprire a discului; 8) disc rotitor cu turafie constantă gradat direct în unităţi ale distantei măsurate. Explozie /V/V Nivl Niv2 Reper . Nivel f- —Nv— -v —Afr— II. Variante ale unor ecograme întîlnite în practică. diferite, se indică cîte un vîrf parazitar între explozie şi reper; în fig. II b, diagramele sînt identice, vîrful dintre explozie Ecomefru 45 Ecou, efect de ~ şi reper fiind datorit unui obstacol natural (cap de coloană, dop de parafină, etc.); în fig. II c, reperul e cufundat în lichid; în fig. II d apar reflexiuni între reper şi nivel; în fig. II e (cazul nivelului spumos), repsrul apare în acelaşi loc, în timp ce nivelul apare la adîncimi pufin diferite. 1. Ecometru, pl. ecometre. 1. Expl. pefr.: Aparat folosit penfru măsurarea adîncimii nivelului de lichid din găurile de sondă. Funcfionarea lui se bazează pe fenomenul de reflexiu-ne a undelor sonore, cari în medii omogene se propagă cu o vitesă constantă, specifică fiecărui mediu şi depinzînd de proprietăfile fizice ale acestuia. Laîntîlnirea cu suprafafa unui mediu cu alte proprie-tăfi fizice, undele sonore sînt reflectate, intervalul de timp dintre momentul producerii impulsiei sonore şi recepfionarea ecoului depinzînd de distanfa la care se găseşte suprafafa pe care se reflectă undele sonore, fafă de locul unde a fost provocat impulsul sonor. Aparatul (v. fig.) se compune dintr-un detonator, constituit dintr-o puşca (2), cu un percutor (î), care produce impulsia sonoră; un microfon (termofon) care confine un filament de wolfram foarte subfire (0,03 mm) şi care recepţionează vibraţiile sonoră şi le transformă în oscilaţii electrice (3); un amplificator electronic (4) penfru amplificarea oscilaţiilor electrice recepţionate de microfon; un aparat (5) care transformă oscilaţiile electrice amplificate în impulsii mecanice cari permit înregistrarea; un dispozitiv mecanic (7) de antrenare a benzii (6) pe care se face înregistrarea; o sursă de energie penfru acfio-narea dispozitivului mecanic de deplasare a benzii de înregistrare, şi o sursă de energie penfru microfon. Măsurarea cu ecometru! a adîncimii H la care se găseşte nivelul lichidului într-o gaură de sondă se face după ce s-a aşezat, la o adîn-cime cunoscută un reper (obstacol) care reflectă şi el undele sonore. Se înregistrează momentul provocării impulsiei sonore şi al recepţionării ecourilor provenite de la reper şi de la suprafafa lichidului. Adîncimea H se determină H t l din relafiar» 'n care ^ e distanfa măsurată pe dia-ti\ t2 h gramă între momentul producerii impulsiei sonore şi momentul recepfionării ecoului provenit de la nivelul de lichid; l2 e distanfa măsurată pe diagramă între momentul emiterii impulsiei sonore şi momentul recepfionării ecoului provenit de la reper; t şi t2 sînt timpii dintre momentul provocării impulsiei sonore şi momentele recepfionării celor două ecouri. V. şi sub Eco-metrie. 2. Ecometru. 2. Telc.: Aparat folosit Schema de principiu a unui ecomefru. în telecomunicafiile pe fire pentru controlul echilibroarelor (v.), prin măsurarea atenuării de echilibrare la sistemele diferenţiale (v.). Aparatul (v. fig.)e format dintr-un dispozitiv în punte, la care cele două diagonale se leagă între ele printr-un circuit care poate cuprinde: amplificatoarele Ai şi A2, filtrele F, pentru limitarea benzii de frecvenfe la valorile dorite, şi atenuatorul variabil At (care poate fi înlocuit cu dispozitive potenfiometrice, cari acfionează direct asupra amplificatoarelor). Dacă echilibrorul nu corespunde (impedanfa sa nu e egală cu impedanfa liniei), puntea se dezechilibrează, tensiunea la bornele diagonalei de la infrarea amplificatorului Ai e amplificată şi revine, prin ieşirea amplificatorului A2l la diagonala a doua a punfii. Cîştigul amplificatoarelor Ai şi A2 se poate regla prin varierea valorii atenuării atenuatorului Af, pînă la amorsarea de oscilafii. Cîştigul limită reprezintă o măsură penfru atenuarea de echilibrare. O etalonare a atenuatorului variabil poate face ca aparatul să măsoare direct atenuarea de echilibrare. Numirea aparatului — oarecum improprie — provine din faptul că o echilibrare imperfectă a unui sistem diferenţial conduce la aparifia efectului de ecou telefonic (v.). 3. Economizor, pl. economizoare. Mş.: Sin. Preîncălzitor de apă (v.). 4. Ecossaise. Ind. îext.: Ţesătură de fire de lînă, bumbac, mătase, sau de fire sintetice, prezentînd carouri rezultate din fire de diferite culori în urzeală şi în bătătură, dispuse într-o anumită ordine, după raportul de culoare stabilit. Desenul acestei fesăfuri e, în general, un diagonal, dar poate fi şi un desen simplu „pînză". Ţesăturile ecossaise se folosesc la confecţionarea unor produse de îmbrăcăminte penfru femei (rochii, fuste, etc.). Var-Ecosez. 5. Ecotip, pl. ecotipuri. Bot.: Plantă care, în condi{ii natu- rale, în lupta pentru existenţă, reuşeşte să ocupe suprafaţa solului cu vegetaţia ei spontană. ' 6. Ecou, pl. ecouri. F/z.: Undă sonoră reflectată de o suprafaţă de discontinuitate, care a ajuns în oricare dintre punctele în cari ar putea fi percepută distinct de unda directă (primară). Praclic, se consideră că există ecou dacă intervalul dintre momentul incidenţei undei sonore directe şi a celei reflectate depăşeşte o zecime de secundă. 7. ~ de fluturare. F/z.: Succesiune rapidă de reflexiuni într-o încăpere, produse pe două suprafeţe paralele, suficient de întinse şi cari sînt mai reflectante decît restul suprafeţelor acelei încăperi. Prezenţa unui ecou de fluturare se remarcă prin apariţia unui sunet metalic, prelungit şi care se atenuează în timp, cînd spafiul închis se excită cu un impuls sonor. Un ecou de fluturare poate fi format din 10---15 ecouri repetate. Ecoul de fluturare contribuie la înrăutăţirea acusticii unei săli şi, în consecinţă, trebuie înlăturat. 8. Ecou, efect de Te/c., C/nem..* Redarea suplemen-tară, parazită, cu anticipaţie sau cu întîrziere, a semnalelor unei înregistrări de sunet, ca urmare a influenţei dintre por-fiuni învecinate ale pistei de înregistrare, dispusă în spire succesive. Efectul de ecou se produce, în cazul înregistrărilor magnetice, ca urmare a efectului de copiere — transmiterea înregistrării de la o spiră la spirele vecine ale aceleiaşi benzi la bobinarea sau debobinarea ei (v. Copiere, efect de ^). Se poate produce şi la înregistrările pe discuri executate neîngrijit, cînd nu se menfine Ia înregistrare distanfa necesară între rile. Schema unui ecomefru. Ecou elecfric 46 Ecou radioelecfric /. Producerea ecoului felefonic. 1) semnalul principal; 2) ecou Ia vorbifor; 3) ecou la ascultător. 1. Ecou electric. Elf., Telc.: întoarcerea la capătul de emisiune sau revenirea Ia capătul de recepfie a undelor electrice transmise pe o linie electrică lungă, ca urmare a reflexiunii parfiale şi, eventual, repetate, a undelor la capetele neadaptate ale liniei sau în punctele ei de neomogeneitate. 2. ~ telefonic. Te/c.: întoarcerea la capătul de emisiune (la vorbitor) sau revenirea la capătul de recepfie (la ascultător) a undelor electrice transmise pe o Ii' nie de telecomunicafie la mare distanfă, ca urmare a trecerii nedorite a semnalului de pe calea de ducere pe calea de întoarcere prin sistemul diferenfial (v. fig. /). Fenomenul se întîi-neşte atît Ia liniile de telecomunicafii de frecvenfă vocală pe patru fire, cît şi la liniile de telecomunicafii de înaltă frecvenfă (cu curenfi purtători), pe patru fire (cu o singură bandă) sau pe două fire (cu două benzi); el se produce în sensurile interzise, cînd echilibrările în sistemul diferenfial nu sînt perfecte şi cînd timpul de propagare e suficient de mare (din cauza distanfelor mari, sau a vitesei reduse de propagare), pentru ca semnalul ecou să se audă distinct de semnalul ini-fial. Practic, ecoul telefonic se resimte, dacă el revine după un timp mai lung decît 40--50 ms. Fenomenul de ecou are influenfă defavorabilă asupra calităfii transmisiunii, la ambele ca- 11. Diagrama afenuării minime necesare pentru neglijarea efectului de ecou. pete ale liniei de telecomunicafie. Pentru verificarea acfiunii defavorabile a ecoului telefonic se poale folosi diagrama din fig. II, care dă atenuarea minimă necesară pentru diferifi timpi ds propagare. Dacă atenuarea pe drumul ecoului (egală cu de două ori echivalentul de transmisiune al căii, plus atenuarea sistemului diferenţial pe direcfia interzisă) e mai mare decît atenuarea minimă indicată de diagrama din fig. II, pentru un anumit timp de propagare tE, perfurbafiile datorite ecoului pot fi neglijate. Dacă această atenuare e mai mică trebuie să se introducă supresoare de ecou. 3. Ecou radioelecfric. Telc.: Repetifia distinctă sau suprapusă a recepfiei undelor radioelectrice, cauzată de propagarea lor între emifător şi receptor, de-a lungul mai multor căi a căror diferenfă de drum e foarte mare fafă de lungimea de undă. Semnalele recepfionate corespunzătoare, cu excepfia primului, se numesc semnale de ecou şi, în general, sînt mai slabe. în radiocomunicafii pe unde decametrice sau mai lungi, ecoul radioelecfric e condifionat în principal de ionosferă şi se numeşte ecou io no sferic (ecou direct, invers sau apropiat) şif uneori, de fenomene cosmice (ecou cosmic). Ecoul d i r e c t provine din recepfionarea unei unde care, după ce a depăşit locul de recepfie, înconjură încă odată sau de mai multe ori Pămîntul, de-a lungul unui cerc mare, prin multiple reflexiuni totale pe stratul F (v. fig. /); se cunosc ecouri directe simple, duble şi triple. Intervalul dintre recepfii e totdeauna de 0,137 s (durata înconjurului Pămîntului de o undă electromagnetică). Intensitatea ecoului e de obicei slabă. 1. Ecou ionosferic direct. II. Ecou ionosferic invers. 1) traiectoria scurtă; 2) traiectoria I) traiectoria scurtă; 2) traiectoria lungă. lungă. Ecoul invers provine din recepfionarea succesivă a undelor emise în sensuri conirare de-a lungul unui cerc mare terestru, unde dintre cari una a parcurs un arc de cerc mai mic decît 180°, iar cealaltă, unul mai mare decît 180° (v. fig. II). Întîrzierea e mai mică decît 0,137 s. Uneori semnalul de ecou e mai intens decît primul semnal, dacă traseul scurt e în plină zi, iar cel lung, în noapte. Ecoul apropiat provine din existenfa a două unde reflectate pe straturi diferite sau cu un număr de reflexiuni diferit (v. fig. III); întîrzierea e de ordinul milisecundei. Ecoul apropiat afectează în special legăturile scurte, sub 1000 km; el apare frecvent pe ionograme (v.). Intensitatea lui e adeseori mare. Ecourile ionosferice pot produce distorsiuni la recepfia radio-telegrafică. Eliminarea ecoului apropiat şi a celui invers se poate face folosind frecvenfe de emisiune cît mai înalte IV. Ecou cosmic. J) stratul toroidal prezumat; 2) traie forie prezumată. III. Ecou ionosferic apropiat. 1) traiectoria scurtă; 2) traiectoria lungă; 3) stratul F. şi antene directive cu raport mare de protecfie fafă-spate şi fasciculare strînsă. Ecoul „cosmic", observat foarte rar în anumite zile din perioadele de activitate solară maximă, are întîrzieri de 2--10 s, uneori şi peste 30 s. Se presupune că e datorit reflexiunii pe un strat toroidal de electroni emişi de Soare şi concentrafi de-a lungul unor linii de cîmp ale cîmpului magnetic terestru (v. fig. IV), mult dincolo de limitele atmosferei. În radiocomunicafii pe unde metrice sau mai scurte, ecoul radioelecfric e condifionat în principal de reflexiunea pe obiecte de dimensiuni mari în comparafie cu lungimea de undă (relieful terenului, clădiri, construcfii metalice). Dife-renfele de drum şi întîrzierile corespunzătoare sînt fparte mici şi devin perceptibile în special în televiziune (unde produc imagini de ecou şi, în general, distorsiuni). Ecran 47 Ecran 1. Ecran, pl. ecrane. 1. Opf.: Suprafafa mată, plană, de obicei albă, pe care se proiectează şi se formează imagini reale produse de un aparat sau de un instrument. 2. C/ne'm.: Ansamblul constituit din suprafafa pe care se proiectaază un film cinematografic pentru a fi vizionat, din carcasă, ramă şi perdele. Se folosesc, fie ecrane numite impropriu ecrane prin fef lexî une, fie ecrane prin transparenţă, acestea în special la mesele de montaj (v.), Ia filmările cu trucaje (v.)f pentru retroproiecfie (v.), cînd actorii evoluează în fafa unui ecran special, de fesătură de mătase impregnată cu lac sau de sticlă opalină, pe care se proiectează din spate un fond fix sau mobil, cum şi în cinematografele cari dau reprezentaţii la lumina zilei şi unde trebuie obfihute imagini cît mai luminoase şi cu cît mai multe contraste. Ecranele reflectante sînt cele mai răspîndife. Ele sînt albe, pentru a nu modifica compozifia spectrală a fluxului de lumină incident. Din punctul de vedere al proprietăţilor lor reflectante, ecranele se împart în ecrane difuze şi ecrane difuz-dirijante. Ecranul difuz difuzează lumina incidenţă uniform în toate direcfiile şi pare tot atît de strălucitor tuturor spectatorilor, indiferent de unghiul sub care e privit. El poate difuza pînă la 80% din fluxul incident, dacă pînza e acoperită cu sulfat de bariu, şi pînă Ia 96%, dacă e acoperită cu oxid de magneziu. Pentru spectatori e importantă strălucirea ecranului (v.). Strălucirea ecranelor^cu reflexiune difuz-dirijafă e caracterizată de coeficientul de strălucire, adică de raportul dintre strălucirea ecranului sub un anumit unghi, în-apostilbi, şi iluminarea Iui, în lucşi. La ecranele cu reflexiune difuz-dirijată, valoarea coeficientului de strălucire depinde de unghiul sub care e privit ecranul şi poate chiar să depăşească unitatea, atingînd valorile de 3--4, Ia ecranele acoperite cu praf de aluminiu sau cu mărgele de sticlă. Aceste ecrane reflectă lumina în special în limitele unui unghi îngust, perpendicular pe suprafafa lor şi par întunecate, dacă sînt privite lateral. Ele sînt folosite în sălile lungi şi înguste, unde permit reducerea considerabilă a fluxului luminos al proiectorului, pentru realizarea strălucirii necesare unei vizionări de calitate bună. în sălile scurte şi late, pentru spectatorii aşezafi lateral ecranele difuz-dirijate apar luminate neuniform. Acest defect poate fi remediat folosind ecrane cu suprafaţa cilindrică, avînd centrul în mijlocul sălii de spectacol. Ecranul cilindric e însă costisitor şi, de aceea, ca ecrane cu dimensiuni obişnuite se folosesc ecrane cu raster de mare luminozitate, constituite dinfr-un ansamblu de elemente optice cu dimensiuni mici, cari redistribuie fluxul luminos incident astfel, încît el e reflectat de ecran numai în limitele unui anumit unghi solid, care poate fi calculat pentru fiecare sală în parte. La ecranele reflectante, aceste elemente optice sînt mici oglinzi convexe sau concave, iar la ecranele prin transparenfă, lentile convergente sau divergente. Strălucirea unui ecran cu raster rămîne practic constantă în limitele unghiului solid dat şi scade pînă aproape de zero în afara acestui unghi. — Ecranele clasice sînt folosite în majoritatea sălilor de cinematograf şi sînt constituite din pînză întinsă pe o ramă de lemn şi vopsită cu sulfat de bariu sau cu oxid de magneziu. Raportul dintre laturile lui corespunde cu raportul dintre laturile unei fotograme (v.) de film. Lăfimea ecranului trebuie să fie de cinci ori mai mică decît lungimea sălii. Ecranul clasic e încadrat, de obic i, de un chenar de culoare neagră, cu lăfimea de 5---10 ori mai mică decît lăfimea ecranului, al cărui rol consistă în limitarea precisă a suprafefei ecranului pe care trebuie concentrată atenfia spectatorilor şi în mascarea defecfiunilor marginilor imaginii fotografice şi a oscilaţiilor imaginii în portifa proiectorului, din cauza impreciziei pasului perforafiilor peliculei sau a funcfionării proiectorului. Cînd difuzoarele sînt aşezate în spatele ecranului, se folosesc ecrane transsonore, cari sînt confecfionate dintr-un material special, cu multe orificii mărunte, răspîndife uniform pe întreaga Iui suprafafa. Dimensiunile şi amplasarea orificiilor se aleg astfel, încît orificiile să nu fie percepute de spectatori, dar să permită trecerea liberă a sunetului spre sală. Ecranul lat are între laturi raportul de 1,85-"2 la sistemul Vista-Vision, 2 la sistemele Superscop şi Todd-AO şi 2,55 la sistemul Cinemascop, şi urmăreşte apropierea condi-fiilor de vizionare de perceperea realităfii înconjurătoare în viafa de toate zilele. Deoarece aria unui astfel de ecran e mult mai mare decît a unui ecran clasic, se foloseşte la execuţie un material cu randament luminos mare, pentru a asigura cu acelaşi proiector strălucirea necesară. Ca ecrane late se folosesc numai ecrane difuz-dirijante metalizate şi cu raster, în majoritatea cazurilor, pentru a asigura unghiuri de difuziune utile de 120° pe orizontală şi de 60° pe verticală. De obicei se folosesc ecrane confecfionate dintr-o pînză foarte fină de bumbac, acoperită cu un strat dublu de material plastic, avînd suprafafa metalizată cu aluminiu şi formată din alveole dreptunghiulare cu dimensiunile 1,25X0,65 mm-şi cu fundul concav (ecran metalizat). Ecranele alveolare metalizate sînt totdeauna transsonore, ceea ce diminuează suprafafa reflectantă cu circa 5%, şi sînt pufin arcuite. Pentru a crea iluzia că spectatorii se găsesc în centrul acfiunii de pe ecran se recomandă ca ecranul lat să fie aşezat cît mai jos, la nivelul privirii spectatorilor (1,5 m de la pardoseala sălii). Ecranul panoramic are formă cilindrică semicirculară. Astfel de ecrane sînt folosite în sistemul Cinerama (v.) şi în sistemul sovietic de cinematograf panoramic. Ecranele panoramice se confecţionează din material plastic cu perforafii de 1—1,2 mm şi cu pasul de 5 mm. Partea plină e confecţionată din benzi verticale cu lăfimea de 0,5*'‘0,8 m, iar partea striată, din fîşii cu lăfimea de 20—25 mm, cu partea din spate înnegrită, întinse pe o ramă metalică specială, care asigură rigiditatea întregii construcfii. Aria ecranelor panoramice e cuprinsă între 150 şi 270 m2. Deoarece ecranele panoramice se execută numai cu reflexiune difuză cu un coeficient mediu de reflexiune de 0,75, ceea ce impune necesitatea unei iluminări de 140 Ix, pentru un ecran panoramic cu dimensiunile de mai sus e necesar un flux luminos util de 21 000--37 800 Im. Eliminarea autoiluminării parazite a ecranului se face folosind ecrane compuse din mai multe fîşii verticale îngusle difuze, orientate cu planul lor spre proiectoare şi spre spectatori şi cu muchia spre restul ecranului. Deoarece imaginea de pe ecran apare în acest caz striată, mijlocul ecranului se construieşte plin şi se folosesc benzi numai în porfiunile laterale, cari sînt de obicei mai pufin importante din punctul de vedere al desfăşurării acfiunii, dar pot influenfa mult valoarea iluminării parazite a centrului. Pentru ca imaginea să apară totuşi cît mai pufin striată şi în acelaşi timp autoiiuminarea să fie redusă la minimum, prima fîşie (socotită din mijlocul ecranului) e orientată cu muchia spre centrul ecranului, iar cele următoare sînt aşezate paralel cu ea. Pentru a face msi pufin vizibilă diferenfa de strălucire între partea plină a ecranului şi cea striată se amenajează de obicei şi o zonă de trecere, în care prima fîşie de la partea striată e paralelă cu fîşiile striate, iar fiecare fîşie următoare se apropie tot mai mult de tangenta Ia partea cilindrică. Ultima fîşie se găseşte, practic, pe suprafafa părţii cilindrice pline a ecranului. Zona de trecere are 2—3°. Părţii pline îi revin circa 90°. Totuşi, la ultimele ecrane panoramice există tendinţa măririi părfii pline chiar pînă la 100---110°, prin reducerea zonei de trecere şi a părfilor striate. Ecran acfinic 48 Ecran de efanşare Ecranul stereoscopic se foloseşte pentru proiecţia filmelor în relief. La proiecjia perechii stereoscopice (v.) în lumină polarizată se folosesc ecrane metalizate după procedee speciale, pentru a nu roti la reflexiune planul de polarizare al luminii incidente, iar în cazul separafiei imaginilor se montează, în vecinătatea ecranului, în fata pînzei iui, un raster special calculat, care poate fi paralel sau radiaî (v. Stereoscopie) şi care e compus dintr-un număr mare (circa 2000) de fire metalice subfiri, al căror rol principal consistă în a acoperi pentru ochiul stîng imaginea destinată ochiului drept, şi invers. în unele construcţii ale ecranului stereoscopic cu raster, firele sînt aduse să vibreze în jurul poziţiei de mijloc, pentru a evita strierea imaginii. Un alt tip de ecran stereoscopice ecranul mulfi-lenticular, constituit din cîteva mii de lentile în formă de trunchi de con, cari concentrează fluxul luminos reflectat în zone focale (v.) pentru ochiul drept şi pentru cel stîng. întreaga sală e străbătută de perechi de cîte două zone focale distanţate Ia 65 mm între ele şi destinate una ochiului drept şi cealaltă ochiului stîng. î. ~ acfinic. Te/c.: Sin. Ecran luminescent (v.). 2. ~ aluminizat. Te/c. V. sub Ecran luminescent. 3. ~ anfidifuzor. F/z.: Dispozitiv cu ecran, care permite să treacă razele X primare directe şi absoarbe razele secundare oblice. E folosit la aparatele de radiologie. Sin. Ecran Bucky. 4. ~ fluorescent. Te/c.: Sin. Ecran luminescent (v.). 5. ~ înfărlfor. F/z.: Ecran acoperit cu un strat de material fluorescent, care se pune în contact cu emulsia fotografică spre a mări acţiunea fotografică a razelor X. 6. ~ luminescent. F/z., Te/c.: Perete plan sau uşor curb, acoperit cu un strat care devine luminescent în punctul de incidenţă al unui fascicul de particule încărcate (de cele mai multe ori electroni) sau de o radiaţie electromagnetică. El constituie adeseori unul dinire pereţii unei incinte cu vid în care se produce radiaţia, corpusculară sau nu, pe care o pune în evidenţă prin luminescenţa pe care o prezintă. Ecranele luminescente se folosesc în tuburile catodice, în instalaţiile cu raze X. Sin. Ecran actinic. în tuburile catodice (v.), ecranul e folosit pentru transformarea semnalului electric reprezentat de direcţia şi intensitatea unui fascicul de electroni într-un semnal luminos prezentat pe o suprafaţă de curbură mică sau neglijabilă. Regiunea ecranului care a devenit luminoasă în vecinătatea punctului de impact al fasciculului de electroni se numeşte spot. Ecranul tuburilor catodice se realizează dintr-un strat de material luminescent (fosfor), depus pe peretele de sticlă frontal de formă circulară sau dreptunghiulară (v. şl sub Cinescop). Caracteristicile principale ale ecranelor tuburilor catodice sînt culoarea, strălucirea, randamentul luminos, potenţialul limită şi persistenţa. Culoarea ecranului depinde de materialul din care e confecţionat şi se alege după destinaţia tubului catodic. Strălucirea spotului luminos obţinut pe ecran depinde de intensitatea fasciculului de electroni, de energia electronilor incidenţi şi de proprietăţile substanţei fluorescente. Strălucirea B poate fi calculată, în funcţiune de densitatea de curent J a fasciculului şi de tensiunea de accelerare U, cu formula B=AJUn, în care A şi n sînt constante cari caracterizează substanţa fluorescentă. Valoarea lui n e cuprinsă între 1 şi 2,8. Formula e valabilă numai pentru densităţi de curent nu prea mari; în caz contrar se ajunge la saturaţia ecranului şi strălucirea acestuia nu mai creşte cu densitatea de curent. Randamentul luminos e raportul dintre intensitatea luminoasă totală şi puterea fasciculului de electroni. Potenţialul limită al ecranului e potenţialul maxim pe care îl poate atinge suprafaţa ecranului fluorescent în timpul bombardamentului cu fasciculul de electroni. Persistenţa ecranului e intervalul de timp în care ecranul continuă să lumineze după încetarea bombardamentului cu electroni. La diverse ecrane, timpul de persistenţă variază între cîteva microsecunde şi cîteva minute? Persistenţa ecranului se alege în funcţiune de destinaţia tubului catodic. Substanţa luminescentă cea mai răspîndită e willemitul (orto-silicat de zinc, Z^SiO^, al cărui randament luminos e de circa 2 Im/W. Willemitul nu e costisitor şi asigură o putere de rezolvare mare a ecranului; maximul curbei sale spectrale coincide aproximativ cu maximul curbei de sensibilitate a ochiului omenesc. Foarte mult folosite sînt şi sulfura de zinc şi sulfura de cadmiu, cari se utilizează separat sau combinat; ele au un randament luminos de circa 6 Im/W şi oferă o posibilitate aproape ilimitată de# variaţie a culorii. Un randament luminos şi mai mare, pînă la 8 Im/W, dă sulfuroseleniura de zinc, care are şî un potenţial limită mai mare. Se folosesc şi wolframaţi, în special wolframatul de calciu, CaW04, care dă o persistenţă foarte mică,—cum şi o ssrie de alte substanţe. Pentru a asigura o bună funcţionare a fuburilor catodice de tensiune înaltă, ecranele acestora sînt adeseori metalizate prin acoperire cu un strat foarte subţire (de cîteva sutimi de micron) de metal, de obicei de aluminiu, transparent pentru razele luminoase (ecran aluminizat)^ Acest strat metalic uşurează scurgerea electronilor de la suprafaţa ecranului şi măreşte randamentul lui luminos. 7. Ecran. 2. F/z.: Perete sau înveliş de protecţie a unei regiuni din spaţiu contra anumitor acţiuni fizice (contra cărora se spune că peretele serveşte drept ecran). Aceste acţiuni pot in acustice, optice, electrice, magnetice, etc. 8. ~ absorbant. F/z. V. sub Ecran optic. 9. ~ acustic.. F/z.: Ecran interpus între o sursă sonoră şi receptor, care permite trecerea numai a unei fracfiuni din energia sonoră incidenţă în spaţiul din partea opusă sursei. Se confecţionează dintr-un material rău conducător al sunetului, iar suprafaţa de incidenţă a undelor sonore se acoperă cu un strat de material absorbant de sunet (vată de sticlă, vată minerală). Astfel de ecrane sînt folosite penfru a reduce nivelul zgomotului produs la efectuarea unei operaţii zgomotoase (nitu.ire, ştemuire, baterea cuielor) sau de o maşină (maşină-unealtă, turbină, pompă, transformator de mare putere), cînd condiţiile de funcţionare şi cele economice nu permit închiderea maşinii într-o carcasă complet închisă. Reducerea nivelului zgomotului datorită unui ecran acustic e mai pronunţată într-un punct situat mai aproape de ecran decît într-un punct depărtat şi e funcţiune de frecvenţă (v. fig.); izolarea fonică produsă de un ecran acustic creşte cu frecvenţa. Dispunerea ecranelor în jurul sursei de zgomot se face ţinînd seamă de caracteristica de directivitate a sursei şi de direcţiile de protejat. 10. ~ antiarc. Transp. V. Parascîntei. 11. ~ de efanşare. Hidrot.: Element de construcfie executat dintr-un material practic impermeabil (argilă, beton, lemn, metal, etc.), care se aşază la paramentu! amonte al barajelor de pămînt, de anrocamente sau de zidărie uscată, mai rar la diguri, pentru a asigura etanşeitatea acestora. Cînd acest element e aşezat în corpul barajului,, se numeşte diafragmă sau nucleu (v.). 53 106 212 W5 85017003W0680Q ■ frecvenţa (Hz) Reducerea nivelului în decibeli, în funcţiune de frecvenfă, Ia 2 m de Ia sursă. r ----------------- Ecran de efanşare 49 Ecran de efanşare Ecranele barajelor de pămînf se execută astfel, încît să poată urmări tasările corpului barajului. în acest scop se recomandă executarea lor din argilă, turbă sau beton argilos. Grosimea ecranelor creşte de la partea superioară (care trebuie să aibă grosimea minimă de 0,7---1,0 m) către fundafia barajului. Pentru a asigura continuitatea etanşeităţii pînă la stratul de teren impermeabil se procedează astfel: cînd stratul impermeabil se găseşte la suprafafa terenului, se încastrează ecranul pe o anumită adîncime în acesta (v. fig. / a); cînd stratul impermeabil se găseşte ia adîncime mică fajă de nivelul /. Modul de amenajare a ecranelor la barajele de pămînf, а) baraj cu ecran Incasfraf; b) baraj cu ecran cu pinfen; c) baraj cu ecran prelungii cu perdea de palplanşe; d) baraj cu ecran prelungit cu saltea amonte; 1) pereu; 2) strat de protecfie; 3) ecran; 4) corpul barajului; 5) dren; б) straf de teren Impermeabil; 7) pinfen; 8) strat de teren permeabil; 9) perdea de palplanşe; 10) saltea amonte. terenului, se prelungeşte ecranul cu un pinten care se încastrează în stratul impermeabil (v. fig. I b); cînd stratul impermeabil se găseşte la adîncime mai mare şi terenul permite baterea palplanşelor, se prelungeşte ecranul în jos cu o perdea de palplanşe (v. fig. / c); cînd stratul impermeabil se găseşte la adîncime foarte mare, se prelungeşte ecranul în amonte, la suprafafa terenului, printr-o saltea care măreşte drumul liniilor de curent, micşorînd infiltrafiile (v. fig. I d). Partea superioară şi fafa dinspre amonte a ecranului se acoperă cu un strat de protecfie, pentru a-1 apăra de înmuiere, de eroziune şi de înghef. Stabilitatea ecranului se calculează cu formula K=- IL Schemă penfru calculul stabilităfii ecranelor barajelor de pămînf. 1) strat de protecfie; 2) ecran. nTTTTV a porfiunilor din ecran şi din stratul de protecfie, situate la dreapta verticalei AB, iar Ep e împingerea pasivă a porfiunilor din ecran şi din stratul de protecfie, situate la stînga verticalei AB, plus rezistenfele de frecare şi de coeziune (v. fig. II). Ecranele barajelor de anrocamenfe trebuie să fie cît mai impermeabile, deoarece numai ecranul realizează etanşarea, corpul barajului asigurînd rezisfenfa şi stabilitatea construcţiei. Ecranele pot fi elastice, se-mielastice sau rigide, după caracteristicile barajului şi ale fundafiei acestuia. De, obicei, ele sînt aşezate pe un corp prismatic de zidărie uscată, care serveşte şî la aşezarea grinzilor de reazem ale ecranului şi a sistemului de drenaj, la ancorarea unor tipuri de ecrane, etc. Pentru realizarea continuităfii etanşării, ecranele se ancorează în pintenul amonte (vatră), care e amenajat de obicei la barajele de anrocamente, asigurînd rotirea ecranului. Ecranele barajelor de anrocamente se execută din lemn, beton, beton armat, metal, argilă, turbă, sau asfalt. Ecranele de lemn (v. fig. III) sînt folosite rar, numai la barajele mici cari se golesc la intervale mari,, şi numai dacă lemnul de bună calitate constituie un material local ieftin. Ecranele de beton şi de beton armat, rigide (executate monolit), sînt folosite la barajele mici şi cari prezintă tasări neimportante. Se execută din plăci şi au rosturi de dilatafie dispuse numai după linia de cea mai mare: pantă. Lajrosturi, plăcile reazemă pe grinzi turnate în masa zidăriei HI. Modul de executare a ecranelor de lemn. 1) grinzi; 2) straf inferior de scîn» duri; 3) straî superior de seînduri; 4) frînghie gudronată; 5) pîslă asfaltată; 6) pinten de beton. IV. Baraj de anrocamenfe cu ecran de beton armat, rigid, a) secfiune transversală prin baraj; b) detaliu de execufie a rostului de dilatafie al ecranului; 1) rocă de granit; 2) strat aluvionar; 3) fundul albiei; 4) corpul barajului de anrocamente; 5) zidărie uscată; 6) ecran de beton armat; 7) pinfen de beton; 8) confraforf; 9) grindă de beton armat, înglobată în zidăria uscată; 10) strat de beton, cu grosimea de 8 cm; fi) pîslă asfaltată; 12) izolafie de asfalt. în care K e coeficientul de siguranfă (cuprins între 1,2 şi 1,4, în funefiune de importanfa barajului), Ea e împingerea activă uscate (v. fig.-/V). Ecranele de beton şi de beton armat semi-rigide, cari au rosturi dispuse şî după liniile de nivel ale 4 Ecran de impermeabilizare 50 Ecran de Jevi V. Modul da execufie a rosturilor la ecranele semi-rigide. a) rost de tasare; b) rost de dilatafie; J) placă da beton armat; 2) pîslă asfaltată; 3) grindă de reazem orizontală; *4) zidărie uscafă; 5) grindă de reazem aşezată după linia de cea mai mare pantă. paramentului amonte (v. fig. V), pot urmări tasările. La acest tip de ecrane, grosimea plăcilor variază între 1 510,5% din sarcina hidraulică. La barajele foarte înalte sau situate în regiuni de mare seismicitate, ca şi în cazul cînd se consideră că barajul va suferi tasări importante, se folosesc ecrane elastice de beton armat, alunecătoare, cari se execută din 2-*3 straturi de plăci separate prin straturi de bitum şi etanşate între ele cu tole. Racordarea cu pintenul barajului se execută în mod Jspecial, ca în fig, V/. Ecranele de 2 Ă argilă sau de be- V ton argilos sînt ^ 3 folosite frecvent la barajele mari. Grosimea lor e mai mare decît a ecranelor folosite la barajele de pămînt. Aceste ecrane se aşază pe un filtru invers (v. fig. VII). Ecranele metalice sînt folosite rar, deoarece nu sînt economice. Se execută din plăci d 0; A/) curenfi furbionari induşi în perete; J) regiune ecranată. prin cilindru, deoarece tensiunea electromotoare indusă în dO cilindru, e= — Yo = Ri, se anulează odată cu rezistenfă R a acestuia, oricare ar fi curentul i. Dacă rezistenfă ecranului nu e nulă, acfiunea de ecranare e cu atît mai bună, cu cît frecvenfă e mai înaltă. Dacă cilindrul-ecran e tăiat în lungul unei generatoare (v. fig. b), nu se mai pot induce curenfi circulari în ecran, care poate funcfiona numai ca ecran electric (cum se procedează în cazul înfăşurărilor, cari nu trebuie să fie cuplate capacitiv, ale transformatoarelor). Ecranele electromagnetice se folosesc curent la frecvenfe înalte, la ecranarea circuitelor acordate, pentru a evita cuplaje parazite, de exemplu la circuitele amplificatoarelor de radio-frecvenfă şi de frecvenfă intermediară ale receptoarelor de radiodifuziune, etc. sau la ecranarea generatoarelor de înaltă frecvenfă, pentru a evita radiafia acestora. V. şî Blindaj, Spiră-ecran. 2. ~ eiecfromagnefic. 2. Fiz., Elf.: Ecran de material conductor, cu grosime suficient de mare fafă de adîncimile de pătrundere a undelor electromagnetice în materialul respectiv, la frecventele de lucru considerate, prin care se slăbeşte influenfa unui cîmp electromagnetic variabil în timp asupra corpurilor din regiunea protejată (v. sub Ecran electric, şi sub Ecranare). s. ~ elecfrosfafic. Fiz., Elf. V. sub Ecran electric. 4. ^-filtru, pl. ecrane-filtre. Fiz.: Sin. Filtru optic (v.). 5. ~ fotografic. Foto.: Ecran absorbant de sticlă, folosit ca filtru optic în Fotografie. 6. ^, grilă-Telc. V. Grilă-ecran. 7. ~ magnetic. Fiz., Elf.: Ecran de material feromagnetic moale, prin care se elimină sau numai se slăbeşte influenfa magnetică mutuală dintre corpurile situate în două regiuni din spaţiu, cu scopul de a proteja una dintre regiuni de acfiunea cîmpului magnetic din cealaltă regiune sau de a elimina un cuplaj magnetic nedorit între circuite electrice din cele două regiuni. Ecranul se construieşte din materiale cu permeabilitate magnetică cît mai mare (fier moale, aliaje speciale, etc.), constituind un înveliş închis sau aproape închis. în materiale magnetice ideale, cu permeabilitate infinită; intensitatea cîmpului magnetic H e nulă (cu excepfia cazului, neimportant pentru ecranare, în care liniile de inducfie magnetică se închid excluziv prin fier), deoarece în caz contrar inducţia magnetică B~\xH, care e conservativă, ar fi infinită. De aceea aceste materiale sînt echipotenţiale pentru cîmpul magnetic şi funcţionarea unui ecran magnetic e în totul analogă funcţionării unui ecran electrostatic (v. sub Ecran electric). Practic, deosebirea e mare, deoarece permeabilitatea materialelor feromagnetice e finită şi condiţia anulării cîmpului magnetic intern nu e realizată exact (cîmpul electrostatic e însă nul în conductoarele reale). Pentru a avea o acţiune de ecranare similară cu cea a ecranelor electrice, ecranele magnetice trebuie să fie groase şi fără deschideri. Se folosesc frecvent la ecranarea cîmpurilor de frecvenfă joasă, de exemplu la ecranarea aparatelor de măsură de tablou (voltmetre, ampermetre), pentru a evita indicafii eronate produse sub influenfa cîmpurilor magnetice învecinate, sau la ecranarea transformatoarelor de cuplaj ale microfoanelor, pentru a evita inducerea unor tensiuni de frecvenfă refelei (brum) din circuitele sau din transformatoarele de refea învecinate. 8. ~ opfic. Fiz.: Ecran folosit pentru a împiedica pătrunderea radiafiilor luminoase într-o anumită regiune a s pa ţiului. Un ecran optic poate fi complet opac, împiedicînd propagarea radiaţiilor de orice lungime de undă, sau ecran colorat, transparent pentru radiaţii de anumite lungimi de undă şi opac pentru radiaţii de alte lungimi de undă, numit şi filtru optic (v.). Se folosesc, Uneori, şi ecrane parfial absorbante, cari lasă să freacă numai o fracţiune din fluxul incident. 9. ~ protector. F/z..* Ecran care absoarbe radiafiiie şi se interpune în scopul protecfiei contra acfiunii lor. 10. spiră-Elf. V. Spiră-ecran. Ecran 53 Ecranarea focarului 1. Ecran. 3. Geo/.: Suprafaţa de trunchiere a unor roci-magazin (colectoare) stratificate, de-a lungul căreia o rocă impermeabilă împiedică migrafiunea mai departe şi protejează de degradare un zăcămînt de fifei sau de gaze. Porfiunea din rocile colectoare închisă între ecran, zona cu apă de zăcămînt, acoperiş şi pat, în care se acumulează fifeiul sau gazele, se numeşte capcană. Pentru ca o suprafafă de ecranare să formeze o capcană, trebuie să fie îndeplinite următoarele condifii: trunchierea să apară în sus pe înclinarea stratelor; proiecfia limitei apă-fifei să se rezeme cu ambele capete pe proiecfia liniei de ecranare (la structurile monoclinale, linia de ecranare trebuie să prezinte o curbură în plan, cu concavitatea în jos pe înclinarea stratelor; la structurile cutate, poate fi şi rectilinie, deoarece limita apă-fifei, care în general urmăreşte isobafele, dă, prin proiecfie, o linie curbă care se va închide pe ecran); cu excepţia ecra-nărilor litologice, apa de zăcămînt trebuie să exercite o presiune spre suprafafa de ecranare; la o rocă-magazin grosieră, cu permeabilitate foarte mare, e necesară o trunchiere cu o rocă perfect impermeabilă, spre deosebire de rocile cu gra-nulafie fină şi permeabilitate mai limitată, în cari şi o scădere de permeabilitate a rocii relativ mică poate crea o ecranare. Tipuri de ecranări văzute în secfiune verticală, a) ecranare sfrafigrafică; 6) ecranare fecfonică; c) ecranare lifclogică; î) ecran; 2) capcană; 3) limita apă-fifei; A) zona cu apă de zăcămînf. Se deosebesc ecrane stratigrafice, tectonice şi litologice. Ecranele stratigrafice (v fig. a) sînt formate de suprafefe de discordanfă stratigrafică unghiulară, de-a lungul cărora o serie transgresivă impermeabilă retează o rocă-magazin care face parte din seria transgredată. Ecranele stratigrafice apar mai dezvoltate pe marginea fostelor basine de sedimentare şi pe flancul ridicărilor locale sin-sedimentare ale platformelor, unde discordanfele unghiulare capătă o amploare mai mare şi, mai rar, în zone recutate (cu discordanfe unghiulare cutate), în special în cele din regiuni cu roci anteterfiare. în fara noastră, ecrane stratigrafice apar frecvent în Depresiunea getică, la discordanfa Sarmafian-Pliocen-Helvefian şi în Nordul Moldovei, la contactul Miocen-Paleogen. Prezenfa ecranelor stratigrafice condifionează punerea în Ioc a zăcămintelor de f if ei sau de gaze după depunerea şi fixarea în profil a seriei transgresive. Ecranele tectonice (v. fig. b) sînt formate din falii etanşe, de obicei longitudinale fafă de structura geologică, sau din contacte intruzive de sare diapiră (excepfional, şî din intruziuni magmatice). Pentru ca o falie să fie etanşă şi să devină ecran, planul (sau zona) de faliere trebuie să fie închis prin eforturi tectonice de compresiune (de obicei, cazul faliilor inverse) sau prin colmatare, şi săritura pe înclinare să fie mai mare decît grosimea aparentă pe acea direcfie a stratului colector. Ecranele tectonice sînt mai răspîndife în special în regiunile intens cutate şi faliate cu roci noi alpine (terfiare). Cînd apar şi pe platforme, ecranele sînt formate, de cele mai multe ori, de contactul intruziv al domurilor de sare diapiră sau de faliile cari apar în complexul din boltă al acestor domuri (v. şî sub Diapir). Ecranele tectonice, ca şi cele stratigrafice, limitează doar parfial zăcămintele de hidrocarburi prinse în capcană (restul conturului fiind dat de limita apă-fifei). în fara noastră, ecranările tectonice au răspîndire aproape generală în regiunile petrolifere în exploatare. Ecranele litologice (v. fig. c) sînt formate de variafia de facies litologic în cadrul unei formafiuni de roci diverse, de la roci grosiere permeabile (de obicei nisipuri) pînă la roci fine impermeabile (argile, marne). Din cauza tensiunii superficiale mai mici (’y) decît a apei, fifeiul e concentrat în rocile psefitice sau psamitice permeabile. Astfel de ecrane apar atît în regiuni cutate, cît şi în regiuni de platformă. Forma în plan a ecranelor litologice e uneori franjurată (în ghirlande), în legătură cu dezvoltarea de foste cordoane litorale create de curenfi. De cele mai multe ori, însă, forma acestor ecrane e foarte variată, punînd probleme dificile, în special la explorarea de conturare. Studiul lor se face cu ajutorul hărfilor cu isopahite ale rocilor colectoare (linia de zero, la aceste hărţi, e linia de ecranare). Un caz aparte e autoecranarea prin dopuri de asfalt a unor strate colectoare cari aflorează şi cari sînt îmbibate cu bitumene. Astfel de ecrane pot apărea numai în regiuni cu roci-magazin de permeabilitate slabă şi cari confin fifeiuri grele. 2. Ecranare. F/z.: Operafia prin care, cu. ajutorul unui ecran, o anumită porfiune a spafiului e sustrasă unei acfiuni fizice. După natura acfiunii fizice respective, ecranarea poate fi acustică, optică, electrică, magnetică, electromagnetică, etc. (v. sub Ecran 2). Efectul ecranării contra acţiunilor electrice sau magnetice se evaluează cu ajutorul co eficientului de ecranare, egal cu raportul dintre intensitatea cîmpului respectiv în interiorul regiunii ecranate şi intensitatea cîmpului respectiv în acelaşi punct în lipsa ecranului, în condifii în rest neschimbate; se utilizează, de asemenea, atenuarea de ecranare, proporţională cu logaritmul coeficientului de ecranare (exprimată în neperi sau în decibeli). De exemplu, prin folosirea unei cuşti Faraday (v. şî Ecran electric) se poate obfine o atenuare de ecranare de ordinul a 100 dB pentru o largă bandă de frecvenfe. s- Ecranarea focarului. Mş., Termot.: Transformarea unei căldări de abur de convecfie, în general acvatubulară cu circulafie naturală, de tip vechi (rareori a unei căldări cu corp vaporizator), într-o căldare combinată de convecfie şi radiafie, prin echiparea parfială sau (rareori) totală a focarului cu ecrane de fevi fierbătoare. Ecranarea se efectuează penfru a mări debitul de abur a! căldării la o valoare prescrisă (egală sau mai mică decît valoarea maximă posibilă), pentru a micşora temperatura gazelor de ardere la ieşirea din focar (de ex. pentru înlăturarea fenomenului nedorit de topire a cenuşii), sau pentru a le mări debitul şi a le micşora simultan temperatura la ieşirea din focar. în funcfiune de scopul urmărit, se execută ecranări simple, fără modificări suplementare ale construcfiei căldării (obfinîndu-se o creştere a debitului de maximum 25%), sau transformări complexe, cari consistă în ecranarea propriu-zisă şi în modificarea simultană a suprafefelor de încălzire a supraîncăizi-torului, a preîncălzitorului de apă şi a preîncălzitorului de aer şi, eventual, a instalafiilor auxiliare (de suflare a aerului comburant, de alimentare cu combustibil, de tiraj, etc.), obfinîndu-se o creştere a debitului de 1Q0%, şi uneori mai mult. Ecranarea focarului are ca efect direct scăderea temperaturii gazelor de ardere la ieşirea din focar şi, ca urmare, a temperaturii în diferitele puncte ale traseului gazelor pînă la coş; de altă parte, prin mărirea consumului de combus- Ecranelor, feorema ~ complementare 54 Ectoprocta tifcil se obfin creşterea temperaturii la ieşirea din focar şi mărirea debitului, respectiv a vitesei gazelor de ardere (de unde rezultă creşterea coeficientului de transfer al căldurii la suprafefele de încălzire indirectă ale căldării). 1. Ecranelor, teorema ~ complementare. Te/c.: Teoremă referitoare la difracfia undelor electromagnetice în jurul unor ecrane plane (conductoare), care are următorul enunf: Dacă E\ (x, y, z) e componenta electrică a cîmpului electromagnetic radiat de o sursă Si, polarizată linear, ia distanfă suficient de mare, în spatele unui ecran transversal plan, de dimensiuni finite, şi dacă E2 (x, y, z) e componenta radiată de o sursă S2t identică cu Si şi rotită cu 90° în jurul direcţiei de radiafie, Ia aceeaşi distanfă, în spatele unui ecran plan infinit în care nu există decît o deschizătură cu formă şi dimensiuni identice cu ale primului ecran, rotită de —► —► asemenea şi în ace'aşi sens cu 90°, — suma Ei + E2 e egală cu cîmpul pe care l-ar produce sursa Si în lipsa ecranelor. Această teoremă generalizează principiul lui Babinet din Optică. 2. Icrase. Ind. piei.: Piele de capră pentru marochinărie sau pentru legatul cărfilor în legătoria de lux, care are fafa netedă, colorată, cu un desen asemănător unei împletituri foarte fine de vinişoare. După operafiile preliminare obişnuite, pieile de capră se tăbăcesc cu zemuri tanante vegetale calde şi astringente, pentru ca fafa să se strîngă formînd proeminenfe dese. La vopsire, solufia de colorant se aplică, cu un burete sau cu o perie, pe părfile proeminente ale ridicăturilor fefei, adînciturile rămînînd nevopsite sau slab vopsite. După vopsire, pieile se netezesc printr-o operaţie de întindere mecanică la suprafafă, pînă cînd dispare orice proeminenfă. Finisajul se face, fie mat, fie cu luciu intens. E o piele rigidă, care se prelucrează greu. 3. Ecrazifă. Expl.: Exploziv compus dintr-un amestec de 10% a-nitronaftaiină cu 90% acid picric. A fost înlocuit, în războiul din 1914—1918, cu amonal (v.). 4. Ecrefor, pl. ecretoare. Te/c. V. Limitor. 5. Ecru. Ind. text.: Ţesătură din fire de mătase naturală degomâtă parfi-al, menfinîndu-şi culoarea caracteristică mătăsii naturale crude (nedegomată), datorită conţinutului de seri-cină rămas în proporfia de 1"4%. Desenul acestei fesături e simplu „pînză". Ţesătura ecru se foloseşte la confecfionarea unor produse de îmbrăcăminte de vară (costume bărbăteşii, taioare, rochii, etc.). 6. Ecruisaj. 1. Plasf.: Sin. Consolidare (v.). 7. Ecruisaj. 2. Metg.: Starea unui material metalic solid ale cerui proprietăfi mecanice au fost modificate în urma deformării plastice provocate prin prelucrări mecanice la rece sau la temperaturi mai joase decît temperatura de început de recristalizare. La un material monocristalin, deformafiile plastice, respectiv ecruisajul, rezultă fie numai prin alunecări de pachete de atomi de-a lungul planelor de alunecare din refelele cristaline respective (plane reticulare cu atomi numeroşi), fie prin alunecări de pachete de atomi şi printr-un uşor maclaj mecanic (care consistă în rotirea pachetelor de atomi într-o pozifie simetrică fafă de normala „planului de maclaj", tinzînd să se aşeze în pozifia celei mai grele deplasări). Alunecările şi maclajul deplasează unii atomi din poziftile lor de echilibru, iar pe alfii îi zmulg de la locurile lor; suprafefele de alunecare se strîmbă şi pe ele apar asperităfi; refeaua cristalină se deformează sau chiar se rupe. Astfel, cristalinitatea materialului e distrusă în măsură mai mică sau mai mare, şi, cu cît ecruisajul e mai pronunfat, cu atît duritatea, rezistenfă mecanică şi limita de curgere cresc, iar alungirea şi gîtuirea scad. într-un agregat policristalin, fenomenul producerii ecrui-sajului e mai complex: grăunfii cristalini avînd orientări dife- rite, la începutul deformafiei numai grăunfii cari au planele de alunecare orientate mai favorabil fafă de sarcina exterioară sînt deformafi plastic; în acelaşi timp, unii grăunfi cristalini suferă o deformafie elastică. Treptat se deformează plastic şi alfi grăunfi, numărul final al acestora depinzînd de ordinul de mărime a sarcinii exterioare şi de durata acfio-nării; această deformafie e influenfată şl de materia inter-cristalină. într-un materia! policristalin, pe lîngă ecruisajul fiecărui grăunte cristalin se produce deci şî o deformafie generală a structurii, grăunfii fiind înghesuifi forfat unii într-alfii, cu granife nelămurite, unii dintre ei fiind chiar fărîmifafi, mărindu-se astfel şî mai mult rezistenfă şi duritatea materialului metalic ecruisat. Textura de ecruisare se caracterizează prin asterism (defor-mafia petelor de interferenfă a razelor X trecute prin material) şi prin structură fibroasă. Un metal sau un aliaj ecruisat mai sînt caracterizate prin: rezistenfă şi duritate mărite; alungire, gîtuire şi rezilienfă scăzute; concomitent cresc rezis-tivitatea şi pierderile prin isterezis şi scade rezistenfă la coroziune. La un ecruisaj mai pronunfat, metalele şi aliajele prezintă anisotropie la toate proprietăfile lor (fizice, termice, mecanice, electrice, magnetice, rezistenfă la atac chimic.) Ecruisajul e o stare instabilă din punctul de vedere termodinamic, însă la temperaturi normale sau joase se poate menfine timp îndelungat. Ecruisajul poate fi înlăturat parfial sau total, printr-un tratament termic de recoacere (v. sub Recristalizare), în timpul căruia se produce o restaurare parfială — mai mult sau mai pufin accentuată — a proprie-tăfilor ini)iale ale materialului. De multe ori ecruisajul se produce intenfionat în unele semifabricate, pentru mărirea rezistenfei şi a durităfii, prin prelucrări mecanice la rece (de ex. prin trefilarea unor sîrme de ofel penfru cabluri de tracfiune, a unor sîrme pentru conductoare de cupru sau de aluminiu, etc.). Alteori, Ia unele piese de maşini (arbori, osii de vagoane şi de locomotive, etc.) se realizează un ecruisaj superficial, prin rolare sau prin împroşcare cu alice dure, penfru a le mări rezis-tenfa la uzura de frecare şi la oboseală. 8. ~ critic. Metg.: Sin. Grad critic de deformafie (v. Deformafie, grad critic de ~). Termenul ecruisaj critic e impropriu în această accepţiune. 9. Ecruisare. Metg.: Fenomenul de trecere a unui material metalic în stare de ecruisaj. Se produce prin deformare plastică la rece sau la temperaturi mai joase decît temperatura de început de recristalizare, în anumite operaţii de prelucrare cum sînt: laminarea, forjarea, matrifarea, extrudarea, trefilarea,împroşcarea cu a!ice, rolarea, etc. V. şî sub Ecruisaj. 10. Ecfacolor. Foto. V. sub Fotografiere în culori. 11. Ecfacrom. Foto. V. sub Fotografiere în culori. 12. Ecfodinamomorfe, soluri Ped.: Soluri formate sub acfiunea predominantă a climei, care le-a imprimat o anumită evolufie, influenfată în mai mică măsură de ceilalfi factori pedogenetici. Vegetafia, strîns legată de climă, contribuie împreună cu aceasta Ia formarea solurilor ectodinamo-morfe. Solurile cari determină. caracterul unei anumite zone sînt soluri ecfodinamomorfe, asociate în măsură mai mică sau mai mare cu soluri endodinamomorfe (v.). V. şi sub Zonale, soluri 13. Ecfoparazifă, ciupercă Bot.: Ciupercă ce se dezvoltă la suprafafa planfei-gazdă. şi prezintă, pentru fixare, hife modificate, cari au forma unor plăci şi se numesc apresorii. Organele de absorpfie, haustoriile, sînt prelungiri ale mice-liului cari pătrund în celulele plantei-gazde. 14. Ectoprocta. Paieonf.: Grup de briozoare Ia cari orificiul anal e dispus în afara lofoforului. Ele formează majoritatea Briozoarelor actuale şi sînt singurele cunoscute în sedimentele geologice. V. şî sub Bryozoa. Ecuafor 55 Ecuafie algebrică 1. Ecuafor. 1. Geom.: Cercul mare al unei sfere, obfinut prin intersecfiunea acesteia cu un plan perpendicular pe o axă a sferei, considerată ca axă a polilor. 2. r* ceresc. Asfr.: Cercul mare format de intersecfiunea sferei cereşti cu planul care trece prin centrul acesteia şi e perpendicular pe axa lumii. El împarte sfera cerească în două emisfere: emisfera nordică (boreală) şi emisfera sudică (australă). 8. ~ geografic. Geogr.: Linia de intersecfiune a geoidu-lui cu planul, care trece prin centrul lui şi e perpendicular pe axa polilor. Sin. Ecuator pămîntesc. 4. ~ pămîntesc. Geod.: Sin. Ecuator geografic (v.). 5. Ecuafor. 2. Geom.: Cerc paralel de rază maximă, al unei suprafefe de revolufie, care are o curbură totală pretutindeni pozitivă. 6. Ecuafor. 3. Geod.: Locul punctelor de pe elipsoidul de referinfă cari au latitudine nulă. 7. Ecuafor geomagnetic. Geofiz.: Plan perpendicular pe axa geomagnetică şi trecînd prin centrul Pămîntului, respectiv cerc mare al sferei terestre rezultat din intersecfiunea acesteia cu planul astfel definit. 8. Ecuator magnetic. 1. Geof iz.: Locul geometric al punctelor de pe suprafafa globului terestru în care înclinafia magnetică e nulă. Fără a fi un cerc mare al sferei cu care, în primă aproximafie, poate fi asimilat Pămîntul, ecuatorul magnetic astfel definit e o curbă cu formă nu prea complicată, care se abate relativ pufin de la un astfel de cerc. Ecuatorul magnetic se situează la sud de ecuatorul geografic, în America de Sud, şi la nord de el în Africa, în Asia şi în cea mai mare parte a Oceanului Pacific. Ecuatorul magnetic mai poate fi definit, în mod echivalent, ca locul punctelor în care componenta verticală a cîmpului geomagnetic e nulă. 9. Ecuafor magnetic. 2. Elf.: Plan perpendicular pe dreapta care uneşte centrele polilor unui magnet sau ai unui electro-magnet simetric, dus în planul de simetrie, la mijlocul di-stanfei dintre cei do? poli. 10. Ecuafor termic. Mefeor.: Linia închisă de pe scoarfa terestră, ale cărei puncte au temperatura medie maximă (26,5—28°). Ecuatorul termic, raportat la situafia anuală mijlocie, se găseşte la latitudinea nordică de 10°. 11. Ecuatorial, pi. ecuatoriale. Asfr.: Instrument folosit în Astronomie pentru observarea mişcării aştrilor şi determinarea coordonatelor lor ecuatoriale, constituit, în principal, dintr-o Ecuaforial. >4/4) axa polară, paralelă cu axa de rotafie a Pămîntului; BB) cerc gradat, pentru citirea declinafiei; DD) cerc gradat, pentru citirea unghiului orar. lunetă care are posibilitatea de a fi orientată spre orice punct de pe cer (v. fig.)* Montura lunetei are două axe perpendiculare una pe alta, dintre cari una e dispusă parajel cu axa de rofafie a Pămîntului şi, prin urmare, paralel cu axa Lumii, iar cealaltă e în planul ecuatorului. Prima axă se numeşte axa polară sau axa orară. Pe cercul gradat al acestei axe (situat într-un plan perpendicular pe ea) se măsoară ascensiunile drepte. A doua axă se numeşte axă de declinafie deoarece, prin rotirea în jurul ei, luneta se mişcă într-un cerc de dacli-nafie, iar pe cercul său gradat se măsoară declinafiile aştrilor. 12. Ecuaţie, pl. ecuafii. 1. Maf..' Relafia v=/ (ji), care exprimă o corespondentă între elementele ale unei mulfimi M de elemente-obiectde o parte, şi elementele v ale unei mulfimi N de elemente-imagine de altă parte, dacă elementul-imagine v presupus dat şi se caută elementul-obiect \i (numit ne" cunoscută), care are ca imagine pe v. O ecuafie exprimă deci o funcţiune în sensul cel mai general. Solufiile ecuafiei sînt acele elemente-obiect jx cari au ca imagine pe v. O ecuafie poate să nu admită solufii în mulţimea M, să admită o singură solufie, sau să admită mai multe solufii (eventual o infinitate de solufii). Cînd corespondenta dată de-funcfiunea ţ e astfel, încît orice element a! mulfimii M are ca imagine pe v, relafia de mai sus se numeşte identitate. După natura elementelor cari constituie mulfimile M şi N, ?i după natura corespondentei date de funcfiunea /, se deosebesc mai multe tipuri de ecuaţii. Elementele pot fi numere reale, complexe sau hipercomplexe, "’pseudosca'ari, vectori, tensori sau matrice, funcfiuni de una sau de mai multe necunoscute, etc. Funcfiunea în sens general / poate fi un poli-nom sau o funcfiune transcendentă; ea poate reprezenta derivări, integrări, etc. Se deosebesc, deci, în Matematice, ecuafii algebrice, ecuafii transcendente; ecuafii cu diferenfiale totale, ecuafii diferenfiale, ecuafii cu derivate parţiale; ecuafii integrale, ecuafii integro-diferenfiale; ecuafii cu diferente finite; ecuafii funcfionale. 13. Ecuafîe algebrică. Maf.: Ecuafie care se obfine egalînd cu zero un polinom cu un număr finit de argumente, ai cărui coeficienţi sînt elemente ale unui corp K. Prin definifie, gradul polinomului e gradul ecuafiei. în particular, o ecuafie algebrică de gradul n cu o ne-determinată e de forma f (x) = aQXn-\-ai xn" 1 + a2xn~~2+ • • • + , unde 1, se numeşte rădăcină multiplă de ordinul at*. Numerele x\, x2r-Xp, şi numai ele, sînt rădăcinile ecuaţiei. Socotind fiecare rădăcină după ordinul ei de multiplicitate, rezultă că o ecuafie algebrică cu o necunoscută, cu coeficienfi numere complexe, are n rădăcini, cari sînt funcfiuni continue de coeficienţii aq, O rădăcină simplă a ecuafiei /(*) = 0 nu e rădăcină a ecuafiei /'(x) = 0. O rădăcină multiplă de ordinul \i e rădăcină multiplă de ordinul \i — 1 a ecuafiei f'(x)~0. Condiţia necesară şi suficientă ca un număr x\ să fie rădăcină multiplă de ordinul "fi a ecuajiei e exprimată, deci, de relafiile /(*i)=0, /’(*,)=0,.-., o, 0. Ctâcă polinomul / (x) are coeficienfi reali şi admite o rădăcină complexă a-H|3 de ordinul de multiplicitate \i, admite Ecuafie algebrică 56 Ecuafie algebrică ca rădăcină şî numărul conjugat a — i(3 cu acelaşi ordin de multiplicitate. Cu cele n rădăcini x\, x2,'”,xn ale ecuafiei f (*)=0 se construiesc n funcfiuni simetrice elementare (v. şi Funcţiune simetrică): /i = ]£*r=*l + *a+ * * * +*n ; h=Yix‘,xn'=Xl x2+xi *3+' ■ •+*„_( **; fp~^jxii xi2' ■ 'xip~x 1 x2' • ’Xp-i- ■ • •; /#=S X,X2' ' 'xn~xi x• ’xn ■ Din identitatea • ••+*»=*() (* —*i) (^-x2)* a0xn-jraixn 1-f- rezultă =(-D> aQ Orice funcfiune rafională, întreagă şi simetrică de rădăcinile ecuafiei f(x)^0, se exprimă într-un singur mod ca funcfiune rafională de coeficienţii aQ, a\,"",an ai ecuafiei. Se numeşte discriminant al polinomului f(x) produsul dintre — şi rezultantul (v.)R(f,f) al polinomului dat şi al primei Uq sale derivate. E un polinom în aQ, ai,—,an, omogen de gradul al doilea (n — 2), tofi termenii săi avînd greutatea egală cu n(n — 1). Prin-discriminanful unei ecuaţii /(*) = 0 se înfelege discriminantul polinomului f(x). în cazul în care ecuafia algebrică are coeficienţi reali, dacă a e o rădăcină reală de ordinul de multiplicitate pi a ecuafiei f(x) = 0, pentru valori crescătoare ale lui x raportul fix) ŢŢj—r trece de la valori negative la valori pozitive în vecină-f\x) tatea unei valori x~a, pentru care se anulează. Rezultă că dacă a, b sînt două numere reale cari nu anulează polinomul f(x), în intervalul (a, b) există un număr par de rădăcini sau nici una, dacă f (a)*f (b)>0. în cazul în care numerele f (a)t Î(P) au semne diferite, intervalul (a, b) confine un număr impar de rădăcini. între două rădăcini reale şi consecutive ale ecuaţiei f(x)~0 există un număr impar de rădăcini reale ale ecuafiei f (x) = 0 (teorema lui Rolle). între două rădăcini reale şi consecutive ale ecuafiei /' (*) = 0 există cel mult o singură rădăcină reală şi simplă a ecuafiei /(*)= 0; deci rădăcinile reale ale ecuafiei /'(x) = 0 separă rădăcinile reale ale ecuafiei f (x) = 0. în cazul unei ecuafii f(x)=0 cu coeficienfi reali, fără rădăcini multiple, polinoamele f(x), fi(x)=f (x) fiind prime între ele, cu ajutorul identităf ilor /(x) = /i (x)gi (x)-f2(x), fi (x) = h(x)g2(x)-h (x) . fk-1 (x)=fk(x)gk{x)-fk+1 (*). ff-2W=/,-| {x)-fp se extrag polinoamele f(x), f^x), fa(x),-,fp_i(x), fp, ultimul fiind o constantă diferită de zero. Aceste polinoame formează şirul lui Sfurm. Fiind date valorile x=a, x = b, (a0 pentru x^k, numărul k e o margine superioară a rădăcinilor pozitive. Dacă co-eficienfii lui f(x) sînt tofi pozitivi sau nuli, ecuafia respectivă nu are rădăcini pozitive. în cazul contrar, dacă ^ (& — 1) e primul coeficient negativ, A e cea mai mare valoare absolută a coeficienţilor negativi, ai e un coeficient pozitiv care precede pe acel mai mic dintre numerele + , 0 = 0, 1,2, • • •, k — \\ a^.0), e o margine superioară a rădăcinilor ecuafiei f(x) = 0 (regula lui Lagrange). Dacă r e numărul de coeficienfi negativi ai polinomu- valorile lor absolute, cel . A mai mare dintre numerele! Iui f{x), notînd cu a'a, a^, ... , a£ V aQ/ \ aQj' \ aQ/ e o margine superioară a rădăcinilor ecuafiei f (x) = 0 (regula lui Cauchy). Dacă penfru un număr a polinomul f(x) e pozitiv, iar celelalte funcfiuni din şirul Budan-Fourier sînt pozitive sau nule,-numărul a e o margine superioară a rădăcinilor reale ale ecua* ţiei /(x) = 0. Dacă coeficienţii polinomului f(x) sînt numere raţionale, se poate face ca ecuaţia /(*) = 0 să aibă coeficienţi întregi şi, după ce s-a efectuat operafia de mărginire a rădăcinilor, se poate proceda la determinarea rădăcinilor întregi. Aproximarea valorilor rădăcinilor e realizată practic fie prin metoda coardelor (metoda părfilor proporţionale, regula falşi), fie prin mefoda fangentelor (mefoda lui Newfon). în metoda coardelor, dacă într-un plan raportat la un reper cartesian se consideră curba yz=f(x) şi punctele ei !>*,/(**)] i Bk\bk,f(b£)\, determinarea rădăcinii previne Ia calculul abscisei punctului în care arcul AB intersectează axa Ox. Acestui punct i se substituie punctul în care coarda AB intersectează axa Ox, punct a cărui abscisă e (**■-■ak) f o»*) _*k f (bt)-bk f(*h) «k-H fibj-Ka#- /(**)-/(«*) Ecuafie algebrică 57 Ecuafie algebrică Notînd cu M maximul valorii absolute a polinomului f“ (x) M în (ak, b£), eroarea e mai mică decît — (bk — a^)2. Dacă, de exemplu a'ka), ecuafia dată are mai multe rădăcini, simple sau multiple, se notează cu xi cea mai mică, cu Xp cea mai mare xi^xp şi se pune x\ = a + h, Xp=b — k. Dacă M e maximul valorii absolute a polinomului } (x) în (a, b) se obfine un interval mai restrîns, care cuprinde rădăcinile luînd + ^~^^• as^e^ 'ncît , Xp^b\<,b. Prin iterafie se obfin relafii de forma |/W| , , l/WI “n+l'-'-n > m m şirurile monotone a, a\, a2, ■■*, an şi b, b\, b2l bn convergînd respectiv către X\ şi Xp. Dacă f’(x) nu se anulează în (a, b), acest interval con-fine o rădăcină simplă a ecuafiei f{x) = 0. Notînd cu m minimul valorii absolute a polinomului f'{x) \n (a, b), relafiile I/(-*,) Kl/W l(i bn-aa<{b-a)( 1-2)’. MS dau măsura aproximafiei realizate prin operafia iterată de ordinul n. Dacă, în plus, nici f“(x) nu se anulează în (a, b) şi dacă a e acea extremitate a intervalului (a, b) pentru care f(x) şi f“(x) au acelaşi semn, se obfin valorile: m 7'W _ U —l ai~a f (a) ' hl~l b\ — a\^ (b — a)2 H, N unde H = ~—, iar N e maximul valorii absolute a polinomu- 2 m lui fa(x) în (a, b) şi în ipoteza neesenfială b>a. Pentru operafia iterată de ordinul n există relafiile = £„ — f(an) f K) H(brt-an)<[H(b-a)T; în procesul de iterafie, fiecare eroare e proporfională cu pătratul erorii operafiei precedente. Arcul AB al curbei y = f(x) nu are extreme şi are în mod constant concavitatea sau convexitatea orientate spre semiaxa ordonatelor pozitive, iar în extremitatea A are convexitatea către axa Ox. Tangenta în A şi paralela prin B la această tangentă intersectează axa Ox în punctele de abscise respective ai , bi . Metodele de aproximare a rădăcinilor reale se aplică şi la aproximarea rădăcinilor reale irafionale ale unei ecuafii cu coeficienfi rafionali. — Problema rezolvării ecuafiilor algebrice prin operafii rafio-nale şi printr-un număr finit de extrageri de rădăcină din funcfiuni rafionale de coeficienfi şi de radicali premergători e rezolvată de teoria lui Ga/o/s. Fiind dată o ecuafie algebrică f(x) = 0 avînd coeficienfii în-tr-un corp K, se consideră o funcţiune rafională V (xi, x2, —,xn) de rădăcinile ecuafiei, supusă condifiei de a lua N valori numerice diferite pentru cele N~n\ permutări efectuate asupra rădăcinilor xi, '",xn. Notînd cu Vs^ valoarea funcfiunii V pentru substitufia S*= (^ n (Si = 1) se formează poli-P \Pl 1 p2 1 "’i Pn* nomul: *(?)=(?- vs) (y~vs,)---(y~ VSn) , ai cărui coeficienfi sînt funcfiuni rafionale şi simetrice de xi 1 x2, xn, deci aparfin lui K. Ecuafia O (;y) = 0 se numeşte rezolvantă Ga/o/s a ecuafiei f (x) = 0. Orice funcfiune rafională F (*i ,■■■, xn) de rădăcinile ecuafiei f(x) = 0 e o funcfiune rafională de o rădăcină arbitrară Vs a rezolvantei lui Galois. Prin urmare, orice rădăcină Xfe a ecuafiei /(*) = 0 e o funcfiune rafională de o rădăcină oarecare a rezolvantei iui Galois. Deci dacă se cunoaşte o rădăcină a acestei rezolvante, pot fi determinate rădăcinile ecuafiei f{x) = 0. O ecuafie algebrică se numeşte normală, dacă rădăcinile ei se exprimă în K ca funcfiuni rafionale de una dintre ele. Rezolvanta iui Galois a ecuafiei f(x) = 0 e o ecuafie normală. Două rezolvante Galois Oi(j) = 0, O2(z) = 0 ale ecuafiei f(x) = 0, pot fi transformate una în cealaltă printr-o substitu- fie, de exemplu de forma: z = ao+ai;y+ a2;y2H------^aN-\yN~*m Ele sînt considerate echivalente. Dacă polinomul O(j) e reductibil în K, el se descompune în factori ireductibili de acelaşi grad e (y2) = 0, - , î(*i). (*=1-2,...,»), fiind o operafie rafională, două operafii cp fiind permutabile: Se numeşte ecuafie ciclică o ecuafie abeiiană al cărei grup Galois e ciclic. De exemplu: o ecuafie normală al cărei grad e un număr prim. O. ecuafie ciclică se rezolvă construind o extensiune K\ a lui K asociind corpului de bază-o rădăcină primitivă de ordinul n a unităfii şi extrăgînd o rădăcină de ordinul n. Dacă o ecuafie abeiiană nu e ciclică, rezolvarea ei se poate reduce Ia rezolvarea a p ecuafii ciclice de grade e\, e2t—, ep, ceea ce necesită extensiunile Iui K obfinute prin asocierea rădăcinilor unităfii de ordinele e\t e2, —, ep şi p radicali diferifi de indici elt e2l ••*, ep. în general, pentru ca o ecuafie să poată fi rezolvată prin radicali e necesar şi suficient ca factorii de compozifie ei ai grupului Iui Galois al ecuafiei să fie numere prime. în acest caz, rezolvarea se reduce la rezolvarea unor rezolvante normale al căror grad e un număr prim, deci a unor ecuafii ciclice de grad prim. Ecuafia generală de gradul n f (x) = a0xn+aix’’-‘l + ■ ■ ■ +a„=0, în care coeficienfii ai sînt considerafi argumente independente, are ca grup Galois grupul total GN al tuturor subsfitufiilor n\=^N efectuate asupra rădăcinilor xlt x2l —f xn. în extensiunea Kit formată din K prin asocierea rădăcinii pătrate a discriminantului lui f (x), devin elemente funcfiunile alternante ale rădăcinilor xit iar grupul lui Galois se reduce la grupul alternant Gi al subsfitufiilor pare. Pentru rc>4, grupul alternant 2 ■ e simplu şi ordinul său yAf nu e un număr prim şi, prin urmare, grupul total GN nu admite şiruri de compozifie ai căror factori să fie numere prime (grupul nu e rezolvabil). în consecinfă, ecuafia generală avînd un grad mai mare decît 4 nu e rezolvabilă prin radicali. în cazul n~2, grupul alternant e identitatea. Extensiunea obfinută prin asocierea .rădăcinii pătrate a discriminantului permite rezolvarea ecuafiei. în cazul n = 3, grupul alternant G3 e ciclic, iar grupul total Gq are compozifia Gq , G3, 1, cu factorii 2, 3; în consecinţă, ecuafia de gradul al treilea se rezolvă cu extragerea rădăcinii pătrate din discriminant, extrăgînd apoi o rădăcină cubică şi folosind o rădăcină cubică a unităfii. în cazul n=4, grupul total G24 are compozifia G94, G12, G4, G2( 1, cu factorii de compoziţie 2, 3, 2, 2. Rezolvarea se efectuează extrăgînd rădăcina pătrată din discriminant, apoi o rădăcină cubică şi, în fine, două rădăcini pătrate. Dacă ecuaţia / (x) = 0 are toate rădăcinile reale şi G e grupul lui Galois asociat într-un corp K real, extensiunile formate prin adăugarea unui număr arbitrar de rădăcini reale nu reduc grupul decît numai dacă rădăcinile sînt rădăcini pătrate de numere pozitive. în acest caz, dacă grupul G se reduce, el se reduce la un subgrup invariant Gi avînd indicele 2 în G. în special pentru o ecuaţie abeiiană de grad impar cu toate rădăcinile reale, ordinul lui G e egal cu gradul ecuaţiei şi, în consecinţă, o reducere a ordinului lui G prin radicali reali e imposibilă. Ecuafie de gradul al doilea: Ecuafia / (x) = ax2+bx-\-c=0 în care a, b, c sînt numere reale sau complexe. Această ecuafie are două rădăcini date de -b-b'sjb2 — 4 ac , *1=--------2^------: — b — —4 ac *2=--------2a-------- Dacă coeficienfii a, b, c sînt numere reale, rădăcinile x\, x2 sînt reale şi diferite dacă A>0» reale şi egale dacă A=0 şi sînt complexe conjugate, dacă A<0 unde A=^2 —4 ac. în cazul A>0, ecuafia are afîfea rădăcini pozitive cîte variafii de semn are şirul: a,b,c. Rădăcinile ecuafiei se pot calcula prin intermediul funcfiu-nilor circulare, punînd: ctg (P= 1 , *9 «=2, c)g («+y)- Se obfine x~b fg‘ij>. Ecuafie de gradul al treilea: Ecuafie de forma generală f (x)=x3~bax2+bx + c=0. Prin substifufia y = x-f-y, se transformă în ecuafia redusă y8-hpy-hq=0, 1 1 o ab 2 a3 . , in care p=b — -a2, q — c——fund numere reale. Ecuafie algebrică 59 Ecuafie algebrică Şirul Iui Sturm asociat ecuafiei y^ + py+q^Q e ti{y)=sy2+p. f2(y)=-2Py-3<2' h(y)=-(A-ta+21 q2)- Pentru ca ecuafia să aibă toate rădăcinile reale e necesar şi suficient să existe inegalitatea 4 p3+27 q2<0, din care rezultă p<0. în acest caz, ecuafia are două rădăcini pozitive, respectiv numai una, după cum g>0, respectiv q^O. O rădăcină a ecuafiei reduse se obfine prin formula lui Cardan: y = u-\-v, în care iar celelalte două sînt eu-\-e2v, s2h-\-gv, e, e2 fiind rădăcinile cubice complexe ale unităfii. Punînd w-întreagă: ii -f —, rădăcina y e dată de expresia y = \/w I Celelalte două rădăcini sînt ecuafia redusă se descompune în două ecuafii de gradul al doilea: (y2 + z) V2 z ~P +£(2 z-p) y~Y = 0 ; (y2+z) V2 z—p-£(2 z-p) y~Y ?J = 0. Un alt mod de rezolvare a ecuafiei reduse consistă în a pune y = u\ + u2 -f* ^3. Auxiliarele ui trebuie să verifice relafiile: h\-\-u\+u\= -yp, r). «i»2«3= —1 deci u\, sînt rădăcinile ecuafiei f-4r f__n 16 64 ' -y (^ + ^)±yV3 {u~v)- Pentru ecuafia sub forma generală, expresia rădăcinii devine *=T(® + 3V-3Ă)+'ţ/y(a-3V33A) unde a= —2 a3-f 9 ab — 27c, A= —27c2+18 —4 ^3c —4 b3-f + a2b2. Ecuafia generală se poate transforma într-o ecuafie binomă y3-\-k — Q z\ ~~yz2 prin substitufia y= ^ , unde coeficienfii z\, z2 sînt rădă- cinile ecuafiei (a2 — 3>b)z2'\‘[ab~9c)zJt{b2 — 3>ac) = Q. Rezultă formula X_21~V(Z2)-Z2tyf(zi) Vf{z2)~fyf(zi) Ecuafie de gradul al patrulea: Ecuafie de forma generală f (x) = x4~hax3-\-bx2 + cx-\-d=0. a Prin substitufia j = ecuafia se transformă în ecuafia redusă y4+py2 + qy + r=0, 3 11 3 în care p~b—— a2 , q-=~ a2-~ ab-\-c, “y^r + + ~a2b—j- ac + d. Această ecuafie se poate scrie 16 4 (y2-hz)2=(2 z-p) y2-qy + (z2-r), unde z e o nedeterminată. Dacă z e o rădăcină a ecuafiei z3—~pz2~rz+~ (4 pr — q2) = 0,  © Se obfin rădăcinile y\, y2t J3, asociind valorile auxiliarelor u\, u2t q u§ astfel, încît să verifice relafia u\u2u3-=- — g . Dacă u\, u2, u§ sînt trei valori cari satisfac această condifie, rădăcinile ecuafiei sînt: 1 1 yi=y («1 + u2+u3), y2~-j (^1 -«2-«3)1 ys=y ( ~ «1 + ^2 ~ «3), ^4:= ■y (“ «1 - ^2 + »s) • Dacă se supun rădăcinile la; cele 4! permutafii posibile, funcfiunea Zi={yi+y2~yB~y4,)2, afară de această valoare, mai ia valorile Z2=(yi-y2+ys-y4)2, Z3=(yi-y2-ys+y4)2-Ele sînt rădăcinile ecuafiei z3-h8pz2-i-16(p2 —4 r)z —64 q2 = 0, iar rădăcinile ecuafiei reduse sînt: yi~\ ; y2~-j(izi~^z2-^z3) ; y3 3^4=—( —V^l—V-2 +Vz3) . semnele radicalilor fiind alese astfel, încît să fie verificată relafia V^i V*2 Vz3= ~8 Ecuafie de gradul al cincilea: Ecuafie de forma (1) / (x) = aQXb+aixA-\-a2x3-\-a3x2-\-aAx + a^^. Se consideră un polinom arbitrar de grad egal cu cel mult 4: y = (p (x)=a0+ai*-f-a2*2 + cx3x3-l-a4x4 şi se construieşte ecuafia de gradul al cincilea (2) o(y)=(y-yi)*--(y-y5)= = y5 + b\yA 4- b2y3+b3y2 4* ^ 4- £5=0, în care qp (x i), cu i— 1, 2,—, 5, xi fiind rădăcinile ecuafiei. Coeficienfii bk sînt polinoame omogene de gradul k în raport cu a{-. I Ecuaţie abeiiană 60 Ecuafie determinantă Dacă ecuafia asociată (2) are cinci rădăcini distincte y^, rădăcinile ecuafiei (1) sînt date de relafii de forma: *i=Po+fon+fo'l+feyl + P.O'l+fe)'! (k = \, 2, • • •, 5)_ coeficienfii |3^ fiind funcfiuni rafionale de ^ şi . Dacă ecuafia (2) are rădăcini multiple, rezolvarea ecuafiei (1) se reduce la rezolvarea unor ecuafii de grade inferioare lui 5; deci ecuafia (1) e rezolubilă prin radicali. Pot fi determinafi doi dintre coeficienfii ait astfel încît £i=z£2=0, şi în acest caz se introduce o irafionalitate datorită unei extrageri de rădăcină pătrată în transformare. Se obfine forma redusă: y5+hy2 numită formă canonică, din care — prin rezolvarea unei ecuafii de gradul al treilea — se deduce prima formă normală a lui Bring-Jerrard y6+y + a~Q sau a doua formă normală: y5+y2'ba = 0. în cazul a = 0, ecuafia (1) se rezolvă prin radicali. în general, reducerea la o formă normală confinînd un parametru unic se poate face într-o infinitate de moduri. Mult mai utilă e forma normală a Iui Brioschi, (3) y5—10 ay8-1-45 a2y-j-b=0, care, prin transformarea y — z'sja, b = y^ja5, se reduce la forma normală cu un parametru (4) z5 —10 z3+45 z + y — O-Discriminantul acestei forme e D — 56 (y2—1728)2, iar ecuaţia (4) se mai poate scrie: (5) (z + V3)5±5 V3(z + V3)4 + 20(z + V3)3+V±24 \ 3 = 0. Dacă discriminantul D e nul, deci pentru valorile y = = +24"\/3, ecuafia are o rădăcină triplă z — ±V^ şi se rezolvă prin irafionalităfi pătratice. în cazul 0, ecuafia nu are rădăcini multiple şi se poate rezolva prin funcfiuni eliptice (v.), folosind o ecuafie rezolvantă de gradul al şaselea (6) xQ—10 ax3 —cx + 5 a2 = 0, a, b fiind numere complexe (aj£0), căreia i se asociază o funcfiune Weierstrass J3 (u), ai cărei invarianfi sînt g2= 12 a21 Vc3 +1728 a5 216 a3 ' Dacă 2(o, 2co' formează un sistem de perioade primitive ale funcfiunii J3 (u), notînd PV y + 4 j ^2 ţuo-f 2 vo)^ j ' numerele /y\ §1 = ^01 i ?2 = *10» ?3=^ll , £4 = *12, 55= *13» £6= *14» sînt rădăcinile ecuafiei (6). Penfru determinarea rădăcinilor ecuafiei (3) se consideră valoarea Iui c dată de relafia c=V^3—1728 a5, cu care se construieşte ecuafia rezolvantă (6), ale cărei rădăcini sînt date de (7). 1. ~ abeiiană. Maf. V. sub Ecuafie algebrică. 2. ~ binomă. Mat.: Ecuafie de forma xn — a=0. Rezolvarea unei ecuafii binome e echivalentă cu determinarea rădăcinilor de ordinul n ale numărului a. în corpul complex, punînd a=:Q (cos qp + i sin qp), rădăcinile sînt date de cp+ 2 k jt . . . cp+2 cos---------f-1 sin •2 k jt\ n ) (cu& = 0, 1,"',n — 1), unde 'yf q e rădăcina reală pozitivă a modulului q. Rădăcinile se pot obfine înmulfind una dintre ele, de exemplu: (cos—+i sin —) , cu rădăcinile de ordinul n \ n n* ale unităfii pozitive 2k% 2kn n N Bl—cos--------\-i sin----, (6 = 0, 1,..., n— 1). K n n O putere arbitrară a unei rădăcini e tot o rădăcină: 8^ = g£\ Dacă n e prim şi 8 e o rădăcină oarecare dintre 8^ rădăcinile de ordin n ale unităfii se pot scrie: 1, 8, e2,»*fe*-l. 3. ^ bipăfrată. Mat. V. sub Ecuafie trinomă. 4. ~ caracferîsfică. Mat.: Ecuafia algebrică D (r) = a0r”+a1r’t-1 + • • • +a„=0, asociată fie unei ecuafii diferenfiale lineare omogene şi cu coeficienfi constanfi, L {y) = a0y[n) +axy [n~ 1) -{-----+any=0, fie unei ecuafii funcfionale lineare omogene şi cu coeficienfi constanfi f (/)=<*<>/„ W W”-’ (M)+ ■ ■ • +anf(M) = 0, în care /” (M)=f (Qn), unde 0 (M) e o funcfiune dată, iar 0w=0(0^_t) e iteratul de ordinul n al acesteia. Primii membri ai ecuafiilor date se pot descompune în produse de factori simbolici, respectiv de una dintre formele f-ry.Ş{Q)-rf(M) în cari re o rădăcină a ecuafiei caracteristice corespunzătoare. Rădăcinile ri ale ecuafiei caracteristice apar în expresia integralei ecuafiei diferenfiale L (y) sub forma y=ic^. t= 1 0^ fiind constante arbitrare. Cînd ecuafia caracteristică are o rădăcină multiplă de ordinul k, integrala ecuafiei diferenfiale e n y—ei (C1 + C2X+ • • • 1) + ^ C^eiX . i=4+l Dacă ecuafia caracteristică are două rădăcini complexe conjugate rt 2 == ~integrala ecuafiei diferenfiale e n y=:e^x (Ci cos Â,x + C2sin tae) + ^[] . i-3 5. *** ciclică. Mat. V. sub Ecuafie algebrică, e. ~ determinantă. Mat.: Ecuafia algebrică D(r) = Cor(r-1)(r-2)-..(r-» + 1) = 0, ale cărei rădăcini r intervin în expresia ^ = C0(*-«)r+Ci (x-a),+,+ ---+Cn(*-«),'+'”+--- Ecuafie diofanfica 61 Ecuafie frînomă a unei integrale particulare a ecuafiei diferenfiale Ao (x) yin) + A (*) y{”~11H------+ A„ (x)y=0, în care presupunem că coeficienfii Ak (x) sînt funcfiuni olo-morfe în jurul unui punct a, admifînd dezvoltări în serie de forma Ak(x) = ak,0+at.l (x~a)+ak,2 (x-af+••• în ipoteza că în cazul contrar, ecuafia determinantă are altă expresie, dar e tot o ecuafie de gradul n, ceea ce conduce deci la n integrale particulare ale ecuafiei date, obfinute sub formă de serie în x — a. Dacă. ecuafia diferenţială e de fip fuchsian, ecuafia determinantă e D (r) = ao, 0 7'(r-1 )•••(>■-»+1 ) + <»,, o O—1) - •■{r-n+2) + H------Ma-1, 0 r + an, 0 = 0- i. ^ diofanfica. Maf.: Ecuafie algebrică cu coeficienfi întregi, căreia i se consideră numai rădăcinile întregi. O metodă generală de rezolvare consistă în a considera ecuafia ca reprezentînd o hipersuprafafă S. Dacă se cunoaşte o solufie particulară xq, yo r", se taie hipersuprafafa S cu o dreaptă dusă prin M (xj, yo y-yo~ti(x-x0), z-z0=v (x-xq), determinînd apoi pe u, v,‘•■, astfel încît una dintre inter-secfiuni să aibă coordonate întregi. — Pentru o ecuafie de gradul întîi, în cazul (1) ax-\-by = c, condifia necesară şi suficientă ca ecuafia (1) să admită solufii întregi e ca termenul c să fie divizibil prin cel mai mare comun divizor al numerelor a, b, coeficienfii necunoscutelor. Dacă (*0i ^o) e ° solufie a ecuafiei (1), solufia generală e formată de numerele XQ+Qb, yo~Qa, unde 9 e un număr întreg. în cazul unei ecuafii de gradul întîi cu />> 2 necunoscute (2) ax + by-\~ • • • +cz = d există teorema: Condifia necesară şi suficientă ca ecuafia (2) să admită solufii formate cu numere întregi e ca cel mai mare divizor comun al coeficienţilor necunoscutelor: D (a, b,'",c) să fie divizor al termenului d. — Pentru ecuafia diofantică de gradul al doilea: (3) }(x, y) = ax2+bxy + cy2=ez2 (e^O), al cărei discriminant A—b2 — 4ac nu e pătratul unui număr întreg, solufiile rafionale sînt date de formulele (4) x=qX0, y = ţ)Yo, z=q Zq , în cari iX0= —(axQ-hby0) u2 — 2 cyouv + cx0v2 ; Yo=ay0u2 - 2 ax0uv - (bx0 + cy0) v2 ; Zq — zo}{u, v), (*0i ^0» zo) fiind o solufie rafională diferită de solufia nulă (0, 0, 0), u, v fiind numere întregi prime între ele, iar q fiind un factor de proporfionalitate rafional. Toate solufiile întregi ale ecuafiei (3) se obfin din solufiile rafionale (4) şi (4‘) folosind o solufie întreagă (*o, ^o» zq). în acest scop se folosesc ca factori q numere rafionale formate din fracţii ireductibile cu numitori de forma gD, unde g e un divizor al lui Zq, iar D e un divizor al numerelor 2 ax$u-\-2 cytfv + b (xtfv + yQu), deci şi al numărului &eg2. Problema determinării solufiilor întregi ale ecuafiei xn+yn = zn, în care n e un număr întreg pozitiv, se numeşte problema lui Fermat. Dacă n e un număr par, există solufiile * = 0, y—±z, y — 0 , x~ ±Z , iar dacă e impar, există solufiile f x=0, y=z, < y=0 , * = 2, V z=0 , x= —y . Pentru n=2, problema lui Fermat coincide cu problema pitagoreică. Solufiile întregi sînt: x~2 Qmn ; y = Q(m2 — n2); z~Q (m2+n2), m, n fiind numere pozitive prime între ele. Pentru valorile lui n mai mari decît 2, cari au un factor prim mai mic decît 100 (cu excepfia factorilor primi 59 şi 67), problema iui Fermat nu admite solufii întregi. 2. ~ pseudoreciprocă. Maf.: Ecuafie care, dacă admite 1 rădăcina*, admite şi rădăcina —. Dacă coeficienfii sînt x reali, ecuafiile sînt de grad par: f (x) = Âox2n+ ■ ■ ■ +Anxn-An_\Xn~' + An_2xn-2+-- • + + (■-1 )kAn-kxn~k+ •••+(-1 )%=0. Pentru rezolvare se împarte prin xn, se pune xm-¥(— 1 )mx m — — um şi se observă că um — u\um_\ ceea ce permite exprimarea sumelor um cu ajutorul lui u\ — x — se obfine o ecuafie de gradul n în u\. s. ^reciprocă. Maf.: Ecuafie care, dacă admite rădăcina x, 1 admite şi rădăcina -• Există două tipuri de ecuafii reciproce: x AqxhA\xn 1 4* * * * Aix-j-Aq=0, ?i: Aqx*1 4- A\xn 14* * * • ~~A\x — Aq=0. Se observă că ecuafiile de grad impar admit rădăcina x=— 1, în primul caz, şi rădăcina x=1, în al doilea caz. împărfindu-le deci prin x+1, respectiv prin x — \, se obfin ecuafii reciproce de grad par, de unul dintre tipurile Aox^ + A^2”-14- • • • + Anxn -ţ- An^xn 14- • • • 4-^i *4- Aq=0. A0x2’’+Alx2n-'+- • ■ +A„_^+1 -An_,xn~'---------------- — Aix — Aq=0. Ecuafiile de primul fip se rezolvă împărfindu-le prin xn şi scriindu-le sub forma Aq 1 -f j-^4- • • • + în care se pune x-\-^ = w, dacă se notează um—xmjrx~~m • um se calculează din aproape în aproape cu relafia um'=-’=-U’Urn__\--um_2- Se obfine o ecuafie de gradul n (u\—u). Ecuafiile de al doilea tip admit rădăcinile x=±1; împărfindu-le prin x2—1 se obfine o ecuafie reciprocă de primul tip. 4. ~ trinomă. Mat.: Ecuafie algebrică în care polinomul din primul membru e format din trei termeni. înlăturînd rădăcinile nule, forma generală a unei ecuafii trinome e xm+n+axm+b=0, a, b fiind numere reale sau complexe, iar m, n fiind întregi pozitivi. Ecuafie cu derivate parfiaie 62 Ecuafie cu derivafe parfiaie Presupunînd a, b reali, se deosebesc trei cazuri: (I) xm+n + axm-b=0, (II) xm+n-axm-b = 0, (III) xm+n~axm + b = 0, a şi b fiind pozitivi. Ecuafiile (I) şi (II) au cîte o singură rădăcină pozitivă, iar ecuafia (III) are 2, 1 sau 0 rădăcini pozitive, după semnul existent în relafia bn < mmnn • . am+n > {m + n)m+* ' Pentru m = n~2, ecuafia se numeşte ecuafie b i p ă-trală şi se rezolvă luînd, ca necunoscută auxiliară y = x2. i. Ecuafie cu derivate parfiaie. Mat.: Ecuafie de forma Se asociază ecuafiei (1) sistemul caracteristic 0) xi , Zi ,* $ zm ' $Xn h ^ ' 0*1 ' unde *i, X2,'",xn sînt n variabile independente, Z\, Z2,,"Zi sînt m funcfiunine cunoscute de variabilele xit iar C)k Zi * i xn • Pl • * * ’ f Pn) 02 unde P*cu l~^> 2» f n. (2) ^-= dx„ d z PlFplJr"-+Pjpn dpi dPn ~(FXl + PiFz) ~(FXn+PnFz) funcfiunea F (xit z, pj) fiind o integrală a acestui sistem. Solufiile sistemului (2) cari verifică ecuafia (1) se numesc benzi caracteristice. Pe fiecare hipersuprafafă integrală a ecuafiei (1) există o mulfime infinită de benzi caracteristice. Orice bandă caracteristică care are în comun cu o hipersuprafafă integrală un element (xi( z, p{) comun e aderentă hipersuprafefei. Problema lui Cauchy se pune în modul următor: Fiind dată o varietate Vcu n-1 dimensiuni *^ ** (^1 i * " * * i)» % ’Z (^1 »* cu i= 1, 2," tn, astfel încît matricea $x4 *' ^n— 1) » k sînt derivafe parfiaie ale acestor funcfiuni. Dacă p e cel mai înalt ordin de derivare, ecuafia se numeşte de ordinul p. Un sistem de funcfiuni zk (*i,—,xn), cu 1,2,—,'m, care verifică identic în xi ecuafia, se numeşte solufie sau integrală particulară a ecuafiei. Funcfiunile zir"tzm sînt presupuse continue şi derivabile pînă la un ordin convenabil într-un domeniu (A) al spafiului Xn al variabilelor independente (xi,***,^). Se presupune, în general, că funcfiunea F e o funcfiune continuă în toate argumentele de cari depinde şi admite derivate parfiaie pînă la un ordin oarecare q, stabilit după necesi-tăfile problemelor. Dacă funcfiunea F e lineară în râport cu funcfiunile z^ şi cu derivatele parfiaie ale lor, coeficienfii depinzînd numai de x\, X2,‘ 'Xn, ecuafia cu derivate parfiaie se numeşte lineară. Dacă funcfiunea F e lineară numai în raport cu derivatele de ordinul cel mai înalt avînd coeficienfi cari confin celelalte argumente: xit zşi derivatele parfiaie pînă la ordinul n — i, ecuafia se numeşte cuasilineară. O solufie zi = zi {xu-,xn),-,zm = zm (*t,-,z„) defineşte în Xn o varietate cu n — m dimensiuni X™~~n, numită varietate integrală a ecuafiei cu derivate parfiaie. O astfel de varietate poate să depindă de constante arbitrare şi de funcfiuni arbitrare. Se poate folosi această nedeterminare pentru^ a obfine ca o varietate integrală să satisfacă condifii de incidenfă şi de contact (problema Iui Cauchy), sau ca în anumite regiuni parfiaie să coincidă cu o varietate dată (probleme de contur sau probleme Ia limită). Ecuafie^ cu derivafe parfiaie de ordinul întîi: Ecuafie cu derivate parfiaie care confine numai derivate parfiaie de primul ordin. — O ecuafie de ordinul întîi are, în cazul general, forma: (1) F(z, xi,- să aibă rangul n — 1, se defineşte de-a lungul ei o bandă integrală asociindu-i n funcfiuni Pi~Pi (^1 i * * tn—1) 2, • • •, n) cari verifică condifiile C)x. C)Z P 1=1 c)tp (p-1,..n-\) F(xi,•••,*„, z, pi,--\^) = 0. Se cere să se determine o hipersuprafafă integrală z = z(xlt x2,••%*„), care să fie aderentă benzii integrale construite pe V Problema admite o solufie unică, dacă în toate punctele varietăfii Vne satisfăcută condifia A= v- ■FPn 0*1 # $xn dh 0*1 dx„ ^;0. Prin fiecare punct al varietăfii Vn_ţ se construieşte un hiper-plan care e tangent simultan la Vn_x şi la un con numit conul lui Monge, hiperplan care e determinat în mod unic. Benzile caracteristice cari confin aceste elemente formează hiper-suprafafa integrală căutată, care e determinată în mod univoc şi care se numeşte integrală generală, deoarece confine o varietate Vn_1 arbitrară. Benzile caracteristice cari confin un punct dat M formează o hipersuprafafă integrală S (M). Dacă se construiesc aceste hipersuprafefe în toate punctele unei Vn_ţ date, înfăşurătoa-rea lor e integrala generală. Hipersuprafefele £ (^0» E (^') corespunzînd la două puncte vecine au în comun o curbă a cărei pozifie limită e o curbă caracteristică, curba de contact între E (M) şi integrala generală. Mulfimea hipersuprafefelor E (M) depinde Ecuafie cu derivafe parfiaie 63 Ecuafie cu derivafe parfiate de w+1 parametri (*i, x2 z). Menfinînd fix unul dintre ei, se obfine o familie cu n parametri (3) f(xit x2,..., xn, z, au a2,..., <0=0, care reprezintă integrala completă a ecuaţiei (1). Dintr-o inte-grală completă se poate obfine orice solufie a acestei ecuafii. Stabilind între parametrii akt p relafii arbitrare şi distincte (1 Spân) (4) dz *, -— determină cîmpul 0*a dz ' Q)X 1 ' Q)X2 ' vectorilor gradienfi asociat familiei de hipersuprafefe. O solufie a ecuafiei; (8) defineşte o familie de hipersuprafefe, astfel încît în fiecare punct din (A) gradientul hipersuprafefei e ortogonal vectorului Xit adică acest vector e confinut în hiperpianul tangent la hipersuprafafa respectivă. Solufia generală /l = Cj, /2=C2,--a sistemului caracteristic defineşte în En o familie de curbe, numită congruenţa caracteristică asociată ecuafiei. Prin fiecare punct M din En trece o curbă a congruenfei şi numai una, tangentă la vectorul Xi din acest punct. Dacă o varietate cu n — 2 dimensiuni din En nu e loc geometric de curbe caracteristice, hipersuprafafa formată din curbele caracteristice cari confin punctele varietăfii date e o hipersuprafafă integrală. Ecuafie cu derivafe parfiaie 64 Ecuafie cu derivafe parfiaie (11) — O ecuafie de forma: 02 02 ■ + X.4L=X Xit X depinzînd de x\, x2r*m,xnş\ z, e o ecuafie cuasi-lineară de ordinul îniîi. Se consideră că funcfiunile Xi sînt definite implicit de o relafie de forma: u (xi, x2l* * *i **; 2) = 0; u e o solufie a ecuaţiei lineare şi omogene (12) ■+x„^-+x^= 0*» 02 : 0. Dacă u\, «2,« • •, un sînt n solufii distincte ale acestei ecuafii, orice funcfiune 2 de xj, x2,• • *, xn, definită de o relaţie de forma qp (#j, tt2l* • •, ^w) = 0, qp fiind o funcfiune arbitrară, eo solufie a ecuafiei (11), în acest mod obfinîndu-se solufia generală a acestei ecuafii, care depinde de o funcfiune arbitrară. Dacă ecuaţiile Xk (2, x\ , x2 , • •, xj=0 (&=1, 2,- • •,n) X (2, Xj , x2 1 * * *, xw)= 0 admit o solufie comună 2 = 2 (xi,- • •, xn), această solufie constituie o integrală singulară a ecuafiei (11). în spafiul euclidian , format din mulfimea punctelor M (xi, x2,* • •, xn,z), o integrală a, ecuafiei (11) defineşte o hipersuprafafă numită hipersuprafafă integrală. în fiecare punct M al unei hipersuprafefe integrale, hiperplanu! tangent confine vectorul (Xi,**«, Xn, X) respectiv. în cazul n = 3, problema lui Cauchy consistă în determinarea unei suprafefe integrale care să confină o curbă dată T, care nu e o curbă caracteristică. Suprafafa integrală e unică şi e formată de mulfimea curbelor caracteristice cari confin punctele curbei I\ Dacă X\, X2l X sînt funcfiuni analitice în (A) şi dacă Teo curbă analitică, suprafafa integrală obfi-nută e şî ea analitică. în cazul în care curbele caracteristice sînt tangente unei suprafefe £ — suprafafa focală a congruenfei caracteristice — S e o suprafafă integrală singulară. Ecuafie cu derivate parfiaie de ordinul al doilea în două variabile independente: Ecuafie de tipul (1) F(x, y, 2, p, q, r, s, t)=:Q, unde âz 'a*' _ 022 0X2 t = 022 0F _ 022 0X0J ' ‘ 0^2 Dacă — nu e nulă într-un punct, care poate fi luat ca origine (*o==^/o=0)f ecuafia se poate pune sub forma: (2) r = f(x, y, 2, p, q, s, t), f fiind o funcfiune analitică în jurul originii. Fiind date două funcfiuni qpi(y), cp2(j), analitice în jurul originii şi nule pentru y = 0, ecuafia r—f admite o solufie 2 = qp (x, y) analitică pentru valori absolute destul de mici ale variabilelor x, y şi verificînd condifiile qp (0, j) = qpi {y) cînd (^) e destul de mic. y-y Problema lui Cauchy pentru ecuafia (1) se formulează astfel: Fiind dată o curbă analitică C şi o familie de plane tangente la curbă formînd o suprafafă desfăşurabilă £ care confine pe C, să se determine o suprafafă integrală a ecuafiei (1) confinînd curba C şi tangentă de-a lungul lui C supra-fefei desfăşurabile £. Problema admite o solufie unică, dacă pentru fiecare punct al lui C e satisfăcută condifia (3) sînt sînt unde x, y, z sînt coordonatele punctelor lui C, p şi q coeficienfii directori ai planelor tangente date, iar r, s, t determinate de relafiile dp—rdx + sdy, dq — sdx-\-tdy, F=0, şi prin alegerea uneia dintre valori într-un punct al lui C. O bandă de contact analitică formată dintr-o curbă C şi dintr-o familie de plane tangente de coeficienfi directori dafi p, q se numeşte bandă caracteristică, dacă i se poate asocia un sistem de funcfiuni r, s, t astfel, încît ecuafiile dp = rdx + sdy, dq = jdx 4- tdy, F~ 0 (4) dx2 — dxd^-f —- dx2=0 0r 05 ' 0Î să fie compatibile. Problema lui Cauchy nu admite solufia, dacă banda dată e caracteristică. Dacă Se o suprafafă integrală, în general, ea poate fi considerată ca fiind loc geometric de benzi caracteristice în două moduri diferite. în cazul în care pentru toate punctele lui S e satisfăcută condifia K&) dr Qt suprafafa S e aderentă unei singure familii de benzi caracteristice. Dacă ultima ecuafie (4) e identic satisfăcută pe S, aceasta e o suprafafă integrală singulară. în cazul unei ecuafii lineare de forma (5) aur+2 ai2s + a22t-h f (x, y, 2, p, q)~0, unde aik sînt funcfiuni de x, y, ecuafia caracteristică (6) audy2 — 2ai2dxdy+a22dx2 = 0 e independentă de suprafafa integrală considerată. Ea admite două familii de curbe integrale, numite curbe caracteristice ale ecuafiei lineare respective: tpi (*. y)=ci. §, ecuafia se transformă în 022 022 &x* ar2 *• Ecuafiile din această clasă aparfin tipului iperbolic. în cazul d22 — &\\&22==-0t ecuafia e de tip parabolic şi se transformă în t — F (x, y, z, p, q). Pentru o ecuafie de tip eliptic, **12 ~~ ana22 <0# Ecuafie cu derivafe parfiaie 65 Ecuafie cu derivafe parfiaie iar ecuafia se transformă în r+*=F(*f y, z, pi q). Principiul acestei clasificări se păstrează în multe cazuri chiar cînd ecuafia (5) e cuasilineară, coeficienfii a^ fiind funcfiuni de x, y, z, p, q. Ecuafie de fip Monge-Ampere: Ecuafia (1) a\\r-\-2 a,\2s4-&22tH"ai 4"— i2) = 0f în care aik, ah sînt funcfiuni analitice de x, y, z, p, q. Benzile caracteristice se separă în două sisteme: IaQdp 4- a22dx -hXidy = 0, a0dq -f X2dx -f a\ i d y = 0, dz=pdx-\-qdy ; IdQ&p 4* a22dx 4* X2 dy = 0, a0dq 4- A,i.dx 4- &ndy = 0, dz — pdx-hqdy, Xi, X2 fiind rădăcinile ecuafiei X2-\-2 a\2X-\-a\ia22 — a§<&\ —0. Pentru aQ~0, ecuafia se reduce la tipul Monge. O funcfiune analitică V (x, y, z, p, q) se numeşte integrală primă a sistemului ecuafiilor caracteristice, dacă păstrează o valoare constantă de-a lungul unei benzi caracteristice. Dacă V e o integrală primă, suprafefele integrale, cari nu sînt singulare, ale ecuafiei V(x, y, z, p, q) — C, C fiind o constantă, sînt suprafefe integrale ale ecuafiei (D-Dacă se cunosc două integrale prime V\, V2 ale unui aceluiaşi sistem de caracteristici, integrala generală a ecuafiei: —ţ-a2~-jrbz + c=0. Q)XQ)y Q)x dy j ___ da\ . h — ——\-a\a2 -dx b, kJ^ + aiar-l dy Dacă unul dintre invarianfi e identic nul, de exemplu &==0, integrarea ecuafiei (2) se reduce la integrarea sistemului ~ + tfi#4-c=0 dy du dx -ha2z — u=0 care se integrează ca un sistem diferenfial obişnuit. Dacă hk~ 0, prin schimbarea de funcfiune dz ecuafia se transformă într-o ecuafie de acelaşi tip d2u - du - du .j . ~ n :r—-—Mi —4’d2—'\'bu-\'C~0, c)xdy dx dy ai cărei invarianfi sînt h\‘==^2 h — k — Substitufia d2 log h c)*c)j kt=h. conduce la o ecuafie de acelaşi tip, cu invarianţii d2 log k dxdy se numesc invarianfi ai ecuafiei (2) fafă de schimbarea de funcfiune z=zcp (x, y), 9 fiind o funcfiune arbitrară. Operafia se poale itera într-un sens sau într-altul pînă cînd se ajunge ia o ecuafie pentru care unul dintre invarianfi e nul. Ecuafia coardelor: Ecuafie de tipul &ÎL=a2&!L+ftx a C)i2 C)x2 7 ' ’ în Fizică, variabilele independente sînt timpul t şi abscisa unui punct, iar funcfiunea necunoscută reprezintă, fie deplasarea transversală a unui punct al unei coarde vibrante în raport cu pozifia de echilibru a coardei, fie deplasarea longitudinală a particulelor unui gaz perfect care vibrează într-o conductă, fie tensiunea electrică dintre cele două fire ale unei linii electrice (cu două fire) sau intensitatea curentului în aceste fire, linia fiind presupusă fără pierderi prin efect electro-caloric. — Sub forma omogenă, în absenfa unei constrîngeri exterioare, ecuafia coardei pentru mici vibrafii într-un plan e de fip iperbolic d2u _ gcfu dt2 a 0x2 ' cele două familii de caracteristici fiind x-\-at = X, x — at~Y. Raportată Ia caracteristicile sale, ecuafia (1) devine (2) -Ş*- = o, V ' dX$Y u' din a cărei integrală generală «=/iW+/2W se deduce integrala ecuafiei (1) sub forma (3) u (x, t) — fi (x-bat)-bf2 (x — at). Dacă în momentul inifial £ = 0 sînt cunoscute elongafia u a fiecărui punct al coardei — presupusă ilimitată — şi vitesa acestuia: u{x, 0) = cp (x), ^(x, 0) = ip(jc), Q)t (1) 5 Ecuafie cu derivafe parfiaie 66 Ecuafie cu derivafe parfiaie qp(x), ty(x) fiind funcfiuni dafe# unde qp(x) admite derivare de primele două ordine, iar ijj (x) admite numai derivată de primul ordin, solufia (unică) corespunzătoare e dată de formula r*x-\-at (4) u(x,t)- qp (x + tf£)-f- qp (x — at) fl - ap (a) da. Vibrafiile reprezentate prin funcfiunea qp (x — at) formează unda progresivă" a fenomenului, iar cele reprezentate prin funcfiunea <$(x-\-at) formează unda regresivă. Solufia (4) e stabilă, adică variază continuu, cînd condifiile inifiale variază. în ipoteza că una dintre extremităfile coardei e fixă, intervine şl condifiarla limită. Astfel, pentru ^(0, coarda avînd deci o extremitate fixă, solufia e : q>(s+~*0 + ip(*-8ţ) 1 CX+at y dot 2 2 a J x_tjt solufia ecuafiei e: u (x, *) = X —- f sin a(t — t)sin xfn (x)dT-f- n= 1 n na J 0 ^ ^ unde nn , l , nn \ at~^Z^7 ^n s,n ~ at) nna . nn sin-y- x, „ ..nn ;, t) sin — § i (x, t) — t<—, x>0 a qp (x -|- at) — qp (at — x) , 1 px-{-at -1 ^(« a J at—x ) da t>—, x>0, iar dacă o, extremitate a coardei e liberă, intervine condifia 0)u \ la limită — (0, £) = 0 şi, în acest caz, solufia e: Q)X u(x, t)~ x-\-at — \ ^ (°0 — în cazul unei coarde neomogene, ecuafia e unde p(x) e produsul dintre aria secfiunii şi modulul de elasticitate, iar q(x) e masa specifică. Solufiile cu variabile separate u (x, t)—X (x) T (t) sînt obfinute cu ajutorul ecuaţiilor diferenfiale d / dl\ , , v „ V?d^)+Xs?*=0' (7) dx d2T d t2 +XT = 0, t<-a +*(*-*)+-L { r+a%(a)d«+ { J 0 r*-x a x -f J ip(a)da | t>—• Dacă se caută pentru ecuafia (1) solufii cu variabile separate de forma u (x, t) — X (x) T (t), astfel încît să fie satisfăcute condifiile la limită omogene u(0, t) = 0, u(l, t) = 0, se găsesc solufii particulare deforma jtn , , . nn \ . Jtn cos -7- at-\-bn sin — at J sin —ţ x, un (x> 0— (^an i a..■ ^ an, bn fiind constante arbitrare, iar n, un întreg. — în cazul existenfei unor constrîngeri exterioare (forfe), ecuafia coardei are formă neomogenă (5) &L=a*&L+nx a e)«2 dx2 !(' h în condifiile inifiale u(xt 0) = qp(x) 0)U (x, 0) i f N O^x^l unde X e o constantă. Solufia generală e dată de u(x, t) — X(x)(a cos vt + b sin v^) (X = v2), unde X (x) e determinată de ecuafia (7) prin condifiile la limită. Funcfiunile X astfel determinate se numesc funcfiuni proprii ale ecuafiei (7), iar valorile corespunzătoare ale lui X se numesc valori proprii. Dacă intervin forfe de constrîngere Q (x, t), ecuafia vibraţiilor constrînse e de forma unde Q(x, t) e o funcfiune presupusă periodică, deci de forma Q(*.t)=

!>(*) şi în condifiile la limită omogene r «(0,0=0 \h(1, o=o i>0' Xn fiind valoarea proprie corespunzătoare lui Xn (x) şi /* 3C c»= l ^«W solufia e dată de: # (*o» yo)~~2 W (*o}+t (yo)1 - 41: 0> [c {x-xo) (y-ro)l cp (*) d*+ *o +4-c(yo-*o) 0' [c (x—x0) (y ~yo)]f M dx- i,k dxjdxfc unde unde r+s^n, după cum discriminantul formei a=\aik\ e pozitiv sau nul. Dacă pentru valorile variabilelor xi situate într-un domeniu (A) numerele r, s păstrează valori constante, ecuafia (1) e de tipul (r, s) în (A)- Ecuafiile de tipurile (r, j), (s, r) coincid. Există următoarele tipuri: (n, 0) tip eliptic; (r, s) tip iperbolic (r-j-s-n; rs^O); (n— 1,1) tip normal-iperbolic; (n — 1,0) tip normal-parabolic; (r, 0) tip eliptic-parabolic (r4 \ ’ ' <5**, =0. Ecuafie cu derivate parfiaie de ordinul al doilea, lineare, în rc > 2 variabile independente: Ecuafia (1) S*‘'*ă*b*î+/ (*" z'fe)=° {aik=aki)’ unde ^ sînt funcfiuni continue şi derivabile de variabilele independente xi,-*-, xn, expresia diferenfială (2) f[z]=5 a,k 43^ numindu-se partea principală a ecuafiei (1). Printr-o schimbare de variabilă **==**(*!.• ••«*») (i = 1» 2,•••,»), expresia (2) se transformă în T r 1 V ~ c)2^ ^ O] = în cazul unei ecuafii complet lineare şi omogene cu coeficienţi constanfi, a cărei parte principală a fost adusă Ia forma canonică X* 1 r c)z , 7 n 7, ej 7, \-bz — 0, i=\ i=l coeficienţii avînd valori aparfinînd sistemului ( + 1, —1, 0), mai pot fi făcute reduceri de termeni. Dacă ecuafia nu e de tip parabolic, deci 8^0 («=1, 2,-••,»), prin schimbarea de funcfiune z = ueL[x), £(*)=—1 i±xk, 1 k=\ Ek ecuafia se transformă in *» xn)» V ®*k f L a i \ aik==hto*^a* a> Funcfiunile formează un tensor simetric de ordinul al doilea, iar forma pătratică invariantă asociată Q=S/,in^. k unde nedeterminatele yi sînt componentele unui vector C)xi — yi^h^rya' k ® a e forma caracteristică a expresiei (2). Această formă poate fi adusă la forma canonică : -2 i -2 Q=S>*-îl5'*' i=1 4=1 g fiind o funcfiune arbitrară de x\,'",xn , iar c, o constantă. Hipersuprafefele integrale ale ecuafiei de ordinul întîi şi de gradul al doilea (3) se numesc hipersuprafefe caracteristice ale ecuafiei (1). Problema lui Cauchy nu admite solufie pentru o astfel de hipersuprafafă. Curbele caracteristice ale ecuafiei (3) se numesc bicarac-teristici a le ecuafiei cu derivate parfiaie. Dacă sînt constanfi, bicaracteristicile sînt linii drepte. Considerînd, în acest caz, hiperplanele tangente Ia hipersuprafefele integrale cari confin un punct fix, luat ca origine, mulfimea dreptelor perpendiculare pe aceste hiper-plane e situată pe conul normalelor n i,k= 1 I; fiind componentele vectorului normal. Ecuafia conducfiei căldurii: Ecuafie cu derivate parfiaie, lineară, de ordinul al doilea şi de tip parabolic: |=«A»+/(i, y, z. t). Ecuafie cu derivafe parfiaie 68 Ecuafie cu derivafe parfiaie în ecuafie pot fi reprezentate atît temperatura, cît şi o mărime cum e concentrafia unei substanfe, etc. într-un mediu în care există un gradient al mărimii ut în funcfiune de acest gradient şi de constante caracteristice mediului respectiv. Sin. Ecuafia difuziunii (v. şi sub Difuziune, şi sub Conductivităţii, teoria ~ termice). în cazul în care mărimea u e temperatura, ecuafia .se poate scrie du X —=—- div grad u. & qc * unde X e coeficientul de conductibilitate termică interioară al mediului, q e densitatea şi c e căldura specifică. Ecuafia poate fi scrisă în coordonate cartesiene sub diferite forme cari depind de forma geometrică a corpului în care se produce propagarea căldurii şi de condifiile în cari are loc propagarea. — în cazul unui corp în formă de bară omogenă subfire, ecuaţia e o a fiind o constantă, f(x, t), densitatea surselor termice, iar u, temperatura.^ Dacă nu există sursele termice, ecuafia se reduce la forma omogenă /0\ du 9 d2u \2) ~Z,~a W c5^ dx2 Valorile extreme ale unei solufii continue u (x, t) a ecuafiei (2), definită în domeniul O^x^l, Q^t^T, în care / e lungimea barei, sînt atinse fie la momentul inifial, fie în extremităţile barei: x = 0, respectiv x~l. în condifiile la limită u (0, 0 = 0, u (l, t) = 0, şi în condifia inifială u (x, 0) = qp(x), solufiile cu valorile separate: u (x, t) = X (x) T (t) reduc problema integrării ecuafiei (2) la ecuafiile (3) dT dt +*nr=o <(*. f)= S Cne /x n\2 a -(T) ‘ . nnx ' ' srn —i— x> unde n=1 c„=yjoq>(i)sinŢ|d|. Introducînd funcfiunea lui Green ^ /xn\2 a 2 V a ‘ ■ * »= 1 n . nn , sin -j- x s,n~y~ ?» solufia se poate scrie u (x, t)= f G (x, i, t) cp (1) d J o în cazul ecuafiei neomogene (1), cu condifia inifială u(x, 0) = 0 şi cu condifiile la limită u{§,t) — 0, u(l,t) = Q, sursele termice fiind distribuite în mod continuu, o solufie a problemei e funcfiunea u(x, 0 = J ^ *~~T) /(?»T)dgdT. Dacă bara e ilimitată, funcfiunea „+® 1 — e ^a2t 4 reprezintă, pentru orice funcfiune mărginită |qp(x)!<^, solufia mărginită a ecuafiei (2) ( — oo0), cu con-difia inifială u(x, 0) = qp(x). Această solufie tinde în mod continuu către cp(x), cînd t tinde către zero în toate punctele de continuitate ale acestei funcfiuni. — în cazul unui corp tridimensional isotrop şi omogen, conducfia căldurii e determinată de ecuafia (4) c)t \ c)2u , c»2» , , tt A dx2 + + Sz2) + }{x,y,z, t), a fiind o constantă, iar / fiind densitatea surselor termice. Dacă nu există aceste surse, ecuafia are forma omogenă du (5) 3* — a2/\u. Ecuafia difuziunii: Sin. Ecuafia conducfiei căldurii (v.). Ecuafia lui Laplace: Ecuafia (D A*=i-rH' k= 1 ^xk u fiind o funcfiune de variabilele x\tx2, ■■■, xn. Solufiile acestei ecuafii se numesc funcfiuni armonice (v.). — în cazul n = 2, ecuafia lui Lap'ace se scrie cu condifiile la limită X (0) = 0, X (/) = 0, pentru prima .ecuafie, ceea ce dă solufiile ^»(«) = sinŢ* (»=1. 2, 3,-• •) Tn(t) = C„e-“n^ l =(7)2' Cn fiind constsnte. Dacă funcfiunea qp(x) e continuă, ea are o derivată continuă pe porfiuni şi îndeplineşte condifiile cp(0) = 0, cp(I)=0; solufia ecuafiei (2), în condifiile date, e funcfiunea continuă pentru (2) . o)2» Orice solufie a ecuafiei (1), care admite derivate parfiaie pînă la ordinul al doilea incluziv, continue într-un domeniu cu conexiune simplă în care e uniformă, e partea reală a unei funcfiuni olomorfe de variabila complexă x + iy, definită pînă Ia o constantă aditivă. — în cazul n — 3, ecuafia Iui Laplace (3) A«=^+?k^=0 dy2 dx2 dy2 dz2 se transcrie, într-un sistem de coordonate curbilinii ortogonale, pentru care forma pătratică fundamentală e ds2=gi du\ -f g2 du\ -f g3 du\, sub forma: Au=- 1 fă fg2gş du \ d { gi du\) d*2 du j Q)U2 + glg2g3 '0«1 Tglg2 du3 \ g3. i în particular, în coordonate cilindrice x = rcosqp, 3/ = rsinqp, z = z, devine (4) Au=vir + d2u d2u r2 0qp2 dz2 Ecuafie cu derivafe parfiaie 69 Ecuafie cu derivafe parfiaie iar în coordonate polare, x=r sin( z=r cos 9, are forma cos cp, y~r sin 9 sin qp, (5) r2 0r Q)rJ Q) ’ 06 + - 1 TS) + q)2H r2sin29 0cp2 = 0. Ecuafia lui Poisson (în n variabile independente): Ecuafia Au= d^+flf+'''+ g^= -c°”e X2'' ’ ’,5C^' în care factorul constant 2 (V«)” ©„ = - (t) ' T (n) fiind funcfiunea lui Euler reprezintă aria hipersferei unitare în spafiul euclidian En cu n dimensiuni. Pentru n = 3, ecuafia lui Poisson se scrie Dacă q (x, y, 2) e continuă şi derivabilă într-un domeniu A. funcfiunea [ dX d Y dZ (r=i(x-xy+{r-y)2+(z-z)2) (în care X, Y, Z sînt variabile de integrare), numită potenfial de masă de densitate q , e continuă în A, admite în acest domeniu derivate continue de primele două ordine şi verifică ecuafia (2). Fiind dată o sferă £ de rază R, frontieră a unui domeniu A' confinut în A» valoarea pe care o ia în centrul sferei Mq o solufie a ecuafiei (2), care are în A derivate continue de primele două ordine, e dată de: (3) h(Mo)-- “dt,+JJ7a. (T~i}dv' ' A' + - unde r—y/(x — xq)24-(j—yo)2-h(z — zo)2. Valoarea u(M0) se mai poate exprima numai printr-o integrală de volum: «> «(«-îlbJII». “*+ Reciproc, dacă o functiuna continuă u în A şi o funcfiune 9 continuă şi derivabilă pe porfiuni în A verifică penfru orice domeniu sferic din A ecuafia (3) sau (4), u verifică în A ecuafia lui Poisson. Ecuafia membranei vibrante: Ecuafie de tipul 2 /02^ , 02^\ : [dx2+dy2J~dt2 care e iperbolică, în trei variabile. în ecuafie, u poate reprezenta fia deplasarea particulelor unei membrane care vibrează transversal, fie deplasarea particulelor unui gaz în care se propagă unde cilindrice. Pentru soluţii cu variabile separale »(*, y, t)=V (*, y)T (t) şi presupunînd a= 1, problema se reduce la ecuafiile: ( /\y -f v2K=0 (2) J d2r O) (tf = const.) dt2 +v2r=o q)2V q)2V (în cari A^=-^2, iar v e constantă), integrala generală a celei de a doua fiind T (t)~a cos vt + b sin vt, iar solufiile primei ecuafii trebuind să fie nule pe conturul T al membranei. Se obfine un şir infinit de solufii corespunzînd valorilor proprii vn şi funcfiunilor proprii Vn. Curbele Vn{x, y) = 0 se numesc curbe nodale. în cazul unei membrane dreptunghiulare, cînd O^x^a, O^y^b, se obfin valorile proprii y2=n2^+^w) ^n' m=1,2‘ 3,‘ şi funcjiunile proprii respective 0 . Jtnx . nmy sin-------sin —ţ^- a b curbele nodale fiind drepte paralele cu laturile dreptunghiului. O solufie particulară, în cazul conturului fix, e u(m, n) = Cm n nx . nmy . „ sin------sin —j— cos (v t — am a b Cm,nŞi am,n constante arbitrare, iar v fiind valoarea proprie corespunzătoare întregilor (m, n). O altă solufie se obfine considerînd 00 u(x, y)~ u(m, n), m, n—1 dacă seria obfinută e convergentă. Dacă membrana e circulară, prima ecuafie (2) se trans- formă în coordonate polare: 0r2 r 0r r2 092 cu condifia la limită V (1,9) = 0. Pentru solufiile cu variabile separate Hr,9) = /M2(e), problema se reduce la ecuafiile (3) ’{ jp+f £+»vm}-«/m=o, d2x d02+Wg~0' g (9) = a cos n 9 -f b si n n 9, r2^+r57+(*-r2-”2HM=°- n fiind un număr întreg arbitrar nenegativ. A doua ecuafie se reduce la ecuafia lui Bessel şi, prin urmare, /„=/.(*„). l=k2-]n fiind funcfiunea lui Bessel, cu condifia Jn(k) = 0. Valorile proprii X sînt pătratele valorilor cari anulează funcfiunile lui Bessel. Notîndu-le cu kntin (m~ 1, 2, 3*"), se obfine solufia generală: «=/« (kn, mr){acosnQ + $ sin n 9) (a cos kni m t + b sin kHi mt). Curbele nodale sînt cercuri concentrice şi drepte prin centrul comun. Ecuafie cu derivafe parfiaie 70 Ecuafie cu derivafe parfiaie A 1 S2« n Aa------2 ^2=0- a1 c)f Ecuafia undelor: Ecuafie de forma: ^ 0>X2 C)>2 âz2 Z- 0. şi care, sub forma omogenă, se scrie (2) Funcţiunea: *<*• * 2- t)=^[âf.firdo+ jiyda_ eo solufie a ecuafiei (2), satisfăcînd condifiile inifiale u(x,y,z, 0) =qp (x,y,z), ^ (x, y, z, G) = i|y(x,y,z). Integralele sînt extinse la sfera avînd centrul în punctul M (x, y, z) şi raza egală cu at. Dacă (iţ (i=1, 2, 3) sînt frei constante arbitrare cari verifică relafia a^ -j- a2 -h — 1 * ecuafia (2) admife solufii de forma u = op (a\x + a2y + a3z — at), unde cp e o funcfiune arbitrară. Prin urmare, ecuafia undelor (2) reprezintă unde plane în orice direcfie şi de orice formă, cari se propagă cu vitesă egală cu a. Solufiile de forma u (r, t), unde r=Vx2 + y2 + z2, verifică ecuafia 0)2{ur) q)2 (ur) _ 0)r2 o)t2 a cărei solufie generală e ur — fi (t + r) + f2 (t — r), fx, f2 fiind funcfiuni arbitrare. Undele astfel obfinute se numesc unde sferice. în general, prezintă importanfă solufiile ecuafiei (2) cari au forma u {x, y, z' t) — <$ (x, y, z) F [/ (x, y, z)-at\ şi cari confin, în particular, cazul undelor plane, cînd cp = 1, f=±x, şi cazul undelor sferice, cînd cp = -, f=±r. Suprafeţele / (;c,j,z) = const. se numesc suprafefe de undă, iar traiectoriile lor ortogonale se numesc raze. Ecuafia (1)se mai scrie cu notafia Dau = 0, unde operatorul n i-i2- a c)x2 q)z2 a2 o)t2 se numeşte dalemberfian. Ecuafie biarmonică cu două variabile independente: Ecuafia Ecuaţia barei: Ecuafia 0) AA^~+^i+2 d4u = 0. (1) d4u d2u_ dx^dt2 ' care reprezintă deplasarea transversală a păturilor unei bare elastice supuse unei percusiuni. Pentru solufii cu variabile separate, u (x, t) = X (x) T (t), se obţin ecuafiile (2) dx4 -XX- d2T dF+ir=0' *»=- integrala generală a primei fiind X (jc) = Q cos vx + C2 sin VX+C3 cos hx + Cţ sin hx, unde v = y/X. Constantele Cit X sînt determinate de condifii la limită. Ecuafia canonică Hamilfon: Dacă în ecuafiile lui Euler-Lagrange (v.) ale Mecanicii se înlocuiesc variabilele prin coordonate generalizate , se introduc impulsurile generalizate 0î< (unde qi reprezintă derivata lui q{ în raport cu t), şi funcfiunea Hamilfon H{t,qit pi)=V {t, Xi, xi)-hpiqi (unde V e energia potenţială), aceste ecuafii devin m . _ m Q)P{, ^ C)xt cari se numesc ecuafiile canonice ale lui Hamilfon. Variabilele qit pt se numesc canonice, şi anume două cîte două conjugate canonic. Ecuaţiile astfel obfinute sînt fundamentale în problemele variafionale ale Mecanicii. V. Principiul lui Hamilfon, Ecuafia Euler-Lagrange. Ecuafia Euler-Lagrange: Fiecare dintre ecuafiile diferenfiale cari constituie o condifie necesară pentru ca să existe curbe extremale în problema de calcul al variafiunilor în care se cere să se determine funcfiunile xi (t), cari să facă extremă valoarea integralei r / dxi I=W(t,X1,";Xn,1[r. d*î ^... dm*»\dt d* ' ' Ir) ide V e o funcfiune de variabilele t, x\ ,*■ dxj dt ‘ dtm e)x4 Q)x2dy2 Solufiile acestei ecuafii, cari au derivate continue pînă la ordinul al patrulea incluziv, se numesc funcfiuni biarmonice. Fiind dat un domeniu mărginit de frontieră (C), în condifiile la limită uc = f(S), — ~g{S), ecuafia (1) are o 0)n c solufie unică. în cazul a n variabile x\, x2,'",xn, ecuafia biarmonică se scrie AA»=L^+2S^t=o. c>*| i*£ Curbele integrale ale acestor ecuafii nu sînt totdeauna extremale, dar ele au un rol important în aplicafiile din Fizică şi, în particular, din Mecanică. în cazul în care funcfiunea V e &xi funcfiunea lui Lagrange, iar xit respectiv ——, sînt coordo- dt natele, respectiv vitesele generalizate, ecuafiile coincid cu ecuafiile lui Lagrange din Mecanica analitică. Dacă V reprezintă energia cinetică şi m — 1, ecuafiile descriu evolufia în timp a unui sistem mecanic. Curbele integrale ale ecuafiilor Euler-Lagrange anulează termenul integral din expresia variafiunii integralei I şi cînd capetele curbelor variate sînt fixe, iar curbele corespunzătoare sînt numite, prin Ecuafie cu diferente finife 71 Ecuafie cu diferente finile extensiune, tot exfremale. Ele fac integrala 1 staţionară şi constituie traiectorii în diverse probleme variajionale din Fizica matematică. i. Ecuafie cu diferente finife. Maf.: Ecuafie în care figurează una sau mai multe variabile independente, o funcfiune de aceste variabile, cum şi unele diferenţe ale funcfiunii necunoscute, de forma, în cazul unei singure variabile, f [*./(*). A1/,A2/,---.A”/]=o, în care diferenfele sînt luate în raport cu un pas dat a: A/=/(x + a) —} (x), etc. Ecuafia care confine diferenfa A*/ se numeşte ecuafie de ordinul n. Dacă se înlocuiesc diferenfele prin expresiile lor, ecuafia precedeniă se mai scrie: 2-1) o] -|--4*anf(x) = 0, x_ cu ak constante, se caută solufii de forma / (x) = ra ; se găseşte că r e rădăcină a ecuafiei caracteristice D{r) = a6rn+alrn-' + ---+an^0. Mulfimea solufiilor ecuafiei L (/)=0 e dată de * x_ x f(x) — Pi (x)rf-bP2 (x) r|-l---.» unde Pi(x) e un polinom arbitrar, de grad inferior ordinului de multiplicitate al rădăcinii rt- a ecuaţiei caracteristice D (r) = 0. Coeficienfii polinoamelor P^ (x) sînt funcţiuni arbitrare de perioadă a, reducîndu-se ia constante arbitrare, cînd a e orice număr. în cazul e c u a f i i I o r cu diferenfe finife, lineare, neomogene, mulfimea solufiilor ecuafiei L(f) = g(x) se obfine adăugînd unei solufii particulare oare-cari mulfimea solufiilor ecuaţiei omogene corespunzătoare, i(/)=°. Se mai poate utiliza mefoda variafiei de constantă, care consistă în a căuta o solufie de forma (4) f{x)~Ci{x)fi{x)+---+Ca{x)f„{x), în care fj,{x) formează un sistem fundamental de solufii, de ordinul n al ecuafiei omogene L(f) = 0, iar C^(x)sînt funcfiuni nedeterminate, cărora li se impun anumite condifii. Se ia (x 41 ) = C^ (x)4-£^ (x) şi se impun condifiile n (5) JlDk{x)fi(x + j) = 0, (;=1.2,-.-,«-1), 1 datorită cărora se obfine n f{x+j) = ^Ck{x)fk{x+j), (;=1, ?,■ ■ -,n-1). 1 Acestea se introduc în L (f) = g, ;ceea ce conduce la n a0 (x)YjDk(x)fk(x+n)-s(x) 1 care, împreună cu (5), formează un sistem linear algebric de n ecuafii cu n necunoscute, (x). După ce aceste funcfiuni au fost univoc determinate, se determină funcfiunile Ck (x) prin Ck{x + 1)-Ck(x) = Dk (x). Dacă ecuafia L (/) = 0 admite un sistem fundamental de solufii de rangul pKn sau se cunosc numai p solufii particulare distincte ale acesteia, se caută mulfimea solufiilor tot sub forma (4), care confine însă numai p termeni în membrul al doilea; se ia la fel C^ (x + 1) = C^ (x)+Dţ, (x), însă se impun numai p — 1 condifii (5), ajungîndu-se astfel la o ecuafie lineară de ordinul n — p, etc. Un tip special de ecuafii cu diferenfe finite sînt ecuafiile cu diferenfe. finite lineare, cu p a sur i diferite, adică ecuafia de forma L (/) = «o/M + <*i/ (x + tt>,)+-- ■ +ap f(x + cop)=l®ţxy în cari aje(x) sînt funcţiuni date, iar co^ sînt numere reale sau complexe date. în cazul cînd asînt constante, ecuaţiile se studiază cu ajutorul unor polinoame Pn(x), definite ca soluţii ale unei ecuaţii particulare de forma L(ţ) — Xxn, în care constanta X e aleasă în mod convenabil. Tinînd seamă de natura funcţiunii date g (x), se poate determina o solufie particulară sub forma unei serii de polinoame, convergentă într-un domeniu determinat, dar destul de restrîns. în acest caz se construiesc anumite funcfiuni întregi, Pn(x), solufii ale aceleiaşi ecuafii, L(f)~Xxn, cari asigură o mai bună convergenţă a seriei-solufie. Ecuafie cu diferenţiale fofale 72 Ecuafie cu diferenfiale totale Pentru ecuafia omogenă L (/) = 0, cu coeficienfi constanfi, funcfiunile e^x sînt solufii, dacă pi e un zero al funcţiunii P 0(z) = ^ake k • Mai general, dacă pi e un zero multiplu de o ordinul r al funcţiunii 0 (2), funcfiunea P (x)eM*, în care P (x) e un polinom arbitrar de gradul r— 1, e o solufie a ecuafiei omogene. Rezultă că ecuafia omogenă admite solufii de forma în care pi^ sînt zerouri, în număr finit sau infinit, ale funcţiunii 0 (2), iar Pfe (x) sînt polinoame arbitrare de grade inferioare ordinului de multiplicitate ai zeroului respectiv. Atît pentru ecuaţia omogenă, cît şi pentru cea neomogenă, se pot căuta solufii de forma lui Laplace cari conduc la /(x)=f ezxU{z)dz, J a L(f)=jy*u(z) e(2)d2={°w_ Analog se pot studia ecuafii de ordini nfinif, adică în cari p e infinit. Un sistem de m ecuafii cu n funcfiuni necunoscute /^(x) se poate reduce Ia forma canonică fk{x + \) = Fk[x, ft (*),•• •./„(*)], (*=1. 1. Ecua|ie cu diferenţiale totale. Maf.: Ecuafie de forma (1) (o = a1dx1 + a2dx2~h • • • + andx„=0, xi,x2,'’',xn fiind variabile independente, iar fiind funcfiuni de O varietate cu p dimensiuni (2) = 0 = 1, 2,•••,») din spafiul cu n dimensiuni al variabilelor xi se numeşte varietate integrală a ecuafiei (1), dacă relafiile (2) şi cele deduse prin diferenfiere , v cK- , a=1 verifică ecuafia identic în duydup. în particular, dacă forma Pfaff co e o diferenfială totală exactă co = d/(xi , x2,---,xn), fiecare dintre hipersuprafefele familiei / (xj, x2 ,"*lx/î) = const. e o hipersuprafafă integrală. Ca să existe această situafie e necesar şi suficient ca diferenfială exterioară a formei co să fie identic nulă adică Q)ak Q)^i ^---------Ă— = 0 (i k — \. 2.•••,»). Q)xi $xk ' Determinarea funcfiunii / se face în mod recurent prin cuadraturi. Dacă forma co admite un factor integrant, adică există o funcfiune ^(xi,-xj astfel încît forma Pfaff Q = fico să fie diferenfiala totală exactă a unei funcfiuni /(xi,—,xw), ecuafia (1) se numeşte complet integrabilă. în acest caz, fiecare dintre hipersuprafefele familiei /(xi,--,xw) = const. e o hipersuprafafă integrală a ecuafiei. O astfel de situafie se realizează dacă produsul exterior [co, £)co] e pul, şi numai în acest caz. Relafiile cari rezultă se numesc condifii de integrabilitafe completă a ecuafiei (1). în cazul particular n = 3, presupunînd spafiul raportat la un reper cartesian ortogonal şi considerînd cîmpul vecto- V(alt a2, a3), există o singură condifie de integrabilitafe f 0^2 0<*3 {q)X 3 0X2> care se poate transcrie vectorial sub forma: (3) ax xi u/i -------- - ----zj----- --------> —--------------- zi'........ \0X3 0X2/ \c)Xi 0X3/ \0X2 Q)Xi/ V• rot* F=0. “r1 — . w . ^ ^ — — - ■ ■ • w ; 1 • —....--r (0^2 $a3 j 0/ | f d<*3 6al J 0X3 0X2/ 0X1 \0Xl 0X3/ , Numind curbă de vîrtej a cîmpului V o curbă tangentă în punctele ei la vectorul rot V şi finînd seamă că ecuafia (1) se scrie V.dM = 0. unde M~M(xi, x2, X3) e un punct, condifia (3) exprimă faptul că o suprafafă integrală a ecuafiei (1) e loc al unei familii de curbe de vîrtej. Pentru obfinerea suprafeţelor integrale se determină întîi suprafefele de vîrtej, cari sînt suprafefe integrale ale ecuafiei 0/ j f0^1 0^2 \ 0/ __q 0X2 \0X2 0X1 / 0X3 Dacă ^i(xi, x2f x3), u2(xi, x2, x3) s'nt două integrale ale sistemului caracteristic al acestei ecuafii, există relafia —► grad ^i+?i2grad u2, ^1, %2 fiind funcfiuni determinate, de xi, x2 şi X3. Ecuafia (1) devină V 'dM='kidu\-\-'k2du2~0 şi e o ecuafie diferenfială obişnuită de ordinul întîi, deoarece raportul — nu depinde decît de u\, #2-A.2 în cazul particular al ecuafiei dz = A (x, y, z)dx-\-B(x, y, z) dy, condifia de integrabilitafe e dy 02 0x 02* Solufiile de forma 2 = cp(x, y) se obfin presupunînd x constant şi integrînd ecuafia a cărei solufie e de forma 2 = 0 [y, x, ^(x)]( considerînd constanta arbitrară ca funcfiune de x. Funcfiunea ^ (x) se determină prin integrarea ecuafiei ăy_A{x,y, O)-^- dx 0O 0^ şi solufia generală depinde de o constantă arbitrară. Pentru determinarea suprafeţei integrale care confine un punct dat Mq (xq, y$, 20) se poate proceda introducînd între variabilele independente legătura: y-yQ = m(x~x0), Ecuafie cu variafiuni 73 Ecuafie diferenfială m fiind un parametru. Ecuaţia se transformă într-o ecuafie în două variabile dz—{A [xiy0-bm (x — x0), z]+mB [xiy0 + m (x — x0), z]} dx, a cărei integrală se obfine sub forma Z — ZQ=0 (x, ni). Suprafafa integrală căutată e :-20=o L y^). \ X-XqJ X — XqJ Ecuafie cu variafiuni. Maf.: Fiecare dintre ecuafiile âdxj Q)Xi _ . . 9*, dt . ŞXi = -— bxi + -— Sx2 + • QjCi $X2 ■ 1 6x C)*» cu z = 1, 2,'”,n simultane legate de un sistem de solufii ale ecuaţiilor dxi rlrn dxw - = dt, dx2 __ ~x9 în care xi constituie un sistem de solufii, xi-f-8xi, *2 + 6x2, • • *, xw + 8xwe un sistem de solufii infinit vecine primelor, iar Xi sînt funcfiuni de t şi de x,-. O funcfiune /, omogenă în 5xi, bx2, • • •, 5x^, ai cărei coeficienfi sînt funcfiuni de xi, x2, •••, xn şi de ^ e o integrală a sistemului, depinzînd de solufiile vecine xt şi x-4-8x;, dacă derivata sa totală e nulă: 9/ i y v c)/ i y c)f 0* 7 id*i ??kd{bxy dxk bxk=0, condifia aceasta fiind necesară şi suficientă. Ea trebuie să a’bă loc, oricari ar fi variafii le 5x^ şi oricari ar fi x{ şi t. 2. Ecuafie diferenţială. Maf.: Ecuafia (1) F{x, y, y’, y“,-• ■ ,y[n)) = 0 între o variabilă independentă x, o funcfiune y de această variabilă şi derivatele acestei funcfiuni în raport cu x pînă la un ordin determinat n incluziv. Numărul n se numeşte ordinul ecuafiei diferenfiale. O ecuafie diferenfială exprimă, sub formă diferenfială, legea după care se desfăşoară"UrP anumit fenomen fizic, respectiv o proprietate comună curbelor unei familii. De exemplu, în cazul unei familii de curbe cu n parametri 0 (x, y, Ci, • • •, Cn) = 0, prin eliminarea celor n parametri Ct- între relaţia 0 = 0 şi cele obfinute derivînd-o succesiv de n ori, se obfine ecuafia diferenfială a curbelor familiei. O funcfiune y=y(x) care verifică identic în x ecuafia (1) se numeşte solufie sau integrală a ecuafiei. Ea depinde de un număr de constante arbitrare egal cu ordinul ecuafiei. Orice solufie a ecuafiei diferenfiale care se obfine din so* lufia generală dînd valori particulare acestor constante e o solufie particulară a ecuafiei. A integra o ecuafie diferenfială înseamnă a găsi mulfimea tuturor solufiilor ecuafiei. Nu orice ecuafie diferenţială poate fi integrată. ' Uneori, ordinul unei ecuafii poate fi redus. Cazurile principale în cari se poate realiza aceasta sînt următoarele: Ecuafia nu conţine funcţiunea necunoscută y. Fie F{x, y[k\ /*+",---,y ecuaţia dată, în care lipsesc funcţiunea y vate. z{n~k)) = Q. Ecuaţia nu conţine variabila independentă x. Fie F(y, y[k), y(iw,...,yM)=o ecuafia dată. Se aleg y ca variabilă independentă şi y’ ca funcfiune. Se obfine o ecuaţie de ordinul n— 1. Ecuaţia e omogenă în raport cu y, y1, y“, • • • . Dacă m e gradul de omogeneitate, o astfel de ecuafie se poate scrie 2l yl ...y— y ' y ' y unde se vede uşor că dacă e o solufie particulară, X\y va o alta, cu X constantă. Se efectuează deci schimbarea (*, fi yL=u, y = Judx. y .-(»>) = o şi primele k — \ deri" Se notează y^-=z şi se obfine o ecuafie de ordinul n — k F{x, z, z\ Ecuafia e omogenă în x, y, dx, dy, d2y, •• •, dPy. Ecuafia nu se schimbă dacă se înlocuieşte x cu Xx, y cu Xy, cu X constantă. Se pune y = ux, se aleg u ca variabilă independentă şi x ca funcfiune necunoscută; se obfine o ecuafie omogenă a , (n) in x, x , • • •, xw. Ecuafia e omogenă în x şi dx. Ea rămîne neschimbată dacă se înlocuieşte x cu A,x; punînd |x| = e*, se obfine o ecuafie care nu mai confine pe t, de un ordin cu o unitate mai mic. Ecuaţia nu se schimbă dacă se înlocuieşte x cu Xx, y cu Xy. Se efectuează schimbarea \x\~e\ y~emiu\ se obţine o ecuafie în u, u' uu, •• *, u^n\ căreia i se poate reduce ordinul cu o unitate, fiindcă nu confine variabila independentă t. Ecuafie diferenfială de ordinul înfîi: Ecuafie diferenfială care se prezintă sub forma (2) F(x, y, y') = 0 sau sub forma explicită (3) / = /(*. y)- în ipoteza că x, y sînt variabile reale, iar funcfiunea /(x, y) satisface condiţiile: /(x, y) e o funcţiune continuă de ambele variabile în domeniul închis (A) XQ — a^x^XQ+a, yQ-b^y^y0-hb, unde (xo,jo)e un punct arbitrar (punct iniţial), iar a, b sînt numere pozitive, — pentru orice valoare a lui x în (A) ŞÎ pentru două valori arbitrare y\, y2 ale lui y în (A) există relafia: 1/ (*. yi) - / (*. J2) IS N \yx - y2\, N fiind un număr pozitiv determinat asociat lui (A) (condifia lui Lipschitz). în aceste condifii, dacă M e o margine superioară a lui f{x, y) tn (A): \f{x, y)\âM, există o solufie unică a ecuafiei y' = f(x, y), definită şi continuă în intervalul [xQ — h, xq + W, h fiind csl mai mic dintre b numerele a, — , solufie care ia valoarea jo pentru x = xq. Dacă solufia astfel determinată e confinută în (A), ea poate fi prelungită astfel, încîf să se atingă orice vecinătate a frontierei lui (A)- Pentru o valoare x = Xo a variabilei independente, valoarea corespunzătoare sy = yo a funcfiunii rămîne arbitrară. Supunînd-o condifiei de a rămîne în interiorul lui (A)f se obfine o mulfime infinită de solufii y = y (x, yo), depinzînd parametric şi continuu de yq, mulţime care formează integrala generală a ecuaţiei y' = f(x, j), notată de obicei y=y(x, C), sau cp (x, y) = C. O integrală care se obţine din integrala generală prin atribuirea unei valori determinate constantei C se numeşte integrală particulară. Ea corespunde deci unui sistem de valori (*o. yo) dat- Ecuafie diferenfială 74 Ecuafie diferenfială Ecuafia y’ = f(x, y) se mai poate scrie, în nofafia diferenţială, sub forma (4) P(x, y)dx-j-Q(x, y)d;y = 0. 1 Dacă forma Pfaff co^Pcbc + Qdy e o diferenfială totală exactă: co=cIF (a:, y), adică dacă e îndeplinită condifia f dx integrala generală a ecuafiei e F(x, y) = C, unde F (x, y) = f P (x, y) dx + f Q (*0 , y) dy. J *0 J Jo în cazul contrar există totdeauna o funcfiune fx(x, y), numită multiplicator sau factor integrant, astfel încît forma Pfaff fx(x, yjco să fie o diferenţială totală exactă: pi(x, y)w = dF. Multiplicatorul pt(x, j) eo solufie a ecuafiei cu derivate parfiaie de ordinul întîi: + 0. dx &y \dx dy / Dacă se cunosc doi factori integranfi, al căror raport nu e constant, integrala generală a ecuafiei se obfine egalînd acest raport cu o constantă arbitrară. Fiind dat un grup continuu cu un parametru G\, definit de ecuafiile f * = /(*. y; t), \ y=g(x, y; t), un punct Mq(xq, yo) din plan descrie — cînd parametrul t variază în mod continuu — o curbă numită traiectorie a grupului, ale cărei ecuafii parametrice sînt: *=/(*o. yo; t), y=g{xo. yo; t). Un punct arbitrar M (x, y) al unei traiectorii, sub acfiunea unei transformări provocate de o creştere mică bt a parametrului, ocupă pe traiectorie pozifia M$ (x-f-dx, ^ + 8j/) unde 6x = £•(*, y)bt, 5^ = rj(xf y)bt, funcfiunile Ş, rj fiind coeficienfi în dezvoltările x(f-f-80 = *(0+yS'(** y) + (2). 3'(t+8i)=y(0 + yr)(*, ;y) + (2), simbolul (2) indicînd termeni de ordinul al doilea sau superior, şi fiind numite funcfiuni generatoare ale grupului Gi. O ecuaţie diferenfială obişnuită admite grupul G\, dacă orice transformare a grupului transformă o curbă integrală arbitrară a ecuafiei tot într-o curbă integrală. Dacă o transformă în ea însăşi, curba e o traiectorie a grupului. Traiectoriile unui grup G\ sînt curbele integrale ale ecuafiei diferenfiale de ordinul întîi dx __ dy l'U.j')-11 (*»?)’ în special, pentru ecuafiile de ordinul întîi, scrise sub forma diferenţială P (x, y) dx+Q (x, y) d;y = 0, condifia necesară şi suficientă ca ecuafia să admită grupul G\ e ca funcfiunea ^ ŞP+tiQ să fie un factor integrant al ecuafiei. Dacă funcfiunea Ş’P+rjQ e identic nulă, curbele integrale ale ecuafiei date sînt traiectoriile grupului Gj, Ecuafiile diferenfiale de ordin superior ordinului întîi nu admit, în general, grupuri continue cu un parametru. în cazul general, dacă integrala generală se exprimă sub forma O (x, y, C) = 0 şi dacă se consideră x,y ca fiind coordonatele unui punct într-un plan raportat la un reper carte-sian, integrala generală e formată din mulfimea curbelor unei familii cu un parametru. O curbă a familiei O (x, y, Co) = 0 se numeşte curbă integrală a ecuafiei şi corespunde unei inte- grale particulare. Dacă familia admite o înfăşurătoare (O cp (*,?) = o, această curbă determină o integrală a ecuafiei care nu cores- punde unei integrale confinute în integrala generală. O astfel de integrală se numeşte integrală singulară a ecuafiei. Pentru ca ecuafia să admită o integrală singulară e necesar ca ecua}iile (F(x,y,p) = 0 dF(x, y, p)_Q '' dp c)F(x,y,p) dF(x,y,p)^ dx p dy să fie compatibile, ceea ce nu se constată în general. Dacă ecuafiile sînt compatibile de-a lungul unei curbe (T), ecuafia integralei singulare e obfinută eliminînd p între două dintre ecuafiile de mai sus. în general, se caută să se determine solufia generală a ecuafiei diferenfiale de ordinul întîi sub forma (2), notînd y' = p, adică dy — pdx = 0 şi considerînd x,y,p drept coordonatele unui punct raportat la un reper cartesian. Ecuafia F{x,y, p) = 0 reprezintă o suprafafă — suprafafă asociată ecuafiei — şi se stabileşte o reprezentare parametrică proprie a ei: x~x(u,v), y=y{u,v), p=p(u,v). Substituind în dy — pdx — 0, se obfine o ecuafie diferenfială în du, dv, care se poate pune sub forma explicită (3). Tipuri remarcabile de ecuafii de forma (2) sînt: Ecuafia F(x, y) = o. Dacă se realizează o reprezentare parametrică în planul (x, y'): x:=cp1 (î), y = cp2M/ integrala generală e dată de ^= 0 admite solufia particulară y = 0. Pentru valorile n=0, n = 1, ea devine ecuafie lineară omogenă. Penfru orice alte valori, dacă q(x) nu e identic nul, se efectuează schimbarea de funcfiune z=yUn, obfinîndu-se pentru determinarea lui z ecuafia lineară (2) T^al+pwz=?w- Notînd integrala generală a acestei ecuafii cu 2 = Ccpi (x) + cp2(x), integrala generală a ecuafiei (1) e y=[Cq>i(*) + q>2(x)] 1 ~Un Ecua|ie diferenfială 76 Ecuafie diferenfială în cazul particular n = 2, forma integralei generale e ___________1_________ y~ C), y= care e integrala singulară. Ecuafiile de tip Clairauf intervin în problemele de Geometrie diferenfială cari cer determinarea unei curbe plane, cunoscînd o proprietate a tangentelor sale independentă de punctul de contact. Ecuafia lui Darboux: Ecuafie de tipul A dx + B dy-\-C (xdy — j/dx) = 0, în care A, B, C sînt polinoame întregi în x şi y. Pentru <;a u(x, j) = const. să reprezinte integrala generală a acestei ecuafii e necesar ca ecuafia să coincidă cu ^ dx4-^~ ch/ = 0, ceea ce conduce la 0x dy i „du / du C^Y n dy \ dx y dy) x y care, dacă înlocuim pe x cu - şi pe y cu ~, ia forma simetrică Af \ T . 14 . Ar du n A (u) = L-— + M — + N —=0. dx dy dz u (x, 3;) devine o funcfiune omogenă de gradul zero în x, y, z, satisfăcînd relaţia du . du , 3^ n z =0. dx dy dz Ecuafia lui Euler: Ecuafia dx __ dy Ţ în care P e un polinom de gradul ai treilea sau al patrulea. Dacă F (x, y) e un polinom simetric, de gradul al doilea în x şi y, F (x, y) = AiX2y2 + A2xy (x-f ;y)-M3 (x2+^2) + + A4xy + A5 (x 4- Aq , relafia F (x, j) = 0 se poate scrie în două moduri: ■F(x, y)=zMy2 + Ny + Q = 0, F {x, y) = Mix2-\-Nlx + Qi = 0l cu M — A\x2 4- A2x -bAg, N = A2x2 4- A4X 4 A& Q = ^3x2 4* A5X 4* -j-A, iar M\, N\, Qi fiind polinoame deduse din Mt P, Qf înlocuind pe x cu y. Din relafia F'x dx-j-fj, d;y = 0 se deduce o ecuafie de tip Euler ■ j* _____________d-r •_ n \/N2-4MQ ViVf-4jWiQi deferminîndu-se astfel cinci dintre cei şase coeficienfi A^t unul rămînînd arbitrar şi avînd rolul constantei arbitrare. Integrala generală a ecuafiei e deci F (x, y) = 0. Ecuafia lui Jacobi: Ecuafia diferenfială (1) (aix + biy + cx) dx4-(*2* + £2? + c2) &y + 4-(a3x+b3y-[-c3) (xd^-jdx) = 0. Introducînd coordonate omogene x = ^-, y — ^T 1 ecuafia se transformă înfr-o ecuafie de forma: (2) dxi xi A dxo dx3 X2 ^2 x3 ^3 = 0 n raport cu xi, x2, x3: 3 ^3= Yla3kxk-k=\ unde A\, A2, A3 sînt forme lineare 3 3 A= Yianxk' a2= Yia2kxk~ k^\ k—1 Printr-o schimbare de reper 3 Qxi=Yibikxf k—\ unde i — 1, 2, 3, şi | bik | 9^ 0, ultima ecuafie se transformă într-o ecuafie de acelaşi fip. Dacă ecuafia (2) admite o integrală particulară de forma (3) «!Xi 4-«2X2+«3X3=O» există identitatea A\u\ 4- ^2^2 4- ^3^3=X (u\x\ 4" ^2X2 + ^3X3), X fiind auxiliară determinată de ecuafia: (4) an a21 ^31 ai2 a2 2 a32 a13 a23 a33 -X = 0. Dacă ecuafia (4) are rădăcini reale şi diferite, există trei integrale particulare de forma (3), cari reprezintă trei drepte linear independente, formînd un reper fafă de care ecuafia Iui Jacobi are forma (5) dXt , dX2 , dXs ai —l-a3_y_=0. Ai A2 ^3 unde ai 4- 0124 0C3 = 0, şi admite integrala generală X*1 XŞ2 Xa33=C sau, exprimată în raport cu vechiul reper: (^1X14- u2X2 4- ^3X3)ai («ixi 4- u'2X2 4* u'3x3)a2 [u'{ xi 4- #2 x2 4- ul x3)a*=C. în celelalte cazuri se determină o integrală particulară de forma U\ X\ 4- ^2*2 4- ^3X3 = 0 şi se face schimbarea de reper xj==xi, X2 — X2 , X3= ^1X1 4-^2X2 4~ ^3X3. Ecuafîe diferenţiala 77 Ecuafie diferenfială Ecuafia se transformă într-o ecuafie care, în coordonate ne-omogene *=4. r=4. 4 *3 e reductibilă la ecuafia dată. Ecuafia lui Lagrange: Ecuafie de ordinul întîi lineară în x şi y, care poate ti pusă sub forma y = xqpi (p) + cp2 0), unde p—yînlocuind în relafia dy—pdx = 0, se obfine ecuafia [2 (pk)- O astfel de dreaptă e o asimptotă a curbelor integrale, dacă atunci cînd p tinde către p^ , valoarea lui x nu e finită. Dacă x rămîne finit, dreapta e o integrală singulară. Ecuafia lui Riccati: Ecuajia (D dy — = p (x) y2 + q (x)y + r (x), dx Forma integralei generale a ecuafiei (1) e Qnqpi W+^i i^L{x-z)n~'nz)dz ■(»-1)!^ (2 fiind o variabilă de integrare), cu care e egală. Ecuafia Ecuafia / x dny *= în ecuafia omogenă < z d z_ z2 dx a x2 Ecuafie diferenţială de ordin mai mare decît unu: în general, studiul unei ecuafii diferenfiale de ordinul rc F (*. /. y\- • •yw)=o se înlocuieşte cu studiul unui sistem de ecuafii diferenfiale de ordinul întîi echivalent. Anumite tipuri de ecuafii pot fi studiate însă în mod direct. Ecuafia ^=/M dxn admite integrala generală CX (X (X y— I dx I dx*** 1 /(x)dx-f J Xn j Xn J Xn ■J din a cărei integrală generală p=cp (y, C) sau y = cp (p, C) se obfin, respectiv, d{cj <* Ecuafie diferenţială lineară de ordinul n: Ecuafie diferenfială de tipul (1) a0y(n} +a1y^])-\-----f an_% y' + an y = f (x), coeficienfii şi f(x) fiind funcfiuni continue într-un interval comun [a, b], astfel încît „_, y'+p„y=fi(x), coeficienfii pi fiind funcfiuni de x. Dacă f(x) e identic nul, ecuafia (1) se numeşte ecuafie omogenă. Ecuafia (1) îşi păstrează forma lineară atît dacă se efectuează o schimbare de variabilă independentă x = qp(^), în care caz o ecuafie omogenă se transformă tot într-o ecuafie omogenă, cît şi fafă de o schimbare de funcfiune de formă lineară: y = a (x) y\ + b (x). în acest caz, proprietatea de omogeneitate se păstrează numai pentru schimbările y = a(x)yl. U[x) Prin schimbarea de funcfiune y~e n *yi, unde «(x) = = jVi(*)dx, noua ecuafie lineară nu confine termen în Există o singură solufie y(x) a ecuafiei (1) sau (2), care pentru x = xq(^(y, zi)=C, astfel încît trebuie integrată o ecuafie de ordinul rc — 1. Dacă se cunosc p solufii, zk, ale ecuafiei adjuncte M [z)~0, se obfin p identităţi de tipul 0 = C, între cari se elimină cele p— 1 derivate de ordinele cele mai înalte, , • * *, ; se obfine o ecuafie diferenfială de ordinul n—p. Dacă se poate integra complet ecuafia adjunctă M(z) = 0, eliminarea derivatelor y', y",- • •, y^n~^ între cele rc relafii Oj=Ct* conduce la o relafie între x, y şi constantele Ct, cp (x, y, C\, C2r * Cw) = 0, care constituie solufia generală a ecuafiei date. Ecuafia diferenfială a lui Fuchs : Ecuafia (x— Xo)*—^ + XqŢ V (x) ■ ~~T\ ^-^ dxn dxn 1 dy (D + (x-x0) Pn~ !(x) fa + Pn (*) în care p^{x) sînt funcfiuni olomorfe în domeniul valorii x = xq. Pentru ca o ecuafie diferenfială lineară AHy d y Po (*) ^+/7i(*) 7^—i + • ••+?„-|W H~+/’»W^=0 dx' dx unde U2 \^o, Solufiile acestei ecuafii se numesc funcţiunile lui Bessel sau funcţiuni cilindrice. Rădăcina r^+rc, oricare ar fi valoarea lui n, da solufia w «*>=(!)' i unde ■2/ gârfo+orc-H+tf+i)' + oo r(z)= f e~V~1 J o dx. să admită rc integrale distincte şi regulate în domeniul valorii x = xo e necesar şi suficient ca ea să fie de tipul Fuchs. în cazul general, presupunînd xo=0 şi căutînd o integrală particulară de forma y = xr cp (x) = c0xf-f cixy^1 unde cqt^O, trebuie ca r să fie o rădăcină a ecuafiei (2) D(r) = r(r-1)--«(r-»+1) + + ft(0)r(r-1)- • -{r-n+2)+ ■ ■ • + />„(0) = 0, numită ecuafia determinantă, astfel încît nici o altă rădăcină a acestei ecuafii să nu fie egală cu suma dintre rădăcina considerată şi un număr întreg pozitiv. Dacă ecuafia determinantă admite şi rădăcini distincte, astfel încît nici una dintre diferenfele ri — rk să nu fie egală cu un număr întreg, integrala generală e de forma y=clx'1 (pi (x) -f c2xr* tp2 (jcH-+c„x'n cps (*), 91» + 1)F £*+2(« + 1)** d2r -JL+2(v+l)k2 cari se integrează cu ajutorul funcfiunilor eliptice de specia a doua. Solufiile acestor ecuafii se numesc funcfiunile lui Lame asociate, ele avînd, în raport cu funcfiunile lui Lame, acelaşi roî pe care-l au funcfiunile lui Legendre Q„(x) fafă de polinoamele lui Legendre Pn(x). Ecuafia diferenfială a lui Hill: Ecuafia ~^+[a + bf{x)]y-0, în care a şi b sînt constante, iar / (x) e o funcfiune periodică de x. Un caz particular al acestei ecuafii e ecuafia lui Mathieu (v.), care rezultă cînd /(x) = cos2x. Ecuafia diferenfială a lui Lame: Ecuafia d2y ‘ +an> •+h< integrînd în domeniul complex de-a lungul unui arc de curbă convenabil avînd extremităfile în punctele a, b, cari şi ele urmează să fie determinate. Funcfiunea U(z) e o funcfiune definită de relafiile u{z)^eV(r)- v{z)=ţMdz- în cari P(z) = a0zn + alzn~i + • Q(z) = b(>zn+blzf'~' + -fiind verificată condifia jyr+FM-j^o _ Dacă polinomul P (z) are rădăcini distincte ak {k~ 1, 2 funcfiunea V (z) e n V(z) = Cz-h^ ck log (z — ak), 1 C, fiind constante. Rezultă funcfiunea e^W = ec°Yl(z-akfk, 1 care e, în general, multiformă. Ecuafia diferenfială a lui Malhieu: Ecuaţia d2X d^2 + (A+k2cos2 u)X = 0 . rc fiind întreg şi constant, h fiind o constantă, iar constanta k fiind modulul funcţiunii lui Jacobi sn x. Prin intermediul funcfiunii J3 (x) a lui Weierstrass, ecuafia lui Lame se scrie sub forma canonică Ea se obfine scriind ecuafia lui Laplace cu schimbarea de variabile x~cosuchv, j = sin^sh^, z = z şi căutînd, pentru noua ecuafie, solufii de forma V~X{u) Y (v) în ecuafia lui Mathieu, A e o constantă arbitrară. E o ecuafie cu coeficienfi periodici (v.), care se scrie, uneori, sub forma fS? + (tf-f- 1 6 q cos 2 x)^ = 0, k = "\j32q. dx2 Orice solufie periodică a acestei ecuafii, care pentru g = 0, a = m2 se reduce la cos mx, respectiv la sin mx, e o 6 Ecuafie diferenfială 82 Ecuafie diferenfială funcfiune a Iui Mafhieu de ordinul m, nofafă cem(x), respecfiv sem(x), prima fiind pară, iar a doua, impară. Există patru forme diferite penfru aceste funcfiuni, dezvoltabile în serie trigonometrică 00 ce2n(x)=Jjarcos2rx' ce2»fl(*)=5j ar cos (2 r + 1) * > O se2«(JC)=:Ij^S'n2rX’ Se2»+l(>;)=I sin (2r+1)*. În cazul general, pentru două valori convenabil alese ale Iui a şi m nu se mai găsesc două solufii periodice cari formează un sistem fundamental de solufii ale ecuafiei. Pentru integrarea ecuafiei iui Mathieu se efectuează schimbarea de variabilă cos2 x~z, cu care se obfine . uz(1 -z) -§+2(1 -2 z) ||| + (a-16 <7 + 32 qz)y = Q. care posedă două singularităfi regulate, x = 0 şi x = 1, cum şi o singularitate neregulată Ia infinit. Ecuafia admite deci integrale particulare de formele 700= Sv”' J'OI =Vz yto=X 7ll-Vl -Z ~Zf ■ Există două solufii «i = Ayi0+iByii, u2= ^ io - iByn, al căror produs e o funcfiune întreagă în z. Această funcfiune satisface ecuafia diferenfială H ^ d3Y\ d2F Z(1 2)dz3+^ ^ dz2 + (a — 1 — 16^ + 32 z) ^r- +16 qY=0 ,. dz oo căreia i se determină solufia Y=^Cnzn. Pentru determi- o narea funcfiunilor u\ şi u2 se folosesc relafiile u\u2~Y, u\u2 — u<)U\~—ţ~ :------ , cari dau raporturile — şi —, de unde n/z(i-2) «1 ^ se deduc u\ şi u2. Ecuafia Iui Mathieu are apiicafii în problema vibrafiilor unei membrane eliptice, în problema vibrafiilor într-un tub cilindric eliptic, în problema vîrfejurilor într-un vas de aceeaşi formă, etc. Ecuafie diferenfială cu coeficienfi algebrici: Ecuafie de tipul y(n)+ai (x, u)y(n~^-\-----\-an(x, u)y — 0 , în care a^XfH) sînt funcfiuni rafionale în x şi în u, u fiind determinată, în funcfiune de x, prin ecuafia algebrică P(x,^) = 0. Integrala generală a ecuafiilor de această formă se poate obfine cu ajutorul funcfiunilor zetafuchsiene, iar în cazul particular al ecuafiilor de ordinul al doilea, cu ajutorul funcfiunilor fuchsiene. Ecuafie diferenfială cu coeficienfi periodici: Tip de ecuafie diferenfială ai cărei coeficienfi ai funcfiunii y {x) şi ai derivatelor sale y^n\x) admit o perioadă co. Dintr-o solufie y{x) a acestei ecuafii se deduce altă solufie j(x + co). -Dacă yi, y2r",yn e, deci, un sistem fundamental de solufii ale ecuafiei, rezultă un alt sistem de solufii y\ (x-f co),*-, yn(x-f-co), care se exprimă linear şi cu coeficienfi constanfi, în funcfiune de y^x), sub forma >i(x+to)=C^1H---------fc=1, 2, •••,». Ecuafie diferenfială lineară omogenă de ordinul al doilea: Ecuaţia O) ^J+PiW^+p2(*)=°. Această ecuafie poate fi adusă la două forme canonice: Prima, forma lui Sturm-Liouville, e (2) unde (2’) p{x) = er{x) q(x)=p(x)p2(x) rX r(x)~ J pi(î)di. J Xn A doua formă se obfine din (1) prin transformarea (3) y = ue*to' unde 1 cx P(x)=—:r) Pi ix) dx. 2. J x0 Se obfine ecuafia, sub forma normală, (4) unde k W=p2-y?i- jp?. Această funcfiune e invariantă în raport cu transformatele ecuafiei (1) fafă de schimbarea de funcfiune y~zf (x), unde f(x) e o funcfiune dată de x. Ecuafia transformată (5) unde Pl{x) = Pf+2f f p2{x) = redusă la forma normală, devine d2v f“+plf + p2f t dx*+kv'=0' unde k = k. Reciproc, dacă două ecuafii diferenfiale (1) şi (5) admit aceeaşi formă normală, ele pot fi transformate una în alta. La două solufii yi, y2 ale ecuafiei (1) corespund două solufii u\,u2 ale ecuafiei normale transformate, între ele existînd relafia ^ = ^=z(x), y2 m2 în care z{x) verifică ecuafia diferenfială de ordinul al treilea <•> ?4 (?)'-*■ expresia din membrul I fiind numită derivata schwartziană a funcfiunii z(x) sau schwarfzianul funcfiunii. Dacă se cunoaşte 0 solufie, din relafiile £!==_ 2^2 z' u2 U\ = zu2 se determină u\, u2 şi din (3) se obfin yi,y2. Ecuafîe funcţională 83 Ecuafie infegrală Se poate stabili şî direct că dacă y± (x) e o integrală particulară a ecuafiei (1) şî funcfiunea f d* -f y2=yiLajfe Pi (x)dx e o integrală şi, prin urmare, integrala generală e determinată. Prin substitufia dy _ dx ~-uy, ecuafia (1) se transformă într-o ecuafie de ordinul întîi de tip Riccati: ~ + u2 4* pi {x) uArp2 M = 0- Ecuafia lui Euler: Ecuafia diferenfială lineară: (1) xny[n) +aixn^]y^~])~\--------f an^x xy' + any~0, an fiind constante reale. Prin schimbarea de variabilă independentă, x~e se transformă într-o ecuafie lineară şi omogenă cu coeficienfi reali şi constanfi. Se caută integrale particulare de forma y~x. Ecuafia caracteristică respectivă e r (r— 1)* • «(r — rc-f-1)-Mi r (r — !)• • *(r — rc + 2)-f* • • • -+ + an-2 r (r— 1 ) + an- 1 r + an = ®' Unei rădăcini reale r cu ordinul de multiplicitate p îi corespund solufiile x , x l n x, x I n I n x, • • •, x In** • I n x, p factori iar unei rădăcini complexe simple: r—a + ib îi corespund solufiile xa cos (b In x), xa sin (b In x). Dacă e multiplă de ordinul p, se obfin 2 p solufii, ca şi în cazul unei solufii reale prin înmulfirea cu logaritmul natural iterat al lui x ■ In x, Inlnx,*-*, lnln***lnx. p— 1 factori. î. Ecuaţie funcţională. Maf.: Ecuafie în care elementul necunoscut e o funcfiune. Ea exprimă o proprietate a acestei funcfiuni care permite determinarea ei în anumite condifii. Ecuafiile diferenfiale, ecuafiile cu derivate parfiaie, ecuafiile cu diferenfe finite, ecuafiile integrale şi ecuafiile integro-dife-renfiale, sînt clase de ecuafii funcţionale. Ecuafiile funcţionale ale lui Cauchy f(xl+x2) = f(xi)f (x2); 0) { /(^x2)=/U)/(x2); f{xlx2) = f(xi)+f(x2), admit, respectiv, soluţiile reale şi continue f(x)=^ax, f(x) = xa, f(x) = a log x, a fiind o constantă arbitrară. Funcţiunile simplu periodice generalizate sînt definite de ecuafia funcfională: (2) /[

{M) funcfiunea de punct necunoscută, dcoP un element de integrală multiplă de ordinul n în Ar K{M]P) o funcfiune dată de 2 n argumente sit ti continuă, cînd atît si cît şi ti sînt cuprinse în A» iar X fiind un parametru real sau complex. Funcfiunea K(M‘,P) se numeşte nucleul ecuafiei integrale. Dacă funcfiunea necunoscută cp(M) e supusă numai ope-rafiei de integrare (2) f (M) + X jA/f(M;/>)cp(P)dcop = 0, ecuafia integrală e de specia întîi, iar în cazul (1), ea e de specia a doua. Ecuafie infegrală 84 Icuâfie integrala Nofînd T (cp) =

) do>p, dacă cpi(M), <$2(M) sînt solufii respective ale ecuafiilor T(y)=h(M)-, T(y)=f2(M), rezultă că qqpi -\-c2cp2 e solufie a ecuafiei T (qp) = c1/1 (M) + c2f2(M), c\, c2 fiind constante arbitrare. O ecuafie integrală de forma (3) g(P) = q(P)-l ţAK(M-, P)q(M)dmM, unde g{P) e o funcfiuns de punct dată şi continuă în A, se numeşte ecuafie a d j u n ct ă a ecuafiei (1). Ecuaţia integrală (4) r ( 0 9 (0 d£ = 0 admite m solufii linear independente D i ’' ’ i si__\ i si • * * * i sm ' 1 ^2 • * * * • > ^o) q,*W= D(s1t-X0) ' unde i= 1, 2,"-, m, şi orice solufie a ecuafiei omogene e de forma m 'pM=£c/,o) D i‘**i sm j , • • •, tm ; A,o) unde i=1, 2, m, orice altă solufie fiind o combinare lineară cu coeficienfi constanfi m W=5j ch^h (0- 1 Prin extensiune, zerourile ecuafiei (12) D{X) = 0 se numesc valori proprii ale nucleului, iar funcfiunile proprii respective sînt atît solufiile cît şi solufiile ^-(f) ale ecuafiei omogene adjuncte. Ecuafia integrală neomogenă / W =

(s)-l2 fa K2 (s, t)

a* w J» p» f wdi- Punînd si=fa P* M W di-/*-1* P» (J) / 0) c« = ja «< W Pi M di, rezultă sistemul algebric linear în si P h=sk~xYi ckisi (^=1- 2-‘ • P)- i— 1 Prin rezolvarea acestui sistem linear, solufia ecuafiei integrale e dată de P

P M P (0 are numai valori pozitive (respectiv negative), oricare ar fi funcfiunea p {s) continuă pe porfiuni în [a, b]. în cazul contrar, nucleul se numeşte nedefinit. Dacă nucleul e definit pozitiv (respectiv definit negativ), toate valorile proprii sînt pozitive (respectiv negative), şi reciproc. Procedeele folosite şi rezultatele obfinute în cazul ecuafiilor integrale cu o singură dimensiune rămîn valabile în cazul ecuafiei integrale (1) cu 1 dimensiuni şi în condifii mult mai largi. Ecuafie infegrală de fip Volferra: Ecuafie integrală lineară cu care operaţia de integrare se efectuează într-un domeniu A'care are o frontieră variabilă şi e confinut într-un domeniu fix A- Penfru n== 1, ecuafia de tip Volterra are forma (1) f(s)=y{s)-X f K(s, t) s. Pentru t = s, nucleul are dis-continuităfi de prima specie, dacă K {s, i)^0. Pentru ecuafia (1) rămîn în general valabile rezultatele fundamentale stabilite pentru ecuafia integrală de tip Fredholm de specia a doua, cum şi procedeele folosite. Seria lui Neumann R(s, t; \) = K(S,t) + flXnK„+i{s, f), n—\ unde Kp sînt nucleele iterate cari verifică relafiile •Kp{s,t) = 0 (s M, (^n~ ^ K care dă soluţia căutată cp (*), dacă —-—- (*, *)y£0. dsn~ Ecuaţiile de tip Volterra sînt în strînsă relafie cu ecuafiile diferenfiale. Astfel, dacă în (1) nucleul K(s,t) e un polinom în t, el poate fi pus sub forma (6) K {s, t) = A0 (s)(s -1) + • • • + (s - î)8-1 şi rezolvanta respectivă, care e solufie a ecuafiei (7) R {s, t; X) - A, jS K (s, r) R (r, t; X) dr= K {s, t), se obfine cu formula d** R ■=----u(s, t; X) , ăsn condifiile df u dsp {t]t,X) = 0 (p= cu condifiile inifiale u=u' = — = #^“ =0, pentru j=t. Un rezultat asemănător se obfine în cazul în care (s, t) e un polinom în s: (9) = + - ^ ------1- An-\(0 +~ C«-i)i rezolvanta fiind solufie a ecuafiei (tss), (10) R (*, t\ X) — X J K(r, t) R(s, r, X) dr=K(s, t). Dacă ecuafia (3) are nucleul particular (0{t)=k |V(t)-|i^p- +j"o 'Odr, în care |i, k sînt constante, P e cuplul de torsiune, co e unghiul de torsiune, iar cj> (t, t) e o funcfiune numită coeficient de eredifafe. Rezolvarea ei se reduce la rezolvarea unei ecuafii de tip Volterra de specia a doua 0) (T)=— [X (ry+ H co (0)+n co' (0)n + + f ^(r.otz^+ftco’Wf+noWidf, J 0 X, M* fiind funcfiuni cari se deduc din P şi O. Fenomene ereditare considerate în Electrodinamică conduc ia ecuafia integro-diferenfială de tip eliptic A2«(0+j~oj£ ^2" M*>T) y. z. t), în care u (t) = u(x,y, z, t) e funcfiunea necunoscută în patru variabile, As 8M0 + dMţl 2 W 0*2 + W + c)Z2 V 3MT) ţtf T\- S2»W ţ ,t _\ , .. . L v>+^r^t'x>+ ŞMr) + q22 Mf-T) fi fiind funcfiuni continue* de argumentele t, r, iar / fiind o funcfiune continuă de x, y, z, t. 2. Ecuaţie integro-funcţională. Mat.; Ecuafie, de exemplu de forma a0 (*) cpn (x)+at (x) cpw_1 (*)+••• + an (x) cp (x) = = X f K(x, s)y(s)ds~\~f(x), J o pentru care L (s, t) = —-----f are solufia sin Jta « L*l-a J^(^c—o J i. Ecuaţie integro-diferenţială. Mat.: Ecuafie funcfională în care funcfiunea necunoscută e supusă nu numai operafiilor analitice elementare, ci şi operaţiilor de derivare şi de integrare definită. Această clasă de ecuaţii intervine în tratarea fenomenelor fizice numite ereditare, în cari starea viitoare a unui fenomen depinde atît de valorile luate în momentul actual de anumiţi parametri, cît şi de valorile lor într-un interval de timp precedent. în care cpw(je) e iterata de ordinul m a funcţiunii cp (x) în raport cu o funcţiune dată 9 (x), yi>y2>ys> • • • şi converg către a. în cazul — 1x4>xe> • • • >a şi cari converg către a. în general e suficient să fie îndeplinită condiţia -1 0) se numeşte ecuafie exponenţială. Ea e echivalentă cu sistemul / l f{x. y) = o şi soluţiile reale ale ecuaţiei (3) sînt abscisele punctelor de intersecţiune a curbei exponenţiale y = ax cu curba / (x, ;y) = 0. în cazul particular /(«*)=o, unde / e un polinom de gradul n în ax, ecuaţia se rezolvă prin intermediul rezolvantei }(y)=o, care e o ecuafie algebrică de gradul n, ale cărei rădăcini reale şi pozitive y\,"',yp, unde p^n, dau solufiile reale w=i°g^3'i 0'=i, 2,-••,?). — Ecuafiile transcendente de forma (5) /(*. 109**) = 0 se numesc e c u a ţ i i I o g a r i t m i c e şi se rezolvă în acelaşi mod, prin sistemul echivalent (4) (6) ( y=logax l /(*» y)=c Ecuafia logaritmică particulară /(!ogax) = 0, în care / e un polinom de gradul n în log^ x, admite rezolvanta algebrică f(y) = 0, ale cărei rădăcini reale dau solufiile reale şi pozitive x^a^^ — O ecuafie transcendentă în care necunoscuta e argument de funcfiuni circulare directe se poate reduce la forma: (7) f(x, sin x, cosx) = 0, prin exprimarea funcfiunilor prin funcfiunile principale sin x, cos x, şi se numeşte ecuaţie trigonometrică. Ea e echivalentă cu sistemul {/ (x, y, z) = 0 ? = sin x ^2-J-Z2 — 1 . Solufiile ecuafiei (7) sînt egale cu abscisele punctelor de intersecfiune a suprafefelor reprezentate de fiecare dintre cele trei ecuaţii (8), a doua fiind un cilindru cu generatoarele paralele cu zz1, iar ultima, un cilindru circular cu generatoarele paralele cu xx'. Dacă se introduce necunoscuta auxiliară y definită de relaţia ecuaţia (7) se transformă în f(x 1- ' V 1 • (9) ' 1 +y2 ' 1 +yi care e echivalentă cu sistemul )- cp(x, jy)=0, (10) ly'g2 ( cp (x, y) = 0 şi soluţiile ecuaţiei sînt egale cu abscisele punctelor de intersecţiune a curbelor reprezentate de ecuaţiile acestui sistem. în cazul particular în care (7) nu depinde explicit de x, adică (11) f (sin x, cos x) = 0, ecuaţia se reduce la 2 y 1 — ;y2^ / ! 2 y 1 -y2\. U-fr2' 1 +y2J' =

Formulele de adunare şi înmulţire privitoare la funcţiunile circulare (v. Funcţiune circulară), cum şi cele cari se deduc din ele, permit reducerea ecuaţiilor trigonometrice de diferite tipuri particulare (11) la ecuaţii de tipul simplu sinx = tf, cos x = b, fie direct, fie prin rezolvante cari, în general, sînt algebrice. 1. Ecuaţie de condiţie. C/c. pr., Fiz., Tehn.: Fiecare dintre ecuaţiile pe cari, în multe probleme de măsurări, e necesar să le satisfacă cele m mărimi xi, x2,"\xm cari satisfac aproximativ anumite ecuaţii de erori. Astfel de ecuaţii, în număr de r (care trebuie să fie mai mic decît ni), sînt: I AiXi + A2x2+'---hAmxm-hAo=0, I B\xi +B2x2+• • • + Bmxm-j~BQ = 0, X R\X[ 4- R2x2-\~ • • • -f Rmxm-\-Rq~0i unde A, B,"',R sînt cîte r constante cunoscute. 2. Ecuaţie de recurentă. A'laf.: Ecuaţie care exprimă termenul an, de rangul n, al unui şir a\, a2,"',an, cu ajutorul termenilor precedenţi (de rang mai mic): a\, a2t"‘,an_v 3. Ecuafie normală. C/c. pr.: Fiecare dintre ecuaţiile folosite în metoda celor mai mici pătrate (v.)} şi cari se deduc din ecuaţiile erorilor astfel, încît să se obţină tot atîtea ecuaţii cîte necunoscute sînt, - aplicînd principiul de minim al formei pătratice \vv~\ = v\-\-v22-f • • • +^2 —rrtjnimum. Ecuafie normală redusă 89 Ecuafii, sistem de ~ algebrice Se deduc astfel ecuafiile normale sub forma: [aa] xi ~h [ab] x2-f-[ac] X3-J- • • • -f- [ar] xm-j- [al] = 0, [ab] xi 4- [bb] x2 + [bc] x3-\----------b [br] xm -f [bl] = 0, [ac] Xi + [bc] x2-+[cc] x3H-----------\-[cr] xm+[cl] = 0, [ar] x\ -f [br] x2 + [cr] x3 -f • • • + [rr] xm ~h [rl] = 0 unde simbolurile reprezentate prin parenteze drepte sînt produse cari se formează în modul următor: [aa]=aiai + a2a2 + ot3«3H---------+anan> [a|3] = [|3a] = a1|3i + a2p2H----------+ 1. Ecuafie normală redusă. C/c. pr., Fiz., Tehn.: Fiecare dintre ecuafiile unui sistem de ecuafii normale, scris abreviat, prin eliminarea părfi lor cari se repetă din cauza simetriei acestor ecuafii fafă de „diagonala" sistemului. De exemplu, un sistem de ecuafii normale e: [aa] k\ -f [ab] k2 -f [ac] k3 -f [ad] k^ + W\=Q [bă]k\Ar[bb] k2+[bc] k3-\-[bd] k4 + W2~0 [ca]ki + [cb] k2+[cc] k3-\- [cd] kA + W3 = 0 [da] k\ ■*}“ [db] k2 -f- [dc] k3 -j- [dd] k4 -f- PV4 — 0 [aa] k\ -f* [ah] k2 -f- [ac] k3-j- [ad] k4 -f- Wi = ^ [bb] k2 -+ [bc] k3 -+ [bd] kA -f- W2 = 0 [cc] k3-\~[cd] k4-\-W'3~ 0 [dd]k4 + W4^ 0 căruia îi corespunde sistemul de ecuafii normale reduse (abreviate) de mai jos, simetric fafă de „diagonala" aa, bb, cc, dd. Simetria rezultă din scrierea sistemului şi din faptul cunoscut că: [ba] = [ab], [ca]~[ac], [cb] = [bc], • • • etc. 2. Ecuafie numerică. Mat.: Ecuafie cu una sau cu mai multe necunoscute, în care nu figurează nici un parametru arbitrar. s. Ecuaţii, sistem de Mat.: Mulfime de ecuafii cari trebuie să fie verificate de valori date unor aceloraşi necunoscute. 4. sistem de ~ algebrice. Mat.: Mulfime de ecuafii algebrice cu aceleaşi necunoscute. Egalînd cu zero două polinoame f {x, y)=^aikx1 yk = 0 i+k S m, g{x, y) = Yibikx' yk~° ‘ + kân, primul de gradul m şi al doilea de gradul n, se obfine un sistem de două ecuafii algebrice qu necunoscutele x, y. Un sistem de valori x=a, y=$, care verifică simultan cele două ecuafii /(a, (3) = 0, g (a, P) = 0, se numeşte solufie a sistemului. Determinarea solufiilor sistemului e echivalentă cu determinarea punctelor comune ale curbelor algebrice reprezentate de ecuafiile sistemului. Folosind, la nevoie, o substitufie lineară asupra argumentelor, polinoamele f{x, y), g(x, y) pot fi aduse, de exemplu, la forma: / (x, y)=poxm+p, x’n~1 ^-----------------+Pm-ix+pm, g (x, y) = q0xn + qi xn~' H--------------x + qn, unde Piz=zam-i,0~^am-il 1 3H------------------ (z = 0, 1, 2,* • •, m ; pQ^LO) şi ii=K-h, o+K-i,, 1 y i- • • • +K-A, h yh (b = 0, 1, 2,• • •, n ; qQz/£0) sînt polinoame în y, fiecare avînd un grad cel mult egal cu indicele lui. Rezultantul (v.) polinoamelor /(x, y), g{x,y) în raport cu argumentul x e un polinom în y: R{y). Dacă R(y) e identic nul, mulfimea solufiilor sistemului e formată din mulfimea punctelor curbei d(x, ;y) = 0, unde d (x, y) e cel mai mare comun divizor al polinoamelor /(x, y), g (x, y) şi din mulfimea punctelor comune curbelor /i(*. 30=0. gi{x,y)=0, polinoamele f\, g\ fiind date de identităfile f(x, y) = d {x, y) /, (x, y), g{x,y) = d(x,y) gt(x,y). Dacă rezultantul R(y) nu e identic nul, valorile necunoscutei y cari aparfin solufiilor sistemului sînt rădăcinile ecuafiei algebrice R(y) = 0. Dacă y = $ e o rădăcină multiplă de ordinul k{k^\) a acestei ecuafii, polinoamele în x: /(x, (3), g (x, P) au un cel mai mare comun divizor d(x) de un grad p (1 Kp^k). Rădăcinile xj, x2, •••tXp ale ecuafiei d(x) = 0, fiecare considerată împreună cu p, dau p solufii ale sistemului. Ecuafia ^ (3^) = 0 se numeşte ecuafia e I i m i n a n t ă a sistemului în raport cu x. Dacă se efectuează operafia similară în raport cu y, se obfine o ecuafie eliminantă Ri (x) = 0, cu ale cărei rădăcini se obfin aceleaşi solufii ale sistemului. Gradul polinomului i£(>0 în raport cu y nu e mai mare decît mn. Două ecuafii algebrice cu doua necunoscute, de grade respective m şi n, au fie o mulfime infinită de soluţii [i^(^) = 0], fie mn solufii. în acest număr sînt socotite şi solufiile multiple şl cele infinite. Sub formă geometrică, rezultatul se poate prezenta în următorul mod: două curbe plane algebrice de ordinele m şi n, cari nu au o parte comună, au mn puncte de iritersec-fiune, simple sau multiple, la distanţă finită sau în domeniul de la infinit, reale sau imaginare. Un sistem de p ecuafii algebrice h (*i. X2 ,■■■, Xp) = 0 f2 (xi, x2 ,• • •, Xp) = 0 fp (*1. x2 .■•■,xp) = Q cu p necunoscute xi, x2, '",xp avînd, respectiv, gradele n\, n2> np» dacă nu are o mulfime infinită de solufii are N=n\, n2, • •, Up solufii, finite sau infinite, simple sau multiple. De exemplu, ecuafiile algebrice h{x,y,z)~0, f2(x, y, z)=0, /3 {x, y, z)=0, de grade m, n, p, reprezintă în spafiul raportat la un reper cartesian trei suprafefe algebrice. Rezultă că trei suprafefe algebrice, de ordinele m, n, p, dacă nu au o parte comună, sau nu confin o aceeaşi curbă, au mnp puncte comune, reale sau imaginare, proprii sau improprii, diferite sau coincidente. Dacă pentru un sistem de două ecuafii cu două necunoscute /(x, >) = 0, g(x, >0 = 0 se cunoaşte un sistem de valori x = a, y = b, care aproximează o solufie (a, p), se obfine o aproximafie mai bună luînd ai = a-\~h, bi = b-hk, unde h, k sînt soluţiile sistemului linear f(a, b) +f’x [a,b)h + ry{a,b) k = 0, g (*, b) + g'x (a, b) h + g’y (a, b) k = 0. Ecuafii, sisfem de ~ cu derivafe parfiaie 90 Ecuafii, sisfem de ~ cu derivafe parfiaie Sisfem de ecuafii lineare: Un astfel de sistem,, de n ecuafii lineare cu n necunoscute xse poate scrie sub forma: a\\ x\+at2 x2+ ‘ ■+auxn=:b. 1' an\ X\ + an2 x2^-------------------^am unde aijgt bi sînt numere reale sau complexe date. Determinantul A = |*al se numeşte determinantul sistemului. Dacă toate numerele b^ sînt nule, sistemul se numeşte omogen; dacă cel pufin unul dintre numerele e diferit de zero, sistemul se numeşte neomogen. . ’ Dacă A^O, sistemul admite o solufie unică Xi* S bhAh\ h— 1 X2 - h — \ hn unde Ahk= e complementul algebric al elementului ah^ Dacă si:temul e omogen şi cu determinant diferit de zero, el admite numai solufia nulă x\~x2~ • • • =xn-=0. — Unui sistem linear şi omogen de m ecuafii cu n necunoscute f\~a\\ x\Jra\2 x2~\------^a\n Xn~® x\+am2 x2^------+amn xn~° îi e asociată matricea coeficienfilor 12 Am\ m2 al cărei rang se notează cu r. Se presupune r>0, deoarece pentru r — 0 tofi coeficienfii aik sînt nuli şi sistemul e nedeterminat fiind verificat de valori arbitrare date necunoscutelor xit Orice sisfem linear şi omogen admite solufia nulă x\~x2~ ~ ' ~xn~0, care nu prezintă însă importanfă în aplicaţii. Condifia necesară şi suficientă pentru ca sistemul omogen să admită o solufie diferită de solufia nulă e ca rangul r al matricei să fie mai mic decît numărul n al necunoscutelor, în particular, dacă m = n, această condifie se traduce prin anularea determinantului coeficienfilor sistemului. în cazul general rl/i+W2+ * * * +^prff (p=r+l, r-j-2, • • •, rn). Sistemul omogen e, deci, echivalent cu sistemul /i=o, /2=/,==0. Se obfin toate solufiile acestui sistem dînd valori arbitrare necunoscutelor xr-\-2,”'>xn rezolvînd în raport cu x\, x2l’“,xr. Solufia generală e o funcfiune lineară şi omogenă de n — r constante arbitrare. în particular, dacă m=n — 1, r = n~ 1, solufia generală e xi—XAx, x2=XA2r“, xn=XAn, unde Aj, e produsul prin ( —1)^al minorului de ordinul n — 1 care se obfine din matricea coeficienfilor prin suprimarea coloanei de rangul k. în cazul unui sistem linear şi neomogen de n ecuafii cu n necunoscute ^11 *l~Ml2 x2+* • Jra\n xn — bţ, am\ x&am2 *2 + ’ ‘ ’ +amn xn=K afară de matricea coeficienfilor necunoscutelor a\\ a\2'"a\n T= a. m\ m2 trebuie considerată şî matricea r-.= am\ am2 mn u Dacă rangul matricei T e egal cu r (r^m, r^n) se poate presupune că determinantul ^11 a\2* * * A,= Ât\ %y2 e diferit de zero. Dacă r<.m se construiesc determinanfii (tyj a\2* ' 'aU ^ 12 *\r Ar\ y2 (k—1,2, m — r) ar+k, 1 ar + k, 2’ ' 'ar+k, r br+k cari se numesc determinanţi caracteristici. Dacă r=m, sistemul neomogen admite solufii, iar dacă rm, nu admite solufii. Dacă se adaugă sistemului (1) ecuaţiile obfinute prin derivări parfiaie repetate, se ajunge la un stadiu în care există mai multe derivate parfiaie şi funcţiuni zk decît ecuaţii independente. Prin eliminarea acestor argumente se obfin relafii în xit condifiile de integrabilitafe ale sistemului, cari trebuie să fie identic satisfăcute pentru ca sistemul să admită solufii. Un sistem (1) e normal daca q~m şi dacă prin rezolvare se poate prezenta sub forma ' c)flzi __ r / \ r —/î (xi i zk '* * ’)» C)*!1 of2Z2 r ( \ -r-r = h (Xit zkr--h Q)xf (2) dmzm e)x> ““/*» (Xi ' Zk • * ‘ ' )' (a=1, 2, ••• , m), lipsind însă toate derivatele a, & = 1, 2,- • • , m. Se consideră cantităţile 0*1 0 g«l+-+?.***» cp ?~1 qpj. / '0*. -=0, Yr(f)=^-+YrX Q)Xr $xr+i dx. = 0, (5) m d e e c u a fii lineare ş i n e o i *1 (/)=*„ 0/ 0*1 iL C>*„ = Ylt x, (/)=*„ &L 0*1 şţ_ $xn 11 de ordinul cel mai înajt. Sistemul dat se reduce ta unul de primul ordin, care poate fi scris sub forma canonică (1) yjk=fk(x,ys,y2,---,y„), în care yi~y', y2 — yu,'"‘ La un sistem de forma (1) se poate reduce chiar o singură ecuafie diferenfială. Deoarece un sistem diferenfial se poate reduce la o ecuaţie diferenfială unică, rezultă că mulfimea soluf:ilor acestuia depinde de un număr de constante arbitrare egal cu ordinul ecuafiei finale, care e + ----bnip, fiind ordinul maxim al funcfiunii ne- cunoscute y^ care figurează în expresiile ecuafiilor sistemului dat. Constantele se determină prin condifii inifiale (problema lui Cauchy): împreună cu derivatele pînă la ordinul se reduc la valori date pentru x = xo- Dacă sistemul are mai multe ecuafii decît necunoscute, el nu e totdeauna compatibil. Sistem de ecuafii diferenfiale de ordinul întîi: Mulfime de n ecuafii de forma dyi dx ' dx d unde x e o variabilă reală şi yp sînt n funcfiuni de x. Dacă sistemul (1) e rezolvabil în raport cu derivatele el se poate scrie sub forma •yn)' d yp dx ' care se numeşte sisfem complet j a c o b i a n. Orice sistem complet de r ecuafii cu n variabile independente poate fi redus, prin integrarea uneia dintre ecuafiile sale şi printr-o schimbare de variabilă, la un sistem complet de r~\ ecuafii cu n — 1 argumente independente. Orice sistem complet de r ecuafii cu n variabile independente admite n — r solufii distincte/lf şi integrala generală a sistemului e o funcfiune arbitrară de aceste solufii Sistemul (2) dyi , , dl=h{x-yi- ‘bn dx yi.-- - ,yn), numită forma normală. O ecuafie diferenfială de ordinul poate fi înlocuită cu un sistem de ecuafii diferenfiale de ordinul întîi de formă normală, dacă e rezolvabilă în raport unde Yk=Yk{xu x2l-, x„). Integrala generală se obfine deferminînd solufia generală a sistemului omogen asociat şi adăugînd o solufie particulară a sistemului (5). Tipuri particulare de sisfeme de ecuafii cu derivate parfiaie, lineare, sînt ecuafiile Elasticităţii, ecuafiile Hidrodinamicii, etc. i. ~ , sisfem de ~ diferenţia?©. Maf.: Mulfime de mai multe ecuafii diferenfiale cu mai multe funcfiuni necunoscute de o aceeaşi variabilă x satisfăcute simultan de aceleaşi expresii ale funcfiunilor necunoscute. Metoda naturală de integrare consistă^în a reduce prin derivări şi eliminări sistemul dat la o singură ecuafie diferenfială cu o singură funcfiune necunoscută. Integrarea unui sistem diferenfial e uşurată de cunoaşterea integralelor prime. O altă metodă de integrare a sistemelor de ecuafii diferenfiale consistă în a le reduce la sisteme de primul ordin, considerînd derivatele de diferite ordine ca funcfiuni de derivatele i« d y % ţ i a cu 1 astfel incit dxw < iny c( = rl x, dxn \ şi anume dx~n• dyi dJ=72' dyn-2 _ dx dy»-i _ dx dy dx ' -=f{x,y,y\r-,yn-\)‘ în general, un sistem de forma normală (2) poate fi înlocuit cu o singură ecuafie de ordinul n prin operafii de derivare şi eliminare. Dacă funcţiunile din (2) sînt continue în domeniul (A) din jurul punctului (xo, yfy definit de inegalităfile |x-x0| Integrala generală a sistemului normal canonic (5) depinde de n — 1 constante arbitrare şi se poate pune, de exemplu, sub forma: [ X2 — x2 (x'.i C1, * ‘ ‘Cn_ i ) i (5) de unde rezultă că de-a lungul unei curbe integrale fiecare dintre funcfiunile /^ rămîne constantă. Aceste funcfiuni sînt integrale ale sistemului şi ele sînt solufii ale ecuafiei cu derivate parfiaie de primul ordin 0/ (7) X (/) = *, ^- + X2^L+...+Z„^=0 0*1 0*2 0*„ Problema integrării sistemului (5) şi a determinării solufiilor ecuafiei (7) sînt probleme echivalente. O ecuafie lineară şi omogenă de forma (7) admite n— 1 integrale independente, cari sînt şî integrale ale sistemului (5), şi reciproc. Dacă se cunosc p integrale distincte ale sistemului (5) yi i yi i""» yp cu pVh _ y,+2 y, cu n — p variabile, prin schimbarea de variabilă y\—j\, >2~/2#,,‘» yp=fp> yp-\.\=xpjr\, yn~xn■ Dacâ funcfiunile Xk din (5) verifică o relafie de forma + — * + \inXn=0 , unde sînt funcfiuni de x, astfel încît forma Pfaff X\ dxj -J-X2 dx2-f- • • • ~\~Xn dxn să fie o diferenfială totală exactă a unei funcfiuni qp(;q , xn), această funcfiune e o infegrală a sistemului (5). O funcfiune M(xL ,■■■, xn) care e solufia ecuafiei cu derivafe parfiaie cKA/XO d(MX2) , , c){MXn) (8) - = 0 0*1 0*2 0*„ se numeşte multiplicator al sistemului (5). Dacă M\, M2 sînt două solufii ale ecuafiei (8), funcfiunea M2 [l~Mx e o integrală a sistemului (5). Fafă de o schimbare de variabilă y^—y^xi, x2 r", *^) cu k=l, 2,'", n, multiplicator al sistemului (5) transformat e M D(yi,y2,- --.yj D(x,, x2,-- -,x„) în care se înlocuiesc vechile variabile xk cu variabilele noi y^. Dacă se cunosc n — 2 integrale ale sistemului (5) şi un multiplicator, se poate determina o ultimă integrală prin cuadraturi. Un sistem diferenfial de ordinul întîi cu 2 n funcfiuni necunoscute, de forma: ,0, ^ m dpi $H dt dpi sau, prin rezolvare în raport cu constantele C^, sub forma I/l (*1. *2.‘ • -,X„) = Cl , /*_, (*1. x2, ■•■,x„) = Cn_, , unde H e o funcfiune de argumentele p\ pn, , qn , t, se numeşte sisfem canonic sau sisfem de fip Hamilfon. Orice integrală Q a sistemului canonic trebuie să fie solufia ecuafiei cu derivate parfiaie (10) U+(//,Q) = 0, in care expresia se numeşte parenteza lui Poisson. Ecuafii, sîsfem de ~ diferenfiale 94 Ecuafii, sisfem de ~ diferenfiale Dacă în sistemul normal (2) funcfiunile f\, fa,”', fn sînt lineare în yx, y2l"'. yn fk~ak\y\J<-ak2y2J‘—+atny»+h' akh< ^k funcfiuni de x, sistemul (2) are forma dyi, dx (11) :~auyi+ai2y2-i------• dy» j^ = aBl>'l+dn23'2"1----+ ‘W'» + ^»> şi se numeşte sistem linear. în cazul în care funcfiunile b^ sînt identic nule în intervalul de existenţă [a, b] al tuturor funcfiunilor ahk, bh, sistemul linear se numeşte sistem linear omogen. Dacă Qp^, <$2k cu 1» 2,—,» sînt două solufii ale sistemului omogen, funcfiunile sistemului Qcp1£-f-C2 2,‘ * ‘, n) , valoarea determinantului A fiind dată de relata A(*)=A(*o)eU[x) > unde U (x) = f (^11 ^22+ ’ * * +*»„) dX . J x0 Dacă sistemul nu e omogen şi admite solujia particulară 91» i = cpi(*)ri, yz-tpzWYi+Y*---, y„=), în care şi Y j sînt noile funcţiuni necunoscute. Din primele p relaţii (3) se scot valorile funcţiunilor C^, cari se introduc în ultimele n — p) se obţine astfel un sistem de n—p ecuaţii lineare cu n—p necunoscute Yj . Un sistem diferenfial (1) nu poate admite ca singularităţi decît pe cele ale coeficienţilor aj(x). Dacă toţi coeficienţii a*(x) sînt funcţiuni olomorfe în interiorul unui cerc -| x — a ] *=£ a)yj+bi (*'.i=1> 2, •••■,») unde aj şi bi sînt funcţiuni date de o variabilă independentă x. Dacă se cunoaşte o soluţie particulară (ji, y2 ,■■■, yn) a sistemului neomogen, mulţimea soluţiilor acestuia se obţine adăugînd sojuţiei particulare cunoscute mulţimea soluţiilor sistemului omogen corespunzător. Dacă bi =b\-{-b2 -\-"' + bf , se rezolvă sistemele particulare yi — S tfy^-4- b\, iar suma soluţiilor acestora constituie o soluţie a sistemului dat. Dacă bi~Pi (x)emiX, unde Pi (x) sînt polinoame, se poate încerca o soluţie de aceeaşi formă. în cazul general se utilizează metoda variaţiei constantelor, căutînd o soluţie de forma (2), în care yf formează un sistem fundamental de soluţii ale sistemului omogen (1), corespunzător sistemului neomogen (6), iar C^(x) sînt funcţiuni nedeterminate. Introducînd în (6), se obţin relaţiile C\yl+C'2y2i + ---+C'Si=bi, («=1.2.---,»). din cari se deduc derivatele C'k, apoi funcfiunile C^. Deoarece integrarea derivatelor introduce n constante arbitrare, Ecuafie 96 Ecuafia de curgere a gazelor fn tuburi expresia (2); în care au expresiile (x) astfel determinate, reprezintă mulfimea soluţiilor sistemului neomogen (6). î. Eciiafie. 2. Fiz., Tehn.: Lege sau teoremă care caracterizează structura unui sistem sau evolufia unui fenomen, sub forma de ecuafie (v. Ecuafie 1). 2. ~a bazei. Topog., Geod. V. sub Acordul bazelor. 3. ~ caracteristică calorică. Fiz.: Relafie care exprimă energia unui sistem fizic în stare de echilibru termodinamic ca funcfiune de parametrii externi şi de temperatură (v. şi Energie). 4. ~ caracteristică termică. Fiz.: Sin. Ecuafie de stare (v.). s. ~a celor trei momente. St. cs. V. Clapeyron, ecuafia lui 6. ~ corelativă. C/c. pr.f Fiz., Tehn.: Fiecare dintre ecuafiile ajutătoare intermediare, cu necunoscute auxiliare numite corelate, cari permit rezolvarea sistemelor de ecuafii lineare de compensare a ecuaţiilor de condiţie pentru obfinerea co-recfiilor de ajustare (compensare) a refelelor geodezice, prin faptul că, cu ajutorul ecuafiilor corelative şi al corelatelor, sistemul de ecuafii de condifie de compensare care, în general, are un număr de necunoscute (corecfiile căutate) diferit de numărul de ecuafii de condifie, şi deci nerezolvabil pe calea normală, se transformă într-un sistem de n ecuaţii normale, avînd ca necunoscute n corelate, deci compatibil, şi care poate fi rezolvat pe cale normală, rezultînd valorile corelatelor. Corecfiile de compensare a refelei se determină în funcfiune de aceste corelate introduse în ecuafiile corelative, iar valorile obfinute nu sînt valori absolut exacte, ci valorile cele mai probabile ale acestor corecfii, şi cari satisfac cel mai bine (dar nu perfect) ecuafiile de condifie. 7. ~ de continuitate. Mec. fi.: Ecuafie care exprimă legea conservării masei, aplicată la un fluid în mişcare. Dacă fluidul umple o parte determinată a spafiului în care nu se găsesc surse pozitive sau negative, neexistînd prin urmare nici aporturi şi nici pierderi de materie, variafia în unitatea de timp a masei de fluid conţinute într-un anumit volum x e egală cu fluxul de masă (în unitatea de timp) prin suprafafa închisă a care delimitează volumul t. în variabilele lui Euler, ecuafia are forma generală (1) cH? & 4-div (q v) = 0 , unde q e densitatea, t e timpul şi v e vectorul vifesă. Această formă a ecuaţiei de continuitate e aplicabilă la mişcarea nestafionară a unui fluid compresibil. Dacă mişcarea e staţionară, rezultă (r) div (q #2 + Q) (QV3hi h2) 0)t h\ h2 h3 - + e)#3 = 0, unde qi, q2 şi q3 sînt coordonatele curbilinii ortogonale, v\ f v2 şi v3 sînt proiecfiile corespunzătoare ale vitesei, iar h\, h2 şi h3 sînt parametrii lui Lame. Ecuafia de continuitate penfru un tub de curent e o formă particulară a ecuafiei de continuitate, şi anume q)(qo) , d {qov) L+ =0, unde q e densitatea, t e timpul, a e secţiunea transversală a tubului de curent (presupusă foarte mică), v e vitesa în această secfiune (care se presupune constantă, iar dacă nu se poate face această ipoteză, se consideră valoarea medie a vitesei pe secţiunea a) şi S e abscisa curbilinie măsurată în lungul axei tubului. Pentru curgerea semistaţionară a fluidelor compresibile, în care secfiunea tubului de curent rămîne constantă în timp, ecuafia devine „c)q , =o, iar dacă secfiunea rămîne constantă şi în lungul tubului, rezultă Sg . Q(gt') _0 c)£ C)S Penfru curgerea stafionară, ecuafia se scrie sub forma 90^ = 0 şi exprimă faptul că debitul de masă e constant în lungul tubului. în aplicafii se utilizează şi derivata logaritmică a acestei ecuafii, adică do dcr . dv „ — + — + — = 0. Q G V în cazul fluidelor incompresibile, dacă curgerea e nesfa-fionară, ecuafia de continuitate e da c) (0), regimul e subsonic şi la o creştere a secfiunii (da>0) corespunde o scădere a vitesei (d^<0); din contra, dacă M> 1 (adică 1 — M2<0), regimul e supersonic şi ia o creştere a secfiunii (da>0) corespunde o creştere a vitesei (d^>0), ceea ce se datoreşte expansiunii gazului. Ecuaţie de măsurare indirecta 97 Ecuajie de stare a unuî fluid în secţiunea minimă a tubului (da=0), numită col sonic sau secfiune critică, rezultă dv = 0 sau M= 1. Dacă d^ = 0f vitesa e maximă sau minimă, după cum curgerea e subsonică sau supersonică, pe toată lungimea tubului. Dacă M~ 1, înseamnă că în secfiunea minimă se atinge vitesa sunetului (vitesa critică) şi curgerea poate fi subsonică sau supersonică în amonte, trecînd prin vitesa critică în secfiunea minimă, după care urmează expansiunea sau compresiunea. Fenomenele descrise nu se pot produce cînd secfiunea atinge un maxim, deoarece vitesa va continua să scadă în cazul unei curgeri subsonice în amonte, neputînd deci atinge valoarea critică, respectiv vitesa va depăşi valoarea critică în cazul unei curgeri supersonice în amonte. Aceste considerafii îşi găsesc aplicafie la studiul curgerii în ajutaje. î. ~ de măsurare indirectă. C/c. pr., Fiz., Tehn.: Fiecare dintre ecuafiile cari permit măsurarea indirectă a unor mărimi xi, x2, x3, • • -xm, cînd se cunosc valorile mărimilor lh l2, l3t- • • ,ln (n>m), măsurate direct, şi se iau în considerafie corecfiile de aplicat v\, v2, •• -vn. Aceste ecuafii au forma 0) a1xiJrbix2 + CiXz-\---bri^ + Ii^i , a2xi + b2x2 + c2x3 -{-f- r2xm + l2—v2, <*3*1 + h*2+C3X3 +----f- r3xm + l3=v3l •+Wm + ln Numărul ecuafiilor n trebuie să fie mult mai mare decît numărul necunoscutelor m. Mărimile a, b, c,* • *,rsînt cîte n constante cunoscute. Aceste ecuafii se deduc ca primă aproximafie a ecuafiilor generale: h (*1 . x2l- f2(x 1 , x2l-■ ■, xm)-Ş2=v2, (2) /„(*!. X2l-'-,Xm)-ln=Vn, în cari ?2»,,*»?w s'n* valorile măsurate ale funcfiunilor fî 1/2»•**#/» ŞÎ vi, v2l-' • ,vn sînt corecfiile de aplicat acestor valori. Problema care se pune e ca din corecfiile funcfiunilor f măsurate direct să se deducă corecfiile pentru mărimile x, considerate ca măsurate indirect. Ecuafiile (1) se deduc din ecuafiile (2), dezvoltînd în serii Taylor funcfiunile / şi oprindu-ne la primul termen linear în x, avînd în vedere că erorile comise asupra valorilor lui x trebuie să fie foarte mici. 2. ~ de stare. F/z.: Fiecare relafie de egalitate, dintre parametrii externi (de pozifie), parametrii de forfă (coeficienfii variafiilor parametrilor de pozifie în expresia generalizată a lucrului mecanic primit) şi temperatură care caracterizează starea de echilibru termodinamic a unui sisfem fizic. Ecuafia de stare a fluidelor (în particular ecuafia gazelor perfecte şi ecuafia lui van der Waals), ecuafiile cari corespund legii lui Hooke, legilor dilatafiei corpurilor, legilor polarizatei electrice şi magnetice, etc., sînt forme particulare ale unor ecuafii de stare. Existenfa ecuaţiilor de stare rezultă din aplicarea concomitentă a principiilor Termodinamicii pentru transformări reversibile. Sin. Ecuafie caracteristică termică. 8. ~ de stare a unuî fiuid. Fiz.: Relafia f (p, v, ft) = 0 dintre cei trei parametri: presiunea p, volumul specific v şi temperatura cari determină starea de echilibru a unităfii de masă dintr-un fluid. într-un sistem de coordonate Opv§, ecuafia de stare reprezintă o suprafafă numită suprafafa caracteristică, ale cărei puncte dau stările posibile ale gazului. Curbele obfinute prin intersecfiunea suprafefei caracteristice cu plane cari corespund cîte unei valori constante ale unuia dintre parametri reprezintă transformări în cursul cărora acest parametru e menţinut constant. Astfel, tăind suprafafa caracteristică prin plane t~ const., se obfine o familie de curbe cari reprezintă transformări isoterme ale gazului, infer-secfiunile suprafefei cu plane p = const. dau o familie de curbe cari reprezintă transformări isobare, iar intersecfiunile cu plane ^ = const. dau o familie de curbe cari reprezintă transformări isocore. — în cazul unui gaz perfect, forma ecuafiei caracteristice se deduce din legea Iui Boyle-Mariotte şi din legea lui Gay- Lussac. Se obfine astfel, pentru o unitate de masă de gaz pv=p0v0(l +ae), unde p, v, 6- sînt valorile parametrilor cari caracterizează starea gazului la un moment dat, iar pq, sînt valorile parametrilor cari caracterizează o stare considerată la temperatura 0 = 0. Folosind faptul că pentru un gaz perfect 1 a = ecuafia de stare se mai poate scrie pv = rT, unde r=pQVQa, iar T e temperatura absolută a gazului. Penfru un mol de gaz, ecuafia de stare devine PVm^RT, unde Vm~Mv (M fiind masa moleculară a gazului respectiv), iar R=Mr e o constantă numită constanta gazelor perfecte. Din legea lui Avogadro se deduce că R are aceeaşi valoare pentru toate gazele: 7^ = 8,313 J/grd = 0,848 kgm/grd = = 1,986 cal/grd = 0,082 05441 at/mol.grd. — în cazul unui gaz real, care nu verifică legea lui Boyle-Mariotte şi legea lui Gay-Lussac, se obfine ecuafia de stare introducînd anumite corecfii în ecuafia de stare a gazelor perfecte. Astfel, spre deosebire de cazul gazelor perfecte, trebuie să se fină seama atît de faptul că volumul propriu al moleculelor nu mai poate fi neglijat fafă de volumul ocupat de masa de gaz, cum şi de faptul că nu pot fi neglijate forfele intermoleculare. De aici rezultă o corecfie de volum şi o corecfie de presiune, iar ecuafia de stare obţinută, numită şi ecuafia lui van der Waals, e, pentru unitatea de masă de gaz, (p+j) {v-b)=rT, a, b şi r fiind constante cari caracterizează gazul respectiv. Această ecuajie reprezintă destul de bine comportarea unui gaz real, dar conduce la diferenfe cari, uneori, nu sînt neglijabile, între valorile experimentale şi cele calculate. De aceea se folosesc, adeseori, ecuafii empirice de formă mai complicată. Astfel, o clasă de ecuafii au forma generală (p + avxTy) (v — bvz) = rT. ui van der Waals, x——2, j = 0, z = 0; în Berthelot, în cazul ecuafiei cazul ecuafiei lui (P+^r) ^-b~)=rT, x=—2, y~— 1, 2 = 0; în cazul ecuafiei lui Eyring, ■rT, x~—2t y = 0, z = 2/3. Uneori se folosesc ecuafii de tipul pv~rT (1 + • •.), în cari coeficienfii B, C, etc. sînt coeficienfii de virial (v.). — Forma isotermelor unui gaz real (v. fig.) poate fi interpretată cu ajutorul ecuafiei lui van der Waals. Dacă se ordonează ecuafia după puterile variabilei v, se obfine pv3 — (rT-j-pb) v2-{-av--ab = Q, Ecua{ia dinamicii corpului cu masă variabilă 98 Ecua|ia Dinamicii relativiste ecuafie în v care are frei rădăcini. După valorile pe cari le iau p şi T, aceste rădăcini pot fi, fie toate reale şi diferite, fie toate reale şi egale, fie !una reală şi două imaginare conju-gafe. Temperatura pentru care cele frei rădăcini sînt egale se numeşte temperatura critică Tc a fluidului respectiv. Isoter-ma corespunzătoare temperaturii critice are un punct de inflexiune cu tangentă orizontală. Abscisa punctului de inflexiune dă volumul critic vc al fluidului, iar ordonata dă presiunea critică pc. Punctul de inflexiune reprezintă, în diagrama Opv, starea critică a fluidului (v. şi Critică, stare ~). Cazul în care o paralelă la axa volumelor taie o isofermă în trei puncte distincte nu e realizabil experimental. Curba experimentală prezintă un palier paralel cu axa volumelor, iar punctele acestui palier reprezintă amestecuri de gaz şi lichid. Jinînd seamă că starea critică e reprezentată prin punctul de inflexiune al isotermei critice, se pot deduce coordonatele acestui punct. Se obfine astfel: a i ^ 8 a PC=^TTTTl *V=3< Familia de isoferme ale bioxidului de carbon. de unde 27 b2 =3 Tc= *=- Infroducînd aceste valori ale constantelor lui van der Waals, se obfine 27 br' 8 Pcvc 3 r„ a, r, în ecuafia (-¥) (Hr)- 8 PcVCT 3 r„ sau, punînd -=*Pr V —=r y r Mărimile pr, vr, Tr se numesc, respectiv, presiune redusă, volum redus şi temperatură redusă, iar ecuafia în care intervin aceste mărimi se numeşte ecuafia redusă a fluidului. Ecuafia redusă neconfinînd decît constante numerice, e aceeaşi pentru toate fluidele. Dacă două fluide se găsesc în stări caracterizate prin aceleaşi valori ale presiunii reduse, volumului redus şi temperaturii reduse, ele au aceleaşi proprietăfi şi se spune că se găsesc în stări corespondente. î. ~a dinamicii corpului cu masă variabilă. Mec.:» Ecuafie obfinută aplicînd legea de mişcare a punctului material şi teorema conservării impulsului la mişcarea unui corp cu masă m variabilă în timp, prin captare (mx) sau emisiune (m2) de particule de vifesă absolută u\ (captare) sau u2 (emisiune), şi a cărui vitesă relativă e w — u—v, unde v e vitesa instantanee. Dacă se exercită asupra corpului forfa exterioară F, ecuafia are forma : d . - - dmi - dm2~ dt{mv)=F+i[rUi+^r^ Se presupune că procesele de emisiune şi captare sînt independente între ele. Variafia masei cu timpul e dată în general printr-o lege de forma: m = mQ f (tj, cu condifia /(0)=1. 2. ~a Dinamicii newfoniene. Mec..* Ecuafie care exprimă relafia dintre variafia în timp a impulsului unui sisfem de puncte materiale şi forfa rezultantă pe care sistemele fizice înconjurătoare o exercită asupra sistemului de puncte materiale. Pentru punctul material liber, de masă m şi vitesă instantanee v, supus unui sistem de forfe avînd rezultanta F, ecuafia fundamentală a Dinamicii newfoniene este: ~(mv)=F. adică derivata în raport cu timpul t a impulsului mv e egală cu rezultanta forfelor exterioare. Dacă punctul e supus Ia legături, se adaugă în membrul al doilea atît eventualele legături (forfe de „legătură") L, cîf şi reacfiunile (forfele de reacfiune) R. în cazul masei constante, se obişnuieşte să se — — — scrie ecuafia sub forma: ma=F, unde (accelerafia instantanee a punctului). Deci: masa unui punct material, înmultită cu accelerafia lui în raport cu referenfialele inerfiale, provocată de prezenfa unui sistem fizic, e egală cu forfa pe care sistemul fizic o exercită asupra punctului material. Pentru un sisfem de puncte materiale, ms (*=1, 2,* • •, n), ecuafia de mişcare se scrie £-5>â=I] f,- u*' s s Din această ecuafie se deduce ecuafia mişcării centrului de greutate, a cărui pozifie rG e definită prin relafia mrG— ~lLmsrs> 'n care m~lLms' obfine astfel ecuafia de mişcare a centrului de greutate: la care se adaugă ecuafia momentului cinetic, dedusă tot din ecuafia fundamentală: ('■sXw/s) = £(rsXFs). s s 3. ~a Dinamicii relafivisfe. Mec.; Ecuafie de mişcare care se aplică şi unor corpuri cari se deplasează cu vifese v comparabile cu vitesa luminii în vid c. E de forma: ^ (mv)~Ft dt unde variafia masei e dată de relafia = _ mp V’-s mp e masa de repaus (^ = 0) şi v e vitesa sistemului iner-fiai de referinfă. Ecuafia de mişcare e invariantă la transformările Lorenz, pentru mişcarea relativă în direcfia Ox a referenţialelor, dacă forfele se transformă după relafiile: 1 ---------------------1-----F Z * ,-------- , Fx' = Fxi F/~- V’-? V'-? astfel încît ecuafia de mişcare vectorială se transformă în următoarele ecuafii scalare: m0 d2x _ mp .&y-F . l>/2 dt2 y' mo H) »/2 dt2 1 ‘ Ecuafia fundamentală a radiolocafie! 99 Ecuafia presiunii i. ~a fundamentală a radiolocafiei. Fiz., Tehn.: Relafia dintre puterea Pe a unui emiţător de radiolocafie, cîştigul G=Gmaxf2(Q, cp) al antenei sale (aceeaşi pentru emisiune şi recepţie) pe direcfia (0, qp), distanfa d pînă la obiectiv, aria efectivă S a fintei, lungimea de undă X şi puterea recepţionată P'. ?JL P. GiaxVSlfi*. ) şi ^ = (9~*?oo)/^oo e factorul de condensare. Ecuafia lui Bernoulli: Ecuafia presiunii pentru mişcarea stafionară irotafională a unui fluid, adică 7}2-hP~u=c, v3 da e coeficientul lui Coriolis. Penfru gaze, neglijînd variafia densităfii (dacă se presupune că vitesa de mişcare e mică) şi efectul gravitafiei, rezultă: v2 Q-j + P = C ■ La vitese mari de scurgere, densitatea gazelor variază sensibil de la un punct la altul şi pentru calculul lui P trebuie să se cunoască o relafie între densitatea q şi presiunea p. De obicei se consideră o evolufie adiabatică pQ~* = C, cu k = Cp/Cv şi se obfine v2 , % p 2 x- 1 Q -=C, iar dacă se introduce vitesa sunetului a — ^np/Q , ecuafia devine respectiv unde aQ—^Kpo/Q0 ------ 2 x- —-f- 2 x- r=C, -1 Ti — 1 vitesa sunetului corespunzătoare gazului constanta C fiind aceeaşi pe toată întinderea fluidului, deoarece nu e necesar să se integreze ecuafia de mişcare în lungul unei linii de curenf. în cazul lichidelor, cari sînt practic incompresibile, ecuafia lui Bernoulli devine v2 P _ y+—+ gz = C , deoarece forfa exterioară e de regulă numai gravitafia, iar densitatea q e constantă şi U~ —gz (g e accelerafia gravitafiei şi axa Oz e verticală cu sensul pozitiv de jos în sus). O altă formă uzuală a acestei ecuafii e v2 _ Q-j+p+yz-c, în care primul termen reprezintă energia cinetică pe unitatea de volum de lichid, p e energia de presiune (piezometrică) şi yz e energia potenţială (pozifională), de asemenea pe unitatea de volum; sub această formă, ecuafia lui Bernoulli exprimă principiul conservării energiei. Trecînd la forma v2 p ^ —}-----\~z~C , 2 g 7 se constată că v2j2g e înălfimea cinetică, p/y e înălfimea piezometrică şi z e înălfimea geometrică (locală). Pentru un curent lichid cu secfiune transversală finită, a cărui vitesă variază de Ia un punct la altul al acestei secfiuni, ecuafia lui Bernoulli e , P . n “y+7+p ' unde vm e vitesa medie relativă la secfiunea transversală a a curentului, iar in repaus. Ecuafia lui Bernoulli are aplicaţii foarte numeroase şi importante, atît în problemele teoretice, cît şi în tehnică. î. ~ redusă. Fiz. V. sub Ecuafie de stare a unui fluid. 2. Ecuafiile de mişcare a fluidelor ideale. Mec. fi. V. Euler, ecuafiile lui ~ 3; v. şî Lagrange, ecuafiile lui ~ 2. s. ~ de mişcare a fluidelor vîscoase. Mec. fl. V. Navier-Stokes, ecuafiile lui 4. de mişcare intrinseci. Mec. 11.: Ecuafiile de mişcare a fluidelor ideale, exprimate în raport cu un sistem de coordonate format din tangenta, normala şi binormala într-un punct al unei linii de curent. Aceste ecuafii au forma __r _ J_$P c>t C>* V~ts Q ds dp V<2, — X ^ r n Q o)n 0=/v-^ Q 0V unde v e vitesa, q şi p sînt densitatea şi presiunea, +/„4-/v e forfa exterioară raportată la unitatea de masă de fluid, r e raza de curbură a liniei de curenf, s e tangenta la traiectorie, n e normala dirijată spre centrul de curbură şi v e binormala. Din ecuaţiile intrinseci rezultă că repartifia presiunilor e aceeaşi în direcţia binormalei ca şi în cazul repausului, iar presiunea descreşte în direcţia normalei, spre centrul de curbură. Din prima ecuaţie se obţine, prin integrare, ecuaţia presiunii (v.) 5. ~ lui Ârkadiev. Fiz., Elf. V. sub Maxwell, ecuafiile Iui 6. ~ lui Ciapiîghin. Mec. fl.: Relafii între potenfialul viteselor qp şi funcfiunea de curent în scurgerea subsonică plană a unui gaz, cari au forma c)qp_Qpw cW cKp _ unde w e modulul vitesei, 0 e unghiul pe care aceasta îl face cu axa Ox, M e numărul lui Mach, £ şi q0 sînt densităţile gazului în mişcare şi în repaus. Eiiminînd potenfialul viteselor se ajunge la ecuafia funcfiunii de curent ^P+^i+^!î+(i-^>P=o- Ecuafiile lui Euler 101 Ecvilenină Aceste ecuaţii, cari sînt lineare, au fost stabilite prin utilizarea transformării hodografice, alegînd în planul hodografic variabilele w şi 9. Dacă se introduce o nouă variabilă K — 1 W2 _ \2W2 %-M c2 c2 unde % e exponentyl adiabalic şi c e vitesa critică, se obfine o altă formă uzuală a sistemului lui Ciaplîghin. Ecuaţiile lui Ciaplîghin pot fi simetrizate dacă se introduce variabila co, definită prin relaţia dco = "^1 — Se obţine sistemul |P = _£o, 09 q y 0co 0co q y 09 care poate fi utilizat mult mai uşor la soluţionarea diferitelor probleme. Există în prezent mai multe metode, riguroase sau aproximative, cari pot fi aplicate la rezolvarea sistemului de ecuaţii al lui Ciaplîghin sub diferitele lui forme. 1. ~ Iui Euler. Mec.§ F/z. V. Euler, ecuaţiile lui 2. ~ lui Lagrange. Mec. V. Lagrange, ecuaţiile lui 3. ~ lui Maxwell. Fiz., Elf. V. Maxwell, ecuaţiile lui 4. ~ plasticităţii. Plasf. V. sub Plasticitate. 5. Ecuafie. 3. F/z., Astr.: Cantitatea care trebuie adunată la o valoare medie sau măsurată a unei mărimi, pentru a obţine valoarea ei reală. 6. ~a anuală. Asfr.: Diferenţa dintre mişcarea reală şi cea medie a Lunii, datorită faptului că Soarele, fiind mai puţin depărtat Ia periheliu, atracţiunea sa, mai puternică, tinde să depărteze Luna de Pămînt; orbita lunară devine mai mare, iar perioada de revoluţie mai lungă, în virtutea legii a treia a lui Kepler. 7. ~a luminii. Asfr.: Timpul mediu necesar luminii pentru a ajunge de la Soare la Pămînt. 8. ~a personală. Asfr.: Durata dintre momentul în care se produce un fenomen şi momentul înregistrării lui. Ecuaţia personală, pentru un observator obişnuit, variază: cu timpul, fie în cursul unei seri lungi, fie după cîţiva ani; cu metoda de observaţie folosită, fiind foarte mică pentru metoda de înregistrare cronografică în raport cu metoda „ochi şi urechi"; cu grosismentul ocular; cu înălţimea stelei observate; cu mărimea stelei (se observă, în general, stelele strălucitoare mai curînd decît stelele slabe); cu sensul de mişcare aparent; cu claritatea cîmpului; cu poziţia observatorului. Ordinul de mărime al ecuafiei personale e considerabil; se poate aprecia că diferenţa maximă a ecuaţiei personale între două observaţii cu metoda de înregistrare „ochi şi urechi" atinge valoarea de 0,8 s, iar cu metoda de înregistrare cu cronograful, valoarea de numai 0,4 s. Penfru îmbunătăţirea observaţiilor, fiecare observator îşi stabileşte ecuaţia personală înaintea fiecărei campanii de lucrări de astronomie practică, iar de valoarea acesteia ţine seamă la stabilirea preciziei observaţiilor efectuate. p* ^a seculară. Asfr.: Mărimea cu care trebuie modificată Ppfjţta unei planete, după mai multe secole, din cauza inegalităţii duratelor revoluţiilor acesteia. , 10, ~a timpului. Asfr.: Diferenţa (în minute şi secunde) dintre timpul adevărat şi cel mediu (uneori, şî în sensul contrar). Mişcarea proprie a Soarelui fiind neuniformă, Soarele nu poate fi folosit pentru măsurarea timpului. De aceea, se înlocuieşte Soarele adevărat cu un Soare fictiv (Soarele mediu) care ^parcurge ecuatorul (şi nu ecliptica) cu o mişcare uniformă. Acest Soare mediu defineşte ziua medie compusă din ore, minute şi secunde de timp mediu. Durata unei zile medii se ia egală cu media unui mare număr de zile de timp solar adevărat, astfel încît diferenţa dintre timpul adevărat şi cel mediu să fie cît mai mică. Ecuaţia timpului e dată în efemerida Soarelui şi e totdeauna mai mică decît 20 de minute. 11. Ecuafie chimică. Chim.: Expresie simbolică avînd doi membri legaţi prin semnul egalităţii, în care primul membru reprezintă numărul de atomi, respectiv de molecule ale substanfelor cari intră într-o reacfie chimică, iar al doilea membru reprezintă numărul de atomi, respectiv de molecule ale substanţelor cari rezultă din reacfie, — simbolurile pentru atomii, respectiv pentru moleculele diferitelor substanfe din cei doi membri fiind legate între ele prin semnul adunării. — Dacă se înmulţesc formal cei doi termeni cu numărul lui Avogadro (6,023• 1023), se obţin numerele de atomi-grame, respectiv de moli, din substanfele cari iau parte la reacfie (în membrul întîi) şi al celor cari rezultă din reacfie (în membrul al doilea). Ecuafia 2 Na-j-Cl2 = 2 NaCl, de exemplu, arată, fie că doi atomi de sodiu se combină cu o moleculă biatomică de clor şi dau două molecule de clorură de sodiu, fiecare confinînd un atom de sodiu şi unul de clor, fie că 2X23=46 părfi de masă de sodiu se combină cu 2X35,46 = 70,92 părfi de masă de clor, pentru a da 2X58,46 = 116,92 părfi de masă de clorură de sodiu. Ecuafia chimică arată şi că, oricari ar fi cantităţile de sodiu şi de clor puse în prezenfă, ele se combină respectînd totdeauna raporturile din 46 + 70,92 = 11 6,92. în ultima dintre cele două interpretări, ecuafiile chimice reprezintă legile stoicheiometriei. 12. Ecuson, pl. ecusoane. Arh.: Ornament sculplat (mai rar pictat) în formă de scut, simplu sau împodobit cu o inscripţie, o deviză, o dată, o stemă, etc., şi care se aşază pe fafa văzută a unui element de construcfie (zid, coloană, pilastru, cheie de boltă, fronton, etc.), a unei piese de mobilier (de ex.: scrin, bibliotecă, dulap), a unei casete, etc. Ecusonul poate fi aşezat izolat sau poate face parte dinfr-un ansamblu de ornamente cari, însă, nu constituie elemente caracteristice ale lui, şi nu trebuie confundat cu cartuşul (v. Cartuş 5), care e un ornament asemănător, cu aceeaşi destinafie, dar la care spafiul liber din mijloc poate avea forme foarie variate (de ex. forma unui sul de hîrtie desfăşurat liber în jos), iar decorafiile bogate din jurul acestuia fac parte din compozifia ornamentului. 13. Ecuson. Zoof.: Sin. Oglinda laptelui (v.). 14. Ecvilenină. Chim. biol.: A-1 l3l5(10),6,8,(9)-Esfrapenta-en-3-o!-17-on, hormon din grupul estronei, care a fost izolat din urina de iapă gravidă, alături de estronă, ecvilină şi hipu-lină. Ecvilenină e mai săracă în hidrogen decît estrona, avînd şase duble legături în moleculă, în cele două nuclee A şi B, adică confine un nucleu naftalenic. Din cauza aromatizării acestor nuclee, hormonii estrogeni nu mai confin metilul angular din pozifia 10. Ecvilenină are un caracter acid mai puternic decît ceilalfi reprezentanţi ai grupului estrogenilor şi e uşor solubilă în solvenfi organici. Spre deosebire de estronă, ea formează un picrat greu solubil, fapt care poate fi folosit pentru a fi separată de aceasta. Prin încălzire la 225° se colorează în roşu. Pe această comportare se bazează o metodă de determinare colorimetrică a ecvileninei. E singurul produs natural din clasa steroidelor, care a fost obfinut prin sinteză totală, — prin condensarea esterului metilic al fenantrolului cu ester oxalic şi metilat de sodiu. Se obfin patru isomeri optici, cari se deosebesc unul de celălalt prin aşezarea lor sterică. D-ecvilenina e identică, în toate proprietăfile, cu produsul natural şi activ. * A Ho O H2 c II • C V C , . / 12 \ ’/l7 \~,j H2O1 i^C I6CH2 I C I D I uC—^ch2 hc/^c^'V'h HO-O , C. , «CH Ecvilină 102 t. Ecvilină. Chim. biol.: A-1,3,5(10),7-Estratetraen-3-ol-17-on, hormon din grupul estronei, izolat din urina de iapa gravidă. Cristalizează sub forma de plăci incolore, cu p.t. 238*"240°, H.S li 12 \X H2Ch lC I C I HC. MC M II * II h°-cWcwch Nc c H HC-f ‘ XCîo x 17Vh2 D I _----^ch2 H Ho naturali, de iapă fiind mai uşor solubilă în solvenţi decît estronă. E optic ac-tivă: [a]^= +308° în soluţie 1 % în dioxan. Prin dehidrogenare cu paladiu se transformă în ecvilenină. Modul de formare a ecvilinei e pufin cunoscut, ca şi modul de formare a estro-genilor. Plecînd de la colesterină, în sinteza biologică a estrogenilor se produce o aromatizare a inelului A. Din urina s-au putut separ a substanţele estrogenactive: ecvilină, hipulina şi ecvilenină, cari sînt şî mai nesafurate decît estrogenii umani. Pînă acum nu s-a putut caracteriza enzima care, în organismul^ animal, e capabilă să aromatizeze inelul A şi, respectiv, la iepe, şî inelul 8. Sinteza ecvilinei, ca şi a celorlalţi estrogeni, se produce în ovare, iar în timpul gravidităţii, şî în placentă. în măsură mai mica, suprarenalele şi testiculele produc şi ele substanţe estrogene şi ecvilină. 2. EdafocEimafică, cSasificafie GeobofClasificaţie a formaţiunilor vegetale după climatul şi după substratul determinant. După climaful determinant, se deosebesc: higrofitie (cînd climatul e continuu umed şi cald); subhigrofitie (cînd climatul e umed, cald sau rece); higrotropofitie (cînd climatul e umed sau uscat); subxerofitie (cînd climatul e foarte cald şi provoacă astfel adaptări xerofile); mesoxerofitie (cînd climatul e uscat); hiperxerofitie (cînd climatul e foarte uscat); termotropofitie (cînd ! ..................|........... există un anotimp cald şi unul rece); psihrofitie (cînd climatul e foarte rece); criofifie (cînd climatul e glacial, fără dezgheţ). După subsfra-tul determinant, se deosebesc: ha-lohidrofitie şi ha-lofitie (cînd exista condiţii maritime şi cu soluri sărate); limriofitie (cînd există ape dulci); helofitie (cînd există mlaştini neacide); oxihidro-fitie şi oxifitie (cînd există turbării şi soluri acide); psamofitie (cînd există terenuri nisipoase); chersofitie (cînd există soluri foarte permeabile); petrofitie: casmo-fitie şi litofifie (cînd există un substrat stîncos). 3. Edam. Ind. alim.: Brînză cu consistenţă tare, preparată din lapte de vacă integral, sau smîntînit parţial. Face parte din categoria brînzeturilor numite olandeze. Are forma apropiată de a unei sfere, sau paralelepipedică. Edamul are coajă netedă, de culoare galbenă-aurie; se obişnuieşte să se coloreze coaja în roşu şi apoi să se acopere cu un strat de parafină. în interior, pasta e untoasă, fără luciu, cu ochiuri puţine, rotunde, de mărimea bobului de mazăre. Culoarea pastei e galbenă-portocalie, datorită colorantului („galben de Orleans") care se introduce în lapte înainte de închegarea lui. Are un gust dulceag, slab sărat şi miros aromat caracteristic. Consumul specific pentru brînza naturală e de 12 l lapte pentru 1 kg brînză. 4. Edee, pl. edecuri. Nav.: Parîma cu care se remorchează de pe mal (tragere la edec), în amontele unui fluviu sau al unui rîu, o îmbarcafie sau o navă. Parîma se leagă la catarg sau la babalele din proră, în bordul din spre mal, pentru a menţine’ nava paralelă cu malul. Tragerea la edec se face folosind un unghi de cîrmă cît mai mic, realizînd astfel o rezistenţă minimă la înaintare. 5. Edeieanu, procedeul ~ . Ind. petr.: Procedeu de rafinare selectivă a petrolului lampant şi a uleiurilor minerale cu bioxid de sulf lichid, la temperaturi sub 0°. Solubilifatea în bioxidul de sulf lichid a claselor de hidrocarburi componente ale produselor petro-liere variază cu temperatu-ra: hidrocarburile aromatice j? şi, în mare parte, hidrocarburile nesaturate (olefine-le), sînt solubile în orice proporţie pînă la temperaturi foarte joase; solubilita-tea hidrocarburilor parafi-nice şi a hidrocarburilor naf-tenice scade mult cu scăderea temperaturii (la temperatură constantă, scade cu creşterea „ 70 %60 I m ■50 -w -30 -20 -10 0 10 20 30 Tempera tura de ex frac fie, °C /, Influenfa temperaturii de exfracfie şf a greutăfii moleculare medii a fracţiunii pefroliere asupra-procentului de hidrocarburi aromafe în exfracf. medii //. Schema de principiu a unei insfalafli de rafinare a petrolului cu SO2 lichid. I) pefrol distilat; 2) prerăcire; 3) răcifor penfru distilat; 4) pompă de distilat rece; 5) coloană de exîracfie; 6) răcifor de S02; 7) separator; 8) pompă de vid penfru SO2; 9) coloană de uscare; 10) compresor SO2; II) condensator; 12) colector de SO2; f3) prerăcire SO2; Î4) răcifor S02; /5) pompă S02; f<$) exfracf; 17) pompă de extract; 18) evaporafoare penfru extract; 19) preîncălzifor de exfracf; 20) pefrol rafinat; 21) pompă de rafinat; 22) evaporafoare penfru rafinat; 23) preîncălzifor de Rafinat. greutăţii moleculare fracţiunii) (v. fig. /). Procedeul Edeieanu consistă, în principiu, în următoarele operaţii: Se amestecă produsul petrolier răcit, cu bioxid de sulf lichid, şi se Iasă liniştit; se separă, astfel, două straturi: cel superior, o soluţie a componenţilor para-finici şi naftenici ai materiei prime (rafinatul) în bioxid de sulf, şi cel inferior, o soluţie a componenţilor aromatici (şi ole-finiei) ai materiei prime (extractul) în bioxid de sulf. Se separă cele două straturi şi se supune fiecare la evaporarea bioxidului de sulf; se obţin ^astfel rafinatul,1^extractul şi bioxidul de sulf. La tratarea petrolurilor, a motorinelor şi a uleiurilor, rafinatul reprezintă componentul valoros, iar la irafarea benzinelor, extractul conţine hidrocarburile aromate, a căror separare se urmăreşte. Bioxidul de sulf evaporat se condensează, prin comprimare şi răcire, şi se reîntoarce pentru recirculare în sistem. Fig. II reprezintă schema de principiu a unei instalafii Edeieanu folosite la rafinarea petrolului lampant. Petrolul distilat, după uscarea în filtre, e răcit la temperatura de rafinare de circa -~t0°, prin schimb de căldură cu rafinatul rece şi cu bioxid de sulf, şi e introdus în partea inferioară a coloanei de extracţie; în partea superioară a coloanei se introduce bioxidul de sulf lichid. în coloană se produce contactul, în contra-curent, al petrolului cu bioxidul de sulf lichid, urmat de separarea soluţiei de rafinat, la partea de sus a coloanei, şi a solufiei de extract, la partea de jos a ei. Solufia de rafinat e preîncălzită în schimbătoare de căldură şi apoi solventul e îndepărtat prin evaporare în trei etape de presiune, cu ajutorul aburului mort. Vaporii de bioxid de sulf degajaţi din primul evaporator sînt trecuţi direct Ia condensator care, după temperatura apei de răcire, lucrează la 5—6 at. Vaporii de solvent din al doilea evaporator sînt aspiraţi de un compresor şi sînt refulafi la condensator; în ultima fază, vaporii de bioxid de sulf dezvoltafi din al treilea evaporator sînt aspiraţi cu o pompă de vid şi sînt descărcaţi în tragerea compresorului. Solufia de extract e supusă unor operaţii analoge, pentru recuperarea solventului. Întrucît cantitatea de solvent asociată cu extractul e mult mai mare, cele trei evaporafoare sînt precedate de unu sau de două preevaporatoare, cari lucrează Ia 10"*15 at. Vaporii dezvoltafi în preevaporatoare servesc la încălzirea evaporatorului din etapa următoare. Toată cantitatea de solvent recuperat e trecută într-un colector, de unde reintră în ciclul de tratare. Tratarea motorinelor cu bioxid de sulf conduce la produse cu o cifră cetanică superioară, cu un confinut mic în sulf şi în cărbune Conradson. Procedeul se aplică, în unele cazuri, la îmbunătăfirea calităfii motorinelor obfinute în cracarea catalitică. Procedeul Edeieanu e folosit la rafinarea uleiurilor, penfru îmbunătăfirea calităfii acestora şi, în special, pentru ridicarea indicelui de viscozifafe. în această variantă a procedeului Edeieanu se foloseşte ca solvent un amestec de benzen şi bioxid de sulf lichid. Adăugarea benzenului îmbunătăfeşte calităţile de solvent selectiv ale bioxidului de sulf la o temperatură dată. Mărind proporţia de benzen pînă Ia 70-»85% în volum, solubilitatea solventului creşte, astfel încît Ia circa —15° se disolvă complet toate hidrocarburile, cu excepţia parafinei. Datorită acestei proprietăţi, procedeul poate fi aplicat într-o instalaţie compactă, atît la rafinarea, cît şi la depa-rafinarea uleiurilor de uns. i- Edem, pl. edeme. Chim. biol.: Stare patologică a ţesuturilor, datorită unor infiltraţii parţiale, limitate, cu un lichid seroalbuminos limpede care, spre deosebire de serozităţile de origine inflamatorie, nu coagulează în contact cu aerul. Cauzele edemelor sînt: creşterea presiunii hidrostatice din capilarele sangvine, dînd un aport prea mare de apă în ţesuturi; scăderea presiunii coloidosmotice (oncotice) din capilare, sau scăderea presiunii osmotice din capilare, împiedicînd atragerea apei din ţesuturi; exponentul de hidrogen prea mic; acumularea de ioni H+; etc. 2. Edenif. Mineral.: (Na,K)4Ca4-5Mg8-7Fe0-2(AI,Fe,Ti)i-2[(OH,O)4|Al2Si12O44]. Varietate de hornblendă verde, săracă în fier, din grupul piroxenilor monoclinici, formată ca mineral în metamorfismul de contact. Se întîlneşte rar sub formă de agregate granu-lare sau, uneori, lamelare ori columnare. E incolor sau albastru-verzui. Are gr. sp. 3. 8. Edentate. Paieonf.: Grup de mamifere fosile şi actuale, cu aspect neobişnuit şi variat, cunoscute din Eocen pînă azi. Formele actuale sînt în general lipsite de dinţi, în timp ce formele fosile au o dentifie diferenţiată, cu dinţi lipsiţi de smalţ şi cu o structură simplă. în cursul evolufiei, dentifia devine isodontă şi apoi se reduce. După modul de articulafie a vertebrelor dorsolombare, se deosebesc două grupe: Nomartre, cu articulafia vertebrelor normală, şi Xenarfre, la cari vertebrele sînt articulate prin apofize suplementare. Aceste două grupe au o repartifie geografică diferită: primul grup reprezintă tipul asiatic şi african, iar cei deal doilea, tipul american. Formele fosile mai importante sînt: Megatherium, edentat gigant, cunoscut din Cuaternarul Americii de Sud, şi Glypto-don, din Piiocenul şi din Cuaternarul Americii de Sud. 4. Edestînă. Chim. biol.: Proteină vegetală din grupul globulinelor, care se găseşte în proporfie relativ mică în seminfe!e de cînepă (Cannabis sativa) şi în boabele de grîu. Edestina se izolează din făina de seminfe de cînepă degresată. Punctul isoelectric al edestinei e cuprins între pH 5,5 şi 6,0. Precipitarea edestinei cu sulfat de amoniu începe cînd solufia atinge concentrafia de 23% în sulfat de amoniu, şi e totală Ia 35%. Edestina e constituită din următorii amino-acizi: alanină, valină, leucină, isoleucină, fenilalanină, tirozină, triptofan, treonină, acid glutamic, acid aspartic, prolină, serină, cistină, cisteină, metionină, arginină, histidină şi lizină. 5. Edîcul, pl. edicule. 1. Arh.: în Antichitate, capelă mică, închisă cu o grilă. 6. Edîcul. 2. Arh.: Nişă, într-o încăpere funerară, pentru portretele morfilor sau pentru urnele funerare. 7. Edîcul. 3. Arh.: în casele romane, nişă în care erau păstrate imaginile zeilor lari şi penaţi. 8. Edîcul. 4. Arh.: Construcţie mică, pe o cale de comunicaţie, într-un parc, într-un local public (de ex. gară), folosită ca debit de tutun, chioşc de ziare, coloană de afişaj, etc. 9. Edificatoare, specii Geo boi.: Specii vegetale cari au rolul de pionieri în instalarea asociaţiilor vegetale. 10. Edificiu, pl. edificii. Arh.: Clădire, în general cu dimensiuni mari, avînd caracter arhitectonic şi prezentînd aspect şi proporfii monumentale sau importanţă deosebită din punctul de vedere funcfional sau estetic. Majoritatea edificiilor sînt clădiri publice (ministere, muzee, săli de spectacol, şcoli, etc.); ele pot fi însă şî clădiri de locuit (de ex. un bloc de locuinfe mai înalt şi cu aspect îngrijit, înconjurat de locuinfe mai scunde). 11. Edil, pl. edili: în Antichitatea romană, funcţionar care se ocupa, în primele timpuri, cu supravegherea tuturor edificiilor publice şi a instalaţiilor de folosinţă publică (băi, teatre, circuri, etc.) din Roma, şi mai tîrziu cu aprovizionarea, cu organizarea jocurilor, ţinerea actelor de stare civilă, etc. 12. Edilitate. 1: Ştiinţa care se ocupă cu studiul, executarea şi exploatarea lucrărilor, a instalaţiilor şi utilajelor de interes obştesc, destinate să asigure locuitorilor unui centru populat igiena, confortul şi progresul economic. Edilitatea cuprinde un mare număr de discipline, şi anume: urbanismul, care se ocupă cu proiectarea şi planificarea lucrărilor de construire, de sistematizare sau amenajare, de reconstruire sau restructurare a centrelor populate ori industriale şi a teritoriilor aferente (dispoziţia şi regimul de construcţii al clădirilor, amenajarea străzilor, a spaţiilor verzi, a transporturilor în comun, etc.); insfalafiile de conforf, cari se ocupă cu amenajarea instalaţiilor de alimentare cu apă, de canalizare, încălzire, ventilare, iluminat, etc., din interiorul clădirilor; alimentarea cu apă potabilă, care se ocupă cu captarea, îmbunătăţirea calită}ilor apei, transportul, înmaga-zinarea şi distribuţia ei pînă la exteriorul clădirilor; canalizarea, care se ocupă cu colectarea apelor uzate şi a apelor meteorice, cu transportul lor pe drumul cel mai scurt în afara localităţii, cu epurarea apelor impurificate şi cu descărcarea Edilitate 104 Edometru lor într-un emisar (rîu, lac, mare, etc.); asanarea terenurilor mlăştinoase, care se ocupă cu secarea bălţilor, cu dre-narea terenului din vecinătatea construcţiilor şi cu adîncirea bălfilor şi asigurarea primenirii apei lacurilor astfel obfinute; regularizarea rîurilor din interiorul centrelor populate, în vederea evitării inundafiiior; salubritatea, care se ocupă cu îndepărtarea şi distrugerea gunoaielor, eventual cu recuperarea unor materiale din acestea (piese metalice, sticle, cîrpe, etc.); alimentarea cu energie electrică, care cuprinde uzinele de producere a energiei electrice, liniile de transport, transformatoarele, refeaua de distribufie pentru iluminat şi pentru forfă şi instalaţiile pentru iluminatul public; alimentarea cu gaze, care se ocupă cu reglarea presiunii gazelor aduse prin conductele magistrale şi cu distribujia lor la consumatori; transportul în comun, care cuprinde organizarea transportului populafiei cu tramvaie, autobuse, trolei-buse, metropolitane, etc. 1. Edilitate. 2: în sens restrîns, ştiinf a care se ocupă cu studiul, executarea şi exploatarea lucrărilor, a instalaţiilor şi a utilajelor destinate să asigure un mediu salubru pentru locuitorii unui centru populat sau industrial. în acest caz, edilitatea cuprinde numai următoarele discipline: alimentarea cu apă potabilă, canalizarea, asanarea terenurilor mlăştinoase, regularizarea rîurilor în interiorul centrului populat şi salubritatea. 2. Edingfonif. Mineral.: BafA^Si^Oio]-3H20. Mineral foarte rar, din grupul zeolifilor, subgrupul natroiifului, întîlnit în cavităfile rocilor magmatice bazice sau ca mineral de contact în calcare. Cristalizează în sistemul rombic, clasa bisfe-noidală, în cristale cari sînt de obicei mici şi cari, din cauza formării frecvente de macle mimetice, au un habitus pătratic. Are culoare albă-cenuşie pînă la roşietică şi luciu sticlos; prezintă clivaj perfect după (110) şi spărtură neregulată. Are duritatea 4*"4,5 şi gr. sp. 2,7. E optic biax negativ, cu indicii de refraefie 1,538; nm =1,549; ng= 1,554. Formează greu, la flacăra suflătorului, o perlă sticloasă incoloră. 3. Edinol. Foto.: Clorhidratul alcoolului para-amino-orto-oxibenzilic, în amestec cu bromură de potasiu, hidroxid de potasiu şi bisulfit de acetonă. Edi- nolul se prezintă sub forma unei j pulberi cristaline galbene, solubilă în apă, pufin solubilă în alcool. Se întrebuinfează în Fotografie, ca revelator. (Termen comercial.) Sin. Paramol. 4. Edisonit. Mineral.: Rutil. (Termen vechi, părăsit.) 5. Editare. Poligr.: Ansamblul operaţiilor pentru tipărirea şi eventual, difuzarea unei cărţi, reviste, a unui ziar, cuprinzînd pregătirea manuscrisului, tehnoredactarea, culegerea, corectarea, imprimarea şi finisarea. o- Editură, pl. edituri. Poligr.: întreprindere sau institufie a cărei activitate consistă în editarea de cărfi, broşuri, reviste, şi a altor publicafii. in majoritatea cazurilor, editura se specializează într-un domeniu de lucrări bine definit (editură tehnică, editură de cărfi şcolare, editură medicală, editură pentru literatură şi artă, etc.). Unele edituri au tipografii proprii. 7. Ediţie, pl. edifii. Poligr.: Ansamblul exemplarelor din-tr-o lucrare, cari se tipăresc deodată. Se obişnuieşte ca fiecare edifie să fie numerotată (edifia I, II, etc.), completînd această indicafie şi cu alte informafii explicative: edifie revizuită, completată, prescurtată, nemodificată, critică, etc. Pentru fiecare edifie se mai indică: formatul, cînd el nu e cel obişnuit: in folio (in 2°), in quarto (in 4°), in octavo (in 8°); felul în care e executată lucrarea (broşată, cartonată, legată, de luxj; publicul căruia i se adresează lucrarea (edifie popu- Hc/V II I HC CH C -CH2—OH Iară, şcolară, pentru amatori, pentru specialişti, etc.); împrejurările cari au contribuit ia aparifia ei (ediţie festivă, jubiliară, comemorativă, etc.). 8. Edmondsonit. Mineral.: Taenit. (Termen vechi, părăsit.) 9. Edometru, pl. edometre. Geof.: Aparat folosit pentru determinarea în laborator a compresibilităţii pămînturilor (luturi, argile nisipoase, argile grase, etc.). Edometru! e format din trei părţi principale: caseta edo-metrică, în care se introduce proba de pămînt, neturburată; dispozitivele de încărcareşidispo-zitivele de măsurare a deformaţiilor probei. Caseta edomefrică (v. fig. /) e confecţio-nată dintr-un material in" oxidabil şi are o formă interioară cilindrică; caseta e echipată cu o placă de bază. Proba de pămînt, care are de obicei diametrul de 7 sau de 10 cm şi înălfimea de 2 sau de 4 cm, /. Casetă edometrica. 1) placă de bază; 2) inel rigid fix (corpul casetei); 3) inel mobil; 4) plăci de piatră poroasă; 5) probă de pămînt; 6) capacul casetei, rigidizat de ine/uf fix cu şurubuf 8; 7) piston penfru repartizarea sarcinii P, aplicată prin intermediul tijei 9; 10) tub pentru evacuarea apei şi a aerului din proba de pămînt; 11) comparator micromefric. e introdusă într-un inel subfire de metal şi apoi în casetă. Drenarea probei e asigurată prin două pietre poroase cari se găsesc deasupra şi dedesubtul ei. Caseta e închisă la partea superioară, avînd un dispozitiv care permite inundarea sau tratarea p/obei cu apă sub presiune (la determinarea compresibilităfii pămînturilor macroscopice). La partea inferioară, placa de bază e echipată cu canale şl cu un tub pentru scurgerea apei drenate din probă. Caseta are şî un dispozitiv pentru blocarea umflării probei. Dispozitivul de încărcare e compus dinfr-un piston (v. fig. /) a cărui tijă culisează prin capacul casetei, şi care se poate încărca prin intermediul unei pîrghii (la edometrele cu pîr-ghîe) sau al unui inel dinamometric (la edometrele cu inel dinamometric). II. Edometru cu pîrghie. 1) casetă edomefrică; 2) pîrghie; 3) discuri de încărcare; 4) comparator micromefric. IU. Edometru cu inel dinamometric. 1) casetă edomefrică; 2) inel dinamomefric; 3) compara-Pîrghia (v. fig. II), care a&e de for micromefric; 4) şurub de obicei raportul de încărcare 1:10, e Presiune fa^ii.încarcarea echilibrată şi poate fi încărcată cu greutăfi-disc, iar în cazul inelului dinamomefric (v. fig. III), încărcarea se face printr-un şurub fără fine. Edrioaster 105 Efect Becquerel Dispozitivul de măsurare a deformafiilor probei e compus dintr-un comparator micromefric cu cadran, avînd corpul legat printr-o brăfară de tija pistonului de încărcare şi spriji-nindu-se cu piciorul pe capacul casetei. încercarea probei în edometru se face în condifiile deformării laterale nule. Valoarea încărcării aplicate probei e mărită progresiv, pînă la sfTrşifui încărcării, fiecare nou spor de sarcină fiind adăugat numai după terminarea tasarii datorite sarcinii precedente, şi anume cînd nu se constată tasări mai mari decît 0,01 mm într-un interval de 12 ore. Rezultatele încercării se reprezintă printr-o curbă de compresiune-tasare sau de compresiune-porozitate. î. Edrioasier. Paleont.: Echinoderm fosil din clasa Cys-toidea, caracteristic pentru Silurianul inferior. Caliciul e globulos, cu două deschideri: gura centrală şi anusul, situat în zona interambulacrară pos-ferioară, în centru! unei piramide de plăcufe. Zonele ambulacrare sînt lungi şi arcuite. Trăia fixat pe toată fafa inferioară. Nu e cunoscut în fara noastră. g. Edwardsif. Mineral.: Monazit. (Termen vechi, părăsit.) s. Eemîan. Sfratigr.: Depozite marine Edrioasfer. cuaternare situate la partea inferioară a celui de al doilea Interglaciar, atestînd o mare extensiune spre sud a Mării Baltice. Nisipurile argiloase şi argilele eemi-ene conţin o faună care cuprinde forma Tapes aureus var. eemiensis, cum şi alte forme meridionale, de ape mai calde. Prin extensiune, întregul Interglaciar II din nord-vestul Europei a fost numit Eemian. 4. Efarmonică, adaptare Geobot.: Adaptarea unor specii vegetale la anumite condifii de mediu, astfel încît ele capătă înfă}işârea altor specii, cari în mod normal aparjin unor grupări depărtate. Unele specii ale genului Euphorbia (ex. Euphorbia virosa) au aspect de Cactee, deşi florile şi canalele laticifere din tulpină sînt cele caracteristice genului. 5. Efecf, pl. efecte. 1. Fiz.: Fenomen, stare sau eveniment determinat cauzal, — în virtutea legilor naturii, — de alte evenimente, stări sau fenomene, anterioare. 6. ~ cumulativ. Expl.: Sin. Efect Neumann (v. sub încărcătură cumulativă). 7. ~ de perete. Bef.: Efectul exercitat de peretele cofra-jelor asupra îndesării betoanelor cu agregate cu granule prea mari. Se manifestă prin îndesarea defectuoasă a stratului de beton de lîngă perefii cofrajului. 8. ~ de shunf. C. f.: Efectul produs de osiile materialului rulant asupra stării de excitaţie sau dezexcitafie a unui releu de cale. La ocuparea unui circuit de cale alimentat în curent de repaus, shuntul provocat de osiile materialului rulant care ocupă secfiunea izolată produce dezexcitarea releului de cale, iar la circuitele de cale alimentate în curent de lucru produce excitarea acestui releu. Efectul de shunt depinde de caracteristicile electrice ale circuitului de cale, de valoarea electrică a rezistenfei osiilor şi de starea suprafeţei de contact dintre şine şi' bandajul roţilor. V. şi sub Circuit de cale. 9. ~ de supapă. Expl. pefr.: Fenomen care se produce la măsurarea coeficienţilor de permeabilitate absolută ai mediilor poroase, consistînd în blocarea parţială a unora dintre stricţiunile canalelor capilare ale mediului poros de fragmente solide cari, mai slab cimentate, au putut fi desprinse de curentul de fluide şi antrenate pînă în stricţiunile canalelor. Efectul poate cauza erori importante la roci slab consolidate şi e uneori detectabil prin inversarea sensului curentului de fluid. 10. ~ giroscopic al elicei. Av.\ Efectul datorit cuplului giroscopic al elicei unui avion monomotor, care consistă în rotirea necomandată a acestuia în jurul axei sale de tangaj, respectiv de girafie, provocată în timpul zborului de o rotire a lui în jurul axei de giraţie, respectiv de tangaj, comandată de pilot. Elicea, împreună cu celelalte mase rofitoare ale motorului cu piston, la un avion monomotor obişnuit, respectiv rotorul compresorului şi al turbinei, la un avion cu turboreactor, se comportă în zbor ca un giroscop simetric, a cărui axă coincide cu axa sa de simetrie şi e situată aproximativ în axa de ruliu a avionului. Axa unui astfel de giroscop se găseşte în echilibru stabil, eventual are numai oscilaţii mici în jurul centrului de greutate al giroscopului (în planul acestui cuplu), dacă asupra ei se exercită un cuplu de forţe care tinde să o devieze din poziţia de echilibru; în acest ultim caz, în planul perpendicular pe planul cuplului de forţe se produce o mişcare de întoarcere a axei în jurul centrului de greutate al giroscopului, numită mişcare de precesiune pseudoregulară, care imprimă giroscopului un cuplu de forţe, numit cuplu giroscopic. 11. Efecf. 2. Mec.: Lucru mecanic. (Termen vechi, părăsit.) 12. ~ util. 1. Tehn.: Sin. Randament (v.). 13. ~ util. 2. Expl.: Lucrul mecanic util dezvoltat prin explozie de un material exploziv. Efectul util al unui exploziv poate fi calculat din valoarea energiei potenţiale (efect util teoretic), sau după mărimea cavităţii făcute de o anumită cantitate de exploziv într-un bloc de plumb (efect util practic). Compararea valorii energiei potenţiale a materiilor explo^ zive dă o indicaţie teoretică asupra efectului util, deoarece valoarea acestuia depinde de lucrul mecanic de distrugere adiabatică a gazelor de explozie pînă la o anumită valoare a acestei destinderi (care depinde de condifiile exploziei şi de caracterul lucrului mecanic efectuat). Experimental, efectul util se determină cu proba Trauzl (v. sub Exploziv). 14. Efecf. 3: Fenomen neaşteptat sau neobişnuit Ia data la care a fost descoperit. 15. ~ anodic. Elf.: Creşterea bruscă a tensiunii la borne şi scăderea apreciabilă, eventual pînă la zero, a intensităfii curentului electric în cursul unei electrolize a sărurilor topite cu anozi de grafit sau de cărbune. între electrolit şi anod apar scîntei şi se aude un zgomot caracteristic. Efectul e datorit faptului că bulele de gaz nu se mai desprind de pe suprafafa anodului, formînd o peliculă de gaz, necontinuă, care împiedică contactul electrolitului cu anodul. Efectul anodic se produce cînd densitatea de curent a depăşit o anumită valoare critică. E influen}at de starea suprafefei anodului (apare mai uşor pe un anod mai vechi, acoperit cu praf de cărbune, decît pe un anod proaspăt) şi de natura electrolitului. Efectul anodic e favorizat de fluoruri (densitatea critică: 0,5 A/cm2) şi e puternic defavorizat de prezenfa hidroxizilor şi a oxizilor, cari produc oxidarea prafului de cărbune de pe suprafafa anodului. în hidroxizi alcalini topiţi, densitatea critică atinge 20 A/cm2. Efectul anodic e favorizat, de asemenea, de mărirea potenţialului anodului şi a viscozităţii topiturii şi e defavorizat de ridicarea temperaturii. 16. ~ barofropic. Fiz.: Fenomen în care, într-un amestec binar a două substanţe ale căror temperaturi critice diferă foarte mult una de alta, faza gazoasă coexistentă cu cea lichidă are o densitate mai mare decît ultima, şi deci faza gazoasă cade sub cea lichida. 17. ~ Becquerel. 1. Fiz., Elf.: Fenomen care consistă în apariţia unei diferenfe de potenţial între doi electrozi identici, cufundafi într-un electrolit, dar iluminaţi inegal. îs. ~ Becquerel. 2. Foto.: Mărirea sensibilităţii unei plăci fotosensibile prin iradierea prealabilă cu lumină de frecvenţă mai mare decît cea la care e sensibilă placa. Efect Benedicks 106 Efecf de disimefrie Z///A Spectrul curgerii unei vine de aer plane de-a lungul unui perete. 1. ~ Benedicks. F/z., Elf.: Efect termoelectric care ar consista în aparifia unui cîmp electric într-un conductor în care există un gradient de temperatură (deci un flux de căldură). Acest efect e inversul efectului termoelectric Thomson — şi existenta lui, deşi încă nedovedită experimental cu certitudine, e posibilă din punctul de vedere teoretic. 2. ~ Callier. Fiz., Cinem. V. Callier, efect s. ~ Cerenkov. Fiz. V. Cerenkov, efectul 4. ~ Coandă. Av.: Fenomenul deflexiunii unei vine (a unui jet) de aer plane, care curge liber de-a lungul unui perete convex în aval. Acest fenomen aerodinamic, descoperit de inginerul romîn H. Coandă (constructorul primului avion cu reacfiune, realizat în anul 1910), se datoreşte ten-dinfei stratului limită al vinei plane libere de a se alipi la suprafafa peretelui de ghidaj convex în aval (v. fig.). Producerea efectului Coandă e condifionată de gradul de netezime al suprafefei peretelui şi de mărimea vitesei de curgere a vinei, avînd următoarea explicafie: pe suprafafa sa liberă, unde vîna antrenează particule de aer din atmosfera ambiantă, se produc o frînare şi comprimarea aerului, deci creşterea presiunii fafă de presiunea dintre stratul limită al vinei şi suprafafa peretelui de ghidaj, adică în stratul limită contiguu peretelui de ghidaj se produce o depresiune relativă, datorită căreia vîna se alipeşte la suprafafa convexă de ghidaj şi se deflectează după curbura ei pînă la un unghi considerabil. Astfel, o vînă plană, cu debit mare şi subfire, poate fi deviată pînă la un unghi de 160° fafă de direcfia sa inifială. 5. ~ coma. Te/c. V. Coma, efect e. ~ Compton. Fiz. V. Compton, efect 7. ~ corona. Elf. V. Corona, efect 8. ~ Cotlon. Fiz. V. Dicroism circular. 9. ~ Ccffon-Moufon. F/z. V. Cotton-Mouton, efectul 10. ~ de acoperire. Fiz.: Sin. Acoperirea unui sunet (v.). u. ~ de alice. Telc.: Producerea unui zgomot: de fond în tuburile electronice, ca urmare a fluctuafiilor curentului anodic al tubului, rezultate din structura microscopică discretă (electroni în mişcare) a acestui curent. Aceste flucfuafii ale curentului anodic provin atît din flucfuafiile corespunzătoare ale curentului de emisiune al cafodului, cît şi din flucfuafiile repartifiei fluxului de electroni între electrozii tubului, ultimul efect numindu-se şî efect de parfifiune. Zgomotul de fond corespunzător depinde de intensitatea curentului care circulă în tub şi de regimul de funcfionare al tubului. în cazul cînd curentul e limitat de temperatura cafodului (curent de saturafie), efectul de alice (numit în acest caz şî efect de zgomot Schotfky, sau efect de alice neatenuat), e totdeauna mai pronun{at decît în cazul cînd curentul e limitat de sarcina spafială, la aceeaşi intensitate a sa (efecf de alice atenuat). Valoarea medie pătratică a intensităfii curentului de fluctuafie dinfr-o diodă cu limitare termică a curentului, în banda de frecvenfe Af, e dată de formula 72=3,18-10-19 Ia0Af, în care Iao (A) e valoarea medie a curentului anodic, iar A/ (Hz) e ba-nda de frecvenfe. Flucfuafiile curentului produc, prin efecf de alice, un zgomot analog zgomotului de agitafie termică din conductoare. Datorită analogiei formulelor cari descriu aceste două fenomene, zgomotul datorit efectului de alice al unui tub f electronic poate fi caracterizat şî prin mărimea numită rezis- tenţă echivalenfă de zgomot Re, egală cu valoarea unei rezistenfe conectate în locul tubului, care produce acelaşi zgomot ca şi tubul electronic. La diode, rezisfenfa echivalentă de zgomot, în ohmi, e egală cu 0,05/Ia0, dacă curentul e limitat de temperatura cafodului, sau cu 0,033 IaQ, dacă limitarea e datorită sarcinii spafiale. La triode, rezistenta echivalentă de zgomot conectată în circuitul de grilă e dată de relafia în care 9 e raportul dintre puterea de zgomot în tuburile cu curentul limitat de sarcina spafială şi puterea de zgomot în cazul limitării termice (9«s0f667)f cr e raportul dintre panta triodei şi conductanfa diodei echivalente ((T»0,75), T e temperatura cafodului şi Tq e temperatura mediului ambiant în °K, S e panta triodei, în A/V. La pentode, la tuburi cu fascicul dirijat şi, în general, la tuburile cu ecran, zgomotul datorit efectului de alice e mai pronunfat decît la triode, din cauza existenfei unei componente suplementare a zgomotului, datorită distribuţiei incidentale a curentului între anod şi ecran. La tuburile de amestec (convertoare de frecvenfă), rezis-tenfa echivalentă de zgomot e rezisfenfa care, conectată direct în circuitul de grilă al tubului, produce o tensiune de zgomot care, după conversiunea frecvenfei, produce o putere de zgomot pe frecvenfă intermediară egală cu cea produsă de tub. Rezisfenfa echivalentă de zgomot a triodelor şi pen-fodelor de amestec e aproximativ de patru ori mai mare decît a tuburilor amplificatoare corespunzătoare, deoarece panta de conversiune a acestor tuburi e aproximativ de patru ori mai mică decît panta aceloraşi tuburi amplificatoare. Sin. Efect schrot, Efect de granulafie. i2< ~ de alunecare. Expl. pefr.: Fenomen care se produce la măsurarea coeficienfilor de permeabilitate absolută a mediilor poroase, cu ajutorul curgerilor controlate de gaze, şi care consistă în obfinerea unor vitese de fiitrafie mai mari decît cele corespunzătoare legii lui Darcy şi, în consecinţă, a unor coeficienţi de permeabilitate eronat sporifi. Sin. Efect Klinkenberg. îs. ~ de antenă. Telc.: Ansamblul fenomenelor cari apar la funcfionarea unui cadru electromagnetic în condifii de dezechilibru (capacitiv) fafă de pămînt, care apropie comportarea cadrului de comportarea unei antene filiforme verticale (v. sub Cadru electromagnetic). 14. ~ de antipod. Te/c. V. Antipod, efect de 15. ~ de apropiere. Elf., Telc.: Sin. Efect de proximitate (v. Proximitate, efect de ~). 16. ~ de butoi. Telc. V. Distorsiunile geometrice în Televiziune, sub Distorsiune 1. i?. ~ de calandru. Ind. chim. V. sub Calandrare. îs. ~ de capăt. Telc.: Coborîrea frecvenfei de rezonanfă a unei antene dipol electric constituită din conductoare subţiri şi suspendată prin intermediul unor izolatoare, din cauza impedanfei finite a dispozitivului de suspensiune. Izolatoarele se comportă ca mici condensatoare în serie cu conductorul. Efectul de capăt se accentuează cu creşterea frecvenfei şi determină reducerea frecvenfei de rezonanfă cu pînă Ia circa 5%; datorită Iui, curentul nu e chiar nul la extremităfile dipolului. 19. ~ de copiere. Telc., Cinem. V. Copiere, efect de 20. ^ de disimetrie. Telc.: Efectul perturbator pe care-l are asupra telecomunicaţiei pe fire disimetria longitudinală (dezechilibrul) a firelor cari compun circuitul, fafă de pămînt sau fafă de o linie electrică perturbatoare. Efecf de eclipsă 107 Efecf de prezenfă 1. ~ de eclipsă. Telc.: Modificarea condicilor de propagare ionosferică, care se produce în fimpul unei eclipse de Soare; ionizarea în straturile E şi Fi ale ionosferei fiind provocată de radiata solară, în timpul eclipsei ionizaţia scade, scăzînd astfel valorile frecvenfelor maxime reflectate de aceste straturi şi absorpfia provocată de ele. V. şî Propagarea undelor radioelectrice. 2. ~ de ecou. Telc., Cinem. V. Ecou, efecf de 3. ~ de fantă. Telc., Cinem.: Aparifia unor distorsiuni de frecvenfă la redarea sunetului înregistrat pe benzi magnetice, din cauză că lăfimea întrefierului (fantei) capului de citire nu e infinit mică, ci are dimensiuni finife. Ca urmare, circuitul magnetic al capului de citire e parcurs de un fascicul de linii de cîmp magnetic cari corespund mai multor porfiuni vecine ale înregistrării din lungul benzii de magnetofon. Deoarece variafiile magnetizării în lungul benzii se produc pe distanfe cu atît mai mici, cu cît frecvenfă înregistrată e mai mare, odată cu scăderea lăfimii fantei capului de citire creşte frecvenfă maximă care poate fi încă redata la o vitesă a benzii dată. Acest efect are deci ca urmare tăierea frecvenfelor înalte, odată cu creşterea lăfimii fantei de citire. 4. ~ de grup. Geof.: Ansamblu de condifii cari fac ca un pilot (v.) dintr-un grup să aibă o comportare deosebită de cea a unui pilot izolat. ' în condifiile lucrului în grup, capacitatea de încărcare a unui pilot din grup Pg e mai mică decît a unuia care lucrează izolatP* (v. fig.), în special în cazul pilofilor flotanfi. Suprapunerea zonelor active a doi pilofi apropiafi provoacă mărirea eforturilor unitare în masivul de pămînf şi deci mărirea tasării pesfe valoarea corespunzătoare unui pilot izolat, ceea ce conduce la scăderea capacităţii portante (v.) a pămîntului respectiv. Această scădere e cu atît mai importantă cu cît pilofii sînt mai apropiafi. Pentru stabilirea efectului de grup se porneşte, în general, de la premisa egaiităfii de tasare a pilotului individual şi a pilotului în grup, deducîndu-se raportul K^t numit co eficient de utilizare: Pg 1 x Considerînd valorile Pg şi Pi corespunzătoare tasării admisibile (în zona de proporţionalitate), valoarea Ku se poate deduce pe baza unor încărcări de probă. La determinarea valorii Ku Ia pilofii flotanfi se consideră, de obicei, două elemente ale grupului de pilofi: distanfa dintre axele a doi pilofi vecini e şi lungimea piloţilor l. V-alorile uzuale ale acesturcoefi-cient, în funcfiune de raportul //e, sînt date în tabloul 1. Penfru grupurile cu mai mult decît 10 pilofi, valorile Ku de mai sus se reduc cu 20%. La pilofii purtători pe vîrf (v. sub Pilot), valorile Ku se stabilesc plecînd de Ia tasarea pămîntului sub o placă circulară încărcată, şi egalînd tasarea unui pilot din grup cu a unuia izolat, pus în condifii de teren similare. Se ajunge la expresia: „ 1 Tabloul II A = — Tabloul l/e *u <3,5 3,5--7 7 -15 1,0 1,0-0,75 0,75- 0,50 1+1,7- e e 3 d 0,64 3,5 d 0,69 4 d 0,71 5 d 0,74 6 d 0,80 Curba de tasare sub sarcină a piloţilor: în grup (I) şi izolaţi (2). S) tasarea, în cm; P) sarcina, în t. în care d e diametrul unui pilot şi care, penfru distanfele uzuale dintre pilofi, dă valorile din tabloul II. 5. ~ de insule. Te/c.: Limitarea emisiunii unui catod cald Ia anumite porfiuni — numite insule — ale suprafefei acestuia, cînd tensiunea de grilă devine inferioară unei anumite valori. 6. ~ de mască. Fiz.: Efectul de împiedicare a auzirii unui sunet A, cînd i se suprapune un sunet B, care e întărit progresiv (pînă cînd sunetul A nu se mai aude); se spune că sunetul A e mascat (acoperit) de sunetul B. Efectul serveşte ca metodă de măsură a zgomotelor de sală. 7. ~ de noapte. Telc.: Mărirea razei de acfiune a unei staţiuni de radioemisiune în timpul nopfii, fafă de cea din fimpul zilei. Efectul de noapte se observă în unde hecfo-mefrice şi decametrice, diferenfa dintre zi şi noapte atenuîn-du-se cu scăderea lungimii de undă. El e produs de absorpfia puternică a undei ionosferice (indirecte) în timpul zilei,— cînd nu rămîne decît unda de sol, şi de prezenţa undei ionosferice, noaptea. în unde mai lungi, efectul de noapte nu există, unda ionosferică nefiind prea puternic absorbită nici ziua; în unde mai scurte apare efectul invers, deoarece noaptea frecvenţa maximă utilizabilă e mai mică şi unda ionosferică nu mai atinge pămîntul. 8. ~ de partifiune. Te/c. V. sub Efect de alice. 9. ~ de perete. Elf.: Acţiunea deionizantă a pereţilor izolanţi reci asupra arcului electric, datorită absorpţiei şi neutralizării electronilor şi ionilor, şi emiterii de gaze a căror scurgere turbulentă contribuie la răcirea şi la deionizarea coloanei de arc şi, prin aceasta, la stingerea Iui. Se utilizează în întreruptoare, penfru mărirea puterii de rupere şi pentru stingerea cît mai rapidă a arculn- £=1 Dacă se reprezintă în plan, în coordonate polare (v. fig), funcţiunea periodică v = v(a)t), vîrful razei vecfoare r.= |î;| descrie înfr-o perioadă o curbă închisă T, a cărei arie totală Ap e legată de valoarea efectivă Vprin relaţia: Ia7 v-- ■Vi 1r 2 jt în cazul curentului electric de conducţie, valoarea efectivă a intensităţii unui curent electric periodic e numeric egală cu intensitatea curentului continuu care, în timpul unei perioade sau al unui număr întreg de perioade, ar dezvolta într-un rezistor, prin efect Joule-Lenz, căldura pe care o dezvoltă curentul periodic în acel rezistor (rezistenfă electrică) în acelaşi interval de timp. Calcului grafic al vaîorii efective a funcţiunii periodice v=v(oof). Efedralina 110 Eficacifafea unui fraducfor -C I QH5 1. Efedralină. Farm.: Medicament constituit dintr-un amestec de efetonină şi adrenalină sub forma de soluţie apoasă. Prin această asociere se uneşte acfiunea hipertensivă, rapidă, a adrenalinei, cu cea prelungită, a efetoninei. Se întrebuinfează sub formă de injecfii, în stări alergice grave, în crize de astmă şi în colaps cu căderea presiunii sangvine. 2. Efedrina. Farm.: 1-Fenil-2-metilaminopropanoI. Alca- loid obfinul prin extracfie din diferite specii de plante din genul Ephedra, familia Gnetaceae. Efedrina are acfiune far-macodinamică similară cu a adrenalinei. pl. Avînd doi atomi de carbon asimetric în mo- j 3 leculă, apare sub forma a doi produşi ra- _q—NH cemici (efedrina şi pseudoefedrina) şi deci a j patru isomeri optic activi, diastereoisomeri. CH3 Produsul cu acţiune fiziologică specifică e . „ D(-)efedrina. . H-C-OH Se prepară sintetic, fie din fenilacefil-carbinol, fie din propiofenonă. In Medicină se întrebuinfează clorhidraful de efedrina, care se prezintă sub formă de cristale incolore cu p. t. 218* * *221°, [a] —36°, uşor solubile în apă şi în alcool —, în tratamentul astmei, ca bronhiolitic, — în rinite, guturaiul fînului, şi alte stări alergice, fiind vasoconstrictor. Efedrina e un excitant al sistemului nervos central. s. Efemere. Geobot.: Asociafii vegetale al căror ciclu evolutiv durează un foarte scurt timp din an. Exemple: asociafii de Draba verna, de Veronica hederaefolia, etc. 4. Efemeride. Asfr.: Lucrare întocmită de un mare observator astronomic, în care sînt prevăzute, la începutul fiecărui an, fenomenele cereşti din cursul anului respectiv; se indică data şi ora fenomenelor prevăzute, cum şi pozifiile zilnice ale Soarelui, ale planetelor cu satelifii lor, ale cometelor, etc. 5. Efemerofite, sing. efemerofită. Geo bot.: Specii vegetale introduse recent, incidental, de om, din fări cu climă caldă, şi a căror viafă e de scurtă durată, adeseori nedepăşind un an. 6. Efervescenţă. Chim., Ped.: Dezvoltare continuă şi activă de gaz în cursul unei reacfii chimice, în care cel pufin unul dintre componenfii ei se găseşte în faza lichidă. De exemplu, în reacfia dintre carbonatul de calciu şi acidul clorhidric se produce efervescenfă prin eliminarea continuă a bioxidului de carbon rezultat: CaC03+2 HCl -> CaCl2+H20 + C02. în Pedologie, efervescenfă cu acid clorhidric e un criteriu important în examenul morfologic al profilului solului, intensitatea efervescenfei permifînd o apreciere aproximativă a conţinutului în carbonat de calciu al diferitelor orizonturi şi suborizonturi. 7. Efesif. Mineral.: (Na, Ca)Al2 [(OH)2|AI(Al, Si) Si^Oio]- Varietate de mărgărit (v.) cu confinut mare de Na20, cristalizat în sistemul monoclinic. Are culoarea roză pînă la cenuşie, ca perlele. 8. Efefonal. Farm.: Clorhi- drat de p-aminofenil-metil-ami-no-propanol, medicament obfinut prin nitrarea efetoninei, urmată de reducerea ei. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă sau albă-gălbuie, solubilă în apă (1:3) şi în alcool (1:75), cu p. t. 175° (cu descompunere). Se întrebuinfează ca H3C—CH succedaneu al efetoninei, fiind l mai pufin toxic decît aceasta. — ^H—CH3 _ Are acfiune presoare asupra sîngelui; activează respiraţia; e un tonic cardiac; are, de asemenea, acfiune midriatică, NH2 l C HCX \h II I HC CH XC^ I CH—OH ■HCl fiind administrată în astma bronhică, în angina pectorală şi în guturaiul fînului. 9. Efetonină. Chim., Farm.: OH NH—CH3? c6h5—CH—CH—CHs. Clorhidrat de fenilmetil-aminopropanol (efedrina racemică), medicament de sinteză simpafomimetic. Se prezintă în cristale albe, cu p.t. 186*-188°, solubile în apă şi în alcool. Spre deosebire de efedrină, care e levogiră, efetonină e optic inactivă. Are aceleaşi utilizări ca şi efedrina (v.). 10. Effront, procedeul lui Ind. alim.: Procedeu care foloseşte acidul fluorhidric ca antiseptic în plămezile între-buinfate la pregătirea cuiburilor (maiele) de drojdie, în fabricile de spirt. Se obfin astfel plămezi lipsite de microorganisme străine, în cari se cultivă drojdii aclimatate la doze crescînde de acid fluorhidric. Drojdiile aclimatate păstrează acomodarea şi dau o fermen-tafie mai rapidă cu o multiplicare mai slabă, ceea ce influenţează favorabil randamentul în alcool. în acomodarea la fluoruri, celula de drojdie se îmbogăţeşte în subsfanfe minerale, printre cari şi calciul. Acesta are în interiorul celulei roiul de antitoxină, insolubilizînd fluorul sub forma de sare de calciu. După condifiile de lucru şi aciditatea la care e acomodată drojdia, doza medie de acid fluorhidric e de la 10 g acid 30% pentru un hectolitru de plămadă de cultură. Datorită folosirii acidului fluorhidric se pot zaharifica plămezile la temperatura optimă de 58—60° (în loc de 65°), se exercită o acfiune de conservare asupra enzimeior malfului şi, în consecinfă, se obfine o fermentafie secundară mai activă. Unele săruri ale acidului fluorhidric, ca fluorura de amoniu şi fluorura de aluminiu, au de asemenea acfiune antiseptică, dar în doze mai mari. Astfel, de exemplu, e nevoie de 35—40 g fluorură de aluminiu la un hectolitru de plămadă, spre a obfine acelaşi rezultat ca pentru 5 g acid fluorhidric. 11. Efha, procedeul Poligr. V. Offsettipie. 12. Eficace, valoare Fiz., Elf.: Sin. Valoare efectivă (v. Efectivă, valoare ~). 13. Eficacitate: Capacitatea unui sistem de a produce în bune condifii un efect intenfionat. Sin. Eficienfă. 14. Eficacitate luminoasă. Fiz., II. V. Eficienfă luminoasă. îs, Eficacifafea inundării. Expl. pefr.: Raportul dintre volumul zonei de fifei inundate (în momentul considerat) de apa de talpă activă, şi volumul total al zonei de fifei drenate de sondă. Eficacitatea inundării pune în evidenţă valoarea cantităţii de ţiţei curat care poate fi produsă înainte de pătrunderea apei în sonde. Eficacitatea E a inundării e dată de formula: E-Z- 4-10 H2O, sau fosfatul disodic, Na2HP04*12 H2Of prezintă fenomenul de eflorescenfă în aerul atmosferic. Fenomenul de eflorescenfă depinde de condiţiile atmosferice. într-o atmosferă foarte uscată, sulfatul de cupru, CuS04*5 H20, devine eflorescent, cu toate că în atmosfera obişnuită nu prezintă acest fenomen. Deshidratarea unui hidrat salin se obfine cînd s-a atins echilibrul între acest hidrat şi atmosfera înconjurătoare. 2. Eflorescente. 1. Bef., Cs.; Petele sau depozitele cristaline, de săruri alcaline sau alcalino-pămîntoase (sulfafi, carbonafi, azotafi, etc.), cari apar pe suprafafa exterioară (expusă vîntului şi soarelui) a construcfiilor de beton, de zidărie tencuită, etc., sau pe suprafaţa pietrelor şi a cărămizilor cari căptuşesc o construcfie de beton. Sărurile cari produc eflorescentele provin, fie din materialele folosite (nisip, ciment, agregate, cărămizi, etc.), fie din teren, sau din dezagregarea materialului de apele de ploaie încărcate cu bioxid de carbon sau, în centrele industriale, cu acid azotic -şi cu acid sulfuric. Una dintre cauzele aparifiei eflorescentelor e evaporarea apei de preparare a betonului sau a mortarului, care confine în solufis oxid de calciu sau diferite săruri alcaline. în timpul perioadei de întărire a betonului sau a tencuielii, această solufie iese la suprafafa exterioară a con-strucfiei, unde apa se evaporă, lăsînd să se depună sărurile confinute. Sub acfiunea bioxidului de carbon din aer, oxidul de calciu se transformă în carbonat de calciu. Altă cauză e umezeala terenului, care se ridică, prin capilaritate, în masa materialului. Această apă confine în solufie săruri alcaline, provenite fie din pămînt, fie din materialul construcfiei, şi pe cari ie depune, prin evaporare, pe suprafafa zidului. Depozitele de săruri produse de umezeala din teren sînt însofite, adeseori, de pete de culoare brună, roşcată sau sepia, datorite disolvării substanfelor organice (din pămînt sau din materiale) de solufia alcalină. Eflorescenfele mai pot fi produse de apele de ploaie cari, confinînd bioxid de carbon şi pătrunzînd în zidărie, transformă carbonatul de calciu din tencuieli sau din pietrele de calcar în carbonat acid de calciu, solubil, pe care-I aduc la suprafafa zidului unde, prin evaporarea apei, se depune sub formă de carbonat de calciu, în centrele industriale, apa de ploaie confine acid sulfuric provenit din disolvarea bioxidului de sulf din aer, rezultat din arderea cărbunilor*. Ploaia încărcată cu acid sulfuric atacă pietrele de calcar şi tencuielile, formînd sulfatul de calciu, solubil, care se depune apoi prin evaporarea apei. Efiores-cenfele, afară de aspectul urît pe care-l dau unei construcfii, nu micşorează rezistenfă acesteia. După ce au apărut, eflorescenfele pot fi îndepărtate prin frecare cu o perie aspră şi prin spălare cu apă (pentru sărurile solubile) sau cu apă uşor acidulată, de obicei cu acid formic (pentru carbonatul de calciu, insolubil în apă), prin spălare cu apă în care s-a adăugat apă de Javel, — sau prin împroşcare cu o vînă de apă şi de abur. Penfru a evita formarea eflorescentelor trebuie să se folosească materiale cari nu confin săruri alcaline sau materii organice. Varul trebuie să fie bine stins şi mortarul, bine amestecat. Betonul sau mortarul trebuie să fie cît mai compacte, fără exces de apă, sau trebuie făcute impermeabile prin adăugarea de substanfe hidrofuge sau prin alte procedee. Trebuie împiedicată, în special, urcarea umezelii din teren, prin executarea unei izolaţii între fundafie şi teren, sau între ziduri şi fundafie. Penfru a împiedica pătrunderea apei de ploaie în zidărie se poate spoi, imediat după terminarea prizei, cu acid hidrofîuorsilicic (fluat Kessler), care formează un strat impermeabil, dar prezintă dezavantajul că întîrzie uscarea zidăriei. — Eflorescenfele pot apărea şi în cursul fabricării materialelor ceramice, datorită depunerii, după uscare sau ardere, a sărurilor solubile nevolatile (în general CaSC>4) ale materiilor prime, pe suprafefele fabricatelor ceramice, în special în apropierea muchiilor. Un mic adaus de carbonat de bariu precipită aceste săruri, în interiorul produsului, fransformîndu-le în săruri insolubile (BaS04). 3. Efiorescenţe. 2. Ped.: Aglomerafii de mici cristale aciculare de diferite săruri, cari apar în profilul anumitor tipuri de soluri, sau la suprafafa unor roci, sub formă de corpuri pulverulente, de fulgi, de cruste sau de impregnafii. Eflorescenfele se datoresc migrafiunii capilare ascendente a sărurilor solubile în umiditatea rocilor şi a solurilor, sau a celor cari se găsesc în unele ape freatice saline, sub influenfa evaporării excesive într-o atmosferă uscată. Procesul de migrafiune e selectiv, unele săruri avînd o vitesă de migrafiune mai mare decît altele. Vitesa de migrafiune depinde de natura sării, de asociafiile din solufie şi, în mare măsură, de natura rocii, adică de mediul în care se desfăşoară procesul de migrafiune. Astfel se formează, de exemplu, eflorescenfe de săruri de magneziu, sulfat de sodiu, săruri de amoniu, clorură de sodiu. Alteori eflorescenfele se formează ca depuneri de izvoare, cari conţin bicarbonafi de calciu, de fier, de mangan, etc., depunînd carbonat de calciu, hidroxizi de fier, de mangan, apoi sulf, gips, etc. în solurile saline şi alcaline, în perioadele de uscăciune, eflorescenfele sărurilor solubile apar la suprafafă sau la mică adîncime. Eflorescenfele apar răspîndife uniform în masa solurilor cu textură mijlocie, iar în solurile cu textură grea apar pe crăpături. Prezenfă eflorescenfelor în orizontul B al soiurilor de silvostepă denotă o regradare (v.). Eflorescenfele prezintă uneori şî o importanfă practică, deoarece dă cercetătorilor posibilitatea de a identifica, eventual în adîncime, zăcăminte de săruri primare. 4. Efluvii, descărcare prin Elt.: Descărcare electrică (v.) autonomă în gaze, care se manifestă printr-o luminozitafe slabă, fără încălzire mare, fără zgomot şi fără încălzirea apreciabilă a electrozilor. Apare cînd tensiunea dintre electrozi depăşeşte o anumită limită şi numai în regiunea din spajiu din jurul conductorului în care cîmpul electric depăşeşte o anumită valoare. Descărcarea prin efluvii produsă în apropierea conductoarelor unei linii electrice se mai numeşte efect corona (v. Corona, efect 5. Efiuviu, pl. efluvii. Cinem.: Urmă de voal (v.) aparte care apare pe peliculă, după developare, sub forma unor linii subfiri în evantai, îndreptate în toate direcfiile. Efluviile sînt o urmare a derulării necorespunzătoare (de obicei prea rapide) a peliculei virgine, cînd pelicula se încarcă electric şi între spirele vecine se produc descărcări. 6. Eflux, pl. efluxuri. Hidr.: Scurgerea de fluid dinfr-o masă de fluid statică sau în mişcare. 7. Efor», pl. eforturi. Rez. mat.: Acfiune ponderomotoare Interioară, care există înfr-o secfiune printr-un mediu continuu deformabil. Astfel de eforturi sînt forfele tăietoare, forţele axiale, momentele de încovoiere şi momentele de răsucire. 8. Eforf unifar. Rez. mat.: Efortul raportat la unitatea de arie a secfiunii pe care acfionează. Sin. Tensiune (v.), Efort specific. 9. ~ specific. Rez. mat.: Sin. Tensiune (v.). 10. Eforturilor, metoda generală a Sf. cs.: Metodă de calcul al sistemelor static nedeferminate (v. Static, sistem nedeterminat), caracterizată prin folosirea unui sistem de bază Eforturilor, mefoda generală a ~ 113 Eforturilor, mefoda generală a ^ (v. Bază, sisfem de obfinut din structura reală prin suprimarea unor legături, forfele de legătură respective devenind necunoscutele problemei. Sistemul de bază e o structură convenfională mai simplă -— din punctul de vedere al legăturilor — decît structura reală. Acest sistem se alege astfel, încît să poată fi calculat fie numai cu ajutorul ecuafiilor de echilibru static, în cazul sistemelor de bază static determinate, fie folosind formule gafa calculate sau rezolvări efectuate anterior, în cazul sistemelor de bază static nedeterminate. EforturHe necunoscute, introduse ca forfe de legătură pe direcfiile legăturilor suprimate, se determină prin rezolvarea unor ecuafii de condiţie, cari exprimă că pozifia deformată a sistemului de bază, sub acfiunea sarcinilor date şi a eforturilor necunoscute, coincide cu pozifia deformată a structurii reale acfionate de aceleaşi sarcini. Ecuafiile de condifie formează un sistem de n ecuafii lineare: f 8l1^’(+S12X2‘)--------------------l'81»^« + A1o = 0 (1) ditX, + di2X2+. #„1*1+8,2*2+• '+8iA+" ■+6»**£+" '+8;«*>i+Aio—0 ' +SkA+A„o-° în cari necunoscutele sînt X\, X se determină după metodele obişnuite de calcul al deplasărilor elastice (v. Deplasări elastice). Expresiile generale ale acestora sînt: (2) mximxk EI m V:MV nxinxk EA n xi^x ~ea~ - Uneori se folosesc egutoare numite e g u f o a r e cu umbre, la cari sitele au desenele filigranului în adîncime, astfel încît hîrtia obţinută are cîmpul de transparenţă mai mare, iar desenul e umbrit. O dispunere specială a egutorului pentru fabricarea hîr-iiilor cu filigrane e amplasarea cilindrului (v. fig. III) pe a doua cutie sugară, care e de construcţie specială; culisele aspiratorului (cari se pot deplasa după formatul hîrtiei) sînt elastice, pentru a se potrivi după mărimea egutorului. La această construcţie e împiedicată ridicarea băşicilor-şi a apei pe sita egutorului. Această dispoziţie se foloseşte la hîrtii subţiri şi produce filigrane foarte clare şi fără găuri, menţinînd productivitatea maşinii. 1. Ehlif. Mineral.: Dihidrit (v.) cu apă de adsorpţie. 2. Ehrhard, procedeul Mett.: Procedeu de fabricare a buteliilor şi a ţevilor de oţel fără sudură, care se realizează prin găurirea la cald, Ia o presă hidraulică, pentru obţinerea unei eboşe în formă de pahar (v. fig.), urmată de prelucrarea ///. Egufor cu ax, aşezat pe cufla aspiratoare (sugară). 1) sita maşinii; 2) egutor; 3) dispozitiv de ridicare; 4) cutie aspiratoare (sugară); 5) burete de efanşare; 6) cauciuc de etanşare longitudinal; 7) legătura la aspirator; 8) dispozitiv pentru formate; 9) dispozitiv de aşezare a egutorului. Obfinerea eboşei prin procedeul Ehrhard. a) schema instalaţiei; b şi c) mafrifa şi materia primă Ia procedeul orfginat, respectiv la procedeul modificat pentru perforarea de material rotund (secţiuni longitudinale şi transversale); 1) matriţă cu secţiunea inferioară circulară (}'), respectiv cu secţiunea în formă de triunghi cu vîrfuri rotunjite (1")i 2} placă-suporf; 3) inel de uzură amovibil; 4) capacul matrifei; 5) mandrin; 6) împingător; 7) ghidaj; 8' şl 8") materia primă cu secţiune pătrată, respectiv circulară; 9' şl 9") eboşele obţinute. prin tragere la cald, la bancul împingător (v.). Prin acest procedeu se prelucrează ţagle cu secţiune pătrată (rareori circulară) — debitate în bucăţi de 300—600 mm — prin presare în matriţe cu secţiune inelară (cu diametrul interior egal cu diametrul final al eboşei); se foloseşte un mandrin care nu străpunge semifabricatul, ci îl transformă înîr-o eboşă cu fund. Secţiunea iniţială a ţaglei e egală cu secţiunea finală, inelara, a eboşei.— Fundul eboşei se răceşte mai repede decît corpul cilindric şi devine suficient de rezistent pentru a rezista Ia apăsarea unui mandrin; eboşa se transformă în feavă prin împingerea ei (la cald, fără reîncălzire) prin filierele succesive (7—10) cu diametri din ce în ce mai mici ale unui banc împingător. Ţeava cu mandrinul din ea trece la un laminor duo de lărgire (extensor), care o lărgeşte puţin, pentru a putea fi scoasă de pe mandrin la un extractor. Urmează scoaterea ţevii de pe mandrin, tăierea capătului cu fund al ţevii şi calibrarea finală, Ia un laminor calibror. Prin acest procedeu se pot obţine ţevi cu diametri mari (normal, 60--220 mm); se mai fabrică prin acest procedeu: butelii pentru gaze comprimate (oxigen, acetilenă), ţevi de tun, etc., procesul tehnologic deosebindu-se, în unele faze, de cel general descris mai sus. V. şî sub Jeavă. s. Eicosan. Chim.: CH3—(CH2)is—CH3. Hidrocarbură din seria hidrocarburilor parafinice lineare cu 20 de atomi de carbon în moleculă. Are p. t. 36,7°, p. f. 15 mm 205°, d 0,778. Apare în două forme cristaline; e insolubil în apă, dar e solubil în orice proporţii în eter. 4. Eicosanol (1). Chim., Ind. alim.: CH3—CH2—(CH2)i6—CH2—CH2OH. Alcool linear saturat cu 20 de atomi de carbon în moleculă, corespunzător acidului arahic. Apare în proporţii mici în grăsimea (spermaceti, etc.) din capul animalelor marine, alături de alcoolul cetilic şi de ceilalţi alcooli saturaţi. în proporţii mai mari (14,6%) a fost identificat în uleiul din seminţele de Simmondsia chinensis (californica). Se prezintă ca o ceară cu p. t. 65,5°, p. f. 3 mm 220° şi d47 = 0,80 60. E solubil în eter de petrol fierbinte şi în benzen fierbinte. Sin. Alcool arahic. 5. Eîcosapentaenoic, acid Chim., Ind. alim.: Sin. Acid timnodonic (v. Timnodonic, acid ~). 6. Eicosatetraenoic, acid Chim., Ind. alim.: Sin. Acid arahidonic (v. Arahidonic, acid ^). 7. Eicosenoic, acid Chim., Ind. alim.: Sin. Acid gado-leic (v. Gadoleic, acid ~). 8. Eidofor, pl. eidofoare. Te/c.: Tub catodic de construcţie specială, folosit într-un anumit sistem de proiecţie pe ecran mare a imaginii de televiziune (v.), care realizează modularea fluxului luminos de proiecţie prin intermediul imaginii electrice (a reliefului de potenţial) create pe ecranul tubului. 9. Eileiian. Sfratigr.: Etajul inferior al Devonianului mediu, cuprins între Coblenţian (Eodevonian) la partea inferioară şi Giveţian (etajul superior al Mesodevonianului) la partea superioară. Fosilele caracteristice Eifelianului sînt tetracoralierul Cal-ceola sandalina şi brahiopodu! Spirifer cultrijugatus. Din punctul de vedere petrografic, acest etaj e reprezentat prin şisturi grezo-marnoase cu intercalaţii de calcare în regiunile centrale ale Europei (Franţa, Belgia, Germania, Polonia) şi prin calcare zoogene în regiunile mediteraneene. 10. Einsfech, maşină de cusut Ind. piei.: Sin. Maşină de cusut rama. V. sub Maşinile de cusut folosite în industria încălţămintei, sub Cusut, maşină de 11. Einsfein, pl. einsteini. 1. F/z.: Un „mol" (N^6,023*1023) de cuante de radiaţie electromagnetică. 12. Einstein. 2. Fiz.: Energia unui „mol" de cuante de radiaţie de o anumită frecvenţă, teoretic necesară pentru activarea unei molecule-gram dintr-o substanţă care absoarbe radiaţia de frecvenţa respectivă. 13. Einstein, statistică Bose-~. Fiz. V. sub Statistică. 14. Einstein-de Haas, efect Fiz., Elf.: Efect care consistă în rotirea unui corp macroscopic, ca urmare a magnetizării sau demagnetizării sale. Astfel, o bară de fier, mobilă în jurul unei axe paralele cu cîmpul, demagnetizată brusc (prin suprimarea cîmpului), capătă o mişcare de rotaţie în sens sinistrors faţa de direcţia cîmpului. Efectul poate fi amplificat magnetizînd şi demagnetizînd periodic bara, cu o Einsfeiniu 122 Ejector frecvenfă egală cu frecvenfă ei proprie, în care caz mişcarea consistă în oscilafii de rotafie la rezonanfă. 1. Einsfeiniu. Fiz., Chim.: En. Element fransuranic cu nr. at. 99. Isotopul său cel mai stabil e isofopul cu numărul de masă 253. Sin. (învechit) Ateneu. 2. Eisengarn. Ind. text.: Ţesătură de fire de bumbac, obţinută prinfr-o legătură atlaz de urzeală în cinci ife, iar Ia produsele mai fine, printr-o legătură atlaz în opt ife. în gene-neral, e vopsită într-o singură culoare; unele modele au, în lungime, fire de altă culoare (de ex. 60 de fire negre şi 4 fire albe), la intervalul de 1 ---1,5 cm. Desimea pe 1 cm: 30---60 de fire de urzeală şi 20--30 de fire de bătătură. Eisen-garnul se foloseşte pentru căptuşeli de îmbrăcăminte. 3. Ejector, pl. ejectoare. 1. Tehn.: Aparat fără organe în mişcare, folosit pentru deplasarea unui fluid prin efectul de, aspirafie şi de antrenare pe care-l prezintă un alt fluid, numit fluid motor, care are o presiune mai înaltă decît fluidul condus. Ejectorul cuprinde, în principal, urmă- > - ^ toarele elemente: un ajutaj, prin care frece fluidul motor; o cameră de amestec, în care e aspirat fluidul condus şi se amestecă cu fluidul motor; un difuzor, în care amestecul e comprimat. în ejector (v. fig. /), fluidul motor intră prin ajutajul (9), unde expan-dează de la presiunea inifială pi pînă Ia o presiune inferioară p2\ deci vitesa inifială W\ a acestui fluid creşte pînă ia o valoare w2 (care poate atinge cîteva sute de metri pe secundă) la ieşirea din ajutaj. Fluidul motor pătrunde apoi în camera de amestec {10), care comunică (de ex. prinfr-o conductă 11) cu spafiul în care se găseşte un fluid la o presiune p3 Z)' obţinute scriind echilibrul unui tetraedru infinit mic (v. fig. /) şi folosind relaţia: fn^Plx + Ply + tîz ■ Componenta normală Gn e dată de W an=zCtx c°s2 {n, x)4-Oj,cos2 (n, y) + ozcos2 (n, 2)4- + 2 cos (n, y) cos (n, 2) + 2 t zx cos (n, 2) cos (n, *) + 4*2 xxy cos (n, x) cos (n, y), obţinută scriind ecuaţia de proiecţie pe direcţia n; componenta tangenfială xn se obţine din (5) . T2=y72_fy2 ' Tn Pn °n ' (celelalte două deducîndu-se prin permutări circulare) şi reprezintă condiţiile mecanice pe cari trebuie să le satisfacă tensiunile, iar ecuaţiile de momente conduc, cînd nu există densitate de volum a cuplului care se exercită asupra corpului, la teorema parităţii tensiunilor tangenţiale (simetriei tensorului stare de tensiune): (7) T'j,z ^ zy • ^tx ^xz • ^xy ^yx ' unde funcţiunile X, Y, Z sînt componentele cartesiene ale forţei masice. Pentru a studia modul de deformare al corpului se foloseşte un sistem de coordonate considerat fix (v. fig. 111 a). Punctul corpului care coincide cu punctul geometric M (*, y, z) înainte de deformaţie se va găsi după deformare în punctul geometric M*(x*, y*, z*). Deplasarea Q = MM* e o mărime vectorială de componente u, v, w. Rezultă (8) x* = x-hu, y*=y + v, z*~z-\-w. Starea de deformaţie în jurul punctului M e caracterizată în întregime de aceste trei funcţiuni de variabilele x, y, z, dacă se elimină mişcarea de corp rigid (v. sub Deplasare 2). Elasticitate 128 Elasficifafe Cînd se trece de la un punct M(x, y, z) la un alt punct N(x+dx, y-j-dy, z + dz) infinit vecin, componentele deplasării diferă prin componentele vectorului dQ (v. fig. III b); (9) du=~ d;y-{-^ dz, etc. $x ^ ' c)z III. Componentefe vectorului deplasare (a) şi variaţia infinitezimală a vectorului deplasare (b), Distanfa dintre punctele M şi N, care înainte de defor-mafie era dată de (10) ds2~ dx2-j-dy2+dz2, după deformafie e dată de (11)d5*2=(dx + d&)2 + (d;y + d‘y)2 + (dz-fdw)2 = (1 +2 zx) dx2-b -f (1 -f2 8jy) dj2 + (1 +2 e^) dz2jr2 yyz dydz + 2 yzx dzdx + + 2 yXJ/ dxdy, unde, la deformaţii mici, (12) 3# sdx' (120 __c)^ . Q)W yJ,~dz+dy Acestea sînt relafiile lui Cauchy, cari, în cazul elasticităţii lineare, leagă deplasările de deformafiile specifice. în fiecare punct al corpului, starea de deformafie e reprezentată printr-un fensor simetric de ordinul al doilea (13) T = 1 1 2 2 ^ZX 1 1 2 ^xy sy 2 T?* 1 1 2 y*x 2 Yyz Bz no -» 4-. Eliminînd deplasările u, v, w între relafiile (12) şi (12') se găsesc următoarele grupuri de ecuaţii (ecuafiile lui B. de St. Venant), pe cari trebuie să Ie verifice deformajiile specifice (16) (16') A dx (- y* lyz dx d2ex dydz dy ’ dz / ~ dydz Fiecare dintre aceste grupuri reprezintă condifii de compatibilitate ale sistemului de ecuafii cu derivate parţiale (12), (12'). Deci, în vecinătatea unui punct oarecare din corp, nu pot exista două valori ale deplasării cari să difere mult între ele, astfel încît din punctul de vedere fizic, ecuafiile (16), (16') sînt condifii de continuitate a deformafiilor. Pentru a obfine vectorul deplasare cînd se cunoaşte ten-sorul deformafie specifică, trebuie să se găsească un sistem de integrale particulare ale ecuaţiilor complete (12), (12'), integrala generală corespunzînd mişcării de corp rigid. în cazul unui corp în mişcare, componentele deplasării devin şi funcfiuni de timp, ele putînd fi determinate prin introducerea forjelor de inerfie şi a forjelor de amortisare (proporţionale cu vitesele) în ecuaţiile de echilibru (6), sub forma , v daX d^yx dtz (17) _f+^2î+- * dx dy unde 9 e masa unităţii de volum, iar v e un coeficient de amortisare. Toate funcfiunile cari intervin depind, în acest caz, ş] de variabila temporală t. Există o anumita relafie între tensiuni şi deformafii specifice, care, pentru a fi practică din punctul de vedere al calculului, ar trebui să fie cît mai simplă. în elasticitatea lineară se ia ca lege de bază legea Iul Hooke, conform căreia deformafiile sînt proporfionale cu forjele cari le produc, şi care e aplicabilă în cazul întinderii simple a unui corp isotrop. în general, un efort pe o direcţie dă deformaţii în toate direc-fiile, cari se objin prin suprapunerea efectelor, folosind legea jui Hooke generalizată, care va fi deci de forma: * , v d2** . d** dz-+X=eW+yW 1 cele şase funcfiuni cari intervin depinzînd de variabilele cartesiene X, y, z. Considerafiile făcute asupra tensorului Ta se pot repeta asupra tensorului Te, Astfel, lungirea specifică după direcjia n e data de (14) 8w=8a;cos2(«, cos2(rc, ^) + e2 cos2 (n, z)4* + cos (n, j) cos (n, z) + yzx cos (n, z) cos (n, x) + + Yxy cos («» *) cos («, y). Neglijînd lungirile specifice în raport cu unitatea, se poate scrie deformafia specifică volumică sub forma (18) O8') ly*~~Q Tyz' unde apar trei constante elastice ale materialului: modulul de elasticitate longitudinală E, modulul de elasticitate transversală G şi coeficientul de contracjiune transversală jx. Aceste constante sînt legate prin relafia G-W' adică numai două dintre ele sînt independente. Dacă (20) © = o:t+(TJ+ffI, finind sumînd relafiile (18) membru cu membru şi (15), se objine de 1 -2 [A 0. (21) în cazul unei presiuni hidrostatice uniforme (22) rezultă x = oy = o=-p 3(1—2 n) Elasticitate 129 Elasticitate Mărimea Ej3(1 — 2 fx) se numeşte modul de diiaiafie cubica. Rezolvînd sistemul (18) în raport cu tensiunile.se obţine (24) ax=2 G-(eJC+^—y^8„^ = XEl,+2G8JCI unde se introduc constantele elastice ale lui Lame, X şi G, definite prin Zr [x E (25) ^ = (1+n)(1-2[i)' G = y(T+^' a doua constantă coincizînd cu modulul de elasticitate transversală. Din (23) rezultă că, în domeniul elastic, \i trebuie să fie cuprins între 0 şi 1/2, pentru ca ev^sO. Deci £ = (2—3)G. Pentru un corp incompresibil ^,= 1/2; în acest caz, E — 3G, iar X = oo. lnfluenfa variaţiei de temperatură se manifestă prin deformările specifice lineare pe cari le produce. Un element cu lungimea ds devine, după o astfel de deformafie, (1 4-ajT) d*, unde T e variafia de temperatură, iar a e un coeficient care nu depinde de loc şi de direcfie în cazul corpurilor omogene şi isotrope. Relafiile (18') nu suferă nici o modificare, iar relafiile (18) devin (26) sx - « T = ~E 1°X - ( *)■ fXj(x• y) sînf integrale separate (50) Constantele particulare ale sistemului de ecuafii cu variabile dfxy_ =2^ (jfrd),+j|dz+jjSdydz) • xy 1 dx2 corespunzătoare »0, ^0i W0' U>yz, ® deplasării şi rotirii ca un corp rigid, se determină pr.n con-difiile de rezemare (de fixitate în spaţiu) ale corpului. Funcţiunile armonice de două variabile Fyz, Fzx, Fxy, cari se pot lua eventual egale cu zero, sînt utile la punerea condiţiilor pe contur. în adevăr, ele apar numai în expresiile (45') ale tensiunilor tangenţiale şi pot corecta neîndeplinirea unor condiţii la limită de către acestea. Dacă în ecuaţiile de echilibru se înlocuiesc tensiunile în funcţiune de deformaţii specifice, cu ajutorul legH-lui Hooke, se obţine un sistem de trei ecuaţii care, asociat cu ecuaţiile (16) sau (16'), permite să se formuleze o rezolvare în deformaţii specifice a problemelor teoriei elasticităţii. Un astfel de mod de rezolvare a problemei nu e însă suficient de practic; de aceea, în cele trei ecuaţii găsite mai sus, se înlocuiesc deformaţiile specifice cu expresiile lor în funcţiune de deplasări, date de ecuafiile lui Cauchy (12), (12'). Se obfin astfel ecuafiile lui Lame de forma <51> ^+r=Wfe+i=,°- Elasticitate 131 Elasticitate Dacă, în lipsa forjelor masice, se derivează prima ecuaţie în raport cu x, a doua în raport cu y şi a treia în raport cu z şi se adună, se obfine (52) As„ = 0i deci deformafia specifică volumică e o funcfiune armonică. La acelaşi rezultat se poate ajunge folosind ecuaţiile (21) şi (43). Aplicînd succesiv operatorul lui Laplace ecuaţiilor (51), se găseşte că cele trei componente ale deplasării sînt funcţiuni biarmonice (53) AA^AA^=AA^=o. Mulţimea integralelor ecuaţiilor (53) include mulţimea integralelor ecuaţiilor (51), ecuaţiile (53) nefiind suficiente pentru rezolvarea problemei. Pentru rezolvarea în deplasări a problemei trebuie integrate ecuaţiile (51). Plecînd de la aceste ecuaţii, B. G. Galerkin a arătat cum se poate reprezenta starea de deformaţie a unui corp elastic cu ajutorul a trei funcţiuni biarmonice; aceste funcţiuni pot fi considerate componente ale unui vector biarmonic (vectorul lui Galerkin). Se scriu astfel componentele deplasării sub forma (54) TT^=2(1-[x)A^-^. unde funcţiunile Qzx (*, yt z), (x, y, z), Q~:z (x, y, z) sînt biarmonice (55) AA (7X= AA <7y= AA -1 Z+Xtx, wnk~wnk=^ in- constantele tt,b, tt); 1, îît, ît sînt caracteristice pentru fiecare curbă Cif rămînînd deci aceleaşi pentru două tăieturi echivalente. Invers, dacă într-un corp multiplu conex, neacţionat de sarcini exterioare, se efectuează acelaşi număr de tăieturi cari să-l transforme într-un corp simplu conex, se deplasează feţele fiecărei tăieturi cu translaţia (U^, fc>£, tt)^) şi cu rotaţia (L^, mk, ît^) şi se suprimă apoi tăieturile, lipind feţele lor în poziţia în care s-au găsit după deplasare, ia naştere în corpul multiplu conex o stare de tensiune datorită excluziv acestor deplasări. Aceste deplasări se numesc distorsiuni, iar tensiunile cari iau naştere se numesc tensiuni iniţiale. în acest caz nu se mai poate aplica teorema lui Kirchhoff, referitoare la unicitatea soluţiei problemei fundamentale a teoriei elasticităţii. Un corp elastic multiplu conex nu se găseşte neapărat în stare naturală; el poate să aibă o anumită stare de tensiune nenulă. Mai mult: starea de tensiune şi starea de deformaţie a unui corp elastic multiplu conex e determinată de sarcinile exterioare şl de cele şase 9* Elasficifafe nelineară 132 Elasficifafea solidelor anisofrdpe componente ale distorsiunii relative la fiecare dintre tăieturile cari transformă corpul din multiplu conex în simplu conex. Componentele distorsiunilor putînd fi alese arbitrar, conduc Ia o solufie multiformă. Unei repartifii arbitrare date de distorsiuni îi corespund o stare de tensiune şi o stare de deformafie anumită într-un corp multiplu conex supus acfiunii sarcinilor exterioare. Această teoremă, stabilită de Volterra, corespunde teoremei lui Kirch-hoff din cazul corpurilor simplu conexe (tot în lipsa forfelor masice). Pentru rezolvarea problemelor teoriei elasticiiăfii în cazul unui corp multiplu conex trebuie puse anumite condifii suple-mentare de univocitate a deplasărilor; se rezolvă întîi problema pentru un domeniu simplu conex, urmînd să se introducă apoi influenfă tăieturilor făcute (deci a distorsiunilor introduse). Rezultatele de mai sus sînt valabile atît timp cît se poale aplica principiul suprapunerii efectelor, adică atît timp cît deplasările elastice ale corpului nu afectează acfiunea sarcinilor exterioare. Sînt însă cazuri în cari aceste deformafii nu mai pot fi neglijate şi trebuie să se fină seamă de ele în scrierea ecuaţiilor de echilibru. în acest caz nu se mai poate demonstra că solufia e unică şi pot exista mai multe forme posibile de echilibru pentru acelaşi sistem de sarcini exterioare. Acest lucru se constată în special în problemele de stabilitate a corpurilor zvelte. Menfionăm şî faptul că, în toate cazurile în cari principiul suprapunerii efectelor e aplicabil, starea de tensiune şi starea de deformafie corespunzătoare acfiunii sarcinilor exterioare nu sînt afectate de eventualele tensiuni inifiale existente şi pot fi calculate ca şi cum nu ar fi existat tensiuni inifiale; starea de tensiune totală se obfine, în acest caz, prin suprapunerea efectelor. în cazul în care însă acest principiu nu e aplicabil, starea de tensiune dată de sarcinile exterioare nu mai poate fi determinată, dacă nu se cunosc de Ia început tensiunile inifiale. în cazul micilor mişcări ale corpurilor elastice sau în cazul infiuenfei variafiei de temperatură se pot da de asemenea solufii ale problemei în tensiuni sau în deplasări, cari generalizează pe cele indicate mai sus. 1. ~ nelineară. Rez. mat.: Elasticitate a corpurilor în care relafia dintre tensiuni şi deformafii specifice e nelineară, în acest caz, ecuafiile teoriei elasticităfii devin ecuafii nelineare. Afară de nelinearitatea fizică, nelinearitatea se mai poate introduce în teoria elasticităfii pe două căi: nelinea-ritatea geometrică (bazată pe faptul că relafiile dintre deformaţii specifice şi deplasări sînt de fapt nelineare) şi nelinearitatea mecanică (bazată pe faptul că echilibrul unui element infinit mic decupat din corp se scrie corect pe forma sa deformată). Rezultatele de mai sus servesc Ia studiul corpurilor cu deformafii finite. De asemenea, teoria nelineară a elasticităfii (nelinearitate geometrică şi nelinearitate mecanică) permite un studiu general asupra stabilităfii elastice a unui corp oarecare. 2. ~ plană. Rez. mat.: Proprietatea unui corp elastic, omogen şi isotrop, de a se găsi într-o stare de tensiune plană (placă plană acfionată de sarcini paralele cu planul median) sau într-o stare de deformafie plană (corp cilindric cu lungime mare în raport cu dimensiunile secfiunii transversale, supus la sarcini uniform distribuite în lungul generatoarelor şi normale pe direcfia lor) sub acfiunea unor anumite sarcini exterioare. în acest caz tensiunile, .deformafiile specifice şi deplasările depind numai de coordonatele x şi y. Relafiile obfinute în cazul spafial se simplifică în consecinfă (v. sub Elasticitate, şi sub Problema plană a elasticităfii). 3. ~a solidelor anisotrope. Rez. mat.: Proprietatea unui corp solid deformabil de a se deforma sub acfiunea sarcinilor exterioare, revenind ia forma şi Ia mărimea inifială după încetarea acfiunii acestor sarcini, în cazul în care corpul e anisotrop, adică nu are aceleaşi proprietăţi mecanice pe orice direcfie în vecinătatea fiecărui punct al său. Această proprietate se reprezintă prin relafia dintre tensiuni şi deformafiile specifice, care se exprimă cu ajutorul constantelor elastice ale materialului, cari formează un tensor de ordinul al patrulea (tensorul lui Hooke) (v. şi sub Constantă elastică). Relafia dintre tensiuni şi deformafii specifice se scrie, în general, sub forma 0) M-xar *lx, yz oy-Ta,+—-xy z yjyz + xy q Xxy 1 Jxy (i') V yz •yz, x av + - + -*yz vyz, zx +-------------- T, "^yr, zx ^zx, yz , vy*> *y -x~*~ q Txy ^ zx ^xy cum şi altele asemănătoare cari se obfin prin permutări circulare, unde intervin trei module de elasticitate longitudinală Ex , Ey, Ez, trei module de elasticitate transversală Gyz, G^x, Gxy , şase coeficienfi de contracfiune transversală (de tip Poisson) Pzx ^^xz’ ^xv^^yx' Sase coeficienfi de lunecare transversală (de tip Cenfov) coeficienfi de influenfă reciprocă de prima specie f\XiyZi J\xtzx' x,xy> ’Hy,yz* ^\ytnx’ ^y,xy> z,yz 1 ^y,zx • i\ZlXy, nouă coeficienfi de influenfă reciprocă de a doua specie ^yZfX i T]yZxy , V\yZlZ r ^zx,z 1 ^\xy,x • ^xy,y • ^xy,z ’ între aceste consfante elastice (36 + 6 + 9 + 9 = 36) au loc 15 relafii, datorită simetriei lor în raport cu diagonala principală. Deci rămîn 21 de constante elastice independente. în diferite cazuri particulare de anisotropie, de exemplu pentru diferitele tipuri de cristale, se obfine o formă mai simplă pentru legea lui Hooke. Pentru un corp cu un plan de simetrie elastică (corp pentru care prin orice punct al său trece un plan, paralel cu cel menţionat mai sus, bucurîndu-se de proprietatea că două direcţii simetrice în raport cu el sînt echivalente din punctul de vedere al proprietăţilor elastice) se pot scrie relafiile Vx "xy Vx y xy xy xy 1 (2) Gy l^yz rlyf xy £ GX+ £ £ G x ^y ^z ^xy xy 1 \^zx l^zy Gz ’Hz, xy £«— p~ ax v~ Gy x*y1 ^y t-'z ^xy T V yz , yz, zx V =——- -j—-----------------r iyz Q Q zx ' (2-) ¥zx, yz GyZ _^xy, Xyz + G. I Xy,y ; , Xxy az+r~ • xy în cari axa Oz e normală pe planul de simetrie elastică. în total apar 20 de constante elastice ale materialului între cari există şapte relafii date de motive de simetrie în rapor.t cu Elasticitatea solidelor isotrope 133 Elasticitatea solidelor neomogene diagonala principală; rămîn deci 13 constante elastice independente. în cazul unui corp ortotrop (corp pentru care trec prin fiecare punct trei plane de simetrie elastică, ortogonale între ele) se poate scrie Gx M-xy V'xz (3) (3') yz yz cum şi alte relafii deduse prin permutări circulare, unde apar 12 constante elastice ale materialului între cari există trei relafii date de motive de simetrie; rămîn deci nouă constante elastice independente. Se spune că un corp are o axă de simetrie elastică de ordinul nt dacă prin orice punct al său trece o axă, paralelă cu aceasta, astfel încît două direcţii oarecari, cari se suprapun după o rotafie de 2 n/n în jurul axei, sînt echivalente din punctul de vedere al proprietăţilor elastice. în baza legii indicilor raţionali, ordinul unei axe de simetrie elastică poate fi numai n~2, 3, 4, 6 sau co. în cazul unui corp cu o axă de simetrie elastică de ordinul al doilea, relafia dintre tensiuni şi deformafii specifice e de aceeaşi formă ca în cazul corpurilor cu un plan de simetrie elastică. Se numeşte corp cu isotropie transversă corpul pentru care toate planele normale la o anumită axă sînt plane isotrope (într-un punct oarecare, corpul are aceleaşi proprietăţi elastice în toate direcfiile cuprinse în aceste plane). Această axă (numită axă de monotropie) e o axă de simetrie totală, de ordinul w=oo; acest caz e identic cu cel în care există un ordin de simetrie n—6 (din punctul de vedere al relafiei dintre tensiuni şi deformafii specifice). Legea Iui Hooke se poate scrie sub forma (4) (4') 1 , \ ex=T^~^>~T'a»' s2=-^(a;c+aJ)+^. Yyz q, ' Yzx QU ’ Yxy Q G = ; li (5) IX / * z ~~E i<(yx'3r0y)^Ylt (50 unde axa Oz e axă de simetrie elastică. între cele 15 constante elastice de mai sus există opt relafii (5M) rj = v"‘ v'_v G^G7" 1V " !L ’E G = 2(1-f^)' deci rămîn şapte constante elastice independente. în cazul unui corp cu o axă de simetrie elastică de ordinul al patrulea (n — A) se poate scrie: (6) (6') 1 / \ ’ m-* 'n F (°j \iax) r» az n. x. q xy* (ax4-ol)+- Yj>z I Yx. G' iXy =|k- <0 + vxy axa Oz fiind axă de simetrie elastică. între cele nouă constante elastice există relafiile (6") E' Ji* E'' J1 E ‘ JI. G 1 unde axa de monotropie e axa Oz; între cele şapte constante elastice ale materialului există ralafiile (4) ~ 2(1+10' Rămîn cinci constante elastice independente. Pentru un corp cu o axă de simetrie elastică de ordinul al treilea (n = 3) se poate scrie ex=~W (ax-U-'T«^ deci rămîn şapte constante elastice distincte. Folosind relafiile dintre tensiuni şi deformafii specifice date mai sus, se pot studia solidele anisotrope ca şi solidele isotrope, toate celelalte ecuafii fundamentale fiind aceleaşi (ecuafiile de echilibru şi relafiile dintre deformafii specifice şi deplasări). V. sub Elasticitate. î. solidelor isotrope. Rez. mat. V. Elasticitate. 2. ~a solidelor neomogene. Rez. mat.: Elasticitatea (v.) unui corp isotrop care are mărimi de comportare elastică diferite în diferitele sale puncte. Mărimile de comportare elastică ce intervin în relafia dintre tensiuni şi deformafii specifice, cum sînt modulul de elasticitate longitudinală E, modulul de elasticitate transversală G, coeficientul de con-tracfiune transversală al lui Poisson |i, cum şi constanta elastică a Iui Lame X, depind în ‘ acest caz de coordonatele punctului respectiv. Considerat din punctul de vedere al microstructurii sale, orice corp e neomogen. Considerat însă macroscopic, proprietăţile individuale ale cristalitelor sau ale moleculelor cari îl constituie dispar, astfel încît se prezintă ca un corp omogen. La corpurile neomogene considerate mai sus, proprietăţile de neomogeneitate se manifestă însă şi în macrostructura lor. Se deosebesc corpuri cu neomogeneitate continuă şi corpuri cu neomogeneitate discontinuă. Din prima categorie pot face parte, de exemplu: pămîntul, masivele de beton supuse la variafii de temperatură neuniforme (cari capătă astfel proprietăti de neomogeneitate), etc. Din a doua categorie fac parte, de exemplu, corpurile stratificate. Studiul problemei corpurilor cu neomogeneitate continuă se face ca studiul corpurilor omogene (v. sub Elasticitate), toate celelalte ecuafii fundamentale fiind aceleaşi (ecuafiile de echilibru şi relafiile dintre deformafii specifice şi deplasări). Elasticitate, curbă de ~ 134 Elasfină Ecuafiile lui Beltrami şi Lame (pentru o rezolvare în tensiuni sau în deplasări a problemei) sînf analoge: ecuafii lineare, dar cu coeficienfi variabili. Rezolvarea problemei elasticităfii unui corp cu neomogeneitate continuă se reduce la o succesiune de probleme analoge pentru acelaşi corp, considerat însă omogen printr-o metodă iterativă de calcul. în cazul corpurilor cu neomogeneitate discontinuă se pun condifii de continuitate a deplasărilor şi a tensiunilor normale pe suprafefele cari mărginesc straturile în contact. Dacă corpul neomogen e în acelaşi timp şi anisotrop (rămî-nînd totuşi linear, din punctul de vedere al relafiei dintre tensiuni şi deformafii specifice), tofi coeficienfii elastici devin funcfiuni de coordonatele punctului. Deoarece coeficientul ii al Iui Poisson variază între limite destul de mici, se aproximează adeseori cu o constantă (o valoare medie), rămînînd ca (pentru corpurile isotrope) numai modulul de elasticitate £ (deci şi modulul de elasticitate G) să depindă de coordonatele punctului. Aceasta simplifică mult calculul practic. 1. curbă de Rez. mat.: Curbă plană care formează figura de echilibru a unei lame elastice a cărei fibră mediană e rectilinie în stare de repaus şi pe extremităfile căreia acfio-nează forje şi cupluri situate în planul lamei. Curba de elasticitate e curba integrală a ecuafiei diferenţiale y“ (1 +y'2fs *2' care se integrează prin funcfiuni eliptice. în relafia x=[-^si==dy+C2i în care c\, c2 sînt constante arbitrare, se face substitufia y2 — c\—z şi integrala se transformă în z d z V4 (z-ci)(z2-«4) Rezultă solufia generală: ±*=^-ţ(f)+C2, unde J3 (*), £ (r) sînt funcfiunile lui Weierstrass. 2. iimifă de Rez. mat.: Valoarea maximă a tensiunii care ia naştere într-un -corp' solid, supus Ia o solicitare simplă, astfel încît după încetarea acfiunii sarcinii exterioare, corpul să revină la forma inifială. Practic, se ia ca limită de elasticitate tensiunea pentru care deformafiile specifice permanente ale corpului solid nu depăşesc un anumit procent (în unele fări 0,2%; în alte fări 0,02%). Pentru unele materiale (de ex. fonta) se obfin limite de elasticitate diferite, după cum solicitarea uniaxială e de întindere sau de compresiune. Limita de elasticitate obfinută la prima solicitare la care e supus un material (cînd limita de elasticitate nu a fost niciodată depăşită pentru corpul respectiv, deoarece aparifia deformafiilor permanente atrage creşterea limitei de elasticitate) se numeşte limită de elasticitate naturală. Limita de elasticitate obfinută prin aplicarea unor tratamente mecanice la cald sau la rece se numeşte limita de elasticitate artificială. Astfel, un corp cu proprietăţi plastice poate deveni casant, şi invers. 3‘ . ~' moc^u* de Rs*. mat.: în cazul unei solicitări Ia alungiri, constanta elastică a unui material elastic isotrop şi omogen, reprezentînd raportul dintre tensiunea normală o şi lungirea specifică e în cazul solicitării axiale simple a unei bare drepte, după legea lui Hooke £ Modulul de elasticitate longitudinală E e tensiunea necesară pentru a obfine o lungire egală cu lungimea inifială a barei. El reprezintă tangenta trigonometrică a unghiului format de tangenta la curba caracteristică a materialului în origine, cu axa deformafiilor specifice. Se măsoară ca şi tensiunea în FL-2, deci în t/m2, kg/cm2 sau kg/mm2. în cazul unei forfecări, modulul de elasticitate transversală G se defineşte ca raportul dintre tensiunea tangenfială t şi lunecarea specifică y în cazul unei forfecări simple G = —, Y avînd aceeaşi ecuafie de dimensiuni. între cele două module de elasticitate există relafia r. E 2(1 +n) în care jx e coeficientul de coniracfiune transversală al lui Poisson. Deoarece acest coeficient e cuprins între 0 şi 1/2, rezultă că £ = (2«»-3) G. Pentru un corp incompresikil, [1 = 1/2; deci £ = 3 G. Pentru ofel (în kg/cm2), £ = 2,1-106; G = 8-105; pentru fontă £=7,5-105. G = 3,2-105; pentru duralumin £ = 6,9-105; pentru cupru £=1,15-105; pentru beton £ = (1,4-• *3,4)-105; pentru lemn de brad la solicitări în lungul fibrelor £= 105; pentru lemn de stejar la solicitări în lungul fibrelor £ — 1,3-105. 4. Elasticitate acustică. F/z.: Inversul rigidităfii acustice. Sin. Capacitate acustică. 5. Elasticitate înfîrziafă. Rez. mat. V. sub Corp Voigt. 6. Elasticitatea rocilor colectoare. Expl. petr.: Proprietatea rocilor colectoare de hidrocarburi de a-şi schimba în mod reversibil volumul porilor, al canalelor şi al fisurilor, sub acfiunea variafiei presiunii exterioare (litostatică, tectonică) sau a celei interioare (prin exploatare). Prin înmagazinarea elastică de energie sub această formă, ea contribuie Ia.procesul de exploatare a zăcămîntului, deoarece în cursul golirii acestuia, căderea de presiune (internă) a sistemului fluid e parfial compensată de tasarea rocii colectoare sub acfiunea presiunii litostatice (externă). Tasarea se produce prin deformarea (elastică şi eventual cu sfărîmare) localizată Ia punctele de contact ale mineralelor rocii, sau prin rearanjarea acestora într-un agregat mai compact. 7. Elastină. Chim. biol., Ind. piei.: Proteină din clasa proteinelor de susfinere. Elastina e componenta principală a fibrelor elastice din fesutul elastic al tendoanelor, al arterelor şi al vaselor de sînge, de Ia marginea inferioară a stratului reticular al dermei şi din fesuturile de legătură în general. Ea e compusă, în principal, din următorii amino-acizi: glicocol 25,8%, alanină 6,6%, leucină 21,4%, fenilala-nină 3,9% şi prolină 1,7%. Spre deosebire de colagen (v.), elastina nu se imbibă cu apă, cu acizi, sau cu alcalii şi prin încălzire cu apă sau cu acizi diluafi nu se transformă în gelatină. Elastina nu se combină cu taninurile vegetale şi cu sărurile de crom, adică fibrele ei elastice nu se tăbăcesc. Această proprietate face necesară eliminarea fibrelor elastice, înainte de tăbăcire, pentru ca să se obfină piei tăbăcite suplu. Operafiile de conservare şi înmuiere a pieilor nu influen-faază fibrele elastice din piele. Cenuşărirea produce o anumită umflare a lor; sămăluirea nu are influenfă, în timp ce prin uscarea care urmează tăbăcirii, fibrele elastice, lungi şi foarte friabile, se fărîmifează. Elasfocinetică 135 Electric Acizii şi alcaliile concentrate hidrolizează elastina cu formare de cantităţi mari de acizi monoaminafi, în special glicină şi leucină. Se deosebeşte de colagen printr-o stabilitate mai mare fafă de fermenţii proteolitici, cari prin tratare prealabilă cu apă caldă o degradează. Prin hidroliză, elastina pune în libertate următorii aminoacizi (în g la % g proteină): glicină 27,5, alanină 0,0, valină 1,0, leucină şi isoleucină 21,4, treonină 2,5, fenilalanină 3,1, tirozină 1,5, acid glutamic 2,5, prolină 14,2, oxiprolină 1,9, cistină 0,2, metionină 0,4, argi-nină 0,9 şi amoniac 0,7. Fafă de fermenfi, elastina e relativ rezistentă, însă această rezistentă e mult scăzută prin tratamente preliminare cu apă fierbinte, cu acizi sau cu baze. î. Elasfocinefică. Rez. mat.: Parte a Elastomecanicii, care se ocupă cu studiul vibraţiilor elastice ale corpurilor solide deformabile, fără a fine seamă de cauzele cari produc aceste vibrafii. V. şî sub Elasticitate. 2. Elastodinamică. Rez. mat.: Parte a Elastomecanicii, care se ocupă cu studiul vibrafiilor elastice ale corpurilor solide deformabile, finînd seamă de cauzele cari produc aceste vibrafii. V. şi sub Elasticitate. 3. Elasfomecanică. Rez. mat.: Capitol al Mecanicii corpului solid deformabil, care se ocupă cu determinarea stării de tensiune şi de deformafie într-un astfel de corp cu proprietăţi elastice, sub acfiunea sarcinilor exterioare. V. şi sub • Elasticitate. 4. Elastomer, pl. elasfomeri. Chim. tiz., Ind. chim.: Polimer natural sau sintetic care, în anumite limite de temperatură, are proprietăfi elastoplastice asemănătoare cu ale cauciucului. Dintre substanfele anorganice au caracter de elastomer: sulful elastic, seleniul elastic şi policlorura de fosfornitril, iar dintre cele organice: poliisobutilena, polistirenul, policlorura de vinii, alcoolul polivinilic, tiocolul, etc, în general, proprietăfile polimerilor pot fi modificate în acest sens prin prelucrare cu cantităfi variabile de plastifianfi. 5. Elasfosfafică. Rez. mat.: Ramură a Elastomecanicii, care studiază «echilibrul corpurilor solide deformabile, elastice. 6- Elaferif. Mineral., Ind. chim.: Amestec de hidrocarburi naturale de CwH2n, care face parte din grupul ozocheritului. Se prezintă sub formă de mase brune, uneori dure şi casante, alteori moi şi elastice, şi serveşte, în amestecuri cu anumite cauciucuri, la fabricarea unor izolanfi electrici. Artificial, elate-ritul se prepară prin încălzirea bitumului cu ulei de rapifă şi sulf. Sin. Cauciuc mineral, Cauciuc de asfalt. 7. Elbo, procedeul Poligr.: Procedeu de corectare şi retuşare galvanică, combinate cu corectarea chimică, a cilindrului de rotoheliografie (v. sub Rotoheliografie). 8* Eldoform. Farm.: Compus al acidului tanic cu albumina drojdiei de bere. Se prezintă sub formă de pulbere, de culoare cenuşie-brună, inodoră, insipidă, aproape insolubilă în acizi diluafi şi în apă; parfial solubilă în alcalii diluate. Se întrebuinţează, în Medicină, în tratamentul dispepsiilor, ca astringent intestinal, în bolile tractului intestinal, la copii şi sugari. Prin stomac trece nealterat şi acfionează, descompunîndu-se, în mediul alcalin al sucului intestinal. 9. Elecampan, esenţă de Ind. chim.: Substanfă care se extjage cu randamentul de 1—3%, prin distilarea cu vapori de apă a rădăcinii mărunfite de Inula helenium L. (Compositae), sub formă de masă solidă,, cristalină, brună, care înglobează mici cantităfi de lichid. Se topeşte între 30 şi 45°, dînd un ulei cu miros asemănător celui de labdanum, care are: d15= 1,0320, +124—155°, >*20= 1,5221 -1,5250. E solubilă în 2-3 volume alcool de 90%. Constituenţii principali ai esenţei de elecampan sînt alan-^a.ct°na isoalantolactona, pe lîngă o sescviterpenă mono-ciclică. Uleiul de elecampan se utilizează la izolarea alantolac-fonei, care e folosită ca antiseptic, expectorant şi diuretic. 10. Elective, specii Geobot. V. sub Fidelitate. 11. Elecfra. Ind. text.: Ţesătură fină, foarte deasă, dar uşoară, pentru umbrele de soare sau de ploaie, avînd urzeala de fire de bumbac pieptenat şi bătătura de mătase sau de fibre sintetice. 12. Electrargol. Farm.: Argint coloidaî, sub formă de sol, obfinut prin pulverizarea argintului pe cale electrică sub apă bidistilată, sau sub alte lichide, Ia rece. Pentru a obfine particule foarte fine şi egale, suspensia coloidală e supusă, apoi, acfiunii curenfilor de înaltă frecvenfă şi radiafiei ultraviolete. Hidrosolul obfinut confine o mare cantitate de oxid de argint, fiind necesară purificarea lui cu hidrogen sau cu hidroxid de hidrazină, într-un vas de platin. Confine 0,03—0,8 g/% cm3 solufie coloidală, care se stabilizează cu 0,5—1 g gumă arabică. Are proprietatea de catalizator de oxidare, care se opune dezvoltării bacteriilor, fiind întrebuinfat în tratamentul septicemiilor, al endocarditelor infecjioase, al febrei tifoide, etc. 13. Electraurol. Farm.: Aur coloidal, sub formă de hidrosol, obfinut pe cale electrică, analog cu electrargolul (v.). Pulverizarea metalului se accelerează adăugînd mediului de disper-siune (apă bidistilată) mici cantităfi de hidroxid de sodiu. Hidrosolul obfinut confine 0,015"'-0,025% aur coloidal, adău-gîndu-se, ca stabilizant, 1 % gumă arabică. Se întrebuinfează ca antitoxic, ca antitermic şi antiinfecfios în meningită, scarlatină, septicemii, etc.; activează fagocitoza şi grăbeşte cicatrizarea rănilor. Sin. lonoid de aur, Hidrosol de aur. 14. Electref, pl. electrefi. Fiz., Elf.: Corp care prezintă la temperatura ambiantă polarizafie electrică permanentă, fără a fi deformat. Nu sînt, deci, electrefi cristalele cari prezintă polarizafie permanentă piroelectrică sau piezoelectrică. De obicei nu se consideră electrefi nici corpurile feroelectrice (seignetto-elec-trice), cari prezintă polarizafie remanentă datorită unui efect de isterezis şi a căror polarizafie depinde apreciabil de intensitatea cîmpului electric. Electrefii propriu-zişi se prepară aplicînd un cîmp electric intens (>104 V/cm) anumitor substanfe în stare topită (amestecuri de răşini şi ceruri, de exemplu ceară de Carnauba) şi lăsîndu-le să se solidifice în prezenta acestui cîmp. Prin acest proces, polarizarea indusă în starea lichidă e „îngheţată" în starea solidă şi persistă chiar după suprimarea cîmpului. Deoarece orice izolant electric are o conductivitate electrică diferită de zero, sarcinile de polarizafie — echivalente stării de polarizafie a electretului — sînt neutralizate cu timpul de sarcini libere, aduse prin conducfie sau prin convecfie (prin mediul interior sau prin cel exterior), de exemplu prin aerosoli încărcafi. De aceea „viafa" unui electret e limitată dsşi, în condifii de izolare electrică foarte strictă (de ex. prin închiderea în capsule ermetice), polarizafia permanentă se poate conserva timp de cîfiva ani. Interpretarea atomică a procesului de formare a electrefilor nu e încă pusă la punct. După cît se pare, unele molecule (eventual chiar agregate moleculare) îşi păstrează momentul electric indus, deoarece agitafia termică e incapabilă să distrugă în timp scurt configurafia de sarcini realizată în prezenfa cîmpului. în acest caz, starea de polarizafie „permanentă" nu ar fi decît o stare metastabilă, lipsită de proprietăţile unei veritabile stări de echilibru termodinamic (în contrast, de exemplu, cu polarizafia electrică permanentă a unui corp feroelec-trie). Densitatea de suprafafă a sarcinii de polarizafie localizată pe fefele opuse ale unui electret e de ordinul a 2X1 O*5 C/m2. îs. Electric. 1. Fiz., Elf.: Calitatea de a se referi la stările şi la transformările de stare ale cîmpului electric (v. Cîmp electric, sub Cîmp 6), la stările şi Ia transformările de stare ale corpurilor electrizate (v. Electrizare, stare de ~), sau Ia stările şi transformările asociate prezenfei curentului electric (v.). Electric 136 Electrificare Exemple: mărimi electrice (intensitatea cîmpului electric, inducţia electrică, sarcina electrică, momentul electric, energia electrică, curentul electric, etc.), fenomene electrice (încărcarea electrică, descărcarea electrică, polarizafia electrică, conducfia electrică, etc.), dispozitive, aparate, maşini şi instrumente de măsură electrice (condensatorul electric, motorul electric, crono-metrul electric, etc.). 1. Electric. 2. Fiz., Elf.: Sin. Electromagnetic (v.). (Accepţiune improprie.) 2. Electrice, manifestaţii ~ în atmosferă. Mefeor..* Descărcările electrice naturale din atmosferă (v. Descărcare atmosferică) reprezentate de fulger, trăsnet, etc. Fulger: Descărcare electrică disruptivă în nori sau între nori şi sol. Se produce cînd intensitatea cîmpului electric din atmosferă depăşeşte rigiditatea dialectrică locală a atmosferei. Traiectoria descărcării se luminează şi constituie fulgerul. Prin neutralizarea sarcinilor electrice se produce o variaţie bruscă a cîmpului electric terestru local, intensitatea lui crescînd sau scă-zînd (trăsnet indirect). Lungimea fulgerului obişnuit e de 2-*-3 km, vitesa lui de propagare e de circa 100 km/s, iar durata, între 0,001 şi 0,02 s; intensitatea curentului e de 10 000—20 000 A, iar tensiunea electrică, de 30***200 MV. Descărcarea e însoţită de emitere de perturbaţii electromagnetice amortisate (cari constituie paraziţii atmosferici) şi de trenuri de unde sonore foarte puternice (tunete). Fulger de căldură: Fulger în nori de convecfie locală, produşi de ascensiunea aerului în urma încălzirii din cursul zilei; în general, nu e însofit de precipitaţii. Fulger difuz: Fulger produs în interiorul unui nor şi avînd un aspect luminos difuz, repartizat în toată masa lui. Fulger globular: Descărcare a cărei formaţiune luminoasă are aspectul unei sfere care se deplasează sub influenţa curenţilor de aer, coborînd spre pămînt şi ocolind, în general, obstacolele. Dispare brusc, fie cu explozie, fie fără zgomot. Fulger în mătănii: Fulger globular care apare sub forma unui şirag de globuri mici, luminoase. Trăsnet: Descărcare electrică disruptivă între un nor (de furtună) şi pămînt, care se produce prin interiorul unor „canale" de aer ionizat, mult ramificate. Diametrul canalelor e de cîţi\a decimetri. Descărcarea începe în interiorul norului şi e pregătită de o serie de descărcări prealabile, cari se succed la intervale de cîteva sutimi de secundă. Fiecare descărcare prealabilă luminează ramificaţiile celei precedente, pe cari le depăşeşte puţin. Toate aceste descărcări formează faza progresivă, după care urmează descărcarea principală. Puţin înainte de aceasta, una sau mai multe egrete luminoase pornesc de la sol, spre canalele descărcărilor prealabile, îndată ce se unesc cele două descărcări prealabile se produce o descărcare (sau se produc mai multe descărcări, succesive), care porneşte de Ia sol şi ajunge în nor, constituind faza regresivă. Trăsnetele sînt însoţite de asemenea de tunete. 3. Electrician, pl. electricieni: Inginer, tehnician sau lucrător specializat în aplicaţiile practice ale Electrotehnicii, Elecfro-energeticii sau Electrocomunicaţiilor. 4. Electricitate. 1. Fiz., Elf.: Sarcină electrică (v.). e. Electricitate. 2. Fiz.: Ramură a Fizicii (v.), care se ocupa cu studiul fenomenelor electrice în cari manifestaţiile magnetice lipsesc sau pot fi ignorate. Ea constituie ramura Electromagnetismului care se ocupă cu studiul fenomenelor electromagnetice caracterizabile complet numai cu ajutorul mărimilor electrice; are două părţi principale: Electrostatica (v.) şi Electrocinetica (v.). 6. Electricitate. 3. F/z.: Sin. Electromagnetism (v.). (Accepţiune improprie.) 7. Electricitate animală. F/z., B/o/.: Fenomenele electrice, şi în particular elecfrocinetice, cari însoţesc activitatea organelor şi a ţesuturilor vii. Curenţii electrici cari însoţesc această activitate — numiţi şi biocurenţi — au intensitate foarte mică şi pot fi identificaţi numai cu galvanometre de mare rezistenţă interioară şi de mare sensibilitate (de ex. cu gal-vanometrul cu coardă tip Einthowen). Există însă şi animale (unii peşti) cari pot produce descărcări electrice foarte puternice, capabile să amorţească prada urmărită, sau un adversar. Se deosebesc curenţi de demarca re (constataţi cînd o bornă a galvanometrului e în contact cu un punct al suprafeţei normale a unui organ, iar cealaltă bornă, cu un punct al suprafeţei alterate) şi curenţi de acţiune (însoţesc starea activă a unui organ), cari indică modul cum decurg fazele active ale unor organe. O mare importanţă clinică au fenomenele electrice ale activităţii cardiace, care poate fi înregistrată prin electrocardiograme. 8. Electricitate atmosferică. Meteor.: Ramură a Meteorologiei, care se ocupă cu fenomenele electrice din atmosferă, şi anume: starea electrică normală a atmosferei (regimul ion/zării naturale a aerului, caracterele ionilor atmosferici, conductibilitatea aerului, cîmpul electric al atmosferei şi acţiunea acestuia asupra ionilor), sarcina electrică a precipitaţiilor, fenomenele electrice din norii de furtună (repartiţia sarcinilor electrice în nori, fulgerul, trăsnetul şi perturbaţiile produse în cîmpul electric al atmosferei), şi propagarea undelor electromagnetice în atmosferă (absorpţia, reflexiunea şi difuziunea undelor centimetrice şi milimetrice în troposferă, ionosfera şi acţiunea ei asupra undelor scurte, medii şi lungi, şi paraziţii atmosferici). V. şî Electrice, manifestaţii ~ în atmosferă. 9. Electricitate terestră. Geo/.; Fenomenele din interiorul scoarţei pămîntului, cari cauzează sau sînt produse de curenţii electrici. Aceşti curenţi, numiţi curenţi telurici, pot fi identificaţi cu galvanometre de precizie. Se presupune că tensiunea electromotoare care stabileşte aceşti curenţi electrici se datoreşte prezenţei de mase minerale pe cale de alterare la suprafaţă, a căror parte mai adîncă rămîne nealterată. Ordinul de mărime al cîmpului electric potenţial corespunzător e de 0,1 V/km, putînd atinge, în cazuri rare, 1 V/km sau mai mult. Unele minerale, ca: pirita, mispichelul, galena, magnetitul, piroluzitul, grafitul, etc.f au o conductivitate electrică mai mare, ca şi metalele respective. Conductivitatea electrică a rocilor e determinată de deplasarea ionilor disolvaţi şi disociaţi în apa care impregnează porii rocilor şi ea depinde de volumul şi distribuţia porilor, de fracţiunea de pori umplută cu apă şi de conductivitatea acestei ape. Sursele de tensiune electromotoare, rocile şi mineralele, fiind răspîndite neuniform în scoarţa pămîntului, densitatea curentului teluric corespunzător e neuniformă, putînd atinge local valori anormal de mari, ceea ce indică concentraţii locale de minerale şi de roci cu conductivitate electrică mare. Pe studiul acestor curenţi se bazează metoda de prospecţiune electrometrică. V. Prospecţiune electrometrică, sub Prospecţiune. io. Electrificare. Elf.: Ansamblul lucrărilor de introducere a utilizării largi a energiei electrice în economia naţională (industrie, agricultură, transporturi şi comunicaţii), în viaţa social-culturală şi în consumul casnic. Cum regiunile unei ţări în cari se găseşte energia primară (hidraulică sau a combustibililor) coincid numai uneori cu regiunile de consum intens, energia trebuie să fie transferată din regiunile de ocurenţă în locurile de consum. Aceasta se poate face economic transformînd energia primară în energie electromagnetică, în mari centrale electrice, transportînd această energie spre consumatori prin reţele electrice de transport, de înaltă tensiune, cari interconectează centralele între ele şi cu regiunile de consum, — şi distribuind-o consumatorilor prin reţele electrice de distribuţie, spre a o Electrificare, coeficient efectiv de ~ 137 Electroacustică utiliza sub forma de care au nevoie. Toate acestea sînt lucrări de electrificare. Electrificarea permite, din punctul de vedere tehnic, asigurarea continuităţii serviciului şi furnisarea energiei electrice la parametrii ceruţi, făcînd posibilă extinderea mecanizării şi a automatizării, iar din punctul de vedere economic, gospodărirea rafională a resurselor naturale de energie, sporirea productivităţii muncii (prin mecanizare, automatizare, etc.), cu investifii just propor{ionate. în electrificarea proceselor industriale se înlocuiesc cu energie electrică celelalte forme de energie cari trebuie transmise pentru alimentarea cu energie a sistemelor fizico-chimice folosite în acel proces (cînd aceasta e justificată din punctul de vedere tehnico-economic: de exemplu, înlocuirea transmisiunilor mecanice acţionate de maşini cu abur prin motoare electrice de acţionare individuală). în electrificarea căilor ferate, locomotivele de alt tip se înlocuiesc cu locomotive electrice alimentate printr-o reţea de alimentare specială, din centrale sau staţiuni electrice speciale. Prin electrificarea rurală se introduce utilizarea energiei electrice în agricultură şi în gospodăria rurală. Electrificarea ţărilor e una dintre principalele acţiuni teh-nico-economice ale epocii actuale. Rolul ei în construirea socialismului e cuprins în cunoscuta formulă a lui V. I. Lenin: „Comunismul este Puterea sovietică plus electrificarea întregii ţări". Rolul ei în Republica Populară Romînă e subliniat în raportul asupra Planului de electrificare, în care s-au pus în toată amploarea bazele gospodăririi raţionale a surselor noastre de energie: „Dezvoltarea industriei noastre socialiste pe baza electrificării este cheia creării bazei economice a socialismului". i- coeficient efectiv de Elf.: Cîtul dintre energia electrică totală consumată de receptoarele electrice, într-un anumit interval de timp, şi energia totală consumată, în acelaşi interval de timp, de toate receptoarele unui consumator. 2. coeficient potenţial de Elf.: Cîtul dintre puterea totală instalată a receptoarelor electrice şi puterea totală instalată a tuturor receptoarelor unui consumator. 3. Electrizare. 1. Fiz., Elf.: Aducerea unui corp în stare de electrizare (v.). 4. stare de F/z., Elf.: Starea fizică a corpurilor în care acestea sînt supuse unor acţiuni ponderomotoare — forţe şi momente — dacă sînt situate (în repaus) într-un cîmp de forţe de aceeaşi natură ca forţele cari se exercită între corpuri chimic diferite, după ce sînt frecate între ele şi apoi separate unele de altele. Corpurile cari se găsesc în stare de electrizare se numesc corpuri electrizate, iar acţiunea în urma căreia corpuri neelectrizate ajung în această stare se numeşte electrizare. Cîmpul de forţe în care se exercită acţiuni ponderomotoare asupra corpurilor electrizate în repaus se numeşte cîmp electric (v. şî sub Cîmp 6). Starea de electrizare se manifestă atît prin exercitarea de forţe asupra corpurilor electrizate situate într-un cîmp electric, cît şi prin producerea cîmpului electric de către corpurile electrizate (v. sub Cîmp electric). Starea de electrizare a corpurilor se caracterizează prin două mărimi primitive de stare a acestora*: una scalară, numită sarcină electrică (v.), şi una vectorială, numită moment electric (v.). Dacă sarcina electrică a unei porţiuni oarecari a unui corp e diferită de zero, starea de electrizare a corpului se numeşte stare de încărcare electrică, iar corpul se numeşte. încărcat electric (sau încărcat cu electricitate), şi anume pozitivTsau negativ, după cum sarcina lui electrică e mai mare sau mai mică decît zero. Dacă momentul electric al unei porţiuni oarecari a unui corp e diferit de zero, starea de electrizare a corpului se numeşte stare de polarizafie electrică, iar corpul se numeşte polarizat electric, şi anume temporar sau permanent, după cum această stare depinde sau nu depinde de intensitatea cîmpului electric în care se găseşte corpul. Starea de electrizare a particulelor elementare încărcate e o caracteristică intrinsecă şi invariabilă a lor, sarcina electrică corespunzătoare — numită sarcină elementară sau cuantă electrică (notată cu e sau cu qo) — fiind aceeaşi în modul, pentru toate particulele elementare încărcate pozitiv (pozi-troni, protoni, mesoni pozitivi) sau negativ (electroni, anti-protoni, mesoni negativi) (qo& 1,6* IO'19 C). Există şi particule elementare neutre (neutrino, neutron, etc.). Sistemele microscopice de particule elementare pot avea atît sarcină electrică — ionii — (cînd numărul particulelor de un nume e diferit de cel de nume contrar, sarcina rezultantă fiind un multiplu exact al cuantei electrice elementare), cît şi moment electric microscopic (cînd centrul repartiţiei particulelor pozitive nu coincide cu centrul repartiţiei particulelor negative). Starea de electrizare macroscopică a corpurilor, constituite dintr-un număr enorm de particule elemsntare legate (cu posibilitatea ds deplasare limitată la un acelaşi atom sau la o aceeaşi moleculă) şi libere (cu posibilitatea de deplasare ilimi-tată, cum sînt electronii în metale), provine: fie din excesul sau din lipsa de particule încărcate şi libere, de un anumit nume, de obicei de electroni (starea de încărcare electrică), fie din existenţa unei componente ordonate a momentelor electrice microscopice ale atomilor şi moleculelor (starea de polarizaţie electrică). Particulele elementare sau sistemele de particule, cari au moment magnetic şi se găsesc în mişcare faţă de un referenţial inerţial, prezintă faţă de acest referenţial un moment electric de natură pur relativistă. încărcarea electrică a corpurilor se poate obţine prin frecare (electrizare prin frecare; v. sub Triboelectricitate), prin contact intim (v. Tensiune de contact), prin atingerea unui conductor de un alt corp electrizat (contact conductiv sau galvanic), prin aducerea unui conductor într-un cîmp electric exterior (influenţă electrostatică, v.)f prin acţiuni electrochimice (v. Pilă electrică), prin iradiere cu lumină sau cu alte radiaţii (v. Fotoelectric, efect lonizare, etc.), prin încălzirea conductoarelor (emisiune electronică), etc. Polarizafia electrică a corpurilor se poate obţine prin simpla aducere într-un cîmp electric exterior (polarizarea temporară a d/electricilor), prin deformare (v. Piezoelectricitate), prin încălzire (v. Piroelectricitate), prin tratament termic sub acţiunea unui cîmp electric (v. Electret), etc. Pe fenomenele de electrizare prin frecare şi prin influen|ă se bazează maşinile electrostatice (v.). în anumite industrii (textilă, a cauciucului, a pielăriei, poligrafică, a explozivilor, etc.), procesul tehnologic favorizează apariţia unei încărcări cu sarcină electrică — de obicei prin frecare şi influenţă — susceptibilă de a provoca descărcări electrice, avarii, incendii, şi explozii, astfel încît adeseori e necesar să se ia măsuri de protecţie, cari consistă fie în împiedicarea producerii sarcinilor electrice, fie în asigurarea scurgerii şi neutralizării lor înainte de a produce neajunsuri (de ex. descărcări electrice). Aceste ultime fenomene, numite fenomene de electrizare statică în industrii, sînt foarte instabile şi greu de controlat din cauza dependenţei lor de condiţiile climatice (în special de umiditate). 5. Electrizare. 2. Fiz., Elf.: Aducerea unui corp în stare de încărcare electrică. în acest sens, mai restrîns, termenul electrizare e sinonim cu cel de încărcare cu sarcină electrică şi nu include acţiunea de polarizare electrică (v.) a corpurilor. 6. Eiectro. Meft.: Amestec de cianură de sodiu şi de alte săruri de sodiu, folosit ca mediu carburant, la cianizarea pieselor de oţel. E foarte toxic. (Nume comercial.) 7. Electroacustică. Fiz., Elf.: Ramură a Acusticii tehnice, care studiază transformarea oscilaţiilor acustice (oscilaţiile sonore Elecfroalimenfare 138 Electrocar propriu-zise, cum şi cele ultrasonore, respectiv infrasonore, cu frecvenţe mai înalte, respectiv mai joase decît cele audibile), în oscilaţii electromagnetice — şi reciproc, — cum şi metodele şi mijloacele de măsură corespunzătoare, şi diferitele aplicaţii ale acestor transformări. Semnalele electrice corespunzătoare unor oscilaţii acustice se numesc şi semnale electroacusîice. Principalele obiective ale Elecfroacuşficii sînt următoarele: studiul traductoareior (transformatoarelor) electroacusfice, folosite pentru transformarea semnalelor (energiei) electroacustice în semnale (energie) electromagnetice, şi reciproc (microfoane, doze, difuzoare, căşti, etc.); studiul transmisiunii semnaleîor electroacustice şi al calităţii acestei transmisiuni; studiul problemelor de Acustică fiziologică, din punctul de vedere al importanţei efectelor fiziologice în problemele transformării şi transmisiunii semnalelor electroacustice; studiul metodelor şi al mijloacelor de măsurare pe cale electromagnetică a mărimilor acustice; studiul metodelor şi al mijloacelor de înregistrare şi redare pe cale electromagnetică a semnalelor acustice; studiul sonorizării încăperilor şî al spaţiilor deschise cu ajutorul unor instalaţii electroacustice (instalaţii de difuzoare, etc.); studiul analogiilor mecano-electrice cari permit rezolvarea problemelor de Acustică pe scheme electrice echivalente; etc. Deşi se studiază adeseori împreună, nu constituie preocupări ale Electroacusticii acele obiective ale Acusticii tehnice în cari nu intervine transformarea oscilaţiilor acustice în oscilaţii electromagnetice şi reciproc, cum sînt: propagarea oscilaţiilor sonore în spaţii închise şi deschise, cîmpurile sonore; reflexiunea, refracţia, difracţia, transmisiunea şi absorpţia undelor sonore; acustica încăperilor, tratamentul acustic şi izolaţia acustică, etc. 1. Elecfroalimenfare. Elf., Tehn.: Sin. Alimentare cu energie electrică (v.). 2. Elecfroanaliză. Chim. fiz.: Totalitatea metodelor electro-chimice folosite în analiza chimică cantitativă. Electroanaliza cuprinde Electrogravimetria şi Electrotitrimetria, care, la rîndul ei, cuprinde Conductometria, Potenţiomefria, Poiarografia, etc. V. şl sub Analiză chimică. 3. Elecfroasomare. /nd. alim.: Procedeu de asomare a animalelor tăiate în abatoare, bazată pe acţiunea de scurtă durată a curentului electric de o anumită tensiune, asupra sistemului nervos central, care produce o paralizie cu pierderea cunoştinţei pentru timpul cît se face sîngerarea. Procedeul e introdus industrial la asomarea porcilor şi, parţial, la asomarea cornutelor. 4. Elecfrobefon. Maf. cs.: Beton încălzit electric cu ajutorul electrozilor. (Termenul e impropriu pentru această accepţiune.) V. sub Betonarea pe timp friguros (sub Betonare). 5. Elecfrobus. Expl. pefr.: Sin. Electrofor (v. sub Foraj 3). 6. Elecfrobus, pl. electrobuse. Transp.: Automobil de transport în comun, cu motor electric, alimentat de la o baterie de acumulatoare. 7. Elecfrocalibru, pl. electrocalibre. Ms,: Sin. Comparator electric. V. sub Comparator de lungimi. 8. Elecfrocalorice, efecte F/z., Elf.: Efecte cari consistă în dezvoltarea de căldură la trecerea unui curent electric. Se deosebesc efecfe elecfrocalorice reversibile, în cari căldura dezvoltată în unitatea de timp e proporţională cu intensitatea curentului, schimbîndu-şi semnul odată cu aceasta (v. Peltier, efect ^; Thomson, efect ~), şi efecfe electro-calorice ireversibile, în cari căldura dezvoltată în unitatea de timp e proporţională cu pătratul acestei intensităţi, fiind mereu pozitivă (v. Joule-Lenz, efect ~). Echivalentul în lucru mecanic al transformării de energie inferioară în conductoare parcurse de curent electric (din energie electromagnetică în alte forme de energie) se numeşte lucru de conducfie. în cazul efectelor elecfrocalorice, lucrul de conducţie efectuat de cîmp asupra conductoarelor e transmis de acestea mediului sub formă de căldură. Se numeşte uneori echivalent electrocaloric valoarea numerică a unităţii de energie electromagnetică exprimată în unităţi de căldură (de ex. 1 kWh = 860 kcal). 9. Electrocapâlar, fenomen F/z.: Fenomen care depinde de variaţia constantei capilare la suprafaţa de separaţie a două fluide, în funcţiune de diferenţa de potenţial stabilită între aceste fluide. 10. Electrocar, pl. electrocare. Transp.: Cărucior autopropulsat, acţionat electric. Electrocarele se folosesc pentru transportul de materiale (de ordinul cîtcrva zeci de kilograme pînă la cîteva tone) în fabrici, ateliere, gărî, depozite, diverse exploatări, etc., pe distanţe scurte (maximum cîteva sute de metri), cu opriri dese, pe drumuri bune sau pe pardoseală bine întreţinută. Au vitese de 5--10 km/h. Energia electrică necesară pentru acţionare e furnisafă de o baterie de acumulatoare, transportată de electrocar. Părţile principale ale unui electrocar sînt următoarele: şasiul cu trei sau cu patru roţi de rulare; unu sau două motoare electrice de tracţiune; mecanismul de transmitere a mişcării de la motor la roţile motoare; dispozitivele de susţinere sau de prindere a sarcinilor de transportat; mecanismele respective de acţionare; bateria de acumulatoare şi aparatele electrice de comandă şi protecţie. După poziţia conducătorului, se deosebesc electrocare cu conducere de pe scaun, din picioare sau de jos. După mărimea sarcinii, există o mare varietate de construcţii. După modul de susţinere a sarcinii, se deosebesc: Electrocare-platformă, cari servesc de obicei la transportul unor sarcini de 1—1,5 t, acestea putînd fi încărcate pe o platformă plană (v. fig. /). Acest tip are patru roţi de rulare (echipate cu bandaje de cauciucuri pline sau I. Electrocar-platformă. I) şasiu; 2) roti; 3) baterie de acumulatoare, 4) motor electric de tracţiune; 5) transmisiune cardanică; 6) diferenţial; 7) controler; 8) manşa de comandă a controlerului; 9) maneta mecanismului de direcţie; IC) scara conductorului; II) pedala frînei; 12) suspensiunea bateriei de acumulatoare; 13) amortisoare; 14) pîrghiile de întoarcere ale direcţiei. cu cauciucuri pneumatice), dintre cari două sînt roţi motoare acţionate de unu sau de două motoare electrice, iar celelalte două sînt direcţionale, cuplate cu maneta de direcţie. Sub platformă e aşezată bateria de acumulatoare; conducătorul stă în picioare. Se construiesc şî electrocare speciale, cu platformă pentru sarcini de la 10---40 t, cari servesc la Electrocardiograf 139 Elecfrocaufer transportul unor sarcini mari plane (table de ofel) în uzine metalurgice. Electrocare sfivuitoare, cari sînt echipate cu dispozitive speciale de apucare şi ridicare pe verticală (pînă la înălfimea de 3*«*4 m) a sarcinilor (de la 0,5—5 t). Există o varietate mare de electrocare de acest tip; cele mai cunoscute sînt cele cu furci de ridicare (v. fig. II). Electrocarul Z 5 / /' II. Electrocar stivuifor cu furci. 1) şasiu; 2) osie motoare; 3) roti alergătoare; 4) stîlp (catarg); 5) furci de stivuire; 6) scaun; 7) manete pentru ridicarea şi coborîrea furcilor şi pentru înclinarea catargului; 8) volan; 9) frînă de m/nă; Î0) baterie de acumulatoare. e echipat cu un motor electric, care acfionează osia anterioară motoare; separat, un motocompresor cu ulei serveşte la alimentarea sistemului hidraulic de ridicare a furcilor. Alte tipuri de dispozitive de ridicare sînt construite pentru a putea deplasa şi stivui sarcini cu forme cilindrice (butoaie), tubulare, granuloase, sîrme în colaci, etc. Electrocare-fracfoare, cari servesc la tracta-rea unor cărucioare-platformă, avînd forja de tracfiune la cîrlig de la cîteva sute de kilograme Ia mai multe tone. Se construiesc cu trei sau cu patru rofi de rulare echipate cu bandaje de cauciuc plin sau cu cauciucuri pneumatice. î. Electrocardiograf, pl; electrocardiografe. V. sub Electrocardiografie. 2. Electrocardiografie. Elt., Biol.: Metodă de diagnostic medical bazată pe înregistrarea curenţilor de acţiune ai inimii (v. sub Electricitate animală). Fiecare con-tracfiune musculară, în special a miocardului, e a-sociată cu un curent de acfiune, care o precede. Curenţi muşchiului cardiac ajung, prin diversele fe-suturi, şl la supra-fafa corpului, un-desîntcaptafiprin electrozi şi conduşi la aparatul de înregistrare, electrocardiograful, care are în principal un galvanometru sensibil. Se foloseşte schema din fig. /, iar în instalabile mai noi, schema din fig. II. în primul caz e utilizat un galvanometru 8 I. Schema galvanometrului cu coardă. 1) film; 2) oglindă cu fantă; 3) microscop de proiecţie; 4) coardă; 5) electromagnet; 6) lentilă convergentă; 7) disc de cronometrare; 8) sursă de lumină; A şi 8) electrozi. cu coardă de cuarf, îmbrăcată în argint (Einthowen); vibraţiile coardei Ia trecerea diverşilor curenţi sînt înregistrate pe o hîrtie sensibilă la lumină, care se derulează uniform, obfinîndu-se astfel electrocardiograma. în schema din fig. II se foloseşte un electrocardiograf cu amplificare, compus în principal dintr-un galvano-metru cu oglindă şi din tuburi amplificatoare. Electrozii pentru derivarea curenfilor de acfiune cardiaci pot fi aplicafi între diferite puncte ale corpului; practicele cele mai uzuale sînt prezentate în fig. III. 1) film; 2) lentilă; 3) oglindă; 4) galvanometru; 5) sursă de lumină; 6) baterie; 7) tuburi III» Moduri de aplicare a amplificatoare; A şi B) electrozi. electrozilor. Electrocardiograma inimilor bolnave are aspect diferit de aceea a inimilor sănătoase (v. fig. IV). 10mm- wv IV. Electrocardiogramă normală. J) atriogramă; 2) ventriculogramă; 3) diastolă; 4) sistolă; 5) perioadă cardiaca. Ea cuprinde următoarele părfi: undele P, Q, R, S şi T, cu formă, durată şi amplitudine caracteristice, din a căror analiză amănunfită se pot formula concluzii calitative şi topografice asupra muşchiului cardiac. Electrocardiografia prezintă importanfă în practica clinică, ajutînd la stabilirea diagnosticului în anumite afecfiuni ale miocardului. 3. Electrocardiogramă, pl. electrocardiograme. V. sub Electrocardiografie. 4'. Electrocafadin. Chim. fiz.: Procedeu de sterilizare a apei, trecînd prin ea, în curent continuu, ioni de argint, cari sînt sterilizatori. 5. Elecfrocaufer, pl. electrocautere. Elt., Biol.: Instrument de cauterizare a fesuturilor organice vii cu ajutorul unui conductor electric pe care curentul electric îl încălzeşte la temperatură înaltă. frocînefic, pofenfial ~ 141 Elecfrocoordonafograf nateriale. Faza cu permitivifatea mai mare se încarcă :ina electrică fiind datorită unei adsorpfii selective a există în cantităfi foarte mici, chiar în apa pură, — chimb de ioni între dielectricul solid şi apă. afectele de deplasare a fazelor fac parte electro-eplasarea fazei lichide în raport cu faza solidă b capilar sau printr-o diafragmă) şi electroforeza (de-zei solide — particulă coloidă — fafă de lichid), rcarea diferită a fazelor se referă potenţialul de 3 (aparifia unei diferenfe de potenţial între preci- d, la depunerea unui precipitat) şi potenfialul de parifia unei diferente de potenfial între extremi-tub capilar prin care curge un lichid sub influenta nfe de presiune exterioară), irocinetic, potenfial Chim. fiz.: Diferenţă de are apare la interfaţa solid-lichid, datorită unui strat blu. Suprafafa solidului se încarcă cu sarcini electrice mit nume, iar suprafafa lichidului, în contact, se sarcini electrice de nume contrar. în cazul sistemului peretele sticlei se încarcă negativ fafă de apă, care pozitiv. O comportare analogă au cele mai multe ide. substanfe solide, în special cele de natură bazică încarcă pozitiv fafă de apă. La multe sisteme solid-enfialul electrocinetic e cuprins între 0,03 şi 0,06 V. onilor în faza lichidă influenţează valoarea potenfia-rocinetlc (v. sub Coloid). :trocinetică. Elf.: Ramură a Electromagnetismului, care fările şi fenomenele stafionare şî cuasistaţionare cari în conductoarele electrice parcurse de curenfii elec-jnducfie. mele principale ale Electrocineticii sînf: determinarea electrice stafionare şi cuasistafionare şi a cîmpului 3tic (cîmpul densităfii de curent) în interiorul con->r electrice; studiul refelelor de curent continuu; ■npurilor electrice imprimate; studiul fenomenologic )pic al conductibililătii electrice a solidelor, lichidelor ; etc. e mărimile electrice din Electrostatică (v.), în Electro-nai intervin: o nouă mărime primitivă, intensitatea electric de conducfie i, cum şi mărimile derivate :ătoare: densitatea curentului de conducfie /, con-electrică G = i/u, rezistenfa electrică i? = 1/G = ^/i, tea Q, conductivitatea electrică 1/{>, tensiunea elec-re ue sau e = §(£ + £i)dr, etc. acteristică a conductoarelor în regim electrocinetic în dezvoltarea de căldură prin efect electrocaloric I, la temperaturi nu prea joase (efect Joule-Lenz). menfine o stare etectrocinetică în conductoare e deci jn aport de energie (cu excepfia supraconductoarelor, ituie un caz particular, al cărui studiu depăşeşte cadrul asice a Electromagnetismului). ile fundamentale ale regimului electrocinetic stafionar ictoarelor sînt următoarele: _ _ ma potenţialului electric stafionar (ţ£dr=0); legea electric {§D ăA~Kq)) legea transformării energiei în tare (care exprimă densitatea de volum a puterii trans-din electromagnetică în alte forme pj=EJ)\ teorema ăfii curentului electric ($/d^4 = 0); legea polarizafiei (D = e£, cu e«8o, deoarece polarizafia conductoarelor cei neglijabilă); legea conducfiei electrice (£4- E — qJ) i Ohm). La aceste legi se adaugă şi alte legi de material, afie mai restrînsă: legea electrolizei, legea cîmpuri-imate de natură voltaică, etc. (pentru notafii, v. şî atică). Conductoarele parcurse de curent produc totdeauna cîmp magnetic, însă fenomenele legate de cîmpul magnetic nu interesează în studiul stărilor electrocinetice stafionare. Teoremele principale ale Electrocineticii sînt: teorema super-pozifiei, teorema refracfiei liniilor de curent la interfafa dintre două conductoare, teoremele circuitelor şi refelelor electrice, teoremele reprezentării electrostatice a cîmpurilor electrocinetice, etc. Metodele folosite pentru determinarea cîmpurilor electrocinetice în conductoare masive sînt analoge celor din Electrostatică (v.). în conductoare omogene (şi fără cîmp imprimat), sarcinile electrice se repartizează pe suprafefele de discontinuitate; se obfin, între mărimile „electrocinetice" E, u, V, Ji 11 G Ş* ai aceleaşi relafii ca între mărimile analoge „electrostatice" E, u, V, D, %q, %C şi e, conductoarelor din Electrostatică corespunzîndu-le conductoarele practic perfecte (a^oo) din Electrocinetică. Deci, în condifii de asemănare geometrică, fiecărei probleme de Electrostatică îi corespunde o problemă analogă de Eiectrocinetică, cu aceeaşi structură a liniilor de cîmp. Solufiile celor două probleme se obfin una din alta, prin substituirea mărimilor analoge. 3. Elecfrocoagulare. Elf., Biol.: Procedeu folosit în chirurgie, bazat pe coagularea protoplasmei prin căldura dezvoltată de un curent electric. 4. Electrocolor, procedeul Meff.: Procedeu de electro-colorare a obiectelor de cupru sau de aliaje de cupru, de nichel, şi de crom, care consistă în depunerea unui strat fin de oxid de cupru pe suprafafa pieselor cufundate într-o baie electrolitică constituită din solufii de săruri de cupru. Piesele se aşază la catod; ca anod se foloseşte tablă de cupru pur. Lucrînd cu un curent foarte slab (0,4 V şi 0,1 A/dm2), se formează pe suprafafa pieselor un strat subfire de oxid de cupru, care are culori diferite, în raport cu grosimea lui. Electroliza poate dura 1**-30 de minute, după coloraţia dorită. Stratul depus fiind subfire, trebuie protejat cu un lac. Se obfin culori foarte variate, de nuanfe diferite, de la roşu deschis pînă la negru. 5. Electrocolorarea metalelor. Mefg., Meff.: Tratament electrochimic de suprafafare fără jştrat de adaus, pentru colorarea obiectelor metalice, care consistă în tratarea acestora într-o baie electrolitică, a cărei compozifie depinde de felul metalului tratat şi de culoarea dorită. Obiectele de cupru, sau de aliaje de cupru, de nichel şi de crom, pot fi colorate în roşu, brun sau negru, de nuanfe diferite, prin procedeul electrocolor (v. Electrocolor, procedeul ~), sau prin oxidare electrolitică (v. ş] Baie de suprafafare fără strat de adaus, Baie de oxidare, sub Baie 5). Aluminiul şi aliajele lui se colorează rapid prin oxidare electrolitică (v. sub Oxidare), de exemplu prin eloxare (v.). Obiectele de ofel pot fi colorate prin procedeul electrocolor, după cupra-rea electrolitică (v.). V. şî sub Baie de colorare, sub Baie 5. 6. Elecfrocomunicaţie, pl. electrocomunicafii. Te/c.: Transmisiune de informafii prin mijloace electromagnetice. Elecfro-comunicafiile sînt principalul gen de telecomunicafii (v.); ele se clasifică în electrocomunicafii pe fire (de ex.: telefonie, telegrafie) şi în radiocomunicafii (de ex.: radiodifuziune, radio-telefonie, radiotelegrafie). Electrocomunicafiile pe fire folosesc, pentru transmiterea informafiei, varierea parametrilor unui curent electric continuu sau alternativ care străbate un circuit închis; radiocomunicafiile folosesc unde electromagnetice modulate, propagate în spafiu liber sau ghidate. 7. Electrocomunicafii. Te/c.: Tehnica electrocomunicafiilor (v. Electrocomunicafie). 8. Eiecfrocoordonafograf, pl. electrocoordonatografe. Fofgrm.: Instrument montat la stereorestitutoarele de precizie, folosit la trasarea automată electrică a curbelor de nivel şi a planimetriei după stereomodelul obfinut în aparatul de Eledrocoordonatomefru 142 Electrocufiune stereorestitufie (v.). Instrumentul are două game de raporturi de lucru, fiecare avînd cîte 23 de raporturi, şi anume: Prima gamă, între 1:3 şi 3:1; a doua gamă, între 1:6 şi 1,5:1. între scara stereomodelului şi scara hărţii de pe planşeta electrocoordonatografului, afară de raportul 1 se pot lua, la instrument, diferite valori de amplificare sau de micşorare. î. Elecfrocoordonatomefru, pl. electrocoordonafomefre. Fotgrm.: Instrument montat la stereorestitutoarele (v.) de precizie, care e folosit la măsurarea automată a coordonatelor punctelor de pe stereomodelul (v.) obfinut în aparatul de stereorestitufie. La unele stereorestitutoare, el face parte integrantă din acele aparate, ca de exemplu: stereoplani-graful Cg cu electrocoordonatometru, autograful A7, etc.; la alte stereorestitutoare e ataşabil, ca de exemplu: fofomulti-plex Md III, fotostereograful, fotocartograful, etc. 2. Elecfrocortină. Chim. biol.: Hormon cu structură ste-roidă, produs şi izolat recent din scoarfa (cortexul) glande- OH h3c O-------HC h2 C ./ \ Ho C H2 /cv HC CH c- CO—CH2OH CH / \ ch2 I ch2 ch2 H H2 suprarenale. Se găseşte, în cantităfi foarte mici, în fesutul acestor glande (din 500 kg glande suprarenale au fost izolate 20 mg elecfrocortină). Prezintă cea mai mare activitate dintre tofi hormonii corticoizi cunoscuţi pînă acum. 0=C Acţionează asupra echilibrului electrolifi-lor şi al apei, promo-vînd eliminarea potasiului şi reţinerea sodiului în organism. Se întrebuinţează în tratamentul insuficienţei glandelor suprarenale (0,1 —0,2 mg zilnic). Sin. Aldosteronă. 3. Electrocorund. Ind. st. c.: Produs obţinut prin topirea în cuptoare electrice (asemănătoare celor folosite la carbid sau la ferosiiiciu), la temperatura de 2000°, a unui amestec de bauxit cu cărbune (cocs) şi cu unele adausuri. Culoarea lui variază de la alb (cînd conţine 98—99% AI2Os) pînă la albastru, negru sau cafeniu^ (cînd conţine 94—96% Al203). Componenţii secundari (Si02, Fe203, Ti02) determină scăderea temperaturii de topire şi măresc coeficientul de dilataţie lineară. Procedeul pentru fabricarea electrocorundului e discontinuu; amestecul de materii prime principale se adaugă treptat pînă la umplerea cuvei cuptorului şi, după ce şarja s-a topit, se face adausul (de corecţie) de materii secundare. Vitesa de răcire influenţează calităţile produsului. în unele procedee se face răcirea în curent de apă. Masa răcită se concasează şi se macină, după care se separă pe fracţiuni, de la 0,1—4 mm. Procesul de sfărîmare se conduce astfel, încît particulele să aibă muchiile ascuţite. Uneori se aplică şi un tratament chimic, pentru ascuţirea muchiilor particulelor; de exemplu folosirea unei băi calde (circa 500°) de acid boric, fosforic, fluorhidric, etc., în care sînt introduse fracţiunile de electrocorund măcinat. Separarea fracţiunilor măcinate se face prin sitare, sau cu aer ori cu apă. Consumul de energie electrică fiind mare (4800—9600 kWh/t, după calitatea produsului), această industrie s-a dezvoltat acolo unde curentul electric e ieftin. Produsul de calitatea I, cu conţinut mare în Al203 (98—99%) şi mic în Si02 şi Ti02, se foloseşte pentru pietre preţioase artificiale şi pentru abrazive, iar produsele de calitatea II servesc la fabricarea maselor refractare. Sin. Elecfro-rubin, Electrit, Corundit, Corrafin, Derubin, Durai, Abrazit, Aloxit, Alundum, Sirubin, Dynamidon, Diamantin. (Numiri comerciale.) 4. Elecfrocratic, sol Chim. fiz.: Sol liofob, a cărui stabilitate e datorită, în principal, forţelor electrice de repulsie dintre particulele coloidale încărcate. 5. Electrocrisfalizare. Chim. fiz.: Procesul de aparifie şi de creştere a cristalelor de metal rezultate la depunerea catodică a metalelor prin electroliza unei soluţii apoase a unei sări metalice. Legătura dintre cristale, mărirea germenilor cristalini şi mărirea cristalelor depind, pe lîngă proprietăţile metalului, de un număr mare de factori exteriori: concentraţia soluţiei, densitatea curentului, temperatura de lucru, electrolitul folosit, prezenţa substanţei superficiale active. Electrocristalizarea prezintă importanţă practică în galvano-fehnică, deoarece de structura şi de textura metalului depus depind duritatea, rezistenţa mecanică, reflexiunea luminii, elasticitatea, etc. 6. Eiecfroculfură. Elf., Biol.: Procedeu de activare a dezvoltării vegetalelor cu ajutorul cîmpului electric de înaltă sau de joasă frecvenţă. 7. Elacfrocuplaj, pl. electrocuplaje. C. f.: Electromagnet cu ajutorul căruia „semnalele" mecanice, în special semafoarele, pot fi aduse, automat, de tren, în poziţia de oprire. Sub acţiunea unui curent electric, electrocuplajul stabileşte Schema unui semnal echipat cu electrocuplaj. a) electromagnet excitat; b) electromagnet neexdtat; J) electromagnet; 2) articulafie; 3) transmisiunea de sîrmă a semnalului; 4) paleta semaforului. o legăiură mecanică rigidă între transmisiunea care acţionează semnalul şi paleta acestuia; la întreruperea curentului din circuitul electrocuplajului, legătura mecanică dintre paleta semnalului şi transmisiune se întrerupe, paleta trecînd în P9ziţia de oprire. , 8. Electrocuprol. Farm.: Cupru coloidal, sub formă de hidrosol, care se obţine prin pulverizare, pe cale electrică, ca şi electrargolul (v.). Se prezintă sub formă de lichid, de culoare bruna-neagră, conţinînd 0,014—0,07% Cu, parţial oxidat. Se stabilizează cu gumă arabică şi gelatină. Se întrebuinţează în combaterea septicemiilor streptococice şi stafilococice; în neoplasme s-au obfinut unele rezultate, inconstante, de ameliorare a stării generale, cu disparifia durerilor şi micşorarea neoplasmului. Sin. Cuprion, Cuprase. 9. Electrocutare. Elf., Biol.: Provocarea de efecte patologice sau suprimarea viefii unui organism Ia trecerea prin el a unui curent electric .mai intens decît valoarea pe care o poate suporta fără neajunsuri (v. şi Electrocufiune). 10. Electrocufiune. Elf., Biol.: Ansamblul efectelor patologice — şocuri electrice, electrotraumafisme, sau suprimarea viefii — pe cari le are asupra unui organism viu trecerea prin el a unui curent electric, de intensitate superioară inten-sităfii maxime pe care organismul o poate suporta fără neajunsuri. Circumsfanfele cele mai frecvente în cari se produce electrocufiunea accidentală: atingerea de conductoare sub tensiune (neizolate sau insuficient izolate); atingerea unor structuri mfetalice cari, obişnuit, nu sînt sub tensiune, dar cari incidental au/ajuns sub tensiune; producerea unei des- Electrod 143 Electrod de electroliză mA 500r 500 \ wo 200- M-- HO' 20- 10: 0,1 2 ydo wo s 60100 I. Curenful elecfrîc periculos în funcfiune de durafa contactului. cărcări electrice la apropierea prea mare de o instalaţie sub înaltă tensiune; contactul cu o instalafie de joasă tensiune, în care s-a stabilit incidental o tensiune înaltă prin atingere sau prin inducfie de la o instalafie de înaltă tensiune, etc. Natura şi amploarea efectelor electrocufiunii asupra omului depind de: frecventa, intensitatea şi traseul curentului în corp, cum şi de durata acfiunii lui. Frecvenfele cele mai periculoase sînt între 40 şi 60 Hz; în afara acestor limite, efectele sînt mai slabe (curenfii de înaltă frecvenfă de peste 10 000 Hz nu exercită nici o ac}iune periculoasă asupra omului). Valorile limită de la cari curentul e periculos depind de durata trecerii lui prin corp (v. fig. I), efectele fiind cu atît mai grave cu cît durata aceasta e mai mare. în curent alternativ, la o durată de contact scurta, se poate considera intensitatea de 50 mA ca limita de la care încep pericole grave pentru un om normal (dacă traseul curentului străbate regiunea inimii), şi intensitatea de 25 mA ca limita pînă la care securitatea e completă. în curent continuu, limitele sînt mai mari. Astfel, curentului alternativ de 25 mA îi corespunde un curent continuu de 50-100 mA. Rezistenfa de contact Include atît rezistenfa de contact la intrarea curentului (între corp şi conductorul atins), cît şi rezistenfa de contact la ieşirea curentului (în general, de contact cu solul). Aceste rezistente de contact sînt foarte variabile (între sute şi sute de mii de ohmi), ele depinzînd de numeroşi factori, şi intervin în mod deciziv în valoarea curentului considerat. Rezistenfa corpului, datorită în principal pielii, care e asimilabilă unui izolant, depinde de: grosimea pielii, starea ei de umiditate şi de salinitate, presiunea de contact, valoarea cîmpului electric, forma şi intensitatea curentului, densitatea de curent la contact, durata trecerii curentului, etc., fiind cuprinsă între 500 Q şi 5000 Q (v. fig. //). Considerînd 500 Q rezistenta ohmică totală minimă şi 50 mA intensitatea periculoasă, rezultă că limita superioară a tensiunilor ne-periculoase e de 25 V. De aceea, instalafiile cari funcţionează la tensiuni sub 50 V curent continuu, 24 V curent monofazat, 24 V între faze, în refele trifazate cu neutrul izolat, şi 42 V între faze, în refele trifazate cu neutrul pus direct la pămînt, pot fi considerate instalaţii de foarte joasă tensiune. Accidentele cele mai frecvente sînt datorite tensiunilor joase (peste limitele menfionate), instalafiile respective fiind cele mai răspînglite şi mai II. Rezisfenfa ohmică a corpului uman. a) confact mînă-mînă; b) confacf mînă-picior; 1) piesa afinsă, mediul uscaf; 2) piesa afinsă, mediul umed, încălţăminte uscaiă; 3) piesa apucafă, mediul uscaf sau piesa afinsă umedă; 4) piesa apucafă umedă, încălfăminfe uscafă; 5) piesa apucafă, mediul uscaf, mîna uscafă; 6 şi 7) piesa apucafă, mediul ilscaf, mîna umedă; 8) pielea rănifă sau uscafă, piesa apucată; 9) piesa apucafă, mediul uscaf. accesibile persoanelor insuficient avizate asupra pericolelor posibile. La tensiunea de 110 V, în cazul unei rezistenfe totale de trecere a curentului prin corpul uman de 5000 Q, rezultă o intensitate de 22 mA, care nu prezintă pericol pentru indivizi normali. Se întîlnesc însă frecvent cazuri în cari rezistenfa fiind sub valoarea menfionată, curentul atinge valori periculoase. Instalafiile la tensiune peste 110 V prezintă pericole mai mari în cazul electrocufiunii. Moartea prin electrocufiune poate fi datorită inhibifiei centrilor bulbari, avînd ca efect principal oprirea respiraţiei şi asfixia, care devine definitivă după un timp relativ lung (terapeutica de aplicat unui electrocutat trebuind să fie aceeaşi ca unui înecat, adică respirafia artificială), sau datorită acfiunii paralizante a curentului electric asupra inimii, manifestată printr-un ritm cardiac foarte rapid (fibrilafie) (respirafia artificială nemaifiind indicată în acest caz). Din cauza imposibilităţii de a şti, în general, dacă moartea unui electrocutat e reală sau aparentă, trebuie să se aplice victimei acelaşi tratament ca unui înecat. Protecfia contra producerii electrocufiunii se obfine prin: folosirea de tensiuni nepericuloase, executarea receptoarelor de energie electrică în condifii cari să evite posibilitatea atingerii părfilor sub tensiune, executarea instalaţiilor electrice în condifii de izolare suficientă, folosirea de mijloace cari să mărească izolarea electrică a persoanelor, şi a anumitor dispozifii speciale în instalaţii electrice (punere la pămînt, punere la neutru). î. Electrod, pl. electrozi. 1. F/z., Elf.: Corp conductor electric de clasa întîi (cu conductibilitate electronică, v. sub Conductor electric 2), prin care intră curenful electric dintr-un mediu sau din vid, sau prin care iese din acest mediu sau din vid. Electrodul prin care curenful electric intră în mediu (sau în vid) se numeşte anod, iar cel prin care iese, cafod. Electrodul are, de regulă, conductivitatea electrică mult mai mare decît a mediului, care poate fi solid, lichid sau gazos, conductor de clasa întîi (electronic) sau de clasa a doua (electrolitic), etc. 2. ~ de bujîe. Ut.: Electrod de sîrmă inoxidabilă, fixat pe armatura metalică a unei bujii, a cărui extremitate e terminată la distanfa de circa 0,4 mm de la electrodul ei central (cuiul bujiei). între electrodul central (cuiul) şi electrod se produce scînteia de aprindere a amestecului carburant (v. fig. III sub Bujie). Sin. Electrod de masă. 3. ~ de cuptor electric. Elf., Metg.: Electrod folosit pentru a forma arcul electric, care e sursa de căldură în procesul electrotermic. Arcul se poate produce între doi electrozi sau între electrod şi cuva de material conductor a cuptorului (de ex. în procesul de fabricafie a carburii de calciu). Electrodul se fabrică, de obicei, din pulbere de cărbune natural (grafit, antracit, etc.) sau artificial (cărbune de retortă, cocs de cărbune sau de petrol, funingine, etc.), curăfită, care să dea cît mai pufină cenuşă, amestecată cu un liant (de obicei gudron cu puţine materii volatile), comprimată şi încălzită la o temperatură înaltă, sau de metal (de ex. catodul cuptorului electric Girod). Prin acest procedeu, liantul cocsifică, iar masa obfine calităfile necesare: rezistenţă mecanică, conductivitate electrică mare şi stabilitate mare la temperaturi înalte. Electrozii au secţiune circulară sau pătrată. Legătura dintre electrozi se face prin nipluri de acelaşi material ca electrozii. 4. ~ de electroliză. Chim. fiz.: Electrod folosit în băile de electroliză. Un electrod care funcţionează cu o faţă ca pol pozitiv, iar cu cealaltă ca pol negativ, într-o celulă de electroliză, se numeşte electrod bipolar. El are rolul de perete despărţitor între compartimentele în cari segmentează celula electrolitică. Electrozii de la extremităţi, legaţi direct la sursa de curent, sînt electrozi unipolari, unul fiind legat la polul negativ, iar celălalt, la polul pozitiv. Electrod de lampă 144 Electrod de sudură După natura băii, se deosebesc: electrozi pentru electroliza sărurilor topite, electrozi pentru electroliza solufiilor apoase, şi electrozi cu buzunare. Electrozii pentru electroliza sărurilor topite sînt electrozi de cărbune (de ex. pentru obţinerea aluminiului din bauxit), sau de metal (de ex. anodul de nichel şi catoduî de fier, din electroliza hidroxidului de sodiu). Electrozii pentru electroliza solufiilor apoase. La afinarea electrolitică a unui metal, prin electroliza unei soluţii a unei sari a metalului, anodul e turnat din metalul impur, iar catodul e format din bare sau din tablă subţire de metal pur. în electroliza soluţiilor pentru obţinerea mefaioizilor, electrozii sînt formaţi dintr-un material care nu e atacat în procesul de electroliză; de exemplu: cărbune, magnetit (în electroliza clorurilor alcaline), carbură de siliciu (în fabricaţia sodei caustice), platin, etc. Electrozii cu buzunare sînt formaţi dintr-un tub metalic, compartimentat în mai multe spaţii interioare. Sînt folosiţi în industria electrolizei apei, la prepararea hidrogenului. 1. ~ de lampă. Elf.: Conductoarele prin cari se alimentează filamentul lămpilor cu incandescenţă sau între cari se produce descărcarea electrică la lămpile cu descărcare în gaze. 2. ~ de lampă cu arc. Elf.: Sin. Cărbune de arc electric (v.). 3. '"■' de mufafor. Elf.: Electrod care face parte din construcţia unui mutator. Mutatoru! are doi sau mai mulţi electrozi; dioda cu vid (kenotronul) şi dioda cu gaz (gazotronul) au numai catod şi anod; trioda cu gaz (tiratronul) are un electrod în plus—grila de comandă —, uneori şi al patrulea electrod, grila-ecran; tuburile redresoare cu arc de mercur au, pe lîngă acestea, şi electrozi auxiliari: electrod de aprindere sau de pornire (pentru amorsarea arcului în tub) şi anozi de excitaţie (pentru menţinerea unei ionizaţii minime în interiorul tubului). 4. ^ de pornire. 1. Elf.: Electrod de baie electrotermică, cu săruri, pentru tratamente termice, folosit ca electrod auxiliar, la începutul topirii băii. Din cauza slabei conductivităţi a sării solide, distanţa dintre electrozii de pornire e mică, de cîţiva centimetri. După ce o parte din sare s-a topit, electrozii de pornire sînt înlocuiţi cu electrozi cu funcţionare normală. 5. ~ de pornire. 2. Elf.: Electrod de mufafor, folosit ca electrod auxiliar pentru aprinderea arcului electric din muta-1or, Ia punerea lui în funcţiune. 6. ~ de redresor. Elt. V. Electrod de mutator, şi Electrod de tub electronic. 7. ~ de sudură. Meff.: Vergea metalică sau de cărbune, folosită ca electrod la sudarea prin topire cu arc electric, prin care poate trece un curent electric, pentru a se forma un arc de sudură între capătul liber al acesteia şi obiectul de sudat. Sudura se formează, fie prin topirea electrodului, dacă acesta e o vergea metalică, fie prin topirea unei sîrme introduse în arcul de sudură, dacă electrodul e de cărbune sau de un metal infuzibil. La unele procedee de sudare, arcul se menţine între doi electrozi, cari pot fi vergele metalice infuzibile (de wolfram, la procedeul cu hidrogen atomic) sau de cărbune (la procedeul Zerener). La procedeele de sudare prin rezistenţă, cei doi electrozi sînt formaţi din vîrfuri de cupru sau de aliaj de cupru, şi sînt răciţi în interior prin circulaţie cu apă. în aceste cazuri, formele electrozilor depind de procedeul respectiv, şi anume: electrozi cilindrici la sudarea prin puncte, role Ia sudarea în linie, electrozi plaţi la sudarea prin puncte multiple, etc. La procedeele de sudare prin topire, la cari electrodul are ş] rolul de metal de adaus, electrozii folosiţi sînt pentru suduri de îmbinare sau pentru suduri de încărcare. Pentru procedeul de sudare în baie de zgură, electrodul poate fi şî cu secţiune plată. La tăierea electrică se folosesc electrozi metalici sau de cărbune. La sudări şi tăieri în apă, electrozii sînt impregnaţi cu un strat impermeabil. Electrozii metalici se confecţionează prin tragere (trefilare) sau-prin turnare, iar cei de cărbune, prin presare. Electrodul tras e o vergea metalică obţinută prin trefilare, eventual avînd o inimă formată din materiale ionizante şi protectoare. Aspectul suprafeţei poate fi lucios sau mat, iar uneori electrodul e arămit (v. Electrod neînvelit). Electrodul turnat e o vergea obţinută prin turnare, care poate fi învelită sau neînvelită, după procedeul la care e utilizata. în general, electrodul turnat se foloseşte la sudarea fontei la cald, la metale neferoase, Ia aliaje dure (sormait), sau la oţeluri bogat aliate (încărcarea de scule aşchietoare). După natura materialului, se deosebesc: electrozi de cărbune şi electrozi de metal. Electrodul de cărbune eo bară, de regulă cilindrică, de cărbune amorf sau de grafit, care se foloseşte, fie la suduri prin topirea marginilor metalului de bază, fie la suduri cu ajutorul unei sîrme de adaus. La procedeul de sudare Bernados se utilizează un singur electrod, care constituie catodul circuitului electric, iar la procedeul Zerener se utilizează doi electrozi, unul catod şi celălalt anod. Electrodul metalic eo vergea de metal fuzibil sau infuzibil, cu diametru mic, folosită la procedeele de sudare prin topire. La procedeul universal de sudare Slavianov, electrodul metalic e o vergea neînvelită sau învelită, constituită dintr-un metal fuzibil (oţel, cupru, aluminiu, etc.), care prin topire formează sudura, celălalt electrod fiind însăşi piesa de sudat. La procedeele cu arc electric în mediu de gaz protector, numite procedee cu hidrogen atomic, electrozii sînt formaţi din două vergele metalice de fuzibilitate foarte mică (de ex. de wolfram), arcul electric fiind produs între cei doi electrozi, cari sînt scăldaţi fiecare de cîte un curent de hidrogen. La alte procedee în mediu de gaz protector (de ex. argon, heliu, bioxid de carbon) se foloseşte fie un electrod infuzibil (de wolfram) şi o sîrmă de adaus care se introduce în arc pentru a forma sudura, fie un electrod fuzibil, cu avans progresiv (mecanizat) spre arcul electric şi, prin topire, formează sudura. La procedeele de sudare sub flux sau în baie de zgură, electrodul sau electrozii (în cazul arcelor multiple) sînt sîrme de oţel în colaci (sau oţel plat), cu avans progresiv (mecanizat) spre baia de sudură. La sudarea fontei Ia cald, electrodul metalic e o bară de fontă, în general neînvelită. După forma exterioară, se deosebesc electrozi înveliţi şi electrozi neînveliţi. Electrod blanc: Sin. Electrod neînvelit (v.). Electrod gol: Sin. Electrod neînvelit (v.). Electrodul învelit e acoperit la suprafaţă cu un strat de înveliş, format din substanţe ionizante şi protectoare, amestecate cu lianţi. Tensiunea arcului în timpul sudării e de 18***30V, iar densitatea de curent e de 8-‘*20 A/mm2, în funcţiune de calitatea învelişului şi de procedeul de sudare. Rolul învelişului e de a menţine uşor arcul electric, de a proteja baia de sudură de influenţa dăunătoare a oxige-.nului şi a azotului din aer, de a produce alierea metalului depus, etc., ceea ce se asigură fie prin zgura formată din topirea învelişului, fie prin gazele degajate de arderea componenţilor învelişului. Materialele folosite în învelişurile electrozilor sînt ionizante, zgurifiante, dezoxidante, gazeifiante, componenţi de adaus, etc.; după natura componenţilor, învelişurile pot fi acide, bazice, celulozice, oxidante, cu titan, cu conţinut de pulberi metalice, etc. învelişul poate fi subţire, mediu sau gros, în funcţiune de grosimea stratului de învelire, fiind de la 5«**50% din diametrul electrodului, uneori chiar mai gros. Electrod de sudură 145 Elecfrod de sudură Procesul tehnologic de fabricare a electrozilor învelifi cuprinde următoarele faze: prepararea sîrm&i, prepararea maselor de învelire, învelirea electrozilor, uscarea şi, eventual, calcinarea, ambalarea. învelişul se depune prin imersare sau prin presare, rareori prin înfăşurare. Electrodul învelit prin înfăşurare are învelişul aplicat între spire de sfoară de asbest sau de hîrtie, îmbibată cu masă de protecfie. Aceşti electrozi sînt adualmente foarte rar folosifi. Electrodul învelit prin imersare are la suprafafă un strat sau mai multe straturi (în cazul electrozilor cu înveliş gros) de substanţe protectoare şi ionizante, cari se fixează prin adeziune. Prezintă dezavantajul că nu se poate obţine o centricitate bună între sîrmă şi înveliş, din care cauză procesul de sudare se dereglează. Prin acest procedeu se fabrică, industrial, numai electrozi subjiri învelifi. Electrodul învelit prin presare are la suprafafă un strat mijlociu sau gros de înveliş aplicat prin presare. Aceşti electrozi sînt utilizafi în proporţia de peste 95% şi se fabrică la prese speciale. Fig. / reprezintă principiul de fabricare a electro- -zilor: se introduce sîrma 1, cu ajutorul unor role 2, în cavitatea 3 a capului presei, unde masa de învelire, presată de un piston 4, se depune pe sîrmă. Ajutajul 5, prin care iese electrodul învelit 6, e calibrat la di- ’ mensiunea necesară tipului de electrod (sîrmă plus învelişul electrodului). Procesul matizat. Electrodul neînvelit eo sîrmă laminată sau trasă (trefilată), în bare sau în colaci, şi supusă unui tratament de recoacere. La sudarea manuală, sîrma neînvelită se foloseşte rar, din cauza calităfii necorespunzătoare a sudurii. La sudarea automată sub flux, electrodul e o sîrmă în colaci de ofel carbon sau de ofel aliat, care avansează continuu în arc, fiind condusă de capul de sudură al automatului; se. folosesc densităfi de curent de 50*‘*100 A/mm2. Electrozii neînvelifi pentru sudarea cu arc descoperit pot fi cu inimă sau fără inimă. Electrodul neînvelit cu inimă are un miez (numit inimă) constituit din substanfe ionizante şi protectoare, care elimină parfial influenfa dăunătoare a azotului şi a oxigenului din aer, ionizînd regiunea spafială a arcului, pentru menţinerea mai uşoară a acestuia. Se fabrică din blocuri de ofel, cu un orificiu la mijloc, în care substanfele necesare se introduc înainte de laminare. Aceşti electrozi, cu cari se obfin suduri de calităfi medii, se folosesc la sudări de încărcare sau la sudări de îmbinare în spaţii închise, deoarece degajă pufin fum. După rolul lor, se deosebesc electrozi pentru încărcare, pentru îmbinare, etc. Elecfrod tubular pentru încărcare: Electrod, în general învelit, constituit dintr-un tub de ofel, în care se introduc feroaliaje sau carburi metalice pulverulente. Se foloseşte la încărcarea sculelor supuse la uzuri mari sau la depuneri de ofeluri bogat aliate. Electrod pentru tăiere electrică: Electrod învelit, gros şi greu fuzibil, sau electrod de cărbune, care suportă curenfii electrici necesari la tăiere, cu 50* • *100% mai mari decît cei folosifi la sudare. Pentru scurgerea topi- Principiul da fabricaţie a electrozilor învelifi prin presare. de fabricare e complet aufo- turii, suprafafa de tăiere trebuie înclinată. Calitatea tăieturii e inferioară, iar productivitatea e redusă. Pentru tăierea oxielectrică se foloseşte electrodul tubular învelit (v. fig. II). Prin canalul electrodului se trimite curentul de oxigen necesar tăierii, după amorsarea p—3 Secţiunea-a arcului; învelişul e ne- ^ cesar menfinerii arcu- Isllşgjgjgg lui în bune condifii. Cu Electrod pentru tăiere electrică. III. Electrod pentru sudare automata. 1) metal de aport; 2) masă nemetalică. electrozi tubulari se pot tăia atît ofeluri obişnuite, cît şi ofelul inoxidabil, fonta, cuprul, aluminiul, etc. Elecfrod pentru sudare automată: Electrod cu un profil potrivit pentru fixarea masei protectoare (v. fig. ///), folosit la sudarea automată cu arc descoperit. La sudarea automată cu arc acoperit (sub flux), electrodul e o sîrmă trasă în colaci (v. Electrod neînvelit). Elecfrod pentru sudare cu arc înecat Electrod cu înveliş foarte gros, la care raportul dintre greutatea învelişului şi greutatea vergelei e între 40 şi 60%. Operafia de sudare se execută prin rezemarea electrodului pe piesă, iar arcul se menfine înecat în viziera formată la capătul electrodului. Se obfin suduri de calitate, pătrunderi mari şi productivităfi mărite. Electrod cu pătrundere adîncă: Electrod învelit cu învelişuri de tip rufii cu celuloză sau de tip acid, uneori şi cu adausuri de pulbere de fier, cu ajutorul cărora se obfin pătrunderi mari în metalul de bază. Pentru table cu grosimea pînă la 16 mm se pot obfine cusături fără să fie necesară prelungirea marginilor. La aceşti electrozi, tensiunea arcului e mare, circa 45*«*55 V, iar curenfii sînt de asemena mari. Se folosesc pentru sudări manuale sau semiautomate, cu vitese de 18» • *24 m/h. Electrod pentru sudare trifazată: Elecfrod învelit, format din două vergele, cu un înveliş comun (v. fig. IV). Electrodul se leagă la două r~a Secţiunea-t faze ale unui transformator de sudură trifazat, cu ajutorul unui cleşte, iar faza a treia se leagă la piesa de sudat. în timpul operafiei se formează trei arce: un arc între electrozi şi două arce între cele două vergele şi piesa de sudat. Exemple: Electrod cu împletitură metalică: Electrod constituit dintr-o sîrmă de oţel, ps care se aplică una sau două înfăşurări (în sens invers) în elice, de sîrmă de ofel mai subfire (v. fig. V). între spirele sau ochiurile împletiturii se introduc mase protectoare; contactul se face prin spirele exterioare. Se foloseşte la sudarea manuală sau la sudarea automată cu arc descoperit. Elecfrod cu pulbere metalică în înveliş: Electrod cu adaus de pulbere de fier sau de ait metal (nichel), m T“ 0 IV, Electrod pentru sudare trifazată. V. Elecfrod cu împletitură metalică. 1) înveliş; 2) spirală inferioară; 3, sp;-rală exterioară. -* 10 Electrod de fub electronic 146 Electrod în masa de învelire, peniru a mări productivitatea sau pentru a obfine- ofeluri aliate (v. şî Electrod învelit). Electrod în fascicul: Grup de doi, trei sau mai mulfi electrozi, legafi în paralel, cu ajutorul cărora se pot depune cantităfi sporite de metal, fără să fie necesari electrozi cu diametru mare. Prezintă următoarele avantaje: pot fi utilizate densităfi mari de curent; se obfin întreruperi mai pufine ale arcului, pentru schimbarea electrozilor; productivitatea e mai mare. 1. ~ de tub electronic. Elf., Telc.: Electrod care intră în componenfa unui tub electronic cu vid înaintat sau cu gaz, avînd rolul de a emite electroni, de a capta electroni şi ioni, sau de a influenfă, printr-un cîmp electric, mişcarea acestora în interiorul tubului. După cum sînt sau nu sînt încălzifi (direct sau indirect) din exterior, cu ajutorul unui curent de conducfie (curentul de încălzire), electrozii se numesc calzi (de ex. catodul tuburilor cu emisiune termoelectronică) sau reci (de ex. anodul). Electrozii pot avea diferite forme (de obicei plată sau cilindrică) şi, în cazul cînd prezintă deschideri pentru trecerea electronilor sau a ionilor, se numesc grile (v.). După funcfiunea pe care o îndeplinesc în tub, se deosebesc : Electrodul emisiv, a cărui emisiune de electroni (termo-electronică, fotoelectronică, autoelectronică sau secundară) contribuie la producerea fluxului de electroni în tub. Exemple: cafodul (v.), care produce fluxul principal de electroni în tub, prin emisiune termoelectronică, fiind conectat la un potenfial negativ fafă de electrodul care colectează acest flux; dino-dul (v.), care produce electroni prin emisiune secundară; etc. Electrodul colector, numit de obicei şi anod, care colectează fluxul de electroni, fiind conectat la un potenfial pozitiv fafă de cafod. Electrodul de comandă, a cărui tensiune variabilă fafă de cafod e comandată din exterior pentru a se modula intensitatea fluxului de electroni sau de ioni al tubului. Exemple: grila de comandă, la tuburile electronice obişnuite; cilindrul Wehnelf, la tuburile catodice; etc. Electrodul de deflexiune, care contribuie la producerea unui-cîmp electric de deflexiune (v.), comandat din exterior pentru a se modifica direcfia de mişcare a electronilor sau a ionilor în tub. Sin. Placă deflectoare. Electrodul de accelerare care — într-un tub cu fascicul electronic — asigură, prin potenfialul său pozitiv fafă de catod, accelerarea electronilor fasciculului, fără a-i colecta. Dacă această accelerare urmează după o altă accelerare prealabilă, electrodul se numeşte de posfaccelerare. Electrodul de optică electronică, care contribuie la stabilirea unui cîmp electric constant, adecvat realizării unei anumite configurafii a fasciculului de electroni din tub. Exemple: electrozii de focalizare, lentilele electrostatice, etc. Electrodul auxiliar, care în tuburile electronice uzuale îndeplineşte o altă funcfiune decît aceea de a emite sau de a colecta electronii, ori de a comanda intensitatea fluxului de electroni. Exemple: grila-ecran (care reduce influenfă electrostatică dintre alfi electrozi), grila supresoare (care reduce efectele emisiunii secundare a unui alt electrod), grila de sarcină spaţială (care fixează configurafia şi potenfialul unui catod virtual), grila flofanfă (complet izolată, cu potenfialul determinat de condifiile interioare din tub), etc. V. şi Anod, Cafod, Grilă. 2. ~ nepolarizabil. Geofiz.: Tip de electrod folosit în metodele de prospecfiune în curent continuu, pentru a evita pqjarizafia electrolitică datorită trecerii curentului. 3. Electrod. 2. Chim. fiz.: Sistem constituit dintr-un conductor electronic (electrod în sensul 1), interfafa care-l separă de un conductor electrolitic, şi electrolitul din imediata lui vecinătate. Electrodul intră în componenta pilelor electrice şi a celulelor de electroliză. Prin interfafă, care formează o suprafafă de discontinuitate, se efectuează un schimb de electroni între electrod şi ionii electrolitului, producîndu-se reacfii chimice (generatoare de energie electrică în pile şi consumatoare de energie electrică în celule). Electrodul care cedează electrolitului electroni se numeşte catod, iar cel care primeşte electroni din electrolit se numeşte anod. La catod se produc procese de reducere, parfială sau totală, a ionilor din soluţia electrolitului, şi de ionizare a oxigenului şi a halo-genilor. La anod se produc procese de oxidare, parţială sau totală, a ionilor din soluţie, de disolvare a metalului electrodului şi de ionizare a hidrogenului. în pilele electrice cari funcţionează ca generatoare de curent, catodul e polul pozitiv, iar anodul e polul negativ. în celula de electroliză care funcţionează ca receptor de curent, catodul e legat la polul negativ al sursei exterioare de curent, în timp ce anodul e legat la polul pozitiv. Datorită repartiţiei sarcinilor electrice, la suprafaţa de separaţie dintre electrod şi electrolit apare o diferenţă de potenţial, numită tensiune de electrod sau potenţial de electrod. Astfel de electrozi sînt reprezentaţi scriind întîi elementul şi apoi electroliţii, separaţi prin bare. De exemplu: electrodul Ag | AgNOs (0,1 n) e format dintr-o placă sau dintr-o sîrmă de argint scufundată într-o soluţie de azotat de argint deci-normală; electrodul Ag | AgCI (s) | HCI e format din argint înconjurat de un strat insolubil de clorură de argint scufundat într-o soluţie de acid clorhidric; electrodul Pt | Fe++, Fe+++ e format din platin introdus într-o soluţie care conţine ioni feroşi şi ferici; electrodul Pt (H2) | H2SO4 e format dintr-o lamă de platin platinat saturat cu hidrogen, scufundată într-o soluţie de acid sulfuric. Adeseori se indică concentraţia sau activitatea electroliţilor şi presiunea gazelor.— După na fura proceselor de electrod, electrozii pot fi reversibili sau ireversibili. Electrod reversibil: Electrod în care se produc, la trecerea curentului, numai procese reversibile, de echilibru. Se formează introducînd un metal în soluţia unui electrolit, care conţine ionii săi. în aceste condiţii, potenţialul electrodului e invariabil în timp. La cufundarea metalului în soluţie se produc simultan două procese opuse: metalul emite ioni pozitivi în soluţie, iar ionii pozitivi din soluţie se depun pe metal. în absenţa unui cîmp electric, vitesa primului proces depinde de natura metalului, fiind exprimată prin tensiunea de disolvare, iar vitesa celuilalt proces depinde de concentraţie sau de activitatea ionilor din soluţie. Dacă vitesa de emisiune a ionilor e mai mare, trec mai mulţi ioni în soluţie, metalul se încarcă negativ, iar soluţia, în vecinătatea electrodului, capătă o sarcină pozitivă. Se formează un cîmp electric care se opune trecerii ionilor din metal în soluţie şi uşurează trecerea ionilor din soluţie pe electrod. După un timp scurt, cele două vitese se egalează şi se stabileşte o stare de echilibru dinamic. între electrod şi soluţie se stabileşte potenţialul de electrod, determinat de distribuţia sarcinii în vecinătatea electrodului. Excesul de sarcini din soluţie se adună lîngă electrod, formînd, împreună cu sarcina electrodului, urî strat electric dublu. Stratul dublu are un caracter difuz. O parte din excesul de sarcini din soluţie se găseşte în apropierea electrodului, fixată într-un strat de lichid absorbit la suprafaţa electrodului, iar restul sarcinilor sînt libere, putîndu-se mişca într-un spaţiu mai larg. Se realizează o cădere de potenţial bruscă, în stratul de soluţie absorbită, cu ionii legaţi, şi o cădere treptată, pînă la potenfialul constant din masa solufiei. După natura proceselor electrodice, se deosebesc patru tipuri de electrozi reversibili: Elecirod cu anioni 147 Elecfrod de halogen Elecfrodul de fipul I e constituit dintr-un metal în contact ~cu solufia unei sari a iui, în care concentrafia ionilor e arbitrară. Poate fi reversibil fafă de cationi, fiind format fie dintr-un metal scufundat într-o sotufie care confine ionii săi, fie dintr-o lamă de platin platinat saturat cu hidrogen, scufundată într-o solufie acidă, de exemplu Ag | AgN03; Cu) CUSO4; Pt (H2) | H\ — respectiv reversibil fafă de anioni, fiind format dintr-o iamă de platin platinat saturat cu gaz, scufundată într-o solufie care confine anionul respectiv; de exemplu Pt (CI2)|HCI. Electrodul de tipul II e constituit dintr-un swetal înconjurat de o sare a sa, insolubilă, scufundat într-o solufie cu electrolit cu anion comun cu sarea insolubilă; de exemplu: Ag | AgCI (s) | KCl. Electrodul de tipulll e reversibil în raport cu anionul. Potenfialul electrodului de fipul li depinde de concentrafia anionului, în raport cu care e reversibil. Electrodul de tipul III e constituit dintr-un metal, o sare a sa pufin solubilă, o altă sare mai solubilă, cu anion comun cu prima sare, şi solufia unui electrolit cu cation comun cu sarea mai solubilă. De exemplu: Pb j Pb (COO)2 (s) | Ca (COO)2 (s) | CaCIş. Electrodul de tipul III e reversibil în raport cu cationii; ei e utilizabil cînd nu se poate realiza un electrod de tipul I, din cauza reactivităfii metalului. x Elecfrodul de tipul IV, numit şi elecfrod de oxidare-reducere, e constituit dintr-un metal inatacabil, scufundat într-o solufie care confine ioni, la stări de valenfă diferită, între cari se realizează un echilibru. Dacă sistemul are proprietăfi oxidante, absoarbe electroni de Ia metalul inatacabil şi potenfialul de electrod e cu atît mai pozitiv, cu cît acfiunea oxidantă e mai puternică^ Dacă sistemul are proprietăfi reducătoare, cedează electroni electrodului şi potenfialul acestuia capătă valori negative. Utilizînd potenfialul de electrod normal de oxidare-reducere, se poate face o clasificare a sistemelor oxido-reducătoare din punctul de vedere al proprietăfilor oxidante sau reducătoare. Electrod ireversibil: Electrod în care, la trecerea curentului, se produc procese ireversibile. Se formează intro-ducînd un metal într-o solufie care nu confine ionii săi. între metal şi solufie se produc procese foarte diverse, ireversibile, cari determină un potenfial de electrod, variabil în timp, dependent de natura şi concentrafia electrolitului, de aciditate, temperatură, agitarea solufiei, aerarea soiufiei, forma şi pozifia electrodului, etc. Un potenfial puternic electronegativ indică o coroziune rapidă, în timp ce un potenfial deplasat spre valori electropozitive arată stabilitatea metalului în mediul din jur. După modul de utilizare, se deosebesc electrozi de comparafie, electrozi de comparafie auxiliari, electrozi de măsură, etc. Electrod de comparafie: Electrod cu potenfial cunoscut, invariabil în timp, utilizat la măsurarea potenţialelor de electrod. Se formează o pilă din elecfrodul cu potenfial necunoscut (ex) şi electrodul de comparafie (ec) şi se măsoară forfa electromotoare (E) a pilei: ex=* ±(E—ec). Ca electrozi de comparafie se utilizează electrodul normal de hidrogen şi unii electrozi de comparafie auxiliari (electrod cu calomel, cu clorură de argint, cu sulfat, cu cadmiu, cu plumb spongios, etc.). Electrod de măsură: Electrod care serveşte la determinarea unei concentraţii necunoscute de ioni dintr-o solufie. Se formează, împreună cu un electrod de comparafie, o pilă a cărei tensiune electromotoare se măsoară, şi din care se deduce potenfialul electrodului de măsură, deci concentrafia de ioni necunoscută. Electrod indicator: Electrod care, scufundat într-o solufie ionizată, atinge un potenfial electrochimic care depinde de concentrafia ionilor din solufie. Electrozii indicatori sînt folosifi în special la determinarea concentrafiei ion lor H* (exponent /?H) şi în analiza potenfiometrică. Cei mai importanfi sînt: electrodul de hidrogen, electrodul de chinhidronă, elecfrodul de sticlă şi electrodul de antimoniu. După particularităţile constructive, se deosebesc electrozi cu gaz, electrozi cu picături, electrozi de sticlă, etc. Electrod cu gaz: Electrod indicator (v.), format dintr-un corp capabil să ocludă gaze, de preferinţă dintr-un fir sau dintr-o placă de platin platinat, saturat cu gaz şi scufundată într-o solufie confinînd ioni ai aceluiaşi gaz. Se folosesc elecfrodul de hidrogen (cel mai important), elecfrodul de oxigen, de clor, etc. Elecirod cu picături: Electrod de comparafie (v.), format dintr-un tub capilar care lasă să cadă 3*-4 picături de mercur pe secundă într-o solufie de KCl normală, saturată cu calomel. Potenfialul electrochimic al acestui electrod e ales ca potenfial de referinfă (zero). Electrod de sticlă: Electrod indicator (v.), folosit în determinările exponentului pH. E format dintr-o bulă de sticlă specială (Corning), cu perefii foarte subfiri, şi umplut cu un electrolit numit „solufie-internă" (KCl n/1) sau cu un tampon oarecare; în această solufie se găseşte scufundat un fir de platin, care face legătura dintre electrod şi instrumentul de măsură. 1. ~ cu anioni. Chim. fiz.: Sin. Elecfrod reversibil de fipul II (v. sub Elecfrod 2). 2. ~ de antimoniu. Chim. fiz.: Electrod indicator (v.), format dintr-un fir (baston) de antimoniu pur, folosit la determinarea experimentală a exponentului pH. 3. ~ de calomel. Chim. fiz.: Electrod de comparafie, de tipul II, reversibil în raport cu anionul, reprezentat prin lanful electrochimic Hg | Hg2CI2 (s) | KCl (solufie). Solufia de clorură de potasiu poate avea concentrafia decinormală, normală, sau poate fi saturată. Potenfialul electrodului depinde de concentrafia şi de temperatura solufiei electrolitului: e=0,3338 + 7* 10~4 (t — 25) V pentru solufia 0,1 n; e=0,2800-{-2,4*10"3 (£ — 25) V pentru solufia 1 n; e = 0,2415 + + 0,00076 (t — 25) V pentru solufia saturată. Elecfrodul de calomel saturat e format dintr-un cilindru de sticlă, cu diametru mic, închis şi subfiat la partea inferioară. La fund are un strat de mercur, deasupra căruia e o pastă formată din calomel pur, mercur şi clorură de potasiu şi apoi solufia de clorură de potasiu saturată. Contactul se face cu o sîrmă de platin, izolată într-un tub de sticlă, avînd liber doar capătul care pătrunde în mercur. Sin. Electrod Ostwald. 4. ^ de chinhidronă. Chim. fiz.: Electrod de măsură (v.) a exponentului de hidrogen (pH), format dintr-un electrod de platin lucios, scufundat în solufia cu pH necunoscut în care s-a introdus chinhidronă. E şî un electrod indicator. 5. ~ de clorură de argint. Chim. fiz.: Elecfrod d6 comparafie de tipul II, reversibil în raport cu anionul Cl~, reprezentat prin lanful electrochimic Ag | AgCI (s) | CI . Elecfrodul de clorură de argint se utilizează la determinarea potenfialelor normale de electrod ale metalelor cari dau cloruri solubile, nehidrolizabile, formîndu-se o pilă fără potenţiale de difuziune: Ag | AgCI (s) | MeCI^ (solufie) | Me. Potenţialul normal al electrodului de clorură de argint (e°Ag,AgCl,CI~) e 0,2224 V, Ia temperatura obişnuită. 6. '■*' de halogen. Chim. fiz.: Electrod format dintr-o placă de platin platinat saturat cu halogen prin scufundare într-o solufie, care confine ionii halogenafi respectivi: Pt (X2, p at) I X . într-un astfel de electrod se stabileşte echi- librul: 1X2+£=?X~. Elecfrod de hidrogen 148 Elecfrodefonafor Afară de reacfia de ionizare a atomilor halogenului se pot produce şî reacţiile secundare: X2 + H20;±HX0-f-H+-i-X~, respectiv X2 + X"^±X7 f cari schimbă valoarea potenţialului de electrod. Prima reacţie care se produce, în cazul clorului şi al bromului, poate fi evitată lucrînd în mediu acid. A doua reacţie, importantă la brom şi la iod, neputînd fi evitată complet, reclamă introducerea unei corecţii a valorii determinate experimentai a potenţialului de electrod. Potenţialul normal se determină cu ajutorul electrodului de comparaţie cu halogenura respectivă, care formează pila Pt | HX | AgX (s) | Ag, respectiv pila Pt | KX | AgX (s) | Ag. 1. ~ de hidrogen. Chim. fiz.: Sin. Electrod normal de hidrogen (v.). 2. ~ de oxigen. Chim. fiz.: Electrod format dintr-o placă de platin platinat scufundată într-o soluţie care conţine ioni hidroxil. Electrodul de oxigen e ireversibil. Ireversibilitatea se explică prin formarea unor oxizi, sau prin absorpţia oxigenului pe suprafaţa electrodului. Din cauza ireversibilităţii, potenţialul normal al electrodului de oxigen nu poate fi determinat experimental. Se calculează teoretic, considerînd că în pila 0,(1 a0'|OH-(«OH. = 1)|H*(«Ht = 1)|H2(1 at) se produce reacţia H2(1 at)+-^-02(1 at)^H20 (lichid). Forţa electromotoare a pilei reversibile, calculată termodinamic, e £ = 1,229 V, ceea ce reprezintă totodată potenţialul electrodului de oxigen. Deoarece aH*—\ şi deci, la 25°, ^oh~KH q = 1,008 • 10“14, potenjialul electrodului de oxigen e dat de: e = e°---—In 1,008• 11,2229 V, F ceea ce conduce la valoarea teoretică a potenţialului normal a! electrodului de oxigen, la 25°: e° = 0,401 V. 3. ~ de plafîn platinat. Chim. fiz.: Elecfrod de platin acoperit cu un strat fin divizat de negru de platin, depus electrolitic. 4. ~ de sulfat. Chim. fiz.: Electrod de jromparaţie, de lipul II, reversibil în raport cu anionui S04 , reprezentat prin lanţul electrochimic Pb | PbS04(s) | S04~~ sau Hg | Hg2SOi(s) | SO". 5>e utilizează Ia determinarea potenţialelor normale de electrod ale metalelor cari au sulfaţi solubili, nehidrolizabili, formîndu-se pile fără potenţiale de difuziune: Pb | PbSC>4 (s) I MeS04 (soluţie) | Me sau Hg | Hg2SC>4 (s) I MeSC>4 (soluţie) | Me. Potenţialele normale ale electrozilor de sulfaţi, determinate prin măsurarea forţei electromotoare a pilei X | XS04 (s) | H2S04 (a = 1). | Pt (H2, 1 at) au, ia temperatura obişnuita, valoarea -— 0,3505 V pentru electrodul cu sulfat de plumb, şi 0,6141 V pentru electrodul cu sulfat mercuros. 5. ~ de zero. Chim. fiz.: Elecfrod ipotetic, cu potenţial nul, care s-ar forma în absenţa stratului dublu electric pe suprafaţa de separare electrod-soluţie, adică ia scufundarea unui metal în soluţia ionilor săi, cînd vitesa de trece e a ionilor din metal în soluţie e egală cu vitesa de trecere a ionilor din soluţie pe electrod, chiar în absenţa cîmpului electric. în realitate, nici în acest caz diferenţa de potenţial dintre electrod şi soluţie nu e nulă, din cauza distribuţiei electronilor în straturile superficiale ale metalului şi a absorpţiei moleculelor polare de solvent şi disolvaf. e. ~ normai de cafomei. Chim. fiz.: Sin. Elecfrod da calomel (v.). 7. ~ normai de hidrogen. Chim. fiz.: Elecfrod reprezentat prin lanţul electrochimic Pt(H2, 1 at) | H+ (^h+^1), în care se stabileşte echilibrul ^H2^H+ + e. Potenţialul electrodului normal de hidrogen are valoarea o RT . RT. e = e In y- In aH+ . E un electrod perfect reversibil, cu valoarea constantă a potenţialului, considerat electrod nul convenţional, atribuind arbitrar potenţialului său valoarea zero la toate temperaturile. E constituit dintr-un vas de sticlă, care conţine o soluţie de acid sulfuric 2 n. în electroîit se scufundă o placă sau un fir de platin platinat saturat cu hidrogen. în vas se introduce continuu, printr-un tub lateral, un curent de hidrogen pur, la presiunea de 1 at, care trece prin soluţie şi spală placa de platin platinat, asigurînd saturarea acesteia cu hidrogen. Ellctrodul normal de hidrogen poate fi utilizat la măsurarea potenţialelor de electrod, formîndu-se o pilă de tipul: electrod necunoscut | electrod norrral de hidrogen, a cărei tensiune electromotoare e egală cu potenţialul electrodului necunoscut. Sin. Electrod de hidrogen. 8. ~Osfwaid, Chim. fiz.: Sin. Electrod de calomel (v.). 9. Electrod, pl. electrozi. 3. Geol., Geof., Expl. pefr., Mine: Dispozitiv metalic cu ajutorul căruia se injectează sau se culege curentul electric din pămînt, cînd se măsoară anumite caracteristici electrice (rezistivitatea şi potenţialul spontan sau natural) ale rocilor traversate de o gaură de sondă, la carotajele electrice şi electrolitice. Electrodul, suspendat de cablul de carotaj, e deplasat, prin manevrare de la suprafaţă, de-a lungul găurii de sondă. Var. Electrodă. 10. Electrodă, pl. electrode. Geo/., Geof., Expl. pefr., Mine: Var. Electrod (v. Electrod 3). 11. Electrodermatografie. Elf., Biol.: Metodă de studiu fiziologic al funcţiunilor pielii, bazată pe culegerea, amplificarea şi înregistrarea curenţilor de acţiune cari apar în mod spontan în dermă, in vivo. Curba care reprezintă în ordonate curentul de acţiune, în funcţiune de timpul reprezentat în abscise, se numeşte elecfrodermogramă. J2. Electrodermatometrie. Elf., Biol.: Metodă de studiu şi de determinare a conductivităţii electrice a pielii. 13. Electrodesicafie. Elt. V. Fulguraţie electrică. 14. Eiectrodetonafor, pl. elecfrodefonatoare. Expl.: Ansamblu format dintr-o capsă detonantă şi un aprinzător electric, ambele montate în acelaşi tub. Aprinzătoarele electrice utilizate mai mult sînt cele cu incandescenţă; ele sînt constituite din două fire conductoare, plate, cu o punte sudată la capetele lor. Puntea e de constantan sau de platin şi se acoperă cu o compoziţie uşor inflamabilă (amestec de rodanură de plumb, clorat de potasiu şi clei de tlmplărie). Aprinzătorul se fixează la tubul capsei detonante cu un dop de chit izolator. La trecerea curentului electric, puntea. Elecfrodiagnosf ic 149 Electrodinamica devine incandescentă, aprinde compozifia de aprindere, iar fîacăra rezultată produce detonarea încărcăturii capsei de-tonante. Există şî elecfrodetonafoare cu întîrziere, cari funcfionează la un interval de timp determinat de la declanşarea aprinderii. Acestea confin, între compoziţia inflamabilă de pe punte şi încărcătura capsei detonante, un grăunte întîrzietor de pulbere neagră sau de o anumită compozifie, care arde cu o anumită vifesă. După mărimea grăuntelui întîrzietor rezultă timpii electrodefonafoarelor (1, 2, 3 s). 1. Elecfrodiagnosfic, pl. electrodiagnostice. Elf., Biol.: Metodă de diagnostic bazată pe excitabilitatea organismului la curenţii electrici (faradici, galvanici, etc.). Cele mai precise rezultate se obfin pe baza excitabilităţi neuromusculare. 2. Electrodializa» Chim. fiz.: Proces de dializă care poate fi accelerat apreciabil prin acfiunea simultană a curentului electric. La trecerea curentului electric, electrolifii separafi din soiufiile coloidale prin membrane sînt transportaţi sub formă de ioni spre electrozii respectivi şi sînt antrenafi de un curent de apă. Electrodializa se produce în aparate numite elecfrodialh zoare. Unul dintre aceste aparate, reprezentat schematic în figură, e format dintr-un vas cu formă cilindrică, în care s-a montat, la cele două capete, cîte un electrod de platin 1. Aparatul confine două membrane 2 de esteri de celuloză, de colodiu, de unele rubstanţe proteice, etc., cari separă partea centrală 3 de părţile laterale 4, în cari se găsesc electrozii 1, şi cari lasă să treacă apa şi ionii electrolitului şi nu lasă să treacă particulele coloidului. La partea inferioară, vasul are nişte tuburi 5, prin cari trece un curent de apă curată în părţile laterale 4, de unde antrenează ionii neutralizaţi din vecinătatea electrozilor şi de unde îi evacuează prin tuburile 6. Astfel, în părţile laterale 4 se menţine permanent în soluţie o concentraţie cît mai mică. în partea centrală 3 a vasului, soluţia se omogeneizează permanent cu agitatorul 7. Astfel, dializa e accelerată de cîteva zeci de ori. Electrodializa se utilizează la purificarea apei, la impregnarea stofelor, tăbăcirea pieilor, separarea substanţelor coloidale cu moleculă mare (albuş, clei, gelatină), etc. s. Elecfrodinamic. 1. Fiz., Elf.: Calitatea de a se referi la fenomenele şi la stările asociate prezenţei cîmpului electromagnetic variabil în timp. V. Cîmp electromagnetic, sub Cîmp 6. 4. Elecfrodinamic. 2. Fiz., Elf.: Calitatea de a se referi la interacţiunile ponderomotoare cari se exercită (indirect) între corpuri parcurse de curenţi de conducţie. Exemplu: forţe electrodinamice (v. sub Forţă). 5. Electrodinamică. 1. Elf.: Ramură a Electromagnetismului, care se ocupă cu studiul fenomenelor electromagnetice în cele mai generale transformări de stare. Eiecfrodinsmica cuprinde atît studiul cîmpului electromagnetic (v. sub Cîmp 6) considerat ca sistem fizic distinct, cît şi interacţiunile dintre cîmpul electromagnetic şi celelalte sisteme fizice cu cari coexistă (corpurile). Dintre problemele principale ale Electrodinamicii fac parte: studiul şi determinarea cîmpului electromagnetic pentru condiţii la limită date; calculul acţiunilor ponderomotoare exercitate de cîmpul electromagnetic asupra corpurilor; transferul de energie electromagnetică; radiaţia şi propagarea undelor electromagnetice; etc. Din punctul de vedere al scării la care se studiază fenomenele, se deosebesc: Electrodinamica macroscopică şi Electro-dinamica microscopică. Electrodinamica macroscopică utilizează caracterizarea stărilor fizice locale prin mărimi definite la scară macroscopică. Relaţiile ei fundamentale sînt legile macro-scopice ale cîmpului electromagnetic (v.), — ale căror forme locale sînt ecuaţiile lui Maxwell (v. Maxwell, ecuaţiile lui ~) — completate cu legile de material corespunzătoare şi cu legile privitoare la acţiunile ponderomotoare ale cîmpului electric (v.), respectiv magnetic (v.), utilizate pentru definirea mărimilor de stare ale acestor cîmpuri. Există o Elecfrodina-mică macroscopică prerelativisfă, bazată pe legile Maxwell-Hertz ale cîmpului şi care e suficientă pentru principalele aplicaţii tehnice, şi o Electrodinamică macroscopică relativistă, bazată pe legile Maxwell-Minkowski ale cîmpului, formulate în acord cu teoria Relativităţii restrînse (v. Cîmp electromagnetic 1, sub Cîmp 6). Electrodinamica microscopică utilizează caracterizarea stărilor fizice locale prin mărimi definite la scară microscopică. în cadrul Fizicii precuantice, se deosebesc: Electrodinamica (microscopică) clasică, lineară, ale cărei legi au fost postulate prin extrapolarea la scară atomică a legilor macroscopice ale cîmpului electromagnetic în vid. Această Electrodinamică are o prezentare prerelativisfă dată de Lorentz (şi numită Teoria electronilor) şi o prezentare relativistă, dată de Einstein în cadrul teoriei Relativităţii restrînse (v. Legile teoriei macroscopice a cîmpului electromagnetic, sub Cîmp electromagnetic 1). în Electrodinamica microscopică, relaţiile dintre inducţii şi intensităţi sînt lineare, factorii de proporţionalitate fiind constante universale. în cadrul acestei Electrodinamici nu se poate explica stabilitatea particulelor elementare fără a face apel la forţe neelectromag-netice şi se obţin o energie proprie şi o masă de repaus infinită pentru particulele elementare considerate punctuale. Ecuaţiile Electrodinamicii microscopice clasice pot fi deduse cu ajutorul unui principiu variaţional, alegînd pentru densitatea lagrangiană atribuită cîmpului o expresie egală cu diferenţa dintre densitatea de energie electrică şi densitatea de energie magnetică. Electrodinamica (microscopică) nelineară, relativistă, în care se obţin, chiar şi în vid, relaţii nelineare între inducţii şi intensităţi, are la bază alegerea unei anumite expresii iraţionale pentru densitatea lagrangiană atribuită cîmpului. în Electrodinamica nelineară se evită energia proprie infinită a sarcinilor punctuale şi se asigură stabilitatea particulelor elementare cu mijloace pur electromagnetice. Abaterile de la Electrodinamica lineară sînt neglijabile la distanţe mai mari de sarcinile punctuale. în cadrul Fizicii cuantice — şi anume în cadrul teoriei cuantice relativiste a cîmpului—s-a dezvoltat Electrodinamica cuantică, în care se ţine seamă de aspectele corpuscular şi de cîmp ale cîmpului electromagnetic'(v. şi Cuantică, Mecanica ~). 6. Electrodinamică. 2. F/z., Elf.: Capitol al Electromagnetismului, care se ocupă cu studiul interacţiunii ponderomotoare dintre corpurile parcurse de curenţi electrici de con-ducţie (v. Forfă electrodinamică, şi Ampere, formula lui Electrodinamice, instrumente de măsură ~ 150 Electroencefalografie 1. Electrodinamice, insfrumenfe de măsură Elt., Fiz.: Instrumente electrice de măsură, a căror funcfionare se bazează pe forfele de interacţiune dintre două circuite rigide (bobine) parcurse de curenţi electrici de conducţie. V. Electro-dinamometru. 2. Electrodinamomefru, pl. electrodinamomefre. F/z., Elf.: Instrument de măsură electrodinamic, cu aducere la zero sau cu poziţie fixă, care serveşte la determinarea indirectă a valorii mărimii electrice măsurate. Elementele constructive principale sînt două bobine, dintre cari una e fixă şi cealaltă e mobilă, cu posibilitatea efectuării unei mişcări de rotaţie sub acţiunea cuplului electrodinamic, care are expresia: o) Printr-un cuplu mecanic antagonist exterior Mr, bobina mobilă e adusă în poziţia zero. Echilibrul dinamic realizîndu-se totdeauna în aceeaşi poziţie (a = 0), pentru care factorul (2) are o valoare constantă şi bine determinată, din măsurarea cuplului Mr aplicat se poate deduce indirect valoarea mărimii electrice măsurate (curent, tensiune, putere), în baza relaţiei: Dacă aparatul nu e ecranat magnetic trebuie să se ţină seamă şî de cuplul suplementar, care se exercită asupra bobinei mobile sub acţiunea cîmpului magnetic terestru şi proporţional cu curentul i2 din această bobină. în acest caz: (3) M9=Kili2 + K%. După felul cum se realizează cuplul antagonist Mr, se deosebesc electrodinamomefre Ia cari se foloseşte efectul gravitaţiei (de ex. elecfrodinamometrul Pellat) şi electrodinamomefre cu resort spiral (de ex. elecfrodinamometrul Weber). Elecfrodinamometrul Pellat (v. fig. /) se compune dintr-un solenoid Si practic infinit lung (/>20 d), fix, cu axul orizontal cîmpurilor magnetice străine. Cele două bobine mobile sînt solidarizate între ele, avînd posibilitatea executării unei mişcări de rotaţie în jurul unui ax vertical; ele sînt aşezate în interiorul celor două secţiuni ale bobinelor fixe. în poziţia de repaus, ca şi în momentul măsurărilor, axele bobinelor mobile trebuie să facă cu axele bobinelor fixe un unghi (3 = 90°. Aparatul poate fi folosit ca ampermetru, ca voltmetru şi ca wattmetru, valoarea mărimii electrice calculîndu-se în funcţiune de constanta aparatului şi din lectura unghiului a de rotire a tamburului pentru menţinerea echipajului mobil în poziţia zero. 11, Electrodinamomefru Weber. s. Electroencefalografie. E/f., Biol.: Metodă auxiliară de diagnostic în Neurologie şi în Neurochirurgie, bazată pe în- lor nervoase, derivaţi prin aparatul de înregistrare între diferite puncte ale capului (v. fig. /). Aceşti curenţi, alternativi, de intensitate foarte slabă şi de tensiune foarte joasă, sînt produşi de celulele scoarţei cerebrale spontan, indiferent de starea subiectului: veghe sau somn, normală sau patologică. Parametrii de analizat într-o electroencefalogramă sînt frecvenţa şi amplitudinea undelor înregistrate, cum şi reactivitatea la stimuli externi şi interni. Curenfii culeşi pe creierul omului au diferite frecvente, «eftogtnr' unu fund consideraţi normali (fiziologici), iar alţii fiind datoriţi unor stări patologice. Electroencefalograma (v. fig. II) omului sănătos, în stare de veghe, în repaus, cu ochii închişi, e dominată de unde şi uniform bobinat cu Ni spire pe unitatea de lungime. în zona sa centrală se aşază un mic solenoid S2, de asemenea uniform bobinat, cu N spire dispuse într-un singur strat. Acest solenoid, solidarizat la extremitatea unei pîrghii P de balanţă, poate efectua o mişcare de rotaţie în jurul axului de sprijin O (în formă de cuţit), plasat în afara solenoidului Sj. Sistemul e echilibrat astfel, încît în repaus, fără ca pe platanul p să fie pusă vreo contragreutate, acul indicator al balanfei să stea la diviziunea zero, iar axele celor doi solenoizi să facă între ele un unghi de 90°. Elecfrodinamometrul Weber (v. fig. II) se construieşte de obicei în dispozitiv astatic, pentru a înlătura influenţa II. Electroencefalogramă. Ritm dominant (alfa) cu frecventa puţin mal înaltă decît 9 Hz, cu maximul în regiunile occipitale, a) cu ochii deschişi; b) cu ochii închişi. Elecfroencefalogramă 151 Electroforetic, efecf ~ alfa, cu frecvenfa de 8—13 Hz şi cu amplitudini cari pot atinge şi chiar depăşi 50 jiV. Electroencefalografia dă cele mai utile rezultate în diagnosticul epilepsiei, al tumorilor cerebrale şi al encefalitelor, cînd apar curenfi de frecvenfa anormală de la 0,5—3 Hz (delta), de la 4—7,5 Hz (beta) şi, în anumite condifii, curenfi cu frecvenfa de 35*-50 Hz. î. Electroencefalogramă, pl. electroencefalograme. Elf., Biol. V. sub Electroencefalograme. 2. Elecfroendosmoză. .Chim. fiz. V. sub Electroosmoză. 3. Elecfroerodare. Met. V. sub Electroprelucrare prin procedeu! electric. 4. Electrotii, reacfant Chim.: Atom sau grupare atomică monovalentă care are afinitate pentru electroni. Sînt reactanfi electrofiii ionii pozitivi ca, de exemplu, Cl+, Br+, N02+* CH3+, C2H5+ (cari apar intermediar în reacfiile de halogenare, nitrare şi alchilare aromatice), dar şi combinafiile capabile să accepte electroni neparticipanfi ai altor atomi (acizi aprotici) ca, de exemplu, BF3, AIC13, FCI3 şi, de asemenea, agenfii de oxidare, ca peroxizii sau ozonul. în unele grupări funcţionale ca, de exemplu, C = 0, —C~N, atomul de carbon poate avea rolul de reactant elect rof il. 5. Electrofile, reacţii Chim.: Reacfii ale combinaţiilor organice, în cari reactanfii electrofili (v. Electrofil, reactant ~) pot da reacfii electrofile de substitufie (SE) sau de adifie (AdE). Substitufia unui hidrogen (eliminat sub formă de proton) în prezenfa unui reactant electrofil e posibilă la compuşii cari confin grupări reactivante ce polarizează legătura simplă carbon-hidrogen (de ex. grupările metilenice vecine unei grupări carbonil, nitro sau cian) sau în combinafiile aromatice, datorită posibilităţii de creare a unui centru, bogat în electroni printr-o deplasare electromeră a electronilor sextetului aromatic, de exemplu reacfia de deuterare a benzenului: C6H6+D+ -> C6H5D + H\ sau reacfia de alchilare a benzenului cu clorură de etil în prezenfa clorurii de aluminiu: C6H6+[C2H5]+A!Cl3' -> C6H5-C2H5+AICl3-fHCl. Reacfiile de adifie electrofilă se pot produce prin deplasarea electronilor jt ai unei duble legături sub influenfă unui reacfant electrofil: R'R,,C==CR",R"" R'R"C+—CR^R”" CU G' \ \ 4- _ 4- Electrofor. 1) dielectric; 2) cutie; 3) platan metalic; 4) mîner izolanf. FeCl3 R,R,'C(Cl)-C(CI)R,f,R,m în realitate, reacfia se produce în două etape, dintre cari numai prima are caracter electrofil propriu-zis. 6- Electrofilfru, pl. electrofiltre. Tehn. V. Filtru electrostatic, sub Filtru. 7. Electrofiziologie: Ramură a Fiziologiei, care studiază fenomenele electrice (curenfii de acfiune) în raport cu procesele biologice ale diferitelor fesufuri sau organe, privind fie fenomenele electrice produse spontan în organisme, fie acfiunea curenfilor electrici asupra fesuturilor şi organelor. 8- Elecfrofon, pl. electrofoane. Elf.: Agregat de redat sunetele înregistrate pe discuri de gramofon, folosind o amplificare electrică. Se compune dintr-o doză de redat discuri, un mecanism pentru rotirea acestora, un amplificator şi un difuzor, montate toate într-o cutie. Electrofoanele moderne permit redarea sunetelor, atît de pe discul standard, cît şi de pe discul cu microrile. în acest scop, vitesa de rotire a platanului port-disc e reglabilă, putînd avea una dintre următoarele valori: 78; 45; 33,3 şi 19 rot/min (sau cel pufin 78 şi 33,3 rot/min). De asemenea, doza de redare e construită astfel, încît să poată fi adaptată, printr-o manevră simplă, redării sunetelor fie de pe un disc standard, fie de pe un disc cu microrile. Sin. (impropriu) Pick-up cu amplificator. 9. Electrofonic, efect Fiz., Elf.: Sensafie auditivă produsă cînd un curent alternativ de o frecvenfă şi de o intensitate convenabile e lăsat să treacă prin corpul omenesc. 10. Electrofor, pl. elecfrofoare. 1. Fiz., Elf.: Aparat de electrizare bazat pe frecare şi pe influenfă electrostatică. E compus dintr-o placă dielectrică (de ex. de parafină), aşezată într-o cutie metalică (legată la pămînt), avînd un perete median despărţitor sau un picior central, şi dintr-un platan metalic ţinut de un mîner izolant (v. fig.). Prin frecare, parafina se electrizează negativ; apropiind platanul şi spriji-nindu-l de peretele despărfitor (sau x de picior), adică punîndu-l în le-gătură cu pămîntul, se asigură scur- ^ gerea sarcinilor negative de acelaşi nume cu cele apărute pe placa de parafină. în consecinţă, platanul rămîne încărcat pozitiv (prin influenfă) şi poate fi descărcat într-un cilindru Faraday. Electrizarea platanului se poate repeta fără a fi necesară frecarea din nou a dielectricului. Electroforul poate fi asimilat astfel cu o maşină electrostatică, lucrul mecanic necesar pentru mişcarea platanului (care execută o mişcare alternativă) acoperind producerea de energie electrică. 11. Electrofor. 2. Expl. pefr.: Sin. Electrobur (v. sub Foraj 3). 12. Electroforetic, efect Chim. fiz.: Aparifia unei forfe care acfionează asupra unui ion care se mişcă în solufie sub influenfă unui cîmp electric exterior, avînd sensul contrar sensului mişcării şi datorită frecării produse între ionul considerat, care se deplasează, împreună cu moleculele solva-tate, într-un sens, şi ionii de semn contrar ai atmosferei ionice cari, cu moleculele lor solvatate, se mişcă în sens contrar. E echivalentă cu creşterea viscozităfii mediului. Această forfă e dată' de formula: F=^—KiE, ony\ în care q§ e sarcina elementară; zi e valenfa ionului; T| e vis-cozitatea solufiei; E e gradientul de potenfial; Ki e un coeficient de frecare dat de qotih Kr- 300 A; < F0 fiind constanta lui Faraday, iar ^too fiind conductivitate! ionică limită; % e inversul grosimii atmosferei ionice, dat de unde zr e permitivitatea mediului; k e constanta lui Boltzmann; T e temperatura absolută; ni e numărul de ioni de un anumit tip în unitatea de volum. Efectul electroforetic e deci cu atît mai puternic, cu cît concentrafia şi valenfa ionilor sînt mai mari. Efectul electroforetic condifionează micşorarea conductivităţii echivalente, determinînd constanta A din expresia teoretică a conductivităţii solufiilor electrolifilor tari: A=A„-U+s A»)Vc. Sin. Efect cataforetic. Elecfroforeză 152 Electrolit 1. Elecfroforeză. 1. Chim. fiz.: Deplasarea particulelor coloidale sau în suspensie, sub acf unea unui cîmp electric „exterior". Se deosebesc anaforeza şi cataforeză, dupâ cum parliculele trec în sensul cîmpului electric sau în sens contrar lui. în elecfroforeză, particulele transportate sînt fie ioni de disociaţie electrolitică, fie particule cari au absorbit sau au adsorbit ioni din jur, constituind astfel corpusculele încărcate, cari se mişcă sub acţiunea cîmpului electric. Prin încărcare se stabileşte o diferenţă de potenţial între particulă şi mediul de dispersiune. Diferenţa de potenţial care se produce astfel la particula în mişcare, între eventualul strat de lichid purtat de particulă şi mediul de dispersiune rămas liber în exterior, se numeşte potenţial elecfrocinetic şi se notează cu t, (zeta). Afară de potenţialul electrocinetic se mai poate distinge, cînd e cazul, şi potenţialul termodinamic Et care e căderea de potenţial de la supiafaţa fizică a particulei pînă în interiorul fluidului care constituie mediul de dispersiune. Potenţialul termodinamic nu poate fi determinat direct la coloizi, dar potenţialul electrocinetic poate fi determinat prin măsurarea vitesei de migrare a particulelor sub acţiunea unui anumit cîmp electric. Elecfroforeză e aplicată la purificarea, pe cale electrică, a fumurilor şi a gazelor industriale. 2. Elecfroforeză. 2. Chim. fiz.: Introducerea într-un ţesut a ionilor unei soluţii saline. 3. Elecfroformare. Mefg.; Confecţionarea de forme metalice permanente pentru turnătorie şi de matriţe pentru matri-ţare, prin gaivanoplastie. Procedeul uzual consistă în folosirea de modele — de cauciuc, de lemn, sticlă, mase plastice, sau, uneori, de metal — pe cari se depune, prin gaivanoplastie, un strat aproape uniform de fier cu grosimea pînă la 15 mm. înainte de introducerea în baia electrolitică, modelele sînt acoperite cu grafit (cele de materiale neconductoare, pentru a li se da conductivitate electrică, iar cele metalice, pentru a face posibilă desprinderea cojii formate pe model). După ce stratul depus are grosimea necesară, el e desprins de model. Procedeul se aplică, în general, la multiplicarea unei matriţe sau a unei forme în multe exemplare necesare la fabricaţia în masă. 4. Elecfrofrecare. Mett.: Procedeu de acoperire metalică galvanică, aplicat cînd cufundarea în baia electrolitică a obiectului de suprafaţat nu e posibilă (de ex.: la obiecte cu dimensiuni prea mari sau cari nu pot fi luate de la locul de func-ţiona e; la acoperirea locală a obiectelor mari; etc.), în care depunerea electrolitică se realizează legînd obiectul la polul negaîiv al unui generator de curent continuu şi frecînd suprafaţa de acoperit a acestuia cu o perie cu fire elecfroconduc-toare, legate Ia polul pozitiv al generatorului şi udate continuu cu electrolit. Prin trecerea curentului electric, electrolitul se disociază şi metalul din el se depune pe suprafaţa de acoperit. Q perie folosită la acoperirea feţelor mici e constituită (v. fig.), în principalf“dintr-un mîner cav, izolat electric Ia exlerior, echipat cu racord pentru ^ electrolit şi cu racord pentru curentul electric, şi dintr-un mănunchi de fire metalice cu înveliş de cauciuc, legate la un anod de plumb spiral. Prin mîner, electrolitul ajunge la mănunchiul de fire. — Electrolitul folosit trebuie să aibă concentraţie mare. Alimentarea cu electrolit se face de Ia un rezervor aşezat la un nivel mai înalt decît piesa; electrolitul poate fi recuperat şi folosit după recondiţionare. c H- x. □ Schema unul elecfrograf. Perie pentru elecfrofrecare folosită la acoperirea porţiunilor mici. 1) perie de fire metalice; 2) anod spiral; 3) racord penfru electrolit; 4) racord pentru curent. Electrofrecarea se aplică la acoperiri cu nichel, zinc, cupru, cadmiu şi staniu, din elecfroliţi acizi, cum şi la electrooxidarea aluminiului şi a aliajelor de aluminiu. 5. Elecfrogal. Mett.: Flux sub formă de praf, constituit dintr-un amestec de clorură de litiu şi fluorură de potasiu, folosit la sudarea magneziului. (Nume comercial.) e. Electrogen, grup Elf.: Ansamblu constituit dintr-un motor primar şi unu sau mai multe generatoare de energie electrică acţionate de acesta. Sin. Grup generator. 7. Elecfrograf, pl. electrografe. Chim.: Aparat folosit în semimicroanalize pentru identificarea diferiţilor ioni ai componenţilor aliajelor şi minereurilor naturale, prin disolvarea anodică a probelor, sub forma ionilor respectivi, pe hîrtie de filtru sau pe o peliculă de gelatină. Aparatul, reprezentat schematic în figură, e format din două plăci: o placă de aluminiu fixă 1, care constituie catodul, şi o placă de plumb mobilă 2, care constituie anodul. Pe placa fixă 1 se aşază o bucată de hîrtie de filtru 3, umezită cu soluţia unui electrolit oarecare (KCl, K2SO4, etc.). Pe această hîrtie se aşază o altă hîrtie, umezită cu reactivul corespunzător ionului de identificat, care se fixează etanş de suprafaţa probei 4, bine poli-sată şi spălată. Stabilirea curentului se face prin contactul plăcii mobile 2 cu faţa superioară a probei 4. Prin aparat se lasă să treacă, timp de cîteva secunde, un curent continuu sub 6-9 V. Prezenţa ionilor cari se urmăresc se constată prin apariţia unor pete colorate, caracteristice, pe hîrtia îmbibată cu reactivul respectiv. Cu acest aparat se pot efectua identificări într-un timp foarte scurt (cîteva secunde sau minute) fără a se distruge proba de analizat şi se pot pune în evidenţă incluziuni din probele de metale, aliaje, şi minerale. 8. Elecfrografie. Poligr.: Sin. Corodare electrolitică (v. sub Corodare 1). m 9. Elecfrogravimefrie. Chim.: Metodă de analiză chimică cantitativă, rapidă şi foarte precisă, folosită numai la dozarea metalelor. Principiul metodei consistă în extragerea cantitativă a ionilor metalici din soluţie, prin electroliză cu electrozi de platin. Metalul se depune la catod; diferenţa dintre masa iniţială a cafodului şi masa Iui c’upă electroliză reprezintă masa metalului depus. Metalele dozate curent prin această metodă sînt: cuprul, zincul, cadmiul, plumbul, staniul şi, mai rar, stibiul, bismuful, cobaltul, argintul, fierul. 10. Elecfrogravură. Poligr.: Sin. Corodare electrolitică (v. sub Corodare 1). 11. Elecfroîncărcare. Mett. V. sub Electroprelucrare prin procedeul electric. 12* Electrolit, pl. elecfroliţi. Chim. fiz.: Substanţă care se disociază prin disolvare sau prin topire, moleculele ei scindîndu-se în ioni. Disociaţia e determinată de micşorarea forţei electro-fatice de atracţiune dintre ioni în mediul dielectric cu per-mitivifate mare (la disolvare), sau de mărirea energiei agitaţiei termice (la topire). După raportul conductivităţilor (raportul dintre conductivitatea echivalentă şi conductivitatea echivalentă limită), electroliţii se împart în elecfroliţi tari (la cari raportul conductivităţilor e mai mare decît 0,5 în soluţii normale), elecfroliţi slabi (la cari raportul conductivităţilor e sub 0,01 în soluţii normale) şi elecfroliţi intermediari. Elec-troliţi tari sînt acizii minerali tari, hidroxizii alcalini şi Elecfrolit amfofer 153 Elecfroliză âlcalino-pămîntoşi şi majoritatea sărurilor minerale. Electroliţi slabi sînt acizii şi bazele minerale slabe (H^S, H2CO3, N^OH), acizii şi compuşii organici disociafi şi unele săruri anorganice (Hg2Cl2i HgCN). După numărul de ioni formaţi prin disociere, se deosebesc electrolifi binarif ternari, cuafernari, iar după valenţa ionilor, ei pot fi uniunivalenfi (KCl), biunivalenfi (CaCb), unibivalenfi (Na2S04), etc. 1. ~ amfofer. Chim. fiz. V. Amfofer, electrolit 2. Elecfrolif, călire în Mefg.; Procedeu de căiire superficială a pieselor de oţel, la care încălzirea acestora pînă la temperatura de călire se face într-un electrolit adecvat. V. sub Călire superficială. 3. Elecfroliză. Chim. fiz.: Procesul dirijării ionilor unui electrolit (în soluţie sau topit) în cîmpul electric stabilit între două conductoare (electrozi) introduse în elecfrolit şi legate conductor la bornele unui generator da curent continuu. Dacă electrolitul e constituit dintr-o singură substanţă, masa ionilor cu sarcină electrică de un anumit semn, dirijată căfre electrodul respectiv, e proporţională cu cantitatea de electricitate, respectiv cu produsul dintre intensitatea curentului electric şi timpul în care curentul a străbătut electrolitul: m = KIt, K fiind un coeficient de proporţionalitafe, numit echivalentul electrochimic al ionului respectiv, a cărui valoare depinde de nalura acestuia. Relaţia se mai scrie (legile lui Faraday) unde M e masa atomică sau moleculară a ionului, n e numărul sarcinilor electrice elementare ale ionului (egal cu valenţa lui), iar Fq e o constantă universală (constanta lui Faraday, F0 « 96 500 C). Pentru ca electroliza să se producă, trebuie ca între bornele celulei de electroliză (adică între punctele de legătură dintre electrozi şi conductoarele de alimentare cu energie electrică) să existe o diferenţă de potenţial cel puţin egală cu U=E + Uc + Uă+Ua, unde E e o mărime numită tensiunea de descompunere a electrolitului, Uc e căderea de potenţial în contacte şi în electrozi, Uf e căderea de potenţial în electrolit, iar Ud e căderea de potenţial pe diafragma care, uneori, e conţinută în celula de electroliză. Dintre toţi termenii din membrul al doilea, de regulă, valoarea cea mai mare o are E. Căderea de potenţial în electrolit, Ue, depinzînd, pe lîngă natura electrolitului, de distanţa dintre electrozi şi de forma lor, poate fi micşorată prin alegerea convenabilă a acestor factori. Ud poate căpăta valori mari, în special dacă diafragma se încălzeşte. Uc e, de regulă, mic. Ionii ajunşi la electrozi îşi pierd sarcina şi se depun sau produc, acolo, reacţii chimice secundare. Dacă electrolitul conţine mai mulţi ioni de acelaşi semn, de natură chimică diferită, la electrozi se produc procesele cari corespund unui consum de energie minim, astfel încît, de exemplu, la catod se produce procesul cel mai electro-pozitiv. Dacă electrolitul e disolvat în apă, pe lîngă ionii rezultaţi prin disocierea electrolitului există şî ioni H+ şi ioni OH", rezultaţi din disocierea parţială a apei. După condiţiile de lucru, cari determină valoarea potenţialului de descărcare, se depun la catod fie ionul metalic, fie ionul H+, fie amîndoi aceşti ioni. Astfel, metalele cari au potenţialul normal electro-pozitiv (metalele nobile, cuprul) se depun, din soluţii apoase, cu randament cantitativ, pe cînd din soluţiile metalelor puter-nia electronegative (metalele alcaline, metalele alcalino-pamîntoase) se descarcă numai ionii H+. Lucrînd însă cu catod de mercur se poate depune sodiul, cantitativ, din soluţii neutre ale sărurilor sale, din cauza supratensiunii înalte a hidrogenului pe mercur (aproximativ 1,5 V) şi depolarizării sodiului la depunerea pe mercur (datorită formării unor compuşi chimici). Metale electronegative (nichelul, zincul) se pot depune, din soluţii apoase, însoţite de degajare de hidrogen (deci cu randamentul sub 100%), dacă condiţiile de lucru (densitatea de curent, concentraţia ionilor metalici şi /;H-u!) determină egalitatea potenţialelor de descărcare ale ionilor metalici şi H+. în mod analog, la anod se produce procesul cel mai electro-negativ. Oxidarea se poate produce dacă potenţialul procesului de oxidare e mai electronegativ decît potenţialul descărcării ionului OH* în condiţiile de lucru. După pierderea sarcinilor electrice pe electrozi, ionii pot produce acolo reacţii secundare, la cari pot lua parte moleculele solventului. Astfel, în mediu apos se pot produce: unirea atomilor în molecule (în cazul substanţelor în stare de gaz); dimeriză i; reacţii de descompunere (electroliza unei soluţii de acid acetic sau de acetat solubil conduce la etan şi la bioxid de carbon); reacţii cu electrolitul; reducerea şi oxidarea substanţelor organice, disolvate sau în suspensie (la catod se face reducerea cu hidrogen, iar la anod, oxidarea cu oxigen, rezultaţi din descărcarea ionilor H+ şi OH“); prepararea a diferite substanţe prin reacţii secundare pe electrozi (obţinerea hidrogenului şi a oxigenului prin electroliza apei; obţinerea de clor, hidrogen şi a unei soluţii de hidroxid de sodiu şi clorură de sodiu, prin electroliza soluţiei de clorură de sodiu, cu diafragmă separatoare sau în contracurenf; obţinerea de clor şi de amalgam de sodiu, care e descompus ulterior formînd hidrogen şi o soluţie de hidroxid de sodiu, pură şi concentrată, prin electroliza soluţiei de clorură de sodiu cu catod de mercur); extragerea metalelor, prin solu-bilizarea minereului, supunînd apoi soluţia electrolizei cu anod insolubil, cînd metalul se depune pe catod; rafinarea metalelor, electroliza fiind efectuată utilizînd drept anod (solubil) metalul impur, în astfel de condiţii, încît pe catod se depune numai metalul care se purifică; depuneri galvanice. în cazul sărurilor topite, nu- se cunoaşte potenţialul de descărcare al ionilor din topitură, din cauza inexistenţei unui electrod de comparaţie adecvat. Au fost determinate, însă, tensiunile de descompunere ale electroliţilor topiţi, cari scad cu creşterea temperaturii. Coeficientul de scădere -cu temperatura fiind diferit, ordinea de descărcare a cationilor depinde de temperatură. Astfel, dintr-un amestec de bromură de litiu şi bromură de stronţiu topite, sub 700° se depune litiu, iar peste 700° se depune stronţiu. în practică se obfin randamente de curent mici, datorită reacţiilor secundare. Acestea se produc deoarece metalul se depune la catod sub formă de ceaţă fină, care se disolvă în topitură şi difuzează spre anod. în consecinţă, randamentul de curent depinde de toţi factorii cari influenţează solubilitatea metalului: temperatura, densitatea de curent, distanţa dintre electrozi, compoziţia electro-litului, separarea spaţiilor anodile şi catodice, şi umiditatea. Electroliza topiturilor se utilizează la prepararea metalelor alcaline, alcalino-pămîntoase şi a aluminiului, cari nu pot fi depuse din soluţii apoase. Elecfroliză în curent alternativ nesimetric (ondulat). Curentul ondulat consistă în suprapunerea unui curent alternativ simetric peste un curent continuu. Suprapunerea se poate face, fie pe un singur electrod, fie pe amîndoi. Lucrînd în curent ondulat, electrodul îşi schimbă alternativ polaritatea, păstrînd însă un timp mai îndelungat un anumit semn. Alternanţa polarităţii anodice cu cea catodică determină depola-rizarea puternică, micşorarea supratensiunii şi reducerea, par-ţială'sau totală, a pasivităţii anodice. Curentul ondulat exercită o influenţă observabilă numai dacă raportul dintre intensitatea Electroliza infernă 154 Electromagnet maximă a curentului alternativ (Ia) şi a curentului continuu (Ic) are valoarea /^//c>A/3/8, pentru suprapunerea pe un singur electrod, şi L*//C>Y3/2 pentru suprapunerea pe amîndoi electrozii. Depolarizarea şi reducerea supratensiunii (care în cazul hidrogenului poate atinge 1 V) sînt cu atît mai mari, cu cît densitatea de curent e mai mare şi frecvenfa e mai joasă. Rezultate optime se obfin la frecvenfe de 10--80 Hz. La frecvenţe înalte (>10 000 Hz), efectul curentului ondulat e nul. Depasivarea anodică creşte, de asemenea, cu mărirea densităţii de curent şi cu micşorarea frecvenţei, şi depinde de natura şi de concentraţia soluţiei, de natura electrodului şi de starea suprafeţei lui. In curent ondulat, aproape toţi anozii devin solubili (metalele nobile sînt atacate în mediu acid; plumbul, în acid sulfuric). îşi păstrează parţial pasivitatea fierul şi nichelul în soluţii alcaline. i. ~ infernă. Chim. fiz.: Metodă de analiză cantitativă, care consistă în scufundarea a doi electrozi diferiţi, scurtcircuitaţi la exterior, în soluţia de analizat. Se realizează o pilă (electrolit: soluţia de analizat) în care anodul (de obicei de zinc) se disolvă, iar cationii metalelor mai electropozitive se depun pe catod (sită de platin). Depunerea e cantitativă, dacă se împiedică cementarea pe anod, ceea ce se realizează acoperind anodul cu o peliculă de colodiu sau separînd spaţiul anodic de cel catodic cu o diafragmă. Diferenţa dintre masa finală şi masa iniţială a catodului reprezintă masa metalului depus. Utilizînd succesiv anozi adecvaţi se poate obţine separarea cationilor din soluţie. 2= Elecfrolizor, pl. electrolizoare. Elf., Chim. V. Celulă de electroliză, sub Celulă electrolitică. 3. Elecfroluminescenfă. Fiz.: Luminescenţă (v.) produsă sub acţiunea unui cîmp electric aplicat unui fosfor (semiconductor capabil de luminescenţă). Cîmpul electric trebuie să fie de ordinul miilor de volţi pe centimetru, de obicei alternativ, de frecvenţă cuprinsă între sute şi mii de hertzi. O celulă electroluminescentă e constituită dintr-un dielectric lichid sau solid (de material plastic sau ceramic), conţinînd o suspensie de granule semiconductoare convenabil impurificate (de ex. ZnS impurificat cu Cu), introdus între doi electrozi dintre cari cel puţin unul e transparent (sticlă acoperită cu un strat metalic foarte subţire). Eficienţa electro-luminescenţei (cîtul dintre energia luminoasă emisă şi energia electrică primită) e mică (cîţiva lumeni pe watt) şi, deocamdată, insuficientă pentru a fi utilizată la construirea de lămpi economice. Electroluminescenţa e totuşi folosită în tehnica unor amplificatoare de lumină, în cari lumina cade pe un fotoconductor (v. Fotoconductiv, efect ~) şi îi măreşte conductivitatea, ceea ce cauzează creşterea diferenţei de potenţial aplicate unui fosfor, montat în serie cu fotoconductorul, şi creşterea energiei radiante emise, care poate depăşi energia incidenţă. Eficienţa electroluminescenţei creşte cu frecvenţa cîmpului aplicat, pînă la valori de ordinul miilor de cicli pe secundă, după care tinde să devină independentă de ea. Eficienţa scade cînd amplitudinea tensiunii alternative aplicate creşte. Culoarea luminii emise depinde de natura fosforului întrebuinţat. Sub acţiunea cîmpului electric aplicat, datorită unor procese variate, semiconductorul e excitat, în sensul că banda sa de conducţie, respectiv de valenţă (după cum semiconductorul e de tip n sau p), conţine mai mulţi-electroni, respectiv mai multe lacune (găuri) decît înainte. în cele ce urmează se consideră numai cazul unui semiconductor n (de ex. ZnS). Dacă un electron, ridicat în banda de conducţie, întîlneşte în calea lui un atom de impuritate ionizat (aşa-numitul „activator"), deci în care există un loc liber, el poate fi captat; acesia e un proces de recombinare, în care electronul cade de pe un nivel superior (situat în banda de conducţie) pe un nivel inferior (nivelul vacant al activatorului, situat în banda interzisă) şi liberează diferenţa de energie corespunzătoare, sub formă de radiaţie electromagnetică. în timp ce, în cazul fotoluminescenţei, ridicarea electronilor în banda de conducţie se face, de regulă, din banda de valenţă, în urma absorpţiei unor fotoni avînd energia necesară, în cazul electroluminescenţei, ridicarea directă sub acţiunea cîmpului electric aplicat (efectul Zener) e improbabilă, deoarece necesită cîmpuri prea puternice (de ordinul a 106 V/cm). In acest caz, electronii pot ajunge în banda de conducţie dacă ei sînt extraşi, nu din banda de valenţă (deci din atomii substanţei de bază), ci din activatori (din impurităţi); extragerea e efectuată de cîmpul electric aplicat şi devine posibilă prin efect de tunel (v. sub Barieră de potenţial), în urma micşorării înălţimii barierei de potenţial care înconjură activatorii (mecanismul emisiunii electronice la rece). O altă posibilitate consistă în traversarea, de asemenea prin efect de tunel, a barierei de potenţial de Ia suprafaţa granulelor semiconductoare, unde se formează, în timpul preparării, o pătură cu caracter metalic (bogată în Cu, în exemplul fosforului ZnS + Cu), deci conţinînd mulţi electroni; şî în acest caz efetfu! cîmpului electric consistă în descreşterea barierei, după mecanismul care determină efectul de redresare prin contactele metai-semiconductor. Electronii ajunşi astfel în banda de conducţie sînt acceleraţi de cîmpul aplicat şi pot, ulterior, să ciocnească fie atomi ai substanţei de bază, fie activatori, ionizîndu-i şi furnisînd astfel noi electroni acestei benzi. Procesul nu creşte iiimitat, în cascadă (şi nu conduce la străpungere), din cauza recombinării radiative, care acţionează în sens contrar. Rolul dielectricului, în care se găseşte în suspensie fosforul, se reduce la crearea unor cîmpuri locale foarte intense din cauza neomogeneităţli materialului. 4. Elecfrolustruire. Mett.: Sin. Electroprelucrare prin procedeul electrochimic (v.). V. şî sub Lustruire. 5. Electromagnet, pl. electromagneţi. 1. Elf.: Corp fero-magnetic magnetizat temporar sub acţiunea unor curenţi electrici de conducţie. 6. Electromagnet. 2. Elf.: Aparat electric constituit în principal dintr-un electromagnet (în sensul 1), folosit fie pentru a produce forţe şi momente capabile să efectueze lucru mecanic (electromagneţi de tracţiune), sau să echilibreze alte forţe şi momente (electromagneţi purtători), fie pentru a produce cîmpuri magnetice intense în întrefierul circuitului său magnetic. Circuitul magnetic al electromagnetului cuprinde părţi fixe şi părţi mobile (armaturi) şi poate fi echipat cu înfăşurări de curent continuu sau alternativ, numite înfăşurări de excitaţie. Electromagneţii se utilizează pentru acţionarea electromagnetică a aparatelor electrice de înaltă şi de joasă tensiune, a saboţilor de frînă (electromagneţi de frînare), etc.; Ia maşini de ridicat (electromagnet de ridicare); la dispozitive de prindere Ia maşini-unelte; la ambreiaje electromagnetice; în construcţia releelor, a aparatelor de măsură; în automatizare, semnalizare şi control, etc. Ei sînt folosiţi, de asemenea, pentru producerea fluxurilor inductoare în maşinile electrice de curent continuu şi alternativ (poli inductori), pentru producerea cîmpurilor magnetice foarte intense în laboratoarele de cercetări, în construcţia acceleratoarelor de particule (betatroane, ciclotroane, sincrofazotroane), în dispozitivele de optică electronică, etc. După natura curentului electric din înfăşurările de excitaţie, se deosebesc: eleclromagneţi de curent continuu, ale căror înfăşurări sînt parcurse de curent continuu, şi electromagneţi de curent alternativ (monofazaţi sau polifazaţi), ale căror înfăşurări sînt parcurse de curenţi alternativi (monofazaţi sau polifazaţi). Nu sînt excluse, deşi se întîlnesc mai rar, cazurile Elecfromanef de frînare 155 Electromagnet de frlnare în cari anumite înfăşurări sînt parcurse de curent continuu, iar altele, de curent alternativ. După modul de alimentare a înfăşurărilor, se deosebesc: electromagneţi serie, a căror înfăşurare e alimentată cu un curent dat, determinat de parametrii circuitului exterior, şi electromagneţi derivaţie, a căror înfăşurare e alimentată sub o tensiune dată, intensitatea curentului fiind determinată excluziv de parametrii electromagnetului. Această clasificafie prezintă importantă la dimensionarea electromagneţilor, metodele de calcul fiind diferite pentru cele două categorii. După forma şi construcţia miezului feromagnetic, se deosebesc electromagnefi: cu plonjor, fără manta (v. fig. a), cu Tipuri de elecfromagnefi. a) cu plonjor, fără mania; b) cu plonjor, cu manfa; c) în formă de U; d) în formă de E; e) cilindrici; f) cu armafuri profilafe. plonjor, cu manta (v. fig. b), în formă de U (v. fig. c), în formă da E (v. fig. d), cilindrici (v. fig. e), cu armafuri profilafe (v. fig. f), etc. După natura mişcării armaturii mobile, eleciromagnetii de trac{iune şi purtători pot fi electromagneţi cu mişcare de translaţie (v. fig. a—e) şi electromagneţi cu mişcare de rotaţie (v. fig. f). Miezul fix şi armaturile electromagne}i!or se execută din fier moale masiv, la cei de curent continuu, şi din fole, la cei de curent alternativ. Calculul şi dimensionarea electromag-n e J ii o r cuprind, în principal, calculul circuitului magnetic, calculul înfăşurării, calculul forţelor, cuplurilor şi al lucrului mecanic efectuat de electromagnet şi, în fine, calculul încălzirii acestuia. Calculul circuitului magnetic se efectuează pe baza legii circuitului magnetic, a legii fluxului magnetic şi a legii polari-zaţiei magnetice (sau a teoremelor Iui Kirchhoff, deduse din aceste legi, — v. sub Circuit magnetic). Calculul înfăşurării se efectuează pentru ca, pe baza solenaţiei magnetizante rezultate din calculul circuitului magnetic, să se determine parametrii înfăşurării: numărul de spire, secţiunea firului, dimensiunile bobinei, rezistenţa şi inducti-vitatea acesteia, etc. Acestea se determină în funcţiune de intensitatea curentului sau de tensiunea de alimentare, de încălzirea admisibilă a bobinei, de parametrii circuitului magnetic şî de coeficientul de umplere al înfăşurării. Calculul forţelor şi al cuplurilor produse de electromagneţi se efectuează, de obicei, pe baza teoremelor forţelor generale (v.). Exprimate în funcţiune de solenaţia 0 = Ni şi de permeanţa echivalentă A =0^/0 a circuitului, aceste forţe sînt (în unităţi MKSA raţionalizate) iar în funcţiune de fluxul fascicular Oy şi de permeanţa A »(r) x= .05 :±02^ 2 t m unde /?W=1/A = 0/Oy reprezintă reluctanţa echivalentă a circuitului magnetic al electromagnetului. La armaturile plane cu cîmp omogen, forţele pot fi calculate* şi cu formula lui ^Maxwell (care presupune o permeabilitate a fierului practic infinită) B2 F=^~— S, 2\kq în care B e inducţia din întrefier, S e aria polului în dreptul întrefierului, (Xo=4jt10-7 H/m e permeabilitatea absolută a vidului. La electromagneţii de curent alternativ, forţele şi cuplurile sînt variabile în timp, avînd perioada egală cu jumătate din perioada curentului alternativ şi oscilînd între o valoare maximă şi zero. Efectul util e dat de valorile medii ale acestora, cari pot fi calculate cu formulele de mai sus, în cari solenaţia şi, respectiv, fluxul instantaneu, se înlocuiesc cu valorile lor efective. Datorită variaţiei periodice a forţelor şi cuplurilor electromagnetice, armaturile mobile ale electromagneţilor de curent alternativ monofazat sînt supuse unor vibraţii supărătoare atît din punctul de vedere al zgomotului pe care-l produc, cît şi din punctul de vedere al funcţionării aparatului. Pentru înlăturarea acestor vibraţii, polii electromagneţilor de curent alternativ monofazat sînt echipaji cu spire-ecran (în scurt-circuit) (v. sub Spiră-ecran), cari cuprind o parte din suprafaţa polului şi produc în porţiunea cuprinsă un flux magnetic defazat fafă de fluxul din restul suprafeţei polare, în consecinţă, fluxurile neanulîndu-se simultan, valoarea minimă a forţelor electromagnetice instantanee e diferită de zero, iar amplitudinea vibraţiilor scade. La electromagneţii polifazaţi, vibraţiile armaturilor mobile sînt mai mici, tocmai datorită faptului că fluxurile diferitelor faze nu se anulează simultan şi, de aceea, de cele mai multe ori nu e necesar să se ia măsuri speciale pentru înlăturarea lor. î. ~ de frînare. C. f., Mş.: Electromagnet folosit la frî-narea maşinilor de ridicat sau a vehiculelor de tracţiune feroviară, pentru oprire sau la mersul în pantă (v. fig.). Se com- x=-~e* ŞA m' Frînă cu elecfromagnet/ cu acţionare la înfreruperea curentului, î) elecfromagnef de frînă; 2) bobină; 3) miez feromagnefic; 4) cilindru amorfisor; 5) roafă de frînă; 6) bandă mefalică; 7) sabo|i de lemn; 8) pîrghie de acjionare a frînei; 9) înfinzăfor cu filef; 10) greufafe de frînare. pune, de obicei, dintr-o bobină cu miez feromagnetic, care acţionează asupra timoneriei unei frîne cu saboţi sau cu bandă. Elecfromagnet de ridicare 156 Elecfromagnet de ridicare Cînd electromagnetul e parcurs de curent în aceiaşi timp cu motorul vehiculului, frînarea se produce la întreruperea curentului, prin acţiunea unei greutafi sau a unui resort; în acest caz, un dispozitiv de amortisare încetineşte acţionarea bruscă a frînei. Cînd electromagnetul e parcurs de curent numai în perioada de frînare, el strînge sabofii sau banda de frînare sub acfiunea curentului. i. ~ de ridicare. Tehn., M?.: Utilaj de ridicat, constituit dintr-un electromagnet cu miez fe^omagnetic, a cărui forfă purtătoare serveşte la prinderea unor sarcini de materiale feromagnetice (în general obiecte de ofel, de exemplu lingouri, grinzi, şine, table, fevi, aşchii şi deşeuri, lăzi cu fabricate, etc.). La acest electromagnet, care funcfionează cu curent continuu, forfa purtătoare depinde de torma, dimensiunile, compozifia chimică şi temperatura obiectelor pe cari ie ridică. Practic, electromagnefii se folosesc la ridicarea sarcinilor feromagnetice cu temperaturi rpaxime de 500—600° (pentru a nu depăşi punctul Curie), cînd electromagnetul trebuie să aibă o izolaţie termică bună şi răcire forfată. Electromagnejii de ridicare prezintă următoarele avantaje: suprimă aproape complet lucrul manual cerut de prinderea sarcinilor; pot manipula şi sarcini calde; scurtează durata de încărca re-descă rea re, ridicînd productivitatea instalajiei de ridicat; permit o mai bună utilizare a depozitelor de materiale, făcînd posibilă mărirea înălfimilor grămezilor de piese; etc. Dezavantaje: în zona de aefiune a lor e interzisă prezenfa oamenilor (la întreruperea curentului, sarcina cade); avînd greutate relativ mare, micşorează capacitatea utilă de ridicare a instala[iilor de ridicat. /. Electromagnet de ridicare, rotund, cu poli ficşi. I) carcasă; 2) aripioară; 3) ureche pentru lanţul de ridicare; 4 şi 4’) armatura po/lior; 5) bobină; 6) bucea; 7) disc de ofel; 8) disc de alamă; 9) disc de material diamagneţic; 10) capătul de ieşire al bobinei; 11) cablu; 12) resort elicoidal; 13) capacul cutiei de conexiune. Majoritatea electromagnefilor de ridicare se construiesc ca eleefromagnefi cu poli ficşi, la cari pozifia tălpilor polare fafă de corp rămîne invariabilă. Pentru piese cu suprafafă neregulată se construiesc uneori eleefromagnefi cu poli mobili, la cari piesele polare sînt constituite din bare cari pot aluneca în locaşuri în formă de bucea, pentru a se adapta formei suprafefei. Forma polilor, pozifia tălpilor polare şi dispozitivele de siguranţă contra căderii sarcinii depind de condifiile de utilizare a electromagnefilor de ridicare. Se construiesc, de exemplu: Eleefromagnefi rotunzi (v. fig. /), la cari o bobină toroidală e aşezată într-o carcasă de ofel, astfel încît polii să formeze o coroană exterioară şi una interioară. Diferite tipuri sînt folosite pentru sarcini de 2—25 tf. Sin. Electromagnet inelar. Eleefromagnefi dreptunghiulari, la cari fafa polară e dreptunghiulară, şi cari sînt foiosifi la ridicarea blocurilor, a semifabricatelor plate, etc. Eleefromagnefi în potcoavă, cari au corpul feromagnetic în formă de potcoavă (v. fig. II), cu fefele polilor înguste, şi cari sînt foiosifi la transportul grinzilor, ai şinelor, fevilor, etc. Eleefromagnefi cu dispozitive de si g u-ranfă, la cari sarcina e asigurată contra căderii, la întreruperea curentului, prin „ Bedromagnet de ridicare (n pofcoavă. Cirlige Sau prin efriere de ,) piese polare; 2) urechi de suspendare, siguranţa. închiderea sau deschiderea pieselor de siguranţă se face manual sau automat. Uneori, deplasarea electromagnetului e condiţionată de asigurarea sarcinii contra căderii. Susfinerea sarcinii cu cîrlige sau cu etriere se mai foloseşte pentru a economisi energie electrică în timpul transportului. Electromagnetul pentru instrumentaţiile din industria p et r o l i e r ă serveşte la prinderea şi scoaterea, de pe fundul găurii de sondă sau din interiorul coloanei, a instrumentelor cu dimensiuni mici sau a părfilor de instrument cari sînt libere şi au o greutate mai mică decît puterea de atraefiune a electromagnetului. Acest electromagnet se compune din următoarele părfi (v. fig. III): corpul aparatului 1, care e un tub cilindric format din mai multe bucăfi, echipat la partea superioară cu o reduefie de legătură la prăjinile sau la cablul de instrumentafie, iar la partea inferioară, cu o placă de fier moale şi care se mag-netizează sub influenfă unui electromagnet alimentat de curentul unei baterii de acumulatoare, ambele în interiorul tubului; re-duefia de legătură 2, care are la partea inferioară un locaş în care se montează ceasornicul declanşator; burlanul de proteefie al corpului 3, înşurubat la partea superioară într-un al doilea filet al reducţiei de legătură, echipat la partea inferioară cu dinfi cari servesc la frezarea nisipului depus deasupra piesei de extras; electromagnetul 4, de formă cilindrică, înfăşurat cu sîrmă izolată, prin care trece curentul de la baterie; acumulatoarele (pile uscate) 5, în număr de 24, fiecare avînd 2 V, electromagnetul putînd dezvolta o putere , de tracţiune de 90 kgf; ceasornicul de de- III. Electromagnet clanşare 6, care comandă închiderea circuitu- pentru instrumenfa-lui electric prin contactul cu cele două fişe jie. de la acumulatoare, după un anumit interval de timp, care depinde de adîncimea sondei şi de durata introducerii şi a extragerii aparatului. Electromagnetic 157 Electrometalurgie 1. Electromagnetic. Fiz., Elf.: Calitatea de a se referi la stările şi la fenomenele asociate prezenfei cîmpului electromagnetic (v. Cîmp electromagnetic, sub Cîmp 6). în particular, termenul electromagnetic se referă la interacţiunile ponderomotoare dintre corpuri parcurse de curent şi corpuri magnetizate temporar sub acfiunea acestor curenfi. Exemplu: forfe electromagnetice (v. sub Forfă). 2. Electromagnetic, sistem de unită)! ~ . E/f., Fiz. V. sub Sistem de unităfi de măsură. 3. Electromagnetice, instrumente ds măsură ~ . Elf., Fiz.: Instrumente electrice de măsură a căror funcfionare se bazează pe forfele de interacţiune dintre corpuri magnetizate temporar sub acfiunea unor curenfi electrici de conducfie sau pe forfele dintre astfel de corpuri şi circuite parcurse de curenfi electrici de conducfie. V. sub Instrument electric de măsură. 4. Electromagnetism. Elf., Fiz.: Ramură a Fizicii, care studiază fenomenele electromagnetice. Capitolele principale ale Electromagnetismului sînt: Electrostatica, Electrocinetica, Mag-netostatica şi Electrodinamica. 5. Electromedicale, aparate ~ . Elf., Biol.: Aparate cari folosesc energia electrică pentru tratamente medicale, inter-venfii chirurgicale, etc. Cele mai uzuale sînt: aparatul pentru raze ultrascurte, lampa pentru raze ultraviolete, lampa pentru raze infraroşii, aparatul pentru electroşoc şi pentru electro-narcoză, baia electromedicală, bisturiul electric, baia de lumină, aparatul pentru electroterapie care poate produce curenfi galvanici, sinusoidali, dreptunghiulari şi faradici, etc. 6. Electromer, pl. electromeri. Chim., Chim. fiz.: Una dintre cele două forme tautomere ale unei substanfe, obfinută în urma unei deplasări electromere. V. Electromeră, deplasare 7. Electromer, efect ~ . Chim., Chim. fiz. V. sub Electromeră, deplasare ~ . 8. Electromeră, deplasare ~ . Chim., Chim. fiz.: Deplasare totală de electroni, produsă în moleculele organice cu duble sau cu triple legături, în cursul unei reacfii chimice, sub influenfă cîmpului electric al reactantului, prin care una dintre perechile de electroni cari compun dubla sau tripla legătură se transformă astfel, încît să aparfină în întregime unuia dintre atomi. Ca urmare, atomul spre care se deplasează electronii îşi completează cei opt electroni din stratul exterior, cîştigînd o cuantă electrică negativă, ar celălalt atom rămîne numai cu şase electroni, cîştigînd astfel o cuantă electrică pozitivă. Din această cauză, legăturile în cari se produce deplasarea electromeră devin legături polare. Un exemplu tipic de deplasare electromeră totală apare la gruparea carbonilică, în cursul unei reacfii chimice, sub influenfă cîmpului electric al reactantului: \ C: :0: - C :0: C = 0-f :N=C--fH+-> I R :N~C~: • H I H 1 •+C—O: I " R + H+ iNEEEC—C = 0: +H+ N=C—C—OH ionul cian legîndu-se covalent prin perechea de electroni a atomului de carbon purtător al unei cuante electrice elementare negative. Perechea lui de electroni neparticipanfi completează deficitul de electroni al atomului de carbon cu sextet din gruparea carbonil a aldehidsi. Astfel, datorită deplasării electromere produse sub acfiunea cîmpului electric al reactantului, se explică de ce ionul cian (:N^C_) se leagă prin atomul de carbon şi nu prin cel de azot, direct de atomul de carbon al grupării carbonilice, şi nu de cel de oxigen. Spre deosebire de deplasarea de electroni existentă în efectul inductiv (v.), care e un efect static, deplasarea electromeră reprezintă un efect care nu se produce decît sub acfiunea reactantului, în cursul unei reacfii chimice între moleculele cari se ciocnesc. Deplasarea electromeră se reprezintă, de obicei, prin săgefi curbe, ca în formulele următoare: Vr* R—C=0 R\ n/s c=c r/ r4 unde atomul de carbon pierde o pereche de electroni, pe cari îi ia atomul de oxigen, care îşi completează octetul. Pentru acest motiv, această grupare devine activă, adică reacfionează cu unele combinafii chimice, dînd naştere la produşi de adifie. De exemplu, reacfia dintre o aldehidă şi acidul cianhidric (formulată ionic) se produce conform deplasării electromere: H Totuşi, afară de deplasarsa electromeră menfionată, care e o deplasare electromeră dinamică (Ed), numeroase fapte experimentale indică în moleculele cu duble legături şî o deplasare electromeră statică (Es) sau permanentă. Acesta e cazul, de exemplu, la butadienă: unde electronii dublei legături sînt deplasafi numai parţial, în sensul indicat de săgeţile curbe, chiar dacă molecula nu e influenţată de un reactant străin. în acest caz, deplasarea electromeră produsă se numeşte efecf de conjugare sfatic. Acest tip de deplasare electromeră explică comportarea chimică a combinaţiilor cu duble legături conjugate, pe care reactantul o poate amplifica producînd o deplasare electromeră totală, numită şî efecf de conjugare dinamic. Efectul de conjugare static poate accelera sau întîrzia o reacţie, în timp ce efectul de conjugare dinamic nu poate decît să accelereze o reacţie sau e inoperant. Efectul de conjugare static se numeşte şî efect mesomer (M), iar efectul de conjugare dinamic se numeşte şî efect electromer (E). Suma lor se numeşte efecf faufomer (T). 0. Electromercurol. Farm.: Soluţie coloidală de 0,01 % mercur metalic, în arabat de sodiu diluat. E un produs inodor, insipid, brun în lumină directă şi cenuşiu opac în lumină reflectată. Are calitatea de a combate spirochetul. 10. Electromerism. Chim. fiz.: Formă de tautomerism, datorită unei redistribuţii a electronilor între atomii unei molecule. 11. Electromefaiizare. 1. Tehn., Meff. V. Metalizare prin depunere electrochimică şi Metalizare prin electrificare, sub Acoperire 1. 12. Electrometalizare: 2. Elf., Biol.: Traumatism produs de trecerea curentului electric prin organismul omului, care consistă în acoperirea pielii cu particule de metal topit volatilizate de acest curent. Suprafaţa corpului astfel atinsă devine aspră, iar accidentatul are sensaţia de încordare. Gravitatea acestui traumatism depinde de mărimea suprafeţei atinse. 13. Electrometalurgie. Mefg.: Metalurgie care — în diferite procedee de elaborare ori de rafinare de metale sau de aliaje — foloseşte operafii electrolitice sau electrotermice (pe cale umedă sau pe cale uscată), aceste operafii reprezentînd de cele mai multe ori faza finală a elaborării. Procedeele electrometalurgice sînt folosite pe scară tot mai mare în industrie, datorită atît avantajelor pe cari le prezintă fafă de alte procedee, cît şi faptului că în multe domenii nu pot fi înlocuite. Procedeele electrometalurgice pot fi împărfite în următoarele trei grupuri: Elecfromefric, fub ~ 158 Elecfromefru Procedee electrolitice pe cale umeda, la cari operaţia consistă în electroliza unei soluţii apoase a unei sări a metalului respectiv. Operafia se efectuează lucrînd cu anozi solubili sau cu anozi insolubili. La rafinarea electrolitică, adeseori se recuperează metalele preţioase din metalul brut, ceea ce micşorează cheltuielile de rafinare. Sin. Procedee prin electroliză de solufii apoase. Procedeul cu anod solubil e folosit în special la rafinarea metalelor şi, numai în cazuri speciale, la extragere. Metalul care se rafinează constituie anodul solubil; electrolitul confine o sare a metalului, iar catodul e format dintr-o foaie subfire de acelaşi metal pur; baia de electroliză (electroîizorul) e un recipient prismatic, de lemn sau de beton, căptuşit la interior cu tablă de ofel ori de plumb, sau cu un material electroizolant (ebonită, cauciuc, asfalt), după mediul de lucru utilizat. în timpul electrolizei, metalul se disolvă şi trece în solufie; impurităţile frec parfial în nămoluri anodice şi parfial rămîn în solufie; solufia de electrolit care se impurifică e înlocuită la intervale regulate. Procedeul e folosit la rafinarea cuprului, a argintului, aurului, fierului, plumbului şi staniului. Procedeul cu anozi insolubili e folosit numai la extragere. Metalul brut, respectiv minereul, e disolvat în prealabil în electrolit; solufia e electrolizată folosind un anod inatacabil de plumb (cînd se foloseşte solufie sulfurică), de grafit sau de cărbune. Metalul e extras pe un catod constituit dintr-o foaie subfire de acelaşi metal pur. Solufia epuizată e înlocuită continuu cu solufie proaspătă. Acest procedeu e folosit pentru cupru, zinc, staniu şi nichel, şi, mai rar, pentru fier, aur, mangan, etc. P r o c edee electrolitice pe cale uscată, în cari electrolitul e constituit dintr-o sare sau dintr-un oxid al metalului care e supus rafinării, topite şi de obicei amestecate cu fondanfi. încălzirea băii de electroliză se face din exterior sau, uneori (de ex. la aluminiu), cuva e adusă întîi la roşu prin scurt-circuitarea electrozilor. Electrozii sînt, în general, de carbon sau de grafit, uneori de fier; în multe cazuri, baia de electroliză constituie unul dintre electrozi. Electroliza se efectuează cu densitate mare de curent şi cu consum de energie superior electrolizei umede. Puritatea metalului e mai mică decît în electroliza umedă; impurităfile prefioase nu pot fi recuperate. Procedeul e folosit la extragerea metalelor cari nu pot fi extrase pe cale umedă, de exemplu a metalelor alcalino-pămîntoase, a aluminiului, a pămînturilor rare, a elementelor radioactive. Astfel, pentru electroliza oxidului de aluminiu, acesta, împreună cu criolit topit, formează elecfro-litul; căptuşeala de grafit a băii — în care e introdusă o placă de ofel — face funcfiunea de catod inifial (după primele depuneri de aluminiu pe fundul vasului, acest strat de metal face funcfiunea de catod), iar anozii sînt de cărbune şi se introduc pe la partea superioară a băii topite (v. şî sub Aluminiu). La electroliza clorurii de magneziu, pentru obfinerea magneziului, electrolitul e constituit dintr-un amestec de MgCl2, KCl, NaCI şi CaC^; în acest caz, anoz-ii sînt de grafit, iar catozii, de ofel turnat (v. şî sub Magneziu). Prin procedee analoge se extrag: sodiul, potasiul, cesiul şi alte metale. Sin. Procedee prin electroliza sărurilor topite. Procedee electrotermice în cari, prin folosirea energiei electrice în cuptoare electrice de construcfii diferite (cuptoare cu arc, cuptoare cu inducfie, etc.), masa metalică e topită şi afinată, obfinîndu-se metale pure sau aliaje cu compozifii dorite. Astfel, într-un cuptor cu arc cu vatră conducătoare se poate obfine—din minereuri cari confin alumină şi silice—un silicoaluminiu (30* • • 60% Al, 70• • -40% Si), în condifii foarte avantajoase fafă de alte procedee, care poate fi folosit direct la dezoxidarea ofelului sau la obfinerea de aluminiu pur. î. Elecfromefric, fub Elf., Fiz. V. Tub electrometrie. 2* Elecfromefrie. 1. Fiz.: Capitol al Fizicii, care se ocupă cu măsurările de mărimi electrice în cari se folosesc elec-trometre. 3. Elecfromefrie. 2. Chim.: Analiză chimică cantitativă volumetrică, Ia care se foloseşte, ca indicator pentru observarea sfîrşitului reaefiei, variaţia potenfialului electric al unui elecfrod indicator cufundat în solufie. Punctul de echivalenfă e marcat de un salt puternic al potenfialului. Curba de titrare formează un punct de inflexiune, cînd tifrarea e terminată. 4. Elecfromefru, pl. elecfrcmetre. Elf., Fiz.: Instrument de măsură electrostatic cu indicafie indirectă, utilizat în laboratoare pentru măsurarea diferenţelor de potenfial sau a sarcinilor electrice. Prin intermediul căderii de tensiune produse într-o rezistenfă de trecerea curentului electric, electro-metrele se folosesc uneori şi la măsurarea curenfilor foarte slabi (v. şl Tub electrometrie). Electrometrele se folesesc şi ca instrumente de zero, în special cînd nu se cunoaşte relafia exactă dintre indicafia lor şi mărimea măsurată. Instrumentele de măsură electrostatice cu citire directă, a căror scară e gradată direct în unităfi ale mărimii măsurate, nu sînt eleefrometre şi se numesc, după această mărime, volfmefre electrostatice, etc. (v. sub Instrument electric de măsură). în electrometrele obişnuite se utilizează forfele şi momentele electrostatice cari se exercită între corpuri conductoare puse sub tensiune, măsurîndu-se fie aceste forfe şi momente, fie deplasarea (lineară sau unghiulară) efectuată sub aefiunea lor de o armatură mobilă (v. Instrumente electrostatice, sub Instrument electric de măsură). în cazul a două armafuri cari formează un condensator de capacitate C, dacă X e componenta forfei electrostatice în direefia deplasării x a armaturii mobile, tensiunea U corespunzătoare acestei forfe e * V'r:' Caracteristicile principale ale unui elecfromefru sînt: sensibilitatea (valoarea minimă măsurabilă) la tensiuni şi la sarcini, domeniul de măsurare şi capacitatea. Electrometrele sînt foarte mult folosite în laboratoare, în special în lucrări de radioactivitate, radiafii cosmice, dozi-metria radiafii lor, etc. Electrometrele se folosesc în montaje idiostafice (în cari intervine numai diferenfa de potenfial de măsurat) sau eferostafice (în cari intervine şi o diferenţă de potenfial auxiliară, pentru mărirea sensibilităţii). Există o mare varietate de ' tipuri; utilizarea celor , ------ mai importante, în ---------------------—* funcţiune de gama d " ţ*' de tensiuni, e dată ” ? Ţ în graficul din fig. I. _ . " " " Exemple : uf5 //? * îo'3 )o~2 io'1 w7 h3 ws îo6v Elecfromefru absolut: Electro- t. Graficul utilizării elecfromefrelor. metru care permite 0 elecfromefru cu binante; 2) elecfromefru de determinarea precisă îrialfă tensiune; 3) elecfromefru cu cadrane; a diferenţei de po- 4) elecfromefru de înaltă fensiune (Wulf); 5) elec-fenţial necunoscute, fromefru cu foită; 6) elecfromefru cu fir; 7) elec-prin măsurarea unor fromefru bifilar, mărimi excluziv mecanice sau geometrice. Se deosebesc următoarele tipuri principale de eleefrometre: Elecfromefrul cu platane (Kelvin), compus dintr-un condensator plan cu armaturile (platanele) orizontale; armatura superioară, pusă la pămînt şi legată electric, prin fire metalice foarte flexibile, cu un inel de gardă concentric (care permite Elecfromefru 159 Elecfromefru realizarea unui cîmp eleciric uniform înfre armaturi), e mobilă şi poate fi echilibrată printr-un sistem de resorturi eta-lonate în prealabil cu greutăfi; armatura inferioară e depla-sabilă cu ajutorul unei cremaliere, acţionată printr-un tambur gradat. Precizia stabilirii distanfelor dintre armaturi (platane), cum şi a etalonării resorturilor, limitează posibilităţile de a măsura tensiunile joase ia cîfiva volfi. Se construiesc şi alte variante, cari se deosebesc, în special, prin modul de echilibrare a forfelor electrostatice (care se poate obţine cu ba!an(a obişnuită — electrometrul Abraham şi Lemoine, v. fig. II — sau cu bălanfa de torsiune), cum şî prin procedee de măsurare exactă a distantei dintre armaturi. în cazul electro-metrului cu balanţă obişnui- tă: U = -V 2 xmg bA unde Elecfromefru absolut cu platane şi balanfă. I) platan mobi! {bra| de balanjă); 2) plafan deplasabil prin cremalieră; 3) balanţă. iar % e coeficientul de unităfi rafionalizate, re- ///. Elecfromefru cilindric. A) cilindru exterior fix; B) cilindru interior mobil (braţ de balanfă); P) platan pentru greutate; Vj — V2=v) tensiunea de măsurat. Se deosebesc următoarele tipuri principale: Electrometrul cu cuadranfi (electrometrul cu cadrane, fui Kelvin) (v. fig. iV), constituit din patru cuadranfi (cadrane), d e distanfa dintre platane; A e aria armaturii mobile; 8 « Eo e permitivitatea aerului; m e masa de echilibrare; g e acceleraţia gravitafiei, raţionalizare (egal cu 1 sau 4jt în spectiv nerationalizate, pentru £q). Electrometrul cilindric (Bichat şi Blondlot) (v. fig. III), compus din doi cilindri lungi coaxiali, dintre cari cel interior e mobil (B), în legătură cu braful unei balanfe şi pus la pămînt. Fată de cel cu platane, elec-trometrul cilindric prezintă unele avantaje (forţa nu depinde de deplasare, măsurarea se reduce la o cîntărire şi echilibrul stabil se objine mai uşor) şi dezavantajul unor forfe electrostatice slabe (cilindrii trebuie să rămînă distanţaţi pentru ca necoaxialitatea lor să nu influenţeze măsurările) Electrometrul sferic (Lippman), format din două emisfere conductoare, legate conductiv, avînd planul de separaţie vertical, dintre cari una e fixă, susţinută de un suport izolant, iar cealaltă e mobilă, agăfată de trei fire verticale de aceeaşi lungime, astfel încît să constituie un pendul de translaţie. Tensiunea de măsurat se aplică între ambele emisfere (cari se resping între ele) şi pămînt (sau — la tensiuni joase — o sferă concentrică care le înconjură) şi se măsoară înclinarea cu unghiul a a firelor. Electrometru relativ: Elecfromefru care per-, mite determinarea precisă numai a raportului dintre diferenfa de potenfial necunoscută şi o diferenfă de potenfial de refe-rinfă. în acest caz, forma complicată a armaturilor nu permite determinarea prin calcul a capacităfifor armaturilor şi a variaţiei lor cu deplasarea, instrumentul trebuind să fie etalonat electric. Din acest tip de electrometre derivă voltmetrele electrostatice. IV, Elecfromefru cu cuadranfi. B, CBj , Cj) cuadranfi; AAX) palefă mobilă; E) cutie metalică (ecran); F) fir de torsiune; O) oglindă; V1 şi V2} potenţialele celor doi cuadranfi; V0) potenţialul paletei. cei opuşi, doi cîfe doi, legafi conductiv (deci la acelaşi potenţial) şi instalafi într-o cutie metalică constituind un ecran electrostatic. O paletă în formă de opt, de foaie subjire de aluminiu sau de mică argintată, e suspendată printr-un fir de torsiune care dă cuplul antagonist. Firul are şi o mică oglindă care serveşte Ia măsurarea unghiului de rotafie. La partea inferioară a firului se pune un vas cu acid sulfuric sau cu altă substanţă care să amortiseze oscilaţiile şi să usuce aerul din cutia electrometrului. Acest electrometru constituie un sistem de trei conductoare la potenfiale diferite şi pozifia de echilibru a paletei e dată de condifia a=k(V1-V2) unde Vq e potenfialul paletei; V\ şi V2 sînt potenţialele celor două perechi de cuadranfi; k e constanta aparatului. Cu electrometrul relativ se pot face măsurări prin ambele montaje: eferostatic şi idiostatic (v. fig. V). I V. Scheme de măsurări cu electrometrul relativ cu cuadranfi. a) montaj eferostatic pentru tensiuni joase (V2 = 0 ; Vj = v; V0=v; a = kv (v—b) montaj eferostatic pentru tensiuni înalte V \ f v2 v V2= — - ; V0-=v; a — kVv j; c) montaj idiostatic ^V2=:0; V0=v; a=lc — J . Electrometrul cu duante, format din două jumătăţi de foifă metalică (duante), circulare, bine polisate şi pufin distanţate între ele. Deasupra duantelor e suspendat, printr-un fir de cuarf sau de wollaston (0 = 2* • *3 \i), un fluture mic de platin, foarte uşor (5 mg), iar pe fir e fixată o oglindă. Distanfa fluture-duante (respectiv capacitatea dintre ele) e reglabilă, pentru a ajusta sensibilitatea. Duantele se pun la potenfiale egale şi de semn contrar. Momentul de inerfie al echipajului mobil şi capacitatea sistemului sînt foarte mici. Pentru a elimina curenfii parazifi datorifi ionizării aerului şi Elecfromîcgrafie 160 Electromotor conductibilităţii superficiale a izolanţilor, insfrumenful e menţinui în vid (cîţiva torri). Duantele sînt de asemenea izolate termic şi electric, fiind aşezate în interiorul unui blindaj gros de cupru. Instrumentul serveşte, ca şi cel cu cuadranfi, la măsurarea tensiunilor, dar în special la măsurarea sarcinilor electrice mici. Datorită sensibilităţii lui, el poate decela un curent de un electron pe secundă, cu condiţia ca perioada de obser-vafie să fie sufic;enfă. Electrometrul cu coardă sau cu fir (v. fig. VI) serveşte la măsurări rapide şi e compus dintr-un fir metalic (platin sau wollaston, 1 • • - 2 jx) întins elastic (coardă) şi aşezat într-un cîmp electric constant, care se stabileşte între doua v/. E/ecfromeîru cu coardă sau cu fir. plăcute sau^ între două f) coardă (fir);Plf P2) plăcute; St,S2, s8)şu. Cuţite CU tăişul paralel ruburi micromefrice; R) rezistentă de pro-CU firul. Coarda incar- fecfie; Q) buclă de cuarf. cată cu sarcini electrice e atrasă spre electrodul cu sarcini de semn contrar. Deviaţia firului e citită la un microscop cu ocular micrometric. Sensi- bilitatea aparatului poate fi reglată prin modificarea tensiunii şi a distanţei dintre cuţite; domeniul de măsurare e de 0,001 • -2000 V; capacitatea e de 3• • *4 (ijxF. Electrometrul bifilar, similar celui precedent, din două coarde de wollaston, are un de 4 ^if y\ echipaj constituit menţinute întinse una lîngă alta printr-o buclă de cuarţ care formează un resort. Sensibilitatea e de 5 V şi domeniul de măsurare, între 5 şi 400 V. Electrometrul Cristescu (v. fig. VII a), compus dintr-un cadru dreptunghiular alungit (A), de fir de aluminiu, suspendat de un fir de wollaston, care se poate roti între patru fire verticale fixe (f), paralele cu laturile mari ale cadrului. Cele patru fire au rolul de cadrane (v. fig. VII b). Constanta de tensiune în montaj eterostatic, cu tensiunea auxiliară de 40 V, e de 8*10"4 V/mm/m; capacitatea electrică e de 3,5 fxixF şi perioada, de 0,5 s. Aparatul îmbină avantajele electrometrului cu cadrane cu cele ale electrometrului cu coardă; are inerţie mică şi amortisment accentuat. Electrometrul pentru tensiuni înalte, continue şi alternative (v. fig. VIU), e compus dintr-un fir (F) prins de un suport, situat în faţa unui electrod de influenţă (P). Pentru vl £ "T V//. Elecfromefru Crisfescu (schemă da principiu). a) secţiune; b) schemă de principiu; A) cadru de fir da aluminiu; F) fir de wollaston; f) fire verticale fixe. măsurări de înaltă tensiune (500* • *15 000 V) se pune firul Ia pămînt şi tensiunea se aplică Ia electrodul P. Variind distanţa dintre P şi F se măsoară tensiunea între 100 şi 50 kV, cu o ,o H n 'T P4 -1- IX. Elecfromefru cu foifă. B) sferă metalică; F) foită; P) plăcut ă; S)scară gradafă; C) carcasa; T) fijă. VIII. Elecfromefru pentru tensiuni înalfe. F) fir; P) elecvrod de influentă. eroare de 0,5 %o. Deviaţia firului se citeşte Ia un microscop cu oglindă de iluminare. Electrometrul cu foiţă (v. fig. IX) e tipul reprezentativ de elecfromefru pentru montaje idiostatice, alcătuit ca şi un electroscop (v.) cu foiţe, însă avînd o scară de material izolant etalonată în prealabil. Capacitatea fiind mică, sensibilitatea la sarcini electrice e bună şi, la măsurarea tensiunilor dintre tijă şi carcasa aparatului, ea poate fi mărită prin introducerea unei plăci mobile P legate cu carcasa (capacitatea tijă-foiţă-placă poate varia mişcînd placa). Tensiunea minimă măsurabilă e de 30***50 V. Electrometrul înclinat (v. fig. X) e un aparat mai sensibil şi cu dimensiuni mai mici, folosit în montaje eterostatice. Prin apropierea plăcii P, prin înclinarea aparatului (cu şurubul S'), şi cu ajutorul unei tensiuni auxiliare (Fo) de circa 200 V, se poate măsura 1/200 V. X. Elecfromefru înclinat. P) placă; F) foită; S, S') şuruburi microme-trice; Vt) pofential auxiliar. XI. Elecfromefru capilar. 1) mercur; 2) acid sulfuric; 3) electrozi de platin; 4) vid. Elecfromefru capilar (Lippman): Electro-metru (v. fig. XI) a cărui funcţionare se bazează pe variaţia constantei capilare la suprafaţa de separaţie a două fluide cu diferenţa de potenţial stabilită între ele. Sensibilitatea acestui elecfromefru e foarte mare. 1. Electromiografie (EMG). Elf., Biol.: Metodă de captare, amplificare şi înregistrare a curenţilor de acţiune musculari în funcţiune de timp, pentru cercetare sau diagnostic. 2. Electromotoare, torfă Elf.: Sin. Tensiune electromotoare (v.). 3. Electromotoare, tensiune Elf.: V. Tensiune electromotoare. 4. Electromotor, pl. electromotoare. Elf.: Sin. Motor electric (v.). Electron 161 Electronic, circuit ~ 1. Electron, pl. electroni. 1. F/z., Elf.: Particulă corporală elementară stabilă, avînd sarcina electrică negativă cea mai mică în valoare absolută, adică cuanta electrică negativă: — q0= —e— —(1,60207 ±0,00007) 10“19 C, a cărei masă proprie e sensibil egală cu a 1837-a parte a masei atomului de hidrogen, adică egală cu (9,1085 ±0,0006) • 10'31 kg, al cărei moment cinetic propriu, de spin, e egal cu (6,6252 ± 0,0005) 10'34 şi al cărei moment magnetic propriu corespunzător spinului e me~(0,92838 ± 0,00006) 10^3 j m2/wb. Momentul me e pufin diferit de unitatea cuantică de moment magnetic mo numită magnetonul lui Bohr, între cele două momente magnetice existînd relafia: m=m0[1 +^-2,973 g] , în care a e constanta universală adimensională a structurii fine (—=137,0377±0,0016). a Electronii sînt specia de particule elementare din cari sînt constituite învelişurile exterioare nucleului, ale atomilor. 2. ~ de conducfie. F/z.: într-un corp, fiecare dintre electronii cari, sub acţiunea unui cîmp electric, se deplasează producînd curent electric de conducfie (v.). 3. ~ de valenţă. F/z.; Electronul, respectiv fiecare dintre electronii unui anumit atom, cu cel mai mare număr cuantic principal, căruia, respectiv cărora, le sînt datorite legăturile de valenţă (v. Valenfă). Acestor electroni le sînt datorite şi spectrele optice ale atomului; de aceea ei se numesc şl electroni optici. 4. ~ legat. F/z.: într-un metal, fiecare dintre electronii corespunzători atomilor de la nodurile refelei cristaline a metalului. 5. ~ liber. F/z.: Electron de conducfie (v.). Termenul e impropriu. 6. ~ optic. Fiz.: Sin. Electron de valenfă (v.). 7. Electron. 2. Fiz., Elf.: Particulă avînd sarcină electrică negativă sau pozitivă, egală de obicei în valoare absolută cu o cuantă electrică {qo~e£& 1,602 • 10“19 C). Acest sens al termenului electron e pe cale de a ieşi din uz; el se păstrează în unele expresii ca: teoria electronilor, electronică, electron negativ (în loc de electron) şi elecfron pozitiv (în loc de pozitron). 8. Electron. 3. Mefg.: Sin. Elektron (v.). 9. Elecfron, aliaj Tehn. mii.: Substanfă incendiară întrebuinţată în aviafie. în general consistă dintr-un aliaj care confine circa 60% aluminiu şi 40% magneziu. Se prezintă ca un metal alb strălucitor, care se acoperă repede la suprafafă cu un strat de oxid, cu aspect mat. Are gr. sp. 1,8, temperatura de topire 625-*650°, şi temperatura de aprindere în jurul temperaturii de topire, iar temperatura de fierbere, între 1000 şi-11.00°. Prin ardere dezvoltă o cantitate mare de căldură (psste 6000 kcal/kg), realizînd o temperatură de ardere de ordinul a 2000°. Datorită temperaturii înalte de ardere, parte din aliaj se transformă în vapori şi de aceea arderea se produce cu flacără şi într-un interval de timp foarte scurt, de ordinul secundelor. Datorită acestor proprietăţi, e una dintre substanfele incendiare cele mai puternice. Cel mai bun mijloc pentru stingere e izolarea de aerul atmosferic cu ajutorul substanfelor solide (pămînt, nisip, cenuşă, etc.). 10. Electronaviga|ie. Nav.: Metodă de navigafie costieră care foloseşte aparatele electrice de navigafie ca, de exemplu: radiolocatoare (radar), radiogoniometre, sonde electrice ultrasonice, compas (busolă) giroscopic electric, etc. 11. Elecfronegativ. Chim.: Calitatea unui element chimic de a avea atomi cari au tendinfa de a capta electroni de la atomii altor elemente, spre a da ioni negativi. 12. Electronic. F/z.: Calitatea de a se referi la electroni, de a proveni de la electroni sau de a corespunde electronilor. 13. circuit Elf., Telc.: Circuit electric (v. Circuit electric 2) care confine, fie tuburi electronice (cu vid sau cu gaz), fie orice alte elemente nelineare de circuit (de ex. cu semîconductori) cari au proprietăfi analoge tuburilor electronice. Deoarece atît tuburite electronice, cît şi semiconduc-torii sînt elemente de circuit nelineare, circuitele electronice sînt, în general, nelineare. După natura relaţiilor dintre mărimile electrice de la borne, circuitele electronice pot fi: Circuite cuasilineare, la cari funcţionarea dinamică (în regim variabil în timp) are loc pe o porfiune aproximativ rectilinie a caracteristicilor elementelor de circuit nelineare; în acest caz, relafiile dintre componentele alternative ale mărimilor electrice de Ia borne sînt lineare. Astfel de circuite sînt amplificatoarele de clasa A, unele oscilatoare (de ex. cele la cari limitarea amplitudinii oscilaţiilor se obfine prin intermediul unui element exterior, cu nelinearitate inerfială), circuitele de derivare şi integrare, impedanfele electronice, etc. Circuite nelineare, la cari funcfionarea dinamică are loc şi pe porfiuni nelineare ale caracteristicilor elementelor de circuit nelineare; în acest caz, în general, relafiile dintre mărimile electrice de la borne sînt nelineare. Excepfie fac unele circuite cu elemente selective (de ex. amplificatoarele de clasa C cu circuit acordat), Ia cari se pot stabili, în anumite condifii, relafii lineare între componentele alternative ale mărimilor electrice de la borne. Din categoria circuitelor nelineare fac parte majoritatea celorlalte circuite electronice.— După ordinul de mărime al puterii care se schimbă la bornele lor, în raport cu puterea instalafiei din care fac parte, circuitele electronice se împart în circuite de putere mică şi circuite de putere mare. După existenfa sau inexistenta surselor de tensiune electromotoare în componenfa lor, circuitele electronice se împart în circuite active şi circuite pasive. Majoritatea circuitelor electronice sînt active; fac excepţie unele circuite mutatoare, de detecfie şi de modulafie. După numărul bornelor de acces, circuitele electronice se împart în dipoli, cuadripoli şi multipoli. Majoritatea circuitelor electronice sînt dipoli (oscilatoare, impedanfe electronice, dipoli de formare, etc.) şi cuadripoli (amplificatoare, mutatoare, modulatoare şi demodulatoare, etc.). După funcfiunile lor, circuitele electronice fac parte din categoriile de mai jos: Circuitele amplificatoare sînt cuadripoli la ieşirea cărora se obfine o tensiune, respectiv un curent, mai mare decît la intrare (amplificatoare de tensiune, respectiv de curent) sau o putere mai mare decît la intrare (amplificatoare de putere) (v. Amplificator electronic, sub Amplificator). Circuitele generatoare sînt dipoli activi la bornele cărora se produce o tensiune avînd o anumită variafie în timp, de obicei periodică: sinusoidală (oscilatoare de tensiune sinusoidală) sau nesinusoidală (oscilatoare de relaxare, oscilatoare de tensiune de forme speciale, etc.). Circuitele generatoare pot fi considerate amplificatoare cu reacfiune (la cari se introduce o refea electrică între ieşire şi intrare) sau, mai general, circuite electrice active instabile. Oscilatoarele de tensiune 11 Elecfronică 162 Elecfronică, maşină de cules ~ sinusoidală pot fi clasificate, după felul circuitului selectiv pe care îl folosesc, în oscilatoare cu circuit acordat inductanţă-capacitate, cu circuite selective rezistenţă-capacitate, cu segmente de linii de transmisiune şi cu cavităji rezonante. Oscilatoarele de tensiune nesinusoidală folosesc de obicei circuite rezistenţă-capacitate; ele pot fi clasificate după forma tensiunii pe care o generează; oscilatoare de tensiune dreptunghiulară, triunghiulară, în dinii de feresfrău, etc. (v. Oscilator electronic). Circuitele mutafoare sînt cuadripoli la intrarea cărora se aplică o tensiune de o anumită frecvenţă şi la ieşire se obfine o tensiune de altă frecvenfă. Cele mai obişnuite muta-toare sînt circuitele de redresare, cari transformă tensiunea alternativă în tensiune continuă, şi circuitele de ondulare, cari transformă tensiunea continuă în tensiune alternativă. în telecomunicafii se mai folosesc curent două tipuri de circuite pentru transformarea frecvenfei: circuite de conversiune a frecvenţei, la cari diferenţa dintre frecvenţele de la ieşire şi de la intrare e constantă (depinde numai de elementele circuitului), şi circuite de multiplicare sau de divizare a frecvenţei, la cari raportul dintre frecvenţa la ieşire şi la intrare e constant. Circuitele de amestec sînt hexapoli, avînd două perechi de borne de intrare şi o pereche de borne de ieşire; tensiunea la ieşirea acestor circuite reprezintă o anumită combinaţie a tensiunilor de la intrare. Se folosesc în mod curenf: circuite amesfecătoare de frecvenţă (sin. Mixere), la ieşirea cărora se obfine o tensiune avînd frecvenfă egală cu o combinaţie a frecvenfelor de la intrare (de ex. suma sau diferenţa acestor frecvenţe) şi circuite modulatoare, la intrările cărora se aplică purtătoarea şi semnalul modulator, iar la ieşire se obţine semnalul modulat. Circuitele de demodulare sînt cuadripoli la intrarea cărora se aplică tensiune modulată, iar la ieşire se obţine o tensiune apropiată de cea modulatoare. Se deosebesc circuite de demodulare pentru semnale modulate în amplitudine, în frecvenţă, în fază, etc. (v. sub Demodulator). Circuitefe-releu (relee electronice) sînt cuadripoli sau multipoli cari prezintă la ieşire impedanţe mici sau mari, în funcţiune de semnalele aplicate la intrare. Se folosesc pentru a stabili sau pentru a întrerupe circuite cu înfîrziere foarte mică faţă de semnalele de comandă. O variantă a acestui circuit e comutatorul electronic, care comută periodic n perechi de borne de intrare la o singură pereche de borne de ieşire («!>2). Circuitele de caicul sînt cuadripoli sau multipoli cari efectuează electric operaţii matematice: adunare, scădere, înmulţire, împărţire, derivare, integrare, etc. Circuitele de impulsii sînt cuadripoli sau multipoli cari se folosesc pentru modificarea formei impulsiilor: circuite de limitare (eliminarea părţii impulsiei care depăşeşte un anumit nivel), de inversiune (schimbarea polarităţii impulsiilor), de ascuţire (micşorarea duratei impulsiilor), de axare (amestecarea cu tensiuni lent variabile în timp, alese convenabil pentru ca un anumit punct al impulsiilor să fie la acelaşi nivel), de întîrziere (trecerea impulsiei printr-un circuit în care propagarea semnalelor se face într-un anumit timp), de selecţie a impulsiilor (după amplitudine, poziţie, etc.), etc.— Alte circuite electronice, avînd funcţiuni speciale, sînt: circuite de stabilizare (a tensiunii, a curentului), circuite tra-ductoare (cu celule fotoelectrice, cu tuburi electronice cu comandă mecanică), impedanţe electronice (dipoli cari prezintă la borne o anumită impedanţă), etc. 1. Electronică. 1. Fiz.: Ramură a Fizicii, al căreî obiect e studiul particulelor încărcate electric (electroni, ioni) sub raportul interacţiunilor dintre ele sau cu alte particule, al producerii sau emisiunii, al mişcării lor în vid şi în gaze rarefiate, cum şi al dispariţiei lor prin absorpţie şi recombinare. 2 Elecfronică. 2. Elf.: Ramură a Electrotehnicii, care studiază aplicaţiile tehnice ale fenomenelor electromagnetice ce pun în evidenţă microstructura sistemelor fizice cari constituie curentul electric (în special în vid, în gaze şi în semi-conductori), cum şi dispozitivele şi aparatele bazate pe aceste fenomene. Electronica cuprinde două subdiviziuni principale: Tuburile şi dispozitivele electronice — şi Circuitele electronice. în subdiviziunea Tuburi şi dispozitive electronice se studiază caracteristicile elementelor de circuit şi ale aparatelor în cari trecerea curentului electric se produce prin vid sau prin descărcări în gaze rarefiate ori prin semiconductori. în subdiviziunea Circuite electronice se studiază proprietăţile circuitelor electrice cari conţin tuburi electronice sau elemente cu semiconductori. Aplicaţiile Electronicii se referă ia transformarea energiei (în aparate electrice) şi la transmisiunea informaţiilor (în telecomunicaţii şi automatică). Aparatele şi circuitele electronice sînt folosite pentru transformarea energiei electromagnetice dintr-o formă în alta: transformarea curentului alternativ poli-fazat sau monofazat în curent continuu (cu ajutorul redresoa-relor) sau transformarea inversă (cu ajutorul mutatoarelor şi al oscilatoarelor electronice). în unele cazuri, circuite electronice pot fi folosite şî pentru transformarea energiei electromagnetice în alte forme de energie (luminoasă, calorică), şi invers. Transmisiunea informaţiilor cu ajutorul circuitelor electronice poate avea scopul de a amplifica sau de a transforma semnale electrice (modulaţie, demodulaţie, amestec, discriminare, formare de impulsii), de a comanda sau de a controla un proces (automatizări sau măsurări electronice, reglaj automat), de a efectua operaţii logice sau matematice, etc. Electronica are din ce în ce mai multe aplicaţii în majoritatea celorlalte ramuri ale industriei, fără specific de telecomunicaţii, aplicaţii cari formează obiectul Electronicii industriale. Cu tuburi electronice se pot genera curenţi de frecvenţă foarte înaltă, folosiţi pentru tratamentul termic al pieselor metalice sau pentru încălzirea dielectricilor. Redresoarele cu gaz se folosesc la majoritatea proceselor industriale cari necesită curent continuu (arc electric, tracţiune electrică). Iluminatul cu tuburi fluorescente prezintă o serie de avantaje şi e folosit din ce în ce mai mult. Circuitele electronice sînt folosite pentru măsurarea a numeroase mărimi neelectrice (temperatură, presiune, umiditate, deplasare, timp, flux luminos) şi pentru automatizarea diverselor procese. Circuitele electronice formează baza automaticii moderne, în special în urma dezvoltării calculatoarelor electronice (v.) numerice şi analoge. Principalele aplicaţii ale Electronicii sînt în Telecomunicaţii în general, în Radiotehnică, în Automatică şi Cibernetică, în Fizica experimentală, în Radiolocaţie şi Radioastronomie, etc. 3. Electronică, maşină de cules 1. Poligr.: Maşină de fotoculegere (v. Fotoculegere, maşină de ~), în care mărirea optică şi alinierea mecanică sînt înlocuite cu sisteme electronice, echipate mai ales cu tuburi teleimprimatoare (tuburi catodice cu ecran fluorescent), pe cari se proiectează imaginile literelor în poziţia dorită şi cari apoi sînt fotografiate. Figura reprezintă schema de principiu a unei maşini de cules fotoelectronice. Pe ecranul tubului teleimprimator se reproduce echivalentul unei pagini de maşină de scris. Vitesa de funcţionare e de 1100 -2000 de semne pe secundă şi depinde de luminozitatea minimă pentru înregistrarea fotografică a imaginii proiectate pe Electronica, maşină de cules ~ 163 Electroosmoză ecranul fluorescent (deci de intensitatea lămpii proiectorului, de sensibilitatea peliculei fotosensibile şi de durata de func- 16 /7 J8 Schema da principiu a unei maşini de cules fotoelectronice. I) bandă perforată de teletypesetfer; 2) sursă luminoasă; 3) desfăşurător-înfă-şurător; 4) citire fotoelectrică; 5, 6, 7) selecţia literelor (5-ordonator; 6-selecţia rînduful clişeufui-mafriţă; 7-selec|ia coloanei clişeului-matrifă); 8) circuite auxiliare; 9) stabilizator; 10, II, 12) aşezarea literelor la locul lor (10-contor de litere; fl-spafiere între rînduri; 12-spaţiere-împlinire); 13) cii-şeu-matriţă; 14) proiector optic; 15) bobinaje de selecţie a literelor; 16) bobinaje de punere la punct; 17) bobinaje da modificare a corpului şi a cadrului; 18) bobinaje de spaţiere, de împlinire şi de răcire a rîndurilor; 19) tub teleimprimator; 20) obiectivul dispozitivului fotografic de fotografiere a textului cules. fionare a tubului). Acţionarea maşinii se face, în general, cu banda perforată de teleîypesetter (v.). Sin. Maşină de cules fofoelectronică. î. Electronică, maşină de cules 2. Poligr.: Agregat compus din: o maşină de scris şi de cules electrică, care imprimă pe o coală de hîrtie textul cu rîndurile împlinite (v. Opfype); un aparat special, care taie coala de hîrtie cu textul imprimat în fişe cu dimensiuni determinate; un tabulator automat, pentru codificarea fişelor, şi un aparat fotografic automat comandat electronic, în care se introduc fişele codificate, pentru a ieşi sub formă de negative, gata de copiat, în vederea obţinerii formei de tipar (în special pentru procedeul offset). 2. Electronilor, teoria Elf., Fiz.: Teoria microscopică lineară, precuantică, a fenomenelor electromagnetice, care admite existenţa unor particule ejemenîare încărcate (numite generic electroni), a cărro stare electrică e caracterizată excluziv de sarcina lor electrică#. în această teorie, acţiunile ponderomotoare ale cîmpului electromagnetic (de intensitate electrică e şi inducţie magnetică b) se determină excluziv din forţele F = q (e + YovXb) exercitate asupra particulelor, iar ecuaţiile cîmpului sînt obţinute prin extrapolarea la scară microscopică a ecuaţiilor lui Maxwell (v.) pentru vid (v. Cîmp electromagnetic 1, sub Cîmp 6). Teoria electronilor are o formă prerelativistă, care acceptă existenţa unui sistem de referinţă privilegiat (imobil faţă de grupul stelelor fixe: sistemul inerfial lorentzian) şi una relativistă prezentată invariant în cadrul teoriei relativităţii restrînse. Teoria electronilor prerelativistă a putut explica toate efectele de ordinul întîi (în v/c, unde v e vitesa corpurilor, iar c e vitesa luminii în vid) privitoare la electrodinamica mediilor în mişcare, neexplicate de teoria macroscopică prerelativistă Maxwell-Hertz (v. sub Electrodinamică). Teoria electronilor (chiar în prezentarea ei relativistă) nu poate fi pusă de acord cu unele proprietăţi ale particulelor elementare (cum sînt spinul şi momentul magnetic care îi corespunde), specific cuantice, dar e — în general — suficientă pentru aplicaţiile tehnice cari utilizează structura microscopică discretă a electricităţii. s. Eiectron-volf, pl. electron-volţi. Fiz.: Unitate de energie folosită în Fizica atomică şi în Fizica nucleară, egala cu varia}ia de exergie cinetică a unui electron, cînd parcurge distan}a dintre două puncte între cari există o diferenţă de potenfial electric de un volt. Un electron-volt e egal cu 1,602 -IO*12 erg. Se notează cu simbolul literal eV. 4. Electrooptică, măsurare Topog. V. sub Geodimetru, Tahimetru electrooptic, Telurometru. 5. Electrooptice, efecte~. Fiz., Elf.: Fenomene optice cari apar sub influenfă cîmpului electric. Cele mai importante efecte electrooptice sînt efectul Kerr (v. Kerr, efect ~) şi efectul Stark (v. Stark, efect ~). 8. Electroosmoză. Chim. fiz., Geof.: Deplasarea unui lichid printr-un capilar sau printr-o membrană poroasă, sub acfiunea unei diferenfe de potenţial aplicate între cele două capete ale capilarului, respectiv de o parte şi de alfa a membranei. La suprafafa de contact membrană-lichid apare un strat dublu electric, în urma adsorpfiei selective a ionilor de către suprafaţa solidă. Sub acfiunea unei diferenfe de potenfial, lichidul încărcat electric se deplasează spre electrodul de semn contrar semnului sarcinii lui. Cantitatea de lichid transportată în unitatea de timp prin unitatea de arie a membranei e proporfională cu diferenfa de potenfial şi cu permitivitatea lichidului, şi invers proporfională cu viscozitatea acestuia. Sensul în care se produce transportul de lichid depinde de semnele sarcinilor electrice ale membranei şi lichidului, în electroosmoză, membranele poroase se încarcă pozitiv în solufie acidă şi negativ în solufie alcalină, din cauza absorpţiei de ioni pozitivi în primul caz (ioni hidrogen) şi de ioni negativi în al doilea caz (ioni hidroxil). Transportul de lichid spre catod se numeşte, în particular, elecfroendosmoză, iar transportul de lichid spre anod se numeşte elecf roexos-moză. Electroosmoză se deosebeşte de electroforeză prin faptul că, la electroforeză, lichidul e imobil şi particulele încărcate se mişcă prin el sub acţiunea cîmpului electric, iar în electroosmoză, particulele încărcate cari constituie membrana sînt imobile, lichidul mişcîndu-se sub acţiunea cîmpului electric. Cînd se aplică la capetele unui capilar o diferenţă de potenţial E, lichidul se deplasează spre unul dintre electrozi. Vitesa de curgere, u, e constantă din cauza egalităţii dintre forţa electrică şi forţa de frecare. Egalînd forţa electrică pe unitatea de arie cu forja de frecare pe unitatea de arie rezultă relaţia: oE r\V T~ 65 * în care a e sarcina electrică pe unitatea de arie, E e diferenţa de potenţial aplicată, l e distanţa dintre electrozi, y\ e viscozitatea lichidului, 8 e grosimea stratului de lichid adsorbit pe suprafaţa peretelui imobil, V e volumul scurs în unitatea de timp şi S e secţiunea capilarului. Dacă se admite pentru potenţialul electrocinetic relaţia: 4 ji5(T £ în care 8 e permitivitatea lichidului, se poate obţine din ultimele două ecuaţii, eliminînd pe cr, expresia volumului V scurs în unitatea de timp prin capilar: V=T~-T E ■ 4 JC YJ / Volumul V se poate exprima şî în func|iune de intensitatea curentului, înlocuind valoarea lui E prin expresia sa, dată de legea lui Ohm, şi se obţine V=z— ii / 4jt TI Jt ' unde X e conductivitatea lichidului. n* Elecfrooxidare 164 Elecfropiafinol Curgerea unui lichid prinfr-un capilar e determinată de existenfa unei diferente de presiune între capetele acestuia. Diferenţa de presiune care apare datorită electroosmozei poate fi calculată cu ajutorul legii lui Poiseuille, care dă volumul scurs în unitatea de timp: unde r e raza capilarului şi P e diferenţa de presiune între capetele acestuia. Egalînd această expresie a volumului scurs în unitatea de timp cu relaţia de mai sus, care defineşte volumul V scurs în unitatea de timp prin capilar, rezultă expresia P-2! M l~ S ' pentru presiunea P care apare, datorită electroosmozei, la trecerea lichidului printr-un tub capilar sau printr-o membrană poroasă (diafragmă). Factorii cari influenţează electroosmoza sînt: natura diafragmei şi concentraţia şi natura electroiitului. Natura diafragmei influenţează prin mărimea sarcinii (funcţiune de potenţialul electrocinetic) şi prin semnul acesteia, care determină sensul de scurgere al lichidului. Diafragmele cu constanta dielectrică mai mică decît a lichidului se încarcă negativ (diafragme negative), iar cele cu constanta dielectrică mai mare se încarcă pozitiv (diafragme pozitive). în raport cu apa, majoritatea diafragmelor sînt diafragme negative (argilă arsă, porţelan poros, pulbere de cuarţ, asbest, celofan, etc.). Diafragme pozitive în raport cu apa sînt diafragmele de oxid de zircon, sau de piele animală. Există şî diafragme neutre sau amfotere, cari pot funcţiona ca diafragme pozitive sau negative, după natura electroiitului disolvat în apă. (Diafragmele de carborundum în solujii apoase de 0,005 n NaOH se încarcă slab negativ; în soluţii apoase de 0,01'"0,001 n HCI se încarcă slab pozitiv.) Concentraţia şi natura electroiitului influenţează potenţialul electrocinetic, influenţa fiind cu atît mai puternică, cu cît concentraţia sa şi valenţa ionilor sînt mai mari. La concentraţii egale, ionii H+ şi OH* exercită acţiuni mult mai energice decît alţi ioni monovalenţi. Prezenţa ionilor H + deplasează potenţialul electrocinetic spre valori mai pozitive, iar a ionilor OH“, spre valori mai negative. O aplicaţie importantă a electroosmozei e efectul electrocinetic (v. Electrocinetic, efect ~). Electroosmoza e folosită la executarea săpăturilor de fundaţii şi la consolidarea ferasamentelor. Pentru oprirea infiltrării apelor subterane în săpături se introduc în pămînt, pe marginea excavaţiei, bare metalice cari se conectează la polul pozitiv al unei surse de curent continuu. Spre exterior se introduc ţevi perforate, conectate la polul negativ. Prin stabilirea circuitului electric, apa din pămînt e dirijată în sens contrar scurgerii către excavaţie. — Electroosmoza se aplică şî la drenarea masivelor de pămînt, în vederea măririi capacităţii portante şi a accelerării fenomenului de consolidare. în acest scop, la intervale de 2---10 m, se introduc în pămînt bare-anozi, alternînd cu ţevi perforate-catozi, din cari apa e evacuată prin pompare. Prin aplicarea drenării electrice, debitele extrase pot spori de zeci şi sute de ori faţă de cele obţinute prin drenare gravitaţională, iar umiditatea pămîntului scade simţitor. Pentru drenarea pămîntu-rilor al căror coeficient de permeabilitate e între 10~2 şi 10~5 m/s, electroosmoza poate fi asociată cu drenarea prin sucţiune, realizată cu ajutorul filtrelor aciculare (v.); la pămîn-turile mai puţin permeabile se aplică numai drenarea elec- trică, tratarea făcîndu-se cu tensiuni de cîteva zeci de volţi şi cu intensităţi de curent de 5--20 A/m2 de electrod. Tratarea e cu atît mai eficace, cu cît umiditatea iniţială a pămîntului e mai mare. 1. Elecfrooxidare. Mett.: Sin. Oxidare electrolitică. V. sub Oxidare. V. şî Eloxare. 2. Elecfropirexie. Elf., Biol.: Metodă de tratament bazată pe proprietatea undelor scurte de înaltă frecvenţă de a determina creşterea temperalurii organismelor supuse radiaţiei. 3. Elecfroplasmoiizator, pl. electroplasmolizatoare. Ind. alim.: Agregat cu ajutorul căruia se practică electroplasmoliza (v.). Folosirea lui conduce Ia sporirea randamentului la presare sau la mărirea vitesei procesului de extracţie prin difuziune. Un tip de elecfroplasmoiizator folosit mult e electro-plasmolizatorul sistem V. L. Flaumenbaum şi L. M. lablociko (v. fig.), care e constituit în principiu dintr-un valţ-electrod. Agregatul e format din următoarele părţi principale: tremia de alimentare, două cilindre (1) montate orizontal pe bat iu l metalic, sistemul de acţionare a valţurilor ^ valfuri-electrod; 2) carcasă metalică de profecfie; e ec rica ( ) ro|j dinţate; 4) şaibă de acfionare; 5) suportul pen ru punerea psrjej colectorului; 6) contact de blocare a curen-valţut llor sub ten- fu|u| e|eciric. 7) fampâ de control (220 V, 30---50 A); Siune, Şl carcasa ţnfrerupfor de curent electric; 9) siguranfă de 40 A; de protecţie (2). 10j arnpermetru de 50 • 75 A; îf) volfmetru de 250 V. Valţurne-elec- trod sînt construite din lemn sau din alt material dielecfric, suprafaţa laterală prin care se transmite curentul electric fiind de oţel inoxidabil. Turaţia valţurilor e de circa 20 rot/min. Distanţa dintre cele două cilindre e reglabilă în funcţiune de materia primă supusă prelucrării, rezultate optime obţinîndu-se, de obicei, la distanţa de 2*--3 mm. Pentru fructele cu sîmburi, distanţa se alege astfel, încît să nu rezulte mai mult decît 15% sîmburi sparţi. Tensiunea sub care lucrează cele două cilindre e de 220 V. în funcţionare normală, intensitatea curentului folosit e de 30-45 A. 4. Elecfroplasmoliză. Ind. alim.: Procedeu folosit în industria sucurilor de fructe, a lichiorurilor, a zahărului, în vini-ficaţie, etc., pentru a realiza degradarea protoplasmei celulare, pentru a-i mări permeabilitatea, cum şi randamentul la operaţia ulterioară de presare, consistînd în expunerea materiei prime, concomitent sau ulterior procesului de mărunţire, acţiunii unui curent electric, sub joasă tensiune. Prin procedeul obişnuit apiicat sucurilor de fructe se obţine un randament de 50--60% suc, deşi materiile prime respective conţin 85--95% umiditate. 5. Eleciroplasfie. Tehn. V. Gaivanoplastie. 6. Elecfropiafinol. Farm.: Platin coloidal, sub formă de hidrosol, obţinut pe cale electrică, ca electrargolul (v.). Se prezintă sub formă de lichid brun opac, care conţine circa 0,02% platin. Aciditatea sa se măreşte, în timp sau la fierbere, datorită acidului platinic care se formează. Electroplatinolul descompune apa oxigenată şi are o putere mare de cataliză în reducerile cu hidrogen; se comportă ca Elecfroporfelan 165 Elecfroprelucrare enzimele; urme de impurităţi (hidrogen sulfurat, acid cian-hidric, fosfor) „otrăvesc" catalizatorul. Din această cauză, electrocoloizii din clasa platinului se numesc şi enzime anorganice. împiedicînd dezvoltarea bacteriilor, electroplatinolul e întrebuinţat în combaterea septicemiilor, în endocardite infectioase, febră tifoidă, etc. 1. Elecfroporfelan. Elf., Te/c.; Varietate de porţelan folosit Ia confecţionarea izolatoareior-pahar pentru linii de distribuţie şi de telecomunicaţii. Conţine 25% feldspat, 25% cuarţ şi 50% argilă albă, arse la circa 1350°. Are tensiunea de străpungere de 300 kV/cm, permitivitatea dielectrică relativă 6, unghiul de pierderi circa 0,02 şi poate fi folosit în audio-frecvenţă (pînă la 20 kHz). 2. Elecfropozîtiv. Chim.: Calitatea unui element chimic de a avea atomi cari cedează uşor electroni, transformîndu-se astfel în ioni pozitivi. s. Elecfroprelucrare» Meff.: Prelucrare a unui metal, efectuată în principal printr-o acţiune electrotermică sau electro-chimică, combinate eventual cu o acţiune mecanică. Se deosebesc trei procedee de elecfroprelucrare: procedeul electrochimic, procedeul electric (prin scînteiere) şi procedeul electromecanic. Elecfroprelucrare prin procedeul electrochimic: Prelucrare care se efectuează folosind efectele electrolizei pentru a îmbunătăţi aspectul suprafeţei unui obiect prin lustruirea acesteia. Operaţia care se efectuează prin acest procedeu se numeşte electrolustruire, lustruire electrică sau lustruire electrolitică. Sin. Electrochemoprelucrare. V. sub Lustruire. E I e c t r o p r e I u c r a r e prin p r o c e d e u I e I e c f r i c: Prelucrare care se efectuează folosind descărcări electrice prin scîntei emise periodic, pentru a obţine erodarea electrică sau încărcarea electrică a feţei unui obiect metalic. Descărcările electrice prin impulsii se produc periodic (cu frecvenţa între 50 şi 5000 Hz) între doi electrozi sub tensiune continuă sau alternativă (unul fiind constituit de obiectul de prelucrat şi celălalt de unealtă), printr-un dielectric fluid; circuitul electric al electrozilor conţine sursa de curent, montată în paralel cu o baterie de condensatoare de capacitate variabilă şi în serie cu o rezistenţă variabilă. Se micşorează distanţa dintre electrozi pînă cînd se produce descărcarea, cînd se stabileşte un flux de electroni de la catod la anod. Durata descărcării depinde de condiţiile de rezistenţă şi de valorile parametrilor circuitului electric şi e de 10_5--*10~8s. La temperatura foarte înaltă obţinută (6000“*10 000°), procesele termice şi dinamice cari se produc prezintă un caracter de explozie şi se manifestă prin ruperea, topirea şi împroşcarea sub formă de picături, cum şi prin evaporarea parţială a materialului anodului în zona de lucru. Concomitent se modifică şi structura stratului superficial al electrozilor care — la descărcările ulterioare — se desprinde mai uşor. Introducerea unui dielectric lichid (petrol lampant, ulei mineral, apă, etc.) între electrozi intensifică acţiunea distructivă a descărcării, deoarece particulele conductoare conţinute în suspensie în dielectric, împreună cu produsele de descompunere ale di-electricului, se dispun de-a lungul liniilor de cîmp electric dintre cei doi electrozi, formînd o punte conductoare între aceştia. Datorită căldurii dezvoltate în timpul descărcării, o parte din dielectric se evaporă şi se produc explozii cari aruncă bucăţile de metal desprinse de pe anod, iar lichidul răceşte obiectul prelucrat şi împiedică depunerea particulelor de metal pe catod. După fiecare ciclu de încărcare-descărcare a condensatoarelor urmează o pauză, după care procesul se repetă. Sin. Elecfroprelucrare prin scînteiere, Prelucrare prin scînteiere. Prelucrarea prin scînteiere poate fi o electroerodare sau o electroîncărcare. Electroerodarea e un procedeu de prelucrare prin scînteiere prin care se îndepărtează, printr-o acţiune electrotermică, material de ia obiectul pre- Cf lucrat, pentru a se realiza găuri, ___________/ n cavităţi, tăieturi, ascuţiri de cu- J7 ţite, etc. Anodul e constituit “ de obiectul de prelucrat, iar cafodul — care e unealta — are diferite forme, după felul prelucrării (de ex. cilindru sau prismă triunghiulară pentru executarea de găuri circulare, respectiv triunghiulare; disc rotitor de cupru sau de fontă, pentru ascuţirea sculelor aşchietoare). Instalaţia (v. fig. /) e echipată şi cu un mecanism de reglare a distanţei dintre electrozi, în funcţiune de valoarea tensiunii folosit. _Z ? I. Schema electrică de principiu a instaJofiei pentru efecfroerodare. 1) borne de alimentare; 2) rezistor variabil; 3) baterie de condensatoare, variabilă; 4) cafod (electrod-uneaftă); 5) anod (electrod-obiect prelucrat); Cj) circuit de încărcare; Cj) circuit de descărcare. la electrozi şi de dielectricul Intensitatea prelucrării (productivitatea electroerodării, măsurată în milimetri cubi de material îndepărtat într-un minut), netezimea suprafeţelor prelucrate şi precizia dimensională şi de formă realizate depind de un număr mare de factori, cum sînt: valorile mărimilor electrice ale circuitului şi regimul de lucru utilizat; compoziţia şi starea materialului ambilor electrozi şi ale dielectricului; forma, dimensiunile şi pozifia relativă a electrozilor. Cel mai important dintre aceştia e caracterul descărcării electrice, exprimat prin forma curbei de descărcare (variaţia în timp a tensiunii la bornele electrozilor), prin durata descărcării şi prin energia electrică înmagazinată în bateria de condensatoare; el depinde direct de capacitatea bateriei de condensatoare, de valoarea rezistenţei şi a inductanţei din circuitele de descărcare şi de încărcare, de valoarea tensiunii la bornele electrozilor înainte de începerea şi în timpul descărcării, şi de puterea sursei de curent. Intensitatea erodării nefiind determinată numai de energia descărcării, regimurile de prelucrare se clasifică indirect, după rezultat, adică după intensitatea prelucrării. Din acest punct de vedere, se deosebesc: regim greu sau intensiv, utilizat pentru prelucrări de degroşare (150 —350 mm3/min); regim mediu, pentru prelucrări intermediare (20 150 mm3/min), şi regim uşor sau redus, pentru prelucrări fine (<20 mm3/min). în timpul lucrului, pe măsura pătrunderii uneltei în obiectul prelucrat (v. fig. II) se produc descărcări şi între feţele laterale ale sculei şi pereţii laterali ai cavităţii prelucrate, cu distrugerea corespunzătoare a materialului, pînă cînd între electrod şi obiectul prelucrat apare un interstiţiu limită, ale cărui dimensiuni depind de materialul electrozilor şi de valoarea tensiunii la bornele electrozilor, crescînd odată cu acestea. La dimensionarea electrozilor trebuie să se fină seamă de valoarea dimensiunilor acestui interstiţiu. — O particularitate a electroerodării faţă de prelucrările mecanice e faptul că dimensiunile interstiţiului şi netezimea suprafeţei prelucrate nu depind de dimensiunile electrodului-unealtă sau ale obiectului prelucrat. Elecfrodul-unealfa trebuie să aibă următoarele proprietăţi: conductivitate electrică mare; să păstreze constante forma şi //. Fazefe executării, prin electro-erodare, a unei găuri străpunse, t) cafod (electrod-unealfă); 2) anod (electrod-obiect prelucrat); 3) spaţiu Intersf ifial. Elecfroprelucrare 166 Elecfroprelucrare dimensiunile în timpul lucrului; rezistentă mecanică suficientă (însă materialul uneltei poate fi mult mai moale decît cel al obiectului de prelucrat); să poată fi confecţionat cu uşurinţă (deci din material uşor prelucrabil). Comportarea electrodului-unealtă, ca şi întregul proces de electroerodare, sînt determinate şi de dielectricul lichid folosit. Acesta trebuie să aibă viscozitatea corespunzătoare, proprietăţi electroizolante,. stabilitate chimică la acfiunea descărcărilor, şi să nu prezinte pericol în exploatare. Cel mai mult se folosesc produse petroliere (de ex. petrol lampant, motorină, ulei de vaselină, ulei de transformator, ulei de cilindru, ulei de aviafie), apă, etc. Electroerodarea se execută, fie la maşini-unelte obişnuite (de ex. maşină de găurit, maşină de retezat, maşină de ascuţit, etc.), echipate cu un mecanism de reglare şi de variere automată a distanţei dintre electrozi şi cu o instalaţie electrică de producere a descărcărilor, fie la maşini-unelte speciale. Succesiunea operaţiilor Ia electroerodare e, în general, următoarea: trasarea; aşezarea şi prinderea la maşină a obiectului de prelucrat; aşezarea electrodului-unealtă în suportul său; controlul poziţiei faţă de obiect şi fixarea iui în suport; aducerea suportului în poziţia de plecare; umplerea băii cu electrolit şi cufundarea electrozilor în baie; conectarea elementelor de pornire şi de reglare; punerea sub tensiune a electrozilor; stabilirea şi menţinerea regimului electric de lucru; întreruperea, la terminare, a curentului electric; ridicarea electrodului-unealtă, scoaterea obiectului prelucrat din baie şi din dispozitivul de prindere. Deservirea maşinilor-unelte de prelucrat prin electroerodare impune măsuri de protecţie contra electrocutării (mai riguroase decît la maşinile-unelte de aşchiere mecanică) şi — Ia folosirea unui dielectric inflamabil — contra incendiului. Elecfroerodarea e indicată în special Ia prelucrarea metalelor dure şi a aliajelor dure (de ex. tăierea plăcuţelor de metal dur, executarea de şanţuri de fărîmare a aşchiilor, etc.), la executarea de găuri cu diametru mic (de ex. în filiere de trefilare, în ajutaje de pulverizare, etc.), sau cu axă curbilinie, Ia executarea de cavităţi cu formă complicată (de ex. la matriţe). E mai puţin aplicată Ia tăierea materialelor obişnuite şi la ascuţirea sculelor aşchietoare (v. fig. III), deoarece productivitatea e inferioară celei obţinute prin prelucrarea anodomecanică (v. mai jos, sub Elecfroprelucrare prin procedeul electromecanic). Fi-letarea prin scînteiere se utilizează uneori la prelucrarea aliajelor dure, folosind un catod cu forma de pieptene sau de cuţit de filetat. Rectificarea se foloseşte în cazuri în cari nu se admite udarea piesei cu soluţii apoase (de ex. Ia pachetele de tole de Ia rotoare). Dezavantajele principale ale acestui procedeu sînt: cantitatea mică de material îndepărtat în unitatea de timp şi consumul relativ mare de electrod-unealtă. Elecfroîncărcarea e un procedeu prin care se încarcă cu material de aport faţa unui obiect, printr-o acţiune electrotermica, combinată cu o acţiune electrochimică şi cu una mecanică, pentru a se realiza un strat superficial cu proprietăţi diferite de cele ale materialului de bază (de obicei cu o duritate mai mare). Cafodul e constituit de obiectul care se încarcă, iar anodul, de materialul de încărcare. Insţa- î— IV. Schema electrică de principiu a instalaţiei de electroîncărcare. 1) borne de alimentare; 2) rezisfor varicbil; 3) baterie de condensatoare, variabilă; A) vibrator; 5) anod (de material de încărcare); 6) catod (sculă care se încarcă]; 7) placă de contact; 8) borne de alimentare a vibratorului; Cj) circuit de încărcare; C^ circuit de descărcare. III. Schema electrică de principiu a insfa!afiei de ascuţire a sculelor aşchietoare prin electroerodare. 1) borne de alimentare; 2) rezisfor variabil; 3) baterie de condensatoare, variabilă; 4) disc rofitor (ca-fod); 5) piesa (sculă) care se ascute (anod); Cj) circuit de încărcare; C^) circuit de descărcare. laţia (v. fig. IV) poate funcţiona atît cu curent continuu, cît şi cu curent alternativ, şi e asemănătoare celei de electro-erodare, cu următoarele deosebiri: polarităţile electrozilor sînt schim-bate; se foloseşte un di- 1 electric gazos; se prinde anodul într-un vibrator care are rolul de a apropia şi de a depărta, cu o frecvenţă foarte înaltă, anodul de catod. Cînd se produce scînteia de descărcare electrică,particule de material din anod sînt transportate spre catod, unde se amestecă cu materialul topit de pe suprafaţa acestuia; la depărtarea anodului, amestecul topit se răceşte foarte repede şi îşi schimbă structura (călire ultrarapidă), rezultînd un strat superficial cu proprietăţi diferite de proprietăţile materialului de bază; concomitent devin posibile reacţii cari nu se produc sau cari decurg greoi la temperaturi mai joase (de ex. între metalul topit prin descărcare şi azotul din aer, între metalul topit şi carbon, cînd anodul conţine carbon). Din cauza duratei scurte a descărcării electrice, căldura dezvoltată nu se poate propaga în interiorul piesei şi modificarea structurală se limitează la un strat superficial, subţire, a cărui grosime depinde, în anumite limite, de energia descărcării; la aplicarea unui regim greu de prelucrare (în accepţiunea indicată la electroerodare), stratul are 30-** 100 la aplicarea unui regim mediu, el are 10••■30 jx, iar Ia aplicarea unui regim uşor, are 2 ••• 10 \i. Modificările de compoziţie şi de structură din stratul superficial măresc duritatea şi deci rezistenţa la uzură a feţei respective; de aceea acest procedeu e folosit cel mai mult Ia: durificarea tăişurilor sculelor aşchietoare (durata de folosinţă creşte în medie cu 30 •••60%, dar uneori poate să crească de 2 ■••10 ori); durificarea suprafeţelor de lucru ale matriţelor pentru matriţare Ia rece şi Ia cald (durata de folosinţă creşte cu 50-" 150%); durificarea feţelor de contact ale pieselor în frecare (de ex. ale fusurilor). Frecvenţa şi amplitudinea vibraţiilor anodului — fixat în vibrator — determină, în mare măsură, calitatea şi vitesa de prelucrare. Astfel, mărirea frecvenţei vibraţiilor pînă la o anumită limită accelerează prelucrarea, fără să modifice calitatea suprafeţei prelucrate; după depăşirea acestei limite, prelucrarea se încetineşte, însă calitatea suprafeţei prelucrate continuă să se îmbunătăţească. Mărirea amplitudinii vibraţiilor îmbunătăţeşte la început calitatea suprafeţei prelucrate, dar apoi îngreunează lucrul. — Frecvenţa optimă a vibraţiilor anodului corespunde egalităţii dintre perioada vibraţiilor şi timpul necesar pentru încărcarea bateriei de condensatoare, la tensiunea respectivă. în cazul regimurilor de lucru utilizate curent, durata încărcării bateriei de condensatoare variază între 0,004 şi 0,01 s, pentru anod corespun-zînd o frecvenfă optimă a vibraţiilor de 100--250 Hz. — Amplitudinea vibraţiilor anodului se ia de 0,2"'0,4 mm, la prelucrarea sculelor şi a matriţelor mici, şi de 0,5**-0,9 mm Ia prelucrarea sculelor şi a matriţelor mari. Succesiunea operaţiilor e următoarea: prinderea obiectului de prelucrat în dispozitivul respectiv; prinderea anodului (electrodul-unealtă) în vibrator; stabilirea regimului electric de lucru; prelucrarea porţiunii alese; comutarea regimului de lucru; schimbarea anodului şi prelucrarea la regimul următor Elecfroprelucrare 167 Elecfroprelucrare (dacă se prevede o altă prelucrare, de exemplu finisare); scoaterea obiectului din dispozitivul de prindere. Elecfroprelucrare prin procedeul electromecanic: Prelucrare care se efectuează folosind o acfiune electrică (electrotermică sau electrochimică, ori ambele simultan) combinată cu o acfiune mecanică, dinamică, efectuată de unealtă, în scopul detaşării sau comprimării unui strat de material dintr-un obiect. După caracterul evolufiei în timp a acfiunii electrice, care poate fi stafionară sau periodică (prin impulsuri), se deosebesc: prelucrarea electrotermică stafionară (numită curent prelucrare electromecanică) şi prelucrarea electromecanică prin impulsii, numită curent prelucrare anodomecanică. Prelucrarea electromecanică e un procedeu de prelucrare prin acfiune electrotermică stafionară — consistînd în încălzirea electrică (fără topire) prin contact a materialului, în zona care se prelucrează, combinată cu o acfiune mecanică de aşchiere — la aşchierea electromecanică —, sau de presare exercitată de sculă — la netezirea electromecanică. Curentul electric e adus la cufit şi la obiectul prelucrat, în zona lor de contact, ceea ce permite dezvoltarea în această zonă a cantităfii de căldură: Qi = 0,24«/2-tf-f [ca|] f R (Q) fiind rezistenfa de contact, / (A), intensitatea curentului şi t (s), timpul de trecere a curentului. La această cantitate totală de căldură se adaugă şî căldura de aşchiere, a cărei valoare, pentru unitatea de timp, e următoarea: P • V =---------[cal/s], q2 0,427-60 unde V (m/min) e vitesa de aşchiere, iar Pz (kgf) e componenta tangenfială a apăsării de aşchiere. Cantităţile de căldură Qi şi sînt interdependente; q% creşte odată cu mărirea vi*esei V, însă Qj scade, deoarece timpul t de trecere a curentului scade. Deoarece numai o parte (20—50%) din #2 frece în stratul superficial al obiectului prelucrat (cea mai mare parte fiind eliminată cu aşchiile), influenfa apăsării de aşchiere asupra încălzirii obiectului, datorită căldurii de aşchiere, e neînsemnată. Căldura Qi se concentrează în cea mai mare parte pe o porfiune neînsemnată din obiectul prelucrat, căruia i se transmite, precedînd totdeauna tăişul sculei. Sin. Prelucrare electrotermică stafionară. Aşchierea electromecanică se aplică, de regulă, la sfrunjirea de netezire, folosind strunguri de orice tip, Ia cari se adaptează o instalafie electrică (v. fig. V), formată dintr-un dispozitiv de contact electricşidin-tr-un transformator (cu tensiunea secundară de 0,2-2 V). Intensitatea curentului în înfăşurarea secundară e de 150-250 A. Cuţitul folosit e echipat cu dispozitiv de răcire a corpului. Pentru evitarea uzurii rapide a tăişului, curentul electric se stabileşte numai după ce cufitul a început să aşchieze, şi cufitul de pe obiect. /VW^V\AA/W^---- Vl. Schema netezirii electromecanice. î) obiect de prelucrat; 2) sculă; 3) suprafaţă degroşată (în prealabil) prin aşchiere mecanică; 4) suprafaţă netezită electromecanic. V. Schema de principiu a instalaţiei de strunjire - electromecanică. 1) borne de alimentare (fa reţeaua de curent alternativ trifazat, de 220/380 V); 2) siguranţe; 3) între-rupfor pentru conectarea instalaţiei la reţea; 4) înfăşurare primară a transformatorului; 5) înfăşurare secundară a transformatorului; 6) platou de prindere, cu fălci; 7) obiect de prelucrat; 8) păpuşă mobilă; 9) izolaţie; 10) cuţit; 11) racord pentru conductele de răcire. se întrerupe înainte de a se ridica Prin aşchierea electromecanică se obfin suprafefe mai netede decît prin aşchierea mecanică obişnuită; creşte duritatea stratului superficial, şi deci rezistenfa piesei la uzură; rezistenfa la uzură a cufitului creşte de 1,4—1,6 ori, la prelucrarea fontei şi a ofelurilor cu duritate mare, însă diferă pufin de cea obişnuită, la prelucrarea ofelurilor obişnuite. Netezirea electromecanică se bazează pe acelaşi fenomen de modificare a proprietăfilor plastice ale materialului prelucrat, în zona de producere a căldurii, însă neregularităfile de pe suprafafa obiectului prelucrat, cari sînt încălzite puternic, sînt deformate şi se netezesc prin apăsarea unei scule (v. fig. VI). Cu excepfia sculei/ instalaţia e asemănătoare cu cea fo- _____________ _ losifă Ia aşchierea electromecanică; transformatorul trebuie să stabilească în circuitul secundar un curent electric de 200—600 A. Prin netezire electromecanică, diametrul prelucrat scade cu 0,02—0,03 mm, iar suprafafa netezită se duri-fică. Prelucrarea anodomecanică foloseşte o acfiune electrochimică (electroliză) perio*-dică, combinată cu o acfiune mecanică (dinamică) exercitată de sculă şi, eventual, — Ia degroşare şî o^ acţiune suple-mentară electrotermică periodică (prin impulsii), în vederea îndepărtării de material de pe suprafafa unui obiect. Sin. Prelucrare electromecanică prin impulsii. Prelucrarea anodomecanică de degroşare se efectuează la ascufirea sculelor aşchietoare, ca operaţie premergătoare netezirii, la tăierea materialelor şi la unele operafii de prelucrare a profilurilor interioare ale obiectelor (mortezare). — Prelucrarea anodomecanică de netezire se efectuează la ascufirea sculelor aşchietoare, ca operafie finală, şi la netezirea suprafefelor obiectelor. La prelucrarea anodomecanică de netezire sau de ascuţire (v. fig. VII), obiectul de prelucrat constituie anodul, iar scula care efectuează prelucrarea, catodul, într-o instalafie alimentată de la o sursă de curent continuu, la tensiunea de 20—30 V. în zona de lucru se dirijează o vînă de electro-lit lichid (de obicei sticlă lichidă) cu concentrafia în funcfiu-ne de particularităţile operafiei efectuate. O rezistentă variabilă permite schimbarea regimului de lucru. Datorită prezentei electroiitului, Ia trecerea curentului electric se produce polarizarea electrozilor, ceea ce conduce la disolvarea (electrochimică) a metalului de la suprafafa anodului, a cărei intensitate e proporfională cu densitatea de curent, pînă la atingerea unei limite, cînd apare fenomenul de pasivizare, care frînează sau împiedică disolvarea în continuare a materialului anodului. Îndepărtînd (cu o perie; cu un disc metalic rotitor la ascuţirea sculelor aşchietoare; etc.) pelicula pasivă izolanţă, procesul electrochimic de disolvare anodică reîncepe; se formează o nouă peliculă pasivă, care e îndepărtată din nou, procesul continuînd periodic. Disolvarea anodică se produce mai intens la vîrfurile neregularităţilor „r*®" Vil. Schema electrică de principiu a instalaţiei de prelucrare anodomecanică (ascuţire anodomecanică). 1) borne de alimentare ; 2) rezisfor variabil; 3) unealtă aşchietoare care se ascute (anod); 4) unealtă disc rotitor care ascufe (cafod); 5) feavă pentru aducerea dielecfricului lichid în zona de lucru; A) ampermefru; V) volt-mefru. Elecfroprelucrare prin scînteiere 168 Elecfropulmon suprafefei prelucrate (rezistenfa de trecere a curentului e mult mai mică decît în fundul adînciturilor) şi, datorită acestei disolvări selective, suprafafa obiectului se netezeşte. Mărind apăsarea sculei (a catodului) pe obiect (anod), grosimea peliculei pasive scade şi se obfin suprafefe mai netede (la apăsări mari, grosimea peliculei e <0,01 mm). Intensitatea procesului de îndepărtare a metalului prin acest procedeu e mică (stratul îndepărtat într-un minut are grosimea <0,03—0,05 mm). Unealta se execută, de obicei, din aliaje feroase şi, mai rar, din cupru (cînd se cere o rezistenfa deosebit de mare, la regimuri grele de lucru). Uzura uneltei e mică (de ex., la prelucrarea ofelului, uzura unei unelte de cupru e de 1—10% din greutatea ofelului îndepărtat, iar uzura unei unelte de ofel e de 15—30% din această greutate), deoarece, la degroşare, se exercită asupra suprafefei uneltei o acfiune termică relativ mică (datorită mişcării ei rapide şi răcirii ei intense, la ieşirea din zona de lucru), iar la netezire frecarea suprafefei uneltei pe o peliculă moale de săruri, la o presiune foarte mică, produce o uzură neglijabilă. îndepărtarea de material şi calitatea prelucrării depind de regimul electric folosit (valoarea tensiunii şi densitatea de curent) şi de mărimi mecanice (presiunea pe suprafafa prelucrată şi vitesa relativă dintre unealtă şi obiectul prelucrat). Prin procedeul anodomecanic se pot prelucra diferite mentale şi aliaje, cu diferite intensităfi ale procesului de îndepărtare a materialului; metalele şi aliajele cu temperaturi joase de topire şi cu conductivitate termică mică (de ex. plumbul şi staniul) se prelucrează foarte uşor; aliajele dure se prelucrează cel mai greu, iar prelucrarea aliajelor feroase constituie cazul mediu. Exemple de prelucrare anodomecanică: Ascuţirea anodomecanică a uneltelor aşchie-toare, în special a cufitelor şi a frezelor armate cu plăcufe de metal dur, e mult aplicată, deoarece se evită dezavantajele şi defectele cari apar la ascufirea cu corpuri abrazive (de ex.: fisuri datorite încălzirii; durata mare de timp necesitată; uzura rapidă a corpurilor abrazive utilizate; uzura rapidă a maşinilor de ascufit), şi se obfine o netezime superioară a suprafefelor prelucrate. La instalafia de ascufire anodomecanică (v. fig. VIII), scula (catodul) e un disc metalic rotativ (de obicei de ofel, de fL IX. Schema electrică de principiu a instalaţiei de tăiere anodomecanică. 1) borne de alimentare; 2) material care se taie (anod); 3) disc tăietor (catod); A) ampermetru; V) voltmefru. VIII. Schema instalatei de ascufire anodomecanică a une'ltefor aşchiefoare, J) borne de alimentare; 2) disc de ascufire (cafod); 3) sculă care se ascute (anod); 4) ajuta] de scurgere a elecfrolit ului; 5) arbore principal; 6) inel colector; 7) resort elicoidal; 8) şurub de reglare; 9) perie de colectare, fixă; A) ampermetru; V) volfmetru; Rlt R2, Ra, R4) rezistoare. fontă sau de cupru), care are posibilitatea unei mici deplasări axiale (de obicei 10 mm) şi e apăsat de un resort elicoidal pe pies% care se ascute şi care constituie anodul. Piesa e prinsă sub unghiul necesar într-un dispozitiv (de obicei menghină universală), iar forfa de apăsare a resortului (de obicei 0,5—1,5 kgf/cm2) se reglează cu un şurub. Discul de ascuţire, cu diametrul de 150—300 mm, are pe suprafafa de lucru canale radiale (cu lăfimea de circa 2 mm şi cu adîncimea de 5—7 mm) cari asigură aducerea uniformă . a electrolitului pe toate porfiunile fefei de ascufit şi îndepărtarea materialului şi a resturilor de pelicule pasive îndepărtate. Pentru a împiedica împrăşiierea dielectricului se folosesc diferite tipuri de apărători. Ascufirea anodomecanică se efectuează, fie Ia maşini specializate pentru ascufirea de cufite, fie la maşini de ascufit universale. Alimentarea lor se face, fie de la o sursă de curent continuu, fie prin intermediul unui redresor mecanic sau cu seleniu, de la refeaua de curent alternativ. Tăierea anodomecanică a metalelor se efectuează cu o instalafie de prelucrare anodomecanică fără rezistor reglabil, la care catodul e un disc rotitor de tablă de ofel subfire sau de o bandă fără fine de ofel, iar anodul e constituit de materialul care se taie (v. fig. /X). Regimul electric se reglează prin variaţia tensiunii de alimentare. Se obfine o tăietură curată, fără bavuri, fără modificări în structura metalului şi fără modificări ale durităfii pe suprafafa tăieturii. Mişcarea de avans (de pătrundere) a uneltei e automată şi trebuie să aibă vitesă variabilă (în cursul tăierii, valoarea arcului de contact dintre unealtă şi materialul tăiat variază, determinînd modificarea intensităfii de îndepărtare a materialului), şi poate fi cu vitesă constantă sau cu vitesă variabilă. Avansul cu vitesă constantă se realizează, fie cu greutate şi cu regulator hidraulic de vitesă, fie cu un cuplu şurub conductor-piulifă. De obicei, valoarea avansului cu vitesă constantă e determinată de intensitatea de tăiere în pozifia cu arc de contact maxim între unealtă şi material (în celelalte pozifii ale uneltei, vitesa de avans e mai mică). Avansul cu vitesă variabilă poate fi realizat fie printr-o instalafie electrica, astfel încît tensiunea Ia electrozi sau intensitatea curentului de lucru să rămînă constante, fie printr-un mecanism cu greutate, care creează o apăsare constantă a uneltei asupra materialului, în tot timpul tăierii. Menfinerea constantă a tensiunii sau a intensităfii curentului Ia valoarea corespunzătoare condifiilor celor mai grele de tăiere (arc maxim de contact între unealtă şi material) reprezintă solufia cea mai raţională, evitînd posibilitatea de întrerupere a tăierii prin defecfiuni (de ex. înfepenirea sau sudarea uneltei de materialul tăiat). Prelucrarea profilurilor inferioare ale obiectelor (de ex.: cavităfile cu suprafafa profilată de la matrife, conturul găurilor de trecere, etc.) se efectuează, fie cu o unealtă vibratoare (care execută 1000—1500 de curse duble pe minut, cu amplitudinea de 2—3 mm) care are suprafafa frontală sau laterală de formă corespunzătoare, fie — numai la găuri cu perefii paraleli cu axa uneltei — cu benzi ori cu sîrme fără fine. Mişcarea alternativă (vibratoare) a uneltei poate fi imprimată mecanic, cu un excentric, sau electric, cu un vibrator electromagnetic. De obicei se utilizează o tensiune de 20 V, Sin. Mortezarea anodomecanică a profilurilor interioare. î. ~ prin. scînteiere. Meff.: Sin. Elecfroprelucrare prin procedeul electric. V. sub Elecfroprelucrare. 2. Elecfropulmon, pl. elecfropulmoane. Elf., Biol.: Aparat pentru întreţinerea respiraţiei, prin electromedical folosit Eîecfropunciură 169 Elecfrosfafică excitaţii electrice percufanafe pe diafragmă sau nervul frenic, în caz de paralizii respiratorii. 1. Eîecfropunciură. Eli., Biol.: Tratament medical bazat pe introducerea, în profunzimea fesuturilor, a unor electrozi aciculari, între cari se stabileşte un curent electric. 2. Elecfrosilicatîzare. Ceof.: Procedeu de cimentare a particulelor pămîntului de fundafie de către un gel de bioxid de siliciu, separat dintr-o solufie de silicat de sodiu introdusă în pămînt cu ajutorul curentului electric continuu, pentru îmbunătăţirea calităfilor mecanice ale pămîntului. Separarea gelului de silice se produce în urma reacfiei silicatului cu un electrolit, care poate fi o sare de sodiu, de calciu, de magneziu, de aluminiu, etc., cu acid fosforic, acid acetic sau o sare a lor, toate introduse din exterior sau aflate în însăşi compozifia pămîntului. în lucrările de teren se preferă de obicei clorură de calciu. Procedeul electrosilicatizării e aplicabil şî la pămînturile pufin permeabile, la cari introducerea solufiilor prin presiune nu e posibilă. Acfiunea curentului extinzîndu-se şi asupra apei legate din pămînt, face posibilă circulafia soluf ii lor chiar acolo unde presiunea mecanică sau hidrostatică nu are efect. Curentul electric are o acfiune echivalentă cu a unor gradienfi hidraulici foarte mari. Afară de aceasta, datorită electro-drenării, curentul intensifică efectul electrosilicatizării, concen-trînd solufia din pori şi favorizînd formarea peliculelor de gel. Procedeul electrosilicatizării poate fi aplicat în bune condifii la pămînturile fin nisipoase şi prăfoase, avînd coeficientul de permeabilitate între 10~5 şi 10~3cm/s. Densitatea cea mai indicată pentru solufia de, silicat e de 1,15---1,20, iar pentru cea de clorură de calciu, de 1,075—1,10. Pentru realizarea întăririi materialului e necesară, din fiecare solufie, cîte o cantitate cel pufin egală cu aproximativ 40% din volumul porilor pămîntului. Soluţiile se introduc prin tuburi metalice perforate, cu diametrul de circa 5 cm, înfipte în masivul care trebuie tratat, la distanţa de 50—80 cm. Aceste tuburi (anozi) se conectează la polul pozitiv al unei surse de curent continuu. La distanţe similare se introduc tuburile prin cari e extrasă apa eventual eliminată din pămînt şi cari se conectează la polul negativ. Procesul de întărire se dezvoltă începînd din zonele din jurul anozilor şi progresează spre catozi. Pentru a obţine o întărire cît mai uniformă a masivului se recomandă ca soluţiile să fie introduse în pămînt în mai multe etape, şi anume: întîi o jumătate din cantitatea necesară de silicat; apoi o jumătate din cantitatea de clorură de calciu; inversarea sensului curentului şi introducerea prin noii anozi (anterior catozi) a restului de soluţie de silicat; introducerea, prin aceiaşi electrozi, a restului de clorură de calciu. După aceste etape se tratează pămîntul cu curent, fără soluţii, un interval de timp egal cu durata ujtimei etape. Pentru a scurta timpul de tratare şî a micşora consumul de energie electrică, soluţiile pot fi introduse cu oarecare presiune, care să se asocieze acfiunii curentului electric. 3. Elecfroscop, pl. electroscoape. Elf.: Aparat care indică prezenfa şi numele sarcinilor electrice pe cari le are un corp. Funcţionarea lui se bazează pe interacfiunea pondero-motoare dintre corpurile încărcate în regim electrostatic, prin cari se provoacă deplasarea unui indicator. Pendulul electric e cel mai simplu electroscop. El e constituit dintr-o bobifă de soc (de dorit metalizată) suspendată de un fir foarte subfire de mătase, prins de un suport metalic izolat (v. fig. / a). Două bobife de soc, suspendate una lîngă alta de acelaşi suport, constituie un pendul dublu (v. fig. / b). Acul electric e format dintr-o vergea orizontală de cupru, avînd-la capete două sfere mici goale, suspendată la mijloc pe un pivot foarte ascufit, prin intermediul unui locaş de agat sau de ofel (v. fig. Ji). E mai sensibil decît pendulul. /. Pendule electrice. a) simplu; b) dublu. Electroscopul cu foife e format dintr-o vergea de metal introdusă, printr-un dop izolajit de chihlimbar, sulf, dielectrină (amestec de sulf cu parafină), etc., într-un vas de sticlă sau, mai bine, într-o cutie de metal, servind drept ecran electrostatic. Vergeaua se termină la capălul exterior cu o sferă, iar la cel inferior, cu două foife subţiri de aur sau de aluminiu, cari sînt alăturate şi mobile (v. fig. III b). Se construiesc şi electro- O rfi III. Electroscoape. a) cu o foifă; b) cu două foife; P) placă la pămînt; F) foife; S) sodiu pentru uscaf aerul. scoape cu o singură foifă (v. fig. III a) prinsă pe o plăcufă metalică verticală, susfinută de o tijă orizontală. O placă metalică în contact cu cutia, sau legată Ia pămînt, măreşte deviafia foi-fei, la acelaşi potenfial, datorită condensatorului constituit de cele două plăci, într-un tub lateral se aşază o bucată de sodiu care usucă aerul din cutie, care e transparentă şi bună conducătoare de electricitate (de ex. sticlă semipiatinată, etc.). Deviafia foifei se apreciază cu un microscop cu grosisment mic, al cărui ocular poartă o scală micrometrică. Electroscopul cu condensator e format dintr-un electroscop obişnuit, căruia i s-au adăugat, în loc de sferă, un disc şi, deasupra acestuia, un alt disc, ambele lăcuite pe partea în contact, cu scopul de a permite deviafii observabile ale foifei, chiar la diferenfe de potenfial, între foife şi cutie, de cîteva sute de volfi (v. fig. IV). în dispozitivele menfionate, bobifele, sferele sau foifele, suferă devieri ia apropierea unui corp încărcat. Devierile depind de mărimea sarcinii corpului care se apropie şi de numele ei. 4. Electrostatic, sistem de unităfi Sistem de unităfi. 5. Elecfrosfafică. Elt., Fiz.: Ramură a Electromagnetismului, care se ocupa cu studiul stărilor de regim („echilibru") electrostatic (v.), adică al stărilor electrice invariabile în timp, ne-însofife de dezvoltare de căldură în conductoare, oricare ar fi temperatura acestora (neînsofite de curenfi electrici de conducfie). Aceste stări se numesc stări electrostatice. Problemele principale ale Electrostaticii sînt: determinarea cîmpurilor electrostatice, calculul forfelor şi al momentelor cari se exercită asupra corpurilor în regim electrostatic, determinarea capacităfilor electrostatice. IV. Electroscop cu condensator. C) condensator. Elt., Fiz. V. sub Electrostatică, maşină ^ 170 Elecfrosfricfiune Mărimile primitive, necesare şi suficiente pentru caracterizarea stărilor electrostatice ale corpurilor, respectiv ale cîmpului electromagnetic, sînt: sarcina electrică adevărată q şi momentul electric />, respectiv intensitatea cîmpului electric £ şi inducţia electrică D. Principalele mărimi derivate sînt: densitatea de volum a sarcinii electrice adevărate qv, polarizafia electrică P (densitatea de volum a momentelor electrice), tensiunea electrică u=^E dr, fluxul electric dAt permitivita- tea 8, potenfialul electrostatic V=Vo — jQE dr (definit pînă la o constantă arbitrară Vq) şi intensitatea cîmpului electric imprimat E^ Relafiile fundamentale ale Electrostaticii sînt următoarele: Teorema potenfialului electrostatic (§E dr=0^); legea fluxului electric = legea legăturii dintre intensitate, inducfie şi polarizafie = + h P ); legea poiarizafiei elec- trice temporare (D = e E)\ condifia de echilibru electrostatic al conductoarelor {e-\-Et~0) I legea conservării sarcinii electrice adevărate (dq/dt = 0). în expresiile acestor relafii, £o e constanta universală electrică, numita permitivitatea absolută a vidului, iar h e factorul de raţionalizare (k—I în sisteme rafionalizate de unităţi şi >c —4jc în sisteme neraţionalizate). Determinarea cîmpului electrostatic în medii isotrope şi lineare, cu permitivitatea independentă de cîmp, e echivalentă cu rezolvarea ecuaţiei cu derivate parţiale: div (e grad V)~ —kqv , care, în cazul mediilor omogene, se reduce la ecuaţia de tip Poisson: A^^div grad V — —~ qv, iar în medii omogene şî neîncărcate electric se reduce Ia ecuafia de tip Laplace: AK~divgrad V=0. Determinarea soluţiilor acestor ecuaţii presupune cunoaşterea distribuţiei densităţii de volum a sarcinii şi a permiti-vităţii, cum şi cunoaşterea condiţiilor de pe frontierele cari mărginesc domeniul în care se determină cîmpul. O clasă importantă de probleme ale Electrostaticii rezultă din determinarea cîmpului electric al sistemelor de conductoare omogene încărcate cu sarcini electrice adevărate şi situate în medii omogene lipsite de sarcini electrice. în acest caz, condiţiile pe frontierele echipotenţiale reprezentate de suprafeţele conductoarelor se indică, fie prin potenţialele, fie prin sarcinile acestor conductoare. Teoremele principale ale Electrostaticii sînt: teorema unicităţii cîmpului electrostatic (v.), teorema superpozifiei, teorema refracfiei liniilor de cîmp (v.), teorema lui Earnshaw, teoremele lui Maxwell pentru capacităţi, teorema ariilor corespondente, teorema energiei electrostatice, teorema Iui Thomson, teorema forfelor generale în Electrostatică, teorema densităţii de volum a forţei, teorema reciprocităfii, etc. Principalele metode utilizate la rezolvarea problemelor Electrostaticii sînt: metoda integrării ecuafiilor Iui Poisson şi Laplace prin separarea variabilelor, metoda reprezentării conforme, metoda ecuafiiilor integrale, metoda funcţiunilor lui Green, metoda imaginilor electrice, metoda refelelor pentru rezolvarea prin aproximaţii a ecuafiei Iui Laplace, metoda inversiunii, metoda trasării aproximative a liniilor de cîmp, etc. 1. Electrostatică, maşină Elf. V. Maşină electrostatică. 2. Electrostatică, presiune Elf.: Mărime egală cu limita raportului dintre forfa electrică exercitată asupra unui ele- ment de suprafafă a unui conductor încărcat, în echilibru electrostatic, şi aria acelui element de suprafafă, cînd aceasta tinde către zero. Presiunea electrostatică e dirijată normal pe suprafafă, spre exterior (oricare ar fi numele sarcinii electrice locale), şi e egală numeric (în cazul în care dielectricul din vecinătatea elementului de suprafafă e linear, de per-mitivifate s) cu densitatea de volum a energiei electrice în acel punct din dielectric: _ED_eE2 _ D2 _*62s ^ 2n 2x 2 ex, 2 s unde E e intensitatea cîmpului electric, D e inducţia electrică, h e coeficientul de rafionalizare (egal cu 1 sau cu 4 jt, după cum sistemul de unităfi e rafionalizat sau nerafionalizat), iar ţ)s e densitatea de suprafaţă a sarcinilor electrice. Existenţa presiunii electrostatice poate fi pusă în evidenţă experimental, făcînd mobilă o porţiune din suprafaţa conductorului încărcat, situat într-un dielectric fluid sau în vid. 3. Electrostatică, separare Prep. m/n. V. sub Separare. 4. Electrostatice, instrumente de măsură Elf., Fiz.: Instrumente electrice de măsură a căror funcţionare se bazează pe forţele electrostatice dintre corpuri încărcate cu sarcină electrică. V. Elecfromefru; v. şî sub Instrument electric de măsură. 5. Electrostenoliză. Chim. fiz.: Descărcarea unor ioni pe pereţii inferiori ai unui tub capilar, sau în porii unei diafragme care separă spaţiul anodic de spaţiul catodic într-un elec-trolizor. Prin electroosmoză, diafragma (tubul capilar)se încarcă electric, căpătînd posibilitatea de a schimba electroni cu ionii din soluţie, pe cari îi descarcă. Pe diafragmele negative se degajă hidrogen, sau se depun metale. Pe diafragmele pozitive se descarcă anioni. 6. Electrostricţiune. Fiz,, Elf.: Deformare a unui dielectric sub acţiunea unui cîmp electric aplicat, care se produce datorită faptului că permitivitatea dielecfricului depinde de starea lui locală de deformaţie. Deformaţia specifică electrostrictivă e o funcţiune bilineară de componentele intensităţii cîmpului electric şi apare şî în dielectrici neîncărcaţi cu sarcină adevărată, omogeni din punctele de vedere chimic şi termic, în cari nu se exercită forfe electrice de volum condiţionate de prezenfa sarcinilor sau de variaţia permitivităfii cu natura dielecfricului. în astfel de dielectrici — în general anisofropi şi cu polarizafie permanentă — deformafiile specifice y-% produse sub acfiunea cîmpului electric (de componente E^\ ;=1, 2, 3) cuprind două grupuri de termeni: 3 3 3 ^jk aijk E'i'Jr ^ ^ ^iljk • t=1 i- 1l-\ Primul grup cuprinde termeni lineari, diferifi de zero numai în cristalele fără centru de simetrie, cari corespund efectului piezoelecfric invers; al doilea grup cuprinde termeni bilineari cari corespund efectului electrostrictiv; şi sînt mărimile tensoriale de material cari caracterizează aceste efecte, în fluide, deformafia electrostrictivă se reduce la o dilatafie (sau compresiune) volumică £iV/V = — \r/x = yn + Y22 + Y33=^£2» proporţională cu pătratul intensităţii cîmpului electric. în aceste relaţii, V= 1/t e volumul specific şi % e densitatea de masă. Deformaţiile specifice electrostrictive sînt foarte mici, în majoritatea cazurilor. De exemplu, în condiţii normale, dila-taţia relativă a unui gaz sub acţiunea unui cîmp de 107V/cm e de ordinul a 10~5. în acest sens, elecfroliţii constituie o excepţie, dilatafia putînd atinge 10 cm3 pe mol de substanfă disolvată într-un electrolit binar. Teoria macroscopică a electrosfricţiunii se bazează pe expresia densităfii de volum a forţei ţ exercitate asupra unu Elecfrofaxie 171 Electrotehnica dielectric de un cîmp electric E. Pentru un fluid isotrop şi . linear (D = e£,) această expresie e: (E2 de\ \2 k % dx / unde q e densitatea de sarcină; 8 e permitivitatea, care în fluide depinde de starea lor de deformare numai prin intermediul densităfii de masă t; k=1 sau 4 jt, după cum sistemul de unităfi e raţionalizat sau nerafionalizat. Dacă fluidul e omogen din punctele de vedere chimic şi termic (grad 8 = de = grade(T) = T- grad t) şi neîncărcat (ţ? = 0), densitatea de dT__ volum a forfei f se reduce la termenul electrostrictiv ^=Tgrad(SS)=gradp- Acesta echilibrează rezultanta forfelor elastice pe unitatea de volum -grad p (p fiind presiunea). Dilatafia e negativă, nulă, d8 respectiv pozitivă, după cum e pozitiv, nul, respectiv negativ. Integrînd această relafie de la un punct Mq (unde cîmpul e nul, presiunea po şi densitatea de masă Tq) pînă la punctul curent M (unde aceste mărimi sînt E, p şi t), se obfine £2 d£= CM dp 2 x dx J Mft x Integrala trebuie efectuată utilizînd ecuafia de stare (la temperatură constantă) p — p{x) a fluidului respectiv. Jinînd seamă însă de valorile foarte mici ale efectului electrostrictiv, varia-fia relativă a presiunii poate fi pusă proporfionaiă cu variaţia densităfii — şi rezultă J r x0 t0 Vq adică V0' de_de dp ^de ^ dr dp dt^dp ' -—£2-2 h dp în cazul unui gaz perfect, ecuafia de stare e P~~ kT, dependenţa permitivităfii de densitatea de masă e 8^ ^Bo^I+h—^ (unde Sq e permitivitatea vidului, m e masa unei molecule şi a e polarizabilitatea moleculei) şi integrarea se efectuează exact. Rezultă: JL—JL— 2 kT Po'ro-6 e0£2 __xQ-X __Po~P __ 2 kT Vo~~ X ~ p ~~6 e0£2 -1 2 kT e0 E2. Microfizic, electrostricfiunea se datoreşte acfiunii cîmpului asupra dipolilor atomici sau moleculari, permanenfi sau induşi. Deformarea acestor dipoli condifionează forfe cuasielas-tice de revenire, cari se manifestă macroscopic prin aparifia unor tensiuni interne. Deformafia macroscopică e produsă de aceste tensiuni. î. Elecfrofaxîe. Fiz.: Mişcările de deplasare sau de orientare ale organismelor vii aşezate liber într-un mediu, produse cînd mediul e parcurs de un curent electric. Electro-taxia care apare sub acţiunea unui curent continuu se numeşte şi galvanotaxie, iar cea care apare sub acţiunea unui curent alfernaiiv se mai numeşte oscilofaxie. 2. Electrotehnică. 1. Elf.: Ştiinţă aplicată care studiază fenomenele electrice şi magnetice din punctul de vedere al aplicafiilor lor tehnice. Sin. Bazele teoretice ale Electrotehnicii, Electrotehnică teoretică. Electrotehnica se ocupă, în primul rîndf cu prezentarea sistematică a conceptelor, a legilor şi a teoremelor Electromagnetismului sub forma cea mai avantajoasă pentru utilizarea lor în tehnică şi, în al doilea rînd, cu studiul principalelor metode teoretice de cercetare şi rezolvare a problemelor de specialitate întîinite în practică. Electrotehnica se bazează pe Fizică (Electromagnetism, Mecanică, Termodinamică); ea foloseşte metodele Matematicii. Capitolele principale ale Electromagnetismului studiate în Electrotehnică sînt: Electrostatica, ‘Electrocinetica, Magneto-statica şi Electrodinamica pentru studiul aplicafiei fenomenelor macroscopice, şi Teoria electronilor, pentru studiul aplicafiilor fenomenelor microscopice. Metode teoretice specific electrotehnice se folosesc în teoria circuitelor şi a refelelor electrice cu constante concentrate şi repartizate, teoria curenţilor de conducţie în conductoare masive, teoria undelor electromagnetice, teoria generală a maşinilor şi aparatelor electrice, teoria modelizării electrice, teoria circuitelor electronice şi cu semiconductori, teoria generală a măsurărilor electrice, etc. 3. Electrotehnică. 2. Elf.: Ramură a tehnicii care se ocupă cu studiul aplicaţiilor tehnice ale fenomenelor electrice şi magnetice. Problemele Electrotehnicii se referă la proiectarea, construcţia, încercarea şi exploatarea echipamentului electrotehnic folosit în instalaţiile în cari se utilizează aceste aplicaţii. Avantajele mari pe cari la prezintă energia electromagnetică din punctul de vedere al fransformabilifăţii ei în alte forme, al divizibilităţii ei practic ilimitate şi al transmisiunii ei practic instantanee la distanţe foarte mari, au determinat o răspîndire din ce în ce mai mare a aparatelor, a maşinilor şi instalaţiilor complexe electrotehnice, în toate ramurile tehnicii. Din punctul de vedere al scopului principal urmărit prin realizarea unei anumite instalaţii, în Electrotehnică se deosebesc două mari grupuri de probleme: problemele în cari se urmăresc în principal producerea, transmisiunea, distribuţia şi utilizarea energiei electromagnetice, în condiţii tehnico-economice cît mai avantajoase (în particular, cu randament cît mai mare), numite probleme de curenfi tari; problemele în cari se urmăresc în principal producerea, transmisiunea, reproducerea sau utilizarea semnalelor electromagnetice purtătoare de informaţii, în condiţii tehnico-economice cît mai avantajoase (în particular, cu fidelitate cît mai mare), numite probleme de curenfi slabi. Din primul grup de probleme fac parte cele referitoare la: maşinile şi aparatele electrice, centralele electrice (partea electrică), liniile de transmisiune a energiei electromagnetice, staţiunile electrice, acţionările electrice, staţiunile de redresare, instalaţiile electrochimice, electrotermice, fracţiunea electrică, iluminatul electric, etc. Din al doilea grup de probleme fac parte măsurarea electrică a mărimilor electromagnetice sau de altă natură, electro-comunicaţiile (telegrafia, telefonia, radiocomunicaţiile, televiziunea), radiotehnica, automatizările electrice, modelizarea electrică, etc. O ramură specială a Electrotehnicii, care are un rol deosebit de important în tehnica modernă, e Electronica (v.); ea grupează problemele studiului şi aplicării tuburilor şi circuitelor electronice (v.), cum şi a elementelor nelineare de circuit cu proprietăţi analoge primelor (semiconductori). Această clasificaţie nu e excluzivă; studiul instalaţiilor electrotehnice complexe îmbină atît probleme de curenţi Elecfroferapie 172 Electrofropism tari, cît şi probleme de curenfi sjabi şi de elecfronică, instalaţiile constituind un tot a cărui funcţionare trebuie urmărită din toate punctele de vedere. Prin numeroasele sale aplicaţii în toate ramurile tehnicii, Electrotehnica a generat discipline tehnice cu caracter specific, cum sînt: electroenergetica, electrometalurgia, electrocăldura, electrochimia, electrificarea (electrificarea agriculturii, a transporturilor,) etc. 1. Electrcterapie. Elf., Biol.: Terapeutică fizică în care se folosesc direct, ca mijloc curativ, curenţii electrici continui şi alternativi de joasă şi de înaltă frecvenţă, cum şi electrizarea statică şi descărcările electrice. Aplicarea tensiunii continue asupra părţii de tratat se face prin electrozi legaţi cu sursa prin intermediul reostatelor. Electrozii pot fi în formă de ace (izolaţi, pentru a evita efecte caustice sau electrolitice), sau spongioşi, de diverse forme: placă, disc, rulou, etc. (de metal acoperit. cu un material spongios: tifon, vată, etc. îmbibat cu solufii saline). Aplicarea tensiunii se numeşte dipolară, cînd se folosesc doi electrozi de egală suprafaţă, şi monopolară, cînd se folosesc un electrod mare — electrod indiferent —, şi un electrod mult mai mic — electrod activ —, aplicat pe partea corpului asupra căreia trebuie să se acţioneze. Un mod special de aducţie a curentului se realizează în băile hidroelectrice, în cari apa e străbătută de curenfi electrici şi astfel aceştia se distribuie pe o suprafaţă mai întinsă a corpului. Curenţii continui (galvanici) se aplică în terapeuiica nevri-felor, a paraliziilor infantile, a paraliziilor periferice faciale, a bolii Iui Raynaud, a artritelor, a nevralgiilor, etc.; curenţii intermitenţi se aplică în terapeutica atrofiilor musculare chirurgicale şi reflexe, a atrofiilor de origine nervoasă, etc. Curenţii alternativi de inducţie (faradici), produşi de o bobină de inducţie, se aplică în terapeutica atrofiilor musculare. Curenţii galvanofaradici, cari se obţin conectînd în serie circuitul secundar al unei bobine de inducţie (sursa faradică) cu o sursă de curent continuu se folosesc în special în terapeutica atrofiilor musculare de tip miopatic. Curenţii alternativi de joasă frecvenţă (armonici), obţinuţi cu generatoare electrice speciale sau prin transformarea curentului reţelei de distribuţie, se folosesc în special în băi hidroelectrice, în terapeutica afecţiunilor organelor cu musculatura netedă, a unor nevralgii, etc. Curenţii de înaltă frecvenţă se folosesc sub formă de curenţi de înaltă tensiune, produşi de bobine Ruhmkorff conectate cu condensatoare. Se aplică prin electrozi speciali de plumb, în tratamente locale sau, prin inducţie, în tratamente generale, folosind în acest scop solenoizi cu dimensiuni mari — solenoidul D'Arsonval —, în interiorul cărora e introdus pacientul (v. Darsonvalizare); se aplică şi cu ajutorul unor electrozi speciali, sub formă de descărcări electrice produse la suprafaţa pielii. Aplicaţiile terapeutice sînt numeroase: boli de piele, herpes, zona zoster, emoragii, etc. Electrizarea „statică" se aplică în băi electrostatice şi prin descărcări electrice. în ambele cazuri, pacientul e aşezat pe un scaun izolat (cu picioare de sticlă), conectat la o maşină electrostatică. Electrozii, numiţi în acest caz excitatoare, au forme diferite. Baia electrostatică e folosită în terapeutica hipertensiunii neurogene, a bolilor de încetinire a schimburilor, etc. g. Elecfrofermie. Tehn.: Parte a Electrotehnicii, care tratează despre dezvoltarea de căldură la transformarea energiei electrice în energie interioară a corpurilor, şi despre aplicaţiile ei. Sin. Electrocăldură. Aplicaţiile principale ale Electrotermiei sînt următoarele: în industrie: cuptoare electrice de topire (cu arc, de inducţie, de frecvenţă joasă sau înaltă, cu rezistoare), cuptoare electrice şi dispozitive de încălzire prin inducţie electromagnetică, pentru tratamente termice superficiale sau de uscare, instalaţii de încălzire în dielectric, sudură electrică, cazane electrice, elecfroprelucrare; în gospodăria casnică — aparate de încălzit încăperile, de încălzit apa, de încălzit şi preparat alimentele, aparate pentru curăţenie şi igienă, răcifoare; în laboratoare; în agricultură — aparate de preparat hrana vitelor, aparate pentru creşterea animalelor şi păsărilor (clocitori, incubatoare, etc.), încălzirea solului (în sere sau în anumite culturi speciale), etc. La aplicarea efectului Joule-Lenz, curenţi de frecvenţă industrială parcurg rezistoare confecţionate din aliaje de mare rezistivitate electrică (cari devin astfel surse de căldură) sau însuşi corpul care trebuie încălzit. Acest mod de transformare a energiei electrice se foloseşte în industrie (în cuptoare electrice cu rezistoare) pentru obţinerea de temperaturi între 300 şi 1500°, cum şi în alte aplicaţii (casnice; laboratoare; sudură; elecfroprelucrare; etc.). Prin arc electric produs în aer, între electrozi sau între electrozi şi masa metalică de topit sau de tratat, se obţin temperaturi foarte înalte. Acest mod de transformare se foloseşte în special în cuptoare electrice industriale şi în sudura electrică. Căldura obţinută prin descărcări disruptive e folosită la sudarea de piese cu dimensiuni mici şi la elecfroprelucrare. Căldura produsă, prin efect electrocaloric, de curenţi electrici induşi, de frecvenţă industrială sau înaltă, e folosită în aplicaţii industriale (în cuptoare electrice, cu miez şi fără miez magnetic, în tratamente termice, etc.). Căldura produsă de curenţi de înaltă frecvenţă, prin încălzirea dielecfricilor condensatoarelor, e folosită în industrie pentru operaţii de uscare, fierbere, etc. 3. Elecfrofipie. Poligr. V. Galvanotipie. 4. Elecfrofitrimetrie. Chim.: Metodă de analiză chimică cantitativă volumetrică în care, pentru recunoaşterea sfîrşitului reacţiei se întrebuinţează, în loc de indicatori coloraţi obişnuiţi, un indicator electrochimic: variaţia conductivităţii (conductometrie), variaţia potenţialului metal/soluţie de analiză (potenţiometrie), variaţia curbelor de polarizaţie (polaro-grafie). Elecfrotitrimetria e caracterizată prin rapiditate, precizie mare şi sensibilitate; de aceea ea dă rezultate foarte bune la analiza soluţiilor diluate. 5. Elecfrofomie. Elf., Biol.: Secţionarea ţesuturilor prin utilizarea proprietăţilor de electrocauterizare şi electrocoagulare ale curenţilor electrici de înaltă frecvenţă. Aplicaţia cea mai curentă e bisturiul electric. Secţionarea ţesuturilor cu bisturiul electric e nedureroasă şi plaga nu sîn-gerează. 6. Eiecfrofonus. Elf., Biol.: Modificările dintr-un organ viu, datorite curentului electric care trece prin el. Aceste modificări sînt, fie de natură fizică (electrotonus fizic) şi se manifestă prin curenţii electrotonici derivaţi Ia capetele porţiunii de organ parcurse de curentul polarizant, cari sînt de acelaşi sens cu cel din interiorul organului, — fie de natură fiziologică (electrotonus fiziologic), şi se manifestă prin modificările electrofonice ale excitabilităţii de sub electrozii prin cari se aduce şi se ia curentul (anodul şi catodul). V. şi Anelecfrofonus şi Catelectrotonus. 7. Electrofropism. Elf., Biol.: Orientarea în anumite direcţii şi sensuri a organismelor vii situate într-un mediu (de preferinţă lichid) parcurs de un curent electric. Electrotropismul Elecîrovalenfă 173 Elekfron care se produce sub influenfa curentului continuu se numeşte galvanotropism, iar cel care se produce sub influenţa curentului alternativ se numeşte oscilofropism. 1. Elecfrovalenfă. Chim.: Legătură chimică datorită forjei de atracfiune electrostatică între particule încărcate electric. V. sub Valenfă. 2. Elecfroviscozifafe, efecf de Chim. fiz.: Dependenta viscozităţii coloizilor hidrofili de sarcina lor electrică. a. Elecfrozăvor, pl. elecfrozăvoare. C. f.: Mecanism electromecanic acfionat de la distanţă, folosit la căile ferate pentru înzăvorîrea şi deszăvorîrea diferitelor dispozitive de telecomandă a macazurilor şi a semnalelor. Electrozăvoarele pot fi cu acfionare manuală, semiautomată, sau automată; ele au două poziţii caracteristice: „înzăvorîtă" şi „deszăvorîtă". Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: Elecfrozăvor de bloc: Electrozăvor folosit în instalaţiile de blocare, şi anume la blocul de linie manual cu dependenţe, la blocul de linie semiautomat şi la blocul de staţie al instalaţiilor de centralizare electromecanice. Electrozăvorul de bloc poate fi de curent alternativ şi de curent continuu. Electrozăvorul de curent alternativ e folosit^pentru realizarea dependenţelor între posturile de bloc'de linie şi pentru înzăvorîrea şi deszăvorîrea pîrghiilor de parcurs şi de semnal şi a manetelor de comandă. E acţionat manual şi electric la înzăvorîre, iar deszăvorîrea se face de la distanţă, prin curent alternativ; curentul alternativ la înzăvorîre şi deszăvorîre e produs de un inductor cu acţionare manuală. Electrozăvorul de curent continuu e folosit pentru înzăvorîrea unei manete sau pîrghii cu care e în dependenţă mecanică (un linear sau o pîrghie de apăsare comună). Prin acest electrozăvor se realizează, de exemplu, condiţia ca un parcurs să nu poată fi deszăvorît decît cînd trenul l-a liberat. E cu acţionare semiautomată, înzăvorîrea efectuîndu-se manual prin apăsare cu mîna pe pîrghia de apăsare a electrozăvorului, iar deszăvorîrea lui, prin curent continuu, automat, de către tren, prin intermediul unei pedale electrice (contact de şină) sau al unei şine izolate. Sin. Cîmp electric de bloc. Electrozăvor de pîrghie de apăsare: Elecfrozăvor cu acţionare semiautomată, folosit pentru înzăvorîrea pîrghiei de apăsare a unui electrozăvor de bloc. Se montează într-o cutie de tablă separată, deasupra electrozăvorului de bloc respectiv, avînd tija de înzăvorîre cuplată cu tija de apăsare a electrozăvorului de bloc (v. fig. /). Funcţionarea e similară celei a electrozăvorului de bloc de curent continuu: prin apăsarea tijei, care e antrenată de tija de apăsare a zăvorului de bloc cu care e cuplată, şi prin liberarea ei, electrozăvorul se înzăvorăşte mecanic şi nu mai permite o nouă acţionare. Deszăvorîrea se face electric,prin acţionarea unui electromagnet care, atră-gînd armatura sa, liberează piedica de reţinere, iar electrozăvorul se deszăvorăşte printr-o pîrghie de declanşare acţionată de un resort. Electrozăvor de pîrghie de telecomandă: Electrozăvor cu acţionare automată, folosit în instalaţiile de centralizare electrodinamice cu înzăvorîri mecanice şi electromecanice. /. Electrozăvorul pîrghiei de apăsare, a) pozifie înzăvorîfă; b) pozifie deszăvorîtă; 1) tijă de apăsare; 2) fachef; 3) seg-menf de înzăvorîre; 4) piedică de reţinere; 5) pîrghia armaturi»; 6) electromagnet; 7) pîrghie de declanşare; 8) resort; 9) dispozitiv de cuplare cu pîrghia de apăsare. H elecfromagnet; 2) armatură-zăvor; 3) Indicator; 4) piesă de orîre; 5) axul pîrghiei de macaz; 6) bufon de acţionare i pîrghiei de macaz; 7) contact de economie; 8) releu de cale. Se deosebesc: Electrozăvorul pîrghiei de macaz, folosit la instalaţiile de centralizare electrodinamice cu înzăvorîri mecanice, pentru înzăvorîrea pîrghiei de macaz atît timp cît macazul e ocupat cu material rulant (v. fig. II). Pentru a putea acţiona pîrghia de macaz e necesar ca armatura electromagnetului zăvorului să fie atrasă. Alimentarea electromagnetului e condiţionată de stabilirea contactului de ecopomie, care e acţionat de pîrghie, şi de stabilirea contactului releului de cale, adică de controlul de neocupare a secţiunii izolate în care e cuprins macazul respectiv. Electrozăvorul pîrghiei de parcurs-semnal, care e constituit din două electrozăvoare cu funcţionare similară celei a electrozăvorului pîrghiei de macaz. Unul dintre electrozăvoare împiedică acţionarea pîrghiei de parcurs-semnal şi deci acţionarea pe liber a semnalului, dacă nu sînt îndeplinite toate condiţiile de siguranţă pentru‘circulaţia trenului (asigurarea parcursului). Al doilea electrozăvor împiedică readucerea în stare normală a pîrghiei de parcurs-semnal, pentru a deszăvorî pîrghiile de macaz din parcurs (deszăvorîrea parcursului), dacă parcursul nu a fost liberat de tren. în instalaţiile de centralizare electrodinamice cu înzăvorîri electromecanice, electrozăvoarele pîrghiilor de macaz şi ale pîrghiilor de parcurs-semnal pot să realizeze şî dependenţele de înzăvorîre între pîrghiile de macaz şi pîrghiile de parcurs-semnal, cari la instalaţiile cu înzăvorîri mecanice se realizează prin registre mecanice (lineare şi elemente de înzăvorîre), în care caz, la instalaţiile cu înzăvorîri electromecanice, aceste registre lipsesc. 4. Elecfrum. 1. Mineral.: Aur nativ, care conţine în combinaţie isomorfă 15■•■30% şi chiar mai mult (pînă la 50%) argint, întîlnit rar în unele zăcăminte hidrotermale, în parageneză cu sulfurile argentifere (argentit, proustit, pirargirit, etc.). E galben deschis pînă la alb-argintiu, şi are luciu metalic. E maleabil şi ductil; nu are clivaj. Are capacitatea de reflexiune foarte msre, duritatea 2 ■■■ 3 şi gr. sp. 12 ■•■15. 5. Elecfrum. 2. Metg.: Aliajele de aur şi argint cari conţin 55"-88% Au, şi în special aliajul cu compoziţia25% Ag-f-75% Au, folosit la confecţionarea de bijuterii şi de ornamente. (Termen vechi.) 6. Elecfrum. 3. Metg.: Aliaj cu compoziţia 51,5% Cu, 21,5% Zn şi 26% Ni, folosit ca înlocuitor al argintului la confecţionarea de ornamente. 7. Elekfron. Metg.: Grup de aliaje complexe de magneziu, avînd de obicei la bază sistemul binar Mg-AI, cu adausuri de Mnf Zn şi Si, în diferite proporţii; unele dintre ultimele trei elemente şi uneori aluminiul lipsesc în anumite aliaje din acest grup. Structura elektronului se prezintă sub forma unei soluţii solide compacte de aluminiu în magneziu, cu separaţii fine ale celorlalte faze pe graniţele grăunţilor. După compoziţie şi provenienţă, se deosebesc următoarele tipuri de aliaje elektron: Elekfron Al 31, cu compoziţia: 3% Al, 1 % Zn, 0,2 —0,5% Mn, sub 0,1% Si şi restul Mg. Se poate turna, şi poate fi prelucrat prin forjare şi matriţare. Elektron AZ 91, cu compoziţia: 9% Al, 1% Zn, 0,2- 0,5% Mn şi restul Mg. E indicat pentru forjare şi matriţare de piese de mare rezistenţă. Poate fi folosit şî la turnare. Elemazulen 174 Element de circuit Elektron Al 855, cu compozifia: 7,7 ••■8% A!f 0,2 ••■0,5% Znf 0,1 — 0,2% Mn, sub 0,1% Si şi restul Mg. Poate fi folosit ca aliaj de turnare pentru piese de avion, pentru carcase de aparate, etc. Elektron A 9 V, cu compozifia: 8,5% Al, 0,5% Zn, 0,2—0,5% Mn şi restul Mg. Poate fi prelucrat prin forjare şi laminare; de asemenea, se poate turna. Elektron AM 503, cu compozifia: sub 0,1 % Al, sub 0,1 % Zn, 1,5 2,2% Mn, sub 0,3% Si şi restul Mg. Poate fi folosit ca aliaj de prelucrare prin deformare, pentru piese sudate de avioane, pufin solicitate. Are rezistenfa mare la coroziune. Elektron AZF, cu compozifia: 4% Al, 3% Zn, 0,2 ■••0,5% Mn şi restul Mg. Poate fi folosit ca aliaj de turnare pentru piese de motoare şi de avioane, supuse la sarcini statice. Elektron AIG, cu compozifia: 6% Al, 3% Zn, 0,2 ■■■0,5 % Mn şi restul Mg. Are aceleaşi întrebuinţări ca şi aliajul AZF şi poate fi prelucrat prin turnare. Elektron ATM, cu compozifia: 6,5% Al, 1 % Zn, 0,2—0,35% Mn, sub 0,3% Si şi restul Mg. Poate fi forjat, matrifat, turnat. E folosit mai mult Ia turnarea de piese de motoare. Elektron V 1, cu compozifia: 10% Al, 0,2 ■••0,5% Mn şi restul Mg. Poate fi folosit ca aliaj de turnare pentru piese supuse Ia sarcini mijlocii, pentru carcase de aparate, etc. Elektron Z 1 b e un aliaj binar confinînd circa 4% Zn şi restul Mg, care poate fi folosit pentru turnare şi pentru prelucrare prin deformare. Are rezistenfa mare la coroziune. Elektron CM Si e un aliaj binar cu 1—1,5% Si şi restul Mg. Poate fi folosit Ia turnarea unor piese foarte uşoare, cu formă simplă, cari trebuie să fie etanşe. Toate aceste aliaje sînt caracterizate prin greutate specifică foarte mică, de ordinul a 1,8 ■■■1,83 kg/dm3. Principalele lor proprietăfi mecanice au valorile: ay=16 —22 kgf/mm2 şi p-nă la 30 kgf/mm2, pentru starea călită, Ia unele aliaje; 5mw=3 —9%; HB = 45 —60 kgf/mm2 şi pînă la 90 kgf/mm2* pentru starea călită ia alte aliaje. Aliajele elektron sînt folosite mult pentru confecfionarea de piese turnate, turnate sub presiune, forjate sau matrifate, în industria aeronautică (motoare de avion, aripi, aparatură, etc.), în industria automobilelor şi a automotoarelor, în industria electrotehnică, cum şi pentru carcase de aparate (fotografice, etc.), pentru piese cari trebuie să aibă rezistenfă mare la coroziune, etc. î Elemazulen. Chim.: Hidrocarbură din clasa azulene-lor(v.), care se obţine prin tratamentul chimic al elemolului. Structura ei chimică încă nu e cunoscută. 2. Element, pl. elemente. 1. Mat.: Indivizii cari se supun consideraţiei în teoria mulfimilor şi de la cari începe orice construcfie matematică. între un element şi o mulfime poate exista relafia de apartenenfă (v.). 3. ~ al unei funcfiuni întregi. Mat.: Fiind dată o func- 00 fiune întreagă F(z) = 2 an z” , orice funcţională lineară, /^ = o 00 = 2 an unde (| || e o matrice infinită dată, con- stituie un element al funcţiunii F (z). Fiind date elementele fk ale funcfiunii întregi F (z), se pune problema construirii acesteia. 4. ~ algebric peste un corp P. Mat.: Un element a al unui inel L, în care e inclus corpul P, se numeşte algebric peste corpul P, dacă există o ecuafie de gradul n> 1, cu coeficienfii în corpul P, pe care o saiisface elementul a; dacă o astfel de ecuaţie nu există, elementul a se numeşte transcendent peste corpul P. în acest caz, subinelul V, obţinut prin adăugarea elementului a la corpul P, e isomorf cu inelul poli-noamelor P [x]. 5. ~ de acumulare al unei mulfimi. Maf. V. sub Mulfime. 6. ~ neutru al unui grup. Maf..* Acel element e, şi numai acela, pentru care a-e — e ■ a^a, oricare ar fi elementul a al grupului. ~ nul al unui inel. Mat.: Element unic determinat al oricărui inel L, a cărui sumă cu orice element a al acestui inel e egală cu a. Elementul nul al unui inel L se* notează cu O (fără a se confunda cu numărul zero) : a + O — a. 8. ~ unitate. Maf.: Elementul unui grup (v.) care reproduce, prin compunerea grupală (Ia dreapta sau ia stînga), orice element al grupului cu care se compune. Prin element unitate se înfelege, într-un corp sau într-un inel, elementul unitate al grupului unităfilor respective. Există inele cari nu au unităfi, şi deci nici element unitate; pot avea însă un element unitate unilateral: numai la stînga sau numai Ia dreapta. V. şî Grup, şi Inel. 9. Element. 2: Fiecare dintre părfile (mai) simple din cari e format un sistem (simplu din punctul de vedere al principiului sistemului). 10. ~ de anficuplaj. Te/c..* Grupare de elemente de circuit (condensatoare şi rezistoare sau condensatoare şi bobine) introdusă între două conductoare aparfinînd la circuite diferite ale cuartelor cablului telefonic de înaltă frecvenfă, cu scopul de a crea cuplaje complexe, egale şi diametral opuse cuplajelor existente şi de a reduce astfel fenomenul de felediafonie (v. Echilibrare 2; v. şî Cuplaj). 11. ~ de arhitectură. 1. Arh.: Piesă simplă sau ansamblu de piese din compozifia arhitectonică a unei construcfii (clădire, monument, etc.) cari, prin modul de tratare şi prin materialele deexecufie, contribuie la realizarea efectelor plastice şi estetice ale construcfiei respective. 12. ^ de arhitectură. 2. Arh.: Fiecare dintre părfile componente ale unei clădiri (vestibule, halluri, camere de locuit, birouri, săli de conferinţe şi de întruniri, clase, laboratoare, loggii, balcoane, porticuri, coridoare, scări, săli de paşi pierdufi, cum şi dependentele apartamentelor — băi, bucătării, cămări, etc. — şi dependentele comune ale imobilului — spălătorii, uscătorii, încăperi pentru calorifer, etc.), ale căror forme, dimensiuni, aşezare şi mod de tratare plastică determină con-cepfia arhitectonică a acesteia. 13. ~ de circuit. Elt., Telc.: Porfiune de circuit electric (v.), cu două sau cu mai multe borne de acces pentru curenful electric de conducfie, care, la studiul circuitului din care face parte, e luată în considerafie fără a mai fi descompusă în părfi mai simple. Cele mai simple elemente de circuit sînf rezistorul (v.), bobinş electrică (v.) şi condensatorul electric (v.). Nu orice circuit electric poate fi studiat ca un ansamblu de rezistoare, bobine şi condensatoare cuplate între ele şi de aceea e necesară introducerea elementelor de circuit mai complexe. Proprietăfile elementelor de circuit se descriu (uneori numai într-o anumită bandă de frecvenfe) cu una sau cu mai multe relafii caracteristice, cari leagă tensiunile independente aplicate perechilor de borne de curenfii independenfi absorbii din exterior. Reprezentările grafice ale acestor relafii se numesc curbe caracteristice sau numai caracteristicile elementului de circuit. în expresiile analitice ale relafiilor caracteristice intervin anumite mărimi de material cari se numesc parametrii elementului de circuit. Exemple: rezistenfa rezistoarelor, capacitatea condensatoarelor, inductivitatea bobinelor, etc. Pentru consideraţii teoretice sau de primă aproximaţie (adeseori suficiente pentru aplicaţii) se consideră uneori elemente de circuit ideale ale căror caracteristici sînt postulate prin simplificarea şi idealizarea unor caracteristici reale (de ex.: transformatorul ideal, redresorul ideal).— După numărul de borne de acces, se deosebesc elemente de circuit di polare (rezistorul, bobina, condensatorul, dioda, etc.), t r ipolare (trioda, transistorul, etc.), cuadri polare Element de construcţie 175 Elemenf chimic (tetroda, transformatorul ideal, giraforul, efc.) şl multipolare (polioda, etc.). După cum relafiile caracteristice sînt sau nu sînt lineare, se deosebesc elemente de circuit lineare (de ex. rezistorul obişnuit) şi n e I i n e a r e (de ex.: bobina cu miez de fier, condensatorul cu dielectric nelinear, rezistoarele nelineare, redresoarele, tuburile electronice). Unele elemente de circuit au caracteristici lineare numai pentru componentele alternative de amplitudini suficient de mici ale tensiunilor şi curenţilor (de ex. tuburile electronice sau transistoarele). După cum admit sau nu admit valabilitatea teoremei reciprocităţii (v.), se deosebesc elemente de circuit r e c i p r o c e (de ex! transformatorul ideal) şi nereciproce (de ex. giraforul). După cum conţin sau nu conţin surse de energie electrică, se deosebesc elemente de circuit pasive (de ex. rezistorul) şi active (de ex. pilele electrice). Pentru studiul comportării elementelor de circuit multipolare în circuitul mai complex din care fac parte se consideră adeseori scheme echivalente alcătuite cu elemente de circuit dipolare ideale, cari. nu totdeauna sînt realizabile în concret (avînd, de exemplu, rezistente, capacităţi sau înductivilăti negativa, inductivităti mutuale nereciproce, etc.). Pot fi considerate elemente de circuit definite analog şi pentru circuitele magnetice. 1. ~ de construcţie, Cs.: Piesă monobloc sau constituită din mai multe componente asamblate, care intră în alcătuirea unei construcţii şi are un rol bine determinat (de rezistentă, funcţional, etc.). g. ~ de imagine. Te/c.: Porţiune elementară, de luminozitate uniformă, a unei imagini care se transmite prin tele- fotografie sau prin televiziune. Dimensiunile elementului de imagine determină definifia imaginii (v.). 3. ~ de maşină. V. Organ de maşină. 4. ~ de modulafie telegrafică. Te/c.: Ansamblul semnal- pauză corespunzător intervalului dintre două semnale (modulaţii) telegrafice succesive. La originea legăturii telegrafice, fiecare element de modulaţie telegrafică necesită o serie de operaţii, cari constituie o emisiune completă. 5. ~ de radiator de încălzire centrală. Insf. conf. V. sub Radiator de încălzire centrală. 6. ~ de semnal telegrafic. Te/c.: Impulsie de curent electric care formează un semnal telegrafic, de durată egală cu un interval elementar fv.) sau cu un multiplu al acestui interval. 7. ~ de transpunere. Telc.: Cea mai mare porţiune dintr-o secţiune de transpunere (v.) a unei finii aeriene de telecomunicaţii, în cuprinsul căreia nu se efectuează nici o transpunere. Elementul de transpunere al unei linii aeriene are lungimea — numită interval de transpunere — egală de o parte cu a 2n-a parte din lungimea secţiunii de transpunere (perioada de transpunere), iar de altă parte, cu un multiplu al distanţei dintre doi stîlpi. Aici » e un număr întreg, mai mare decît unitatea (4, 5, 6, 7), cu atît mai mare cu cît numărul circuitelor de pe acelaşi traseu, cari trebuie transpuse; e mai mare. V. şî sub Transpunere. 8. ~ galvanic. Elf., Chim. fiz. V. Pilă electrică. 9. ~ structural. Nav.: Piesă din construcţia rezistentă a corpului sau a suprastructurilor unei nave. 10. ~ tubular. Termot., Uf.: Fascicul de ţevi fierbătoare cari leagă fiecare secţiune distribuitoare cu una colectoare a celor doua camere de apă secţionale ale unei căldări de abur cu tevi cu înclinare mică (v.). Un elemenf tubular se compune din 5---14 ţevi drepte, dispuse pe un singur rînd sau, în zigzag, pe două rînduri verticale; ele sînt fixate, prin mandrinare, în plăcile tubulare ale celor două secţiuni cari comunică, printr-o ţeavă de cădere (secţiunea distribuitoare) şi printr-una de urcare (secţiunea colectoare), cu colectorul separator al căldării. Fiecare element tubular constituie, împreună cu secţiunile şi cu ţevile aferente de legătură cu colectorul separator, un circuit elementar de vaporizare al căldării. 11. Elemenf. 3. Mat.: Parte componentă a unui complex, care nu mai e divizată într-o consideraţie. 12. ~ de arc. Mat. V. sub Arc. 13. ~ de arie. Mat. V. sub Arie. 14. ~ de linie. Geom.: Distanţa dintre două puncte, de coordonate xl şi x +dx* (i=1, 2 ,■•■,»), dintr-un spaţiu metric cu n dimensiuni. în spaţiile riemanniene, pătratul d*2 al acestei distante e o funcţiune omogenă şi de gradul al doilea (formă pătratică) în diferenţialele dxl ale coordonatelor, coeficienţii ei gjţ fiind funcţiuni de coordonatele x : n d*2= E Sikdx^. . i, k=\ în spaţiul euclidian şi în coordonate cartesiene (x, y, z), există relafiile: g(i = 1 şi — 0, adică n Î=1 sau, cu notaţiile curente, ds2~dx2-\-dy2 + dz2. îs. ~ de volum. Geom.: Volum care tinde spre zero, cuprins între trei perechi de suprafeţe aparţinînd la trei familii de suprafeţe dintr-o regiune a spaţiului, astfel încît prin fiecare punct al regiunii să freacă cel mult una dintre suprafeţele fiecărei familii, şi astfel încît cel puţin suprafeţele uneia dintre perechi să tindă una către alta; în acest caz se foloseşte ca element diferenţial sub semnul integrală, în calculul volumului regiunii din spaţiu căreia îi aparţine. Dacă suprafeţele a două, respectiv ale celor trei familii de suprafeţe tind una către cealaltă, elementul de volum serveşte drept elemenf diferenţial sub semnul integrală dublă, respectiv triplă, în calculul volumului. ie. ~ sfrucfural. Ped.: Particulă minerală a solului îmbrăcată cu o peliculă organominerală formată din silicaţi secundari şi din compuşi ai humusului. Dacă particula nu are învelişul coloidal organomineral, se numeşte elemenf sfrucfural mecanic. i7. Elemenf chimic. Chim.: Substanţă definită din care nu se pot separa prin mijloace chimice alte substanţe definite. Elementele chimice sînt constituite din atomi cu un acelaşi număr de protoni în nucleu, adică avînd un acelaşi număr atomic. Există elemente chimice constituite din atomi identici, adică avînd în nucleu acelaşi număr de protoni şi acelaşi număr de neutroni, şi elemente constituite din mai mulţi isofopi, adică din atomi cari au, în nucleu, numai acelaşi număr de protoni, însă diferă prin numărul de neutroni. Elementele chimice se deosebesc între ele prin caracteristici fizice şi chimice, legate de constituţia atomilor cari le compun. Proprietăţile fizice fără caracter de periodicitate, cum sînt greutatea atomică, spectrele de raze X, etc.f depind de constituţia nucleului şi a straturilor de electroni cu număr cuantic principal mic din atomul respectiv; cele cu caracter de periodicitate, cum sînt volumul atomic, emisiunea şi absorp-ţia radiaţiilor luminoase şi ultraviolete, proprietăţile chimice, depind numaî de electronii din atom cari au numărul cuantic principal (v. sub Atom) maxim (electronii de valenţă). Diagrama SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR, DUPĂ D. I. MENDELEEV Perioada Rîndul GRUPURILE ELEMENTELOR 1 II III /V V VI VII VIII 0 1 1 1 H 1,0080 1 2 He 4,003 2 2 11 3 Li 6,940 2 4 Be 9,013 2 5 B 2 10,82 6 C \ 12,011 7 N | 14,008 8 O 2 16 9 F ^ 19,00 10 Ne 20,183 8 3 li! 11 Na | 22,991 8 12 Mg 2 24,32 8 13 3 AI 8 26,98 14 4 S« 8 28,09 15 5 P 2 30,975 16 6 S \ 32,066 17 7 CI \ 35,457 18 Ar 8 39,944 8 4 IV 19 K * * 8 39,100 \ 20 Ca l 40,08 | 21 Sc 92 44,96 | 22 Ti 2 11 10 47,90 | 23 V 2 y n 50,95 8 24 Cr ^ 52,01 | 25 M" 54,94 8 26 Fe ,î 55,85 8 27 Co 58,94 ^ 28 Ni 16 58,69 | V 29 18 Cu 2 63,54 30 18 Z" § 65,38 31 18 Ga \ 69,72 32 18 f 72,60 33 18 AJ 2 74-91 34 18 Se f 78,96 35 18 Br 179,916 36 Kr 8 18 83,80 | 5 VI 37 , 18 85,48 8 38 2 * 18 87,63 8 39 2 y 9 Y 18 88,92 | 40 2 Zr 10 *r 18 91,22 8 41 , Nb 11 92,91 8 42 , Mo !38 95,95 8 43 2 Te 13 ,C 18 [99] | 44 , 101,1 8 45 , Rh 102,91 8 46 o Pd 18 18 106,4 | VII 1 47 18 A*. 18 A9 \\ 07,880 2 48 IS cd 2112,41 3 49 18 In 18 *n 2114,82 4 50 18 Cm 18 Sn 2 118,70 5 51 18 18 Sb 1121,76 652 18 Te 18 ,e 8 127,61 7 53 18 . 18 ' ® 126,91 54 8 Xe 18 Ae 18 131,3 | 6 VIII 55 l c$ \l 132,91 \ 56 l Ba Js 137,36 \ 57 2 La* ,'! 138,92 | 72 102 H« îi 178,5 28 73 2 11 Ta 32 Sa 18 180,95 8 74 d w S 183,86 \ 75 d 186,22 | 76 ,2 Os 32 us 18 190,2 Ş 77 2 // 15 Ir 32 Ir 18 192,2 8 78 Pf 32 18 195,09 8 IX 18 79 18 Au 8 197,0 18 80 18 Hg 1200,61 îl 81 32 11 18 11 2 204,39 18 82 18 Pb 2 207,21 18 83 32 Ri 18 81 2 209,00 18 84 32 Po 18 8 210 18 85 18 1 [210] 86 Rn 32 Kn 18 222 \ 7 X 1 87 8 18 Fr *32 18 [223] 8 2 88 8 18 Ra 32 18 226,05 8 2 2 89 9 18 AC" 32 18 227 8 2 •LANTANlDE 58 l Ce f3 140,1 8 59 j * 18 140,92 8 60 g Nd “ 144,27 8 61 8 Pm 23 [145] 8 62 g 63 2 Sm ?8j Eu 18 150,35 |; 152,0 8 64 2 Gd 18 157,26 8 65 2 T*» «8 158,93 ® 66 2 Dy 28 u” 18 162,51 8 67 2j 68 l Un Cr 30 HO 18j Er 18 164,94 8 167,27 8 69 i îi 168,94 *; 70 8 ™ îi 173,04 8j 71 2 Lu ^ 174,99 8 *» A C T I N I D E 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 90 10 91 9 92 9 93 8 94 8 95 8 96 9 97 8 98 8 99 9 100 8 101 8 102 18 20 21 23 24 25 25 27 28 29 30 31 Th îl Pa 32 U 32 Np 32 PU 32 Am 32 Cm 32 Bk 32 CI 32 En 32 Fm 32 MV 32 No 18 18 18 r 18 18 18 18 18 18 18 18 18 232,05 8 231 8 2 238,07 8 2 [237] | [242] 8 2 [243] | [249] 8 [249] | [248] | [254] 8 [254] | [256] 8 [253] Penfru fiecare efement sînt indicate: simbolul, numărul de ordine (sus), greutatea atomică (jos), straturile electronice (pe margine), în croşete sînt indicate numerele de masă ale celor mai sfabîli isofopi. Elemenf de fransijie 177 Elemenf linear din fig. / pune în evidenfă variaţia periodică a volumului atomic în funcţiune de greutatea atomică. Periodicitatea unora dintre proprietăţile elementelor, în funcţiune de numărul atomic, a condus ia stabilirea tabloului periodic al elementelor. în acest tablou, elementele sînt aşezate în rînduri (numite perioade) şi în coloane (numite grupe). Coloanele tabloului conţin elemente asemănătoare din punctul de vedere chimic, în special din punctul de vedere al valenţei; prima coloană conţine elemente monovalente, iar celelalte coloane conţin elemente ale căror valenţe (în raport cu oxigenul) cresc pînă la coloana douăsprezece elemente 99,29% în greutate, primele cincisprezece elemente 99,61 % în greutate, iar restul de 77 de elemente totalizează abia 0,39% în greutate, sub formă liberă sau de combinaţii (v. şî sub Clark). Elementele chimice se pot lega între ele formînd combinaţii chimice cu proprietăţi diferite de cele ale elementelor componente. Elementele reacţionează cu atît mai energic între ele, cu cît se deosebesc mai mult în privinţa caracterului chimic (v.). în aceeaşi perioadă din tabloul periodic, două elemente reacţionează cu atît mai energic între ele, cu cît 125 W °0 10 20 30 w 50 60 10 80 90 100 110 120 130 1W150 Greutatea atomica I. Curba volumelor atomice. e a şaptea, care conţine halogenii şi căreia îi urmează coloana a opta, care confine gazele inerte, zerovalente. Tabloul conţine şapte perioade, cari cuprind un număr foarte variabil (2***32) de elemente, fiecare perioadă începînd cu un elemenf în atomul căruia apare un electron cu un număr cuantic principal mai mare cu o unitate decît numerele cuantice principale ale electronilor atomilor elementelor din coloanele precedente. Dintre elemente, sînt gazoase la temperatura obişnuită: hidrogenul, oxigenul, azotul, fluorul, clorul şi gazele inerte; lichide: bromul şi mercurul; celelalte sînt solide. Elementele se reprezintă în formule şi ecuafii chimice printr-o notafie convenfională, numită simbol chimic. în natură, unele elemente nu se găsesc în stare atomică, ci în stare moleculară. în acest caz, unele prezintă fenomenul de alofropie (v.). Pînă în prezent au fost identificate în natură 92 de elemente şi au fost „sintetizate", prin reacţii nucleare, alte zece elemente cu numerele atomice cuprinse între 93 şi 102 (93Np, 94Pu, 95Am, geCm, 97Bk, 98Cf, 99E, i0oFm, iqiMv şi i02No). Elementele chimice naturale nu sînt răspîndite uniform în scoarţa terestră. în diagrama din fig. II se indică răspîn-direa a 50 de elemente chimice naturale în scoarţa terestră. Această neuniformitate a răspîndirii elementelor naturale devine foarte evidentă, dacă se aşază elementele în ordinea descres-cînda a clarkurilor (v.): O, Si, Al, Fe, Ca, Na, K, Mg, H, Ti, C, CI, etc. şi dacă se totalizează cantităţile primilor membri ai acestor serii. Astfel, se constată că primele trei elemente (04-Si-f Al), cele mai răspîndite, constituie 82,58% în greutate, primele nouă elemente 98,13% în greutate, primele Fe %20 Ca 325 Na 2HQ H 2,35 Mn 2,35 H 1,00 Ti am C 635 a 6,20 lllTh~n-n r-HTfjf ■ o -o i r» Sb '■o Qc ^ ^ K? Co a: ^ 3r oâ 5 ** ^ 3 II. Răspîndlrea elemenfe/or în scoarţa terestră. sînt mai depărtate. V. şî sub Sistemul periodic al elementelor; Reacţie chimică; Valenţă. î. ~ de fransifie. Chim.: Element chimic din subgru-purile sistemului periodic al elementelor al lui Mendeleev, la cari completarea cu electroni se face în penultimul nivel, deoarece electronii completează întîi orbitalii mai săraci în energie (v. Orbital atomic). Această structură explică valenţa variabilă, proprietăţile catalitice, magnetice (paramagnetism), formarea de săruri colorate, formarea de combinaţii cu oxidul de carbon (mefal-carbonili) şi formarea de combinaţii complexe. 2. Elemenf linear. Geom.; Sistem de 2n numere — reale sau complexe — format, într-un spaţiu numeric cu n dimensiuni Xn, cu coordonatele x ale unui punct arbitrar M din Xn şi cu un sistem arbitrar de n creşteri dxl ale coordonatelor. Un elemenf linear poate fi considerat ca un sistem de numere asociat figurii formate de punctul M (x*) — numit originea elementului — şi de un punct M* (x^-fd^) situat într-o vecinătate de primul ordin diferenţial. 12 Element linear integral 178 Element normal Fafă de cea mai generală schimbare de variabile din Xn\ xl~xt (x1 , • • •, xn) (i=1, 2,•••,») componentele dx1, ale unui element linear arbitrar avînd originea într-un punct determinat Mq (xq) se transformă linear şi omogen: dxl~aludx unde d) co“ (d) = 4dx,: = 0 male, sistemul de numere tQ, x\, - • • ,x® Se consideră forma pătratică în n (3) Q = S aik^i ^k (aik c)2L ai cărei coeficienfi au argumente -aki\ i,k=\---n) sînf funcfiuni de elementul k V/» Mulfimea elementelor lineare (*Jf dx*) cu originea comună în Mq formează prin urmare un spafiu vectorial cu n dimensiuni, numit spaţiul .linear tangent în Mq la Xn. Dacă punctul M (x*) se deplasează de-a lungul unei curbe (C) (t), componentele elementului linear asociat punclului M în această deplasare dx^ixydt ^unde sînt proporfionale cu componentele vecto- rului contravariant (x1)',■■•, (***)', dacă aceste numere nu sînt simultan nule în M. Acest vector se numeşte vector tangent la (C) în M. Prin urmare, un element linear (x1, d^) ale cărui componente dx% nu sînt toate nule poate fi considerat ca un vector infinitezimal contravariant tangent la o curbă determinată din XM. î. ~ linear integral. Geom.: Element linear (xq, docare verifică toate ecuafiile unui sistem de ecuafii cu diferenfiale totale, numit sistem Pfaff, fa= 1, 2,• • • , r i= 1, 2,‘ • n [ r^n (v. Pfaff, sistem ~). Un element linear integral e tangent la o curbă integrală a sistemului (1), care trece prin punctul Mq (xq). 2. ~ linear variafional. Geom.: Sistem de numere care determină un punct şi tangenta -în acest punct la o curbă extremală a unei probleme variafionale. într -un spafiu Xn^ cu n4-1 dimensiuni (t, x\, x2l • • • ,xn) se consideră curbele (1) (C) *.- = *< (î) pentru cari integrala curbilinie (2) /= f L (t, X;, %;) dt J [unde L (t, xL, x\) — L (t, xj, • • • ,xn, x\,'",x'n) © o funcfiune dată de 2n-ht argumente, continuă şi admifînd derivate par-fiale de ordinul al doilea] are o valoare extremă, maximă sau minimă, fafă de toate curbele cari conjin punctele fixe M\ (^), ^2(^2) cari sînt situate într-o vecinătate determinată A (fi)-Curbele cari realizează acest extremum se numesc extremale ale funcfionalei (2). Dacă Mq{xJ) e un punct al unei extre- dxA ... dt ) o* \ di , care determină tangenta la extremală în Mq, se numeşte element linear variafional. linear (t, xit x'). Notînd cu o valorile luate de aik pentru un element linear dat dac*» forma pătratică Q= = Ş (^ î^)o §& *, k e definită, adică dacă oricare ar fi Ş'. , valorile luate de Q au toate acelaşi semn şi forma nu se anulează decît pentru valorile nule §1= • • ■ =tw=0, elementul linear considerat se numeşte element linear r.egulat, şi anume element. linear regulat pozitiv sau negativ, după cum Q e pozitiv definită sau negativ definită. în cazul în care Q e semidefinită, adică păstrează un semn constant, dar se poate anula pentru valori ale lui cari nu sînf toate nule, elementul linear se numeşte e I e-m e n t linear singular, pozitiv sau negativ, după cum Q e pozitiv semidefinită sau negativ semidefinită. Dacă Q e nedefinită, adică ia atît valori pozitive cît şi valori negative, elementul linear eun element linear neregulat. Pentru ca un element linear dat să fie un element linear variajional, adică prin el să freacă o extremală a funcfionalei (2), e necesar ca elementul linear să fie regulat sau cel pufin singular. Anume, dacă e regulat pozitiv, prin el frece o extremală care realizează un maxim, iar dacă e regulat negativ, extremala care îl confine realizează un minim. Această con-difie e şi suficientă dacă elementul linear e regulat. pacă toate elementele lineare ale unei curbe sînt pozitiv regulate sau pozitiv singulare se spune că pentru curba considerată e satisfăcută condiţia lui Legendre. •Ecuafiile (4) "y»=fL ’ sistem rezolvabil “) - /o în cari yi sînt noi variabile, formează din care rezultă (5) y,)- Un element linear poate fi reprezenial deci în noile variabile — numite variabile canonice — printr-un sistem de numere de forma; (t, xit y^). Introducînd funcfiunea (6) H{t, xit ?,•)=-£(*, x:, + Xj, yA, k numită funcfiunea lui Hamilton, care e continuă şi admite derivate parfiale de ordinul al doilea, forma pătratică V o)2H (7) Ql=ă^nni^ e reciproca formei (3) şi poate servi la formularea condifiei lui Legendre. Elementele lineare (t, x-, y-), cari sînt într-o vecinătate a unui element linear .(^o» y®) pentru care determinantul 1 o)yt&yk e diferit de zero, sînt elemente regulate. 3. Element normal. Elf., Chim. fiz.: Pilă folosită ca etabn în determinarea tensiunii electromotoare, constituită din lanful Element taylorian 179 Elementele tragerii Elemenf Wesfon, /) mercur; 2) amalgam de cadmiu; 3) crisfale de sulfaf de cadmiu; 4) pastă preparată din sulfaf mercuros şl din sulfat de cadmiu; 5) solujie saturată de sulfat de cadmiu; 6) sîrmă de platin. electrochimic Hg |Hg2S04(s)| CdSC>4-8 HsO (solufie saturată) | j amalgam de cadmiu. Elementul normal (v. fig.) e constituit dintr-un vas în formă de H, cu tnălfimea de 10 cm şi cu diametrul de 1,5—2 cm. înfr'-una din ramuri se pune pastă de amalgam de cadmiu şi, deasupra amalgamului, un strat de cristale fine de sulfat de cadmiu. în cealaltă ramură se introduce mercur şi, deasupra acestuia, pastă de sulfaf mercuros. Restul vasului e umplut cu o solufie saturată de sulfat de cadmiu. Contactul celor doi poli (mercur, polul pozitiv; amalgam de cadmiu, polul negativ) cu exteriorul se face cu două sîrme de platin sudate la partea inferioară a celor două ramuri ale tubului în formă de H. Elementul normal nu se polarizează, dacă e ferit de lumină şi nu debitează decît curenfi foarte slabi, de ordinul microamperilor, avînd tensiune electromotoare constantă dată de relafia: E = 1,01830 —4,6• 10”5 (£ —20) —9,5* 10“7 (£-20)2+ + 10*8(t-20)3V, unde t reprezintă temperatura în °C. Sin. Element etalon Weston. î. Elemenf taylorian. Mat.: Funcfiune de forma /(z)=wz-zor, definită în cercul de convergenfă al acestei serii. 2. Elemente corespondente. Elf.: Suprafefele elementare determinate în regim electrostatic de un tub de linii de cîmp pe suprafefele a două conductoare electrizate, în prezentă, situate în-tr-un dielectric neîncărcat (v. fig.). Sarcinile electrice a două elemente corespodenteau valori egale şi de nume contrare (teorema ariilor corespondente); densităfile superficiale de sarcină sînt invers pro-porfionale cu ariile acestor elemente. 3. Elemente de orientare exterioară. Fofgrm tare, elemente de 4. Elemente de orientare inferioară. Fofgrm. V. sub Orientare, elemente de 5- Elemente de orientare relativă. Fofgrm. V. sub Orientare, elemente de 6. Elemente de simetrie. Mineral.: Elemente înfr-o sub-stanfă cristalizata, în raport cu cari fefele, muchiile şi coifurile formei cristalografice respective apar simetrice. Elementele de simetrie ale unui cristal sînt: axele de simetrie (v.)f centrul de simetrie (v.) şi planele de simetrie (v.). Există elemente de simetrie simple, şi complexe. 7. Elemente de timp. Fofgrm.: Elemente înregistrate pe o fotogramă prin fotografierea pe marginea fotogramei a unui cronometru montat în interiorul camerei fofogrammetrice, care indică: ora, minutul, secunda şi fracfiunea de secundă în care a fost fotoexpus clişeul fotogramei. Aceste elemente (h, min, s) împreună cu: ziua, luna, anul, se scriu pe verso copiei fotografice a clişeului, după ce acesta a fost developat şi copiat. Ele sînt folosite la restitufia în spafiu şi în timp a stereogramelor periodice. Elemente corespondente. V. sub Orien- 8.. Elemente fifogeografice. Geobof.: Specii vegetale carac- . teristice unor anumite regiuni geografice mai întinse sau mai pufin întinse. De exemplu: Acer monspessulanum, Alkanna tinctoria, Asperula taurina, etc. sînt elemente mediteraneene; Quercus sessiliflora, Carex brizoides, Fraxinus excelsior, etc., sînt elemente central-europene. Studiul elementelor fifogeografice conduce la stabilirea influenfelor cari se exercită din afară asupra florei unei anumite regiuni. Astfel, asupra florei fării noastre, în care predomină elementele Europei centrale, au influentă elementele mediteraneene din sud, elementele pontice din est, elementele panonice din vest, etc. Originea elementelor fifogeografice e greu de stabilit pentru toate speciile vegetale ale unei regiuni, deoarece datele paleontologice sînt de cele mai multe ori insuficiente. 9. Elemente geomagnetice. Geofiz. V. Geomagnetice, elemente 10. Elemente gravimetrice. Geofiz. V. Gravimetrice, elemente ~. 11. Elemente mecanice. Mec.: Elementele cu cari poate fi înlocuit un sistem de forfe: o rezultantă unică R, un cuplu de moment MQ, forsorul de reducere a sistemului în punctul O, *(?<)=(*, S0). 12. Elemente mecanice echivalente. Mec.: Grupuri de elemente mecanice (eventual cîte unul singur), cari pof fi înlocuite unul cu altul. Exemplu: o forfă F care acfionează într-un puncta e echivalentă cu sistemul format dintr-o forfă echipolentă cu F care acfionează într-un alt punct O .şi un cuplu al cărui moment e momentul în raport cu punctul O al forfei F. 13. Elemente meteorologice. V. Mărime meteorologică. 14. Elemente regionale. Fofgrm.: Elemente scrise ulterior pe copiile (verso) fotografice ale fotogramelor, indicînd loca-lităfile (sat, comună, stradă, etc.), numele apelor, munfilor, etc. pe cari le cuprind fotogramele respective. îs. Elemente unite. Maf.: Elemente identice cari fac parte din două multiplicităfi de aceeaşi natură în corespondenfă proiectivă, astfel încît cel pufin una dintre ele îl are pe cel identic cu el drept corespondent în cealaltă. 16. Elementele geometrice ale drumului. V. sub Drum. 17. Elementele oraşului. Urb.: Elementele din cari se compune un oraş (clădiri de locuit, clădiri social-culturale, spafii plantate, spafii rezervate circulafiei, cum şi construcfiile industriale). Volumul construit şi teritoriul rezervat fiecărui element e determinat de mărimea şi de funcfiunea oraşului respecfiv, cum şi de condifiile locale. îs. Elementele tragerii. Tehn. mii.: Datele pe baza cărora o gură de foc poate fi amplasată, încărcată cu muniţia pre- găfită şi corespunzătoare fintei, ochită în direcfie şi înălfime, astfel încît prin tragere, proiectilul să realizeze la fintă efectul de distrugere urmărit. V. şi sub Tragere cu guri de foc. în tragerile de artilerie obişnuite, elementele respecfive sînf elementele balistice (v. fig. 1), adică: înclinarea fevii 12* Elemi 180 Eleosfearlc, alcool /V (i = ^ + |3); distanţa focos (D); unghiul de înălţime ((3); durata de traiect (£); deviaţia (d); unghiul de înălfare (*). — în tragerile antiaeriene, elementele sînt elementele de poziţie (v. fig. II), cari determină poziţia în spaţiu a avionului, adică: azimutul (cp) (în planul orizontal); unghiul de înălţare (5) (în planul vertical); distanţa lineară dintre tun şi avion (D); proiecţia orizontală a distanţei lineare (A); altitudinea (h). 1. Elemi. Chim., Ind. chim., Farm.: Oleorăşini (răşini cari conţin uleiuri eterice) extrase, în principal, din diferiţi arbori din familia Burşeraceae. Pentru recoltarea acestui produs se detaşează, la diferite înălţimi ale trunchiului, benzi înguste, orizontale, de scoarţă. Din plăgi se scurge un lichid limpede, transparent, care ex-sudează circa o lună, după care devine vîscos şi opac, sub formă de stalactite. Se recoltează înainte de a se îngălbeni. Cele mai importante varietăţi de elemi sînt următoarele: Elemi de Manilla, produsă de arborele Canarium luzonicum Gray, şi de speciile înrudite, cari cresc în Filipine, în Ceylon, în Moluce; elemi din Africa orientală, produsă de arborele Boswellia frereana Birdw., care creşte în Somalia septentrională; elemi din Brazilia, produsă de arborele Protium icica-riba March., care se prezintă în mase voluminoase, moi, onctuoase; elemi din Guiana, din Antile, de Caranna, etc. Răşinile de elemi se întrebuinţează la fabricarea unor lacuri şi a unor cerneluri tipografice, la prepararea pîslei (pentru filtre) şi, uneori, în Farmacie, Ia prepararea unor medicamente de uz extern (pomezi, alcoolate, etc.) sau a unor emplastre. 2. esenţă de Ind. chim.: Ulei eteric care se obţine, cu randamentul de 20—30%, prin distilarea cu vapori de apă a răşinii exsudate de arborele Canarium luzonicum Gray. E un lichid incolor sau galben deschis, cu miros asemănător felandrenului, care are: di5=0,870*-*0,914, Op — = -f-35—h55° şi ri$=\,479—1,489. E solubil în 0,5—5 volume alcool 90%. Componenţii principali ai esenţei de elemi sînt următorii: dipentenul şi d-a-felandrenuî, ele-molul, elemicina, terpinele, d-iirao-nenu! şi terpinolenul. Esenţa de elemi e utilizată la parfumarea săpunurilor şi a unor preparate tehnice, cum şi la izolarea a-felan-drenului. 3. Elemicina. Chim.: Derivatul trimetoxilat al alilbenzenului (1,2,6-trimetoxi-4-alilbenzen), componentul principal al uleiului de elemi de Manilla şi al uleiului de Boronia pinnata, din cari se obţine prin distilare fracţionată şi purificare cu acid formic. Are p. f.j0 mm 144-*-147°, d4°=1,063 şi 72^=1,5288. Elemicina oxidată cu ozon dă acid trimetoxi-fenilacetic, iar prin tratare cu sodiu frece în isoelemicină. 4. Elemol. Ind. chim.: Alcool sescviterpenic monociclic. Are p. t. 51-52°, p. f.15 mm 144-145°, dj5 = 0,9400 şi 1,5042. Prin dehidrogenarecu H seleniu dă eudalen şi C j 3 azuleni. E un consti- HC^ NC_CH3 tuent al uleiului de '-H3v | | elemi de Manilla şi C—HC CH—C—CH2—CH.s al uleiului de citro- cu./ I H nella de Jawa. OH j, CH2 r 1 • • 1 . Fracţiunile cari conţin elemol, avînd proprietăţi fixative, se utilizează la parfumarea săpunurilor. 5. Elenică. Poligr.: Subfamilie de litere tipografice, din familia romanelor elzevir (v.), caracterizate prin linii bicon- cave cari realizează racordul cu tălpile pe o lungime mai mare. Sin. Helenică. 6. Eleoiif. Mineral.: Varietate de nefelin (v.) de culoare deschisă, turbure, cristalizată sau compactă. 7. Eleomefru, pl. eleomefre. V. Oleomefru. s. Eleonorif. Mineral.: Fe3-[(0H)3|(P04)2] '2lk H20. Fosfat de fier hidratat, natural, care se întîlneşte foarte rar în druze şi, sub formă de cruste, în legătură cu unele minereuri de fier. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale prismatice mărunte, de obicei tabulare după (100) sau grupate în cruste foioase radiare. Prezintă frecvent macle după faţa de clivaj (100). Are culoare roşie deschisă pînă la roşie-brună, urmă galbenă şi luciu sidefos pînă la sticlos. Are duritatea 3—4 şi gr. sp. ~ 2,9. 9. Eleopten. Ind. chim.: Component, lichid la temperatura ordinară, care se separă prin răcirea uleiurilor eterice. Sin. Elaiopten. 10. Eleostearic, acid Chim., Ind. alim.: CH3(CH2)3CH=CH—CH=CH-CH=CH(CH2)7COOH. Acid alifafic cu 18 atomi de carbon şi trei duble legături conjugate în moleculă, în poziţiile 9:10, 11:12 şi 13:14 (acidul A9'10' 11‘12'13,14 octadecatrienoic). Acidul eleostearic e componentul principal al uleiurilor de tung. Astfel, în uleiul de lemn japonez (tung japonez din familia Aleurites cordata), acidul eleostearic constituie 74% din totalul acizilor graşi; în uleiul de lemn chinezesc (fung chinezesc din familia Aleurites For-dii, montana), 78—80% din totalul acizilor graşi, iar în uleiul de lemn de Florida (tung de Florida din familia Aleurites Fordii, montana), circa 94% din totalul acizilor graşi. Acidul eleostearic e, de asemenea, componentul principal (47—55%) al uleiurilor izolate din speciile Aleurites . trisperma, Ricino-dendron africanum, Brassica (Sinapis) campesfris din India şi din Japonia, etc. Din cei opt isomeri posibili ai acidului eleostearic sînt cunoscuţi numai patru, şi anume: acidul oc-eleoslearic, cu p. t. 48°; acidul (3-eleostearic, cu p. t. 71°; acidul punicic, cu p. t. 44° şi acidul tricosanic, cu p. t. 35°. Acidul a-eleostearic se găseşte în natură în gliceridele lichide, iar acidul |3-eieostearic, în cele solide. Forma a se isomerizează, prin încălzire sau prin iradiere, în forma (3. Prin extracţie cu solvenţi se obţine forma |3, care însă se isomerizează în forma a sub influenţa temperaturilor de lucru relativ înalte. Forma a e considerată în general un isomer cis, fiind probabil acidul 9-cis,-11-trans,-13-trans-octadecatrienoic (sau, poate, 9-cis,-11-cis,-13-cis), iar forma (3 e considerată un isomer trans, probabil acidul 9-trans,-11-trans,-13-trans-octa-decatrienoic (sau, poate, un cis-trans isomer). Acidul eleostearic e caracteristic uleiurilor sicative; sica-tivitatea e mărită prin sistemul conjugat al celor trei duble legături. Formează gel elastic la încălzire, din care cauză, cînd e întrebuinţat la fabricarea produselor sicative, trebuie diluat. Datorită prezenţei a trei duble legături şi conjugării acestora, acidul eleostearic e întrebuinţat la fabricarea produselor peliculogene (lacuri, vopsele, etc.). 11. Eleostearic, alcool Chim.: CH3(CH2)3(CH = CH)3(CH2)7CH2OH. Alcool alifafic, nesaturat, cu 18 atomi de carbon şi trei duble legături în moleculă, în poziţiile 9:10, 11:12 şi 13:14 (ocfadeca A9 '10, 11 *12' 13:14 trien-1 ol.). Alcoolul eleostearic prezintă isomerie sferică din cauza celor trei duble legături OCH3 I C ch3o—C^ ^C—OCH3 îl i HC CH XC^ I CH2 I CH II CH2 Elemicina Elephas 181 Eleron (teoretic, 8 stereoisomeri de tip cis-frans, dintre cari se cunosc numai 2 : a şi p). Din cauza celor trei duble legături conjugate, reacfionează ca şi acidul eleostearic cu anhidrida maleică (are practic aceeaşi valoare pentru indicele dien). Alcoolul eleostearic are p. t. 58,5-59,5°. 1. Elephas. Paleoni.: Proboscidian din familia Elephantidae cunoscut din Pliocenul superior pînă azi. E singurul reprezentant al Proboscidienelor actuale. Defensele (incizivii superiori) sînt puternic arcuite în afară şi lipsite de smalf. Molarii sînf tipic lofodonfi, cu creste de smalf separate prin ciment. Numărul şi forma crestelor variază cu specia. Speciile cele mai evoluate sînt cele cari au numărul cel mai mare de creste. Pe fiecare jumătate de maxilar, numai un molar e în funcjiune; acesta, pe măsură ce se uzează, e împins înainte de molarul următor, care intră în funcţiune în momentul în care primul cade. Mandibula e totdeauna scurtă. După aspectul lamelor de smalf se deosebesc două grupuri: grupul loxodonf, cu creste rare, relativ rombice, din care face parte Elephas antiquus Fale. din Pliocenul superior şi din Cuaternarul inferior, cunoscut în fara noastră din Cuaternarul de la Slatina; grupul elasmodont, cu creste înguste, alungite mult transversal şi cu marginile paralele, din care fac parte Elephas (Archidiskodon) meridio-nalis Nesti din Levantinul superior şi din Cuaternarul inferior de la Craiova, Giurgiu, Feteşti, etc., şi Elephas (Mammontheus) primigenius Blumb., caracteristic pentru perioadele reci ale Cuaternarului. Defensele erau lungi pînă la 2 m, uneori uşor arcuite, alteori puternic răsucite, astfel încît vîrful ajungea pînă în dreptul rădăcinii. Corpul era acoperit cu o blană deasă, de fire de păr, cu lungimea pînă la 30 cm; în spatele capului avea o cocoaşă mare de grăsime. Elephas primigenius e foarte frecvent în toate formaţiunile cua-ternare din fara noastră (de ex.: la Colentina, Floreasca, Herestrău, Păcurari-laşi, Sighişoara, Mediaş, Tîrnava, Moldova Nouă, Suceava, etc.). 2. Eleron, pl. eleroane. Av.: suprafeţe de comandă ale cîrmei Pentru un anumit tip de eleroane, situate la bordul de fugă al aripii, se foloseşte termenul aripioară. -După pozifia eleroanelor fafă de aripa?avionului, se deosebesc (v. fig. /): eleroane normale, numite şi aripioare, cari 3 b c Mofari de Efephas meridionafis (a)' Fiecare dintre cele transversale a unui avion. zoidală; lungimea fiecărei aripioare, raportată ia anvergura aripii, e de 30**-35%, la avioanele mici, şi de 35*-40%, la avioanele mari, iar profunzimea e variabilă de-a lungul anvergurii şi se alege 20-*25% din coarda profilului corespunzător al aripii. Aripioarele pot fi bracate simultan în sensuri contrare, cu ajutorul manşei, pentru disimetrizarea reparfifiei portantei pe ambele plane ale aripii şi producerea unui moment de ruliu, formînd astfel cîrma transversală a avionului. în regimul de zbor lent, acfiunea aripioarelor se poate inversa în apropierea incidenfei critice, provocînd înclinarea avionului pe partea contrară aefionării manşei, din cauza descreşterii mai rapide a coeficientului de portanfă pe planul cu aripioara lăsată în jos, decît pe planul cu aripioara ridicată (v. fig. II). Pentru asigurarea eficacităfii aripioarelor în regimul lent şi pentru micşorarea cuplului de girafie produs II. Modificarea portanfe? prin braca-juf eleroanelor normale, în regim de zbor lenf. III. Modificarea portanfei prin braca-jul eleroanelor diferenfiale, în regim de zbor lent. Elephas antiquus (b) şi Elephas primigenius (c). două I. Tipuri de eleroane. a) normal; b) de vîrf; c) exterior; x—x) axa de articulaţie. se folosesc la avioanele acfuale aproape excluziv; eleroane de vîrf şi eleroane exterioare. Aripioarele, adică eleroanele normale, sînt părfi mobile din suprafafa portantă a aripii, dispuse simetric de-a lungul bordului de fugă al celor două semiaripi, cu cari sînt articulate. Forma în plan a aripioarelor e de obicei trape- de bracarea aripioarelor se utilizează uneori aripioare diferenfiale, cu unghiul de bracaj în sus de 2-*4 ori mai mare decît unghiul de bracaj în jos; fig. III reprezintă curbele portanfei aripilor cu aripioare diferenfiale şi se observă că, în regimul de zbor lent, coeficientul de portanfă al planului cu aripioara lăsată în jos e mai mare decît al planului cu aripioara ridicată. în zbor cabrat, eficacitatea ____ aripioarelor (eleroane normale) scade simfitor, pe măsura mă- ririi incidenfei. Uneori eficacita- lv_ E,eron cu fan)ă conjugaf cu vo|ef tea aripioarelor penfru ^zborul de fan(s |a bordu| de a)ac al aripii. cabrat se amelioreaza, prin combinarea lor cu mijloace de hipersustentafie. Exemple: eleronul cu fantă simplu sau conjugat cu un volet de fantă la bordul de atac al aripii (v. fig. IV). Eleroane de a f e r i s a r e se folosesc uneori la avioane mari, cu motoare montate pe aripi, la cari acfiunea vole-filor de aterisare e mică, din cauza lungimii lor prea mici în raport cu anvergura aripii. Aceste eleroane pot fi utilizate atît ca volefi de aterisare, prin bracarea lor simultană în jos la ambele semiaripi, cît şi ca cîrmă transversală, prin bracarea în sensuri contrare (ca la eleroanele normale). La eleroanele de aierisare, a căror aefiune în zbor orizontal nu se deosebeşte de acfiunea aripioarelor (eleroane normale), trebuie urmărit ca bracajul lor total în jos — în cazul utilizării lor simultane ca volefi de aterisare şi ca cîrmă transversală — să nu atingă valoarea critică, la incidenţa de aterisare la care a început desprinderea. La mărirea vitesei de zbor se pot produce vibraţii aero-elasiice ale eleroanelor, dacă centrul lor de greutate nu se găseşte pe axa de articulafie. Eleroanele avioanelor actuale se echilibrează cu contragreutăţi aşezate în bordul de atac al compensatorului interior (v. fig. V şi VJ). Elesco 182 Elevator Cîrma transversală cu eleroane obişnuite îşi pierde parfial eficacitatea la zborul cu vitesă supersonică, adică la avioane supersonice. în acest caz, deoarece perturbafiile provocate V. Eferon cu compensator inferior. 1) axă de articulaţie; 2) contragreutate; Pej) rezu/tanta sarcinii aerodinamice pe eferon; /) brafuf ei de pîrghie. VI. Eferon cu compensare prin presiune interioară. 1) axă de articulare; 2) fantă; 3) contragreutate; 4) diafragmă ermetică fiexibifă. prin bracajul eleroanelor se transmit numai în aval, cîrma transversală se suplementează uneori cu volefi interceptori, montafi pe extradosul aripii, aproa- , pe de bordul de atac şi în dreptul ~~~~——7^^ fiecărui eleron (v. fig.\V/J), cari pot fi bracafi perpendicular pe supra- , , , fafa aripii. — în viraje cu vitesă V"' E,eron conjuga* cu vole* supersonică se brachează numai ,n ercePtor’ voletul interceptor de pe partea pe care eleronul se ridică. Astfel se produce un cuplu de ruliu, prin întreruperea curgerii şi reducerea bruscă a portanfei pe porfiunea afectată de voletul interceptor al planului din interiorul virajului, cum şi o mărire a rezistenfei la înaintare a acestuia, care provoacă un cuplu de girafie în sensul virajului, favorabil maniabilităfii avionului. Voletul interceptor prezintă dezavantajul că reduce portanfa totală a aripii, ceea ce îl face impropriu de a fi utilizat în timpul evolufiei de aterisare. 1. Elesco. Netg.: Bronz cu aluminiu, neaderent la ©felurile inoxidabile. Se foloseşte la confecfionarea ştanfelor pentru îndoit şi format tabla de ofel inoxidabil, dînd piese foarte curate. Nu poate fi folosit pentru lucrări de tăiere prin ştanfare. 2. Eleşteu, pl. eleşfee. Pisc.: Unitate hidrografică antro-pogenă, formată într-o mică adîncitură de relief, prin refi-nerea apelor, care serveşte la adăparea animalelor, la spălat, la topit cînepa, şi, mai ales, pentru piscicultură. La apele curgătoare mici, cari seacă în timpul verilor secetoase, eleş-teul e întîlnit des pe fundul albiilor şi constituie un mijloc de a menfine apa, mai ales dacă are şl o alimentare subterană, permanentă, din izvoare. Eleşteele artificiale sînt basine cu apă liniştită, amenajate pe un loc neted (nu în săpătură), prin înecarea unei suprafeţe de teren pe care apa, adusă prin derivafie dintr-un rîu învecinat, e refinută fie prin diguri, fie folosind anumite accidente de teren. Iniţial, fundul eleşteului e însăşi suprafafa înierbată a terenului înecat. Eleşteele cari pot fi golite şi umplute complet se numesc eleşfee s/sfemaf/ce şi sînt cele mai indicate pentru o piscicultură bine organizată. După des-tinafia care li se dă, eleşteele pot fi: de creştere (în cari se cresc şi se îngraşă peştii); de reproducere; de predez-voltare (în cari se cresc puiefii în primele două luni); de iernat. Sin. Heleşteu. 3. Eleudron. Farm., Chim.: Sin. Sulfatiazol (v.). 4. Eieuţerozoare. Paleont.: Echinoderme de tip mobil. V. sub Echinodermata. 5. Elevator, pl. elevatoare. 1. Tehn., Transp.: Utilaj stafionar pentru transportul continuu de sarcini — constituite în special jdin materiale — în direcfie verticală sau apropiată de verticală, cu ajutorul unor organe purtătoare montate pe unu sau pe mai multe elemente flexibile de tracfiune fără fine (cabluri, lanţuri, benzi, etc.), cari efectuează o mişcare, de regulă continuă, determinată de un mecanism de acfionare, elementele de tracfiune transmiţînd organelor purtătoare forţa necesară pentru deplasarea sarcinilor. în general, construcfia elevatorului e analogă cu cea a transportoarelor cu elemente flexibile de tracfiune, cari sînt folosite pentru transporturi pe direcfie orizontală sau aproape orizontală (v. sub Transportor). — Sînt numite impropriu elevatoare şî unele utilaje stafionare de construcţie analogă ascensorului (cu ghidaje pentru vehicule port-sarcină), folosite la ridicarea intermitentă a materialelor, de exemplu ascensorul pentru materiale de construcfie (v. Elevator pentru construcfii), ascensorul pentru încărcarea furnalelor (v. sub FurnalJ, ascensorul pentru avioane de Ia bordul navelor port-avioane, etc. Elevatoarele sînt numite, uneori, după elementul flexibil de tracfiune, deosebindu-se: elevatoare cu bandă şi elevatoare cu lanţuri, cari sînt cel mai mult folosite, — şi eleva-foare cu cabluri, folosite mult mai pufin. — Elevatoarele sînt numite uneori şl după felul materialului transportat; de exemplu: elevator de bulgări, elevator de pulberi, elevator de butoaie, elevator de cărbuni, etc. — De asemenea, felul sarcinii transportate impune sistemul de protecfie a ansamblului pieselor în mişcare verticală, deosebindu-se elevatoare deschise (pentru materiale sau piese cari nu produc praf ori nu se risipesc, cum sînt butoaiele, blocurile de gheafă, muniţiile, etc.) şi elevatoare închise (pentru materiale în pulbere sau în granule — cum sînt făina, respectiv grînele, — ori materialele cari produc praf, cum sînt cărbunii). Principalul criteriu de clasificare a elevatoarelor e cel al elementelor purtătoare, cari depind de felul sarcinii şi de condifiiIe de exploatare;, din acest punct de vedere, se deosebesc următoarele tipuri mai frecvente: elevatoare cu cupe, elevatoare cu organe de apucat, elevatoare cu leagăne. Elevator cu cupe (v. fig. /): Elevator la care sarcinile se transportă în cupe de tablă, articulate sau fixate /. Scheme de elevatoare cu cupe-elevator verfical; b şi c) elevatoare înclinate. rigid pe organul flexibil de tracfiune (de regulă lanf, chingă sau bandă textilă cauciucată). Uneori (de ex. la unele transportoare din prepararea minereurilor), pentru materialul umed, cupele se confecfionează din tablă perforată (cu găuri rotunde sau lunguiefe), realizînd concomitent cu transportul materialului şî desecarea acestuia. Capacitatea cupelor poate avea diferite valori; de exemplu, în minerit, se folosesc cupe de Elevator 183 Elevator t,3*”l30 l. Organul flexibil de tracţiune frece în partea superioară a instalaţiei peste o stea (pentru lanţuri) sau peste o tobă (pentru bandă), de ghidare şi de antrenare. Legătura cu motorul se face printr-un angrenaj cu roţi dinţate cu raport fix de reducere a turaţiei sau printr-o cutie de vitese. Pentru a evita avariile în caz de suprasolicitare, se recomandă şi interpunerea unui dispozitiv de siguranţă pentru decuplare, în partea inferioară a instalaţiei, organul de tracţiune trece peste steaua sau toba de întindere. Palierele axei stelei, respectiv ale tobei, sînt prinse pe o sanie care alunecă pe ghidaje; aceasta se fixează cu şuruburi în poziţia care asigură o întindere suficientă a organului de tracţiune. De cele mai multe ori, elevatorul are la partea de jos un recipient în care e adus (de benzi transportoare, jgheaburi, etc.) materialul de transportat şi de unde e luat apoi de cupe. După forma cupelor, intervalul dintre ele şi vitesa elementului de tracţiune, elevatoarele se clasifică astfel: elevatoare rapide, cu bandă sau cu lanţ, cu descărcare prin forţa centrifugă a cupelor fixate cu intervale (v. fig. II), şi elevatoare lente, cu lanţ (mai rar cu bandă), cu descărcare gravitaţională liberă a cupelor, fixate cu intervale, cari au cupele cu spatele rotunjit; elevatoare lente, cu bandă sau cu lanţ, cu descărcare gravitaţională dirijată a cupelor, cari au spatele plan şi sînt fixate fără intervale pe elementul flexibil de tracţiune. La elevatoarele rapide, elementul de tracţiune are vitesa de 1,25”*2 m/s, iar la cele lente, vitesa de 0.6---1 m/s. Elevatoarele cu cupe se folosesc pentru materiale în bulgări mici, în granule sau pulverulente.Cupelecu spatele rotunjit se încarcă lopătîndu-şi singure materialul granulos sau pulverulent, care se găseşte la partea de jos a elevatorului; cele cu spate plan, fixate făVă intervale pe elementul flexibil, se încarcă prin căderea materialului în bulgări direct în ele. Un exemplu de elevator cu cupe foa r-te des folosit e elevatorul de cărbuni pentru mecanizarea transportului de combustibil în sălile de căldări ale termocentralelor mari (v. fig. HI). Elevator cu organe de a p u-c a t: Elevator cu organ de tracţiune flexibil, constituit de regulă din două lanţuri fără fine pe cari sînt asamblate organe de apucat în consolă, de formă determinată de obiectele transportate. Elevatoarele cu organe de apucat se folosesc la ridicarea sarcinilor individuale: maşini, piese de maşini, lăzi, baloturi, etc. IV. Elevafor cu organe de apucat piese cilindrice, cu descărcarea pe brîuf încărcat. 1) masă de încărcare; 2} sistemul de anfrenare; 3) sistemul de înfindere; 4) roti de abafere; 5) masă înclinată, de descărcare. II. Descărcarea cupelor de elevator prin forfă centrifugă. I) tobă superioară; 2) bandă cu cupe; Rm) raza medie; F) forja centrifugă; P) greutatea încărcăturii; J3) unghi de descărcare (de înciinafie fată de orizontală). III. Schema instalaţiei de alf.nenfare cu combustibil dinfr-o sală de căldări, în sistem mixt cu transportoare cu bandă şi cu elevafor cu cupe. 1) alimentator; 2) transportor cu bandă, înclinat ; 3) elevafor cu cupe, înclinai; 4) transportor de disfribufie, cu banda; 5) cărucior cu descărcăfor; 6) buncăre. Elevatorul cu organe de apucaf piese cilindrice (v. fig. /V) ridică piese metalice cilindrice, pe cari le susţine cu dispozitive fixate pe traversele cari leagă cele două lanţuri paralele; piesa de ridicat e aşezată, la nivelul inferior al elevatorului, pe o masă înclinată. La nivelul superior, în timpul înfăşurării pe roţile de abatere a brîului încărcat, dispozitivele de apucat se rotesc astfel, încît să permită rostogolirea piesei cilindrice pe o masă înclinată, care se găseşte lîngă elevator. Elevatorul cu organe de apucat, cu descărcare pe brîul neîncărcat (v. fig. V), are dispozitive de apucat în formă curbată, fixate pe zalele lanţurilor şi echipate cu contra-fişe articulate, cu lungimea reglabilă. încărcarea pieselor cilindrice cari trebuie ridicate se face pe o platformă rabatabilă, montată Ia partea inferioară; descărcarea se face la partea superioară, la trecerea dispozitivelor de apucat pe cele două roţi superioare. Piesele se descarcă pe un plan înclinat p, care se îndepărtează de elevator, prin rostogolire. Elevafor cu leagăne: Elevator cu lanţuri de cari sînt articulate leagăne de suspendare a sarcinilor şi care serveşte Ia ridicarea de sarcini individuale şi la descărcarea acestora în oricare punct al ramurii descendente a instalaţiei. Pentru a asigura trecerea liberă a leagănelor în timpul înfăşurării lanţurilor pe rolele superioare, acestea sînt conduse de roţi fixate pe axe în consolă; roţile sînt acţionate de un mecanism cu două angrenaje cu roţi cilindrice, simetrice. încărcarea şi descărcarea leagănelor se efectuează, de cele mai multe ori, în special la elevatoarele pentru sarcini mici (de ex. la elevatoarele pentru biblioteci), cu dispozitive de mecanizare. Un exemplu de elevator cu leagăne e elevatorul pentru materiale de construcţie de tip pafer-noster, folosit în trecut, format din mai multe platforme mici, metalice, prinse de un sistem de două lanţuri fără fine, acţionat la partea inferioară prin intermediul unei tobe de antrenare şi susţinut la partea superioară de o tobă care se roteşte liber pe un ax. Aşezarea sarcinilor pe platforme şi descărcarea lor se efectuau manual, din mers, astfel încît vitesa de ridicare trebuia să fie foarte mică. Capacitatea de Elevafor penfru construcfii 184 Elevator penfru consfrucfii încărcare a uneî platforme (de ex. o găleată cu beton) fiind mică, capacitatea de transport a acestui elevator era foarte mică şi de aceea folosirea lui a fost abandonată. prefabricate) şi reclamă folosirea unor mijloace speciale pentru distribufia la locul de punere în operă a materialelor ridicate. V. Elevator cu organe de apucat, cu descărcare pe brîul neîncărcat. 1) platformă rabatabilă de încărcare; 2) sistemul de antrenare; 3) sistemul de întindere; 4) plan încfinat, de descărcare. I, Elevator-turn pentru construcţii (pentru ridicarea betonului), a şi a') vederi; b) secţiune prin turnul ds lemn; 1) turn; 2) troliu; 3) cablu penfru ridicarea cupei; 4) cupă; 5) cablu pentru deplasarea buncărului; 6) buncăr; 7) cabl'u de ancorare; 8) montant; 9) piesă de solidarizare şi contravînfuire; 10) rigle de ghidaj penfru cupă; 11) rigle de sprijin; 12) scînduri de ghidare pentru buncăr. Elevator cu celule: Elevator cu lanfuri de cari sînt legate cutii port-sarcini, fără uşi, numite celule. î. ~ penfru construcţii. Cs.: Elevator de construcfie analogă ascensoarelor, folosit pentru ridicarea la diferite înălţimi a materialelor de construcţie, în vederea punerii lor în operă. Sin. Ascensor pentru construcţii, Bob. Elevatorul pentru construcţii e format, în principal, dintr-un turn construit din bare de lemn sau de oţel, în interiorul căruia se deplasează una sau două platforme ori cupe (bene), ghidate de glisiere aşezate în lungul turnului. Turnurile sînt constituite din patru sau din şase picioare, contra-vîntuite între ele. Stabilitatea întregii construcţii e asigurată prin»cabluri de ancorare, prinse de turn la fiecari 8--10 m din înălţime. Turnurile de lemn se folosesc pînă la înălţimea de 60---70 mf iar cele de metal, pînă la 120 m (excepţional şi pentru înălţimi mai mari). Deplasarea platformei sau a cupei e asigurată de un troliu cu motor (în general electric). Vitesa de ridicare e de 0,7*«>1,5 m/s la turnurile de lemn, şi pînăja 4 m/s la cele metalice. Vehiculul port-sarcină (platformă sau cupă), care e partea mobilă a elevatorului, e echipat cu dispozitive de oprire automată la diverse niveluri (sau cel puţin cu dispozitive de semnalizare, cînd oprirea e comandată de mecanicul troliului), şi cu un dispozitiv de oprire automată a căderii acestuia, în cazul ruperii cablului de ridicare. Elevatoarele cu turn prezintă dezavantajele că nu pot fi folosite pentru ridicarea pieselor mari (părţi de construcfie Elevatoarele cu t u r n penfru ridicarea betonului au, în loc de platformă, o cupă autodescărcătoare, şi sînt echipate cu un buncăr receptor pentru primirea betonului ridicat (v. fig. la). Turnul are, la exterior, ghidaje speciale pentru cadrul pe care e fixat buncărul (v. fig. I b). Buncărul receptor are capacitatea de 1,5—2 ori mai mare decît a cupei de ridicare. El poate fi deplasat pe verticală cu ajutorul unui troliu manual. Cupa autodescărcătoare e suspendată de cablul de ridicare prin intermediul unui cadru. Punctele de prindere a cupei de cadru sînt alese astfel, încît cupa să nu fie în echilibru, ci să se răstoarne dacă nu e sprijinită. în timpul deplasării pe verticală, cupa se sprijină, prin intermediul unor role, pe nişte rigle aşezate în interiorul turnului. în dreptul buncărului receptor, riglele de sprijin sînt întrerupte. Cînd cupa ajunge în acest punct, se răstoarnă, vărsînd confinutul în buncăr, deoarece nu se mai sprijină pe rigle. Alte tipuri de elevatoare pentru construcfii sînt: Elevatorul-catarg: Elevator format dintr-o platformă care se deplasează de-a lungul unui catarg vertical, cu ajutorul unor rulouri, fiind acfionată de un troliu cu o singură tobă. Catargul, format din două profiluri U asamblate, poate fi prelungit, prin adăugare de tronsoane, pe măsură ce clădirea se înalfă. Catargul se fixează pe clădire, în dreptul golurilor ferestrelor, cu dispozitive simple. Platforma e oscilantă cu 90° de ambele părfi ale catargului, ceea ce permite să fie golită uşor Elevator 185 Elevafor la nivelul dorit. în locul platformei se poate monta o cupă oscilantă şi basculantă, pentru materiale în vrac, mortar, beton, var, etc. — Pentru oprirea platformei la o anumită înălfime, se fixează pe catarg un limitor de cursă, şi se acfionează motorul electric ai troliului. Elevatorul cu skip: Instalafie pentru ridicarea discontinuă pe verticală, la mici înălfimi, a materialelor în vrac, a betonului, mortarului, etc., într-o cupă numită skip. Elevatoarele cu skip pot fi sisteme independente, fixe ori mobile pe rofi, sau pot intra în compo-nenfa altei maşini, cum e, de exemplu, betoniera, la care alimentarea cu agregate se face cu ajutorul unui elevator scurt cu skip. Elevatorul cu skip reprezentat în fig. II e de tipul mobil, cu rofi de rulare pe şine. Skipul se deplasează pe două glisiere înclinate, fiind tras //. Elevator cu skip, mobil, pentru rulare pe cale de cablul troliului. cu şine. Cînd ajunge la capă- I) cadru; 2) ghidajele skipului; 3) troliu; 4) pîlnie tul de SUS, skipul de alimentare; 5) skip; 6) vagonet. basculează automatşi se goleşte în pîlnia care poate alimenta vagonete basculante. Sin. Elevator înclinat. Elevafor de tip pafernoster. V. sub Elevator 1, Elevator cu leagăne. 1. Elevator. 2. TehnInstalafie complexă, folosită la transportul, în general continuu, al materialelor la disfanfe relativ mici şi în direcfii diferite, însă în principal pe verticală. Elevatoarele pot fi staţionare sau mobile, terestre sau plutitoare; ele pot folosi aerul sau apa ca agent de transport al materialelor, ori pot avea echipament mecanic de transport al acestora. Elevatoarele pot avea brafe articulate, brafe pendulare, elemente basculante sau brafe telescopice, pentru a se adapta diferitelor disfanfe de manipulare a materialelor. După agentul sau mijlocul folosit pentru transportul materialelor, se deosebesc: Elevator cu echipament mecanic de transport: Elevafor staţionar sau plutitor, cu unu sau cu mai multe mijloace de transport dintre cele descrise sub Elevator 1, folosit în special la fransbordarea mărfurilor cari se transportă în vrac. Exemplu: Elevatorul plutitor cu elindă cu cupe, care e montat în întregime pe un ponton (v. fig. I) şi e folosit în porturi, în special la fransbordarea mărfurilor cari se transportă în vrac (mai ales cereale şi cărbuni) de pe o navă pe alfa sau de pe o navă pe uscat, şi invers. Uneori, echipamentul de ridicat şi de transport e mixt (de ex. combinat cu elemente de transport pneumatice). Elevatoarele plutitoare sînt folosite în special în porturile al căror şenal navigabil prezintă diferenfe mari de adîncime cari reclamă trecerea încărcăturii din nave cu pescaj mai mare în nave cu pescaj mai mic, şi invers. Ele pot fi echipate, de la caz la caz, cu cîntare automate, cu dispozitive pentru încărcarea în saci, cu maşini pentru autopropulsiune, etc. Pentru cereale, capacitatea de fransbordare a elevatoarelor plutitoare e de obicei de 100-300 t/h. Elevafor pneumatic: Elevator stafionar sau plutitor care foloseşte aerul ca agent de transport al materialelor (v. fig. II). Se construiesc elevatoare aspiratoare (elevatoare cu depresiune) şi elevatoare cu refulare (cari folosesc presiunea produsă de o pompă de compresiune), iar cele mai multe instalafii folosesc ambele sisteme. Elevatoarele pneumatice stafiona- 1) navă maritimă care se descarcă; 2 şl 3) elindă re, folosite, de exem- cu cupe în poziţia de lucru; 2’) elindă în poziţia piu. la descărcarea în de repaus, în timpul deplasării şlepului; 4) grindă silozuri a vagoanelor de susţinere; 5) conductă articulată, pentru ce-sau a navelor, sînt reale; 6) troliu de manevră, numite şi instalaţii de descărcare ori de transport pneumatice (v. şi Transport pneumatic). Pentru descărcare, elevatorul refulant nu poate fi folosit decît împreună cu un elevator aspirant sau împreună cu un elevator cu elindă cu cupe. Transportul materialelor pulverulente //. Elevator plutitor pneumatic (pentru cereale). 1) navă maritimă care se descarcă; 2) sorb; 3 şi 4) tuburi aspiratoare rigide, respectiv flexibile; 5) console de susţinere; 6) tremie etanşă, cu sas de descărcare 7; 8) tremli de repartizare; 9) trolii de manevră; 10) cîntar automat; 11) conductă (cufoarj telescopică de descărcare; 12) conductă de aspiraţie a aerului:î3) recipient compensator şi distribuitor (de vid); 14) pompă de aspirafie; 15) conductă de evacuare a aerului; 16) motor Diesel de antrenare; 17) şlep care se încarcă. (făină, ciment, chimicale) sau în granule (cereale, nisip, etc.) se face prin conducte, în cari sînt antrenate de curentul de /. Elevator plutitor cu elindă cu cupe, pentru cereale. Elevator 186 Elevator III. Sasul elevatorului pneumatic. 1) fremie de descărcare; 2) racord pentru aspirarea aerufui; 3) conductă de sosire a materialului granular şi a aerului; 4] materialuf descărcat; 5) sas celular, rotativ; 6) pîlnie de descărcare. aer. Instalafiile au pompe de aer, trompe (sorburi) şi conducte de aspirafle, conducte de refulare verticale, înclinate sau orizontale, colectoare centrale şi distribuitoare, conducte (culoare sau jgheaburi) cu cădere prin greu- f— tate, etc. Cele mai importante in- k-stalafii de elevatoare pneumatice ^aas se întîlnesc în porturi, la silozurile de cereale, la elevatoarele plutitoare, la mori, etc. Se construiesc elevatoare pneumatice pentru distanţe pînă la 2000 m şi înălfimi de ridicare pînă la 100 m; capacitatea de transport e de ordinul cîtorva sute de tone pe oră. Elevatoarele pneumatice folosite la descărcarea materialelor granulare din conducta de transport aspiratoare, sau Ia încărcarea în conducta de transport cu aer comprimat, sînt echipate cu un dispozitiv numit sasul elevatorului pneumatic (v. fig. III), Acesta e compus dintr-o fremie cu un dispozitiv care separă sistemul de conducte de suprapresiune sau de subpresiune (vid, aspirafie), de sistemul de conducte cu presiune atmosferică. La elevatoarele aspiratoare, tremia e etanşă şi în ea se deschid conducta aspiratoare de transport şi conducta aspiratoare de aer de la pompă. La elevatoarele refulante (cu aer comprimat), tremia e deschisă, în ea încărcîndu-se materialele din spaţiul exterior, cari se găsesc sub presiunea atmosferică; la baza ei se găseşte, după dispozitivul de separare, conducta de aer comprimat de la pompă, continuată cu conducta de transport penfru material. Extremitatea conductei de aspirafie a elevatoarelor pneumatice penfru materiale granulare, numită trompa elevatorului, e constituită dintr-un sorb cu manta exterioară, prin care intră aerul de antrenare a materialului transportat, şi e legată la conducta de aspirare prin intermediul unei conducte etanşe şi flexibile (burduf de piele). Elevatorul aspirator lucrează prin aspirafia produsă de o pompă cu vid sau cu aspirafie (v. fig. //). Randamentul şi distanfa de transport fiind mici, se foloseşte în legătură cu elevatoare pneumatice refulante, sau în legătură cu elevatoare cu cupe. Sin. Elevator cu depresiune. Elevator hidraulic: Sin. Hidroelevator (v.). i. Elevator. 3. Tehn.: Vehicul echipat cu un elevator în accepţiunea 1, sau cu un alt echipament de manipulare a materialelor, folosit la transportul de sarcini pe distanfe mici, în general în vederea transbordării sau a încărcării sarcinilor. Termenul e impropriu pentru această accepfiune, cel corect fiind încărcător (v.). Exemple: Elevator de stivuit cu furcă: Sin. Autostivui-tor; Electrocar stivuitor (v. sub Electrocar). Elevator pe şenile: Sin. impropriu pentru încărcător cu şenile autopropulsat. V. sub încărcător. Elevator pe şine: Elevator cu dimensiuni mari, instalat pe şine, pe cari se poate deplasa; e folosit în porturi pentru încărcări, descărcări sau transbordări de materiale. 2. Elevator. 4. Expl. petr.: Unealta inferioară a dispozitivului de manevră, folosită în exploatările petroliere sau în lucrările de explorare, cu ajutorul căreia se agafă (se prind) şi se manevrează (se introduc şi se extrag) prăjinile de foraj (de sapă) sau de pompare, coloana de tubaj, fevile de extracţie,^efc. în operaţiile de infervenfii Ia sonde. Elevatorul pentru prăjini de foraj şi elevatorul pentru burlane de tubaj au aceeaşi construcfie (v. fig. I), diferind /. Elevator pentru prăjini de fora cu închidere centrală, a) vedere din fată a corpului elevatorului; b) vedere de sus; c) secţiune; I) bulon de articulaţie; 2) arcul închizătorului; 3) cîrlige. numai prin dimensiunea nominală (în ţoii) (23/8-• *3 l/2; 4 1/2; 51/2* • *65/8pentru elevatoarele de prăjini,şi 4l/2•• -43/4;5 • • -85/8; 95/8; 10 3/4* • • 133/8; 13 3/4 - • • 18 s/4 pentru burlane). Se compun din corpul propriu-zis şi din chiolbaşi (v). Elevatoarele sînt fabricate din oţel turnat nealiat sau slab aliat şi sînt de două tipuri: cu prindere sub mufă ori cu prindere din corp (elevator cu pene). Elevatoarele cu prindere sub mufă sînt, fie cu închidere centrală (v. fig. /), în care caz se deschid la mijloc, în jurul unui bulon de articulaţie robust, fie cu închidere laterală (v. fig. II). Segmentul de închidere e dimen- /. Elevator penfru prăjini de foraj cu închidere laterală. a) vedere în plan; b) vedere de sus; c) secţiune. sionat astfel, încît dă prăjinii sau burlanului posibilitatea să intre uşor, după care se închide automat printr-un dispozitiv de siguranţă cu arc. Elevatorul cu pene, pentru prinderea burlanelor din corp (v. fig. III) mai jos de mufă, e aproape identic cu broasca cu pene (v.), de care se deosebeşte prin forma corpului, cu cei doi umeri de cari se prinde toarta de agăţare în cîrlig. Corpul elevatorului se construieşte în mai multe mărimi (pentru coloane cu diametrul maxim de 75/8", 103/4M, 133/8" Elevafor 187 Elevafor mici decît diametrul şi 20"), dar la fiecare corp se pot instala şî alte seturi de pene pentru diametri de burlane nominal (maxim) ai elevatorului. Se construiesc: elevatoare cu pene şi cu uşă laterala (v. fig. III), pentru sarcini de lucru pînă la 200 t# şi elevatoare cu pene şi cu corpul închis (v. fig. IV şi V), pentru sarcini de lucru pînă la 300 t. Pentru a lucra cu aceste elevatoare e necesar ca burlanele să fie rezemate la gura pufului într-o „ broască cu pene, lăsînd liberă deasupra acesteia o lungime suficientă de burlan pentru a permite prinderea şi degajarea elevatorului, cum şi spafiu între elevator şi broasca cu pene, pentru a putea mînui penele. Elevatorul Buf Ier (v. fig. /V) se coboară vertical pe capul burlanului, cu penele ridicate, şi îndată ce colivia susţinătoare a penelor se reazemă pe mufa burlanului, se degajează şi basculează cîrligul susfinător al cajei, datorită contragreutăţii Iui, ceea ce permite ca Ia ridicarea elevatorului penele să se împăneze între burlan şi corpul elevatorului. Elevatorul „Ideal" (v. fig. V), avînd penele ridicate prin învîr-tirea la stînga a manşonului susfinător al penelor, se coboară vertical în jurul burlanului, şi în locul ///. Elevafor cu pene, penfru burlane. 1) corpul elevatorului; 2) pară; 3) foarte de prindere. Elevatorul pentru prăjini de pompare (v. fig. V/) e format dintr-un corp (1) de formă specială, avînd la interior o gaură centrală în care intrăprăjinile printr-o deschizătură laterală. Pe corp sînt montate două închizătoare (2) cu arc, cari se manevrează manual şi blochează deschizătura laterală a elevatorului, împiedicînd ieşirea prăjinilor din gaura centrală a acestuia, în timpul operaţiilor de introdu-cereşiextragere. Elevatorul se agafă ^de cîrligul macaralei prin intermediul jugului 3, care e legat de corpul 1 prin două boljuri (4), echipate cu siguranfe. V, Elevafor „(deal" penfru burlane de foraj. VI. Elevafor penfru prăjini de pompare Elevatoarele se construiesc pentru prăjini de pompare de 5/s" sau de 3/4" şi pentru sarcini de lucru de 12 t, sau pentru prăjini de pompare de 3/4" sau de 7/s\ 7/8" sau 1" şi 1" sau 1 Vs" şi penfru sarcini de lucru de 20 t. Elevatorul pentru fevi de exfracfie (v. fig. VII) e format din două piese asemănătoare între ele (l, 2), legate printr-o VII. Elevafor penfru fevi de exfracfie. articulare (3) şi avînd la interior cîte o gaură semicilindrică. Rotind în mod convenabil piesele 1, 2, în jurul articularei 3, se obfine închiderea elevatorului, avînd în centru o gaură cilindrică cu diametrul pufinmai mare decît diametrul exterior fevilor de extracfie. VIII. Elevator pentru prăjini de sondeze, a) de tip A; b) de tip B; 1) corpul elevatorului; 2) jug de prindere; 3) ax; 4) cep. IV. Elevafor Bufler pentru burlane de foraj, a) cu penele ridicate; b) cu penele împănate pe burlan. unde se prinde de burlan se învîrteşte la dreapta, cu o manetă, manşonul susfinător al penelor. Elevatorul „Ideal" poate fi folosit în paralel cu orice fel de broască cu pene, însă de cele mai multe ori e folosit împreună cu o broască automată, ale cărei pene sînt interschimbabile cu cele din elevator şi funcfionează în acelaşi mod. Elevatorul e echipat cu două mînere (4), pentru manevrarea manuală, şi cu două mî-nere {5), echipate cu zăvoarele 6, de cari elevatorul se agafă, prin intermediul chiolbaşilor, la cîrligul macaralei. închiderea elevatorului e asigurată de o clapă cu arc (7). Elevatoarele penfru fevi de extracfie se construiesc pentru sarcini de 30 t (fevi de l1/^, l1^"» 2V2" 3") şi de 60 t (fevi de 2", 21/2" Ş> 3"). Elevatorul pentru prăjini de sondeze se construieşte în două tipuri: tipul A, cu inel mobil, penfru prăjini cu nipluri (v. fig. VIII a), construit pentru sarcini de lucru de 1,3 şi de 8 t, Elevator 188 Elice respectiv pentru prăjini de 33,5 mm, 40 mm şi 50 mm, şi tipul B, cu cep filetat, pentru prăjini fără nipluri (v. fig. VIII b), construit numai pentru sarcina de 10 t şi prăjini de 60 mm. 1. Elevator. 5. Poligr.: Organ al maşinilor de cules şi turnat rînduri intertip şi linotip, făcînd parte din dispozitivele de transportat matrife, penfru parcurgerea drumurilor cu o direcţie perpendiculară pe aceea a rîndului de matriţe. Se deosebesc: elevatorul colector, primul elevator şi al doilea elevator. V. şî sub Linotip. 2. Elevator de amestac. Insf. conf., Termot.: tnjector de apă folosit în instalafiile de încălzire cu apă fierbinte, pentru a realiza, prin amestecarea apei din conducta de ducere şi a celei din conducta de întoarcere, o temperatură mai joasă a apei de încălzire în porfiunea de instalafie pe care o deserveşte. Caracteristicile aparatului sînt coeficientul de amestecare u şi raportul presiunilor Hjh, H fiind presiunea corespunzătoare conductei principale de ducere cu temperatura apei t, iar h, presiunea corespunzătoare conductei de intrare în instalafia deservită de elevatorul de amestec (v. fig.). Coeficientul de amestecare (raportul dintre G2, greutatea apei din conducta de întoarcere, care e introdusă în circuit, şi G\, greutatea apei fierbinfi care intră din refea) are valoarea: 6 T 4Ir ~t ___G<2___t2— t3 u— —- — Gi £3—1\ iar de H raportul relafia presiunilor e dat Dispozifia unul elevator de amestec înfr-o instalafie de încălzire cu apă fierbinte. 1) conductă principală de ducere; 2} conductă principală de întoarcere; 3) conductă de intrare în instalafia deservită de elevator; 4) conductă de alimentare din conducta de întoarcere; 5) elevator de amestec; 6) robinet. -7- =0,54 #2 + 2,12 #+1,58, h în cari t\ şi t2 sînt temperaturile apei în conductele principale de ducere, respectiv de întoarcere, iar 13 e temperatura după trecerea prin aparatul de amestec. 3. Elevator de vase. Tehn., Nav.: Sin. Ascensor de nave. V. sub Ascensor. 4. Elevator hidraulic. Tehn.: Sin. Ascensor hidraulic. V. sub Ascensor. 5. Elevatorului, ecluza ~ pneumatic. Tehn.: Sin. Sasul elevatorului pneumatic. V. sub Elevator 2, Elevator pneumatic. e. Elevatorului, trompa ~ pneumatic. Tehn. V. sub Elevator 2, Elevator pneumatic. 7. Elevafie, pl. eleva|ii. 1. Tehn.: Reprezentarea grafică, la scară şi cotată, a fefelor verticale exterioare ale unei con-strucfii, ale unei maşini, ale unui aparat, etc. 8. Elevafie. 2. Arh., Cs.: Fiecare dintre fefele verticale sau aproape verticale, văzute (în general exterioare), ale unui element de construcfie (de ex. grindă, perete, pilastru, zid de sprijin, pilă de pod, etc.). ». Elevafie. 3. Arh., Cs.: Partea unui zid, a unei pile sau a unei culee de pod, situată deasupra terenului. io. Elevafie, reducere de Geofiz.: Suma reducerilor în aer liber şi Bouguer (v.), aplicate valorilor observate ale gravi-tafiei pentru a elimina influenfă altitudinii diferite a diverselor stafiuni fafă de nivelul de referinfă — de obicei nivelul mării — şi influenfă stratului intermediar de roci dintre nivelul staţiunii şi nivelul de referinfă, strat asimilat cu o placă omogenă infinită, cu fefe paralele. ii- Elgramă, pl. elgrame. Poligr.: Maşină electronică de gravat pentru confecfionarea de clişee lineare sau în semitonuri, caracterizată prin faptul că efectele de semitonuri nu se obfin ca în procedeele obişnuite, prin descompunerea imaginii în puncte, ci în linii paralele, mai mult sau mai pufin groase. Maşina e echipată cu 13 site cu liniatură sin.plă, cari pot fi alese şi aşezate în pozifia de lucru cu ajutorul unui mîner de control. în imaginea obfinută, luminile apar ca linii negre foarte subfiri, cu mult spafiu alb între ele, iar umbrele, ca linii negre groase, separate de linii albe foarte subfiri. Liniile sînt gravate înclinat, sub un unghi de 45°. Cu ajutorul sitelor se pot alege de la 2***8 linii pe un milimetru. Dimensiunile maxime ale unui clişeu gravat sînt 40X30 cm. în interiorul maşinii se găseşte un aparat de control, care poate corecta originale cu contraste prea puternice sau prea şterse. Originalele colorate trebuie descompuse în tonuri parfiale, pe cale fotografică, şi apoi pot fi aşezate în maşină sub formă de copii fotografice. în felul acesta se pot grava clişee parfiale pentru tricromie şi patrucromie. Unghiurile de gravare sînt: pentru galben 90°, pentru albastru 45° şi pentru roşu 135°; pentru negru linia de gravare e orizontală. 12. Eliasif. Mineral.: Varietate de gumit impur, amorf, asemănător cu o răşină. E opac, colorat în roşu, brun şi uneori în roz sau negru. Are duritatea ~ 4 şi gr. sp. 4,5*"5. 13. Eliberării, axioma ~. Mec.: Legăturile geometrice pot fi înlocuite cu acfiuni ponderomotoare (forfe şi momente, cari se numesc forfe şi momente de legătură, sau reacfiuni). Un reazem simplu se înlocuieşte cu o forfă de reacfiune normală pe planul tangent comun al celor două corpuri; o articulafie, cu o forfă de reacfiune aplicată în punctul articulat, de mărime, direcfie şi sens arbitrare în spafiu (în cazul unui sistem de forfe coplanare, reacfiunea din punctul articulat e confinută în planul forfelor); o încastrare, cu o forfă de reacfiune şi un moment de reacfiune, de mărime, direcfie şi sens arbitrare în spafiu (în cazul unui sistem de forfe coplanare, forfa de reacfiune e confinută în pianul forfelor, iar momentul e perpendicular pe acest plan). Dacă un punct material sau un corp solid sînt supuse simultan la mai multe legături, în baza axiomei eliberării se îndepărtează toate aceste legături/fiecare dintre ele înlocuin-du-se cu acfiunile ponderomotoare echivalente. Se ajunge astfel la situafia unui punct material liber sau a unui solid rigid liber, supus acfiunii forfelor efectiv aplicate şi acfiunii forfelor şi momentelor de legătură. în cazul unui sistem de n corpuri rigide, în baza axiomei eliberării se poate desface sistemul în cele n corpuri componente, prin îndepărtarea legăturilor dintre ele şi înlocuirea acestora cu acfiunile ponderomotoare corespunzătoare; se obfin astfel n corpuri rigide independente, fiecare dintre ele fiind considerat un solid liber. 14. Elice, pl. elice. 1. Geom.: Curbă în spafiu, ale cărei tangente formează unghiuri egale cu o direcfie fixă. Indica- toarea sferică (v.) a curbei e un arc de cerc. Dreptele paralele cu direcţia fixă duse prin punctele curbei formează o suprafaţă cilindrică pe care e situată elicea. Dacă (Ci) e o secfiune dreaptă a suprafefei cilindrice, orientată arbitrar şi raportată Ia arcul ei 5i, de ecuafie --V •> -> Mi = M}(Si), iar u e vectorul unitar al direcfiei fixe, ecuafia vectorială a elicei e M = M\ (Si) + <2 Si u , a fiind o constantă a cărei semnificare geometrică e dată de relafia a — ctg I 3 = (#, T)*' Elice cilindrbconica 189 Elice circulară Ţ fiind vectorul unitar al tangentei la elice orientată în acelaşi sens cu Ci f adică ______ s^iVi+a2. alegînd convenabil secţiunea dreaptă (Ci). Normala principală a elicei e paralelă cu normala secfiunii drepte (Ci); ea e deci paralelă cu un plan fix. Ea coincide cu normala la suprafafa cilindrică în punctele curbei; deci elicele sînt geodezice ale suprafeţei cilindrice pe care sînt situate. în desfăşurarea pe un plan le corespund linii drepte. Planul osculator al elicei formează un unghi constant cu direcfia fixă. Raportul dintre torsiunea şi curbura elicei e constant -L=sa (e2=1) şif reciproc, o curbă în spafiu pentru care raportul dintre torsiune şi curbură e constant e o elice. Tangenta într-un punct M al elicei, corespunzător punctului M\ al secfiunii drepte, intersectează planul acestei curbe într-un punct N, astfel încît lungimea segmentului M\N e egală cu lungimea arcului AM\t A fiind originea ^ arcelor pe (Ci). Locul punctelor N e deci o evolventă a curbei (Q), şi anume evolventă corespunzătoare punctului A. Evolventele elicei sînt, deci, secţiuni plane ale suprafeţei desfăşurabile formate de tangentele curbei prin plane perpendiculare pe generatoarele cilindrului. Dacă secţiunile drepte (Q) sînt cercuri, cilindrul e de rotaţie şi elicea se numeşte elice circulară. Notînd cu r raza cilindrului şi cu t unghiul la centru corespunzător arcului S\t ecuaţiile elicei în raport cu un reper cartesian ortogonal Oxyz, astfel încît Oz să coincidă cu axa cilindrului, Ov, Ov să fie doi diametri rectangulari ai unui cerc de X J secţiune dreaptă, sînt: x^rcost, y = rs\nt, z~ht, H unde h, numit pasul redus al elicei, e dat de relaţia h — în care H e pasul elicei, prin definiţie egal cu creşterea cofei z corespunzătoare la o variaţie a unghiului t egală cu 2 jţ (v. fig.). Dacă se alege ca parametru arcul Si al cercului de secţiune dreaptă, ecuaţiile elicei circulare au forma Si x — r cos —, r drului e mai mare, e egal sau e mai mic decît unghiul format de tangenta la curbă cu axa. Curbura şi torsiunea unei elice circulare sînt constante: . Si y — r sin —, r unde a = - z~aSi , Proiecţia elicei circulare pe un plan paralel cu axa cilindrului e o sinusoidă; de exemplu,'pe planul yOz sau pe un plan paralel cu el, ecuaţia curbei de proiecţie e Elice. Q = ~ r2 + h2 r2_|_£2 3/ —r sin -7- • h Proiecţia centrală pe un plan perpendicular pe axa cilindrului e o spirală iperbolică, dacă centrul de proiecţie aparţine axei. Proiecţia paralelă pe un plan perpendicular pe axă e o cicloidă alungită, obişnuită sau scurtată, după cum unghiul format de dreapta directoare a proiecţiei cu axa cilin- Reciproc, o curbă în spaţiu care are atît curbura cîf şi torsiunea constante e o elice circulară. Centrele de curbură sînt situate pe o elice circulară avînd acelaşi pas şi fiind situată pe un cilindru coaxial, raza cercului de secţiune dreaptă fiind egală cu a2r, decalajul dintre cele două elice fiind egal cu jt. Aceste două elice sînt permutabile, una dintre ele fiind locul centrelor de curbură ale celeilalte. Penfru un observator situat pe axa cilindrului, elicea se poate înfăşură, fie de la dreapta la stînga (elice sinistrorsă), fie de la stînga la dreapta (elice dextrorsă). 1. ~ cilindroconică. Geom.: Curbă situată pe un con de rotaţie ale cărui generatoare le intersectează sub un unghi de mărime constantă. Dacă se alege originea O a unui reper cartesian ortogonal în vîrful conului şi axa de rotaţie ca axă Oz, a fiind unghiul format de generatoarele conului cu axa şi u — (zOx, zOM), v~OM, M fiind un punct al conului, ecuaţia generală a elicelor cilindroconice e v~C eu sin a cfg 6 f C fiind o constantă arbitrară, iar 9 fiind măsura unghiului constant pe care tangenta Ia elice îl formează cu generatoarele conului. O elice cilindroconică se proiectează ortogonal pe un plan perpendicular pe axa conului după o spirală logarit-mică, unghiul constant format de tangentele acestei curbe cu razele vectoare fiind dat de relafia sin a Reciproc, dacă o curbă a conului se proiectează ortogonal pe un plan perpendicular pe axa conului după o spirală logarifmică, ea intersectează generatoarele conului sub un unghi constant. Unghiul y pe care tangenta la elice îl formează cu direcţia axei conului e dat de cosy = s cosa cos0 (e2=1), deci e constant. Elicea cilindroconică e situată, deci, pe un cilindru care conţine printre generatoarele sale axa conului şi a cărui bază e o spirală logaritmică avînd polul pe această axă. în desfăşurarea conului pe un plan, o elice se transformă într-o spirală logaritmică. Punctele în cari tangenta la elice intersectează planul xOy sînt situate pe o spirală logaritmică, tangentele în punctele corespondente fiind rectangulare. Curbura şi torsiunea într-un punct al elicei sînt proporţionale cu distanţa de la punct la planul care cohţine vîrful conului şi e perpendicular pe axă. Locul centrelor de curbură e o altă elice cilindroconică, situată pe un cilindru avînd generatoarele paralele cu generatoarele cilindrului pe care e situată elicea dată şi pe un con coaxial cu conul elicei. 2. ~ circulară. Geom. V. sub Elice 1. Elice conică 190 Elice aeriana 1. ~ conică. Geom.: Curbă situată pe un con de rota-fie astfel, încît distanfa de la un punct al curbei la planul care confine vîrful conului şi e perpendicular pe axă să fie proporfională cu unghiul plan al diedrului format de un plan fix care confine axa conului şi planul determinat de această axă şi punctul considerat. Ecuafiile elicei conice sînt: ' x = au cos u tg a, ■ y ~au sin u tg a, . 2 = a u, a fiind unghiul format de generatoarele conului cu axa de rotafie, iar a fiind o constantă. Proiecfia elicei conice pe planul xOy e o spirală a Iui Arhimede. Dreptele paralele cu xOy şi cari sînt incidente cu axa conului şi cu elicea conica formează elicoidul riglat cu plan director x z = a arc ctq — ■ y Prin urmare, elicea conică e curba de intersecfiune a elicoidului cu plan director şi a unui con de rotafie coaxial. în desfăşurarea conului pe un plan, elicea se transformă într-o spirală a lui Arhimede. 2. ~ sferică. Geom.: Curbă situată pe o sferă şi ale cărei tangente formează unghîuii de mărime constantă cu o direcţie fixă. Curbura şi torsiunea unei curbe sferice verifică ecuafia diferenfială î4l[TÎ(f)]-_ Asociind acestei relafii şî relafia caracteristică a elicelor T=8 a Q, în care a — c\q 0, rezultăecuafiile intrinseci ale elicelor sferice: ■— -f a2s2 -}- bs + c — 0, e2 T = £ a Q, unde b, c sînt două constante arbitrare. Printr-o schimbare a originii arcelor pe curbă, prima ecuaţie poate fi pusă sub forma: din care rezultă că singurele elice sferice sînt epicicloidele sferice (v.). 3. Elice. 2. Tehn.: Organ rotativ format din două sau din mai multe pale, solidare sau solidarizabile cu un butuc, care serveşte la transmiterea de energie de la arborele său la mediul fluid în care se roteşte, sau în sensul contrar. Palele elicei, cari sînt dispuse simetric fafă de axa arborelui ei, au secfiunile transversale (determinate de cilindri coaxiali cu butucul) în formă de profil de aripă; unghiul dintre planul perpendicular pe axa de rotafie a elicei şi coarda profilului palelor scade continuu spre extremitatea acestora. Butucul e calat sau angrenat cu arborele motorului elicei. Din punctul de vedere al condiţiilor de transmitere a energiei între arborele motor şi mediul fluid, se deosebesc trei clase de elice: elice cu arbore nedeplasabil, antrenată în rotafie de mediul fluid în care se găseşte, dacă acesta are o mişcare de deplasare în direcfia generală a arborelui elicei (de ex.: elicele eoliene, rofile-elice ale turbinelor, etc.); elice cu arbore nedeplasabil, care prin consum de energie mecanică e rotită într-un mediu fluid, pe care îl pune în mişcare de deplasare în direcfia generală a arborelui (de ex.: ventilatorul sau elicea de avion pe bancul de probă); elice cu arbore deplasabil, legat de un vehicul, care prin consum de energie mecanică de la un motor de pe vehicul e rotită într-un mediu fluid, în care produce o diferenfă de presiune între cele două fefe ale palelor sale, ceea ce asigură propulsiu-nea vehiculului (de ex.: elicea de aeronave, de nave, etc.). După mediul în care lucrează, se deosebesc elice aeriene şi elice de apă. Exemple de elice aeriene: elicea de avion, elicea portantă, elicea de ventilator, elicea de hidroglisor, elicea de sanie, etc. Exemple de elice de apă: elicea de barcă, elicea marină, etc. 4. ~ aeriană. Av.: Elice a unei aeronave, care poate fi antrenată de un motor sau de curentul de aer rezultat prin deplasarea aeronavei, fiind necesară pentru a produce o forfă de propulsiune sau de sustentafie, datorită diferenfei de presiune dintre cele două fefe ale palelor sale în mişcare. Elicea aeriană e constituită dintr-un butuc şi din două sau din mai multe pale, cari pot fi monobloc sau asamblate cu butucul; cînd elicea se roteşte, pala efectuează o mişcare elicoidală, a cărei vitesă se compune dintr-o vitesă de translafie, egală cu vitesa de zbor sau de urcare a aeronavei, şi o vitesă de rotafie, egală sau proporţională cu vitesa unghiulară a arborelui motorului de antrenare. în mişcare, elicea produce o forjă de tracfiune orientată în direcfia axei ei. La aeronave cu aripi sau la dirijabile, echipate cu grupuri motopropulsoare (v.), se folosesc elice propulsoare (tractive sau împingătoare), cuplate direct sau indirect (printr-un reduc-tor) cu un motor al acestora. Elicele propulsoare, numite elice de avion, sînt montate cu axa în direcfia axei longitudinale a aeronavei. — La giroavioane echipate cu grupuri motopropulsoare se folosesc elice portante, cuplate cu arborii motoarelor de antrenare (de ex. la elicoptere) sau libere (de ex. la autogire sau giroplanoare), iar unele dintre aceste aeronave au şî elice propulsoare (ca la autogir). Elicele portante, numite rotoare, au axa aproximativ în direcfia axei de girafie a aeronavei, pozifia axei elicei sau a palelor putînd fi reglabilă, la decolare sau în zbor. Sin. Elice aerodinamică. Elice de avion: Elice propulsoare folosită la aeronave cu aripi (aeroplane), care asigură atît propulsiunea acestora, prin reacfiune, cît şi sustentafia lor, prin interacfiu-nea dintre aer şi aripile aeronavei în deplasare. Elicea de avion, cu axa aproximativ în direcfia axei longitudinale a aeronavei, produce o forfă de tracfiune orientată în această direcfie, care provoacă deplasarea aeronavei. între elice şi arborele motorului de antrenare se montează, de obicei, un re-ductor (demultiplicator), pentru ca elicea să nu aibă tu rafii prea înalte, ceea ce ar fi dezavan- l} profilul elicei. 2) butucu| e,icei. tajos pentru randamentul ei. 3) pa,ă; 4) axă de ro)a,ie. 5) elico]d Caracteristicile importante drep)| h) pa5U, 6|ic6i cons)ant de_a ale elicei de avion sîn dia- |ungu| paIei. H) pasu| e|îce| geo_ metrul şi turafia ei, cari depind mefrjce; H/D) pasul geometric relativ, de caracteristicile motorului şi ale avionului la care se montează. La palele elicei se determină lungimea, lăfimea şi pasul; numărul de pale depinde de puterea motorului, ştiind că o pală poate suporta pînă Elice aeriana 191 Elice aeriană Ia circa 500 CPf dar odafă cu creşterea numărului de pale se reduc vibraţiile şi se măreşfe randamentul elicei. La alegerea unei elice, care poate fi de lemn (eventual ameliorat) sau metalică, se fine seamă că randamentul maxim al acesteia trebuie să corespundă puterii maxime a motorului la care se montează, pentru o turaţie dată. Uneori se montează două elice pe acelaşi arbore, acţionate de acelaşi motor sau de două motoare separate. înainte de montarea definitivă sînt necesare încercări în zbor. O secţiune transversală prin pală defineşte un profil al acesteia, care se (v. fig. /). Intradosul profilului are aproximativ forma unei elice geometrice, iar profilurile obţinute prin secţiuni Ia diferite distanţe de axă pot să aibă eventual acelaşi pas geometric (v. fig. II). Vitesa teoretică în raport cu aerul, a unei elice în mişcare, e rezultanta dintre vitesa de translaţie şi vitesa tangenţială a palelor ei (v. fig. III), for-mînd un unghi cu axa de portanţă nulă. Vitesa rezultantă efectivă e mai mică decît cea teoretică, deoarece aerul cedează sub apăsarea palelor elicei, şi se produce un unghi de incidenţă între axa de portanţă nulă şi această vitesă e-fectivă (în acelaşi fel ca în cazul profilului de aripă). Datorită unghiului de incidenţă rezultă o forţă de apăsare a aerului pe pale, care se poate descompune, fie în portanţă şi rezistenţă, fie înfr-o componentă după axa elicei şi o componentă după o axă perpendiculară pe ea. însumînd componentele din toate profilurile de-a lun- gul palei, se obţin: forţa de tracţiune a elicei, după direcţia axei, şi o forfă tangenţială, care produce cuplul rezistent al elicei (opus cuplului motor). Caracteristicile geometrice şi aerodinamice ale unei elice sînt: diametrul, numărul şi profilul palelor, suprafaţa de sprijin, calitatea elicei, păsurile geometric şi echivalent, păsurile de deplasare şi aerodinamic, vitesele de*perturbaţie şi periferică, reculul relativ şi cel absolut, tracţiunea, cuplul rezistent, puterea necesară şi cea utilă, randamentul. Diametrul elicei e diametrul cercului descris de vîrful palelor unei elice de avion. Limita maximă a diametrului e determinată de vitesa lineară la vîrful palei, care nu poate depăşi 300 m/s, adică trebuie să rămînă sub vitesa sonică de 340 m/s (deasupra căreia se schimbă complet condiţiile aerodinamice). Pentru a nu depăşi vitesa limită se impune introducerea unui demultiplicator (reductor) între motor şi elice, eventual mărirea numărului de pale. Numărul de pale ale elicei depinde de felul şi destinaţia acesteia, în generai elicele avînd 2 5 pale. Numă- rul de pale e limitat Ia cinci, penfru următoarele motive aerodinamice şi mecanice: sarcina pe butucul elicei, turbulenţa din spatele piciorului palei, creşterea lungimii de încastrare a piciorului palei (care impune un diametru prea mare pentru butuc şi măreşte deci rezistenfa la înaintare), momentul de răsturnare prea mare. La vitesele periferice mari se folosesc elice contrarotative sau coaxiale. Elicele se numesc bipale, tripale, cuadripale, şi penta-pale, după numărul de pale pe cari Ie au. Elicele bipale se confecţionează monobloc cu butucul sau separate şi pot avea pas constant sau variabil. Elicele tripale, cuadripale şi pentapale sînt simetrice fafă de axa elicei şi au pas variabil; cu cît numărul de pale e mai mare, cu atît vibraţiile sînt mai mici. Profilul elicei e conturul exterior, determinat de secţiunea unui cilindru, coaxial cu axa elicei. Profilul variază de-a lungul unei pale şi are formă asemănătoare cu a profilului unei aripi; numai aproape de butuc (piciorul palei) diferă, pentru motive de rezistenţă. Ca la orice profil de aripă, se deosebesc: unghiul de incidenţă (v. fig. III), unghiul de incidenţă efectiv, coarda, extradosul (faţa dorsală), intradosul (faţa de atac), bordul de atac şi bordul de fugă. Intradosul e o fracţiune dintr-o curbă care are aproximativ forma unei elice geometrice. Suprafafa de sprijin a elicei e suprafaţa cercului descris de elice, adică . jtD2 4 ' unde D e diametrul elicei. Sin. Discul elicei. Calitatea elicei e raportul dintre suprafafa de sprijin şi suprafaţa planului echivalent. Cu cît acest raport e mai mare, cu atît elicea e mai economică. Pasul mediu al e I i ce i e pasul profilului situat la o anumită distanţă de axa elicei, luată obişnuit la 17/24 părţi din raza elicei. Pasul geometric relativ al profilului elicei e tangenta trigonometrică a unghiului format de axa de portanţă nulă a profilului şi de direcţia vitesei tangenţiale, adică tg Pi (v. fig. III). Pasul echivalent al elicei e un plan care prin deplasare perpendiculară pe axa elicei ar produce aceeaşi forfă de propulsiune, consumînd aceeaşi energie mecanică. Fr acfiunea de pas a elicei e raportul dintre suprafaţa proiecţiei ortogonale a palelor unei elice pe un plan perpendicular pe axa elicei, şi suprafaţa de sprijin. E circa 1/10 ia elicele bipale, şi creşte cu calitatea elicei, la cele cu mai mult decît două pale. I) butuc; 2) pa!ă; A, B, C, D, E, F, G, H, I) secfiuni de-a lungul palei reprezentînd profilurile la diferite distante de axa elicei; 3) foi de lemn, suprapuse. III. Vifesele şi forfele aplicate unui profil de elice, în mişcarea lui de rotafie în jurul axei elicei (CC1). CC') axa de rotafie a elicei; S) secfiune cilindrică prin elice (infersecfiunea elicei E cu cilindrul II'); Ox) axa de coordonate, tangentă la cercul descris de profil (//'); Oz) axa de coordonate, paralelă cu axa de rotafie; OA) axa de portanfă nulă (axă de referinfă, care, obişnuit, se ia coarda profilului). OdPj_OA; dF) forfa da apăsare asupra profilului; dT) forfa de tracfiune a profilului; dU) forfa care se opune rotirii profilului; dP) porfanfa profilului; dR) rezistenţa profilului; u) vitesa de rotaţie tangenţială dată de motor; w) vitesa efectivă de înaintare a elicei; w') vitesa de perfurbafie axială (vitesa indusă, reculul); u') vitesa de perfurbafie tangenfială (vitesa indusă); v) vitesa rezultantă teoretică pentru rrfediul incompresibil, co-respunzînd vitesei fangenfiale cor—.u’ dafe de motor; v0) vitesa rezultantă efectivă de deplasare a elicei în aer, corespunzînd vitesei fangenfiale u a motorului; u—u') vitesa de rotafie tangenfială, teoretică, dată de motor, în cazul unui mediu incompresibil; u—u' = =00r-u'; vv-f-w1) vitesa teoretică de înaintare a elicei în mediu incompresibil; a0 şi a) unghiuri de incidenţă; tg p0) pasul relativ de deplasare; tg fa) pasul relativ geometric; tg (3) pasul relafiv aerodinamic. Elice aeriană 192 Etice aeriana Pasul relativ de deplasare al elicei e raportul dintre vitesa efectivă de propulsiune şi vitesa periferică tangenfială a vîrfuiui unei pale. Acest pas e egal cu tangenta trigonometrică a unghiului celor două direcţii ale viteselor, adică w X=tgp0=V' w unde w şi u sînt vitesa efectivă de înaintare şi vitesa de rotafie tangenţială. Pasul relativ aerodinamic al elicei e raportul dintre vitesa teoretică de propulsiune şi vitesa tangenţială, micşorată cu vitesa de perfurbafie tangenfială. Acest pas e egal cu tangenta trigonometrică a unghiului celor două direcfii ale viteselor, adică , n w-hw' nh tg p =-------r=------; , u — u cor — u unde h e pasul geometric, w' şi u* sînt vitesele de pertur-bafie axială şi tangenfială, iar w şi u au Semnificaţiile indicate mai sus (v. fig. III). Vitesa de perfurbafie axială a elicei e diferenţa dintre vitesa teoretică de înaintare a unui profil şi vitesa efectivă de propulsiune (v. fig III). Vitesa de perfurbafie tangenfială a elicei e diferenfa dintre vitesa teoretică tangenfială a unui profil şi vitesa tangenfială efectivă (v. fig. III). Vitesa periferică a vîrfuiui elicei e vitesa tangenfială a vîrfuiui fiecărei pale a elicei, care nu poate depăşi 300 m/s. Reculul absolut al elicei e diferenfa dintre vitesa teoretică şi vitesa efectivă de propulsiune. Reculul, care e o consecinfă a compresibilitătii mediului în care se înşurubează elicea, are expresia: R = nh — w, în care n e furafia, h e pasul geometric al elicei, iar w e vitesa efectivă de propulsiune. Reculul relativ al elicei e raportul dintre reculul absolut şi vitesa teoretică de propulsiune, adică nh — w . w , . - . _ „ _ r~------—=1------Ţ (circa 0,15* •-0,30), nbnh unde simbolurile au semnificafiile indicate sub Reculul absolut al elicei. Tr acfiunea elicei e forfa de propulsiune a unui avion, dată de elice, avînd expresia T=Ctqz n2DA , în care CT e coeficientul de tracfiune al elicei (determinat în tunelul aerodinamic), qz e densitatea aerului la altitudinea z, n e turaţia motorului şi D e diametrul elicei. Momentul rezistent al unei elice e raportul dintre puterea necesară şi vitesa unghiulară a elicei, adică m=Z~^Q^‘2d5=cmQ^2d5. unde CM e coeficientul de moment şi CP e coeficientul de putere, iar celelalte simboluri au semnificafiile indicate sub Tracfiunea elicei. — Momentul rezistent e o caracteristică esenfială la altitudinea z. Puterea necesară a elicei e puterea absorbită de elice, de la motor, avînd expresia P = Cpqz n3D5, în care CP e coeficientul de putere al elicei, caracteristic fiecărei elice şi determinat în suflerie (tunelul aerodinamic), q2 e densitatea aerului la altitudinea z, iar n şi D sînt turafia şi diametrul. Puterea utilă a elicei e produsul dintre forfa de propulsiune a elicei şi vitesa efectivă de propulsiune, avînd expresia Pu~TXw, în care T e tracfiunea elicei şi w e vitesa relativă de propulsiune. Randamentul elicei e raportul dintre puterea utilă şi puterea absorbită de elice, adică __ __ CT w unde simbolurile au semnificafiile indicate mai sus. Randamentul e cu atît mai bun, cu cît turafia şi diametrul elicei sînt mai mici. Din această cauză se introduce un demultiplicator (reductor) între elice şi arborele motor; obişnuit, îl««Ri0>73- iar cu demultiplicator, După pasul elicei de a v i o n, se deosebesc: Elice cu pas fix: Elice de avion la care intradosul fiecărei pale face parte dintr-un elicoid drept. Pasul relativ al elicei poate fi constant de-a lungul palei sau regresiv spre vîrful acesteia, în ultimul caz pasul fiind diferit de la o secfiune a palei la alta. Aceste elice, cari în general sînt de lemn (v. fig. II), nu pot fi folosite la avioane de mare vitesă. Elice cu pas reglabil: Elice de avion la care palele se pot roti în jurul axei piciorului lor, la sol, pentru a se modifica incidenfa lor (v. fig. IV). Modificarea unghiului de incidenţă IV. Elice cu pas reglabil (cu acţionare mecanică). I) volan de manevră; 2) arbore de comandă; 3) pinion de comandă; 4) manşon comandat, dinfat la exterior şi filetat Ia interior; 5) biefetă de comandă a palei; 6) bulon mişcat de bieletă; 7) platou de fixare a palei; 8) arborele central al palei; 9) buloane de fixare a palei la platou; 10) traversă de ancorare; II) piesă de fixare a palierului cu bile, culisantă pe pana fixată pe arbore; 12) palier cu bile; 13) tub filetat la exterior; 14) arbore motor. e necesară, fiindcă puterea utilă, forfa de tracfiune şi randamentul elicei depind de vitesa efectivă de propulsiune. Ea se obfine folosind bielete, pinioane conice, şuruburi fără fine sau cremaliere. Reglarea se efectuează manual sau automat. Vitesa efectivă de deplasare creşte cu cît unghiul de incidenţă scade (v. fig. II/). Dacă pala e fixă în butuc, unghiul de incidenţă minim corespunde vitesei de regim. Diferitele regimuri de zbor reclamă unghiuri de incidenţă corespunzătoare; deci pasul trebuie redus ori de cîte ori e necesar să se realizeze o forţă de tracţiune mai mare. Astfel devin posibile atît reducerea duratei de decolare şi a lungimii pistei de decolare, cît şi mărirea încărcăturii şi a cantităţii Elice eoliana 193 Elice navală de combustibil, adică se măreşte raza de acfiune a avionului; de asemenea se poate reduce durata de ascensiune şi se măreşte securitatea în cazul pierderii de vitesă. Elice cu pas variabil: Elice de avion la care palele se pot roti în jurul axei piciorului lor, în zbor, pentru a se modifica incidenţa lor. Palele sînt ancorate în butuc, iar acţionarea lor poate fi mecanică, hidraulică, electrică, pneumatică sau prin mulihet (v. şl sub Grup motopropulsor). Varierea în zbor a unghiului de incidenţă al palelor, astfel încît să se obţină un pas mic la urcare şi un pas mare la zborul orizontal cu vitesă mare, e necesară pentru ca elicea să aibă un randament optim în aceste două regimuri extreme de funcţionare. Se folosesc: elice cu dublu-pas (simplu efect), la care pala poate lua numai două pozifii, corespunzînd incidentelor maximă (pas mare) şi minimă (pas mic); elice cu multipas (dublu efect), la care pala poate lua orice pozifie, între incidenfa maximă şi cea minimă. Aceste elice sînt de obicei metalice şi rareori cu pale de lemn. Reglarea unghiului de incidenţă al palei se efectuează în general automat, printr-un regulator centrifug, care acţionează prin relee electromagnetice asupra mecanismului de acţionare a palelor. După numărul de elice cu aceeaşi axă de rotafie, se deosebesc: Elice individuală: Elice unică, cuplată cu arborele unui motor, în general prin intermediul unuia sau a două demultiplicatoare. Reducerea vitesei e mai mică la decolare şi mai mare la mersul în regim, pentru a se reduce numărul Mach la extremitatea palei, astfel încît vitesa extremităţi acesteia să nu depăşească vitesa sunetului. Elicele cu două demultiplicatoare se numesc elice cu două vitese. Elice coaxiale: Sistem de două elice montate pe doi arbori coaxiali, Jtmbii arbori fiind antrenaţi de un singur motor sau fiecare arbore fiind antrenat de cîte un motor. Aceste elice se numesc interdependente (legate) sau independente, după cum sînt antrenate de unu sau de două motoare; elicele independente ameliorează securitatea în zbor, deoarece cînd se defectează unul dintre motoare se pune elicea motorului defectat „în drapel", dar randamentul elicei în funcţiune scade, din cauza celei „în drapel". La elicele coaxiale, cari pot fi contrarotative sau în tandem, reductorul de vitesă e mult mai complicat, ceea ce constituie un dezavantaj. Elicele contrarotative sînt coaxiale şi se rotesc în sensuri contrare, astfel încît cuplul de răsturnare se reduce. La elicele contrarotative antrenate de un singur motor, o elice e calată pe arbore şi a doua e calată pe un tub coaxial cu arborele, antrenat printr-un angrenaj (v. fig. V). In general, elicele con-trarotative se folosesc pentru a reduce diametrul elicei, cînd vitesa tangenţială a extremităţilor acesteia atinge vitesa sunetului. Elicele in tandem sînt coaxiale şi cuplate cu două motoare în tandem, una fiind situată în fafa primului motor, iar cealaltă, în spatele celui de al doilea motor. Elicele în tandem prezintă avantajul că au un randament superior celui al unei singure elice, la aceeaşi tracţiune, V. Elice contrarotative. 1) arborele motorului; 2) reducfor (demultiplicator); 3) arborele elicei dinainte; 4 şi 5) angrenaje pentru elicea dinapoi; 6) tub coaxial cu arborele elicei dinainte; 7) elicea dinapoi; 8) elicea dinainte. deoarece elicea din aval foloseşte o parte din energia curentului torsionai al elicei din amonte. După funcfiunea pe care o îndeplinesc, se deosebesc: Elice tractivă: Elice situată în fafa motorului, a cărei forfă de propulsiune produce un efect de tractare, în sensul de mişcare al avionului. Elicele obişnuite de avion sînt tractive. Elice împingătoare: Elice situată în urma motorului, a cărei forţă de propulsiune produce un efect de împingere, în sensul de mişcare al avionului. Sin. (impropriu) Elice propulsoare. Elice parţială: Elice care e activă numai pe o porfiune de pală, restui palei, dinspre butuc, fiind inactiv.. Acesta e cazul general al elicelor obişnuite de avion, cu butucul carenat sau necarenat. Elice-frînă: Elice a cărei tracfiune e negativă, adică orientată în sens contrar mişcării avionului, astfel încît poate să absoarbă energia cinetică a vehiculului pe care e montată. Orice elice cu pas variabil poate deveni, în anumite pozifii ale palelor, o elice-frînă. Elice intubată: Elice dispusă într-un fub coaxial, ceea ce îi asigură o îmbunătăţire a randamentului, la turafii înalte. Această elice e folosită în ultimul timp, de exemplu, la grupuri turbopropulsoare. Rotor aerodinamic: Elice portantă folosită Ia aeronave fără aripi, care asigură fie numai sustentafia acestora (de ex. Ia autogire), fie sustentafia şi propulsiu- P' nea (de ex. la elicoptere). Rotorul, a cărui axă poate face un unghi relativ mic şi reglabil fafă de axa de girafie a aeronavei (v. fig. VI), produce o forfă orientată în această direcfie, care permite decolarea sau aterisarea aproape la verticală. Caracteristicile importante ale rotorului, ca şi cele ale elicei propulsoare, sînt diametrul şi turafia. Rotorul, constituit dintr-un butuc şi 2—5 pale, suportă o încărcare pînă la circa 20 kgf/m2. Palele pot fi de lemn, metalice sau mixte, avînd de regulă formă dreptunghiulară, trapezoidală sau combinată; legătura dintre butuc şi pale trebuie să fie realizată astfel, încît să permită varierea incidenfei palelor în timpul zborului aeronavei. După felul asamblării butucului elicei pe arbore şi a palelor în butuc, se deosebesc: rotor cu pale articulate, avînd butucul calat pe arbore şi palele articulate pe butuc, prin articulafii orizontale, verticale şi axiale; rotor cu pale semirigide, avînd butucul articulat cardanic pe arbore şi palele asamblate în butuc numai prin articulafii axiale; rotor cu pale rigide, avînd butucul calat pe arbore şi palele asamblate în butuc numai prin articulafii axiale. Rotoarele cu pale articulate au de obicei trei pale, deoarece dacă au numai două pale produc vibrafii mai mari, iar rotoarele cu pale semirigide se construiesc de obicei cu două pale. V. şl sub Grup motopropulsor. î. ~ eoliană. V. sub Motor eolian. 2. ~ navală. Nav.: Elice care, prin rotirea ei în apă, asigură propulsiunea unei nave. E cel mai răspîndit sistem de VI. Orientarea axei de rofafie a el/cei, la autogir şi la elicopter, a) autogir, cu axa înclinată înapoi; b) elicopter, cu axa înclinată înainte; s) sensul de înaintare; P) forfă verticală de susfentafie (portanfă); T) forfă orizontală de înaintare (tracfiune). Elice navala 194 Elice navală /. Elice navale cu pale de diferite forme. propulsiune navală, fiind constituit din 2—5 (rareori 6) pale egale, dispuse simetric în jurul butucului (v. fig. I). Sensul de rotafie al elicei se referă la mersul înainte al navei, fiind I a dreapta în sensul acelor unui ceasornic şi invers, la stînga. Navele pot avea 1—4 elice, numărul acestora depinzînd de: randamentul elicei, forma pupei, calităfile evolutive impuse navei, puterea maximă pe arbore şi siguranfa funcfionării. Suprafaţa unei pale, care Ia mersul înainte a navei preia presiunea reacfiunii curentului apei, se numeşte fafa palei (suprafafa activă, suprafafa de presiune, suprafafa conducătoare) sau intrados şi e o porfiu-ne dintr-o suprafafă elicoidală generată de un segment de dreaptă (sau de linie curbă) normală sau înclinată pe axa elicei, avînd ca directoare o elice geometrică cu pas constant sau variabil. Suprafafa opusă, numită dosul palei (suprafafa de aspirafie) sau extra-dos, prezintă o convexitate care asigură grosimea palei. Muchia cu care pala, la mersul înainte, despică apa, se numeşte muchia de intrare (de atac sau conducătoare), iar muchia opusă, muchia de ieşire (de fugă sau condusă). Elicele se montează în general la pupa navei, pe arborele port-elice; unele spărgătoare de gheafă şi ferry-boat-uri au elicea la proră. La navele cu mai multe elice, elicele simetrice fafă de planul longitudinal de simetrie al navei au sensuri contrare de rotafie (în general, la mersul înainte, sensul de rotafie e în afară), pentru a se anula abaterea prorei în sensul contrar celui de rotafie, datorită momentului de rotafie al elicei (abaterile necompensate se corectează cu ajutorul cîrmei). Unele elice produc, afară de zgomotul acţiunii palelor asupra apei, un zgomot datorit unor vibrafii complexe („cîn-tarea elicei"); acestea se numesc elice cîntătoare. Elementele caracteristice geometrice şi mecanice ale elicei navale, în baza cărora se face alegerea acesteia, sînt următoarele: Diametrul elicei: Diametrul cercului care frece prin vîrful palelor, avînd centrul pe axa butucului. Se determină în func}iune de puterea transmisă, de turafie— respectiv de vitesa periferică —, de pescaj, de distanfele la părfile înconjurătoare ale corpului navei. Reducerea diametrului se poate obfine prin sporirea numărului de pale, în limite în cari nu intervin o scădere sensibilă a randamentului şi creşterea pericolului de cavitafie. Pasul elicei: El coincide cu pasul elicei geometrice, cînd directoarea fefei e o elice cu pas constant. Cînd pasul variază pe fafa palei de la muchia de intrare către cea de ieşire, se numeşte pas variabil axial, iar cînd variază de la butuc către vîrful palei se numeşte pas variabil radial. Variafia pasului se alege după o lege de creştere sau descreştere oarecare. Întrucît dosul palei are, în general, un pas diferit de al fefei, depinzînd de profilul palei, elicea nu se comportă ca o elice ideală (fără grosime), elicei materiale cores-punzîndu-i un pas diferit de cel nominal, numit pas virtual. în cazul pasului constant, desfăşuratele în plan ale elicelor geometrice rezultate din intersecfiunea suprafefeielicoidalea palei cu cilindrii coaxiali de diferifi diametri sînt ipotenuzele unor triunghiuri dreptunghiuri, avînd înălţimile egale cu pasul H şi bazele egale cu cir-cumferenfele cercurilor cilindrilor (v. fig. II). Unghiul a pentru care H tga =----- reprezintă un- II* Desfăşurata în plan a unei elice cu pas ^ constant. ghiul pasului.încazul pa- H) pasul elicei; a) unghiurile pasului; sului variabil, ipotenuza ndr--nd6, nD) lungimile circumferenfelor ci-reprezentind desfaşurata lindrilor coaxiali avînd diamefrii dr -d6l D. elicei geometrice de pe cilindrul cu diametrul O e înlocuită cu o linie curbă, generată ca înfăşurată a ipotenuzelor triunghiurilor rezultate din desfăşuratele elicelor geometrice ale diverselor puncte ale palei. Raportul H/D, numit raportul pasului, constituie o mărime caracteristică a a elicei navale şi are valorile 0,6—1,5. Profilurile palei: Ele reprezintă conturele secfiunilor, desfăşurate în plan, ale palei cu cilindri coaxiali de diametri diferifi, şi cari pot avea diverse forme (v. fig. III), pe o aceeaşi pală putîn-du-se întîlni profiluri de tipuri diferite (v. fig. /V). Raporturile: UD> sJDvsJLs]ni mărimi caracteristice coardelor profilurilor, tucului şi D diametrul elicei). IV. Reprezentarea convenţională a palei. a) secţiune longitudinală prin pală în dreptul grosimilor maxime ale profilurilor; b) desfăşurata în plan a palei; 0,2 r--. 1,0 r) razele corespunzătoare profilurilor palei, exprimate în fracţiuni din raza maximă r a palei; d^) dia- i III. Diverse forme de profiluri de pală. a, b, e, f) segment de cerc; c, g) biconvex; d, h) concav-convex; /', j, k) aerodinamice; I) pentru elice de manevrare. ale palei (lm fiind lungimea medie a se grosimea palei măsurată pe axa bu- metrul butucului în dreptul racordului cu fafa palei; se) grosimea palei măsurată pe axa butucului; s) grosimile maxime ale profilurilor palei; V^) variafia radială a pasului, exprimată în % ^1° pasul H. Elice navală 195 Elice navală r Palele elicei pot fi fixe fafă de butuc sau pot fi reglabile (cu orientare variabilă) între anumite limite (v. Elice cu pale reglabile). Suprafafa proiectată şi suprafafa desfăşurată a elicei, respectiv aria Fp a suprafefelor obţinute prin proiectarea conturelor palelor pe un plan paralel cu planul transversal al navei, şi aria Fa obfinută prin desfăşurarea în plan a fefelor palelor. Raporturile Fp/F şi FJF, unde F e aria cercului circumscris elicei, numit discul elicei, se numesc, respectiv, raportul suprafefei proiectate şi raportul suprafefei desfăşurate FJF, şi influenţează prin valoarea lor, care poate varia între 0,6 şi 1,5, randamentul elicei, periodul apariţiei cavitafiei, capacitatea de oprire a navei la schimbarea mersului înapoi. Alunecarea aparentă a elicei; e numită şi recul aparent, şi reprezintă raportul dintre alunecarea absolută aparentă — definită prin diferenfa dintre vitesa teoretică propulsivă a elicei cu pasul H la turafia n şi vitesa V a navei — şi vitesa teoretică a elicei, şi anume nH — V S* nH 1 acest raport poate lua uneori valori negative. Alunecarea reală sau nominală a elicei; e numită şi recul real care reprezintă raportul dintre alunecarea absolută reală, definită prin diferenfa dintre vitesa teoretică propulsivă a elicei şi vitesa Ve a curentului de apă perturbat de prezenfa navei, în care lucrează elicea, şi anume nH~Ve S'~ nH Alunecarea reală e totdeauna mai mare decît cea aparentă şi nu poate deveni negativă. Valorile sale optime variază între 15 şi 20%, Siajul elicei: Vitesa apei antrenate în urma navei de mişcarea de înaintare a acesteia, definită de diferenfa V — Ve, unde Ve =-----—— V V. Reprezentarea grafică a corelaţiei se numeşte coeficient de siaj. dintre parametrii n-H; V; ve; sa; Sr între alunecarea aparentă sa, al unei ellce navale, alunecarea reală şi i|> există nJ H> P"ul '"“'î r V) vitesa navei; Ve) vitesa curentului corelafia 1 -\i) =------- (v. fig. de apă perturbat de prezenta navei, 1 — S în care lucrează elicea; sa) aluneca- V). Siajul reprezintă, în calculul rea aparentă a elicei; Sr) alunecarea elicelor, elementul pozitiv al reală a e'icei; i|>) siajul elicei, prezenfei corpului. S u c f i u n e a elicei: Fenomenul de aspirare a navei de către elice, reprezentat prin mărirea rezistentei la înaintare a navei (Wq), datorită perturbării de către elice a cîmpului de curent din jurul acesteia. Sucfiunea se exprimă ca o fracţiune din împingere: S^Wo + BS, unde 0 e coeficientul de sucfiune şi indică efectul negativ al prezenfei elicei. f- nH L_ v V nH —«h Momentul motor al elicei: cuplul motor necesar pentru a menfine elicea la turafia n, cînd lucrează într-un curent cu vitesa Ve. Se exprimă prin relafia M~Q*D5’n2'Km , în care KMe o funcfiune adimensională (KM — ţ (A.)), X~Ve/nD e gradul de înaintare al elicei, q e densitatea apei, D e diametrul elicei. KM ~~^jy^se numeşte coeficientul momentului elicei. împingerea elicei, Forfa dezvoltată de elice datorită momentului motor. Se exprimă prin relafia S = gD4n2Ks , unde Ks~f(X) e coeficientul împingerii elicei. Uneori împingerea se mai exprimă şi sub forma s=eD*vjcs, unde Cs e coeficientul de încărcare a împingerii, exprimat prin CS = KS/X2. Randamentul elicei: Raportul dintre puterea utilă şi puterea primită de elice, SVe KS ^ 2 nnM K M _X_ 2 jt Randamentul ansamblului e/ice-corp sau randamentul propulsiv: Raporiul £=■ W0V 1 -6 2 k nM P 1 — *i|> unde Wq e rezistenfa la înaintare a navei, V e vitesa navei, M e momentul motor, e randamentul elicei, 0 e coeficientul de sucfiune şi ap e coeficientul de siaj. Determinarea parametrilor geometrici şi a caracteristicilor mecanice optime în raport cu datele constructive ale corpului navei, ale agregatului motor şi ale regimului de navigafie se face prin: folosirea de date empirice deduse din probele de vitesă a navelor, culese în timpul exploatării lor; aplicarea principiului similitudinii mecanice (metoda cea mai utilizată în prezent), folosind rezultatele obfinute prin încercări sistematice în basine speciale asupra modelelor la scară redusă de familii de elice şi cari au fost prelucrate şi puse sub formă de diagrame de corelafie a mărimilor caracteristice (cele ma| multe dintre tipurile de diagrame prezintă corelafiile dintre KMt Ks şi X pentru familii de modele avînd ca parametru raportuj pas/diametru) (v. fig. VI); calculul bazat pe aplicarea teoriei turbulenfei la aripa portantă, şi anume cunoscînd vitesa apei la intrarea în cercul elicei, turafia, împingerea sau puterea la elice, diametrul elicei şi pescajul în dreptul axelor elicei, se pot determina caracteristicile profilurilor şi conturului palelor, din cari rezultă pasul şi randamentul (metoda permite construirea elicelor în cazurile în cari nu e posibilă alegerea unei serii de elice dintr-o familie de modele, cum şi determinarea elicelor cu randament optim). Materialele utilizate în construcţia elicelor navale sînt: fonta, ofelul carbon şi otelurile aliate de construcfie, ofelurile speciale, bronzurile de staniu, mangan sau aluminiu, alămurile simple sau speciale, metalul Monel. Materialul se alege în funcfiune de felul navei, de regimul de funcţionare al elicei (vitesă periferică, solicitări, cavitaţie), cum şi de factorii tehnico-economici de fabricaţie şi exploatare (de ex. durata de serviciu al unei elice de alamă specială— lipsită de cavitaţie — e de 20 de ani, iar a uneia de oţel carbon, de 2--3 ani). Elicele navale se fabrică, în general, prin turnare, cu palele monobloc cu butucul sau asamblate cu acesta prin şuruburi 13* Elice confrarofative 196 Elicei, cavifafia ~ prizoniere. Se realizează uneori şi în execufie sudată — cu pale de table curbate şi sudate electric pe butuc — sau din mase plastice. # 0f09 0,08 0,07' 0,06 0,05 0,01 0,03 0,02 0,01 0 % o 0,1 o/ qs qv tp o,6**ijlo^o^io^p {2!,3 (ijs 1.6 V % VI. Diagrame ale coeficienţilor caracteristici ai unei familii de elice navale. K$) coeficientul împingerii elicei; Kcoeficientul momentului motor al elicei; rjp) randamentul elicei; X) gradul de înaintare al elicei; diagra- mele valorilor coeficienţilor de împingere pentru elice cu raportul H/D — =0,6; 0,8; 1,0;. 1,2; 1,4; diagramele valorilor coeficienţilor de moment pentru elice cu aceleaşi valori ale raportului H/D; p5) diagra- mele valorilor randamentului pentru elice cu aceleaşi valori ale raportului H/D. Prelucrarea mecanică a palelor elicelor comportă finisarea fefelor palelor, manual sau prin frezare la maşini-unelte speciale, echipate cu dispozitive cinematice /| \^7 sau de copiat. Elicele se echilibrează static şi dinamic. Se mai deosebesc următoarele tipuri caracteristice: Elice cu inel: Elice echipată, din turnare sau prin sudare, cu o duză inelară cu secfiune profilată, VII. Elice navală cu inel. I) pala; 2) butuc; 3) inel. fixată între pale la 0,5—0,6 din raza elicei şi avînd extradosul profilului spre exterior (v. fig. VII). Se realizează astfel o suc-}iune negativă a duzei care descarcă elicea şi un eontracurent în ex-teriorul duzei, care conduce Ia o îmbunătăfire a propulsiunii; legătura dintre pale contribuie la înlăturarea vibrafiilor. Elice cu pale reg I a b ile : Elice la care se poate varia, în serviciu, pasul palelor, prin rotirea acestora în anumite limite, permi-fînd astfel adaptarea elicei lacon- VIII. Elice marină cu pale reglabile şi reversibile, cu comandă mecanică. 1) butucul elicei; 2) pală orientabilă şi reversibilă; 3) arborele elicei (tubular); 4) arborele inferior de comandă a palelor; 5) şurubu/ de comandă a palelor; 6) roată elicoidală de comandă a palelor; 7) tijă de comandă a palelor; 8) palier de presiune cu role; 9) reductor de vitesă; 10) disc de cuplare cu motorul; 11) cutia reductorului, în baie de ulei; 12) rezervor de ulei pentru ungerea mecanismului reductor de vitesă şi schimbător de orientare a palelor. difiile variabile de navigaţie (v. fig. VIII). Manevrarea palelor se face de la distanfă (de la comanda navei), printr-un mecanism de transmisiune situat la comandă sau în compartimentul maşinii şi un dispozitiv servomotor de acfionare simultană asupra palelor, montat în butucul elicei, acfionat mecanic, hidraulic sau electric, şi printr-un servomotor montat în conul butucului sau în interiorul navei. Prin orientarea palelor, respectiv prin schimbarea pasului în timpul mersului, se obfin următoarele avantaje: variafia vitesei navei fără modificarea turafiei maşinii, respectiv cu menfinerea unui moment constant al maşinii la diferite vitese şi stări ale mării (valuri, hulă, etc.), la mărirea rezistenfei la înaintare a navei (datorită vegetafiei depuse pe corp, etc.); evitarea vibrafiilor critice; schimbarea mersului de la comandă şi reducerea cu 1/3 a timpului necesar pentru ca nava „să prindă înapoi", fără să fie necesară schimbarea sensului de rotafie al maşinii, permifînd astfel folosirea, ca rgaşini de propulsiune, a turbinelor cu gaz şi a motoarelor cu piston cu turafie înaltă. Dezavantajele sînt următoarele: butucul elicei e mai mare decît cel uzual; randament mai mic la variafia pasului, deoarece diferenfierea înclinărilor secţiunilor de-a lungul palei alese în vederea obfinerii randamentului maxim, la regimul normal de navigafie, se schimbă în urma rotirii tuturor secfiunilor palei de acelaşi unghi (modificarea relativă a înclinării secfiunilor dinspre vîrf, mai pufin înclinate, e mai mare decît a celor dinspre butuc); folosirea de materiale speciale pentru butuc; reparafie dificilă; solicitări mari asupra palelor în mers şi în special la schimbarea de direcţie; dificultăfi la montarea mecanismului de acfionare a palelor. Folosirea elicei cu pale reglabile e indicată în special la navele cu regimuri de serviciu şi încărcare diferite, cum sînt remorcherele, spărgătoarele de gheafă, tancurile, cargourile, navele de pescuit, navele pentru navigafie interioară; navele uşoare militare (vedete), anumite submarine penfru,puteri pînă la 10 000---12 000 CP. Sin. Elice reversibilă. î. Elice confrarotafive. Nav.: Ansamblu de două elice montate pe acelaşi ax port-elice, avînd sensuri de rotafie contrare. Se foloseşte uneori ca solufie pentru reducerea — cu menfinerea randamentului optim — a diametrului unei elice, cerută de condifii speciale de navigafie (fluvială). 2. Elice „în drapel". Av.: Pozifie a palelor elicei unui avion, în care aceasta are rezistenfă minimă la înaintare, în direcfia de zbor. Palele se pun „în drapel", cînd motorul e scos din funcfiune, pentru ca elicea să nu intre sub acfiunea curentului în regim de autorotafie, care ar provoca deteriorarea motorului. De altă parte, la un avion bimotor cu un singur motor în funcfiune, nepu-nerea elicei „în drapel" produce o forfă de rezistentă care tinde să roteascăavionulşî mai mult în jurul axei de girafie, ceea ce reclamă corectarea permanentă a direcfiei de zbor. s. Elicei, ca-vifafia Nav.: Fenomen care a-pare la suprafafa unei elice care funcfioaează la un regim corespunzător anumitor regiuni ale cîmpului de vitese, în care presiunea apei scade pînă la presiunea de vaporizare, ca urmare a alterării omogeneităfii scurgerii, datorită vaporizării. Cavitafia are ca efect creşterea turafiei, ca urmare a micşorării împingerii şi momentului elicei, însoţite Elîcoid 197 Elicoidală, antenă de reducerea randamentului, cum şi eroziunea suprafefelor, vibrafii în pale şi chiar ruperea acestora. Fenomenul se poate produce în trei forme diferite: pe dosul palei, începînd de la muchia de intrare; pe dosul palei, începînd de la mijlocul profilului; pe fata palei, începînd de la muchia de intrare. Pe dosul palei, de la muchia de intrare, fenomenul de cavitafie se amplifică progresiv, trecînd la forma de la mijlocul profilului; cînd fenomenul începe la mijlocul profilului, se poate produce în aceiaşi timp şi cavitafie pe fafa palei. Factorii cari influenfează aparifia fenomenului cavitafiei sînt următorii: forma şi grosimea profilurilor palei, gradul de precizie al prelucrării elicei şi al calităfii suprafefei, raportul suprafefelor, numărul aripilor, raportul pas/diametru, variafia pasului. Diverse formule şi diagrame experimentale, referitoare la corelafia dintre aceşti factori şi regimurile de funcfionare ale elicei, permit să se determine, la calculul parametrilor elicei, condifii Ie de înlăturare a fenomenului cavitafiei. i. Elicoid, pl. elicoide. Geom.: Suprafafa generată de o curbă rigidă supusă unei mişcări elicoidale. în raport cu un reper cartesian rectangular Oxyz, ales astfel încît Oz să fie axa mişcării -elicoidale, traiectoria unui punct Mq (*o , yo, zq) într-o astfel de mişcare e reprezentată de ecuafiile: d) = *0 cos u — yo sin u\ *0 sin u + yQ cos u\ ZQ+hu, h fiind pasul redus al mişcării (v. sub Elice). Fiind dată o curbă (C): x = x{v), y=y(v), z = z{v), ecuafiile suprafefei elicoidale generate de această curbă sînt: x = x (v) cos u — y (z;) sin u\ (2) 1 y = x (v) sin u-\-y (v) cos u\ z — z (v) + hu. Secfiunile plane ale suprafefei prin plane cari confin axa mişcării sînt figuri egale. Dacă se ia drept curbă generatoare a suprafefei secfiu* nea plană prin planul xOz, de exemplu: x — v, y — 0, z = (p(4 ecuafiile elicoidului iau forma: (3) I X — V COS H, . y = v sin u, { z = cp (v)-\-hu. în cazul în care curba (C) e o linie dreaptă, suprafafa-se numeşte elicoid r i g I a f. Dacă dreapta generatoare e incidenţă cu axa Oz şi nu e paralelă cu planul xOy, se poate lua în pozifia inifială XQ = av, yo=0, zq=v. Elicoidul respectiv (4) x = av cos u, y — av sin u, z — v-\-hu, se numeşte elicoid r i g I a t oblic. Elicoidul riglat oblic intersectează un plan perpendicular pe axa mişcării după o spirală a lui Arhimede. Dacă dreapta generatoare e incidenţă cu axa şi e perpendiculară pe ea, suprafafa e un conoid şi se numeşte elicoid riglat plan director, (5) drept sau elicoid riglat fiind reprezentat de ecuafiile x — v cos u, y — vs\nu, Elicele z; = const. sînt traiectorii ortogonale ale generatoarelor. Curba de intersecfiune a elicoidului riglat cu plan director cu un cilindru de rotafie care confine axa Oz x2-\-y2—2 ay = 0 e o elice circulară (v. sub Elice 1). Mulfimea tangentelor unei elice circulare x=a cos u, y=zas\r\u, z = hu formează o suprafafă riglată desfăşurabilă r x=a (cos u — v sin#), y = a (si n u + v cos u), z — h (ti4-v), numită elicoid desfăşurabil. Secţiunea acestei supra-fefe prin planul xOy e evolventa cercului de secfiune a cilindrului elicei circulare r x = a (cos #-f u sin u), y=a (sin u — u cos u), 2 = 0. Dacă curba generatoare (C) e un cerc, suprafafa se numeşte elicoid ciclic. Elicoidul ciclic generat de un cerc situat într-un plan perpendicular pe axa mişcării elicoidale se numeşte colonna torsa. Dacă cercul generator e situat într-un plan care confine axa mişcării, elicoidul respectiv se numeşte şurubul lui Saint-Gilles. 2. Elicoidală, antenă Te/c.: Antenă constituită dintr-un conductor răsucit în formă de elice circulară dreaptă şi alimentat printr-un cablu coaxial al cărui conductor exterior e legat la un reflector plan, normal pe axa elicei (v. fig. /). Antena elicoidală e folosită de obicei în gama undelor deci-metrice şi centimetrice. Dacă se notează cu S pasul elicei, cu D diametrul şi cu L lungimea unei spire, iar v=pc, respectiv c, sînt vitesele de propagare ale undei de-a lungul conductorului, respectiv în vid, pentru ca punctele de pe aceeaşi generatoare să dea în direcţia axei elicei cîmpuri în fază,-trebuie ca L=p (S+l). De altă parte, L = ^k2D2+S2, iar pm relafii,

z-=0, i— 1,2,—,rc-ra, în cari nu mai figurează variabilele xi şi cari reprezintă condifiile de compatibilitate ale celor n relafii, qp£-=0. 4. Eliminare, reacfii de Chim.: Reacfii în cari se elimină doi atomi sau două grupări de atomi dintr-o moleculă, fără ca aceştia să fie înlocuifi de alfi atomi sau de alte grupări de atomi. De cele mai multe ori, reacfiile de eliminare 6e produc la atomi vecini cari, după reacfie, sînt unifi prin legături multiple: X—Cft I I ( X, -YJ =C . I Reacfia exemplificată e o „eliminare (3", pe cînd eliminarea unui halogen şi a unui atom de hidrogen situafi la acelaşi atom de carbon e o „eliminare a". Reacfii de eliminare |3 sînt: dehidro-halogenarea haloge-nurilor de alchil; deshidratarea alcoolilor; degradarea Hofmann a bazelor cuaternare de amoniu. Aceste reacfii de eliminare se pot produce fie unimolecular (Ei), fie bimolecular (E2). Reacfia de eliminare a apei din alcooli în prezenfa acizilor poate fi interpretată ca o reacjie de eliminare de tipul Ei: CH3— CH2OH-fH+ -* CH3—CH2+ + H20 i CH2=CH2-f H+ . Reacfia de degradare Hofmann a bazelor cuaternare de amoniu e o reacfie de tipul E2. în prezenfa bazelor tari se elimină un proton din pozifia (3 fafă de atomul de azot: HO-+CH3— CH2— N+(CH3)3 -> H20 + CH2==CH2-{-N(CH3)3. Cînd la azot sînt radicali alchilici cu număr mai mare de atomi de carbon, se formează olefina care are cel mai mic număr de substituenfi Ia atomii de carbon cari poartă dubla legătură. Reacfii de eliminare de tipul Ei sînt şi unele reacfii de cracare catalitică a hidrocarburilor în prezenfa catalizatorilor de tipul silicafilor de aluminiu [Si (Al)y04] xHy : kf R'—CH2—CH2—R [Si (Al)jy Oi]x Hjy R'—CH—CH2H-R + H2 rupere în |3 R'—CH = CH2 + R+ etc. Alte tipuri de reacfii de eliminare sînt eliminarea hidra-cizilor din combinafii de tipul R—CHCI—NH—R, R—CHCI —OH, R—CHCI—SH, etc., cari conduc la formarea de legături ^>C = N—, —C=N, N = N—, etc. 5. Eliminator, circuit ~ . Elf. V. Circuit eliminator, sub Circuit electric 2. e. Eliminator de rînduri, pl. eliminaioare de rînduri. Poligr. V. sub Linotip. 7. Elindă, pl. elinde. 1. Ut.: Grindă metalică, la anumite drage şi la excavatoarele cu mai multe cupe, care susfine lanful fără fine port-cupe. La drage, elinda e echipată cu două prisme (superioară şi inferioară) peste cari trece lanful port-cupe; capătul superior al elindei e articulat la turla dragei, iar capătul inferior, care e susfinut numai de cablurile unei macarale, poate fi coborît pînă la fundul apei, pentru a permite dragarea (v. şî sub Dragă cu cupe). La excavatoarele cu mai multe cupe, elinda e în general o ramă (cu lungimi pînă la 35 m şi mai mari) formată* din două părfi, cu zăbrele, articulate în două puncte în jurul cărora poate oscila în plan vertical. Deplasarea pe verticală a elindei se obfine cu ajutorul unor cabluri acfionate de trolii montate pe excavator. Datorită articulafiei inferioare, elinda poate ocupa diferite pozifii fafă de orizontală, adaptîndu-se astfel taluzului săpăturii, în timp ce vîrful elindei rămîne în pozifie orizontală, netezind fundul lucrării. La excavatoarele mici, vîrful netezitor al elindei poate lipsi, iar la unele excavatoare de construcfie specială cari se deplasează pe la partea inferioară a taluzului, porfiunea netezitoare se găseşte lîngă corpul maşinii (v. şî Excavator cu mai multe cupe, sub Excavator). 8. Elindă. 2. Ut.: Excavator cu cupe (v.). (Termen de şantier.) 9. Elinvar. Mefg.: Ofel bogat aliat cu nichel şi crom, din grupul invar, de obicei cu următoarea compozifie: mai pufin decît 0,4% C, 35—37% Ni, 8• ■ ■ 12% Cr şi restul fier. Uneori, pentru îmbunătăfirea capacităfii de prelucrare sau a unor proprietăţi mecanice, se mai adaugă 1—2% Mn sau 1*-2% Mn şi 4% W. Are coeficientul de dilatafie foarte mic (circa 2* 10-6) Ia temperaturi pînă la 100° şi modulul de elasticitate practic constant (14—15000 kgf/mm2) la temperaturi normale de lucru şi pînă Ia 100°. Se elaborează ca aliaj Fe-Ni-Cr, plecînd de Ia un fier aproape pur (fără S şi P). Elinvarul e întrebuinţat în construcfia unor instrumente şi aparate de înaltă precizie, la cari dilatafia e dăunătoare (de ex. instrumente de geodezie, arcuri şi pendule pentru ceasornice, diapazoane, etc.). Numele elinvar e o abreviafie a caracteristicii el(asticitate) invar(iabilă). 10. Elipsă, pl. elipse. Geom.: Conică (v.) proprie reală, cu direcfii asimptotice imaginare. Elipsa are un centru unic la distanfă finită şi cel pufin două axe de simetrie rectangulare, în raport cu reperul cartesian ortogonal format de centru şi de axele de simetrie, ecuafia elipsei are forma: v2 /y2 * ^+&-1=0' presupunînd ca Dacă a — b, curba are o mulţime infinită de axe de simetrie şi e un cerc. Dacă elipsa devine x2 + 2 y2~a2 Elipsa 203 Elipsă şi se numeşte elipsă ec hilateră. Punctele în cari axele de simetrie intersectează elipsa se numesc vîrfuri. Dreptele duse prin vîrfuri par lei cu axele de simetrie formează un dreptunghi cu laturile egale, respectiv cu 2 a, 2 bt şi numit dreptunghiul axelor. Punctele elipsei sînt toate interioare acestui dreptunghi (v. fig. I). Fafă de un reper polar avînd axa mare ca axă polară şi un focar ca pol, elipsa e reprezentată de ecuafia Dreapta polară a unui punct Mq (xq, ^o) din plan are ecuafia 1 -fe cos 0 Elipsa admite o familie cu un parametru de dia-metri conjugafi. Fafă de un reper cartesian format din doi diametri conjugafi, elipsa, e /. Elipsă. F,F’) focare; O) centru. A,A', B,B’) vîrfuri; reprezentată de o ecuafie de forma: 1=0, T2 2 a’, 2 b’ fiind lungimile diametrilor. Suma pătratelor a doi diametri conjugafi oarecari e constantă şi e egală cu suma pătratelor axelor de simetrie. în elipsă există doi diametri conjugafi egali. Ei sînt paraleli cu dreptele determinate de una dintre extremităfile axei mici cu cele două extremităfi ale axei mari. Tangenta la elipsă într-un punct Mq (xoi^o) ei e reprezentată de ecuaţia XXq yy o b2 Condifia necesară şi suficientă ca o dreaptă Hix-\-U2y-{-ug~0 să fie tangentă la elipsă e dată de relafia 4- b2u\ — u\ = 0, care constituie ecuafia tangenfială a elipsei. O elipsă admite două tangente paralele cu o dreaptă dată oarecare uix~hu2y = 0. Ecuafiile acestor tangente sînt: uix-\-u2y = £ ^Ja2u^ + b2ul, (i2=1), punctele de contact fiind extremităfi ale unui diametru. Tangentele duse la elipsă dintr-un punct M\ (xj, y\), care nu aparfine curbei, formează o conică singulară a cărei ecuafie e (b2xx 1 4* a2yy \ — a2b2)2 — — 4 ( b2x\ 4* a2y2 — a2b2) (b2x2 + a2y2 — a2b2) = 0. Tangentele sînt reale dacă b2x^ + a2y\—a2b2>0. Această inegalitate e caracteristică penfru punctele exterioare elipsei. Pentru punctele interioare e valabilă inegalitatea b2x\ -f + a2y\ — a2b2<0 şi, în acest caz, tangentele sînt imaginare. Mulfimea punctelor exterioare pentru cari tangentele la elipsă sînt rectangulare e situată pe cercul circumscris dreptunghiului axelor 4* y2 — a14-b2, numit cercul orfoptic sau cercul lui Monge. iar coordonatele polului Mq al unei drepte u\x + t4^y-\-u^=0 sînt a2u\ b2u2 *0=------—. ^0=----------— ■ ^3 ^3 Două drepte A (h , «2» uă)> *4» #3) se numesc drepte conjugate în raport cu elipsa, dacă fiecare dintre ele confine polul celeilalte. Condifia necesară şi suficientă ca două drepte să fie conjugate e dată de relafia a2u\ u J 4* b2u2u’2 — «3^3=0. Elipsa are două focare reale situate pe axa mare: (F c, 0), F’ ( —c, 0), cu c2 = d2 — b2, şi aceste puncte se obfin prin inter-secfiunea axei mari cu un cerc avînd centrul într-una dintre extremităfile axei mici şi raza egală cu a, lungimea semiaxei mari. Suma distanfelor de la un punct variabil al elipsei la cele două focare e constantă: MF+MF’ = 2 a, şi egală cu lungimea axei mari. Polara unui focar e perpendiculară pe axa mare şi se numeşte directoare. Ecuafiile celor două directoare ale elipsei sînt (A) cx — a2=0, (A') cx-ba2 = 0. Cercurile cari au centrele în focare şi razele egale cu axa mare (H (x-c)2 + y2 = 4a2 (P) (x-hc)2+y2=4 a2 se numesc cercuri directoare, Punctele elipsei sînt echidistante de focarul F şi de cercul director (P). O proprietate asemănătoare se constată pentru focarul Fr şi cercul director (r). Raportul distanfelor de la un punct al elipsei la unul dintre c focare şi Ia directoarea corespunzătoare e constant: e===~i ma> mic decît unitatea şi se numeşte excentricitatea elipsei. Proiecfiile ortogonale ale unui focar pe tangentele elipsei sînt situate pe un cerc concentric cu elipsa şi avînd ca diametru axa mare a curbei x2+y2=a2. El se numeşte cerc principal al elipsei. Ecuafia normalei la elipsă într-un punct Mq (xq, yo) e -^c*=0. a^x *0 yo Normala într-un punct M e bisectoarea unghiului care are vîrful în M şi ale cărui laturi confin focarele elipsei. Normala e tangentă înfăşurătoarei sale (evoluta elipsei) în punctul _c24 y=z — a* ' bA Evoluta e reprezentată de ecuafia (axfh -f {byfl 3 = (c2)2/a sau, sub forma rafională, [(ax)2 + (by)2 — c4]3-j-27 a2b2c*x2y2~Q[. O reprezentare parametrică a elipsei se obfine conside-rînd-o ca transformată afină a cercului său principal. Dacă M’(x',y') e un punctai cercului principal, punctul M de coordonate x = x', * . y—~y a Elipsa adiabatică 204 Elipsă de confact aparţine elipsei. Folosind reprezentarea parametrică a cercului x1 — a cos tt y' = as\r\t, t fiind unghiul M'Ox, se deduce reprezentarea parametrică a elipsei x = a cos t, y = bs\n t, unghiul t fiind numit anomalie excentrică (v.). Ecuafiile tangentei şi normalei devin, respectiv, x cos t , y sin t A - 4" —j-------1 =0, a b by ax cos t sin t Lungimea unui arc de elipsă e dată de Rectificarea se face cu ajutorul funcfiunilor eliptice. Pentru calculul aproximativ al lungimii elipsei se foloseşte dezvoltarea: 1J 0 ~e2 cos2 O1/2 d*■ cu ajutorul funcfiunik al lungimii elipsei se convergenfa seriei fiind cu atît mai rapidă cu cît 1 —e e mai mare. Prin substitufia cos t — u, lungimea elipsei e dată de integrala eliptică r-M 1-eV J-H _r V(1-«2)(1-e2«2)( Aria domeniului plan mărginit de elipsă e: A~itab. Curbura elipsei e P Q = b* ab( \ —e2 cos2 t)sh ' Două elipse cari au excentricităţi egale pot fi situate pe un acelaşi con de rotafie, astfel încît planele lor să fie paralele. Ele sînt deci curbe asemenea. Fiind dat un cilindru de rotafie, secfiunea plană printr-un pian oblic fafă de generatoare e o elipsă. Sferele înscrise în cilindru şi tangente planului au contact cu el în focarele elipsei. O elipsă dată poate fi situată pe un cilindru de rotafie dat, dacă axa mică a elipsei e egală cu diametrul cilindrului. Proiecfia ortogonală a unui cerc pe un plan care nu e paralel cu planul cercului e o elipsă. Descrierea mecanică a elipsei cu o trăsătură continuă se poate face, fie cu mecanisme (v. Elipsograf), fie folosind proprietatea focală a elipsei, fixînd în focarele F, F’ extremităţile unui fir flexibil, dar inextensibil, cu lungimea egală cu 2 a şi întinzînd firul printr-un vîrf M. în mişcarea punctului M astfel constrîns el descrie o elipsă. i. Elipsă adiabatică. Mec., Termot.: Curbă, în planul hodo-grafic al unei mişcări supersonice, care permite determinarea direcfiei tangentelor la caracteristici, într-un punct oarecare. Elipsa adiabatică are expresia v* 9 ' 9 ' pentru = ^0 unde p= — reprezintă ordonata punctului elipsei care se proiectează ortogonal într-unul dintre focare şi se numeşte parametrul elipsei. Elipsa se prezintă şî ca secfiune plană a anumitor suprafeţe. Astfel, fiind dat un con de rotafie, secfiunea plană a acestei suprafefe e o elipsă, dacă planul dus prin vîrful conului paralel cu planul de secfiune e exterior conului (v. fig. II). Există două sfere cari sînt înscrise în con şi sînt tangente planului de secfiune. Punctele de contact ale acestor sfere cu planul sînt focarele elipsei. Directoarele respective sînt dreptele comune planului secant şi planelor celor două cercuri de contact ale sferelor cu conul. Locul vîrfurilor conurilor de rotafie cari trec printr-o elipsă dată e o iperbolă ale cărei vîr-furi sînt focarele elipsei date, focarele ei fiind extremităfile axei mari, iar planul ei fiind perpendicular pe planul elipsei. Această curbă se numeşte focala elipsei. Axa fiecărui con e tangenta la iperbolă focală în punctul corespunzător. în care vx şi vy sînt componentele vitesei, c e vitesa critică a gazului, aQ e vitesa sunetului corespunzătoare gazului în repaus şi % e exponentul adiabatic. Această elipsă cu centrul în originea axelor din planul hodografic are proprietatea evidentă că raza vectoare a unui punct oarecare al ei are modulul egal cu modulul vitesei v. De asemenea, unghiul dintre raza vectoare şi axa mare a elipsei e chiar unghiul jx al lui Mach, ştiind că a 1 sin ii = — = v M unde a e vitesa sunetului şi M e numărul lui Mach (v. fig./). Pentru determinarea direcfiei tangentelor la caracteristici într-un punct oarecare, se consideră un punct P şi se trasează vectorul vitesă corespunzător. Apoi se construieşte elipsa adiabatică, cu centrul în punctul P v) vitese; y) unghiul lui Mach. genfelor la caracteristici, într-un punct oarecare. şi trecînd prin extremitatea Q a vectorului vitesă, ceea ce se poate realiza în două moduri (v. fig. II). în fiecare caz, unghiul dintre axa mare a elipsei şi vectorul vitesă e unghiul lui Mach, astfel încît tangentele la caracteristici îrw punctul P au direcfiile axelor mari ale celor două elipse. 2. Elipsă de contact. Rez. mat.: Curba închisă care limitează suprafafa de contact a două corpuri mărginite de suprafefe oarecari şi apăsate unul pe celălalt. Elipsă de inerfie 205 Elipsa de toleranţa Dacă cele două corpuri sînf constituite din acelaşi material, semiaxele acestei elipse sînt date de relafiile: O) *=«y 3P( 1-ţx2) E (k\-\-k\-bk2-\-k!,) în cari E e modulul de elasticitate longitudinală, \i e coeficientul de contracfiune transversală al lui Poisson, P e intensitatea totală a presiunii pe suprafafa de contact, k\,k[,k2,k^ sînt curburile principale ale celor două suprafeţe în punctul teoretic de contact, iar a şi (3 sînt coeficienţi spacificafi în tabloul de mai jos şi depind de un anumit unghi 0. Valorile coeficienfilor a şi |3 în funcfiune de unghiul 0 6° 3,778 2,731 2,397 2,136 1,926 0,408 0,493 0,530 0,567 0,604 1,754 1,611 1,486 1,378 1,284 0,641 0,678 0,717 0,759 0,802 6° 1,202 1,128 1,061 1,0000 0,846 0,8?3 0,944 1,000 Unghiul 0 e dat de relafia „ ■\J(kl-k\y + (k2-k2)2 + 2(k1-k'l)(k2~k'2)cos2cp W cos6=-----------------------*1+*Ţ+j6+*; - în care qp e unghiul format de planele principale de curbură ale celor două suprafefe. Volumul presiunilor are forma unui elipsoid, iar presiunea maximă în centrul elipsei de contact e dată de relafia - 3 P (3) Pmax- 2 Jiab' în cazul particular al contactului a două sfere sau a două corpuri mărginite de suprafefe de rotafie, elipsa de contact devine un cerc {k\ — k[=\jR\, a=(3 = 1,000) de rază 2=^=1 /R2] 0 = 90°, deci -V 3(1-^2)P R1R2 2E Ri + R2 3 P Pmax 2 R. (A PE2 «2 Dacă cele două suprafefe cari mărginesc corpurile în contact au concavităfile în aceeaşi parte (i?2>^i) (7) (T) r=t,my 'V p RlR2 E R2~Ri pm«=°.388 \/^2 R\R\ (8) (81) r=1,109 Pm*x=°-388 v' PE2 R2 ' Rezultatele de mai sus sînf valabile pentru corpurile perfect elastice şi sînt obfinute în cadrul ipotezelor teoriei lui H. Hertz privitoare la problema contactului a două corpuri. 1. Elipsă de inerfie. Mec., Rez. maf. V. Inerţie, elipsă de 2. Elipsă de împrăştiere. Tehn. mii.: Elipsă în planul care intersectează fasciculul de traiectorii ale proiectileloniifcase de o gură de foc (considerată în general pe sol) care înrcadrează punctele de impact ale proiectilelor respective, trase în condiţii egale. Are semiaxele în direcţie şi în bătaie egale cu patru abateri probabile în direcţie, respectiv în bătaie. Practic, toate proiectilele trase cad pe suprafaţa mărginită de această elipsă. s. Elipsă de tolerantă. Topog.: Aria eliptică în care se poate înscrie o eroare topografică, pentru a fi „admisibilă" (sau „toler.ată"). Obişnuit se construiesc (sau se calculează) astfel de elipse de toleranţe pentru punctele topografice determinate prin intersecţiuni sau prin drumuiri. — Elipsa de toleranţă pentru punctele de intersec-ţiune se construieşte în modul următor: Se consideră vizele AP şi BP de la puncte-le vechi A (xa, ya) şi B(xb< Yb) sPre punctul nou P şi orientările lor 9i şi 02 (v. fig. /). Se construiesc, la o scară potrivită, benzile de eroare admisibilă maximă cu lăţimea A<=2,5 Die-, e unde Di e lungimea vizei, în kilometri, e e eroarea medie pătratică admisă la măsurarea unghiurilor (sau, mai exact, precizia goniometrului folosit), în secunde, iar Construirea elipsei de foleranfă penfru puncteie de intersecfiune. (4) presiunea maximă fiind (5) Dacă cele două raze de curbură sînt egale (Ri = R2=R), (6) r= 1,109^ (60 = 0,388^ Q~6,37. Rezultă paralelogramul P11P21P31P41 numit paralelogram de eroare admisibilă, elipsa înscrisă fiind elipsa de toleranţă admisibilă. Dacă, după determinarea punctului P, el cade în interiorul acestei elipse, determinarea e admisibilă. în caz contrar, determinarea depăşeşte tolerantele admise. — Elipsa de toIeran{ă, în cazul drumuirilor (v. fig. II), se construieşte unind capetele A şi B printr-o dreaptă care se prelungeşte dincolo de capătul B. Penfru măsurarea Iun- ^2. gimifor şi, respectiv, a unghiu- în cazul contactului dintre un corp mărginit de o suprafaţă de rotaţie şi un plan \R\ = R , /?2= 00 ). relaţiile de mai sus devin: II. Consfruirea elipsei de fo/eranfă în cazul drumuirilor. rilor din drumuire, se ia pe direcţia AB o distanţă BP' = BP“ = = ±eroarea tolerată cumulată, la măsurarea lungimilor, şi BQ' = = BQ"=± eroarea totală tolerată la măsurarea unghiurilor. Dacă se uneşte A cu G' şi A cu Q" şi se ridică perpendiculare pe AB în punctele P' şi P", rezultă paralelogramul de eroare totală tolerată. Se reduce şt aici paralelogramul Ia elipsa înscrisă. Dacă în urma calculelor rezultă un punct B în Elipsa erorilor 206 Elipsă sferică rezultanta celor două admi- interiorul elipsei, eroarea A (care e erori elementare, de alungire şi de pivotare Et) e sibilă şi tolerată. V. şî Elipsa erorilor. 1. Elipsa erorilor. Topog.: Elipsa X2 y2 Â2 + ~B2~~ 1, obfinută în problema determinării coordonatelor unui punct din plan (x, y) prin măsurări, cînd se calculează erorile medii pătratice (v.) mx,niy referitoare la direcfiile axelor de coordonate respective. Pentru a calcula valorile acestor abateri relative şl la alte direcţii, dacă se exprimă abaterile sub forma m2x~ A2 cos2 9-fZ?2 sin2 0, A2 sin2 0-j-Z?2 cos2 0, unde A = mmax, B~mmin sînt constante şi 9 e unghiul polar fafă de direcjia axei x, curba reprezentativă a variatei mărimii m2 e elipsa erorilor. 2. Elipsă geodezică. Geom.: Curbă situată pe o suprafafă şi caracterizată de proprietatea că suma distanfelor geodezice de la un punct al ei la două curbe date (C), (C1) pe suprafafă e constantă. Astfel, dacă, dintr-un punct M al elipsei geodezice, se duc liniile geodezice perpendiculare pe curbele (C), (C1) şi se notează cu N,N' punctele de inter-secfiune a acestor normale geodezice cu cele două curbe, există relafia arc MN 4- arc MN' — const. Tangenta într-un punct M al elipsei geodezice e bisectoarea unghiului format de una dintre normalele geodezice şi de prelungirea celei-lalte. 3. Elipsă meridiană. Geod.; Secfiune a suprafeţei elipsoidului de referinţă (v.) cu un plan care trece prin axa polilor săi PnPs, sau, ceea ce e acelaşi lucru, cu un plan care confine axa mică a sa (P„PS, v. fig.). Ecuafia elipsei meridiane raportată Ia un sistem de axe de coordonate rectangulare cari coincid cu semiaxele sale (v. fig.) e a2 +*2 1-°- Coordonatele rectangulare ale punctului curent P pe elipsa meridiană în funcfiune de latitudinea cp sînt: a cos cp W ' y=- a( 1 — e2) sin qp__^V^ — e2 sin qp W W ir=Vi Relafia dintre grafică cp e: -el sin^ cp , latitudinea ■V- -b2 redusă şi latitudinea geo- tg^ = — *tgcp. Raza geocentrică g şi latitudinea geocentrică y au expresiile: g=V x2 + y2 şi tg ■ Relafiaţ dintre latitudinea geocentrică y şi latitudinea geografică cp e: tg y = (1 -e2) tg cp. Raza de curbură a elipsei meridiane într-un punct dat de latitudine geografică cp are expresia: w» Lungimea normalei în punctul de latitudine geografică cp e: N=— • W Raza medie de curbură Gauss, într-un punct de latitudine cp, e: W2 W2 are un rol important în Geodezie deoarece, cu cît el e mai aproape de 1, cu atît mai mult e permis ca, în punctul dat, elipsoidul de referinfă să fie considerat ca sferă de rază r, fără a se da loc la erori mari. 4. Elipsă sferică. Geom.: în sens restrîns, locul geometric al punctelor unei sfere, astfel încît suma distanfelor sferice la două puncte fixe ale sferei să fie constantă. Distanfa sferică dintre două puncte ale sferei e egală cu lungimea, mai mică decît jt, a arcului de cerc mare determinat de cele două puncte. Se raportează sfera la un reper format de cercul mare determinat de cele două puncte fixe F, F', numite focare, şi de cercul mare ortogonal care confine mijlocul O al cercului FF' (v. fig.). Un punct remarcabil B al elipsei sferice se obfine con- Elipsă sferică, struind triunghiul sferic isoscel FF'B, ale cărui laturi FB, F'B sînt egale cu a, jumătatea sumei constante FM + F'M=2a. Notînd OB= (3, ecuafia elipsei sferice e tg2Ş tg2î]=1 tg2a tg2(3 unde rj sînt coordonatele sferice ale unui punct M al curbei: OM' = §, M'M — r\. Dacă FF’ = 2 y, între a, P, y există relafia tg2 a — tg2 {3 tg2 y~- 1+tg2( Dacă axele rj sînt supuse restricţiei — 4*^, se consideră coordonatele x = tg §, j = tgr|. Punînd tga = b>c. Dacă a = b, elipsoidul e o suprafafă de rotafie, care poate fi obfinută prin rotafia elipsei meridiane y2 z2 ^ + ?—1=x = 0 în jurul axei Oz. Dacă a = b~c, elipsoidul e o sferă. Punctele de intersecfiune a suprafefei cu axele se numesc creştete sau vîrfuri (v. fig.). Planele duse prin vîrfuri paralel cu planele principale formează un paralelepiped cu dimensiunile 2 a, 2 b, 2 c, care confine în interiorul său toate punctele elipsoidului. Elipsoidul admite o mulfime infinită de sisteme triple de diametri conjugafi. Se obfine un astfel de sistem considerînd un punct arbitrar M pe suprafafă. Planul dia- iar coordonatele polului Mq al unui plan jt (u\, u2, u§, U4) sînt a2u\ b2u2 c2u% *0 ~ 1 y 0 1 Zq = • U4 Uţ U4 Două plane k(u\ , U2t u§, uţ), jt' (u\ , u2, u'z, u'4) se numesc conjugate dacă fiecare dintre ele confine polul celuilalt. Condifia necesară şi suficientă ca două plane să fie conjugate e dată de: a2uiuţ -f- b2U2U2 -h c2u§u§^ — 0. Printr-un punct P din spafiu trec, în general, trei plane şi numai trei, cari sînt simultan conjugate fafă de elipsoid şi perpendiculare unul pe altul. Ele formează un triedru principal în P. Aceste trei plane sînt planele principale ale conului circumscris elipsoidului din punctul P. Dacă P aparfine elipsoidului, una dintre cele trei muchii ale triedrului format de cele trei plane e normală la elipsoid în P, iar celelalte două sînt tangente în P, conjugate şi perpendiculare. Un punct F e un focar al elipsoidului, dacă există o mulfime infinită de triedre principale cu vîrful comun în acest punct. în acest caz, conul circumscris respectiv e un con de rotafie şi axa Iui e axa focală asociată focarului F. Focarele elipsoidului sînt distribuite pe trei conice situate în planele principale: 9 + b2 — a2 72 +- b2 — c 2 -1=0, 2 = 0 -1=0, x = 0 r-f- r — 1 =0, y — o c2 — b2 ’ a2-b* numite focalele elipsoidului. Dacă ^>^>c, focala din planul yOz e o elipsă imaginară, cea din planul xOy e o elipsă reală situată în întregime în interiorul elipsoidului şi ultima e o iperbolă. ‘Punctele acestei iperbole cari sînt exterioare elipsoidului formează locul vîrfurilor conurilor de rotafie reale circumscrise elipsoidului. Dintr-un punct dat ţ) se pot duce Ia un elipsoid şase normale, dintre cari cel pufin două sînt reale. Picioarele normalelor sînt la intersecfiunea elipsoidului cu curba: ~ <*2+t' y P+t' care e o cubică (cubica normalelor). Dacă secfiunea elipsoidului dintr-un plan e un cerc, planul se numeşte plan ciclic. Un elipsoid admite două familii cu un parametru de plane ciclice, fiecare familie fiind formată din plane pa/alele. Punctele elipsoidului în cari pianul tangent e paralel cu un plan ciclic se numesc puncte circulare. Elipsoidul are patru puncte circulare situate în planul principal perpendicular pe axa mediană. Elipsoidul poate fi reprezentat parametric prin relafiile: x~a sin u cos v y = b sin u sin v z~c cos u 0^v^2k b2 Y| cn ’c2+t‘ Elipsoid de deformafie 209 Elipsoidul pămîntesc general sau, punînd u v tgy = X, tgy = M., prin ecuafiile raţionale: f X(1- * (t+JL2)(1+|*2) , _______________________ (i+^2)(i+^2) 1-X2. Elementul de arie al elipsoidului e '7 /sin2?/ cos2 v , sin2 u sin2 v ,cos2«\V2 • t i da = abc l--------------]-----p--------1--J si n u du dv, iar volumul domeniului care are ca frontiera elipsoidul e dat 4 de Va^c- î. Elipsoid de deformafie. Geol.: Forma pe care o capătă o sferă imaginară dintr-o rocă, după ce aceasta e supusă la eforturi tectonice deformante (v. Deformarea rocilor). 2. Elipsoid de difrac|ie. Fiz. V. Fresnel, suprafafa lui 3. Elipsoid de erori. Fofgrm.: Elipsoid de revolufie în spaţiul căruia se situează erorile de observare stereoscopică a unui punct determinat prin intersecfiunea razelor omologe a două fotograme corespondente proiectate într-un stereo-autograf. 4. Elipsoid de inerţie. Mec. V. Inerfie, elipsoid de 5. Elipsoid de împrăşfiere. Tehn. mii.: Elipsoid cu centrul în centrul punctelor de spargere a proiectilelor trase, în condifii egale, de o gură de foc, avînd semiaxele respectiv egale cu cîte patru abateri probabile în direcfia lor. El are o axă tangentă la traiectoria care trece prin centrul punctelor de spargere, una orizontală şi a treia perpendiculară pe ele. Practic, toate proiectilele trase se sparg în interiorul acestui elipsoid. 6. Elipsoid de referinţă. Geod.: Elipsoidul care aproximează cel mai bine geoidul (v.), adică suprafafa care redă forma şi dimensiunile reale ale Pămîntului, neglijînd accidentele de teren (înălfimile munfilor şi adînciturile oceanelor ating valori maxime abia la 1/900 din raza medie pămîntească). De cele mai multe ori se foloseşte un elipsoid de revolufie cu două axe, obfinut prin rotirea unei elipse meridiane în jurul axei mici, care e şi axa polilor geografici N şi S. Pe elipsoidul de referinfă se reprezintă, într-un sistem de coordonate legate de acest elipsoid (coordonate elipsoidale), punctele „transportate" de pe suprafafa Pămîntului, iar determinarea geoidului se face numai în raport cu elipsoidul de referinfă şi numai după ce forma şi dimensiunile acestui elipsoid au fost determinate cu cea mai mare precizie. Determinarea riguroasă a elipsoidului de referinfă se poate face prin operafii de teren şi de calcule, fie de „Geodezie clasică" (numită şi Geodezie matematică sau Geodezia refelelor), fie de Geodezie dinamică. Au fost propuse, succesiv, mai multe elipsoide de referinfă, şi anume: elipsoidul lui Bessel (1841): « = 6377397,1550 m, £=6356078963 m, a = 29^J^- e = 0,081 697; elipsoidul lui Clarke (1886): a = 6 378 206,60, £=6356584, a = ^ ; elipsoidul lui Helmert (1904): «=6 378 200, £ = 6 356 818,17, a=—; 298,4 ' elipsoidul lui Hayford (1924): <* = 6378388, £ = 6356912, a = ^, e=0,081 993; elipsoidul lui Krasovski (1946): a—6 378 245, b = 6 356 863, a=—8 3 , prima excentricitate e=0,006 693 4, a doua excentricitate e' = 0f006 738 5, unde a, respectiv b, sînt semiaxele mici, e e excentricitatea şi a e turtirea. Rezultatele date de Hayford au fost adoptate, Ja Congresul internafional de Geodezie şi Geofizică din 1924, ca dimensiuni ale unui elipsoid internafional, iar datele elipsoidului lui Krasovski au fost adoptate în 1946, ca dimensiuni ale elipsoidului de referinfă pentru URSS. în calculul elementelor elipsoidului lui Krasovski s-a finut seamă şi de principiul isostaziei. Krasovski a propus şi un elipsoid triaxial, caracterizat prin turtirea ecuatorială £~3q qqq V longitudinea celui mai mare meridian de 15° fafă de meridianul de origine care trece prin Greenwich. Alegerea elipsoidului de referinfă se face astfel, încît suprafafa lui să fie cît mai apropiată posibil de suprafafa geoidului în regiunea fării de reprezentat, şi anume: alegînd un punct, numit punct astronomic fundamental A, în care se consideră latitudinea geodezică, longitudinea geodezică şi azimutul geodezic fundamental (de origine) egale cu latitudinea astronomică, longitudinea astronomică şi azimutul astronomic, şi luînd în acelaşi timp înălfimea ho a geoidului deasupra elipsoidului de referinfă în A egală cu zero. Se obfin în acelaşi timp: coincidenfa proiecfiei punctului A de pe elipsoidul de referinfă cu însuşi punctul A corespunzător de pe suprafafa geoidului; coincidenfa planului meridianului geodezic al punctului A (planul care trece în elipsoidul de referinfă prin normala la suprafafa sa în A şi prin axa mică a acestui elipsoid) cu planul meridianului astronomic în A; coincidenfa normalei în A la elipsoid cu verticala în A. Această „orientare" a elipsoidului de referinfă condiţionează paralelismul axei mici şi al planului ecuatorului elipsoidului de referinfă, respectiv cu axa de rotafie a Pămîntului şi cu planul ecuatorului pămîntesc. 7. Elipsoid de revolufie. Topog., Geod.: Elipsoid care se obfine prin rotirea unei elipse în jurul unei axe a ei. în Topografie şi în Geodezie se numeşte elipsoid de revolufie elipsoidul care se obfine prin rotafia elipsei meridiane în jurul axei ei mici (axa polilor). V. şî Elipsă meridiană. 8. Elipsoidal: Calitatea de a se referi la elipsoid, sau de a fi reprezentabil cu ajutorul unui elipsoid. 9. Elipsoidale, proprietăţi Fiz., Mineral.: Proprietăfile fizice ale substanţelor anisotrope cristalizate, cari se exprimă prin tensori simetrici de ordinul al doilea şi cari asociază deci diferitelor direcfii vectori ale căror extremităfi determină o suprafafă elipsoidală. Sin. Proprietăfi tensoriale de simetrie şi de ordinul al doilea. 10. Elipsoidul lui Bessel. Geod. V. sub Elipsoid de referinfă. u. Elipsoidul lui Fresnel. Fiz. V. Fresnel, suprafafa lui 12. Elipsoidul lui Lame. C/c. v.: Sin. Elipsoidul tensiunilor (v.). 13. Elipsoidul pămîntesc general. Geod.: Elipsoid de rotafie care se determină astfel, încît valoarea turtirii polare să fie egală cu valoarea turtirii polare a sferoidului de nivel normal al Pămîntului; suprafafa ecuatorului şi direcfia axei mici să coincidă cu suprafafa ecuatorului şi cu direcfia axei mici a Pămîntului, iar volumul său să fie egal cu volumul geoidului. 14 Elipsoidul pămînfesc local 210 Ellesfadif 1. Elipsoidul pămînfesc local. Geod.: Elipsoid de rotafie determinat pe baza unui studiu amănunfit al geoidului într-un anumit teritoriu, astfel încît ecuatorul şi axa mică să fie, respectiv, paralele cu ecuatorul şi cu axa Pămîntului, iar suma pătratelor abaterilor geoidului de la suprafafa elipsoidului să fie minimă în limita teritoriului respectiv. Elipsoidul pămîntesc local e folosit la prelucrarea matematică a observafiilor geodezice. 2. Elipsoidul tensiunilor. C/c. v.; Locul geometric ai extremităţilor vectorilor cari reprezintă tensiunea (mecanică) r corespunzătoare unui element de suprafafă în A, orientat normal pe versorul uv, cînd acest versor #v ia toate pozifiile posibile în jurul punctului fix A. Axele elipsoidului sînt direcfiile principale în A; ele dau tensiunile normale pe elementele de suprafafă corespunzătoare. Sin. Elipsoidul lui Lame. V. şî sub Cuadricele tensorului de ordinul al doilea. s. Eliptic. Geom.: Calitatea unei proprietăfi sau a unui element geometric de a se raporta la elipsă. 4. Eliptică, aripă Av.: Aripă de anvergură finită, a cărei coardă variază în lungul anvergurii după legea C=C0yi-(^)2 = C0sine, unde Co e coarda în secfiunea mediană a aripii, b e anvergura aripii, y e distanfa de la o secfiune transversală oarecare a aripii la secfiunea mediană (în care se găseşte originea axelor de coordonate], iar 9 e unghiul definit prin relafia y~ — {b cos 0J/2. Aripa poate avea forma eliptică în plan, dacă axa Oy e o axă de simetrie longitudinală a conturului ei, sau orice altă formă, dacă se respectă legea de variafie eliptică a coardei. Aripa eliptică are proprietatea de a avea o vitesă indusă constantă pe toată anvergura, de unde rezultă că rezistenfa ei indusă e minimă. Vitesa indusă fiind constantă, ecuafia lui Prandtl se rezolvă uşor, dacă şi unghiul de incidenfă e constant, circulafia avînd de asemenea o variafie eliptică în lungul anvergurii, adică trece de la o aripă de alungire la o alta, de alungire X2, avînd aceeaşi portanfă unitară Cz, se folosesc formulele r=royi-(^)2=r0sini pentru To = 2bVcc M-o a, 1 +^0 unde Tq e circulafia în secfiunea mediană, V^ e vitesa de la infinit a curentului, a e unghiul de incidenfă şi \i = kCo/(2b) (unde & = 0,85 jt—0,90 tc, teoretic fiind k — ii). Coeficientul de portanfă e 2 k 2 k C9=—— a=-------------^—r-«, 1.+ M-o 1+- k X 4 b X fiind alungirea aripii (X=—— pentru aripa eliptică), iar JT Cq coeficientul de rezistenfă indusă c? Cx=ri,: de asemenea, unghiul indus are valoarea i=-' 7lX Aceste formule, cari definesc aripa eliptică din punctul de vedere aerodinamic, sînt foarte simple şi în primă aproxi-mafie se utilizează penfru toate formele de aripi. Pentru a C -c =^(1-1) ^ jt Vi xj Jt \^,i ^2 / 4f SO^]. Mineral din grupul apatitului, rezultat din înlocuirea lui P+5 cu cantităfi Ellgoth, Strate de ~ 211 Elpîdif sir~x egale de Si+4 şi S+6. Cristalizează în sistemul exagonal, clasa bipiramidală. i. Ellgoth, Sfrafe de Strafigr.: Complex stratigrafie, dezvoltat tipic în Pînza sileziană din Carpafii occidentali, constituit din gresii tari, în special cuarfitice, uneori cu glau-conit, şi din şisturi de culoare închisă, pe alocuri cuprinzînd şî gaize. Reprezintă una dintre subdiviziunile Cretacicului inferior de tip silezian (Apţianul superior sau Clansayesianul şi cel pufin o parte din Albian), fiind situate deasupra Straielor de Wernsdorf sau de Verovice şi suportînd un orizont cu argile roşii care trece treptat în sus la complexul Gresiei de Godula. Stratele de Ellgoth reprezintă echivalentul orizontului cu gresii cuarfitice şi glauconitice care constituie partea superioară a şisturilor negre din Carpafii orientali din fara noastră, fiind paralelizate şl cu partea superioară a Straielor de Spas şi a Stratelor de Şipote din Carpafii ucrainieni. Sin. Strate de Lgota. 2- Ellipsocephalus. Paleont.: Trilobit din grupul Opistoparia, familia Olenidae, cu corpul mic, oval, prezentînd un cefalo-torace semicircular cu o glabelă ascuţită în regiunea anterioară, netedă sau cu două şanfuri transversale. Avea pigidiul foarte mic. E caracteristic pentru Cambrianul inferior şi mediu din Europa şi din America de Nord. 3. Eilsworfhif. Mineral.: RO • Nb205H20(R = U,CalFe). Mineral foarte rar, din grupul piroclorului, întîlnit sub formă de mase compacte în pegmatite. Cristalizează în sistemul cubic. Are culoare galbenă-brună cu luciu adamantin, duritatea 4 şi gr. sp. 3,6—3,7. 4. Elmare, procedeul Meff.: Procedeu de fabricare prin electroliză a tuburilor şi a tablelor de cupru. Se aşază o vergea metalică (unsă cu un preparat care permite extragerea ei uşoară din tubul format) la catod, într-o baie electrolitică de cuprare acidă (electrolitul fiind constituit dintr-o solufie pe bază de sulfat de cupru pur şi acid sulfuric pur), anodul fiind format din plăci de cupru pur. Grosimea pere-filor tubului care se formează pe vergea depinde de condi-fiile procesului şi de durata lui. Prin acest procedeu se pot fabrica şî tuburi cu diametri mari, din cari, tăindu-le ulterior în lungul unei generatoare, se obfin table de cupru. 5. Elmarid. Mefg.: Material dur metaloceramic, pe bază de carburi de wolfram, cu compoziţia: 83% W, 5,9% C şi restul Co-fFe, liantul fiind constituit din fier şi cobalt. Liantul metalic topindu-se în proporfie mare în timpul operafiei de sinterizare, aceasta se realizează în prezenfa unei faze lichide, care umple golurile dintre particulele de carburi şi le leagă puternic. Elmaridul are proprietăfile obişnuite ale materialelor dure metaloceramice de tip widia sau pobedit, însă e caracterizat prin tenacitate mai mare. V. şi Metal dur, Metalo-ceramică. 6. Elomag, procedeul Meff.: Procedeu de oxidare anodică a obiectelor de magneziu şi de aliaje de magneziu, care consistă în tratarea acestora, timp de 20—45 de minute, într-o baie electrolitică alcalină caldă (70—80°), în curent continuu cu densitatea de curent de 1 A/dm2, sub tensiunea de 3—4 V. Obiectele bine curăfite, decapate şi degresate în prealabil, se aşază la anod, iar catodul se confecţionează din ofel inoxidabil. Se obfine un strat superficial de oxid de magneziu cu grosimea pînă la 0,02 mm, de culoare cenuşie, cu duritate mică, casant şi poros. Stratul nu protejează suficient metalul contra coroziunii şi nici nu poate fi colorat în orice culoare; fiind însă suficient de poros, poate fi impregnat bine cu ceară ori cu lacuri, sau poate fi vopsit în culoarea dorită. Lăcuirea sau vopsirea sînt operafii necesare, după tratarea pieselor prin acest procedeu. V. şî Oxidare electrolitică, sub Oxidare. 7. Elon. Fofo.: Sin. Metol (v.). 8. Elongafie, pl. elongafii. 1. Fiz.: Valoarea instantanee a deplasării lineare sau unghiulare a unui corp oscilant, fafă de pozifia sa de echilibru. La instrumentele de măsură, prin elongafie se înfelege deviafia instantanee a echipajului mobil, fafă de pozifia sa de simetrie. 9. Elongafie. 2. Asfr.: Distanfa unghiulară dintre o planetă şi Soare sau dintre doi aştri (elongafia unuia fafă de celălalt) în raport cu Pămîntul. Unghiul de elongafie e unghiul proiectat pe planul orbitei Pămîntului, pe care-l formează direcfia Pămînt-planetă cu direcfia Pămînt-Soare. în cazul planetelor inferioare (Mercur şi Venus) după conjuncfia superioară, planeta se mişcă spre est depăşind Soarele, atinge elongafia estică maximă, apoi se întoarce spre vest, trece prin conjuncţia inferioară, atinge elongafia vestică maximă, apoi se întoarce din nou spre est şi ajunge din urmă Soarele în momentul conjuncţiei superioare. 10. Elophaf, procedeul Meff.: Procedeu de fosfatare electrolitică a obiectelor de ofel, care consistă în tratarea acestora într-o baie conţinînd o soluţie de fosfat de zinc şi adausuri de accelerartori. Durata operafiei e mică (3—6 minute), iar stratul acoperitor format are grosimea de 6—12 [x. Stratul depus are culoare cenuşie mătăsoasă, frumoasă şi uniformă. După acoperire se spală bine obiectele în apă rece şi caldă; apoi ele sînt tratate în ulei sau vopsite. V. şî sub Fosfatare. 11. Eloxal, procedeul Meff. V. sub Eloxare. 12. Eloxare. Meff.: Oxidare electrolitică a obiectelor de aluminiu şi de aliaje de aluminiu, în care componentul principal al electrolitului e o soluţie de 7—10% acid oxalic, cu adausuri de acid sulfuric, acid cromic sau alte substanţe. Se poate lucra fie în curent continuu (în care caz tensiunea e de 30—60 V, densitatea de curent de 1,5 A/dm2, iar obiectele se aşază la anod, catodul fiind format din table de aluminiu), fie în curent alternativ (cînd tensiunea e de 40—50 V, densitatea de curent de 2—4 A/dm2, piesele se aşază atît la anod cît şi la catod, în două grupuri de arii egale). Durata procesului e de 30—40 de minute. Temperatura de lucru trebuind să fie constantă, de circa 20°, se echipează baia cu o instalaţie de răcire. Stratul de oxid de aluminiu obţinut prin eloxare e lucios, elastic, aderent şi omogen. în funcţiune de condiţiile de desfăşurare a procesului, acest strat poate avea grosimi şi culori diferite, şi poate servi: ca oglindă de aluminiu pentru reflectoare, ca strat protector contra coroziunii, ca strat antitermic, în scopuri decorative. După eloxare, piesele decorative sînt supuse uneori operaţiei de colorare chimică. Procedeele de eloxare aplicate diferă după felul curentului, după condiţiile de lucru şi după adausurile folosite penfru baie, cele mai obişnuite fiind procedeul Eloxal şi procedeul Elyfal. V. şî Oxidare electrolitică, sub Oxidare. 13. Elpasolif. Mineral.: K2Na [Al F^]. Varietate de criolit (v.) în care 2/3 din sodiu au fost înlocuite cu potasiu. Cristalizează în sistemul cubic. 14. Elphidium. Paleonf.: Foraminifer perforat din familia Nonionidae, cu testul plan spiral, de cele mai multe ori involut, format din numeroase camere separate prin suturi distincte, scobite sau reliefate cu procese retrale. Zidul e calcaros, iar la baza feţei aperturale sînt una sau mai multe aperturi. Specia Elphidium macellum (Fichtel et Moli) e foarte frecventă în formaţiunile mio-cene (sarmaţiene) din Subcarpaţi. îs. Elpidif. Mineral.: Na^ZrSieOis-3 H2O. Mineral din grupul okenitului (v.), întîlniHoarte rar, în unele pegmatite. Cristalizează în sistemul rombic pseudoexagonal, în cristale prismatice Elphidium macellum. 14* lîrod m Email cu grosimea pînă la 2 sau 3 cm. Are culoarea albă, durita-tea 7 şi gr. sp. 2,54. Are indicii de refracfie: np= 1,560 şi ng — 1,674. Pierde apa, parfial la ~ 100°, restul la ^ 270°. 1. EIrod. Poligr.: Maşină de turnat, în benzi fără fine, reglete, interlinii şi alte categorii de albitură, linii de plumb cu liniatură simplă, dublă, etc., sau cu ornamente pentru chenare, în cele mai variate grosimi. Aliajul de metal, similar cu cel al maşinii de cules, se încălzeşte numai pînă la o temperatură pufin mai înaltă decît punctul de topire. Metalul topit e împins în forma de turnat, în care se introduce în acelaşi timp şî pufin ulei, pentru a împiedica aderarea metalului la formă şi a reduce fricfiunea. Pistonul pompei presează metalul, care intră în formă sub presiune destul de mare, astfel încît suprafefele şi floarea liniilor apar foarte clare şi precise. După turnare, benzile sînt trecute într-o cameră de răcire, cu perefi dubli, prin care circulă apa de răcire. Treptat, pe măsură ce pistonul pompei împinge cantităfi noi de metal, fîşia turnată iese din camera de răcire sub forma unei benzi. Formele de turnat sînt echipate cu diferite gravuri, după floarea liniei care se doreşte. Producfia unei maşini de turnat linii e de aproximativ 37--45 kg linii de şase puncte pe oră, sau de 34*—36 kg linii şi reglete de două puncte pe oră. 2. Elster, Faza Sfratigr.: Prima fază glaciară din Nordul Europei, caracterizată prin depozite aluvionare vechi, prin depozite lacustre (argile rubanate cu varve) şi prin morene. 3. Eluare. Chim.: Sin. (rar) Elufie (v. sub Elufie 1). 4. Elufriafor, pl. elutriatoare. Ind. chim. V. sub Elutriere. 5. Elutriere. Ind. chim.: Operafia de separare (clasare), de obicei în scopuri analitice, a unui amestec polidispers de pulberi, în fracfiuni granulometrice, cu ajutorul unui curent ascendent c(e fluid, de obicei apă sau aer. Elutrierea se aplică la pulberi cu diametrul între 100 şi 5 ji. Separarea prin elutriere se efectuează pe baza legii lui Stokes: d=-JE V "g V Qs~Qf în care d (^,) e diametrul particulelor de pulbere; k\ (P) e viscozitatea fluidului; (g/cm3) e densitatea granulelor solide; Qj(g/cm3) e densitatea fluidului; v (cm/min) e vitesa fluidului. Particulele cu diametrul superior lui d din ecuafia lui Stokes sedimentează în curentul de fluid cu vitesa ascendentă v, iar cele cu diametrul inferior sînt antrenate de lichid. Legea lui Stokes e exactă pentru particule sferice. Pentru particule nesferice se consideră diametrul d ca diametrul echivalent al unor particule sferice cu aceeaşi vitesă de sedimentare. Elutrierea umedă (cu lichide) se face în dispersiuni cu concentrafia. sub 1%, într-un lichid convenabil ales, uneori cu adaus de dispersant (silicat de sodiu, hexametafosfat de sodiu, gumă arabică, etc.). Elutrierea se execută în aparate speciale, numite elutriatoare. Un elutriator folosit curent e elutriatorul Andreasen (v. fig.). 6. Elufie. 1 . Chim.: Disolvarea substanfelor fixate pe mediul adsorbant al unui sistem cromatografic (coloană de adsor-bant, hîrtie de filtru, etc.), prin spălarea lui cu un solvent sau cu un amestec de solvenfi adecvafi. Sin. (rar) Eluare. V. şî sub Cromatografie. 7. Elufie. 2. Chim. biol.: Desfacerea enzimelor de pe un substrat, folosind adsorpjia lor pe un adsorbant specific, urmată de disolvarea lor în solvenfi cu un anumit indice de hidrogen. Metoda e folosită pentru purificarea şi concentrarea enzimelor. Pentru enzimele încărcate pozitiv se foloseşte ca adsorbant caolinul, iar pentru enzimele electronegative, hidroxidul de aluminiu. s. Elufie. 3. Ind. alim.: Procedeu industrial folosit pentru obfinerea zahărului din melasă, prin transformarea lui în zaharat tricalcic solid, care, după spălarea cu alcool 35%, pentru îndepărtarea impuritafilor, e descompus în solufie apoasă cu bioxid de carbon, în zahăr şi în sarea de calciu care reintră în circuit. Procedeul modificat înlocuieşte sarea de calciu cu sarea de stronfiu corespunzătoare, obfinîndu-se avantaje tehnice şi economice apreciabile. 9. Eluvial, orizont Ped.: Orizont al solului, din care s-a produs eluvierea (v.) produselor de alterare. Orizontul A e orizont eluvial, în care se produce însă şî acumularea humusului. V. şi Profilul solului, sub Sol. io. Eluviere. Ped.: Transportul produselor de alterare a materiei organice şi minerale, din orizontul superior al profilului solului în orizonturile inferioare ale acestuia, sub acfiunea curenfilor de apa descendenfi. Transportul se face sub formă de solufie propriu-zisă, de solufie coloidală sau în suspensie, îndepărtarea produselor solubile se produce în ordinea solu-bilităfii acestora. în masa solului, încă din cuprinsul orizontului eluvial, se produce o adsorpfie a cationilor din solujie, prin schimb cu cationii refinufi de particulele coloidale ale complexului argilo-humic. în climat umed, după lesivarea sărurilor mai greu solubile (carbonafi de calciu şi de magneziu, sulfat de calciu), într-un mediu devenit acid, prin alterarea silica-filor primari se formează argilă şi sescvioxizi liberi coloizi, cari migrează în stare dispersă în apă. Particulele fine (10-*0,1 ^i) pot fi antrenate şî în suspensie. Intensitatea eluvierii depinde de cantitatea de apă infiltrată şi percolată în profil. în solurile cu drenaj intern asigurat, percolarea e cu atît mai intensă, cu cît clima e mai umedă. Eliminarea argilei din orizontul eluvial are drept rezultat producerea în acesta a unei texturi mai uşoare. în solurile podzo-lite, cu degradare texturală puternică, textura orizontului eluvial A (în suborizontul Ai şi, în special, în A2) poate deveni nisipoasă, chiar dacă roca de formare e lutoasă sau mai grea. Prin acumularea treptată a argilei în orizontul iluvial B (v. şî sub lluviere), eluvierea devine din ce în ce mai înceată, pînă la întreruperea completă a procesului. Existenfa apei freatice la mică adîncime îngreunează sau împiedică, de asemenea, eluvierea. u. Eluviu, pl. eluvii. Petr.: Materialul erodat şi produsele de alterafie şi de dezagregare a rocilor cari rămîn pe locul unde s-au format, ca produse relicte. Sin. Depozit eluvial. 12. Elyfal, procedeul Meft. V. sub Eloxare. 13. Emagramă, pl. emacrame. Mefeor. V. sub Diagramă aerologică. 14. Email, pl. emailuri. 1. Ind. st. c.: Masă slicloasă obfinută prin topire sau prin frifare, constituită din diferifi oxizi anorganici, care se aplică pe suprafafa obiectelor metalice sau ceramice, în scop decorativ sau pentru protecfia ei. Emailul, fiind mai fuzibil decît corpul pe care se aplică (corpul de bază), devine aderent la obiectul respectiv prin încălzire la temperatură înaltă. Emailurile pot fi incolore sau colorate, transparente sau opace. După modul de utilizare, emailurile se împart în emailuri pentru tablă şi pentru fontă, emailuri pentru metale neferoase (medalii, obiecte de artă), emailuri pentru ceramică (olărie, faianfă, porfelan). Cele mai multe emailuri sînt constituite pe bază de boro-silicafi. După natura lor, componenfii din emailuri au rolul de coloranfi, de fondanfi, şi rolul de a asigura rezistenfa la agresivitate, de a îmbunătăţi rezistenfele mecanice (la tracfiune şi compresiune, duritatea), de a regla coeficientul de di la taf ie. Elutriator Andrea-sen. 1) jef. Email 213 Email dentar de a asigura rezistivitatea electrică, etc. în compoziţia emailurilor, oxizii metalelor alcaline au rolul de fondanfi; oxidul de litiu e un fondant energic; oxizii metalelor alcalino-pămîn-toase (cu excepfia oxidului de bariu) au acfiune favorabilă asupra unor proprietăfi ale emailului; oxidul de bariu, folosit la unele sorturi de email în proporfie mare (pînă la 20%), e un înlocuitor al oxidului de plumb sau îl însofeşte (compuşii solubili de bariu nu se folosesc, fi:nd toxici); oxidul de aluminiu, fiind amfoter, are, în compozifia emailurilor, fie rolul de anion, fie rolul de cation; bioxidul de siliciu (nisip curat sau cuarf) e componentul cel mai important, deoarece asigură scheletul, care imprimă calităfi mecanice (pentru emailul alb, materia primă trebuie să aibă 99% Si02); oxidul de titan se foloseşte pentru emailuri rezistente Ia acizi şi pentru emailuri opace (sub 10%, oxidul de titan reduce viscozitatea topiturii); oxidul de zirconiu are acfiune asemănătoare cu a oxidului de titan, dar mai pufin energică; oxidul de staniu,(SnQ2),se adaugă înainte de măcinare, în scopul opacizării emailului; oxidul de plumb influenfează puternic fluiditatea emailului topit; oxidul de fosfor, în procente mici, se foloseşte ca agent de opacizare (ca şi oxidul de cesiu, oxidul de arsen şi oxidul de stibiu, sau sti-biatul de sodiu); sulfura de stibiu îmbunătăfeşte aderenfa emailului la bază; sulful şi sulfurile au aceeaşi acfiune ca şi borul, în emailurile fără bor; oxizii de fier provin din materiile prime sau prin disolvare din suportul metalic pe care se aplică emailul (în emailurile de suport, oxidul feros poate atinge 37%, influenfează coeficientul de dilatafie al emailului şi, prin aceasta, îl aduce la o valoare apropiată de a metalului pe care se aplică); oxidul de cobalt şi oxidul de nichel, cari intră în compozifia emailurilor albastre, respectiv negre, influenfează adezivitatea emailului; oxidul de zinc se foloseşte pentru emailurile cari se aplică prin pudrarea suportului; sulfura sau sulfoseleniura de cadmiu e un agent de colorare în galben, respectiv în roşu; argila plastică se foloseşte ca stabilizator al suspensiilor de email brut sau de email fritat, cari urmează să fie aplicate pe suport. Culoarea emailurilor depinde de: oxizii cari intră în compozifia lor, natura adausurilor, temperatura de ardere, gradul de măcinare, atmosfera din cuptor, culoarea biscuitului, etc. La colorarea emailurilor, oxizii au următoarele acfiuni: spi-nelii cu FeO, CoO, NiO, CuO, Fe2C>3, Cr2C>3 şi sulfurile de fier determină colorarea în negru; oxizii de cobalt, CoO, de aluminiu, AI2O3, albastrul lui Thenard, (AI203-{-Cr203), ultra-marinul şi albastrul de zircon-vanadiu determină colorarea în albastru; oxidul cromic, O2O3, şi amestecurile de oxizi cari dau colorafie albastră şi galbenă determină colorarea în verde; galbenul deNapoli, (ZnPb^Sb^yCdS, şi galbenul de vanadiu determină colorarea în galben; roşul de cadmiu, (CdS, CdSSe), roşul de crom, roşul de vanadiu determină colorarea în roşu; oxidul feric, Fe203, spinelii cu Fe203, cu O2O3 şi ZnO determină colorarea în cafeniu. Compozifia emailurilor variază în raport cu suportul pentru care sînt destinate. Astfel, pentru metale neferoase se utilizează un amestec topit de nisip, miniu, carbonat de potasiu, sau de sodiu — şi diverşi oxizi metalici, pentru colorare, — care are temperatura de fuziune la 780-*-830°. Pentru olărie se folosesc silicafii de plumb, uneori transparenţi, alteori colo-rafi cu oxizi metalicj; emailul se obfine prin amestecarea sul-furii de plumb cu argile; el se topeşte la 900---9500. Pentru faianfa albă emailurile, numite şl glazură, sînt transparente şi compuse din boro-silico-aluminafi de plumb, de calciu, potasiu sau sodiu, obfinufi topind laolaltă nisip, feldspat, miniu sau ceruză, borax sau acid boric, borat de calciu, cretă şi caolin; aceste emailuri se topesc la circa 1080°. Penfru porfelanuri, emailul, numit şl smalf, e format dintr-un amestec infim de roci fetdspatice cuarfoase, cu cuarf şi cu mici cantităfi de cretă şi caolin, cu temperatura de fuziune de circa 1400°. Pentru fontă şi tablă de fier, emailul (smalful) e compus din feld-spat, cuarf, borax, criolit, cretă, salpetru, sodă, fluorură de calciu, oxid de staniu şi de antimoniu, diverşi oxizi pentru colorare şi 5---10% argilă plastică. O caracteristică importantă a emailurilor e intervalul de temperatură al înmuierii şi topirii, care trebuie să corespundă temperaturii de ardere a biscuitului ceramic, sau să fie mai jos decît a acestuia (variază între 900 şî 1300°). Prepararea emailurilor cuprinde următoarele faze: materiile prime, cît mai curate posibil şi cu compozifia chimică bine cunoscută, se macină cu îngrijire în kollerganguri de gresie sau de cuarf, în prima fază, şi apoi în mori cu bile de porţelan sau de silex, căptuşite cu plăci de porfelan sau de silex. Dozarea materiei prime se face înaintea măcinării, deoarece la măcinare amestecul se şi omogenei- ^ zează. Topirea emailurilor se face în creuzete refractare cu capacitatea de aproximativ 100 kg. Penfru cantităţi mai mari se folosesc cuptoare cu o vană sau cu două vane (v. fig.) ori cuptoare rotative cu mers intermitent. Temperatura de lucru în cuptor fiind de 1300°, Cuptorcuvană pentru topirea emailurilor, acesta se căptuşeşte CU ma- f) vană; 2) orificiul dinbolfă pentru intro-teriale refractare. Masa de ducerea amestecului de email, email, granulată, se macină în mori cu bile cu apă sau pe cale uscată, după care materialul poate fi întrebuinfat la emailare. în toate fazele de fabricare a emailurilor se procedează la separarea particulelor de fier pe cale electromagnetică. Sin. Smalf. 1. Email. 2. Poligr.: Stratul de clei de copiat (v. sub Clei), aplicat pe suprafafa unui material, destinat preparării unui clişeu. După materialele din cari e preparat, se deosebesc: email cald, preparat din clei animal, disolvat.în apă, şî email rece, preparat dintr-o răşină naturală sau sintetică, disolvată în alcool sau într-un alt solvent, la care se adaugă, uneori, anu-mifi compuşi metalici colorafi. în ambele cazuri, sensibilizarea se obfine prin bicromatare. Durificarea emailului cald se obfine prin încălzire şi ardere. El are o rezistenfă mare, însă prezintă inconvenientul că materialul pe care e aplicat, de cele mai multe ori o placă de zinc, poate suferi modificări structurale (o recristalizare), din cauza încălzirii, ceea ce influenfează calitatea clişeului; pentru plăci de cupru şi de alamă dă rezultate foarte bune. Emailul rece se durifică prin evaporarea alcoolului. Se deosebesc: procedee cu strat dublu şi procedee cu strat simplu, a căror aplicare dă rezultate bune la prepararea clişeelor penfru tipar înalt şi la pregătirea formelor pentru tipar offset. 2. ~ rece. Ind. chim.: Termen impropriu pentru unele lacuri compuse din diverse răşini naturale sau sintetice disol-vate într-un solvent oarecare. V. sub Email 2. 3. Email dentar. Biol.: Component al dintelui, din care e format stratul de acoperire al dentinei, pe porfiunea liberă a dintelui. în emailul dentar, constituenfii minerali (calciu, magneziu, etc.) reprezintă 98%. Proteinele din email sînt de origine epidermică. Ca şi în cazul celorlalfi constituenfi ai dintelui, în structura emailului dentar se găsesc o anumită cantitate de material lipidic şi 0,011% fluor. Deşi proporfia de fluor în emailul dentar sau în celelalte părţi ale dintelui e foarte mică, rolul fluorului e foarte Emailare 214 Emanafie de metan important. Astfel, ingerarea unor cantităfi mici de fluor previne cariile dentare şi asigură emailului o rezistenfă mai mare la substanţe acide. S-a constatat că aplicarea locală a solufiilor de fluor pe emailul dentar îl face mai pufin solubil în sub-stanfe acide şi previne parfial aparifia cariilor. Dintre combinaţiile fluorului, folosite în acest scop, clorofluorura de staniu e cea mai activă. 1. Emailare. Tehn.: Operafia de acoperire cu email (v.) a unui obiect metalic sau ceramic, fie pentru protecfia supra-fefei respective (emailare industrială), fie pentru decorarea ei (emailare artistică). Acoperirea se poate face pe cale uscată sau pe cale umedă. Email a rea pe cale uscată consistă în presărarea pe suprafafa obiectului a prafului de email, răspîndit printr-o sită fină. Acest procedeu e preferat pentru obiectele de olărie nearsă. Emaila rea pe cale umedă poate fi efectuată prin: stropirea obiectului cu email, cu ajutorul aerului comprimat; aplicarea prin pulverizare; aplicarea cu pensula, sau cufundarea într-o baie cu emailul în suspensie. în toate aceste procedee se foloseşte o suspensie de email în apă (stabilizată, de exemplu, cu o argilă plastică) de consistenfa unei smîntîni (42-"45° Be), numită şi şlicher. Omogeneizarea şi menfinerea suspensiei sînt operafii importante, cari se efectuează în vase cu agitatoare mecanice, suficient de eficace pentru evitarea depunerii. Calitatea suprafeţei suportului (de ex. a biscuitului) e foarte importantă pentru reuşita emailării. Porozitatea şi lipsa de materii grase sau răşinoase pe suprafafă (prin decapare, la metale) influenfează emailarea. Pentru obiectele cari se fabrică în cantităfi mari, operafia de emailare se mecanizează (de ex. emailarea plăcilor de faianfă se execută pe bandă). După depunerea emailului pe suprafafa obiectului, acesta se introduce într-un cuptor, în care încălzirea se efectuează cu atente şi cu controlul riguros al temperaturii, pentru a se încălzi numai Ia o temperatură (de ex. 800--8500) la care consistenfa emailului e suficientă ca să se evite curgerea lui sau intrarea Iui în pori (absorpfia de către biscuit). Depunerea emailului trebuie să fie uniformă. Coeficientul de dilatafie al emailului trebuie să fie apropiat de cel al suportului (±2%), spre a evita fisurarea sau chiar căderea de pe suport. Crăparea emailului poate fi provocată şî de arderea necorespunzătoare sau de aplicarea defectuoasă (strat prea groş), cum şi de elasticitatea emailului. în cazul fisurării emailului, elasticitatea e mai importantă decît coeficientul de dilatafie. Fisurarea poate fi dorită cînd se urmăreşte ca din acest fenomen să se obfină un efect decorativ. Emailarea se poate efectua într-o etapă sau în mai multe etape, de fiecare dată fiind urmată de ardere. Emailarea artistică e folosită în bijuterie, la fabricarea insignelor, a decorafiilor, etc.; ea consistă în acoperirea supra-fefei unui metal (aur, argint, cupru, tombac, etc.) cu emailuri colorate, pentru decorare. Operafiile efectuate în emailarea artistică sînt următoarele: pregătirea suprafefelor metalice cari urmează să fie acoperite cu email (se execută prin batere în ştanfele gravate de gravor, la presa cu fricfiune, obfinîndu-se alveole Ia suprafafa metalului); decaparea metalului; aplicarea manuală, cu ajutorul unor pensete, a emailului fin măcinat şi bine spălat (se evită depăşirea perefilor despărfitori ai culorilor); arderea obiectelor pregătite cu email, care se execută în muflele încălzite ale cuptoarelor de emailare, la temperatura de 780—830°, cînd emailul se topeşte (se constată după culoarea emailului) şi devine o masă sticloasă (pentru mai multe culori, operafia se execută pe rînd penfru fiecare, în ordinea fuzibilităfii emailului respectiv, şi anume întîi cel mai greu fuzibil); şlefuirea, care consistă în frecarea suprafeţei emailate cu perii de carborundum foarte fine, pînă cînd apar perfect vizibile urmele de metal cari conturează culorile şi definesc desenul; lustruirea, care se execută cu ajutorul unor discuri de fetru sau de lemn de tei; arderea obiectelor din nou în cuptorul de emailare, timp de cîteva minute. Pentru îndepărtarea oxizilor negri depuşi la suprafafa metalului în timpul arderii în cuptor, se execută o decapare. Aurirea sau argintarea metalului rămas vizibil după emailare se efectuează prin procedee obişnuite, emailul nefiind atacat în băile respective. Emailarea industrială, aplicată în ceramică şi pe tablele de fier sau de fontă, se execută: prin imersiune, scufundînd piesa de emailat într-o baie groasă formată din email în suspensie în apă; prin udare, operaţie în care se varsă peste piesa respectivă conţinutul unui recipient cu email topit; prin împroşcare, în care emailul în suspensie fină în apă e proiectat pe piesa de emailat cu ajutorul unui aparat special, cu aer comprimat; prin sită, operaţie în care praful uscat de email e răspîndit printr-o sită fină pe faţa obiectului respectiv, uns în prealabil cu glicerină, cu o gumă oarecare sau udat numai cu apă, ori uscat la cald. în toate cazurile, obiectele astfel emailate sînt încălzite la temperatura de topirea emailurilor, pentru obţinerea aderenţei. Sin. Smăljuire. 2. Emanaţie, pl. emanaţii. Geol.: Ieşirea din interiorul Pămîntului, în atmosferă, a gazelor provenite din procesul de degazeificare a globului; în atmosferă, acestea se amestecă cu gazele atmosferice. După natura gazelor emanate, se deosebesc: Emanaţia heliului şi a gazelor nobile (neon, argon, krypton şi xenon): Ele provin, în general, dintr-un proces de dezintegrare a elementelor radioactive. Gazele nobile intră în compozifia învelişului atmosferic al globului terestru cu 0,942% în volum sau 1,42% în greutate. Heliul, care apare însofit de azot, se găseşte în cantitate mare în hidrocarburile gazoase şi în izvoarele minerale de la adîncimi mai mari. Emanaţia radonului: Se găseşte în cantităfi apreciabile în aproape toate izvoarele minerale şi freatice din jurul masivelor granitice în cari există minerale radioactive şi care măreşte efectul curativ al acestor ape. Emanafiile radioactive se scurg în atmosferă pe linii de dislocafie mari şi adînci. Emanaţii vulcanice (gaze juvenile): Acestea se formează în evolufia consolidării topiturilor magmatice, prin liberarea de cantităfi enorme de gaze disolvate. Emanafiile vulcanice sînt reprezentate prin fumarole (v.). Emanafia vulcanică în stare de mofetă de bioxid de carbon saturează apele vadoase de infiltraţie, dîndu-le o putere de disolvare care le transformă în solufii. Emanaţia gazelor vadoase: Rezultă din degazeificarea rocilor bituminoase şi cărbunoase. E constituită din gazele naturale sau din gazele din zăcămintele petrolifere, printre cari în primul rînd metanul (v. şi sub Emanafie de metan), apoi azotul, etc. Prin cutări, stratele gazoase sînt degradate, iar metanul se pierde în atmosferă, în special dacă eroziunea atinge straiele gazeifere. Aparifia de gaze la suprafafă (rar însofite de urme de fifei) constituie uneori primele indicii, vagi, de existenfa unui zăcămînt petrolifer la mică adîncime, sau primele indicii că s-a ajuns, cu o sondă în sapă, în apropierea unui strat de fifei. Emanaţii de gaze rezultate din procese diagenetice şi de metamorfism regional, constituite mai frecvent din oxigen şi bioxid de carbon, au un rol important în economia schimburilor şi a transformării echilibrului mineral din scoarfă. s. ~ de metan. Mine: Ieşirea gazului metan, produs odată cu formarea cărbunelui şi incorporat în masa acestuia sub formă de gaz liber şi de gaz legat (adsorbit şi absorbit), la pătrunderea lucrărilor miniere într-un strat de cărbune. Emanaţii radioactive 215 Embrion Emanafia metanului se poate produce sub trei forme, şi anume: emanaţie lentă, continuă şi pe toată suprafaţa descoperită a cărbunelui; emanaţie suflătoare, cu o durată mai lungă sau mai scurtă, sub forma unui curent de metan care iese din fisuri; erupţie de metan (v. sub Grizu). 1. Emanaţii radioactive. F/z., Chim.: Termen comun pentru cele trei gaze radioactive: actinonul (v.), radonul (v.) şi toronul (v.), isotopi ai elementului cu nr. at. 86, cari fac parte, respectiv, din familia radioactivă a actiniului, a uraniului şi a toriului. 2. Emargol. Chim., Ind. alim.: H2C-OOC(CH2)16CH3 H—C—OH I H2C—00C-CH2S02QNa Sarea de sodiu a sulfonacetaiului monostearinei, agent activ de suprafaţă din clasa sulfonacetaţilor. E un diester simetric mixt al glicerinei cu acid stearic (caracter de gliceridă) şi cu acidul acetic substituit (sarea de sodiu a acidului sulfonacetic). Se întrebuinţează ca emulgator pentru emulsii de fipul apă în ulei, în special la stabilizarea margarinei. s. Embargo, pl. embargouri. Nav.; Interzicere temporara, impusă de un stat navelor străine sau naţionale, de a ieşi din porturile sale. Embargoul poate fi: special, cînd se aplică unei singure nave, pentru îndeplinirea unei hotărîri judecătoreşti; general, cînd se aplică tuturor navelor unui stat, de asemenea pentru îndeplinirea unei hotărîri judecătoreşti; civil, cînd reprezintă o măsură de guvernămînt, şi poate fi aplicat în scop sanitar (pentru a preveni propagarea unei boli contagioase), în scop politic (ca măsură de constrîngere sau de represalii în cazul unui conflict diplomatic), sau ca măsură de siguranţă ori de ostilitate (în cazul unui conflict armat). în Dreptul internaţional, embargoul se mai numeşte „arret du prince" sau „arret de puissance". 4. Embden-Robinson, esterul lui ~ . Chim. biol.: Amestec de esteri ai acidului fosforic, format din esterul glucopiranozo- 6-fosfat (esterul lui Robinson) şi esterul fructofuranozo-6-fosfat (esterul lui Neuberg). Aceşti esteri isomeri constituie un amestec în echilibru, cunoscut mai înainte sub numirea de esfer Embden sau esfer lacfacidogen. Apare ca produs intermediar în timpul fermentaţiei alcoolice, formîndu-se din esterul lui Cori (esterul hexozo-1-monofosforic), prin acţiunea enzimatică a fosfo-glucomutazei. Prin transfosforilare intramoleculară, în prezenţa ionilor de Mg++, Mn++ sau Ca++, se produce deplasarea radicalului fosforic de la atomul de carbon Ci ia atomul de carbon C6-Esterul lui Robinson e un amestec format din trei părţi D-glucozo-6-fosfat şi o parte D-fructozo-6-fosfat.Transformarea esterului glucopiranozo-6-fosfat în isomerul său, esterul fructo-furanozo-6-fosfat, se produce sub acţ-iunea unei isomeraze, fosfohexozoisomeraza. 5. Embelia. Farm.: Embelia ribes Burm., plantă din fami- lia Myrsinaceae, originară din India şi din China meridională. Se întrebuinţează, în practica farmaceutică, pentru fructele sale, cari au forma şi culoarea boabelor de piper negru, şi miros aromatic. Fructul conţine un ulei eteric, un colorant (embelina), un alcaloid (crist- O embina), tanin şi acid embelic, H a cărui sare amoniacală e între- \ buinţată ca vermifug, în spe- HC6 C—OH cial contra teniei (panglica). H ii e. Embelină. Chim., Farm.: HO—4 jC—(CH2)10CH3 2,5-Dihidroxi-3-n-undecil-p- C chinonă, colorant natural din H clasa oxichinonelor. Embelina e O principiul activ galben strălucitor din fructele de Embelia ribes Burm. A fost sintetizată prin condensarea 2,5-dihidroxi- benzochinonei cu peroxid de dilauroil. E utilizată ca medicament în combaterea teniei. 7. Embial. Farm.: H -C-I h3c—c-ch3 I ------c------ H 1 -C—COO CH3 Camfocarbonat neutru de bismut, în soluţie uleioasă. Se prepară prin dubla descompunere a camfocarbonatului de sodiu cu azotat de bismut, în glicerină, sau din acid camfocarbonic şi oxid galben de bismut, într-o cantitate mică de apă, pe baie de apă. Camfocarbonatul neutru de bismut se prezintă sub forma de pulbere gălbuie, insolubilă în apă, solubilă în uleiuri, în alcool, acetonă, benzen, cloroform. Se întrebuinţează ca antiluetic. 8. Embihină, clorhidrat de Farm.: ch3n ch2—ch2ci • HCI CH2—CH2Cl Clorhidrat de metil-bis(|3-cloretil)-amină. Se sintetizează din clorură de tionil şi 2,2-hidroxi-N-metildietilamină. Clorhidratul de embihină se prezintă sub formă de cristale, puţin higro-scopice, cu p. t. 116—117°, foarte solubile în apă, solubile în alcool, cu pH-ul iniţial 3—4, în soluţie de 2%; e stabil Ia 40°, în aer uscat. Fiind vezicantă şi .foarte iritantă pentiu toate mucoasele membranoase, în cazul unui contact incidental cu această substanţă, se spală cu multă apă locul atins, după care se tratează cu o solufie de tiosulfat de sodiu (2%). Se întrebuinţează în terapia limfogranulomatozei maligne, în forme mediastinale radiorezistente, în leucemia cronică limfatică, în carcinomul pulmonar, etc. Sin. Azotiperită, Clorethazină, Clor-methină, Dicloren, Duamină, Mustargen. 9. Emblemă, pl. embleme. Arfe gr.: Obiect, ornament sau imagine, care are, prin convenţie, un anumit înţeles. 10. Embolif. Mineral.: Ag(CI, Br). Minereu de argint, con-ţinînd 62—70% argint, care se găseşte în pălăria de fier a Unor filoane hidrotermale, amestecat cu kerargirit şi cu diverse produse minerale de alterare. Cristalizează în sistemul cubic, clasa oloedrică. Se prezintă în mase compacte, fibroase, sau în plăci. u. Embolomeri. Paleont.: Grup fosil de amfibiene stego-cefale temnospondile, caracteristic pentru Carbonifer şi pentru Permian, cu vertebre de tip embolomer; fiecare vertebră fiind formată din două piese în formă de inele, aşezate una lîngă alta şi străbătute de notocord. Embolomerii prezintă asemănări, de o parte, cu peştii cro-sopterigieni (v.) şi, de altă parte, cu reptilele teromorfe. Erau animale mari, în majoritate acvatice, cu corpul comprimat lateral şi cu membre scurte. Formele fosile mai importante ale acestui grup sînf: Diplo vertebron, din Carboniferul Boemiei; Loxomma, din Carboniferul din Scoţia; Cricotus, din Permianul din Texas. 12. Embrion, pl. embrioane. Bot.: Component anatomic al seminţelor, ale cărui părfi constitutive sînt organele viitoarei plante care se formează prin germinafia bobului, respectiv a seminfei. După fecundare, componentele ovulului se modifică, integu-mentele transformîndu-se în tegumentul (coaja) seminfei, zigotul (celulă-ou, formată din unirea unui gamet cu oosfera), în embrion, iar celula secundară a sacului embrionar, unită cu al doilea gamet bărbătesc, formează endospermul (v.), din care şe hrăneşte embrionul. Emden 216 Emersol, procedeul ~ Părfile componente ale embrionului sînt: muguraşul (piu-mula, gemula), format dintr-un vîrf rotund (punctul de creştere) acoperit cu o teaca protectoare numită coleoptil; fulpinifa (hipocotilul); rădăcinifa (radicula, radicela), constituită dintr-o rădăcină principală şi din 2—4 rădăcini secundare, acoperite de coleoriză; cotiledonul sau cotiledoanele (după cum planta e mono-, di- sau pluricotiledonată), cari în timpul încolfirii absorb substanţele hrănitoare din endosperm şi le transmit plantulei aflate în creştere. La unele plante, embrionul ocupă întreaga cavitate a sacului embrionar, deoarece consumă repede substanfele endosper-mului, cari se depun în cotiledoanele mult dezvoltate, de exemplu la fasole, la mazăre, etc. La ricin, la grîu, cartof, morcov, etc., embrionul ocupă numai o parte din sămîntă. Forma embrionului e foarte variată. Astfel, la ricin, radi-cula şi gemula se găsesc pe verticală; la grîu, porumb, etc., embrionul e uşor curbat; la cartof, e aproape o spirală; Ia sfeclă, e aproape circular. Embrionul trece din viata latentă la viata activă, cînd condiţiile interne şi externe sînt favorabile germinaţiei. Sin. Colt, Germen. 1. Emden. Zoof., Ind. alim.: Rasă de gîşte originară din oraşul Emden (Germania). Gîştele Emden sînt albe, cu ciocul şi picioarele portocalii. Greutatea exemplarelor îngrăşate atinge 14 kg, iar ficatul lor atinge 500 g. Producţia anuală de ouă e de 20 de bucăfi, greutatea unui ou fiind de 180 g. Penele, puful şi fulgii sînt foarte apreciate. Producfia medie de puf şi fulgi e de 500 g de fiecare individ. 2. Emenagog, pl. emenagoge. Farm.: Medicament auxiliar, întrebuinţat, sub formă de extract sau de pofiune, pentru provocarea ciclului menstrual, Cel mai mult sînt folosite emena-gogele obţinute din pelin, pătrunjel (apiol), aconit, rută, etc. 3. Emeraldină. Ind. chim.: Intermediar cu structură para-chinoniminică, generat în procesul chimic de formare a colorantului negru de anilină (v.). Prin reacţii ulterioare cu anilina conduce la colorantul negru cu structură azinică. Mecanismul chimic e imperfect cunoscut; se pare că ar fi trei stadii în oxidarea acidă a anilinei la negru de anilină; în primul stadiu s-ar produce formarea emeraldinei printr-o serie de reac|ii de adi}ie după schema indaminică: anilină (sare) —► emeraldină —> nigranilină. Produşii intermediari ai reacţiei de oxidare nu sînt stabili la acizi. Emeraldina ca bază liberă e albastră; sărurile ei cu acizii sînt verzi. Nigranilina poate fi redusă uşor la emeraldină, nuanfa neagră devenind verzuie. 4. Emergent. 1. Fiz.: Calitatea unui corp de a ieşi dintr-un fluid. Emergent. 2: Calitatea unei radiafii de a ieşi dintr-un mediu (fafă de care se numeşte emergentă). 6. Emergentă. 1. Fiz.: Ieşirea unui corp dintr-un fluid. 7. Emergenjă. 2. Fiz.: Ieşirea unei radiafii dintr-un mediu. 8. Emergenţă. 3. Geo/.: Locul în care apa unui izvor (minerală sau obişnuită) iese la suprafafa pămîntului şi- intră în contact cu atmosfera. 9- Emeri. Mineral., Tehn.: Material abraziv natural, constituit dintr-un agregat cu granulafie mai mică sau mai mare de oxid de aluminiu (50—60% corindon) şi magnetit, hematit (ca impuritate a magnetitului) sau spinel (30—40%), cărora li se adaugă alte cîteva minerale în cantităfi variabile (cuarf, diaspor, turmalin, muscovit, rutil, pirită, etc.). Apare în special ca mineral metamorfic de contact exomorf, în special în calcare cari vin în contact cu roci magmatice. E negru, gri închis sau negru-albăstrui şi pare un minereu de fier fin granulat. Are gr. sp. 3,75-4,31, iar duritatea variază între 7,2 şi 7,5, în funcfiune de confinutul în alumină. E opac şi se sparge după o suprafafă mai mult sau mai pufin regulată; e magnetic. Puterea sa abrazivă e de 65—32, în comparaţie cu cea atribuită safirului. Se întrebuinţează caj abraziv la prelucrarea pieselor de importanfă mai mică, fie cfirect, sub formă de granule, fie aglomerat cu un liant (de exi. clei), pe discuri de pîslă. Pulberile de emeri se pot obfine şî sintetic, prin topirea unui amestec convenabil de oxid de aluminiu şi oxid de fier, urmată de concasare, măcinare, sortare. Materialele abrazive fabricate din emeri sînt de diferite categorii, după mărimea granulelor componente. Categoriile cu granule mari se notează: emeri „000", „00", „0" obfinute prin cernere; cele cu granule mici se notează: emeri „1 minut", „2 minute", „40 minute", „60 minute", etc., obfinute prin decantare (minutele indică timpul de decantare). Sin. Şmirghel. io. Emersiune. 1. Hidr., Nav.: Starea unui corp, de ieşire din suprafafa liberă a unui lichid, corpul rămînînd cufundat numai parfial în el. Exemplu: Un submarin care navighează în emersiune. u. Emersiune. 2. Geo/.: Sin. Exondare (v.). 12. Emersol, procedeul Ind. alim.: Procedeu industrial de fracfionare a acizilor graşi prin cristalizare selectivă din solvenţi polari (de cele mai multe ori, alcoolul metilic de 90%, al cărui principal dezavantaj e pericolul de esterificare în faza de recuperare a solventului). Procedeul Emersol (v. fig.) e un procedeu continuu, care se aplică amestecurilor de acizi graşi predistilafi, atît în vederea Schema Instalaţiei de cristalizare selectivă prin procedeul Emersol. I) depozit de acizi graşi; 2) depozit de alcool metilic; 3) depozit de alcool metilic pentru instalafia de răcire; 4) cristalizor continuu; 5) filtru continuu; 6) dispozitiv de spălare; 7) economizor; 8) preîncălzifor; 9) dis-tilator (acid stearlc); 10) distilator (acid oleic); 11) condensator; 12) depozit de acid stearic; 13) depozit de acid oleic. eliminării fracţiunilor uşoare rău mirositoare, cît şi pentru îmbogăţirea în fracţiunea dorită. Amestecul de acizi graşi se disolvă continuu în metanol de 90%, debitul celor două fluide reglîndu-se automat cu ajutorul unor proporfionometre. Solufia obfinută trece continuu printr-un cristalizor multitubular cu funcfionare continuă, răcit la —12,2° cu metanol ca agent de răcire (metanolul e răcit, la rîndul lui, într-o instalafie frigorifică), care circulă printre fevi. Datorită răcirii rapide se produce o cristalizare a fracfiunilor mai pufin solubile (acizi satura}i, mai pufin polari). Amestecul de cristale şi lichid e trecut continuu într-o cameră de filtrare, răcită de asemenea la —12,2°, după care e filtrat pe un filtru rotativ. Turtele de pe filtru confin acid stearic (sau acizi/saturafi cristalizafi), care confine 30—60% metanol. / După distilarea solventului se obfine un produs bogat în acizii graşi cel mai pufin solubili în alcool metilic (de obicei, acid stearic). Emetic 217 Emisar Solufia de alcool metilic care confine acizii lichizi trece în feconomizor, unde prerăceşte solventul, care intră în instalafia de distilare, unde se recuperează solventul şi se obfin fracţiunile lichide. Pentru a evita esterificarea alcoolului metilic cu acizii graşi din solufie (mediul fiind acid, deci favorabil esterificării), distilarea se face îrt vid, la temperaturi joase. Procedeul Emersol e aplicat în special pentru fabricarea de acid stearic cu puritatea de 75—78%, dar poate fi folosit şi pentru obfinerea de fracfiuni cu sicativitate mare (din ulei de peşte, de in, de soia, etc.). Procedeul se aplică şi amestecurilor de acizi graşi cu un anumit confinut de acizi graşi saturafi greu solubili în solvenfi polari la temperaturi joase accesibile. De asemenea, pe baza soiubilitafii diferite, pot fi cristalizate selectiv şl unele gliceride. 1. Emetic. Chim., Ind. chim.: Tartrat mixt de antimoniu şi potasiu, cu compozifia K (SbO) C2H406* H2O. Emeticul se formează uşor prin fierberea oxidului de antimoniu, Sb203, cu o solufie de tartrat acid de potasiu, KHC2H404. Se prezintă în cristale octaedrice romboidale, incolore, uşor solubile în apă, cari se alterează uşor. Solufia are gust dulce, apoi metalic. Se întrebuinfează ca mordant la imprimarea şi vopsirea textilelor, la prepararea lacurilor şi, în Medicină, ca vomitiv. 2. Emetină. Chim., Farm.: H2 H C C H2Cy OCH3 H H2 C C h3co—c^ xcx nch2 H3CO—C C N V' \/ xch2 H I I HN C \r/ \rS CH c H C—OCH3 H3C—HC CH-CH2- H2 -ch2 Alcaloid constituit din două nuclee isochinoleice, care se găseşte în rădăcinile plantei Cephaelis ipecacuanha (ipeca). Clorhidratul ei, o pulbere cristalină, albă, fără miros, cu gust amar, solubilă în apă, în alcool, insolubilă în eter, se întrebuinfează în Farmacie ca eructic (fluidifică -secrefiile), ca expectorant şi vomitiv. 3. Emetropie; Proprietatea ochiului de a avea vederea normală. 4. Emiacefilceluloză. Chim.: Fracfiunea cu greutate moleculară mică, avînd gradul de polimerizare 100—150, care trece în solufie la fracfionarea acetilcelulozei cu acid acetic 53%. 5. Emiceluloze. Chim., Ind. hîrt.: Grup de polizaharide cari însofesc celuloza în perefii celulelor vegetale (pînă la 30%) şi cari se deosebesc de celuloză prin proprietăfile lor chimice şi fizicochimice (în special prin capacitatea de a se disolva în solufii diluate alcaline şi de a hidroliza uşor sub acfiunea acizilor). Termenul e folosit pentru polizaharidele de cele mai diferite provenienfe, cari au cele mai variate proprietăfi şi cele mai diferite compozifii. Astfel, de exemplu: în industriile în cari au loc procese de hidroliză se consideră că fac parte din emiceluloze polizaharidele uşor hidrolizabile cari sînt con-finute în diverse materiale vegetale (xilanul, mananul şi galac-tanul); în ramurile industriale legate de prelucrarea chimică a celulozei sînt numite emiceluloze polizaharidele solubile în solufie 18% NaOH (în special xilanul, mananul, şi fracfiunile de celuloză cu greutate moleculară mică); în studiul compo-zifiei chimice a plantelor, emicelulozele cuprind toate polizaharidele din plante, cu excepfia celulozei; etc. Sin. Hemi-celuloze. V. şl sub Polioze. e. Emîciclu, pl. emicicluri. 1: Ansamblul valorilor sau al stărilor cari constituie jumătate din ciclul unei variafii periodice (de obicei armonice). 7. Emîciclu. 2. Arh., Cs.: încăpere,„edificiu sau monument, ori porfiune din acestea (absidă, nişă, sală, etc.), a căror secfiune orizontală e limitată spre exterior de un arc de cerc (de obicei un semicerc) sau de altă curbă. Exemple: exedra (v.), care e o construcfie caracteristică în formă de emiciclu; în amfiteatrele, stadioanele şi circurile antice, porţiunile cu gra-dene de la capetele construcfiei cari racordează cele două laturi lungi ale acesteia; în marile aule cu gradene, spafiul semicircular cuprins între primele gradene şi latura rectilinie opusă. Sin. Hemiciclu. 8. Emicoloid, pl. emicoloizi. Chim. fiz.: Substanfă macro-moleculară cu proprietăfi coloidale, cy un grad de polimerizare pînă la 100 şi cu o catenă de 0,0050* • *0,25 \i. Emi-coloizii nu au proprietăfi coloidale pronunfate, iar solufiile lor nu sînt vîscoase. în stare solidă, sînt pulverulenfi sau lipicioşi. Filmele sau firele obfinute din emicoloizi nu au rezistentă mecanică. 9. Emicriplofife. Geoboi. V. sub Forme biologice. 10. Emiedrie. Mineral.: Proprietatea unor forme cristalografie de a prezenta o simetrie inferioară simetriei formelor oloedrice din sistemul cristalin respectiv, caracterizate prin lipsa unui element de simetrie (axă, plan sau centru de simetrie). Formele emiedrice, cari au jumătate din numărul fefelor formelor oloedrice corespunzătoare, pot trece în aceste forme dacă la formula lor de simetrie se adaugă elementul de simetrie care le lipseşte. După elementele de simetrie pe cari le au, se deosebesc următoarele feluri de emiedrie: o/oaxă, la care forma-cristalografică respectivă admite numai axe de simetrie (de ex. bisfenoidul rombic, trapezoedru! exagonal, trapezoedrul tetragonal, icositetraedrul pentagonal, etc.); auti-emiedrică (autimorfă), la care forma cristalografică respectivă are numai plane de simetrie (de ex. forma domatică din sistemul monoclinic); paraemiedrică (paramorfă), la care forma cristalografică corespunzătoare admite numai un centru de simetrie (de ex. forma pinacoidală din sistemul triclinic); emi-morfă, la care forma cristalografică respectivă confine axe polare de simetrie (forma nu admite un plan perpendicular pe axa respectivă) (de ex.: piramida rombică, piramida tri-gonală, piramida tetragonală, etc.). Sin. Hemiedrie. 11. Emimorf. Mineral.: Calitatea unora dintre-substanfele cristalizate de a poseda proprietatea de emimorfism. Sin. Hemimorf. 12. Emimorfie. Mineral.: Sin. Emimorfism (v.), Hemimorfie. 13. Emimorfism. Mineral.: Proprietatea substanfelor cristalizate de a avea axe polare de simetrie. Sin. Hemimorfie, Hemimorfism. V. şi sub Emiedrie. 14. Emiparazife. Geo boi.: Plante verzi cari trăiesc totuşi parazit (parazitează) pe alte plante (de ex. Alectorolophus, Euphrasiş, Bartsia, etc., cari îşi înfig rădăcinile în rădăcinile altor plante). Sin. Hemiparazite. 15. Emisaprofite. Geobot.: Plante verzi cari trăiesc totuşi şî pe substraturi organice în descompunere. Sin. Hemisaprofite. V. şi Olosaprofite. ie. Emisar, pl. emisare. Hidrot., Canal.: Apă de supra-fafă, — curgătoare (rîu, fluviu) sau stătătoare (lac, mare),— ori basin artificial sau depresiune naturală cu scurgere într-o apă de suprafaţă, în care sînf evacuate apele uzate de pe teritoriul unui centru populat sau industrial, ori apele în exces colectate de pe un teren irigat sau desecat. Alegerea emisarelor depinde de felul şi de caracteristicile apelor cari trebuie vărsate în ele. Emisarele folosite pentru evacuarea apelor de canal prezintă o importanfă deosebită, Emisferă 218 Emisiune secundară de electroni deoarece trebuie să asigure procesul de aufoepurare a lor, care consistă în transformarea materiilor organice, confinute în apele de canal, în substanfe mineralizate, inofensive fafă de dezvoltarea organismelor vii din apele emisarului. Această transformare e realizată de bacteriile aerobe, cu ajutorul oxigenului disolvat în apă. Autoepurarea se produce cît timp cantitatea de oxigen confinut în apa emisarului e cel pufin egală cu cantitatea de oxigen biochimic necesar (v.) şi cît timp activitatea bacteriilor aerobe nu e împiedicată de pre-zenfa în apă a unor substanfe toxice în exces sau prin scăderea temperaturii apei sub limita de dezvoltare a bacteriilor. Fiecare emisar are o anumită capacitate de autoepurare, care depinde de cantitatea de oxigen disolvat disponibil pentru mineralizarea substanfelor organice introduse prin vărsarea apelor uzate, şi care se menfine cît timp în apă mai rămîne suficient oxigen penfru dezvoltarea viefuitoarelor. Cînd cererea de oxigen pentru mineralizarea materiilor organice, introduse în emisar prin vărsarea canalizafiilor, e mai mare decît cantitatea de oxigen disponibilă, se produce degradarea (poluarea) apei, care creează condifii defavorabile dezvoltării viefuitoarelor din apă, emisarul devenind insalubru. Capacitatea de aufoepurare a emisarului e cu atît mai mare, cu cît debitul lui şi vitesa de scurgere a apei sînt mai mari, deoarece aerarea apei e mai puternică şi măreşte cantitatea de oxigen disolvat în apă. Această capacitate de epurare e diferită în fiecare sector al emisarului. Valoarea minimă a ei trebuie determinată penfru debitele minime de vară ale emisarului. Procesul de autoepurare se desfăşoară în timp, pe parcursul emisarului. în tot timpul procesului de autoepurare trebuie să se păstreze echilibrul dintre consumul de oxigen pentru procesul de autoepurafie şi oxigenul disolvat de apă pe parcurs. Acest echilibru, necesar penfru păstrarea salubri-tăfii emisarului, determină condifii le de vărsare a apelor uzate şi gradul de epurare cerut. V. ş) Epurarea apelor de canal. 1. Emisferă, pl. emisfere. 1. Geom.: Jumătate de sferă, limitată de un plan diametral al ei. 2. Emisferă. 2. Geogr..* Fiecare dintre cele două jumătăfi ale globului terestru, separate prin ecuator: emisfera de nord (boreală) şi emisfera de sud (australă). Fiecare emisferă are caractere proprii. Astfel: continentele sînt concentrate în emisfera nordică, iar oceanele, în cea sudică; raportul dintre mare şi uscat e de 150% în emisfera nordică, numită din această cauză şi em/sfera continentală, şi de 480% în cea sudică, numită şî emisfera oceanică. s. Emisferă. 3. Asfr.: Fiecare dintre cele două jumătăfi ale sferei cereşti, separate prin orizontul punctului de observafie. 4. ~a inferioară. Asfr.: Jumătatea sferei cereşti, situată dedesubtul orizontului unui loc şi cuprinzînd nadirul. 5. ~a superioară. Asfr.: Jumătatea sferei cereşti, situată deasupra orizontului unui loc şi cuprinzînd zenitul. 6. Emisiune, pl. emisiuni. 1. F/z.: Producerea de unde sau de particule rapide. 7. ~ elecfronică. Elf., Fiz.: Producerea de electroni cari părăsesc suprafafa unui corp — de cele mai multe ori a unui metal — răspîndindu-se în spafiul înconjurător. Sin. Emisiune de electroni. într-o stare stabilă a suprafeţei unui conductor electric, ca efect al acfiunilor antagoniste a agitaţiei termice (care tinde să răspîndească electronii de conducţie în afara corpului) şi a forfei electrostatice (care tinde să readucă electronii în corp), se stabileşte un echilibru statistic caracterizat prin aparifia unui strat dublu de sarcini la suprafafa conductorului (cu pătura negativă, constituită din electroni, la exterior) şi a unui salt corespunzător de potenfial, numit lucru de extracfie. Afară de unele condifii specific cuantice (v. Efect-tunel, sub Barieră de potenfial), emisiunea de electroni se poate produce numai dacă o parte din electronii de conducfie au un suplement de energie suficient pentru depăşirea lucrului de extracfie. După natura condifiilor fizice cari determină exis-tenfa acestui suplement de energie — şi deci aparifia sau dezvoltarea emisiunii electronice —, se deosebesc: Emisiunea termoelectronică, sau ferm o-emisiunea condifionată de existenfa unei temperaturi suficient de înalte a suprafefei emisive, pentru ca să existe suficient de mulfi electroni cu energii cinetice superioare lucrului de exfracfie (v. Termoelectronică, emisiune ~). Emisiunea fotoelectronică, sau fofoemi-s i u n e a condifionată de existenfa unei radiafii electromagnetice incidente (a unui flux de fotoni incident, cari lovesc suprafafa emisivă) (v. Efect fotoelectric extern, sub Foto-electric, efect ~). Emisiunea autoelectronică, emisiunea „la rece", sau prin efect de cîmp, condifionată de existenfa unui cîmp electric exterior suficient de intens în vecinătatea suprafefei emisive şi în sensul adecvat, penfru reducerea în măsură suficientă a barierei de potenfial corespunzătoare lucrului de extracfie şi potenfialului cîmpului exterior (v. Autoelectronică, emisiune ~). Emisiunea secundară (v.), condifionată de existenfa unei radiafii corpusculare incidente (de electroni, de ioni, etc.), care bombardează suprafafa emisivă. în opozifie cu acest tip de emisiune, emisiunile termoelectronică, foto-elecfronică sau autoelectronică se consideră emisiuni primare. în stări instabile ale suprafeţelor corpurilor metalice sau nemetalice se produc emisiuni de electroni condifionate de exercitarea anterioară, prealabilă, a unei anumite acfiuni fizice (prelucrare, iradiere, etc.) sau chimice, asupra acestor supra-fefe. Aceste forme de emisiune electronică sînt numite cu termenul generic exoemisiune (v.). 8. ~ secundară de elecfroni. Elf., Fiz.: Emisiune de electroni care se produce de cîte ori un electron (primar) sau o altă particulă avînd o energie cinetică suficientă loveşte un corp solid, electronii (secundari) din corpul solid putînd primi astfel energie suficientă pentru a străbate bariera de energie potenţială de la suprafaţa corpului. Sin. Emisiune de electroni secundari. în tuburile electronice, emisiunea secundară poate provoca, în anumite condiţii, inversarea completă a curentului Ia un elecfrod oarecare. în tuburile cu gaz, bombardamentul ionilor pozitivi la suprafaţa catodului e un factor important în funcţionare. Intensitatea emisiunii secundare produse de un bombardament de electroni e funcţiune de vitesa electronilor primari şi de starea suprafeţei electrodului; ea e mai mică Ia suprafeţele metalelor pure decît la suprafeţele compuşilor metalici (în special electro-pozitivi sau ăîcaîînt)- şi scade prin curăfirea şi degazeificarea metalului. Ionii pozitivi produc o emisiune secundară mult mai slabădecît electronii. Variafia raportului dintre curentul de emisiune secundară şi curentul primar, în funcfiune de energia electronilor primari, pentru diferite suprafefe, e reprezentată în figură. Electronii secundari revin la electrodul de la care au plecat, dacă nu există un cîmp electric de accelerare, care.să-i îndepărteze. Astfel de cîmpuri pot exista în tuburile cu mai multe Emisiune secundară de electroni. Emisiunea undelor radioelecfrice 219 Emiţător radio grile (trioda, pentoda, etc.; v. şl Grilă supresoare). în general, se caută să se evite emisiunea secundară în tuburile electronice, fie acoperind electrozii cu materiale speciale (de ex. grafit), fie construind electrozii din materiale cari dau emisiune secundară slabă. Emisiunea secundară se poate produce nu numai la electrozii metalici, dar şi la suporturile izolante sau la pereţii de sticlă ai tubului electronic; astfel de cazuri se întîlnesc la tuburile de înaltă tensiune. Suprafeţele interioare ale pereţilor de sticlă tind să se încarce negativ, în timpul funcfionării tubului, din cauza electronilor cari deviazş incidental de la traiectoriile normale şi lovesc pereţii. Dacă se produce un bombardament violent pe o porţiune mică a suprafeţei de sticlă, se produce emisiunea secundară, electronii secundari sînt atraşi de anodul tubului, porţiunea din sticlă rămîne încărcată pozitiv şi atrage mai mulţi electroni primari, procesul devine cumulativ, locul bombardat se încălzeşte mult, sticla se topeşte şi peretele e găurit. în tuburile de înaltă tensiune (tuburi redresoare sau tuburi catodice) se folosesc ecrane de protecţie şi electrozi de focalizare, pentru a evita bombardarea pereţilor de sticlă. Emisiunea secundară e folosită în multiplicatorul de electroni (v.). 1. ~a undelor radioelecfrice. Te/c.: Emisiune de unde electromagnetice realizată cu instalaţii electrice de înaltă frecvenţă, numite emiţătoare radio, prin intermediul unor aparate numite antene. Dacă cea mai mare parte a energiei e radiată în una sau în mai multe direcţii privilegiate, emisiunea se numeşte emisiune d i r i j a f ă sau emisiune directivă. O astfel de emisiune se obţine cu ajutorul unor antene sau al unor reţele de antene directive şi are drept scop, în primul rînd, asigurarea unei anumite intensităţi a cîmpului, la o distanţă dată, cu o putere totală emisă cît mai mică; se mai foloseşte în scopul reducerii interferenţelor reciproce între mai multe emisiuni, pentru păstrarea secretului emisiunilor, pentru reducerea efectelor perturbatoare ale fadingului, în radio-locaţie, etc. Din punctul de vedere practic, emisiunea dirijată se realizează cu atît mai uşor, cu cît frecvenţa de lucru e mai înaltă, deoarece antenele directive au dimensiuni mari în raport cu lungimea de undă, sau cel puţin comparabile cu aceasta. De obicei, pentru emisiunile dirijate se folosesc undele decametrice, metrice şi mai scurte, şi, mai rar, undele hectometrice şi kilometrice. 2. Emisiune completă. Te/c.; în telegrafie, operaţia efectuată pentru emisiunea unui element de modulaţie telegrafică. 3. Emisiune elementară. Te/c. V. Impulsie elementară. 4. Emisiune. 2. Mş.: Fază din ciclul motoarelor cu abur cu piston, în care o parte din aburul care a expandat în cilindrul maşinii, efectuînd lucru mecanic, se evacuează în atmosferă sau într-un condensator de abur. La motoarele cu expansiune fracţionată, aburul de emisiune, din cilindrul de înaltă presiune sau din cilindrii de medie presiune, e dirijat prin intermediul unui rezervor-tampon în cilindrii de medie, respectiv de joasă presiune, de unde e evacuat în atmosferă sau în condensator. 5- cap de Mş. V. Cap de emisiune, sub Cap funcţional. m e. Emisiune, indicatoare de Fiz. V. Curbă fotometrică. 7. Emisiune sangvină. Ind. alim.: Sin. Sîngerare (v.). 8. Emisiune-recepfie, instalafie de Telc.i Instalaţie de radiocomunicaţii fixă sau mobilă, care cuprinde un radio-emiţător, un radioreceptor şi dispozitivele anexe (automatizare, alimentare, etc.), cari permit funcţionarea automată a ansamblului (eventual cu conectare la reţeaua de alimentare cu energie electrică). Afară de antenă, de obicei comună, partea emiţătoare şi partea receptoare au şi alte circuite comune în instalaţiile portabile de mică putere. Se folosesc pe vehicule, în unităţi militare, pentru echipe de lucru în deplasare, etc. 9. Emisiuni, clase de Te/c.: Sin. Clase de transmisiuni (v.). 10. Emisiuni sincronizate. Te/c. V. Sincronizarea emisiunilor de radiocomunicaţii. 11. Emisiva, putere V. Putere emiţătoare. 12. Emifanfă a unei surse de lumină: Sin. Radianţă a unei surse de lumină. 13. Emifor, pl. emitoare. Elf., Te/c.: Elecfrodul unui tran-sistor (v.) care corespunde joncţiunii polarizate direct. în transistorul p-n-p (cu succesiunea p-n-p a regiunilor semiconductoare, v. sub Colector), emitorul trebuie polarizat pozitiv faţă de bază, iar în transistorul n-p-n, emitorul trebuie polarizat negativ faţă de bază. Emitorul corespunde catodului unui tub electronic. Sin. (impropriu) Emiter. ii. Emitron, pl. emifroane. Te/c. V. sub Iconoscop. 15. Emifropie. Mineral.: Proprietatea anumitor genuri de macle de a avea poziţia indivizilor unul faţă de altul obţinută printr-o mişcare de rotire a unuia dintre indivizi în jurul unei axe considerate drept axă de maclă (macle prin emi-tropie). Se cunosc trei feluri de emifropii: normală, paralelă şi complexă. Sin. Hemitropie. V. şl sub Maclă. 16. Emifăfoare, putere V. Putere emiţătoare. 17. Emifăfor radio. Te/c.: Instalaţie de telecomunicaţie pentru producerea oscilaţiilor electromagnetice cari trebuie emise în spaţiul înconjurător sub formă de unde electromagnetice, prin intermediul unei antene. Sin. Radioemiţător. Majoritatea emiţătoarelor cuprind următoarele părţi principale: oscilatorul (care generează oscilaţiile), amplificatoarele (cari măresc amplitudinea şi puterea acestor oscilaţii) şi modulatorul (care modifică anumite caracteristici ale oscilaţiilor în conformitate cu semnalul care trebuie transmis). Funcţionarea emiţătoarelor implică existenţa unor unităţi auxiliare de alimentare cu energie electrică (transformatoare, generatoare, pile şi acumulatoare, redresoare, etc.), de răcire (eventual cu pompe de circulaţie a apei, ventilatoare, basine sau turnuri de răcire, etc.), de automatizare, de cuplaj cu antena, etc. La emiţătoarele de puteri mari, aceste părţi auxiliare constituie instalaţii distincte de emiţătorul propriu-zis. Ansamblul constituit de emiţătorul propriu-zis, de antena de emisiune şi de instalaţiile şi construcţiile auxiliare se numeşte staţiune de radioemisiune. Emiţătoarele pot fi clasificate după modul continuu sau discontinuu de generare a oscilafiilor (emiţătoare cu unde întreţinute şi emiţătoare cu unde amortisate), după procedeul de generare a oscilaţiilor (cu scîntei, cu vibrator, cu arc, cu tuburi electronice), după natura informaţiei pe care o transmit (radiofonie, radiotelegrafie, televiziune şi radiofototelegrafie, radiotelecomandă şi radiotelecontrol, radiolocaţie, etc.), după gama de unde în care lucrează (unde kilometrice, unde hecto-metrice, unde decametrice, unde metrice, etc.), puterea în antenă (de la fracţiuni de watt pînă la mii de kilowaţi), după tipul modulaţiei (de amplitudine, de fază, de frecvenţă, cu impulsii), după procedeul de modulare (anodică, de grilă, etc.), după numărul benzilor laterale transmise (cu o singură bandă laterală sau cu două benzi laterale), după caracteristici constructive, de calitate a emisiunii şi de exploatare (emiţător fix sau mobil, tipul răcirii, stabilitatea frecvenţei, zgomot de fond, distorsiuni, etc.). — După modul continuu sau discontinuu de generare a oscilaţiilor, se deosebesc emiţătorul cu unde amortisate şi emiţătorul cu unde întreţinute. Emifăfor radio 220 Emifăfor radio Emifătorul cu unde amorfisaie generează trenuri de unde electromagnetice amortisate (v. fig. I), obfinute, de exemplu, în generatoarele cu scîntei şi în generatoarele cu vibratoare. Din cauză că nu permite efectuarea emisiunilor radiotelefonice, emifătorul cu unde amortisate nu se mai foloseşte. Emifătorul cu unde între) i nuie utilizează compensarea pierderilor de energie electrică din circuitele oscilante de către energia sursei de curent continuu de alimentare. Astfel, oscilafiile sînt întreţinute şi se pot modula. După procedeul de generare a oscilaţiilor de radiofrecvenfă, se deosebesc: emifătorul cu scîntei, emifătorul cu vibrator, emifătorul cu arc electric, emifătorul cu generator rotativ (toate acestea scoase din uz), emifătorul cu tuburi electronice şi emifătorul cu transistoare. Emifătorul cu scîntei utilizează producerea de oscilafii prin descărcări de înaltă frecvenfă succesive, cu ajutorul eclatorului cu scîntei, direct în antenă (v. fig. II a) i—* sau într-un circuit intermediar (v. fig. II b). Eclatorului i se aplică tensiunea înfăşurării secundare a unei bobine de inducfie. La o anumită valoare a tensiunii, spafiul dintre electrozi e străpuns, înfăşurarea secundară a bobinei de inducfie se scurt-circuitează şi se produc astfel oscilafii amortisate de radiofrecvenfă în circuitul antenei. Comanda oscilafiilor de radiofrecvenfă se face cu ajutorul unui întreruptor legat în serie cu sursa de alimentare. Fiindcă prezintă dezavantaje importante (instabilitatea fre-cvenfei, perturbafii reciproce, imposibilitatea modulării cu frecvenfă acustică, etc.), emifătoarele cu scîntei nu se mai folosesc. Emiţătorul cu vibrator utilizează un cir- T II. Emiţătoare cu scînfei. a) schema electrică a unui emifăfor cu scîntei; b) emifăfor cu scîntei cu circuit intermediar; B) baterie de acumulatoare; M) manipulator; B,-) bobină de inducfie; E) eclafor; A) anfenă; P) legătura fa pă-mînf; R) releu; S) şoc; CJ condensator. cuit oscilant LC în care excitafia oscilafiilor amortisate (v. fig. III) se obfine cu ajutorul unui vibrator. Oscilafiile amortisate se III. Emifăfor cu vibrator. V) vibrator; K) contactul vibratorului. IV. Emifăfor cu arc electric (E). produc la fiecare întrerupere a contactului K; ele sînt în general de putere mică. Nici aceste emifătoare nu se mai folosesc. Emifătorul cu arc utilizează proprietatea arcului electric de a prezenta o rezistentă dinamică negativă (caracteristica tensiune-curent e descrescătoare) (v. fig./V). Manipularea oscilafiilor de înaltă frecvenfă, la aceste emifătoare, se face prin deplasare de frecvenfă, deoarece manipularea în amplitudine nu e posibilă, datorită necesităfii apropierii electrozilor la fiecare aprindere a arcului. Schimbarea frecyenfei se obfine prin scurt-circuitarea unei părfi a inductanfei, cu ajutorul unui releu. S-au construit emifătoare cu arc, cu puteri de ordinul miilor de kilowafi, şi cu randamente de 50 •••60%. Datorită dezavantajelor pe cari le prezintă (instabilitatea fre-cvenfei, imposibilitatea manipulării în amplitudine, necesitatea menţinerii electrozilor la distanta optimă şi imposibilitatea generării de unde mai scurte decît circa 1000 m) nu se mai construiesc astfel de emifătoare. Emifătorul cu generator rotativ foloseşte un alternator de înaltă frecvenfă, de obicei sincron. Manipularea oscilafiilor se face prin dezacordarea circuitului intermediar sau al antenei. Datorită dificultăfilor legate de modularea oscilafiilor şi imposibilităţii de a obfine oscilafii de frecvenfă mai înaltă decît cîteva zeci de kilohertzi, în prezent nu se mai utilizează astfel de emifătoare. Alternatoarele de înaltă frecvenfă au alte aplicafii, în industrie (încălzire prin inducfie, etc.). Emifătorul cu tuburi electronice foloseşte tuburi electronice pentru generarea şi amplificarea oscilafiilor. Acest emifăfor e aproape singurul care se foloseşte azi şi se construieşte pentru scopurile şi condifiile de exploatare cele mai diferite, cu puteri între cîfiva miliwafi şi cîteva mii de kilowafi, cu lungimi de undă între cîfiva kilometri şi cîfiva centimetri. Un emifăfor de mare putere (de exemplu pentru radiotelefonie, pe unde scurte) e format din: oscilator, separator, etajele de multiplicare a frecvenfei, etajele de amplificare de înaltă frecvenfă, etajele de amplificare de joasă frecvenfă, modulator, etajele de alimentare 'XA cu energie electrică şi instalafiile anexe (v. fig. V). în oscilator se produc oscilafiile de înaltă frecvenfă, adică se produce transformarea energiei curentului continuu în energie electrică de înaltă frecvenfă. Pentru a obfine stabilitatea frecvenfei oscilatorului, după acesta urmează un etaj — separator — care are rolul de a înlătura influenfa etajelor următoare asupra acestuia; în principiu, etajul separator e un amplificator de înaltă frecvenfă, care lucrează fără curenfi de grilă. Oscilafiile sînt amplificate apoi în etaje de amplificare în clasă C, cari lucrează de obicei în regim supraexcitat. Modularea în amplitudine a oscilafiilor se poate face la nivel mare (în etajul amplificator, final) sau la nivel mic (în unul dintre etajele de amplificare sau chiar în oscilator). Modularea la nivel mare asigură un randament bun al etajului final (de ordinul a 70%), însă comportă un modulator de putere mare, al cărui cost e ridicat. Modularea la nivel mic simplifică şi ieftineşte emifătorul, dar în acest caz randamentul e mai mic (de ordinul a 30%), deoarece trebuie folosite amplificatoare de putere a unor semnale modulate. Modularea în frecvenfă sau fază a oscilafiilor se face de obicei în etajul oscilator. V. Schema-bloc a unui emifăfor de radiotelefonie. f) oscilator; 2) separator; 3) multiplicator de frecvenfă; 4) amplificator de radiofrecvenfă; 5) amplificator de joasă frecvenfă; 6) etaj modulat; 7) modulator; A) anfenă. Emifător radio 221 Emifăfor radio Etajele amplificatoare ale oscilatoarelor sînt de obicei etaje de putere, lucrînd cu curenfi de grilă; alimentarea.în circuitul anodic se face, fie în serie (în special la emifătoarele de unde scurte), fie în paralel (în special la emifătoarele de unde medii şi lungi). în multe emifătoare se folosesc etaje de amplificare în contratimp şi, mai rar, amplificatoare cu două tuburi legate în paralel. La etajele de amplificare din emiţătoare prezintă importantă mare neutrodinared*(v.) corectă, cum şi eliminarea posibilităţii de producere a unor oscilafii parazite, prin folosirea unor circuite speciale. Pentru acordarea şi controlul regimului de funcţionare a amplificatoarelor de înaltă frecventă se montează de obicei ampermetre de curent continuu în circuitele anodice, de ecran şi de grilă. La amplificatoarele de unde medii şi lungi se folosesc ampermetre termice în circuitele oscilante, pentru măsurarea curenfilor de înaltă frecventă. Se folosesc voltmetre pentru măsurarea tensiunilor anodice, de ecran, de negativare, de filamente, etc. Instrumentele de măsură se decuplează prin condensatoare şi se montează, pe cît e posibil, la un potenfial cît mai mic fafă de pămînt. Acordarea unui etaj de înaltă frecvenfă se face urmărind minimul curentului anodic continuu şi maximul curentului continuu de grilă, ceea ce corespunde la un curent de înaltă frecventă maxim în circuitul acordat anodic. în cazul frecvenfelor înalte, penfru motive de stabilitate a frecvenfei, se obişnuieşte ca frecvenfa oscilafiilor generate de oscilator să fie un submultiplu al frecvenfei nominale a emifătorului. Frecvenfa oscilafiilor generate de oscilator e, în acest caz, multiplicată în etajele multiplicatoare (dubloare, triploare, etc.) de frecvenfă, cari pot fi montate mai multe în cascadă. Semnalele modulatoare de joasă frecvenfă (semnalele de modulafie sau „modulaţia") sînt amplificate în etajele de joasă frecvenfă şi sînt aplicate apoi modulatorului. Alimentarea cu tensiune anodică, a etajelor emifătorului, se face prin intermediul unui redresor, în general cu tuburi cu gaz. Tensiunile ţ>entru filamentele tuburilor sînt de obicei stabilizate. . Anexele principale ale emifătorului sînt: Sistemul de răcire, care are rolul de a răci diferişi electrozi ai tuburilor electronice sau diferitele piese cari se încălzesc datorită trecerii curenfilor electrici. Răcirea se obfine cu ajutorul curenfilor de aer sau de apă. în ultimul timp, răcirea tuburilor de mare putere se obfine şî cu ajutorul vaporilor de apă, asigurîndu-se astfel un randament foarte bun. Sistemul de comandă, de blocare şi de semnalizare, care are rolul de a permite efectuarea operafiilor în succesiunea lor necesară, într-un mod mai mult sau mai pufin automat, de a pune şi de a scoate emifătorul din funcfiune, de a-l proteja contra avariilor cari s-ar putea produce datorită unor manevre greşite în exploatare sau defectării unor elemente ale emifătorului, de a semnaliza eventualele defecţiuni. L i m i t o r u I de nivel, care are rolul de a proteja emifătorul de suprasarcini, datorită nivelului prea înalt al semnalelor la intrare (provenite de pe linia de transmisiune a semnalului modulator). Instalaţia de control al emisiunii, care cuprinde, în general, un indicator acustic (difuzor) sau optic (tub catodic), cum şi diferite aparate de măsură. Filtrele de armonice, cari au ^rolul de a elimina armonicele purtătoarei de înaltă frecvenfă, evitînd astfel perturbarea emisiunilor altor stafiuni. Prin convenfii internafionale s-a stabilit ca puterea oscilafiilor armonice radiate să nu depăşească 25 mW. Emifătorul cu transistoare utilizează transisfoare în locul tuburilor electionice şi nu se deosebeşte, în principiu, de emifătorul cu tuburi electronice. Se utilizează, în general, la automatizări şi în instalafiile în cari se dispune de o sursă de energie electrică limitată. Pînă în prezent, puterea obfinută de la un astfel de emifător e mică.— După natura informaţiei transmise, se deosebesc emifătoare pentru radiotelegrafie, emifătoare pentru radiotelefonie, emifătoare pentru radiodifuziune, emifătoare pentru televiziune, emifătoare pentru radiolocafie, emifătoare pentru telecomandă, etc. Emifătorul pentru radiotelegrafie se utilizează pentru obfinerea unei legături telegrafice, în general, între puncte situate la mare distanfă sau între cari construirea unui traseu telegrafic pe fire e neeconomică sau imposibil de realizat. Se construiesc cu puteri de fracţiuni de watt pînă la sute de kilowaţi, în funcfiune de distanfa dintre puncte şi importanfa legăturii. Manipularea emifătorului se face în amplitudine sau prin deplasare de frecvenfă. Manipularea în amplitudine se realizează, în general, în unul dintre etajele mici, prin întreruperea oscilafiilor de înaltă frecvenfă. în acest timp, etajele următoare de radiofrecvenfă sînt blocate, deoarece lucrează în clasă C, cu negativare fixă. Manipularea prin deplasare de frecvenfă consistă în schimbarea frecvenfei oscilafiilor de la valoarea nominală, cu o valoare fixă, în plus sau în minus, corespunzător frecvenfei sau absentei semnalului telegrafic. în general, în unde scurte se lucrează cu o deplasare de ± 200 Hz. Sistemul de manipulare în frecvenfă e superior celui de manipulare în amplitudine, deoarece, în aceleaşi condifii de emisiune şi de recepţie, raportul semnal util/zgomot e mai bun. Manipularea în frecvenfă se realizează în oscilator, cu ajutorul unui tub de reac-tanfă sau prin introducerea ori scoaterea unei reactanfe fixe din circuitul oscilant al oscilatorului. Sistemul de manipulare prin deplasare de frecvenfă permite realizarea simultană, pe acelaşi emifător, a două sau a mai multor transmisiuni (canale) telegrafice, fără a diviza şi puterea emifătorului pe canale. Fig. VI reprezintă schema-bloc a unui emifător pentru radiotelegrafie. Emifătorul pentru radiotelefonie se utilizează pentru realizarea de legături radiotelefonice, în general, între puncte situate la mare distanfă, între cari legătura prin fire e neeconomică sau imposibil de realizat. în general, astfel de emifătoare se construiesc pentru benzile de unde decametrice, metrice şi mai scurte. Puterea lor variază de la circa un watt la sute de kilowafi. Se construiesc cu o singură bandă laterală sau cu două benzi laterale, cu modulafii de amplitudine, de frecvenfă şi cu impulsii. în mul4e cazuri se folosesc emifătoare cari permit realizarea simultană a mai multor legături (canale), ajungînd pînă la ordinul sutelor de canale (cazul emiţătoarelor pentru radiorelee). La emifătoarele cu mai multe căi telefonice se utilizează, în general, modulafia de frecvenfă, care prezintă avantaje în privinfa indicilor calitativi şi a randamentului, însă prezintă şi dezavantajul important că ocupă o bandă largă de frecvenfe, ceea ce restrînge utilizarea ei la emifatoarele pe unde metrice şi mai scurte. VI, Schema-bloc a unui emiţător penfru radiotelegrafie, pe unde scurfe. /) oscilator; 2) separator; 3) etaje multiplicatoare de frecventă; 4, 5, 6) etaje amplificatoare de radiofrecvenfă; 7) manipulator; A) antenă. Emifăfor radio 222 Emifăfor radio Emifătorul penfru radiodifuziune e, în principiu, asemănător emiţătorului de radiotelefonie, însă cu indici tehnici calitativi foarte buni; astfel de emifătoare transmit unilateral un program vorbit sau muzical destinat difuziunii publice. în general, la emiţătoarele de radiodifuziune se cere ca zgomotul de fond al lor să fie sub —60 dB, distorsiunile armonice mai mici decît 5% la un grad de modulajie de 90%, abaterea caracteristicii de frecvenfă să fie sub ±1,5 dB, în banda de 30—10 000 Hz, luînd ca referinfă nivelul pentru 1000 Hz, instabilitatea frecvenfei să fie sub ±10 Hz fafă de frecvenfă nominală. Se construiesc emifătoare pentru radiodifuziune pe unde kilometrice, hectometrice, decametrice şi metrice. Puterea acestora e funcfiune de zona care trebuie deservită; se construiesc cu puteri de la un kilowatt la mii de kilowafi. toarele de unde modulate au fost folosite curent Ia erhifă-toarele mai vechi; în ultimul timp se folosesc modulafia autoanodică şi modulafia Doherty, cari prezintă unele avantaje. în radiodifuziunea pe unde metrice se utilizează, aproape excluziv, modulafia de frecvenfă, datorită calităfilor ei. Randamentul electric global, al majorităfii emiţătoarelor utilizate astăzi, e de circa 30*-35%. în ultimul timp s-au atins randamente electrice *de circa 50%. Pentru a asigura funcţionarea emifătoarelor cu întreruperi minime, de obicei, etajele mici, atît cele de joasă frecvenfă cît şi cele de înaltă frecvenfă, sînt dublate; de asemenea sînt dublate acele piese sau utilaje cari ar provoca, prin defectarea lor, întreruperi lungi ca: pompele din sistemul de răcire, transformatoarele anodice de mare putere, transformatoarele şi şocurile de modulajie de mare putere, etc. Oscilatorul e stabilizat cu cuarf, montat V//, Schema simplificată a unui emiţător de radiodifuziune. 1 — 5) lanţul de înaltă frecventă; 7- -10) ianful de joasă frecventă; 6) etajul final; î) oscilator pilot, stabilizat, cu cuart; 2) trei etaje amplificatoare de tensiune, Pu= 10 W; 3) amplificator de tensiune şi, la nevoie, oscilator înlocuind pilotul, cu un tub, Pu—100 W; 4) amplificator de înaltă frecventă, de putere, acordat clasa C şi separator, P^= 1 kW, Pu=600 W; 5} al doilea amplificator de putere, cu un tub de rezervă, -P^=10 kW, Pu—8 kW, funcţionare în clasa C; 6) amplificator modulat (etaj final) cu un tub de rezervă, Pu—100 kW; 7) amplificator de intrare a oscilafiilor de joasă frecvenfă, cu două fuburi; 8) amplificator de joasă frecvenfă (submoduiator) cu două tuburi; 9) submodulator cu două tubori şi cu unul de rezervă, Pu~ 10 kW; 10) modulator cu două tuburi şi cu un tub de rezervă, Pw=100 kW; 11) legătură cu microfonul; 12) sursă de polarizare a grilei; 13) transformator de modulaţie; 14) impedanfa de modulaţie; 75) indicator de modulaţie; A) anfenă. Pe unde kilometrice, hectometrice şi decametrice, modulafia oscilafiilor se face în amplitudine, în special utilizînd modulafia anodică în etajul final. Modulafia de grilă şi amplifica- în termostat, pentru asigurarea stabilităţii de frecvenfă impusă de ± 10 Hz. Fig. V//s reprezintă schema de principiu a unui emifător de radiodifuziune. Emifător radio 223 Emifăfor radio Emifăforul penfru televiziune diferă de emifătorul de radiodifuziune numai prin caracteristicile semnalului de modulafie şi lucrează, de obicei, în banda undelor metrice. Fig. VIII reprezintă schema-bloc a unui emifător de televiziune. Etajul oscilator generează oscilafii a căror frecvenfă e cuprinsă, în general, între 4 şi 8 MHz, iar în etajele multiplicatoare se multiplică frecvenfa oscilafiilor pînă la cea nominală. Semnalele video transmise de la studio sînt amplificate şi corectate în „amplificatorul de linie", şi apoi sînt aplicate etajului modulator. Modularea poate să se facă în oricare dintre etajele de ra-diofrecvenfă. După etajul modulat urmează un număr oarecare de amplificatoare de semnale modulate. între ultimul etaj, amplificatorul de unde modulate, şi linia de transmisiune, se intercalează un filtru pentru atenuarea benzii laterale inferioare. Circuitele oscilante trebuie să permită trecerea unei benzi de frecvenfă foarte largi — circa 5 MHz pentru emisiunile alb-negru şi circa 10 MHz pentru emisiunile în culori. în general, emifătorul de video şi cel de sunet au o antenă comună. Eliminarea influenfei reciproce a celor două emifătoare conectate la acelaşi feeder se realizează cu ajutorul unui filtru (diplexor). în ce priveşte indicii tehnici calitativi, la emifătoarele de televiziune se fine seamă şi de distorsiunile de fază, cari trebuie să fie mici. Emifătorul pentru radiolocafie e folosit în instalafiile de radiolocafie (v.). Funcfionează, în general, în gama undelor metrice, decimetrice şi centimefrice; lucrează în regim de emisiune continuă sau în regim de emisiune cu impulsii. Emifătorul care lucrează în regim de emisiune continuă poate funcfiona cu oscilafii întreţinute nemodulate sau modulate în amplitudine, în fază sau în frecvenfă. Regimul de emisiune cu impulsii se caracterizează prin putere instantanee foarte mare şi prin durata pauzei între două impulsii cu mult mai mare decît durata impulsiei. în prezent se utilizează, în general, emifătoare cu regim de emisiune cu impulsii. Emifătorul pentru r a d i o t e I e c o m a n d ă sau radiotelecontrol se utilizează pentru transmiterea de la distanfă, prin radio, a semnalelor pentru telecomandă sau telecontrol (telemăsură). în general, e un emifător de putere mică, care lucrează în banda undelor metrice şi mai scurte. Necesitatea stabilirii unor legături radio, pentru astfel de servicii, pe distante foarte mari (de ex. în cazul radioghidării rachetelor şi al transmiterii rezultatelor măsurărilor efectuate cu ajutorul rachetelor) impune uneori utilizarea unor emifătoare de puteri mari. După gama de unde (banda de frecvenfe) în care lucrează, se deosebesc: emifătorul pe unde lungi, emifătorul pe unde medii, emifătorul pe unde scurte, emifătorul pe unde ultrascurte (metrice, decimetrice şi centi-metrice). Emifătorul pe unde lungi lucrează în banda undelor kilometrice (cu frecvenfe cyprinse între 30 şi 300 kHz). E folosit pentru radiodifuziune şi radiocomunicafii între puncte relativ apropiate. Se construieşte cu puteri peste 1000 kW. Reclamă antene costisitoare (înălfimi mari). Eliminarea oscilafiilor parazite şi neutrodinarea se obfin relativ uşor. Apar dificultăţi în transmiterea benzilor laterale ale undei modulate, datorită circuitelor oscilante. Construcfia bobinelor din circuitele oscilante e determinată, în general, de putere. în etajele de mică putere, bobina se construieşte, în general, din lifă de înaltă frecvenfă de cupru izolat. înfăşurarea se execută, în general, în fagure sau în alt mod special (ca la receptoare). La etajele de mare putere se bobinează pe o carcasă cilindrică, cu spire suprapuse. Ca material pentru carcase se folosesc, pentru puteri mici, material plastic, uneori ebonită, iar pentru puteri mari, lemnul şi porfelanul. Condensatoarele utilizate sînt de obicei cu mică. Pentru acordul fin al circuitelor oscilante se folosesc, în general, variomefre. Emifătorul pe unde medii lucrează în banda undelor hectometrice, cu frecvenfe cuprinse între 300 şi 3000 kHz. E folosit pentru radiodifuziune şi radiocomunicafii. Se construieşte cu puteri pînă la sute de kilowafi. Bobinele din circuitul oscilant se construiesc din bare sau fevi de cupru, bobinate pe o carcasă cilindrică, într-un singur strat. Pentru carcase sau suporturi pentru spire se folosesc micalex, por-felan, sticlă cu pierderi mici şi mase plastice pentru înaltă frecvenfă. Condensatoarele folosite în circuitele oscilante sînt cu mică, ceramică, cu aer, cu gaz sau cu vid. Ca elemente fine de acord ale circuitelor oscilante se folosesc variometre şi condensatoare cu aer. Emifătorul pe unde scurte lucrează în banda undelor decametrice, cu frecvenfe cuprinse între 3 MHz şi 30 MHz. Prezintă particularităţi fafă de emifătoarele pe unde medii şi lungi. Capacităfile şi inductanfele parazite ale montajului au o importantă mare în acordul circuitelor oscilante, deoarece valorile inductanfelor şi capacităfilor circuitelor oscilante sînt mici. Din aceste motive se dă o importantă mare amplasării diferitelor piese din instalafie. De asemenea, capacităţile interne ale tuburilor au un rol important în acordul circuitelor oscilante de placă şi de grilă. Acestea influenţează cu atît mai mult acordul circuitelor oscilante, cu cît frecvenfa e mai înaltă. Curenful capacitiv de grilă e mult mai mare decît curentul normal de grilă; de aceea, la etajele de putere, grila se încălzeşte şi trebuie răcită cu aer cu circulafie forfată sau cu apă. La aceste emifătoare se poate realiza o caracteristică de frecvenfă bună. Ele pot să funcţioneze într-o gamă largă de frecvenfe; se construiesc cu puteri de Ia ordinul fracfiunilor de watt pînă la puteri de ordinul sutelor de kilowafi. în emifătoarele penfru radiodifuziune şi radiotelefonie se utilizează, în general, modulafia de amplitudine. în radiotelegrafie se utilizează manipularea de amplitudine şi manipularea prin deplasare de frecvenfă. Oscilatorul, stabilizat cu cuarf, lucrează, de obicei, pe o frecvenfă de cîteva ori mai joasă decît frecvenfa nominală. Bobinele din circuitele oscilante se construiesc din fevi de cupru, cari uneori sînt argintate, pentru a avea pierderi minime. Se bobinează într-un singur strat sub formă de cilindru. Se construiesc de obicei fără carcasă, rigiditatea bobinei fiind asigurată de un număr mic de izolatoare, cari fixează conductorul bobinei. Ca materiale izolante se folosesc ceramica pentru înaltă frecvenfă şi micalexul. Condensatoarele din circuitele oscilante sînt cu aer, cu vid şi cu ceramică. Pentru acordul continuu al circuitelor oscilante se folosesc, la puteri mici, variometre, iar la puteri mari, bobine cu contacte glisante. în general, emifătorul e construit pentru a putea funcfiona într-o gamă largă de frecvenfe şi cu posibilitatea de a se trece rapid de pe o frecvenfă pe alta. De aceea, întreaga gamă se împarte în cîteva subgame, cari se acoperă cu organul comun de acord continuu. Emifătorul pe unde ultrascurte lucrează pe unde metrice, decimetrice şi centimefrice. Se utilizează pentru VIII. Schema-bloc a unul emi|ător de televiziune. 1} oscilator; 2) separator; 3) multiplicator de frecventă; 4) amplificator de unde modulate; 5) diplexor; 6) amplificator de linie; 7) modulator; 8) efa| modulator; 9) dispozitiv pentru restabilirea componentei continue; A) antenă. Emifăfor telefonic 224 Emondare radiodifuziune, televiziune, radiotelecomandă, radiolocafie şi radiocomunicafii (de obicei Ia distante mici, sub 200 km). Emiţătoarele pe unde metrice au o schemă-bloc asemănătoare cu cea a emiţătoarelor pe unde scurte. Oscilatorul, în general, e cu cristal de cuart şi lucrează pe o frecventă de cîteva ori mai joasă decît frecventa purtătoare. în etajele următoare se face multiplicarea frecventei la valoarea nominală. Se folosesc tuburi de o construcţie specială: cu capacităţi şi inductanfe proprii mici; cu sticlă cu pierderi foarte mici la înaltă frecventă. Ca elemente ale circuitelor oscilante se folosesc bobine din cîteva spire de feavă sau bandă de cupru argintată, şi condensatoare cu aer. La puteri mari se obişnuieşte să se utilizeze ca reactanfe ale circuitului oscilant, porjiuni de linii cu constante distribuite, formate din două conductoare paralele sau fevi concentrice. Emiţătoarele pe unde decimetrice consistă de obicei dintr-un oscilator de putere, fără etaje de amplificare. Folosesc tuburi de construcţie specială, ca tubul-far sau tubul metaloceramic, cari permit racordarea directă a cablurilor coaxiale. Circuitele oscilante sînt formate din segmente de linii de transmisiune bifilare sau coaxiale. Emiţătoarele pe unde centimetrice consistă, de asemenea, din oscilatoare de putere, fără etaje amplificatoare, dar folosesc alte tipuri de tuburi, de obicei clistroane sau magne-troane. Ca circuite oscilante se folosesc cavităţi rezonante, cari au un factor de calitate (v.) foarte bun (de ordinul zecilor de mii). Pentru transmiterea energiei se folosesc ghidurile de undă, deoarece au pierderi foarte mici. După numărul'benzilor I a f e r a I e de frecventă ale oscilaţiilor modulate emise, se deosebesc: Emiţătorul cu două benzi laterale, care transmite ambele benzi laterale şi purtătoarea şi care e utilizat în mod curent în radiodifuziune, în radiotelegrafie, etc. Ocupă un spectru mare de frecventă, care depinde de frecventele modulatoare şi de.tipul modulaţiei folosite (amplitudine, frecventă, etc.). Emiţătorul cu o singură bandă laterală, la care nu se emite decît una dintre benzile laterale, purtătoarea şi cealaltă bandă laterală fiind puternic atenuate. Eliminarea frecvenfei purtătoare se obţine cu ajutorul unui modulator echilibrat. Emisiunea cu o singură bandă laterală e utilizată în special în radiotelefonie. Ea prezintă o serie de avantaje fată de cea cu două benzi laterale şi purtătoare, ca: acelaşi emifăfor, în cazul emisiunii unei singure benzi laterale, poate asigura o putere echivalentă utilă de patru ori mai mare decît în cazul unei modulaţii obişnuite (corespunzător unui grad de modulafie de 100%); consumul mediu scade mult, datorită faptului că în pauză nu se emite; se poate mări seleciivitatea receptorului, ceea ce face ca nivelul paraziţilor să scadă mult; se asigură în oarecare măsură secretul transmisiunii. Emiţătorul cu o bandă laterală redusă, la care se emit o bandă laterală şi purtătoarea, cealaltă bandă laterală fiind progresiv şi rapid atenuată. E utilizat în televiziune (v.) pentru a se putea folosi astfel o bandă de fre-cvenfe mai restrînsă.— Din punctul de vedere al tipului de modulaţie utilizat, se deosebesc: emiţătorul cu modulafie de amplitudine, emiţătorul*cu modulafie de frecventă, emiţătorul cu modulaţie de fază şi emifătorul cu modulafie cu impulsii (v. sub Modulafie). Din punctul de vedere al procedeului de modulare, se deosebesc: emifătorul cu modulafie anodică, emiţătorul cu modulafie de grilă, etc. (v. sub Modulafie). î Emiţător telefonic, pl. emifătoare telefonice. Te/c.: Partea emifătoare a unui terminal de echipament de curenfi purtători, care cuprinde: partea de emisiune a echipamentului individual, partea de emisiune a echipamentului de grup, mijloacele auxiliare (pentru apel, pentru reglajul automat al nivelului, etc.), etc. 2. Emifăfor telegrafic. Te/c.; Partea emifătoare a unei sfa-fiuni telegrafice, care cuprinde: manipulatorul şi aparatele auxiliare, la stafiunile echipate cu aparate Morse; claviatura, cu barele de selecfie, distribuitorul de emisiune şi dispozitivul de pornire-oprire, la stafiunile echipate cu aparate aritmice; manipulatorul cu clape şi partea pentru emisiune a distribuitorului, la stafiunile echipate cu aparate Baudot. s. Emifăfor telegrafic automat. Te/c.: Partea emifătoare a unei stafiuni telegrafice automate, care cuprinde: sistemul de contacte, mecanismul de deplasare a benzii perforate şi regulatorul de turafie, cum şi dispozitivul de comandă a releului emifăfor de impulsii după codul Morse, la stafiunile echipate cu aparate Morse automate; sistemul de contacte, mecanismul de deplasare a benzii perforate, regulatorul de turafie şi distribuitorul de emisiune, la staţiunile echipate pentru folosirea de aparate telegrafice aritmice. 4. EMK. Metg.: Aliaj ternar fier-rrolibden-cobalt cu compoziţia 71% Fe, 10% Mo, 19% Co. Are structură foarte fină, bune proprietăfi magnetice (forfă coercitivă foarte mare şi inducfie remanentă mare), conductivitate termică mare, stabilitate chimică mare şi rezistentă la temperaturi înalte. Prezintă dificultăfi la prelucrarea la cald şi e costisitor. E folosit 3 la confecţionarea de magnefi permanenfi cari lucrează în condifii foarte grele. 5. Emmenfhal. Ind. alim. V. Brînză Emmenthal, sub Brînză. 6. Emmonif. Mineral.: Varietate de stronfianit (v.) care confine un procent mare de carbonat de calciu. Sin. Calcio-st ronfiani t. 7. Emmonsif. Mineral.: Fe2 (Te03)3*4 H2O. Mineral din grupul telururilor, care se găseşte foarte rar în unele filoane hidrotermale. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale cu habitus tabular. E galben-verzui; are duritatea 2 şi gr. sp. 5. Sin. Durdenit. 8. Emolienf. Farm.: Calitatea unei substanfe sau a unui produs medicamentos de a muia pielea şi de a produce astfel suplefe, sau detaşarea crustelor, ori de a descongestiona suprafefele inflamate. în acest scop se întrebuinfează decocfii de malvacee, de seminţe de in, gume, uleiuri, miere, băuturi . mucilaginoase, gargarisme, clisme, cataplasme, comprese, etc. 9. Emolienf, pl. emoliente. Ind. text.: Substanfă folosită la finisarea produselor textile, pentru a obfine efecte de moliciune, suplefe, luciu. Aceste substanfe se folosesc şi ca unul dintre componenţi la încleirea firelor pentru micşorarea rigidităţii date de substanţele de încleire. Exemple de substanfe emoliente: diverse uleiuri şi grăsimi (ulei de măsline, de ricin, seu, etc.); ceruri (ceară de albine, lanolină, sper-maceti, etc.); hidrocarburi solide (parafină, cerezină, ceară montană, etc.); produse tensioactive: anion-active (săpunuri, uleiuri sulfonate, sulfafi de alchil, etc.), cation-active (esteri stearici ai tri- şi ai dietanolaminei, clorura de octa-decil-oximetilen-piridină, etc.), neionogene (esteri poliglicolici ai acizilor graşi, eteri alchilpoliglicolici, etc.), amestecuri de produse anion-active şi caiion-active. 10. Emondaj. 1. Silv.: Sin. Emondare (v.). 11. Emondaj. 2. Silv.: Rezultatul emondării (v.). 12. Emondare. Silv.: Sin*. Elagare artificială, în cazul particular al ramurilor lacome (v.). V. sub Elagare. Emondor 225 Emulsie 1. Emondor, pl. emondoare. Si/v..* Unealtă de elagat, constifuită dintr-o lamă plată de ojel, cu tăiş curb concav, fixată cu o teacă ia o coadă de lemn (v. fig.). E folosită la tăierea ramurilor de la distante relativ mari; tăierea se efectuează aplicînd tăişul pe ramură şi trăgînd de coada uneltei. 2. Empîre, stilul ~ . Artă, Arh.: Siil de artă şi de arhitectură care s-a dezvoltat în Europa, în prima jumătate a secolului XIX. Se caracterizează printr-o interpretare, adeseori chiar prin copierea artelor clasice, în urma curentului de clasicism creat prin săpăturile de la Pompei. Originalitatea artiştilor se manifestă în special în decorafia interioară, caracterizată prin picturi între pilaştri, prin frize bogate, femei înaripate, cariatide şi sfincşi; nici o inspirafie după natură; plafoane drepte, decorate cu elemente plate, aşezate regulat; mobile cu ancadramente de bronz aurit. 3. EmpSasfru, pl. emplastre. Farm.: Preparat medicamentos, folosit la exterior, Care se obfine la cald, din săruri de plumb ale acizilor graşi, din răşini, ceară, substanfe grase, cauciuc, etc., ca excipient, în care se incorporează diferite substanfe medicamentoase, ca principii active. Emplastrele au consistenfa solidă, dar sînt plastice, se înmoaie la temperatura corpului şi aderă la epidermă. Se prezintă sub formă de magdaleoane sau întinse pe pînză, stratul de emplastru avînd grosimea de circa 1 mm. Sin. Plasture. 4. Emplectif. Mineral..* Cu2S • Bi2S3. Sulfură dublă de bismut şi cupru, întîlnită în filoane hidrotermale. Cristalizează în sistemul rombic, clasa bipiramidală, în cristale nu prea bine definite, cari au de obicei forme aciculare cu clivaj pinacoidal. Uneori se prezintă compact, diseminat. Are culoare albă pînă la cenuşie ca ofelul, bătînd spre galben, şi urma neagră. Are duritatea 2 şi gr. sp. 6,38. Se topeşte uşor la flacăra suflătorului. 5. Empressif. Mineral.: AgTe. Telurură naturală de argint, de origine hidrotermală, asemănătoare, probabil, cu mufh-mannitul. Are luciu metalic strălucitor şi gr. sp. 7,5. e. Emscherian. Stratigr.: Senonianul inferior (Cretacicul superior) din Germania, dezvoltat în facies de Plăner-Quader. Emscherianul e cuprins între Turonianul superior şi Campanian şi corespunde subetajelor Coniaeian şi Santonian. 7. Emulgator, pl. emulgatori. Chim.: Substanţă care contribuie la formarea emulsiilor şi măreşte stabilitatea acestora. Moleculele emulgatorului se orientează pe picăturile sferice ale emulsiei şi scad tensiunea interfacială dintre lichidele cari emulsionează, formînd o peliculă între cele două faze lichide şi asigurînd astfel stabilitatea emulsiei (v. Emulsie). Se deosebesc următoarele categorii de emulgatori: Săpunuri, adică săruri alcaline ale acizilor din seria grasă y:u un număr mare de atomi de carbon. Molecula lor, cu formă alungită, are o grupare polară COO~ (hidrofilă) şi o grupare hidrocaibonată, nepolară (hidrofobă). De altfel, orice substanfă cu o altă grupare polară decît COO-, fixată de o catenă hidrocarbonată lungă, are proprietăfi asemănătoare cu ale săpunurilor. După natura grupărilor polare, aceşti agenfi de emulsionare se împart în: agenfi anionici, a căror grupare polară e SO3 sau SOsNa, cu formula generală R0S03Na; agenfi cafionici, cari confin în moleculă o grupare cuaternară de amoniu lega.tă de o catenă lungă, cu formula generală RNHa]X; agenfi neionici, în a căror moleculă există o grupare polară neionică formată din mai mulfi atomi de oxigen eterici, cu o grupare OH alcoolică marginală, de forma R—O (CH2— CH2— O)*--------------CH2—CH2—OH. Datorită activităfii lor superficiale, tofi aceşti agenfi de emulsionare sfervesc ca agenfi de udare şi de curăfire (detergenfi). Emulgatori c o I q i d a I i, cum sînt solurile de albu-mină, de gelatina, etc. Ei se concentrează la suprafafa picăturilor prin adsorpfie şi dau pelicule elastice şi rezistente. Acfiunea lor liofilă conduce la formarea unui tip de emulsie sau a altuia. La lapte, cazeina constituie emulgatorul coloidal, iar la maioneză, acesta e albumina. Emulgatori sub formă de pulbere fină, cum sînt: AI2O3, Fe^Os, CaCOa, PbSO^, sulfafi bazici de Fe, Cu, Ni, negru de fum, argile, etc. Pulberea se distribuie la limita dintre cele două faze, fiind adsorbifă pe suprafafa picăturilor unui lichid sau a celuilalt lichid, asigurînd stabilitatea emulsiei şi dînd emulsii de un tip sau de altul. 8. Emulgen. Ind. text.: Amestec de săpun cu un solvent al grăsimilor şi cu butil-naftalin-sulfonat de sodiu, înfrebuinfat în industria textilă ia spălarea lînii. Sin. Emulgol. 9. Emulsie, pl. emulsii. Chim. fiz.: Sistem dispers format dintr-un lichid dispersat într-un mediu lichid, unul dintre lichide avînd molecule polare (apă), iar celălalt, molecule nepolare sau slab polare (benzen, ulei, etc.). Emulsiile se prepară prin pulverizarea mecanică a unui lichid (ulei) în alt lichid miscibil (apă). în unele cazuri (mercur, apă, etc.), pulverizarea se realizează cu ajutorul undelol* ultrasonore. Emulsiile au un grad mic de dispersiune, ordinul de mărime al dimensiunilor picăturilor fiind de 10*5”*10*4 cm. Obfinerea emulsiilor şi stabilitatea lor depind de structura moleculară a lichidelor cari emulsionează şi, în special, de adăugarea, în sistemul dispers, a unor substanfe capilar active, numite emufgatori. Moleculele emulgatorului se interpun între picăturile celor două lichide cari constituie emulsia şi scad tensiunea interfacială lichid-lichid (de ex. ulei-apă). După cum în molecula emulgatorului există o grupare hidrofilă sau hidrofobă, se obfin două tipuri de emulsii de ulei sau de alt lichid imiscibil cu apa. în prezenfa unui emulgator cu proprietăfi hidrofile se obfine o emulsie de ulei în apă; faza lichidă, care disolvă mai bine emulgatorul, devine mediu de dispersiune. Dacă Yi © tensiunea interfacială ulei-emulgator şi Y|f e tensiunea inter-facială apă-emulgator, cînd Y|>Yj| se obfine o emulsie de ulei în apă (v. fig. a). Săpunurile alcaline, uşor solubile în ^ -------f a o apă, dau astfel de emulsii. Cînd Yjn; 3) refea de sîrmă; 4) plan al cărui mod de aranjare re- înclinat; 5) vas; 6) dispozitiv de zultă din asociaţia a două serii amestecare-emulsionare; 7) axul dls-. . i i i i i- • i pozitivului de emulsionare; 8) dis- umsenate. Un tesf tipic enal- pozi)iv de act,onare.' losteg prezintă genul Textularia. u. Enamine, sing. enamină. Chim.: Combinaţii rezultate prin acţiunea amoniacului sau a aminelor asupra cetonelor, cu eliminare de apă: R—CO—CH2— CO—R' + H2N—R“ —~H2°-> ->■ R—C—CH2—CO—R' R—C=CH—CO—R' II I N—R" NH—R" ceti'mină enamină Enaminele constituie una dintre formele tautomere ale unei isomerii de echilibru. 12. Enanf. Ind. text.: Răşină poliamidică obţinută pe bază de acid aminoenantic, preparat din tetraclorură de carbon şi etilenă. Se deosebeşte de capron prin modulul de elasticitate mai mare (400—420 kgf/mm2 faţă de 260—290 kgf/mm2), prin rezistenţa mai mare la acţiunea îndelungată a căldurii (la T20-"150°), greutatea specifică reală mai mică (1,1 faţă de 1,14 g/cm3), rezistenţa Ia lumină cu 15-*20% mai mare şi tehnologia mai simplă. Răşina enant, care serveşte ca materie primă penfru filare, confine numai 1% produse hidrosolubile (gravimetric) şi e termostabilă în stare topită. Filarea ei poate fi executată pe acelaşi utilaj ca răşina capron. Fibra enant e indicată pentru producfia cordului, a curelelor şi a altor materiale tehnice, putînd servi însă şi la fabricarea produselor de larg consum. 13. Enanfiomer, pl. enantiomeri. Chim.: Fiecare dintre cei doi isomeri optici ai unei substanţe cu aceeaşi compoziţie Enantiomorf 228 Endogen Cristale enantiomorfe de acid farfric. chimică şi cari diferă înfre ei prin semnul puterii rofaforii specifice. (Termen -învechit.) 1. Enanfiomorf. Mineral.: Calitatea substanţelor de a avea proprietatea de enantiomorfie (v.). 2' Enantiomorfie. Mineral.: Proprietatea unor substanţe cristalizate meriedrice ale diverselor sisteme cristalografice de a apărea în două forme de cristalizare, dintre cari una e identică cu imaginea celeilalteîntr-o oglindă plană. Formele enantiomorfe sînt drepte şl stîngi. Exemple: cuar-ful, acidul tartric, etc. Sin. Enantiomorfism. 3. Enantiomorfism, Mineral.: Sin. Enantiomorfie (v.). 4. Enanfiofrop. Mineral.: Calitatea unei substanfe cristaline de a avea proprietatea de enantiotropie (v.). 5. Enantiotropie. Mineral., Chim. fiz.: Proprietatea unor elemente cristaline alotrope sau a unor substanfe polimorfe de a trece în ambele sensuri între două modificafii ale lor, sub influenfa unor schimbări ale condifiilor externe (temperatură sau presiune), fără să li se schimbe starea de agregare. De exemplu: transformarea sulfului rombic în sulf monociinic, şi invers, la presiunea de o atmosferă; transformarea cuarfu-lui (3 (trigonal) în cuarf a (exagonal), şi invers, etc. Transformarea se produce la o anumită temperatură, numita temperatura de fransifie (95,5° pentru sulf; 573° pentru cuarf, etc.). Astfel de transformări reversibile se întîlnesc şi la unii compuşi ca, de exemplu: azotatul de amoniu, iodura mercurică, etc. Sin. Alotropie enantiotropă. 6. Enargif. Mineral.: CU3ASS4. Mineral din grupul sulfo-sărurilor (sulfoarseniură de cupru), întîlnit în zăcăminte hidro-termale de cupru (asociat cu minerale din grupul tetraedritului, calcopiritei, galenei, pirotinei, etc.), în zăcăminte metasomatice şi sub formă de impregnaţii. în zonele de oxidare ale zăcămintelor de cupru, enargitul se descompune uşor, formînd malachit, azurit, olivenit, etc. Confine pînă ia 6,5% Sb, pînă la 5,7% Fe şi, în cantităfi foarte mici (ca incluziuni), Pb, Zn şi Ag. Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombobipiramidală, în cristale cu habitus prismatic columnar (cu striafiuni verticale), mai rar tabular. Adeseori se prezintă sub formă de mase pămîntoase sau radiare, ori sub formă de incluziuni. . Are culoare cenuşie închisă de ofel, pînă la neagră de fier, cu nuanfe vioiete-brune; are urmă cenuşie-neagră şi luciu semimetalic. E casant şi prezintă clivaj foarte bun după (110) şi bun după (100) şi (010). E optic anisotrop. Are duritatea 3,5 şi gr. sp. 4,4. E slab conducător de electricitate şi se disolvă în acid azotic. Confinînd pînă la 48,3% Cu şi 19,1% As, e exploatat, cînd se găseşte în cantităfi mai mari, pentru obfinerea cuprului şi a arsenului. 7. Enclavă, pl. enclave. Geo/.: Fiecare dintre bucăfile de rocă înconjurătoare (în special calcar şi argile), cari se găsesc înglobate şi separate în masa consolidată a unei roci magmatice, fără să se fi amestecat cu topitura din care a provenit roca magmatică respectivă. Enclavele se formează în cadrul procesului de asimilare (v.). Sin. Anclavă. 8. Encrinus. Paleonf.: Crinoid din ordinul Articulata, familia Encrinidae. Are caliciul mic, diciclic, format din cinci plăci infrabazale reduse, cinci plăci bazale, două cicluri de cinci plăci radiale şi cinci plăci brahiale. Are 10—20 de brafe cu pinule. Pedunculul, lung, e constituit din en-troce cilindrice perforate de un orificiu central. Specia Encrinus cassianus Laube e cunoscută din formaţiunile triasice de la Dîrste. 9. Endecagon, pl. endecagoane. Geom.: Poligon cu unsprezece laturi. 10. Endeioiif. Mineral.: (Ca, Na2)Nb205(0H)2Si03. Siliconio-bat de calciu şi sodiu din grupul piroclorului, care se întîl-neşte uneori în sienite nefelinice. Cristalizează în sistemul cubic şi are gr. sp. 3,44. 11. Endeliit. Mineral.: Al4[(OH)8|Si4Oio] *4 H20. Mineral argi-los din grupul montmorillonitului, foarte răspîndit în diversele argile şi pămînturi, care, la 50°, pierde apa ireversibil. Se prezintă sub formă de mase bulboase, pămîntoase, de culoare albă, albăstruie, verzuie sau brună. Are spărtura concoidală cu sclipiri de ceară, duritatea 1—2 şi gr. sp. 2—2,2. La saturare cu apă e adeseori translucid. 12. Endemism. 1. Geobot.: Proprietatea unor specii vegetale de a avea arii restrînse, fiindcă abia au apărut, sau sînt pe cale de dispariţie. 13. Endemism, pl. endemisme. 2. Geo bot.: Prin extensiune, specii vegetale cari prezintă endemism în sensul 1. Endemis-mele mai noi se numesc neoendemisme, iar cele mai vechi, paleoendemi sme. în fara noastră se cunosc numeroase endemisme. De exemplu: Dianthus calizonus, Campanula romanica, Silene pontica, etc. Un important centru genetic pentru neoendemisme, din genul Hieracium, e masivul Retezat. 14. Endlichit. Mineral.: Pb5CI(AsV04)3. Varietate vanadiferă de mimetesit, care se întîlneşte în zona de alterafie a minereurilor de plumb. 15. Endoceras. Paleont.: Cefalopod din ordinul Nautiloidea, familia Endoceratidae. Are cochilia mare, cilindrică, dreaptă sau pufin arcuită, cu un sifon marginal înconjurat de un canal subfire, format din prelungirea guleraşeîor sifonale, numit endosifon. E caracteristic penfru formafiunile siluriene din Scandinavia, URSS, Germania şi America da Nord. ie. Endociclic. Paleonf.: Tip de sistem apicaî al Echinide-lor regulate, la cari anusul se găseşte în centrul periproctului. V. Echinoidea. 17. Endodinamomefamorfism. Geo/. V. sub Metamorfism. îs. Endodinamomorfe, soiuri Ped.: Soluri la a căror formare compozifia chimică şi caracterele fizice ale rocii-mame întîrzie evolufia spre solul zonal. Sînt stadii de tran-sifie, acfiunea prelungită a factorilor externi, în special a climei, avînd drept rezultat producerea solului zonal. Astfel sînt solurile intrazonale: rendzina (v.), branciogui (v.). 19. Endodină, pl. endodine. Telc.: Sin. Autodină (v.). 20. Endoenzime, sing. endoenzimă. Chim. biol.: Enzime cari, în condifii fiziologice normale, îşi exercită acfiunea chiar în celulele în cari sînt secretate. Ele sînt absorbite pe scheletul celular şi nu pot fi extrase din celule decît prin distrugerea mecanică a acestora, de exemplu prin frecare cu nisip de cuarf. După ce au fost extrase din celule în solvenţi (apă, glicerină, etc.), endoenzimele sînt tot atît de active ca şi în celula intactă. Endoenzime se găsesc atît la animalele superioare, cît şi la plantele superioare. Deosebirea dintre endoenzime şi exoenzime consistă în primul rînd în funcfiunea lor fiziologică şi nu direct în solu-bilitatea enzimei. Exoenzimele sînt totdeauna solubile în apă; endoenzimele nu trebuie să fie insolubile în apă; endoenzimele se pot găsi în celulă şi sub forma de solufie apoasă, dar ele nu pot frece afară, atît timp cît perefii celulari sînt intacţi şi nu s-a produs un început de degradare a lor. Din contra, e posibil ca enzima să fie trecută complet în solufie, prin distrugerea completă, pur mecanică, a perefilor celulei. 21. Endofife, sing. endofită. Geo bot. V. sub Forme biologice. 22. Endogen. Geo/.: Calitatea unui fenomen geologic care acfionează asupra scoarfei Pămîntului de a fi condifionaf de, forfele cari provin din interiorul globului pămînfesc. Feno- Endogene, procese ~ 229 Endofermă, reacfie ~ mene endogene sînf: vulcanismui, mişcările fecfonice (oro-genice şi epirogenice) şi cutremurele de pămînt. Fenomenele geologice endogene produc schimbări mari în scoarfa Pămîntului, dînd naştere la munfi, podişuri şi cîmpii, imprimînd astfel trăsăturile de .bază ale reliefului, pe care apoi acţiunea proceselor exogene îl modelează pînă Ia distrugerea (uneori) completă. Acfiunea fenomenelor endogene se produce continuu, dar cu intensităfi variabile, mai mari în anumite perioade geologice. Formele de relief create de fenomenele geologce endogene se numesc forme fecfonice sau structurale. 1. Endogene, procese Geo/.: Procese geologice legate de cristalizarea şi răcirea lentă a magmei şi a produselor magmatice, cari se produc la adîncimi diferite, în interiorul scoarfei pămîntului. Din aceste procese rezultă mineralele şi rocile magmatice. V. şî sub Magmă, Magmatism. 2. Endogene, roci Petr.: Roci formate prin procese de origine internă (magmatice şi metamorfice). 3. Endomagraatice, roci Petr.: Roci magmatice de adîncime şi de suprafafa, cari corespund perioadei de consolidare ortomagmatică sau lichid-magmatică. V. şî sub Magmă. 4. Endomoifism. Geo/.: Totalitatea schimbărilor cari se produc în rocile magmatice, în urma fenomenelor de topire şi de asimilare parfială a rocilor înconjurătoare de către masa de magmă. în acest fenomen există de o parte topitură magmatică, în faza de consolidare, cu toate produsele ei de de-gazeificare, şi, de altă parte, rocile sedimentare variate, asupra cărora acfionează magma. Venirea magmelor în zonele superioare ale scoarfei fiind în legătură cu fazele de orogeneză, endomorfismul acfionează prin factori termici, chimici şi de presiune. Magma acfionează, în primul rînd, ca disolvant, acfiunea ei fiind foarte puternică asupra rocilor calcaroase, şi, în al doilea rînd, prin asimilarea (v.) mai mult sau mai pufin completă a sedimentelor calcaroase. Aceste două acfiuni produc schimbări în solufia magmatică, în special prin adaus de calciu şi de magneziu, rezultînd prin consolidare o varietate foarte mare de roci magmatice. De exemplu: o magmă granitică, care a asimilat calciu şi magneziu, dă, prin consolidare, dio-rite, gabbrouri şi chiar peridotite. 5. Endomyces. Chim. biol.: Gen de drojdie care se caracterizează prin formarea de micelii mai mult sau mai pufin pronunfate şi înmulfirea prin înmugurire. Produce şî spori. Dintre speciile mai importante e de menfionat Endomyces vernalis, care a fost utilizată pentru sinteza grăsimilor. V. şî sub Drojdie. 6. Endomycefaceae. Biol.: Familie de microorganisme care cuprinde drojdiile sporulate. Din această familie fac parte următoarele genuri mai importante: Saccharomyces, Endomyces, Torula spora şi Pichia. Genul Saccharomyces cuprinde un mare număr de specii, dintre cari sînt de menfionat: Saccharomyces ellipsoideus, Saccharomyces cerevisiae, Saccharomyces lactis, etc. 7. Endomycefales. Biol.: Ordin de microorganisme care cuprinde toate drojdiile. 8. Endomycopsis. Biol.: Gen de drojdii din familia Endo-mycetaceae cari produc uneori fermentafia alcoolică, alteori oxidarea zaharurilor. 9. Endoparazif, pl. endoparazifi. Biol.: Parazit de origine vegetală sau animală, care trăieşte în interiorul organelor sau al fesuturilor vegetale şi animale. De exemplu: unele insecte himenoptere („muştele vibrante") depun ouăle, cu ajutorul unor ace, în omizi; larvele dezvoltîndu-se parazitar, în omizi, le# distrug, devenind astfel un auxiliar preţios în agricultură. 10. Endoparazîfă, ciupercă Bot.: Ciupercă ce se dezvoltă în spafiile intercelulare ale plantei atacate. Ciupercile endoparazite pătrund în piantele-gazde prin stomate, lenti- cele, reni, sau prin perforarea cuticulei, prin intermediu! cărora ciupercile secretă enzime cu cari descompun fesuturiie plantei. ii- Endopeptidaze, sing. endopeptidază. Chim. biol.: Enzime din grupul hidrolazelor, cari pot să catalizeze scindarea hidrolitică a proteinelor native, după schema: R—R'-fH—OH ^ R—OH-fR'H . Termenul endopeptidaze, care nu fine seamă de sistematizarea adoptată pentru numirea enzimelor, a fost propus pentru numirea profeinazelor, adică a pepsinei secretate de intestin şi a pepsinazelor din splină şi din rinichi (catepsina I), pentru papaina din plantele superioare, tripsina şi tripsinazele din splină şi din rinichi (catepsina II), cum şi pentru chimotrip-sina dîn splină. 12. Endoprocfa. Paleont.: Grup de briozoare foarte rare, necunoscute în stare fosilă, la cari orificiul anal e dispus în centrul lofoforului. V. Bryozoa. 13. Endoreică, regiune Geogr.: Regiune de Ia suprafafa pămîntului în" care refeaua hidrografică nu are scurgere Ia o mare liberă. Astfel de regiuni se întîlnesc în depresiunile joase ale continentelor, unde apele curgătoare se opresc, de obicei, într-un lac, şi în deşerturi (de ex. Sahara, Turkes-tan, etc.), unde rîurile dispar treptat, fie prin evaporare, fie prin infiltrarea apelor în nisipuri. 14. Endosmoză. Chim. fiz.: Transportul de lichid spre catod, care se produce în electroosmoză. V. şî sub Electroosmoză. îs. Endosperm. Bot.: Ţesutul nutritiv al viitorului embrion, bogat în substanfe de rezervă, care se formează prin diviziunea celulei secundare a sacului embrionar, unită cu alt gamet bărbătesc. Se cunosc trei tipuri de formare a endo-spermului: tipul nuclear, care e cel mai frecvent, întîlnit la monocotiledonate şi la unele dicotiledonate; tipul celular, care se găseşte la plantele cu flori simpetale; tipul intermediar, cu sacul embrionar de formă alungită, care se găseşte Ia unele monocotiledonate şi la dicotiledonatele primitive. Endospermul are consistenfă făinoasă sau cărnoasă şi e format din celule parenchimatoase; la majoritatea plantelor, celulele endospermului au perefii radiculari subfiri. Substan-fele de rezervă se găsesc în celule, sub formă de amidon, aleuronă, grăsimi, etc. La cereale, endospermul e constituit din granule de amidon împlînfafe într-o masă proteică, constituind împreună pînă Ia 80% şi chiar mai mult din masa boabelor. Prin măcinare, acest endosperm se transformă în făină. La unele seminfe, perefii celulari ai endospermului sînt foarte groşi şi confin ca substanfe de rezervă emiceluloze; în acest caz, endospermul e foarte tare, cornos sau lemnos, de exemplu Ia cafea, la curmal, etc. Se cunosc şi seminfe fără endosperm (Ia leguminoase, la amigdalacee, etc.), la cari cotiledoanele sînt mari, groase şi bogate în substanfe de rezervă, ocupînd cea mai mare parte din volumul semin-felor. La seminfele cu endospermul dezvoltat, embrionul e mic. Sin. Albumen. ie. Endospori, sing. endospor. Biol.: Spori cari se formează în interiorul unei celule sau al unor organe sporogene. 17. Endofermă, disolvare Chim. fiz.: Trecerea în solufie a unei substanfe, însofită de absorpfie de căldură. în timpul disolvării, sistemul se răceşte. Unele săruri, cum sînt clorură de sodiu, clorură de amoniu, etc., cari prezintă acest fenomen, sînt întrebuinţate în amestecurile refrigerente. Solubili-tatea sărurilor cari se disolvă cu absorpfie de căldură creşte cu temperatura. 18. Endofeună, reacţie Chim. fiz.: Transformare chimică însofită de absorpfie de căldură. Numărul reacfiilor chimice endoterme e foarte mic la temperaturi joase; la temperaturi înalte, toate reacfiile sînt endoterme. Endofoxine 230 Energetică 1. Endofoxine, sing. endofoxină. Chim. biol.: Toxine cari, spre deosebire de exotoxine (v.), nu sînt excretate de celule şi rămîn în interiorul bacteriilor, din cari difuzează după moartea acestora. Endotoxinele sînt componente ale celulei bacteriene, fiind liberate în mediul de cultură numai după distritgerea celulei. Endotoxinele au fost izolate numai din germenii gramnegativi. Endotoxina germenilor gramnegativi (antigenul Boivin) are o structură glucido-Iipido-polipeptidică. Endotoxinele au caracter antigenic, fiind mai pufin toxice decît exotoxinsle. Endotoxina Boivin a fost extrasă numai din formele netede „S" ale germenilor gramnegativi, şi nu din formele „R". Din acestea din urmă se extrage numai haptena, componentul glucidic. 2. Endovihrafor, pl. endovibrafoare. Te/c. V. Cavitate rezonantă* 3. Enduro. Metg.: Grup de ofeluri bogat aliate cu crom, cari conţin procente mici de nichel, uneori şi de siliciu. Sînt termorezistente şi au rezistenţă mare ia coroziune prin acid azotic, acid acetic şi alfi acizi de diferite concentraţii. După compoziţie, se deosebesc următoarele mărci de ofel enduro: Enduro KM1, cu compozifia: maximum 0,12% C, 13*•«14% Cr, maximum 2% Ni, 0#3“«0,6% Mn şi restul Fe. Enduro S, cu compozifia: 0,05*”0,12% C, 12,5"-14,5% Cr, 0,25% Ni, maximum 0,5% Mn, maximum 0,5% Si şi restul Fe. Enduro S 15, cu compozifia: 0,12- *0,18% C, 12,5*-* 14,5% Cr, minimum 0,5% Ni, maximum 0,5% Mn, maximum 0,5% Si şi restul Fe. Aceste ofeluri sînt folosite în consfrucfia de elemente de maşini şi de instalafii penfru industria chimică, la confecţionarea de instrumente chirurgicale, Ia fabricarea de cuţite, linguri, furculife, etc. 4. Eneagon, pl. eneagoane. Geom.: Poligon cu nouă laturi. 5. Eneodă, pl. eneode. Te/c.: Tub electronic (v.) cu nouă electrozi, construit în special pentru a îndeplini funcfiunea de limitator şi discriminator în receptoarele cu modulafie de frecvenfă. Are trei grile-ecran legate între ele, o grilă de negativare, două grile de comandă şi una supresoare. Sin. (incorect) Nonodă. Aplicînd pe cele două grile de comandă tensiuni defazate între ele, curentul* anodic trece numai cît timp ambele grile sînt pozitivate, avînd în acest timp o valoare constantă, din cauza regimului de limitare al tubului; impulsiile de curent au o durată cu atît mai mare, cu cît defazajul dintre cele două tensiuni e mai mic, indiferent de forma şi de valoarea absolută a acestor tensiuni. Tensiunea de joasă frecvenţă se obţine după trecerea, printr-un filtru trece-jos, a succesiunii de impulsii obfinute. V. şi Discriminator. o. Energetic: Calitatea de a se referi Ia energie. 7. Energefică. 1. Tehn., Econ.: Ramură a ştiinfelor fehnico-economice, al cărei obiect e studiul exploatării surselor de energie disponibile, al transformării, transmisiunii şi utilizării energiei în condifii tehnico-economice optime. Ea foloseşte datele referitoare la caracteristicile tehnico-economice ale instalafiilor de obfinere, transformare, transmisiune şi utilizare a energiei, cum şi cele referitoare la pozifia geografică a centrelor de producere şi de consum al energiei —şi urmăreşte să realizeze randamente cît mai mari, cheltuieli anuale minime — cari depind şi de randament — şi investiţii minime. Bilanţul energetic total, respectiv parţial, în cadrul energeticii generale, respectiv speciale, sintetizează problemele energetice. Energetica generală cuprinde studiul bilanţului energetic al unei ţări sau regiuni penfru trecut, prezent şi viitor. Bilanţul energetic pentru trecut descoperă direcfia de evolu}ie a energeticii şi dă indicaţii asupra tendinfelor dez- voltării viitoare; bilanful energetic pentru prezent arată deosebirile dintre bilanful real şi cel întocmit pe baza principiilor energeticii, iar bilanful pentru viitor reprezintă un plan concret optim de dezvoltare a economiei energetice pe baza determinării caracteristicilor, resurselor de energie: mărimea lor, calităfile lor energetice, amplasarea lor (atlasul resurselor energetice) şi pe baza determinării necesarului de energie în perspectivă: mărimea consumului, formele de energie, parametrii energetici (dinamica consumului de energie), — cu ajutorul studiilor efectuate asupra bilanfurilor energetice, în cadrul ramurilor speciale ale energeticii. Energetica specială are ca obiect studiul bilanţurilor energetice în cari se pot descompune bilanfurile energetice parfiaîe. împărfirea bilanfuIui energetic general în bilanfuri energetice parfiaîe se face după natura procesului în care intră purtătorul de energie pentru a ceda energia (bilanful combustibililor, bilanţul energiei nucleare, bilanţul energiei hidraulice, bilanţul energiei electrice, etc.), cum şi după natura sectorului economic în.care intervin purtătorii de energie (bilanţul energetic al întreprinderilor sau al ramurilor industriale, bilanţul energetic al agriculturii, al transporturilor, al oraşelor, etc.). Energetica combustibililor sau economia căldurii se bazează pe bilanţul combustibililor, care se descompune în bilanţuri parţiale (bilanţul combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi). Din studiul bilanţului combustibililor fac parte exploatarea economic raţională a rezervelor de combustibil, studiul prelucrărilor şi transformărilor (incluziv transportul) economice ale combustibililor (de ex. gazeificarea, degazarea, etc.), cum şi producerea economică a căldurii şi a energiei mecanice, fie separat, fie cuplat. Energetica nucleară e o ramură în curs de constituire,«pe măsura apariţiei de date tehnico-economice referitoare la instalaţiile energetice nucleare, în ce priveşte studiul economic al tipurilor de reactoare şi condiţiile economice de producere de căldură şi de energie mecanică. Hidroenergetica studiază efectele economice ale gradului de echipare al centralelor hidroelectrice, caracteristicile tehnico-economice ale acumulării naturale a apei şi caracteristicile tehnico-economice ale acumulării apei prin pompare. Energetica eoliană are ca obiect stabilirea caracteristicilor economice ale instalaţiilor eoliene în funcţiune de puterea instalaţiilor şi de vitesa vînturilor. * Energetica solară e o ramură în curs de constituire, din cauza experienţei încă insuficiente în privinţa instalaţiilor energetice solare. Electroenergetica are ca obiect studiul caracteristicilor economice ale producerii, transmisiunii şi distribuţiei energiei electrice. — Energetica industrială, a transporturilor, cea agricolă şi cea comunală studiază bilanţurile energetice parţiale cari apar în bilanţurile parţiale respective. Energetica pe sectoare se ocupă cu studiul proceselor tehnologice ale consumatorilor în scopul economiei de energie prin reducerea consumurilor specifice, prin utilizarea resurselor energetice secundare, prin înlocuirea, în procesul tehnologic, a unor forme de energie cu altele. — Analitic, problema energeticii generale consistă în determinarea sistemului de valori x\, , xN cari corespund extre- mului unei funcţiuni lineare de forma i-N f(xu-".XN)=YtaiXi' i-1 unde f(xi,'" ,xN) e suma cheltuielilor anuale, totalul investiţiilor sau totalul energiei primare consumate în energefică Energetică 231 Energie naţională; s'n* cantităţile de energie utilă, de un anumit fel, cari se acoperă printr-un anumit lanţ dintr-o resursă primară dată; N e numărul de lanfuri luat în consideraţie în bilanful energetic total, iar a\%",aN sînt mărimile caracteristice ale lanfului energetic. între variabilele există legături cari furnisează un sistem de ecua{ii permifînd obfinerea extremului funcţiunii f{xit -, xN). în rezolvarea problemelor energeticii, optimul general nu coincide cu cel parfial. De aceea problemele energeticii capătă solufii diferite în cadrul modului de producfie capitalist şi al celui socialist. în statele capitaliste, economia nefiind planificată, iar criteriul deciziv al energeticii fiind rentabilitatea economiei particulare, datorită existenfei proprietăţii particulare asupra mijloacelor de producţie se caută soluţii optime cu caracter parţial, în domenii limitate ale energeticii. în economia socialistă, economia fiind planificată, iar mijloacele de producţie fiind proprietate socială, criteriul principal în rezolvarea problemelor de energetică e eficacitatea socialistă, eficacitatea în cadrul întregii economii naţionale, optimul întregii economii energetice. Numai în aceste condiţii preocupările de energetică generală au putut să capete o bază ştiinţifică şi o mare dezvoltare. i. Energefică. 2. Tehn.: Disciplină tehnică avînd ca obiect construirea sistemelor energetice şi conducerea proceselor cari se desfăşoară în aceste procese în vederea menţinerii, între anumite limite, a parametrilor de funcţionare a lor. După energia care e produsă, transmisă şi consumată în cadrul sistemului energetic, se deosebesc termoenergetică, hidroenergetică, energetică eoliană, energetică nucleară, electro-energetică. Termoenergetică cuprinde ansamblul procedeelor tehnice aplicate la construcţia şi exploatarea instalaţiilor de utilizare a energiei chimice a combustibililor şi de producere, transmisiune, transformare şi consum al căldurii. Se deosebesc: construcţia instalaţiilor, şi exploatarea lor. — Instalaţiile considerate sînt căldările, adică instalafiile de obfinere a căldurii prin transformare intermediară a energiei chimice a combustibililor, şi conductele, instalafiile de transport al aburului şi al apei calde — şi instalaţiile pentru utilizarea directă a energiei combustibilului şi a căldurii: cuptoare industriale, motoare cu ardere internă, turbine cu gaz, motoare cu reac-ţiune, fierbătoare, uscătoare, schimbătoare de căldură, acumulatoare termice, radiatoare, condensatoare, etc.— Procesele importante urmărite sînt arderea combustibililor, prepararea apei de alimentare a căldărilor, producerea de abur şi de apă caldă, consumul raţional de căldură şi de combustibil, producerea frigului, ventilaţia şi condiţionarea aerului, cum şi folosirea resurselor energetice secundare. Hidroenergetica cuprinde ansamblul procedeelor tehnice aplicate Ia utilizarea resurselor hidroenergetice şi la construcţia şi exploatarea instalaţiilor de transmitere, transformare şi utilizare a energiei hidraulice. — Instalafiile de a căror construcţie se ocupă hidroenergetica sînt: canale colectoare ale stocului, baraje, galerii şi conducte de aducfie, conducte forfate, centrale hidraulice de forfă, etc. E n e r g e f i c a nucleară cuprinde ansamblul procedeelor tehnice aplicate în construcfia şi exploatarea reactoarelor nucleare. Energetica eoliană cuprinde ansamblul cunoştinţelor tehnice aplicate în construcfia şi exploatarea motoarelor eoliene. Ea urmăreşte procesele funcfionării maşinilor eoliene în sisteme separate sau în sisteme complexe (termo- şi electroenergetice). Elecfroenergeiica cuprinde ansamblul procedeelor tehnice aplicate în exploatarea instalafiilor de producere, transmisiune, transformare şi consum al energiei electrice, la asamblarea instalafiilor de producere şi consum de energie electrică şi la construcfia instalafiilor de transmisiune. Electro-energetica se ocupă cu construirea centralelor şi a stafiunilor electrice, a liniilor de transport de energie, a instalafiilor de distribufie şi de consum. în funcfionarea sistemelor electroenergetice se urmăresc: siguranfa funcfionării şi, în legătură cu aceasta, se studiază stabilitatea sistemelor, calitatea funcfionării sistemelor condifionată de schema de conexiuni, de rezerva în sistemul energetic, de metodele şi instalafiile folosite pentru reglajul frecvenfei şi al tensiunii electrice. Prebleme speciale de funcfîonare ridică sistemele electroenergetice interconectate. 2. Energie. 1. Fiz., Tehn.: Mărime egală cu capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic cînd trece, printr-o transformare (Ia care e raportată energia), din starea sa într-o altă stare, aleasă ca stare de referinţă. Cînd un sistem fizic trece, printr-o transformare, din starea sa în starea de referinfă, rămîn în natură anumite schimbări privitoare la pozifia relativă şi la proprietăfile sistemelor fizice din exteriorul lui. Astfel de schimbări sînt schimbările pozifiei sau ale vitesei sistemului fafă de cele din exteriorul lui, schimbările stării termice, ale stării electrice sau magnetice a sistemelor din exterior. Aceste schimbări fafă de situafia din starea inifială se numesc acţiunile externe pe cari Ie are sistemul fizic în cursul transformării prin care trece din starea sa în starea de referinfă. Dacă acfiunile externe sînt provocate excluziv prin intermediul efectuării de lucru, mecanic, acesta se numeşte echivalentul în lucru mecanic al acfiunilor externe; dacă acfiunile externe sînt de natură mecanică şi consistă în varierea viteselor unor corpuri, pentru a obfine aceste variafii ale viteselor e nevoie de un lucru mecanic, care se numeşte de asemenea echivalentul în lucru mecanic al acfiunilor externe cari consistă în variafia viteselor corpurilor; în cazul general, al unor acfiuni externe oarecari, prin echi-valentul lor în lucru mecanic se înfelege lucrul mecanic prin a cărui efectuare excluzivă se pot produce aceste acfiuni externe. Suma echivalenfilor în lucru mecanic ai tuturor acfiunilor externe cari se produc cînd un sistem fizic trece, printr-o transformare, dintr-o stare dată într-o stare de referinfă, se numeşte energia sistemului fizic în starea dată fafă de cea de referinfă — şi referitoare la transformarea considerată. — în definifia dată la început, suma acestor echiva-lenfi în lucru mecanic a fost numită capacitate de a produce lucru mecanic. Conform principiului de conservare a energiei (v.), energia unui sistem fizic într-o stare, fafă de o a doua, e independentă de transformarea dintre ele Ia care e referită, adică depinde numai de aceste stări, pe cari le caracterizează. Energia se poate exprima, deci, excluziv în funcfiune de valorile pe cari Ie au mărimile de stare ale sistemului în cele două stări. Alegînd deci în mod arbitrar valoarea energiei în starea de referinfă, energia în orice altă stare are o valoare bine determinată. Energia e, deci, o funcfiune de starea sistemului fizic pe care-l caracterizează, definită pînă la o constantă arbitrară. în funcfiune de alegerea acestei constante, energia unui sistem fizic într-o stare data poate fi pozitivă, nulă sau negativă.— Se numeşte formă de energie fiecare termen aditiv din cea mai generală expresie a energiei totale a sistemelor fizice, care depinde excluziv de o anumită clasă de mărimi de stare (de ex. mărimi mecanice, electrice, magnetice, etc.). Lucrul mecanic nu e o formă de energie, deoarece nu caracterizează sistemele fizice, ci transformările lor (de cari depinde), respectiv interacţiunea dintre sistemele fizice în Energie 232 Energie cursul transformărilor lor. Căldura schimbată de un corp cu exteriorul, de asemenea, nu e o formă de energie. Căldura nefiind o formă de energie, nu se poate defini o căldură conţinută de un corp, ci numai căldura schimbată de el cu exteriorul. Prin „confinut de căldură" se înfelege o mărime diferită de căldură, şi anume o funcfiune de stare a corpului, care (pentru evitarea confuziilor) se numeşte entalpie (v.). Nici energia cinetică medie corespunzătoare mişcărilor dezordonate ale particulelor unui corp nu e cantitatea lui de căldură, ci o mărime care, împărfită cu numărul de grade de libertate ale acestor mişcări, e proporfională cu temperatura absolută a corpului (v. sub Temperatură). Conform relafiei dintre masă şi energie, oricărei forme de energie a unui sisfem fizic îi corespunde o masă inertă a sistemului, egală cu cîful dintre acea energie şi pătratul vitesei de propagare a luminii în vid, şi reciproc. Masa nu e deci o formă specială de energie, ci o mărime distinctă de energie, care corespunde oricărei forme a acesteia, în sensul că un sistem fizic, cînd are o anumită energie, are totodată, în mod necesar, masa inertă corespunzătoare, şi reciproc. Pro-porfionalifatea stabilită de relafia dintre masă şi energie implică însă totodată şî o anumită alegere a stării de referinfă a energiei. în Mecanica relativistă a punctului material de masă W . . w - m— —~2 şi vitesă v, energia W şi impulsul t> ale acestuia for-co mează un cuadrivector numit cuadrivecforul energie-impuls [G], care are următoarele componente spafiale şi temporală unde p — mv, — iar cq e vitesa luminii în vid. La localizarea acfiunllor fizice în conformitate cu acfiunea din aproape în aproape, caracterizarea cea mai adecvată a proprietăfilor sistemelor fizice se face cu ajutorul mărimilor de stare locală. Cea mai generală expresie a energiei e dată deci de o sumă (o integrală extinsă asupra domeniului din spafiu ocupat de sistemul fizic considerat) a tuturor energiilor elementare ale părfilor de sisteme fizice confinute în elementele acestui domeniu (elemente de volum, de supra-fafă, de linie). Limita cîtului dintre o energie elementară şi măsura (volumul, aria, lungimea) domeniului elementar la care se referă cînd această măsură tinde către zero se numeşte densitate de energie (de volum, de suprafafă, de linie). Energia fiind o funcfiune de stare a sistemului fizic considerat, densitatea de energie trebuie să depindă excluziv de mărimi de stare locală. Expresia generală a densităfii de energie în funcfiune de mărimile de stare locală are forma unei sume de termeni dintre cari fiecare depinde de cîfe o singură clasă de mărimi. După felul acestor mărimi de stare locală, se deosebesc următoarele forme de densităfi de energie: densităfile de energie mecanică (cinetică, de deformafie, etc.), de energie gravifică, de energie electromagnetică (electrică, magnetică), de energie mesonică, etc. Energia se mai numeşte după sistemul fizic căruia îi apar-fine (de ex.: energie hidraulică, energie a combustibililor, energie eoliană, energie nucleară, energie de zăcămînt, etc.) sau după specificul stărilor sistemului la care se referă (de ex. energie de legătură chimică). Partea din energia totală a unui sisfem fizic în a cărei expresie intervine, dintre mărimile de cinematică, numai cele cari caracterizează configuraţia geometrică a corpurilor din sistem, se numeşte energie potenţială. Energia poten-fială depinde deci numai de poziţii Ie relative şi fafă de exterior ale acestor corpuri. După mărimile de stare locală în funcfiune de cari mai poate fi exprimată, energia potenţială poate fi de diferite -forme: de deformafie elastică, gravifică, electrică, etc.— Partea din energia totală a unui sistem fizic, care depinde excluziv de mărimile lui de stare interne, se numeşte energie internă sau energie interioară. De exemplu, energia chimică a unui combustibil e energia lui interioară în starea actuală fafă de starea în care e ars (cenuşă şi produse de ardere) drept stare de referinfă. Energia care trebuie cedată unui sisfem fizic spre a-l descompune în elementele sale componente, separate între ele la infinit, se numeşte energie de legătură. Energia inferioară a unui sistem fizic, raportată la starea în care anumite părfi ale sistemului ar fi imobile şi separate între ele la infinit, se numeşte energia de interacţiune a acelor părfi şi e egală şi de semn contrar cu energia de legătură corespunzătoare. Diferenfa dintre energia totală a unui sistem fizic izolat şi energia de interacţiune a părfilor lui se numeşte energie proprie a acestor părfi; ea se descompune aditiv în raport cu ele. Din cauza energiei de interacfiune (cînd aceasta e diferită de zero), energia unui sistem nu e suma energiilor pa/filor lui considerate infinit depărtate unele de altele. Energia interioară a unui sisfem fizic complet izolat e egală cu energia lui totală. Energia totală a unui sistem fizic neizolat e suma dintre energia lui inferioară şi energia lui de interacfiune cu exteriorul (numită şî energie exterioară), ambele sisteme fiind considerate părfi ale unui sistem unic, izolat. în Fizica clasică se presupune că energia inferioara a sistemelor fizice e susceptibilă de variaţie continuă; în Fizica cuantică se arată că mulfimea valorilor pe cari le poate lua energia interioară a sistemelor microfizice formează — cel pufin în parte — un spectru discret, valorile discrete respective fiind valorile proprii ale operatorului de energie al lui Hamilton (v. sub Cuantică, Mecanica ~), aplicat funcfiunii de undă a iui Schrodinger. Energia se măsoară în jouli (în sistemul MKS, 1J = 1 kg m2s‘2) în ergi (în sistemul CGS),-1 erg = 10“7) J,în calorii (1 cal^4,186 J), în kilogrammetri (1 kgm = 9,81 J) şi în multiplii lor. în energetică se foloseşte mult unitatea kilowattoră (1 kWh = 3,6 • 106 J = = 0,86-106 cal). Energia interioară ca funcfiune caracteristică. Dacă U e energia interioară a unui sistem fizic cu un număr finit / de grade de libertate, AQ e căldura pri*- mită de sisfem în cursul unei transformări elementare, iar l M=Y,Xkdxk e lucrul elementar generalizat, efectuat asupra *=l sistemului (de ex. AL— —pdV în cazul unui gaz la presiunea p care are volumul V), creşterea energiei inferioare în cursul acestei transformări elementare e dată de relafia l dt/=AQ+Ai=AQ+ Yi xtAxk> k=\ în conformitate cu primul principiu al Termodinamicii. în această relafie, căldura e exprimată în aceleaşi unităfi ca energia şi lucrul generalizat, iar ^sînt parametrii generalizafi „de pozifie" ai sistemului (parametrii externi), coeficienfii variafiilor lor în expresia lucrului elementar fiind parametrii „de forfă" Xk asociafi lor. în cazul transformărilor reversibile, AQ — TdS (conform celui de al doilea principiu al Termodinamicii, S fiind Energie actuala 233 Energie cinetică o funcfiune de stare numită entropia sistemului, iar T, temperatura absolută termodinamică) şi se poate scrie relafia l dU=TdS+Yixkdxk-- 1 care arată că energia interioară a sistemului, considerată ca funcţiune de entropie şi de parametrii externi: U = U(S, x\, x^•”*/), poate fi utilizată ca funcfiune caracteristică, permifînd deducerea, prin simple derivări, a ecuafiilor caracteristice ale sistemului -(!),; Ş0- Cu ajutorul celor două principii ale Termodinamicii se pot defini şl alte funcfiuni de stare ale sistemelor fizice, utilizabile drept potenfiale termodinamice în alte grupuri complete de variabile independente. Dintre aceste funcfiuni, unele pot fi definite ca termeni aditivi ai energiei interioare: energia liberă (v.), energia legată (v.), entalpia (v.), entalpia liberă (v.)f etc. — în cazul unor transformări elementare oarecari, în cari sistemul e în contact cu un termostat de temperatură T, creşterea energiei inferioare a sistemului e l dU• 1*N + hv (foton y) -> ^C + e+ (pozifron) '*C + Jh —>■ ’^N + hv (foton 7) ’^N + jH -> 1|0 + hv (foton y) ’gO -* + (pozitron) 1^N+jH -» 1^C+îesa relativă fafă de G a punctului material de masă i. Energia cinetică a unui mecanism sau a unei maşini ale cărei elemente execută mişcări de translafie şi de rotafie e £c=il ymivi+Yi y/<»?. *=51 î'= 1 unde mi e masa elementului de ordinul i, vi e vitesa centrului de greutate Gi al acestuia, Ji e momentul de inerfie al elementului de ordinul i în raport cu o axă care trece Energie de deformafie elastică 234 Energie de deformafie elastică prin Git şi co^ e vitesa unghiulară a acestui element. Formula poate fi pusă sub forma în care Jred e momentul de inerfie redus al mecanismului, iar co e vitesa unghiulară a elementului de reducere. Reprezentarea grafică a acestei relafii e diagrama energiei cinetice a maşinii în funcfiune de vitesa unghiulară « a elementului ei ds reducere. — Dacă energia cinetică se exprimă în raport cu coordonatele generalizate independente (lagrangiene) ale sistemului, în această expresie a energiei cinetice (notată de obicei cu T) pot apărea şi aceste coordonate, afară de vitesele dqk generalizate respective ' Din ecuafiile de mişcare ale unui sisfem de puncte materiale se obfine o consecinfă integrală conform căreia creşterea energiei cinetice a punctelor sistemului într-un interval de timp dat e egală cu lucrul mecanic efectuat asupra punctelor materiale ale sistemului în acel interval de timp, de forfele exterioare şi interioare cari se exercită asupra lor (teorema energiei cinetice): f*2 i— 1 miv\~ ~2 v ti FAr\ (Fi e rezultanta forfelor inferioare şi exterioare cafi acfionează asupra punctului materia! de masă mî). Toate expresiile de mai sus rezultă din legile Mecanicii newtoniene şi sînt valabile penlru cazul viteselor mici în raport cu vitesa luminii în vid (c), caz întîlnit cu excluzivitate în Mecanîca tehnică. î I a t i v i s t ă unui corp de masă masă de repaus (sau proprie) mo, şi în Mecanica energiei cinetice a -v2jc2, de Ec~mc2 — niQC2 — m§c2 (vi-^/C2 1) se arată că expresia m — m^\ • de vitesă v, m$v2 3 ** 2 ir . Termenii următori primului din această dezvoltare în serie reprezintă corecfii relativiste ale căror valori relative sînt de ordinul iui v2jc2<^ 1. Atît în Mecanica prerelativistă cît şi în Mecanica relativistă, energia cinetică e o mărime relativă care depinde de sistemul de referinfă inerfial la care e raportată. î. ~ de deformafie elastică. F/z., Elf.: Energia corpurilor raportată la o stare de referinfă care diferă ds starea considerată excluziv prin valorile mărimilor caracteristice stării lor de tensiune şi de deformafie. Sin. Energie elastică. Starea de referinfă a energiei da deformafie a corpurilor solide e de obicei starea lor „naturală", nedeformată, cînd nu sînt supuse nici unei acfiuni ponderomotoare exterioare şi sînt lipsite de tensiuni interne reziduale (ceea ce înseamnă că orice parte a corpului îşi păstrează forma, dacă e detaşată din el). Energia de deformafie poate fi definită univoc numai pentru corpuri perfect elastice (ale căror deformafii sînt reversibile), fiind o energie potenfială interioară, iar din punctul de vedere termodinamic, o energie liberă egală cu lucrul mecanic isoterm, numit şi lucru de deformafie, necesar a fi efectuat asupra corpului — de forfele de volum şi de suprafafă cari se exercită din exterior—pentru a-1 aduce din starea de referinfă în starea deformată. De aceea, energia de deformafie elastică e numită (impropriu) şi lucru mecanic de deformafie sau lucru mecanic inferior. Dacă Wd e această, energie pentru o porfiune de corp, ^ densitatea ei de volum şi q densi- tatea de masă, rezultă pentru variafia isotermă a acestei energii (lucrul elementar de deformafie) expresia dwd=Md= J \px^x'^rGy^y^rGz^z^r^y,Ayyz'^ml'zx^zx^ri:'xy^xy\ cu dl^=djze>/k> = ^dî^ + îe^dejd^, în care ox, oyt az sînt tensiunile normale; tyz,tzx, t sînt tensiunile fangenfiale; ex , Gj , e2 sînt lungirile specifice; , yzx , yxy sînt lunecările specifice; ev =sx + + e deformafia volumică a cărei creş- tere e legată de creşterea densităfii de masă prin forma locală a legii de conservare a masei dey= — dg/g. Din această expresie rezultă expresia creşterii densităfii de volum a energiei elastice dwd= -wddev+oxdex~h • • • -f T^dy^-I- • • • (T = const.) şi a energiei specifice pe unitatea de masă wJq (Wd\ 1 ’Ve/ ~q '-*+ ‘(r=const-) rezulţi Jensifat din care rezultă existenfa unui potenfial al tensiunilor raportate la densitatea de masă: = Vx{ex, Sy. ez, YyZ, Y«. yXy), etc.- —= Q ~ \ C»8* Aceste relafii reprezintă cele mai generale forme ale ecuafiilor de stare ale solidului, cari leagă tensiunile de deformafii (la temperatură constantă). în aproximafia (practică) a micilor deformafii se poate neglija variafia deformafiei volumice (deci a densităfii de masă), iar ecuafiile de stare* pot fi considerate lineare (în conformitate cu legea lui Hooke). în aceste condifii se poate scrie d wd = oxdsx+OydBy + azde „ + r^d +xzxdyzx + xxydyxy sau şi dwd= exd°x + e/ay + ezdaz+yy,dtyZ + y,xdrzx + yxydxxy . Densitatea de volum a energiei de deformafie rezultă 1 wd= J l*xax + Sy0y + ez0z + Yyzxyz+yzxt,x + yxyxx^ sau, în funcfiune de deformafiile specifice 8i, £2, 63 şi tensiunile 0\, o2, (X3 raportate la axele principale, Wd ~ ~2 t8iai £2°2 £3(T3^ ‘ Această densitate de energie se mai poate exprima: în funcfiune de tensiuni, wj = Ye Y(CTx+°j+^)-2 n ()J+ +2G tTj2+TL+Tl^ i în funcfiune de deformafiile specifice, «,=f (F8())dz>, x J v J v unde V e potenfialul (E= —grad V) şi Q e densitatea de volum a sarcinii (cu repartifie excluziv de volum). Creşterea energiei electrice a unui sistem de n conductoare încărcate înconjurate de izolanfi neîncărcaţi, la o variaţie a sarcinilor qk (respectiv a potenfialelor Vale conductoarelor, însoţită eventual de o variaţie a celor l coordonate generalizate Xj cari definesc configurajia sistemului (;= 1, 2.-.0, e: „ , k=\ ;=1 Xj fiind forţele generalizate corespunzătoare exercitate de cîmp. Dacă polarizarea mediului e lineară, e valabilă şi egalitatea: n l dW^q.dV.+ Y.X^, k—\ j — 1 Aceste relafii, în cari dq^ şi dxj, respectiv dVk şi d*;sînt variaţii independente, coincid cu dezvoltările diferenţialelor totale ale funcţiunilor We — Fe (q\, *1» *2i"*»*/) Ş* = Ge (Vi, V2,-,V„; xh x2,-,xl). Energia electrostatică în medii cu polarizafie lineară încărcate cu densitate de volum a sarcinii e: ire=f l^dw=4-f QVdv. 6 J v 2 X 2 j v rostat i medi A A 4 ,ir ^ s S nWi=T S E nmk. k=\ k=\ /=1 k=1 1 = 1 unde ykl sînt coeficienţii de influenfă (v.), iar pkl sînt coeficienţii de potenfial (v.). în cazul unui condensator linear de capacitate C, cu tensiunea u între armaturi şi avînd sarcina q, expresiile devin: TF/ 1 # 1 2 1 ^=Tc=yCa=T^' Energia electrostatică a unui sistem de conductoare izolate electric între ele (^=const.), situate într-un mediu neîncărcat, eo energie potenţială, deoarece depinde numai Energia electrostatică a unui sistem de conductoare încărcate, situate în medii cu polarizafie lineară şi neîncărcate, e: Energie exterioara 237 Energie gravifică de configuraţia geometrică a sistemului (prin intermediul coeficienţilor de influenţă). Expresia generală a energiei electrostatice a întregului cîmp se poate deduce şi direct, cu ajutorul teoremei energiei electrostatice libere, în care se calculează lucrul mecanic necesar pentru constituirea cîmpului electrostatic prin aducerea tuturor sarcinilor în cîmp. în regim magnetic staţionar sînt valabile expresiile cari urmează şi în cari integralele de volum se referă la întregul cîmp. Creşterea energiei magnetice la o variafie a stării cîmpului (mărimile neelectromagnetice de stare — deformaţii, temperatură, etc. — fiind presupuse invariabile) e: dWm = — f HdBdv = yo f jbAdv, H J V J V unde A e potenţialul vector (# = rot A), iar / e densitatea curentului de conducţie. Creşterea energiei magnetice a unui sistem de n circuite închise parcurse de curenţi, înconjurate de izolanţi, la o variafie a fluxurilor magnetice prin conturele circuitelor (respectiv a curenfilor ik corespunzători), însofită de o variafie a coordonatelor generalizate x.j cari definesc configurata sistemului (j = 1, 2, ,1), e: n l YOiidTt-SV*/' k-\ /=1 Xj fiind forjele generalizate corespunzătoare exercitate de cîmp. Dacă magnetizarea mediului e lineară, e valabilă şi egalitatea: £ Ya^ + t^d*/- A=1 J = 1 Aceste relafii, în cari dcp^ şi dx^, respectiv di^ şi dxj sînt variafii independente, coincid cu dezvoltările diferenfialelor totale ale funcfiunilor Wm = Fm(q>i, = 0), cum se consideră şi apa în multe aplicaţii ale Hidraulicii (dar nu în sonicitate, v.). Dacă se adaugă acestei expresii produsul p — dintre presiune şi volumul specific, se obţine densitatea de masă a entalpiei libere (v.) a fluidului Această mărime se conservă în lungul unei vine de fluid în mişcare staţionară (ecuaţia lui Bernoulli, v.). în Hidroenergetică interesează energia hidraulică cinetică P^en/,a^ (gravifică) a unei mase de apă, teoretic dispo-nibrlâ^ sau practic utilizabilă în scopuri energetice. Această energie se exprimă sub formă potenţială prin produsul dintre greutatea apei (G — yV) şi proiecţia verticală (H, numită cădere) a traiectoriei pe care ar trebui să o parcurgă centrul de greutate al masei de apă pentru a o elibera. Se notează uzual cu E şi se mai numeşte energia căderilor de apă: E = yVH. Penfru cunoaşterea energiei hidraulice existente şi amena-jabile prin executarea de centrale hidroelectrice într-un basin hidrografic trebuie să se execute cadastrul hidroenergetic al basinului, în vederea inventarierii tuturor felurilor de energie hidraulică specificate mai jos. Energia teoretică de precipitaţii (Ep) e suma produselor dintre greutăţile volumelor de apă rezultate din precipitaţiile cari cad pe elementele de suprafaţă ale basinului hidrografic într-o anumită perioadă de timp (de ex. un an) şi căderile dintre punctul în care precipitaţia atinge suprafaţa basinului şi un nivel de referinţă oarecare (de obicei nivelul mării): n EP=Ky [GWh/an], 2 = 1 unde X} (mm/an) sînt precipitaţiile medii anuale pe elementul de suprafafă [km2]» situat , la înălţimea Hi (m) faţă de 9 81 nivelul de referinţă, iar K\~10~6 = 2,725* 10~6. 3,6 Energia teoretică de scurgere (Esc) e suma produselor dintre greutăţile volumelor de apă scurse pe suprafaţa basinului hidrografic într-o anumită perioadă de timp (de ex. un an) şi căderile dintre punctele în cari începe scurgerea şi nivelul de referinţă (al mării), considerînd randamentul egal cu unitatea: n [GWh/an], t=î1 unde qsi e debitul specific efectiv scurs [l/s*km2] de pe elementul de suprafaţă A£*[km2], iar i^2=86*10'6. Energia teoretică lineară (Eţ) e suma produselor dintre greutăţile volumelor medii de apă scurse efectiv în albia unui rîu şi căderea dintre punctul în care debitul respectiv a ajuns în albie şi punctul pînă la care se efectuează calculul: Ei=K3 i (^4^) [GWh/an], unde Q) şi sînt debite anuale medii [m3/s], iniţial şi final, pe tronsonul i care are căderea AHit iar /<'3~9I81 X8760X X 10-6=86-10*3. Energia lineară se calculează de-a lungul întregii albii, astfel încît nivelul de referinţă e variabil. Tronsoanele i pentru cari se efectuează calculul reprezintă toate tronsoanele din amonte de pe rîu şi de pe afluenţii lui. Energia tehnic amenajabilă (Eta) e partea din energia teoretică lineară folosibilă ţinînd seamă de gradul de utilizare incompletă a unor tronsoane, de randamentul amenajărilor şi de faptul că o parte din debite nu poate fi utilizată (de ex. apele mari evacuate, apele necesare spălărilor, etc.) unde cp e un coeficient subunitar de utilizare incompletă a unor tronsoane şi a unor afluenţi, y\h e randamentul hidraulic al amenajărilor, v\t e randamentul turbinelor, r\e e randamentul electric al centralei, iar 8 e un coeficient subunitar al pierderilor de debit prin descărcări, spălări, etc. Energia hidraulică e co n o m i c a me n a j abilă reprezintă o parte din energia tehnic amenajabilă, pentru care se poate recomanda construirea de centrale hidroelectrice *la* Energie inferioară 239 Energie de zăcămînf o anumită treaptă de dezvoltare a economiei, reprezentînd o sursă de energie mai avantajoasă sau cel pujin tot atît de avantajoasă cît şi alte surse. V. şi Potenjial hidroenergetic. 1. ~ inferioară. Fiz. V. sub Energie 1, şi sub Energie liberă. 2. ~ magnetică. Elf., Fiz. V. sub Energie electromagnetică. 3. ~ mecanică. Mec., Fiz.: Energia corpurilor raportată Ia o stare de referinfă care diferă de starea considerată excluziv prin valorile mărimilor de stare geometrice şi mecanice: pozifii, vitese, deformaţii, mase inerte, tensiuni, etc. Din punctul de vedere microfizic, singura formă de energie mecanică e energia cinetică (v.) a particulelor elementare cu masă de repaus nenulă. Din punctul de vedere macrofizic se consideră forme de energie mecanică, alături de energia cinetică a corpurilor, şi energia (potenţială) de interacţiune gravifică între corpuri (v. sub Energie gravifică) — care trebuie de fapt atribuită cîmpului de graviiafie — şi energia (potenţială) de deformafie elastică a corpurilor (v. Energie de deformafie elastică) — care, din punctul de vedere microscopic, e o energie electromagnetică. în probleme „pur mecanice", cînd se studiază transformări caracterizabile excluziv prin variaţiile valorilor unor mărimi geometrice şi mecanice (în particular, transformări isoterme) şi cînd se poate neglija orice altă formă de impuls decît cel mecanic (ceea ce revine Ia a considera forfe de acfiune la distanfă, cari satisfac principiul acţiunii şi reacfiunii), se pot îngloba în energia mecanică, potenţială, orice alte forme de energie liberă, potenţială, din care prin derivări în raport cu coordonatele de pozifie independente (generalizate), se obfin forjele generalizate, cu semn schimbat, aplicate sistemului de corpuri considerat (de ex. energia electrostatică, v. sub Energie electromagnetică). în Mecanica clasică (newtoniană) a sistemelor de puncte materiale, condiţiile de mai sus se consideră satisfăcute şi, — dacă forfele interioare sînt conservative (derivă dintr-o funcţiune de forţă egală şi de semn schimbat cu energia potenţială interioară Wpi a sistemului)—, variaţia energiei mecanice (cinetice-f potenţiale interioare) a sistemului e egală cu lucrul efectuat asupra sistemului de forţele exterioare în acelaşi interval de timp (feorema energiei mecanice) Wre+wti)=LLtxt='zxkăxk. în cazul unui sistem izolat, sau penfru care ALext^0, energia mecanică a sistemului rămîne constantă în timpul mişcării (feorema conservării energiei mecanice), deoarece prin integrare rezultă Wc-\-Wpi — const. (integrala de energie a ecuaţiilor de mişcare). în cazul unui sisfem neizolat pentru care însă şi forţele exterioare sînt conservative / ^WPe . \ }Z^=— ——şi A Lexi — — dWpe J, teorema conservării energiei mecanice se poate enunfa, pentru energia mecanică totală, egală cu suma dintre energia cinetică şi energia potenfială totală (interioară Wpi şi exterioară WpJ)\ Wc+Wp=Wc+Wpi + Wpe=const. în cazul mai general (realizat în practică) între punctele materiale ale unui sistem izolat se exercită şi forfe interioare neconservative, disipative (forfe de frecare, opuse mişcării) al căror lucru elementar ALd e mereu negativ. în acest caz, dacă Wp e energia potenţială corespunzătoare forţelor conservative, teorema energiei mecanice exprimă scăderea ireversibilă a acestei energii d(^c + ^) = A^70 kcal mol*1, reacfiile au o vitesă practic nula. Domeniul obişnuit al valorilor energiilor de activare e cuprins deci între 10 şi 70 kcal mol'1. V. şl sub Cinetică chimică. 9. Energie de formare. Chim. fiz. V. sub Termochimie. 10. Energie de hidratare. Chim. fiz.: Energia dezvoltată de un ion-gram al unui anumit element sau radical în procesul de hidratare. Se exprimă în kcal/ion-gram. Valorile pentru diferiţi i ioni sînt date în tabloul care urmează: H + Li + Na+ K+ Rb+ Cs + Mg++ Ca+ + 263 121 98 80 74 63 470 375 Sr + + Ba+ + Zn + + Cd+ + HaO+ nh4+ Ag + TI + 338 312 528 476 110 79 10? 80 F- Ci- Br- J- CH- N Os- CI04- S04— 113 79 72 63 115 72 50 243 Energia de hidratare a ionilor hidrogen e mult mai mare decît a tuturor celorlalţi ioni monovalenţi. Ea consistă din energia de formare a ionului [H30]+ (153 kcal) şi din energia de hidratare ulterioară a acestui ion (110 kcal). 11. Energie de labilitate. Meteor. V. sub Atmosferă. 12. Energie de refea. Chim. fiz. V. sub Structură cristalina. 13. Energie de zăcămînf. Expl. petr.: Energie mecanică naturală, care condiţionează curgerea hidrocarburilor fluide, din Energie.de tasare 240 Energie transferată zăcămînt spre golul (sonda sau galeria) de drenare. Principalele forme ale energiei de zăcămînt sînt următoarele: împingerea elastică sau întreţinută a apelor marginale (sau de talpă); împingerea gazelor exterioare, prin expansiune elastică; expansiunea elastică a fazei lichide a sistemului de hidrocarburi; expansiunea elastică a fazei gazoase fin diseminate în lichid prin ieşirea gazelor din solufie; stricfiunea porilor sub acfiunea greutăfii sedimentelor de deasupra şi a micşorării presiunii fluidelor din pori în urma exploatării (v. Energie de tasare); energia gravitafională (v.) de curgere prin cădere a fluidelor în pori. Energia molecular-superficială de la interfeţele mineral-apă, mineral-fitei, fifei-apă, intervine, în general, frînînd procesul de exploatare a zăcămîntului şi numai în condifii particulare şi la scară de timp mare, în mod favorabil. Cea de la interfefele minera!-gaz, apă-gaz şi fitei-gaz acfionează practic totdeauna defavorabil. 1. ~ de tasare. Expl. pefr.: Energia rezultată în urma dez-locuirii şi drenării fifeiului în strat, prin micşorarea volumului porilor rocilor respective. Cînd efectul se manifestă numai asupra zonei petrolifere a zăcămîntului, această formă de energie nu poate cauza decît expulsarea a circa 2% din volumul fluidelor (apă şi fifei) con-finute în această zonă. în prezenfa unei zone acvifere marginale, cu volum mare în raport cu cel ai zonei pstrolifere (frecvent de 102"*103 ori), ea furnisează volume de apă cari pot asigura golirea a circa 80% din confinutul de fluide al zonei petrolifere. 2. ~ gravitaţională. Expl. pefr.: Energia rezultată în timpul drenajului fifeiului prin trecerea acestuia de ia un potenfial gravitafional superior (din locul de origine în zăcămînt), la unul inferior (în gaura de sondă). Energia gravitafională se manifestă în comportarea zăcămîntului astfel: la strate cu înclinare mare, prin producfie de fifei cu debit aproximativ constant şi, la strate cu grosime foarte mare, prin producfie cu debite relativ mici, însă cu declin foarte mic, ceea ce în unele cazuri conduce la o durată de exploatare de 20"-60 de ani. s. Energie, indice de ~ germinativă. Agr.: Indice care exprimă rapiditatea încolfirii unor seminfe fafă de timpul de germinafie total, egal cu numărul de procente din numărul de boabe încolfite după un număr de zile specific speciei analizate. De exemplu: energia germinativă a secarei e de 94% în trei zile (fafă de germinafia totală, care e de zece zile). 4. Energie, integrala de Mec. V. sub Energie mecanică, şi sub Energie electromagnetică. 5. Energie legata. F/z., Tehn.: Diferenfa dintre energia inferioară U a unui sistem fizic şi energia lui liberă (v.) F WUt = U-F=TS, unde S e entropia, iar T e temperatura termodinamică (absolută) a sistemului. 6. Energie liberă. F/z., Termof.: Partea din energia inferioară a unui sistem fizic care, în transformări reversibile şi isoterme, se poate transforma în alte forme de energie excluziv pe calea efectuării de lucru mecanic. Energia liberă e o funcţiune de stare a cărei creştere are i expresia dF=d(U — TS) Xk âxk , semnul egali- k=i tăfii corespunzînd transformărilor isoterme (pentru notafii, v. sub Energie 1). Din această relaţie rezultă expresia F = U —TS a energiei libere (alegînd potrivit constanta arbitrară de integrare) şi mai rezultă că scăderea energiei libere a unui sistem într-o transformare oarecare e egală cu lucrul mecanic maxim pe care J-ar putea efectua sistemul dacă ar trece din aceeaşi stare inifială în aceeaşi stare finală printr-o transformare rever- sibilă şi isotermă (lucrul efectuat de sistem e egal şi de semn contrar cu lucrul primit). La atingerea echilibrului termic, stabil, al unui sistem în contact cu un termostat şi asupra căruia nu se poate efectua lucru mecanic (dx^—O), energia lui liberă ia o valoare minimă în raport cu valorile pe cari le-ar avea în orice alte stări (de neechilibru) compatibile cu valorile impuse ale parametrilor de pozi}ie *k. l Expresia — Sdr-f ^ Xkdxk a creşterii energiei libere £=1 în cazul unor transformări reversibile arată că energia libera, considerată ca funcfiune de temperatură şi parametrii externi F=F(T, X{, *2.'",*;), poate fi utilizată ca funcfiune caracteristică (potenfial termodinamic) permifînd deducerea prin simple derivări a ecuafiilor caracteristice ale sistemului “ — (f),t ‘“&SB5 Mia (*-'--(£),)• ■ Aceste relafii se deduc adeseori utilizînd energia liberă specifică (pe unitatea de masă) f~F/M. în cazul unui fluid de presiune p şi cu volumul specific v — V/M, cunoaşterea funcfiunii caracteristice /=/(T’, ^) permite deducerea ecuafiei caracteristice caiorice eu “-(#). şi a ecuafiei de stare a fluidului respectiv p~ — • Diferenfa TS — W—F dintre energia interioară a unui sistem şi energia lui liberă se numeşte energie legată. 7. Energie liberă specifică. Fiz., Termof. V. sub Energie liberă. 8. Energie specifică. F/z., Tehn.: Energia asociată unităfii de masă a unui corp, adică limita cîtului dintre energia unei porfiuni de corp şi masa acelei porjiuni, cînd această masă tinde către zero. Energia corpurilor fiind în general proporţională cu masa lor, celelalte mărimi de stare fiind neschimbate, energia specifică depinde numai de aceste mărimi locale de stare. Uneori, prin energie specifică se înfelege densitatea de volum a energiei sau orice altă densitate de energie. V. Energie 1, Densitate de energie, şi Energie hidraulică. 9. Energiei, diagrama Mec., Fiz. V. sub Energie cinetică. 10. principiul de conservare a F/z. V. Conservării, principiul ~ energiei, şi sub Energie 1. 11. teorema conservării ~ mecanice. Mec., Fiz. V. sub Energie mecanică. 12. teorema ~ cinetice. Mec., Fiz. V. sub Energie cinetică. îs. teorema ~ electromagnetice. Mec., F/z. V. sub Energie electromagnetică. 14. teorema ~ mecanice. Mec., Fiz. V. sub Energie mecanică. îs. Energie. 2. Fiz., Tehn. V. Energie transferată. 16. Energie. 3. F/z., Tehn. V. Energie transformată. 17. Energie transferată. F/z., Tehn.: Fiecare dintre mărimile susceptibile de a intra ca termeni aditivi în expresia variafiei energiei intewoare a unui sistem fizic. Unii dintre aceşti termeni pot fi egali cu lucrul mecanic efectuat din exterior asupra sistemului fizic sau cu căldura primită de sistemul fizic din exterior — şi deci au expresia acestora. Uneori, energia transferată se numeşte simplu energie. Energie electrica 241 Energie hidraulică disipată Energia transferată nu depinde numai de stările sistemului, ci şi de transformările considerate, fiindcă ea caracterizează schimbul de energie sau transmisiunea de energie, care în-sofeşte un tip particular de interacfiune a sistemelor fizice. Exemple: energia transmisă în cîmpul electromagnetic (v. mai jos Energie electromagnetică), etc. Energia transferată de un sistem dat unui alt sistem poate fi diferită de zero chiar dacă energia interioară a sistemului dat nu variază (de ex. în stări stafionare), cînd numai suma algebrică a tuturor energiilor transferate de sistemul dat tuturor sistemelor exterioare trebuie să fie nulă. Exemple: peretele unui schimbător de căldură în regim stafionar, care primeşte şi cedează simultan căldură; un mol de gaz perfect într-o comprimare reversibilă şi isotermă, care primeşte lucru mecanic şi cedează căldură; cîmpul electromagnetic al unui circuit de curent continuu, care transferă energia de la generator la receptor; etc. Pentru a le distinge de celelalte stări stafionare, stările invariabile în timp ale unui sistem fizic neînsofite de transfer de energie (sub orice formă) se numesc sfări statice. Energiatransferatăîn unitatea de timpse numeşte putere(v.) şi se notează cu P. Dacă această putere poate fi exprimată sub formă locală, prin fluxul unui vector (v. Flux 1) — funcfiune de starea locală a sistemului considerat — prin suprafafa £ care mărgineşte sistemul, se mai numeşte flux de energie lim ^J='MscU, At->0 A* 2 S fiind densitatea fluxului de energie (v. sub Flux 2). Energia transferată se poate exprima în funcfiune de puterea P, prin integrala ei în raport cu timpul: A\F= f%ck. Notafia dW/dt pentru P nu e totdeauna proprie, deoarece transferul de energie elementar AW nu e neapărat diferen-fiala totală a energiei sistemului, care poate varia şi datorită transferului altor forme de energie. î. ~ electrică. Elt.: Sin. Energie electromagnetică (v.). 2. ~ electromagnetică. Elf.: Integrala de timp a puterii electromagnetice transmise în cîmpul electromagnetic printr-o anumită suprafafă S, referitoare la un anumit interval de timp unde S=EXH/kYq e densitatea fluxului de energie (vectorul lui Poynting; v. şî Energie electromagnetică, sub Energie 1). Dacă se raportează la o suprafafă închisă Si mărimea e egală cu variafia energiei electromagnetice (v. Energie electromagnetică, sub Energie 1) localizate în interiorul acestei suprafefe, numai în cazul particular în care nu există o transformare de energie electromagnetică în alte forme de energie (ale corpurilor) în interiorul suprafefei £ (prin lucru mecanic, prin efect Joule-Lenz, etc.). Mărimea bWs = Ps dt nu e, în cazul general, o diferenfială exactă şi de aceea mărimea Ws nu e o energie propriu-zisă, ci o formă generalizată de lucru mecanic. Dacă se raportează la o undă electromagnetică transversală, plană, mărimea dWrs = Psd£ e egală cu energia electromagnetică localizată într-un cilindru cu baza Sşi cu generatoarea paralelă cu direcfia de propagare şi de lungime vdt (v fiind vitesa de fază a undei). în cazul unei unde electromagnetice oarecari, această egalitate nu se păstrează şi de aceea interpretarea „convectivă" a fluxului de energie electromagnetică e inadecvată. în tehnică se foloseşte pentru mărimea Ws, impropriu, termenul energie electrică. s. ~ stereomecanică. Mec.: Energie transferată sub forma de lucru mecanic al unor corpuri rigide în mişcare. 4. Energie transformată. F/z., Tehn.: Fiecare dintre mărimile susceptibile de a intra ca termeni aditivi în expresia variafiei unei anumite forme de energie a unui sistem fizic, egală şi de semn contrar cu variafia unei alte forme de energie a aceluiaşi sistem. — Uneori, energia transformată se numeşte simplu energie. Dacă transformarea considerată e ireversibilă, corespunzînd unei scăderi a energiei libere a sistemului, energia transformată se mai numeşte energie disipată şi se poate regăsi sub formă de căldură cedată mediului ambiant (v. şî Disipajie de energie). Exemple: Energia transformată în conductoare parcurse de curent de conducfie prin efect electro-caloric (v. Joule-Lenz, efect ~), a cărei densitate de volum e (în unitatea de timp p^—E], E fiind intensitatea cîmpului electric, iar /, densitatea curentului de conducfie. Energia disipată în fluide vîs^coase prin efectul frecării interioare a fluidelor, a cărei densitate de volum e (în uni-— — ^ ~ tatea de timp) pd=zT'D — —, T fiind tensorul ten- j - \ k-\ vxî siunilor vîscoase, de componente x^ (cu T;y=cr? —p, unde Oj e tensiunea normală totală, iar p e presiunea, şi cu x-k {j^=k) tensiunea tangenfială), iar D e tensorul viteselor de defor-• ^vk - mafie de componente —— (v fiind vitesa locală). 6)*/ 5. ~ hidraulică disipată. Hidr.: Energia hidraulică liberă (cinetică şi potenfială) transformată în energie interioară şi în cele din urmă cedată sub formă de căldură prin frecările şi şocurile dintre masa de apă şi construcţiile amenajate special în acest scop, numite disipatoare hidraulice de energie (v.). Disiparea energiei hidraulice se face pentru a evita eroziunile provocate de excesul de energie al apei care trece printr-o amenajare hidroenergetică şi care apare în punctele de concentrare a energiei hidraulice neutilizate (la evacuatoarele şi golirile barajelor, ruperi de pantă pe canale, preaplinuri, etc.). Energia care trebuie disipată e egală cu diferenfa dintre energia disponibilă în bieful amonte şi energia necesară func- I. Variafia energiei hidraulice. fionării normale a biefului aval. Penfru unitatea de masă şi în raport cu un plan orizontal de comparafie 2 (v. fig. /), energia care trebuie disipată poate fi calculată cu expresia: (1) în care Hq şi hav sînt cotele apei din bieful amonte, respectiv aval, VQe vitesa de acces, vav e vitesa necesară evacuării debitului respectiv în aval în condifii normale de funcfionare (hav şi vav depind de condifii le de scurgere şi de granulomefria 16 Energie hidraulică disipafă 242 Energie hidraulică disipafă Tabloul I. Formule de calcul al coeficientului de rugozitate sporită penfru calculul energiei disipafe Numărul tipului Schema dispozitivului Formule de calcul Limite şi observajli Secţiune longitudinală pentru 1, 2, 3, 4, 5 şi 8 1000 n0=47,5-1,2 --fO,1 rî a fi 1000 h0=50,5->3,3 — -f 0,2 7-, a h dacă muchiile sînt rotunjite *=15%; A.~8rf; 12>r^1; -^>3; h a p.ntru *<15%, «o se vs înmulfi cu K din tabloul de mai jos: *■% 1 4 1 7 | 10 | 15 K | 0,90 1,00 I 1,06 | 1,00 w~m ^nî '>Wfrrfm77777777MvV'/. 1000 «0=54,2-2,1 -+0,33 *, A., - ca la tipul 1 ha 1° h b—ma 1000 «0=52^5,1----0,8 (w=numărul de proeminente de pe un rînd) *=15%; a\ 5^-^2 *=15%! 6^-^1; 8>-^3,5; n a pentru i < 15% «o se va înmulţi cu K din tabloul de mai jos: 1000 «0=85,8—3,9-----0,8 *• % 1 4 1 7 1 10 1 15 K | 0,75 | 0,85 I 0,93 | I 1,00 1000 »o=H6,1-6,1 ~ 2 ţ- i şi -- ca la tipul 4; 12^: —^ 5; h a pentru *<[15% se procedează ca la tipu| 4 penfru tipul A: 1000 n^A-0,67-+10 d pentru tipul B: 1000 »0=^-1,33 j+IO^^- se ia din tabloul de mai jos, în funcfiune de pantă: A 6 I 9 | I 12 pentru tipul A 19 I 21 | 22 penfru tipul B 33 I 36 | 38 1 ■bkvr. ^77^^777^^7777^77777 Sacfiune longitudinală 1000 «o' fb -\/h X=8a; r, s şi t se iau din tabloul de mai jos, în funcfiune de pantă: «% r s t 6 121 37,1 122 10 137 31,2 134 15 130 61,5 131 1000 «o 4‘-i/f- A=8rf; &' şi se iau din tabloul de mai jos, în funcfiune de pantă: *% t‘ s' V 6 U7 18,8 85 10 155 28,2 73 15 251 32,0 165 1 Energie de relief 243 Enka . aluviunilor din aval, finind seamă de producerea eroziunii generale în aval). Linia E-E din figură reprezintă schematic variafia energiei hidraulice, disiparea ei avînd un caracter distribuit sau concentrat, după cum se face prin frecare sau prin şoc. Pierderea de energie datorită saltului hidraulic are, de asemenea, un caracter concentrat, deoarece se produce o pierdere importantă de energie pe o lungime relativ mică. Disiparea energiei prin frecare e cu atît mai mare, cu cît vitesa curentului şi rugozitatea patului de scurgere sînt mai mari. Energia disipată prin frecare pe un tronson cu lungimea l, raportată la unitatea de masă, poate fi calculată aproximativ cu formula: în care v(l) e vitesa de scurgere variabilă pe tronson, R(l) e raza hidraulică variabilă (chiar pentru albii prismatice, deoarece,^ e variabil), iar hq e coeficientul de rugozitate. Pentru a spori efectul de disipafie prin frecare se recurge la mărirea rugozităfii, prin amenajarea pe fundul albiei respective (în unele cazuri şi pe perefii laterali) a unor dispozitive cu şicane, cu dinfi, redane, praguri sau creneluri. în aceste cazuri, coeficientul de rugozitate trebuie determinat experimental (ca şi ansamblul construcfiei). Pentru unele tipuri de rugozităţi sporite, experienfele efectuate permit să se indice (în cadrul unor limite determinate) coeficienfii de rugozitate pentru calcule preliminare (v. tabloul I). Cînd pantele sînt repezi, vitesele mari conduc la aerarea puternică a curentului, ceea ce contribuie la creşterea disipării energiei. Calculul energiei disipate pentru curenfii aerafi (cînd pantele sînt mai mari decît 7 — 10%) se poate face cu formula(2), folosind în locul rugozităfii uq o rugozitate mărită uqUi obfinută prin înmulfirea primei cu un coeficient Ka care depinde de pantă şi de raza hidraulică. Valorile coeficientului Ka sînt date în tabloul II, limita inferioară corespunzînd unei raze hidraulice R=0,10 0,30 mf iar cea superioară, unei raze /?<0,10m. Tabloul II. Coeficientul Ka penfru calculul disipării energiei în cazul curenfilor aerafi *% o CN 6 j 20- •40 | >40 Ka 1,33 1,33- ■•2,00 2,00- -3,33 în cazul unei albii prismatice dreptunghiulare, energia disipată datorită saltului hidraulic poate fi calculată cu formula: v ) Eds 4 h’b“ ’ în care b' şi b“ sînt adîncimile conjugate. Pentru albiile neprismatice, cum şi în cazul cînd se amenajează dispozitive speciale pentru disiparea energiei, cari produc ciocniri ale apei de diversele obstacole sau şocuri între diferitele vine de apă separate şi apoi reunite între ele, calculele analitice sînt dificile şi aproximative, astfel încît determinarea energiei disipate prin astfel de procedee se poate face numai prin modelare şi prin măsurările efectuate pe construcfii similare. î. Energie de relief. Geogr., Topog.: Adîncimea văilor, a depresiunilor şi a denivelărilor de relief, considerată în raport cu înălfimile cele mai mari dintr-o anumită regiune. Ea corespunde altitudinii relative sau adîncimii de fragmentare şi se schimbă de la o regiune la alta; la şes are valori de numai cîfiva metri (1—50 m); pe podişuri, coline şi dealuri, atinge 150—200 m, iar în munfi, chiar cîteva sute de metri. Pentru exprimarea grafică a energiei de relief se execută hărfi morfometrice speciale, importante pentru rezolvarea problemelor de trasare a căilor de comunicafie, penfru folo- sirea terenului în agricultură sau penfru diferite lucrări geo-tehnice. 2. Enesol. Chim.: [C6H4(OH)COO]2AsHg. Sarea de mercur a acidului arsensalicilic. Se obţine prin acfiunea acidului metil-arsenic asupra salicilatului de mercur suspendat în alcool. E o pudră albă, amorfă,; solubilă în apă. Se întrebuinfează în terapeutică, în tratamentul sifilisului. s. Engelhardtia. Paleont.: Arbore din familia Juglandaceae, comun azi în Asia sud-estică, în Sumatra şi Jawa, şi cunoscut ca fosil din Terfiarul european prin frunze, flori şi în special prin fructe. în fara noastră se cunoaşte involucrul fructifer de Engelhardtia brogniarti Sap. din formafiunile miocene din Oltenia. 4. Engler, distilare Ind. petr. V. sub Distilare. 5. Engler, grad Ind. petr.: Unitatea de viscozitate a lichidelor, folosită în special în industria petrolieră. V. sub Viscozitate. e. Engler, viscozimetru V. sub Viscozimetru. 7. Engler, viscozitate Ind. pefr. V. sub Viscozitate. s. Englez, număr Ind. text.: Mărime care reprezintă finefea unui fir, exprimată prin raportul dintre lungimea în sculi (englezi) şi greutatea în pounds (1 scul = 768 m = 840 yards; 1 pound=453 g). 9. Engobă, pl. engobe. Ind. st. c.: Masă ceramică alcătuită, adeseori, din argile sau din caolinuri superioare, care serveşte la acoperirea, în strat subfire, a semifabricatelor ceramice cu aspect urît. Decorarea şi glazurarea pe aceste engobe cînd nu se pot face direct pe masa fabricatelor ceramice. Engo- bele sînf folosite şi penfru glazurarea fefelor văzute ale cărămizilor ornamentale. Sin. Angobă. 10. Enhidros. Mineral.: Varietate de calcedonie (agat), care se prezintă sub formă de nodule amigdaloide închise, umplute parfial cu apă. 11. Enibahar. Ind. alim.: Sin. Inibahar (v.). 12. Enigmatit.M/nera/.:(NalCa)(Fe"lTil Al, Fe“*5) [03|Si207]. Mineral din grupul amfibolilor triclinici, întîlnit în unele sienite sodalitice sub formă de. cristale mari, neregulate. Formează frecvent macle lamelare după (010). Prezintă clivaj perfect după (110) şi (110), sub un unghi de 66°4'. Are culoare neagră compactă, cu nuanfă brună translucidă în secfiuni subfiri. Are urma roşie-brună. în spărtură are luciu sticlos. Are duritatea 5,5 şi gr. sp. 3,8. Prezintă pleocroism puternic. Se topeşte uşor la flacăra suflătorului. 13. Enka. Ind. text.: Fibră textilă obfinută prin filarea fopi-turii de polimer poliamidic, care se prepară prin policonden-sarea unor derivafi din fenol. Caracteristicile ei principale sînt următoarele: solubilifate la temperatura obişnuită în acizi minerali, în acid formic concentrat, în derivaţi halogenafi ai acidului acetic, în fenol şi omologii săi, în hidrat de clorat şi alcool tricloracetic; solu-bilitafe la cald în acid acetic, în formamidă, în alcool benzilic şi etilenclorhidrină; instabilitate fafă de solufia de hidroxid de sodiu cu concentrafia de 10—20% la temperatura de 80°; stabilitate totală fafă de solufiile de carbonat de sodiu 10—30% Ia temperaturi pînă la 98°; stabilitate fafă de solufiile de săpun şi de solufiile de amoniac; rezistenfă la mucegaiuri şi la putrefacfie; higroscopicitate mică; afinitate pentru grăsimi; la temperatura şi umiditatea relativă normală a aerului refine 3,8—4% vapori de apă; acfiunea îndelungată a luminii şi a agenfilor atmosferici accelerează îmbătrînirea fibrei, ceea ce produce îngălbenirea şi scăderea rezistenfei; la încălzire îndelungată se degradează; temperatura de înmuiere, circa 200°; la flacără se topeşte, dînd o masă neagră şi opacă; finefea obişnuită a fibrelor e Nm 3000; se torsionează cu 50% mai 16* tznkaîeftS 244 Enolî pufin decît firele de bumbac de aceeaşi finefe; are rezistenţă excepfional de mare la frecare, la îndoire şi la tracfiune, astfel încît produsele enka sînt foarte rezistente la purtare şi la abraziune; rezistenfa excepfională la frig (la —70° îşi conservă calităfile mecanice); rezistenfa în stare umedă 90% din rezistenfa în stare uscată. Se fabrică sub formă de fibră continuă, de fibră scurtă, normală, sau de fibră cu rezistenfa mărită. Se întrebuinfează la confecfionarea de tricotaje şi de fesă-turi. Sin. Enkalon. î. Enkalene. Ind. fext.: Fibră textilă obţinută dintr-un polimer sintetic poliesteric, rezultat din policondensarea, timp de 8”*10 ore la 180°, în atmosferă de azot, a tereftaiatului de metil (derivat din gudroane sau din petrol) cu dietilenglicol (derivat din gaz metan sau din gaze de cracare). Caracteristicile principale ale fibrelor enkalene sînt următoarele: greutatea specifică 1,38 g/cm3 (la 25°); titlul 3*--4 den; lungimea medie a fibrelor destinate filaturilor de lînă piepte-nată 100 mm; sensafia la pipăit asemănătoare celei produse de lînă; sarcina relativă de rupere 3,5*--7 g/den; rezistenfa specifică 43-*-87 kgf/mm2; alungirea la rupere 7,5--*50%; rezistenfa la frecare de cinci ori mai mare decît a bumbacului; alungirea elastică nedepăşită de alte fibre textile (alungirea la 25% din sarcina de rupere e de circa 15%); rezistenfa la acfiunea căldurii excepţional de mare (după încălzire la 150°, timp de 1000 de ore, pierde circa 40% din rezistenfă, pe cînd toate celelalte fibre pierd rezistenfa 100%) şi elasticitate de volum nedepăşită de alte fibre obfinute pe cale chimică, ceea ce determină un grad mare de neşifonabilitate al produselor de enkalene. Fibrele scurte înlocuiesc sau însofesc lîna în multe produse cari se caracterizează prin neşifonabilitate excepfională şi prin rezistenfa Ia uzură foarte bună; din fibrele continue se fac diferite ţesături, reţele de cord, plase pescăreşti, etc. 2. E n neper-BeHr am î, teorema Geom.: Teoremă privitoare Ia torsiunea liniilor asimptotice ale unei suprafefe: între cele trei forme diferenfiale pătratice asociate unei ->■ suprafefe M = M (u, v), anume cp1 = (dM)2=£ du2 + 2 F du dv + G dv2, qp2~ ~n'd2M—E' d#2+2 F' du d^2, (p3=(dw)2 = £i d^2-f 2 F\ du dv-\-G\dv2, , . unde n e vectorul unitate al normalei pe suprafafă ^_______1_________/ ^ v cw\ n ^EG-W\du $V /' există relafia lineară qp3 = —Kt qpi -\-Km qp2, Kt şi Km fiind, respectiv, curbura totală şi curbura medie a suprafeţei. De-a lungul unei linii asimptotice, forma cp2 se anulează, iar binormala acestei curbe coincide cu normala suprafefei. Relaţia de dependenţă devine dc\~— Ktds2, G\ fiind arcul indicatoarei sferice a binormalelor liniei asimptotice. Notînd cu t torsiunea acestei curbe, rezultă: r=ei^Ft, (e2=1) adică: torsiunile celor două linii asimptotice distincte într-un punct care nu e parabolic (Kt^0) sînt opuse, iar valoarea lor absolută comună e egală cu rădăcina pătrată a opusului curburii totale în punctul considerat. s. Enocianină. Chim., Ind. alim.: Materia colorantă a strugurilor roşii. Face parte din grupul substanfelor colorante naturale numite antociane (v.), respectiv antocianidine (v.). Cristalizează în prisme roşii-brune, uşor solubile în apă, în alcool metilic şi etilic, în acid clorhidric şi în acid sulfuric diluafi. Cu carbonatul de sodiu dă o colorafie albastră-violetă. Nu reacfionează în solufii apoase cu clorura de fier. Enocianina se extrage din pieliţa strugurilor, cu ajutorul acidului acetic glacial, şi apoi se precipită cu eter. Se' disolva de asemenea foarte bine în sucul bobului, la temperatura de 45**-50°, dar greu la temperatura obişnuită. Pe acest fapt se bazează tratarea strugurilor cu apă fierbinte, sau cu vapori timp de cîteva minute, în procedeele noi de vinificafie, pentru obfinerea vinurilor roşii şi de desert. Sin. Oenină, Enină. 4. Enol-. Chim.: Prefix folosit pentru a distinge doi isomeri în relafie de tautomerie-desmotropie. Exemplu: ester enol-acetilacetic. s. Enolază. Chim. biol.: Enzimă care intervine în procesul de fermentafie alcoolică. Sub acfiunea enolazei, acidul fosfo-gliceric trece în acid fosfopiruvic, prin pierderea unei molecule de apă. Enolaza care a fost obfinută în stare cristalizată e o metalproteidă şi are ca activatori ionii de Mg++, Mn++ şi Zn++, fiind inhibită de ionul fluor. e. Enoî», sing. enol. Chim.: Combinaşi cari confin o dublă legătură carbon-carbon şi un hidroxil alcoolic la unul dintre atomii de carbon cari poartă dubla legătură. De exemplu, combinafiile:.R—CH~CH—OH sau R—CH=C—OH sînt enoli, I R spre deosebire de combinaţia R—CH = CH—CH^OH, care e un alcool nesaturat. Structura enolică e legată de existenfa unei isomerii de echilibru aldehido-enolică sau ceto-enolică (v. Tautomerie, Desmotropie), caracterizată prin deplasarea unui proton şi a unei duble legături: R—CH2—CH=0 ^ R—CH=CH—OH aldehidă enol R—CH2—CO—R ^ R—CH=C—R * I OH cefonă enol Formarea enolului e favorizată de posibilitatea existenţei (-> unui anion cu structuri conjugate de tipul R—CH—CH = 0 şi R—CH=CH — O:^. Dată fiind „afinitatea" oxigenului fafă de electroni mult mai mare decît a carbonului, echilibrul va fi deplasat spre forma „oxo" (hidrogenul legat de carbon fiind mai pufin „acid" decît cel legat de oxigen în forma enolică). De aceea, la combinaţii carbonilice simple, de exempiu^a acetonă, nu s-a putut pune în evidenţă formarea enolilor. Echilibrul poate fi deplasat mult, însă, către forma enolică, dacă reactivitatea grupărilor metil, metilen sau metin e mult mărită datorită prezenţei unor grupări reactivante ca, de exemplu: carbonil (^C = 0), cian (—CN), nitro (—N02), sul- fenil (—S02—), etc. Efectul inductiv al acestor grupări sau influenţa electrostatică datorită unui dipol puternic (ca în cazul grupării sulfenil —SO2—) determină o mobilitate mai mare a protonului. La deplasarea echilibrului către forma enolică contribuie şi posibilitatea stabilizării acesteia prin formare de legături de hidrogen. Enolizarea grupării „carbonilice" dintr-un ester e mult mai dificilă decît a unei grupări carbonilice dintr-un (3-ceto-ester sau dintr-o (3-dicetonă. Posibilitatea existenţei structurilor conjugate permite explicarea stabilităţii fenolilor consideraţi ca forme enolice ale ciclohexadienonelor. Deplasarea echilibrului către o formă sau alta e influenţată mult, de asemenea, de starea gazoasă sau lichidă, ori, Enolizare 245 Enfalpie In cazul solufiilor, de natura disolvantului. Valorile obfinute în hexan (disolvant practic nepolar) sînt apropiate de cele obfinute în faza vapori. Produşi de reacfie caracteristici formelor enolice s-au putut obfine lucrînd fie cu compuşi puri, fie cu amestecuri de echilibru. Enolii adifionează acizi tari, isomerizîndu-se în combinafia „oxo“ corespunzătoare. Acilarea hidroxilului enolic poate fi realizată în anumite condifii. 1. Enolizare. Chim.: Trecerea unor combinafii chimice de la forma cetonică la forma enolică. V. şi sub Enoli. 2. Enologie: Ştiinfă aplicată care cuprinde studiul vinurilor şi al altor băuturi provenite din mustul de struguri, cum şi studiul produselor derivate (secundare) ale vifei de vie şi ale vinului. Enologia studiază compozifia fizicochimică (uvologia) a strugurilor penfru vin, prepararea, îngrijirea, conservarea vinurilor (vinificafia) şi analiza lor, cum şi metodele de obţinere şi valorificare a produselor derivate. 2. Enofanin. Ind. alim.: Combinaţie complexă între zaha-rurile reducătoare (în special glucoza) şi acizii fenolici, care se găseşte în sîmburii de struguri în proporţia de 2---17%, în funcfiune de soi şi de condifiile pedoclimatice. Enotaninul se extrage din sîmburii de struguri uscafi şi măcinafi, fie cu alcool de 70—80°, fie cu apă la fierbere, timp de aproximativ o oră, folosind zece părţi apă pentru o parte sîmburi. Produsul rezultat se purifică prin disolvare în alcool de 75°, urmată de filtrare. Reziduul obfinut după distilarea alcoolului se usucă şi se macină. Enotaninul se foloseşte la cleirea vinurilor pentru limpezire, împreună cu gelatina, în doza de 2—3 g pentru 1 g gelatină, respectiv pentru 10—20 g/hl vin. 4. Enofehnică. Ind. alim.: Ramură a Enologiei, care cuprinde metodele de preparare, îngrijire, conservare şi analiză a vinurilor, cum şi tehnica instalaţiilor vinicole. 5. Ensiformă. Bot.: Formă, asemănătoare cu o sabie, sub care se prezintă limbul frunzelor unor plante. Frunzele ensiforme sînt rigide, lungi, cu marginile paralele, îngustate spre vîrf. Se găsesc, de exemplu, la stînjenelul de grădină, Ia gladiolus, etc. 6. Ensfafif. Mineral.: Mg2 (Si2Oe). Mineral din grupul piro-xenilor, întîlnit des, ca element melanocratic, în constitufia multor roci magmatice, bazice şi ultrabazice, bogate în magneziu (peridotite, harzburgite, norite, andezite, bazalte, etc.) şi, mai rar, în formafiunile metasomatice de contact. Varietatea pură confine 40% MgO şi 60% Si02l iar uneori pînă la 0,2% NiO, pînă la 5% FeO şi impurităfi de CaO, MnO, AI2O3 şi Fe203. Cristalizează în sistemul rombic, clasa prismatică, în cristale rare cu habitus prismatic sau, mai rar, tabular. De obicei se prezintă compact sau sub formă de agregate granulare. E mcolor sau alb-cenuşiu, galben-verzui, brun deschis sau verde închis; e transparent pînă la translucid şi are luciu sticlos pînă la sidefos, clivaj bun după (110), cu unghiul de clivaj 88° şi cu spărtura neregulată. E casant; are duritatea 5—6 şi gr. sp. 3,1—3,3. E optic biax, cu indicii de refracţie «^=1,656, nm = 1,659, rcg= 1,665. în anumite cazuri, enstatitul formează liantul dintre cristalele de periclaz (MgO) ale produselor refractare magnezitice. Se formează, de asemenea, şi cînd aceste produse vin în contact cu produsele refractare silica sau cu produsele refractare argiloase la temperaturi de peste 1300°. 7. Enfalpie. F/z., Tehn.: Mărime termodinamică funcfiune de starea unui sistem fizic, egală cu diferenfa dintre energia lui interioară şi lucrul mecanic pe care l-ar primi sistemul la variafia completă a parametrilor lui de pozifie în cazul cînd parametrii de forfă corespunzători ar fi menfinufi constanfi. Se notează cu I sau cu H. Sin. (impropriu) Confinut de căldură. Expresia entalpiei (penfru notafii, v. sub Energie 1) e k=\ iar variafia ei, în conformitate cu primul principiu al Termodinamicii, e l l d/=AQ-£ xkdXk=TdS- 5>*dA'*. &=1 k=l\ ultima expresie fiind valabilă în cazul transformărilor reversibile (cînd se fine seamă de al doilea principiu al Termodinamicii). Această expresie arată că entalpia sistemului,considerată ca funcţiune de entropie şi de parametrii de forfă/ = /(£, X2,"', Xţ), poate fi utilizată ca funcfiune caracteristică, permifînd deducerea prin simple derivări a ecuafiilor caracteristice ale sistemului r=m 0 “■ '"=(!).]• Entalpia f I u i d e I o r şi diferenţiala ei (în cazul transformărilor reversibile) se exprimă finînd seamă că, în acest caz, unicul parametru de pozifie e volumul V, presiunea p (cu semn schimbat) fiind parametrul de forfă corespunzător I=U+pV ; dl = hQ + Vdp=TdS-bVdp. Lucrul mecanic de expansiune (efec-tuat asupra exteriorului) fiind . “ AL= pdV^kQ-iUt-Ut), J Vi se exprimă prin aria sifuată dedesubtul porfiunii din curba ecuafiei sale de stare, cuprinsă între starea inifială şi cea finală, în planul pV (aria haşurată din fig. /), şi e egal cu diferenfa dintre căldura primită de sistem şi variafia energiei lui interioare (primul principiu al Termodinamicii). 1 p 1 7 Q I. Diagrama pV pentru definirea lucrului mecanic de expansiune AL=JpdV. 1-2) curbă de expansiune. II. Diagrama pV pentru defl-nirealucrului mecanic tehnic Atfehn=-JVdp. a) agentul motor intră în cilindru cu presiunea constantă Pi; b) agentul motor expandează de la presiunea Pi Ia presiunea p2; c) agentul motor eevacuat cu presiunea constantă p2; 1-2) curbă de expansiune; i) orificiu de intrare; e) orificiu de evacuare. într-o altă formulare a acestui principiu se foloseşte lucrul mecanic tehnic (care intervine în procesul de funcţionare a celor mai multe maşini termice), adică numai lucrul mecanic efectuat de fluidul care se scurge, asupra perefilor unui rezervor, într-o transformare în care fluidul intră în rezervor la o presiune inifială constantă pi, pînă cînd volumul rezervorului Entalpie liberă 246 Entalpie liberă creşte de la zero la V\, expandează în rezervor pînă la presiunea p2, cînd volumul rezervorului e V2, penfru a fi eliminai apoi din rezervor la presiunea finală constantă p2 (v. fig. //). Lucrul mecanic tehnic e egal cu suma dintre lucrul mecanic pi Vi, efectuat de fluid la presiunea iniţiala pi, şi lucrul lui mecanic de expansiune I pdV, din care se scade lucrul J Vi mecanic p2 ^2» care trebuie efectuat din exterior (la micşorarea volumului rezervorului) asupra fluidului, în cursul evacuării lui sub presiunea finală p2. în sistemul pV, lucrul mecanic tehnic ry2 ^^tehn » pdV — P2V2 J Vi e reprezentat deci de aria situată în stînga porţiunii de curbă care reprezintă transformarea (expansiunea sau comprimarea) de la volumul V\ la volumul V2 (aria haşurată din fig. //). Rezultă (v. fig. //) identitatea: ALiehn=:piVi+ T2pdv~p2v2~ - fVdp, J Vţ J pi sau AL~p2V2 — Pî^l+A^ehn * Introducînd această expresie a mărimii AL în prima formulare a primului principiu, se objine: AQ=(£/2-î/1)+Al=(^2+^2)-(î/i+PiK1)+Altehn- sau AQ = /2-/l+A^fehn • Deci, în a doua formulare, primul principiu expr/mă că, într-o transformare reversibilă, căldura AQ cedată unei anumite cantităţi dintr-un fluid în mişcare de admisiune, de expansiune şi evacuare, e egală cu suma dintre creşterea AI a entalplei sale între starea Iniţială (înainte“de intrarea în rezervor) şi starea finală (după evacuarea lui la presiunea finală), şi dintre lucrul mecanic tehnic A^fehn efectuat de el în total asupra perefilor rezervorului: AQ=A/+AW într-o transformare isobară (d/?=0), lucrul mecanic tehnic e nul, adică variafia AIp a entalpiei e egală cu căldura AQp cedată fluidului în această transformare. Urmează că, dacă cp e căldura specifică la presiune constantă a fluidului şi m e masa Iui, creşterea Alp a entalpiei lui între două stări la aceeaşi presiune şi la temperaturile (absolute) Ti şi T2 e: pT2 Mp=m) ,rt CfdT- Entalpia aburului (de ex. dintr-o căldare de abur) diferă (dar practic foarte pufin) de căldura de formare a lui. Căldura de formare e suma dintre căldura (entalpia) lichidului (a apei) şi căldura lui de vaporizare. La acestea trebuie adăugat lucrul mecanic piV 1 al pompei de alimentare a căldării, pentru a obţine entalpia aburului (la 50 at, piV 1 reprezintă circa 2%o din căldura de formare a aburului). — Definifia entalpiei rămîne valabilă şi în cazul în care sistemul e format din mai multe faze, sau cînd în cursul transformărilor se produc schimbări de faze. Dacă transformarea se produce la presiune constantă şi temperatura produşilor finali e identică cu temperatura inifiala a sistemului, căldura de transformare (căldura absorbită în cursul transformării) e egală cu variafia entalpiei între starea finală şi cea inifială şi e folosită la efectuarea unui lucru mecanic de volum. Dacă se adoptă convenfia de a considera pozitivă căldura absorbită de sistem, rezultă că un proces exoterm are o variafie de entalpie negativă, iar un proces endoterm, o variafie de entalpie pozitivă. în transformările cari se produc cu schimbări de fază sau cu reacfii chimice, cantitatea de substanfa dintr-un component devine un parametru variabil. Orice transformare poate fi reprezentată printr-o ecuajie stoichiometrică generalizată, de forma: I?.Mi -* YiriMi- 1 3 în care r reprezintă coeficienfii stoichiometrici întîlnifi în ecuafiile de reacfii chimice, iar M, greutăfile molare; indicii i se referă la substanfele inifiaie, iar la cele finale. Entalpia e prin definifie o proprietate extensivă; deci entalpia a ni moli din substanfa i e nili (I{ fiind entalpia molară). Dacă dispar dni moli dintr-o substanfă, numărul de moli ai tuturor celorlalte substanfe variază cu cantităţi diferenfiale corespunzătoare raporturilor coeficienţilor stoichiometrici. Se poate introduce astfel, în locul variabilelor ni, o singură variabilă adimensionala Ş, numită coordonata de reacţie, definită prin relafia —dni~rid'E> sau drij=:r,jd|'. Rezultă cu notaţiile introduse mai sus, următoarea expresie pentru căldura de transformare a unei reacfii chimice: ; * Dacă transformarea se desfăşoară complet, § variază de la 0—1; deci căldura de transformare a unei reacfii complete, egală cu variafia de entalpie, e: j i Această ecuafie, numită ecuaţie fermochimică, e univocă numai dacă se indică starea (presiune, temperatură) în care se găsesc substanfele cari participă Ia transformare. Se obişnuieşte să se dea căldurile de transformare penfru temperatura de 25° şi presiunea de o atmosferă. 1. ~ liberă. F/z.; Mărime termodinamică, funcfiune de starea unui sistem fizic, folosită în studiul transformărilor în cari temperatura şi presiunea sînt alese variabile independente, definită prin diferenfa dintre entalpie şi energia legată (egală cu produsul dintre temperatura absolută T a sistemului şi entropia lui). în cazul fluidelor, G=U+pV-TS (respectiv g~u-\-pv — Ts, dacă e raportată la unitatea de masă), unde U,p, V, T, S sînt energia infernă, presiunea, volumul, temperatura absolută şi entropia sistemului. Minimul entalpiei libere indică starea de echilibru în condifiile exterioare date, către care tinde un sistem lăsat să evolueze în mod ireversibil la temperatură şi presiune constante. Entalpia liberă se introduce scriind ecuafia diferenfială care exprimă principiul al doilea al Termodinamicii în cazul transformărilor reversibile isoterm-isobare: dU=TdS -pdV^d (TS) -SdT- d (pV) + Vdp d (U+pV-TS)= -SdT + Vdp. Definind U-\~pV — TS~G, se obfine dG~—SdT■\'Vdp. Variafia entalpiei libere într-o transformare reversibilă isoterm-isobară e nulă: dGT,p. rev^=1dU+ PdV-TdS = i0, adică într-o transformare reversibilă isoterm-isobară entalpia liberă rămîne constantă. Din expresia creşterii dG rezultă că entalpia libera G considerată ca funcfiune de temperatură şi presiune G~G (p,T) Eniasis 247 Entropie poate fi utilizată ca funcfiune caracteristică (potenfial termodinamic) care caracterizează starea sistemului prin următoarele relafii: deci entalpia I e egală cu I=G+TS=G-T (^\ Entalpia liberă a unui sisfem eterogen e egală cu suma entalpiilor libere ale fazelor, iar entalpia liberă a unei faze care confine ni moli de component i, cu potenfialul chimic ^ (v. Termodinamică chimică, Potenfial chimic), e G= E , suma fiind extinsă asupra tuturor componenfilor fazei respective. în toate procesele naturale, la presiune şi temperatură constante, entalpia liberă scade, iar la echilibru atinge o valoare minimă. Sin. Potenfial termodinamic isobar, Ponten-fialul lui Gibbs. 1. Entasîs. Arh.: Partea umflată a fusului unei coloane găl-bate. V. şi sub Galb. 2. Enterochinază. Chim. biol.: Ferment care se găseşte în sucul intestinal al mamiferelor, avînd rolul de activator al tripsinei. s. Enferovaccin, pl. enterovaccinuri. Farm.: Tip de vaccin care se introduce în organism pe cale digestivă. în acest scop, culturile bacteriene se prepară astfel, încît să se asigure acfiunea vaccinului prin mucoase. Se întrebuinfează, uneori, pentru a preveni sau pentru a combate, în principal, bolile infecfioase, ai căror germeni se dezvoltă pe mucoasa intestinală (de ex. febra tifoidă, colibaciloza, holera, disenteria bacilară, etc.). Vaccinul se introduce de obicei în capsule gelatinoase, sau se incorporează în diferite substanfe, sub formă de pilule, tablete, etc. 4. Enfolium. Paleonf.: Lamelibranhiat monomiar din familia Pectinidae, cunoscut din Triasic pînă în Cretacic. Cochilia, echivalvă, subfire şi netedă, e lipsită de sinusul bissal; ure-chiuşele sînt egale şi oblice fafă de linia cardinală. Specia Entolium renevieri (Oppel) a fost identificată în fara noastră în formaţiunile de vîrstă jurasică din regiunea Pui-Sînpetru (Hafeg). V. şi Pecten. Enfomofile, sing. entomofilă. Bot.: Plante la cari poleni- foraminiferelor din familia Buliminidae. Testul e fuziform, în-rulat în 2—3 şiruri spirale. 8. Enfomostracea. Paleonf.: 'Clasă de crustacee cu caractere inferioare, în general cu dimensiuni mici, al căror corp e constituit dintr-un număr variabil de segmente. Apendicele fiecărui segment nu prezintă o specializare înaintată. Deoarece reprezentanfii acestei subclase sînt foarte diferiţi, numirea e în prezent abandonată, fiind admisă repartizarea acestor crustacee inferioare în următoarele cinci subclase: Branchiopoda, Phyllopoda, Ostracoda, Copepoda şi Cirripeda. Sin. Entomosfracee. 9. Entresol, pl. entresol-uri. Arh. V. Mezzanin. 10. Enfrece, calcar cu Paleonf.: Calcar organogen constituit din resturi scheletice de crinoide (plăci de calciu, dar în special articule columnale, aparfinînd pedunculului). Calcarele cu entroce, formate în zona neritică, sînt foarte răspîn-dite în Devonianul mediu şi în Carboniferul inferior, în special în Europa şi în America de Nord. Au fost identificate, de asemenea, cu răspîndire locală, în Jurasicul din Franfa, din Germania şi din Statele Unite. 11. Entropia aerului. Mefeor. V. sub Aer. 12. Entropică, diagramă Fiz. V. Diagramă entropică. îs* Entropie. 1. Fiz.: Mărime termodinamică, funcfiune de stare, egală cu suma cîturilor dintre cantităţile de căldură pe cari un sistem fizic, în transformare reversibilă, le schimbă cu exteriorul, şi dintre temperaturile absolute la cari le schimbă, suma fiind efectuată între o anumită stare de referinfă (pentru care se atribuie entropiei valoarea zero) şi starea la care se referă entropia, — cîturile fiind considerate pozitive pentru căldurile primite, respectiv negative pentru cele cedate de sisfem. Dacă se consideră unitatea de masă din sistemul fizico-chimic respectiv şi dacă dqrev sînt cantităfile schimbate de acest sistem cu exteriorul într-o transformare reversibilă, între starea A la care se referă entropia şi starea de referinfă A$, iar T sînt temperaturile absolute corespunzătoare, entropia specifică sj e deci M d9,„ SA = j- J A0 iar diferenfa stări B şi A dintre entropiile specifice sB şi sA două e: respectiv zarea se produce cu ajutorul insectelor (în principal albine, bondari, viespi, muşte, fluturi). Căutînd nectarul şi polenul florilor, insectele transportă grăuncioarele de polen de pe staminele unei flori pe stigmatul altor flori. Florile pomilor fructiferi sînt polenizate, în principal, de albine. La plantele se poate scrie cu corola lung-tubuloasă (tutun, laur, etc.), polenizarea ' poate fi realizată decît de insectele cu trompa lungă (de ex. fluturii nocturni). Spre deosebire de plantele cu polenizare datorită vîntului (anemofile), florile plantelor entomofile au învelişul floral, în special petalele, viu colorat, pentru a fi observate de la distanfă. Florile entomofile mici sînt grupate în inflorescenfe, de exemplu la compozee, la umbeli-fere, etc. e. Entomologie. Zool.: Ramură a Zoologiei, care se ocupă cu studiul insectelor, al crustaceelor, al miriapodelor, etc. Entomologia aduce contribufii importante agriculturii, silviculturii şi practicii medicale, preconizînd şi mijloacele de prevenire şi de combatere a insectelor dăunătoare plantelor, animalelor şi omului. 7. Enfomosfeg. Paleonf.: Modul de aranjare (înrulare) a camerelor unui test de foraminifer plurilocular, caracteristic ~T~' Pentru un sistem fizicochimic de masă m, în aceleaşi con- -SA = A T ' unde S—ms şi dQrev=mdqrev. Entropia unui sistem e o funcfiune de stare, adică, într-o stare dată, are fafă de o anumită stare de referinfă aceeaşi valoare, oricare ar fi transformarea reversibilă la care e raportată (prin care a trecut sistemul între cele două stări). Deci, entropia unui sistem depinde numai de valorile pe cari le au celelalte mărimi de stare ale sistemului în starea Enfropîe 248 Enfropie considerată şi în starea de referinfă, adică diferenfiala ei e o diferenfială totală exactă. Entropia prezintă importantă în formularea principiului al doilea al Termodinamicii, după care suma citurilor dintre cantităţile de căldură dQ schimbate cu exteriorul de un sistem izolat, în transformare ciclică, şi temperaturile absolute T' la cari se efectuează schimbul, e nulă, respectiv negativă, după cum transformarea e reversibilă, respectiv ireversibilă: §Ş £ dQ r dS> JQ T ' semnul egalităfii fiind valabil penfru integrala privitoare la transformările reversibile, iar semnul inegalităfii, pentru cele ireversibile; aceasta exprimă principiul al doilea al Termodinamicii sub următoarea formă: Creşterea SB~*SA a entropiei unui sisfem, în cazul unei transformări care-l frece din starea A în starea B, e egală sau mai mare decît suma cîtu-rilor dintre canfităfile de căldură schimbate de el cu exteriorul şi dintre temperaturile absolute la cari se efectuează schimbul, după cum transformarea considerată e reversibilă, respectiv ireversibilă. în cazul particular al unul sistem izolat, dQ = 0, adică Sb~$a de unde rezultă următoarea formă particulară a enunfului principiului al doilea al Termodinamicii: Entropia unui sistem izolat rămîne constantă în cursul tuturor transformărilor reversibile şi nu poate decît să crească în cursul tuturor transformărilor ireversibile. Entropia, considerată ca funcfiune de energie (sau enfalpie) şi volum, poate fi utilizată ca funcfiune caracteristică termodinamică. Din relafia dU=dQrev+dL= TdS —pdV se deduce, penfru o transformare reversibilă la volum constant, d5»=f(i?).dr=y-dr=c-dlnr' unde Cv e căldura molară la volum constant. în cazul unei transformări reversibile la presiune constantă, finînd seamă de relafia dI = TdS — Vdp, unde I e entalpia, se obfine: d^=+(|=)/r=Şdr=c^dln:r' unde Cp e căldura molară la presiune constantă. Deci, rezultă că derivatele parfiale ale entropiei dau căldurile molare: \dTjv' T Vd T), Teorema lui Nernst relativă la căldurile specifice, conform căreia variafia căldurilor specifice în raport cu temperatura, cînd aceasta tinde către zero, e nulă , dC/> lim -— = 0, T->0 d 1 arată că, în apropiere de temperatura zero absolut, im -r— = 0.— T-*odT Mărimea enfropie poate fi introdusă în studiu şî pe cale statistică. Fie un sistem cuasiizolat (sistem care e în interacfiune slabă cu mediul înconjurător considerat ca termostat), format dintr-un număr foarte mare de particule. Sistemul poate avea una dintre energiile şirului discontinuu Sj, 82,,"lei—. Fie Q(eJ numărul de stări de energie e^. Probabilitatea ca sistemul să se găsească în starea de energie 8^ e (conform statisticii Maxwell-Bolfzmann): kT £2(e;) Se *rQ(0 unde k şi T sînt constanta lui Boltzmann şi temperatura absolută a sistemului. Expresia iW. numită sumă statistică, sau funcfiune de stare, ori funcfiune de repartifie, apare în toate mărimile macroscopice cari sînt calculate ca valori medii ale mărimilor microscopice respective. Energia medie a sistemului e w - iar variafia ei e Primul termen reprezintă lucrul me- canic efectuat asupra sistemului, deoarece variafia âe^ a nivelurilor de energie se daforeşte schimbării volumului. Rezultă că al doilea termen reprezintă cantitatea de căldură primită de sistem 5Q = 8ze> — £= + b(kT In Z). într-un proces reversibil, însă, bQ—TbS (85 fiind variafia de entropie); deci 65’~5(0; 2^=1), dată de relafia: k-\ n (1) H{pi. p2,-: ■■.Pn)=~Yl Pk]°9Pk • i=1 baza logaritmilor fiind arbitrară şi determinînd unitatea de măsură, — care se numeşte „bit" (abreviafie a termenului „binary digit", cifră binară) cînd baza se ia egală cu 2. Dacă se consideră două cîmpuri finite A şi B de evenimente: Ak, cu probabilităţile şi #/, cu probabilităţile — cîmpurile A şi B fiind independente (probabilitatea^ de aparifie succesivă a evenimentelor A^ şi Bi fiind deci egală cu produsul reuniunea lor for- mează un nou cîmp finit, compus, AB, caracterizat de entropia H (AB), dată de (2) H(AB) = H(A) + H(B), unde H (A) şi H(B) reprezintă entropiile cîmpurilor A, respectiv B, definite prin relafii de forma (1). Dacă cîmpurile A şi B nu sînt independente, notînd cu q probabilitatea (condifionată) de aparifie a evenimentului Bt din B, şi anume condifionată de aparifia evenimentului Ak din A, atunci r (3) ur»de: (4) şi entropia cîmpului AB devine: H(AB) = H(A)+Ha (S), k=\ reprezintă media ponderată a entropiilor m «i(5)=-S iki-^Vki- 1 Mărimea HÂ(B) se numeşte entropia condifionată a cîmpului B în raport cu cîmpul A. în cazul cîmpurilor independente Hj(B) = H(B) şi relafia (3) se reduce Ia (2). Totdeauna H Ă(B)^H(B), ceea ce înseamnă că prin cunoaşterea evenimentelor cari apar în A nu poate creşte nedeterminarea cîmpului B, dar se poate reduce dacă aceste cîmpuri sînt dependente. Proprietăţile fundamentale ale entropiei sînt: Entropia e o funcfiune continuă de argumentele entropia e maximă (la n un n datşi J]^=1), cînd (&=1, 2,•••,«), adică atunci k=\ cînd evenimentele sînt echiprobabile; entropia unui cîmp compus e dată de relafia (3); entropia unui cîmp finit rămîne neschimbată, dacă se adaugă cîmpului un nou eveniment cu probabilitate de aparifie nulă: H (Pi . Pi.' Pn. 0) = H (^i , pi,- - '.?„)• Dacă se postulează inifial aceste patru proprietăfi se poate demonstra teorema de unicitate care arată că entropia H e dată de relafia (1) pînă la o constantă multiplicativă. în cazul unei distribufii continue, caracterizată prin densitatea de probabilitate w(x), entropia se defineşte prin relafia: oo (5) H = — J w (x)*log w (x)-dx, — oo iar în cazul unei distribufii ^-dimensionale prin: -f-co -j-co (6) x2/-*).tn)-logw„(x|, *2,-• •, , dx2r--.dxH. Mărimea de entropie are un rol fundamental în Teoria informafiei (v.). 2. ~ condifionată. V. sub Entropie. 3. Entstipator, pl. entstipatoare. Ind. hîrf.: Tip de utilaj folosit, în industria celulozei şi a hîrtiei, la fărîmifarea şi desfacerea în fibre a semifabricatelor fibroase şi mai ales a maculaturii înmuiate. E constituit (v. fig.) din următoarele elemente principale : o carcasă metalică (3), un melc transportor (2) şi două pietre coaxiale, cu fafa de lucru tronco-nică (4) şi (5), cari serotesc unaînin-teriorul celeilalte. Materialul înmuiat e introdus printr-o . conductă(f)la ca- pptul melcului (2), unde e preluat şi strivit între marginea melcului şi carcasa striată (3) a maşinii. Prin acfiunea de transport a /nelcului, materialul e presat între cele două pietre (4) şi (5), cari îl fărîmifează şi-l strivesc din nou. Interstifiul dintre pietre e reglabil, pentru a se putea asigura mersul normal al maşinii, chiar dacă consistenfa materialului variază. 4. Enfură, pl. enfure. Bot., Farm.: Sin. Genfiană (v.). 5. Enupăr, pl. enuperi. Silv. V. Ienupăr. 6. Enzime, sing. enzimă. Chim. biol.: Substanfe organice produse de celulele vii, de natură proteică, capabile să catalizeze reacfii chimice, cari se produc asupra anumitor combi-nafii numite substraturi. Enzimele au un rol fundamental în desfăşurarea proceselor biochimice. — în celulă, enzimele se găsesc fie absorbite pe anumite structuri celulare citoplas-matice şi nucleare, fie dispersate omogen în protoplasmă şi în sucurile celulare. Se presupune că, în multe celule, întreaga sau aproape întreaga plasmă e constituită din enzime. La organismele superioare, sintetizarea enzimelor e localizată în anumite organe şi chiar în anumite celule ale unui organ. în aceeaşi celulă, repartifia enzimelor nu e uniformă, ci e legată de anumite elemente structurale, morfologice, bine definite. Se deosebesc exoenzime (v.), endoenzime (v.) şi desmo-enzime (v.). Se foloseşte şi următoarea clasificare în două grupuri: enzime extracelulare şi enzime intracelulare. Enzime 250 Enzime Enzimele sînf active în concentraşi foarte mici (între concentrafie şi intensrtafea acţiunii lor catalitice existînd o mare disproporţie). Ca tofi catalizatorii, enzimele nu catalizează decît reacţii termodinamic posibile, decurgînd în sensul stabilirii unui echilibru. Creşterea vitesei unei reacţii sub acfiunea unei enzime se explică (ca şi pentru ceilalfi catalizatori) prin coborîrea nivelului energetic minim necesar unei transformări moleculare date, deci prin coborîrea energiei de activare, determinînd o labilizare a substratului. Pentru explicarea mecanismului de labilizare se admite formarea unor compuşi moleculari de adifie între substrat şi enzimă, după ecuafia: enzimă-fsubstrat ^ enzimă —substrat. Aceşti compuşi moleculari sînt instabili, se desfac cu uşurinfă, liberînd din nou enzimă, iar substratul, labilizat, devine capabil să reacţioneze la un nivel al energiei de activare* mai jos decît cel necesar în absenfa enzimei: enzimă— substrat-fX^enzimă + + produs de reacfie. Vitesa de formare şi desfacere a complexului enzimă-substrat e foarte mare, iar vitesa de reacfie e determinată în fiecare moment de concentrafia enzimei şi a substratului, conform legii acfiunii maselor. Se presupune că ar exista enzime specifice reacfiilor de sinteză şi enzime specifice reacfiilor de degradare, primele distrugîndu-se cînd sînt extrase din celulă, deşi unele experienfe de sinteză enzi-matică efectuate in vitro au arătat că una şi aceeaşi enzimă realizează şî degradarea şi sinteza. Afară de proprietăfile analoge catalizatorilor omogeni sau eterogeni, enzimele au şi unele proprietăţi speciale, cari derivă din structura lor proteinic-coloidală. Astfel, toate enzimele au o foarte mare specificitate, o mare sensibilitate fafă de variafiile de temperatură şi de pH şi sînt, în general, foarte sensibile fafă de electrolifi. Specificitatea unei enzime e proprietatea acesteia de a acfiona catalitic asupra unui singur substrat sau cel mult asupra unui grup de substanfe cu caractere chimice comune, şi de a cataliza anumite reacfii. Astfel, se deosebeşte o specificitate de reacfie, care se referă la reactantul anorganic care ia parte la reacfie (apă, acid fosforic, hidrogen, etc.) şi o specificitate de substrat a enzimelor, care se referă la natura reactan-tului organic (hidrafi de carbon, proteine, etc.) asupra căruia acfionează enzimă. Specificitatea de substrat se manifestă în nenumărate forme şi stă la baza clasificării enzimelor. Enzimele prezintă, fafă de substraturile pe cari acfionează, diferite grade de specificitate: o specificitate restrînsă, întîlnită la unele enzime din aceeaşi clasă, cari nu catalizează decît numai anumite substraturi; o specificitate de grup, care e legată numai de gruparea funcţională şi de pozifia ei în molecula substratului, şi o specificitate absolută, numită şi specificitate strictă, care se caracterizează prin activitatea enzimei numai pe un substrat unic. Acest tip de specificitate e cet mai răspîndit. Specificitatea stereochimica e una dintre cele mai caracteristice şi interesante specificităfi ale enzimelor. Ea consistă în proprietatea pe care o au unele enzime de a cataliza reacţia unui compus optic activ, fără să acţioneze asupra antipodului său optic. Activitatea unei enzime depinde de numeroşi factori, ca temperatura, pH, electrolifii prezenfi, concentrafia substratului, concentrafia enzimei, activatorii şi inhibitorii prezenfi. Activitatea enzimelor nu durează indefinit, ca aceea a catalizatorilor, fiind în general mai scurtă decît a catalizatorilor eterogeni. în cazul reacfiilor enzimatice, odată cu trecerea timpului scade cantitatea de substrat transformată în unitatea de timp pentru ca, după un timp mai lung, reacfia practic să înceteze. Inactivarea enzimelor e provocată de denaturarea lor sau de alte transformări structurale, datorite caracterului lor de proteine globulare. Enzimele sînt termolabile, adică, încălzite peste o anumită temperatură, îşi pierd în mod ireversibil activitatea enzima-tică. în general, toate enzimele sînt inactivate printr-o încălzire peste 80° (multe dintre ele sînt inactivate chiar printr-o încălzire peste 55°) şi foarte pufine, cum e, de exemplu, ribonucleaza, rezistă trei minute la încălzirea la 100°. Temperaturile joase nu distrug activitatea enzimatică, ci realizează o încetare reversibilă a ei. Fiecare enzimă are o tempsra-tură de activitate optimă. Inactivarea ireversibilă prin căldură se explică prin natura coloidală a enzimelor şi e comparabilă cu coagularea ireversibilă a proteinelor prin căldură. în stare uscată, enzimele sînt mult mai rezistente Ia variafiile de temperatură; de aceea, în general, enzimele se conservă sub această formă. Pentru fiecare enzimă există un* interval de exponent de hidrogen, cuprins între două /?H-uri limită, în interiorul căruia enzimă îşi poate exercita acfiunea catalitică. în interiorul acestui interval există o valoare a pH-ului, numită pH optim de activitate, penfru care activitatea enzimei e maximă; pH-ul optim de activitate al unei enzime poate suferi variafii sub influenfă variafiei temperaturii, a diferifilor ioni din solufie, a naturii şi concentratei substratului. Diverşii ioni pot avea o acfiune de stimulare sau de inhibire a activităţii enzimatice. Astfel, în general, ionii de clor (Ch), de magneziu (Mg++), de calciu (Ca,*'+)l cobalt (Co++), mangan (Mn++), nichel (Ni++) au acfiune acfivantă. Ionii metalelor grele, cum sînt ionii de argint (Ag+) şi de mercur (Hg++), inhibesc acfiunea catalitică a enzimelor. Inhibitori puternici sînf de asemenea fluorurile, cianurile, sulfurile, etc. Cele mai multe enzime au caracter proteinic-coloidal, molecula lor putînd fi scindată, prin dializă şi ultrafilfrare, în două componente: un suport proteinic-coloidal şi o comb/nafie activă, cu o structură chimică relativ simplă, formînd ceea ce se numeşte complexul simplex. Fiecare dintre aceste componente, separată, e enzimatic inactivă, dar împreună determină activitatea şi specificitatea enzimei. Partea nedializabilă, termo-labilă, cu caracter proteinic-coloidal, se numeşte apoenzimă; componenta dializabilă, termostabilă, co enzimă, iar întregul complex, oloenzimă. Structura chimică a apoenzimei multor enzime e încă necunoscută în toate detaliile, spre deosebire de structurile coenzimelor respective, cari au putut fi izolate. Coenzima determină activitatea propriu-zisă a enzimei şi, în acelaşi timp, determină şi mecanismul acestei activităţi. Apoenzima stabileşte legătura enzimei cu substratul corespunzător şi conferă acesteia specificitatea sa în raport cu acest substrat, iar coenzima orientează sensul reacţiei de transformare pe care o suferă substratul, combinat prealabil cu apoenzima. Un grup separat e format de enzimele cari au constifufie unitară. Acestea sînt proteine pure şi nu au putut fi scindate în componente. La aceste enzime, activitatea enzimatică e localizată în anumite grupări de aminoacizi din lanfurile poli-peptidice. Unele enzime din acest grup, cum sînt pepsina, tripsina sau ureaza, au fost purificate şi obfinute în stare cristalină. Hidroliza acestor enzime cristalizate a dat aceiaşi aminoacizi, cari se obfin prin hidroliza proteinelor necristali-zabile. Acest fapt, împreună cu unele proprietăfi ale enzimelor, a condus la concluzia că enzimele sînt de natură proteică. Condifii le de solubilitate ale enzimelor sînt asemănătoare în toate privinfele cu cele ale globulinelor. Eoanthropus 251 Eocen Enzimele se clasifică luînd în considerafie reacfia chimică pe care o catalizează şi substratul asupra căruia lucrează. Conform acestui criteriu, enzimele se împart în cinci grupuri mari: hidrolaze, enzimele reacfiilor de adifie şi de eliminare, isomeraze, transferaze şi oxidaze. Hidrolazele catalizează reac-fiile de scindare a moleculei unui substrat care se găseşte în solufie apoasă, cu fixarea concomitentă a componentelor apei la produsele rezultate prin scindare. Hidrolazele catalizează deci reacfii ie de hidroliză. Oxidazele catalizează reacfia de scindare a lanţului format din legături carbon-carbon ale moleculelor de substrat, printr-un mecanism de oxidoreducere. Ele acfionează, în general, asupra moleculelor rezultate dintr-o desfacere hidrolitică prealabilă, şi acfiunea lor poate conduce la produsele finale ale degradării: C02 şi H2O. Acfiunea oxi-dazelor e legată de transformări mai profunde şi de un schimb mare de energie; de aceea se numesc şi enzime ale metabolismului energetic celular. Enzimele reacfiilor de adifie şi de eliminare catalizează reacfii de adifie sau de eliminare a atomilor sau a unor grupări din substrat. De exemplu, an-hidraza carbonică, enzima confinută în globulele roşii din sînge, catalizează hidratarea bioxidului de carbon, făcînd astfel posibile disolvarea şi transportul bioxidului de carbon provenit din respiraţie; asparaginaza, confinută în multe bacterii, elimină amoniacul din acidul aspartic, transformîndu-l în acid fumărie. Isomerazele catalizează reacfii de isomerizare la moleculele substratului. De exemplu, isomeraza fosJafilor de trioze, confinută în drojdia de bere, isomerizează D-glicerin-aldehidă-fosfatul în dihidroxi-acetonă-fosfat. Transferazele catalizează reaefiile de transfer la moleculele substratului. De exemplu fosfochinazele, confinute în toate celulele vii, catalizează transferul unui rest de fosfat împreună cu energia legăturii de fosfat la moleculele de creatinină, arginină, d-glucoză, d-galactoză, etc. Enzimele pot fi izolate, fie direct din celula în care sînt elaborate, fie din lichidele în cari sînt secretate şi în cari îşi exercită acfiunea lor, de exemplu din salivă, din sucul gastric, din sucul pancreatic, din plasma sangvină, etc. Extragerea din lichidele biologice se face cu ajutorul unor medii disolvante, de exemplu în apă, în solufii alcaline sau acide, în solufii saline sau în glicerină. Izolarea enzimelor din cefule se poate face: prin extracfie directă, într-un solvent apropriat, cînd trebuie extrase exoenzime; prin extraefia într-un solvent apropriat, a endoenzimelor, după ce celulele au fost distruse mecanic; prin extracfie într-un solvent apropriat, după distrugerea prealabilă a celulelor cu ajutorul unor enzime specifice, cari distrug suportul de care sînt legate enzimele cari trebuie izolate. Activitatea unei enzime se măsoară prin determinarea cantităţii de substrat transformat de enzimă, în condifii bine precizate. Activitatea enzimelor se exprimă în unităfi enzi-matice. Unitatea enzimatică e cantitatea de enzimă care, în anumite condifii de pH, de temperatură şi de concentraţie a substratului, transformă, într-un interval dat, o cantitate fixă de substrat. De exemplu, unitatea de tripsină e cantitatea de tripsină capabilă să libereze din cazeină grupări carboxilice echivalente cu 1,05 ml solufie de hidroxid de sodiu, 0,2 N, în 20 de minute, la 30°, iar unitatea de Jipază e cantitatea de lipază care hidrolizează 24% din 2,5 g ulei de măsline, într-o oră, la 30°, la pH inifial de 8,9, în prezenfa a 10 mg clorură de calciu. Gradul de puritate al unei enzime se măsoară în valori enzimafice, adică în numărul de unităfi enzimatice cuprinse într-un gram, respectiv într-un miligram de enzimă. O constantă care poate caracteriza activitatea unei «nzime e „numărul de transfer," care reprezintă de cîte ori un mol de enzimă poate transforma un mol de substrat pe minut, la o anumită temperatură. De exemplu, un mol de code-hidrază I poate fi redus şi reoxidat, într-un minut, de o mie de ori. Acest lucru va determina oxidarea a o mie de molecule de substrat într-un minut la o temperatură dată. Sin. Bio-cajalizatori. 1. Eoanthropus. Paleont.: Resturi scheletice (fragmente dintr-o calotă craniană, o jumătate de mandibulă şi un dinte izolat) descoperite într-o carieră de nisip pleistocen în apropiere de Piltdown (Anglia), considerate ca gen aparte (Eoanthropus dawsonij. Calota craniană prezintă caractere asemănătoare celor de Homo sapiens, iar mandibula are caractere simiene, de cimpanzeu sau de urangutan actual. Recent, pe baza analizelor privind dozarea fluorului şi a materiei organice, s-a ajuns Ia concluzia că mandibula şi dinfii izolafi sînt recenfi, aparfinînd unui cimpanzeu, iar fragmentele calotei craniene au aparfinut unui Homo sapiens primitiv (presapiens), care a trăit în Interglaciarul Riss-Wurm. — La numirea Eoanthropus s-a renunţat. Sin. Omul din Piltdown. 2. Eocen. Sfratigr.: Epoca a perioadei paleogene (Terţiarul inferior), caracterizată prin expansiunea şi evoluţia rapidă a Numulifilor şi a Ortofragminelor. Seria depozitelor eocene e considerată, fie ca serie mijlocie (Mesonumulitic) a sistemului paleogen, urmînd deasupra Paleocenului (Eonumulitic), fie ca seria Iui inferioară şi, în acest caz, ea include ş] depozitele Paleocenului. în clasificafia în care Paleocenul reprezintă o epocă (respectiv o serie) aparte, Eocenul e divizat de obicei în trei etaje: Lutefian (Parisian), Bartonian sau Ledian (Auver-sian -f* Bartonian în sens restrîns) şi Ludian, sau, uneori, în patru etaje: Ypresian (Eocenul inferior), Lutejian (Eocenul mediu), Bartonian şi Ludian (Eocenul superior). Eocenul superior din domeniul alpin e numit Priabonian. Principalele grupe de faună folosite pentru delimitarea şi subîmpărfirea Eocenului sînt: numuiifii, ortofragminele şi mamiferele. Numulifii sînt reprezenta^ prin specii de talie mică în Ypresian (Nummulites planulafus, N.globulosus),prin numeroase specii de falie mare în Lutefian (Nummulites laevigatus, N. di-stans, N. perforatus) şi, prin alte specii de talie mică, în Priabonian (Nummulites fabiani, N. variolarius, N. chavannesi). Ortofragminele (Discocyclina, Asterocyclina) apar în Ypresian (de ex. specia Discocyclina seunesi), abundă în Priabonian şi dispar la sfîrşitul Eocenului. Genurile de mamifere, cu specii reprezentative penfru Eocenul din Europa, sînt următoarele: Pachynolophus, Propalaeotherium, Palaeotherium, Lophiodon, Protodichobune, Dichobune, Xiphodon, ^noplotherium şi altele. Depozitele Eocenului se repartizează în două mari categorii: depozite de fliş, în ariile geosinclinale, şi depozite epicontinentale, reprezentate prin calcare numulitice, gresii şi nisipuri glauconitice, marne şi uneori gipsuri în regiunile de platformă. Aria de răspîndire a Eocenului e mult mai extinsă decît cea a Paleocenului (peste care se suprapune în Basinul Parisului, în Anglia, Nordul Germaniei, parte din domeniul alpin). Transgresiunea Eocenului începe în Ypresian, atingînd maximul în Lutefian (Nordul Africii, Sudul Spaniei, Sudul Platformei ruse). în fara noastră, Flişul eocen e larg răspîndit în Carpafii Orientali, iar Nord-Vesful Transilvaniei şi Sudul Dobrogei constituie regiuni clasice de dezvoltare a Eocenului de tip epicontinental. Tabloul următor cuprinde răspîndirea terenurilor eocene în diferite unităfi structurale de pe teritoriul fării noastre. Eoff, procedeul ~ 252 Eolian, proces ^ Efaje Facies epiconfinental Basfnul Transilvaniei Dobrogea Facies de molasă Depresiunea gefică Facies de fliş Maramureş Carpafii Orientali (şanful extern) Zona Internă Zona mediană Zona marginală Zona externă Ludian Marne cu briozoare (Marne de Brebi) Marne cu Nummu-lites fabiani ^ -5* J ca/car gro-% u J sier superior Bartonian (Ledian) gipsuri su-ţ. perioare Argile vărgate superioare (Sfrafe de Turbufa) Fliş argifos şistos (Sfrafe de Zakopane) în parfe Wildff/sch cu infer-calafii de gresii masive (Gresia de Birfu) Lacună Calcar grosier superior Gresia de Raco{i Lufefia Argile şi marne cu moluşte (Ostrea) Banc cu Nummulites perforafus Banc cu Osfrea (Fatina) Gipsuri inferioare şi marne cu Anomia Conglo- merate mărunte Marne gresii Calcare numulifice Marne albăstrui, local şi roşii Gresia de Corbi Conglomerate şi Gresii de Prislop Argile vărgate inferioare şi calcare de apă dulce (Calcarul de Rona) Calcare cu Nummulites disfans (Cetate, Valea Ceşmelei) Ypresian Gresii glauconi-tice şi gresii calcaroase cu Nummulifes ro-tularius şi Nummulites planu-latus (Cetate) Conglomerate poligene Calcar de Al- beşti Lacună Eocenul de Şotrife Pînza de Tarcău Autohtonul pînzei Marne cu globigerine Banc cu nu-mulifi, gresii calcaroase în plăci şi mar- Gresii în plăci cu bio-glife şi gresii organo-gene cu briozoare, ortofragmi-ne şi numu-lifi Conglo- merate Gresii masive (Gresia de Tarcău) cu intercalaşi de şisturi argilo-marnoase verzui şi roşii Şisturi ar-gilo-mar-noase verzui şi roşii-vişinii Gresii calcaroase Gresia de Lucăceşti Sfrafe de Plopu Gresii mar-noase în alternantă cu gresii calcaroase în plăci; mi-croconglo-merafe cu elenhente verzi Sfrafe de Bisericani Gresii silicioase albe-gălbui (Gresii de Scorbura) Sfrafe de Doamna cu calcare sili-cioase şl microcon-glomerafe cu elemente verzi Sfrafe de Straja 1. Eoff, procedeul Ind. alim.: Procedeu industrial de fabricare a glicerinei pe cale fermentâtivă, folosind drojdiile din specia Saccharomyces ellipsoideus (v. sub Glicerina). 2. Eohippus. Paleonf.: Mamifer primitiv imparidîgifaf, din familia Hyracotheridae, cunoscut din Eocenul inferior din America de Nord, şi considerat ca primul reprezentant al cailor. Molari şi premolari de Eohippus. Are mărimea unei vulpi, cu craniul relativ scurt şi cu orbitele deschise posterior. Dentifia completă e brahidoniă (dinfi cu coroana scurtă) şi bunolofodontă (cu tubercule unite prin creste). Molarii superiori au şase tubercule, iar cei inferiori, cîte patru (v. fig.). Oasele metacarpiene şi mefafarsiene sînt pufin alungite. Picioarele anterioare au patru degete; cele posterioare, cîte trei, la toate degetul al treilea fiind pufin mai dezvoltat. în mers, călca pe toate degetele. După caracterele membrelor rezultă că trăia mai ales prin păduri, nefiind încă adaptat la fugă. 3. Eolian, depozit Petr.: Material terigen transportat şi depus de vînt pe plajele larg deschise şi în regiunile dezer-tice. Din depozitele eoliene fac parte dunele (v.) şi loessul (v.). Materialul are granulafie fină (nisip şi praf), cu granulele şlefuite, şi e lipsit de stratificafie şi de resturi organice, modelare a motor Mş. V. Motor eolian. 4. Eolian, proces Geo/.: Procesul fizicogeologic de 5. Eolian, scoarfei pămîntului de către vînturi, în special în regiunile de deşert, de stepă sau de zonele înalte muntoase. Acfiunea vîntului, ca a tuturor celor la Ifi agenfi modificatori ai scoarfei, se manifestă prin: eroziune, transport şi acumulare. Eroziunea are două acfiuni diferite: deflafia (v.) şi cora-ziunea (v.), cari sînt strîns legate între ele; coraziunea nu se poate produce fără deflafie, dar aceasta se poate produce fără coraziune. Asociată cu ploaia şi cu particulele fine transportate, acfiuftea de eroziune a vîntului conduce la formarea unor microreliefuri specifice de tipul „Babe", roci în formă de ciupercă, de stîlpi, etc. M Eoliană, condifia ~ 253 Eozină Prin spulberarea particulelor fine, din regiunile fără vege-tafie, vînturile contribuie la procesul eroziunii solului (v.). Pe măsură ce curentul de aer înaintează şi puterea vîntului scade, materialul transportat, şi care nu se mai poate menfine în aer, se depune pe suprafafa pămîntului formînd: dune (v.), din sedimentarea nisipurilor fine, şi loess (v.), din sedimentarea prafului. 1. Eoliană, condiţia Te/c.: Condifia limită de amorsare a unor oscilafii întrefinute într-un oscilator electronic, caracterizat printr-o anumită relafie între parametrii circuitelor respective, dependentă de tipul oscilatorului (v. sub Bark-hausen, formula lui şi Oscilator electronic). 2. Eoloclin. Geom.: Calitatea a două drepte de a fi necoplanare. 3. Eolotrop. F/z.; Calitatea unui corp de a nu fi isotrop. Anisotropia (v.) e cazul particular de eolotropie realizat de cristale. — Uneori termenii eolotrop şi anisotrop se folosesc şi ca termeni sinonimi, 4. Eolotropie magnetică. F/z., Elf.: Proprietatea materialelor omogene şi isotrope deformate de a se magnetiza inegal în diferitele direcţii. Astfel, aliajele feromagnetice ale fierului se magnetizează mai mult în direcfia în care sînt întinse şi mai pufin în direcfia în care sînt comprimate. Dacă se depăşeşte limita de elasticitate, eolotropia rămîne şl după descărcarea de sarcini a materialului. Astfel, tablele de dinam şi de transformator se magnetizează mai mult în ultima direcfie de laminare decît perpendicular pe ea, şi adeseori cei mai mult sub un unghi de 45°, fiindcă în cursul laminării tablele se rotesc mereu cu cîte 90°. Magnetizarea inegală, în diferitele direcfii, a cristalelor corpurilor feromagnetice, constituie o anisotropîe propriu-zisă. 5. Eonumuiific. Sfratigr.: Sin. Paleocen. (Termen vechi, folosit în special de geologii francezi.) e. Eophyton. Paleonf.: Impresiuni rubanate, cu lăfimi variabile, cu striafiuni paralele şi longitudinale pe suprafafă. Sînt răspîndite în Cambrian, în Silurian şi în Devonian. Au fost considerate mult timp ca impresiuni de alge, dar s-a constatat ulterior că nu sînt resturi de plante, ci urme mecanice sau urme de animale cari înotau aproape de fund. 7. Eosforit. Mineral.: (Mn, Fe”) Al [(OFO2IPO4] -H20. Mineral din grupul wavellitului (v.), isomorf cu childrenitul, de care se deosebeşte prin confinutul mai mare în mangan. Se întîl-neşte în unele pegmatite. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale prismatice, sau se prezintă sub formă compactă. £ roşu pal pînă la incolor, uneori verzui, cu luciu sticlos, gras. E transparent pînă la translucid şi prezintă clivaj perfect după (100). Are duritatea 5 şi gr. sp. 3,1. 8. Eosit. Mineral.: Varietate de wulfenit cu vanadiu. 9. Eosolic, acid Farm.: Acid acetil-guaiacol-trisulfonic; se obfine prin tratarea acetil-guaiacolului cu acid sulfuric concentrat, la o temperatură sub q—COCH3 150°. Sarea lui de calciu (eosolatul | de calciu) se prezintă sub formă de C pulbere albă, cu miros eterat, cu HC C____OCH3 gust acru, solubilă în apă 10%, | || insolubilă în cloroform şi greu so- HO3S—C C—SO3H lubilăîn alcool. Eosolatul de calciu C e un antiseptic întrebuinfat în tra- | tamentul nefritei tuberculoase. SO3H 10. Eosuchia. Paleonf.: Ordin de reptile excluziv fosil din subclasa Lepidosauria, cari au trăit în Permianul superior şi în Triasic. E cel mai vechi grup de reptile diapsidiene (cu două fose temporale). Nu aveau fose anteorbitare; aveau orificiu pineal. Dinfii erau fecodonfi (dinfi împlîntafi în alveole). Aveau aspectul şopîrlelor (lacertiliene). Acest ordin cuprinde familiile: Younginidae, Prolacertidae şi Tangasauridae. 11. Eotvos, pl. eotvoşi. Geofiz.: Unitate de măsură a gra-dientului cîmpului de gravitafie. 1 E = 1 *10'9 unităţi CGS. 12. Eotvos, balanţă Mec., Fiz. V. sub Balanfă de torsiune. 13. Eotvos, ecuaţie Chim. fiz.: Relafia dintre energia superficială molară şi temperatură: Y a unei substanfe în stare lichidă K (tc — t — G), în care M e greutatea moleculară a substanţei, d e densitatea, y e tensiunea superficială, K e o constantă, t e temperatura, tc e temperatura critică, iar G e un factor de corecfie. Constanta K are valoarea aproximativ 2 penfru lichidele normale (neasociate), cum sînt: benzenul, tetraclorura de carbon, etilamina, etc., sau aproximativ 1, pentru lichidele asociate cum sînt: apa, alcoolul etilic, acidul acetic, etc. Ecuafia lui Eotvos permite să se constate dacă un lichid e asociat sau nu, dar nu se poate determina cu ea gradul de asociafie al lichidului. Ecuafia lui Eotvos nu se aplică la lichide cu greutate moleculară mare, cari dau pentru K valori mai mari decît 2. în unele cazuri se obfin valori foarte mici penfru K, de exemplu la nitrilul succinic K~0,56. E probabil că, afară de fenomenul de asociere, coeficientul de temperatură al energiei superficiale molare e afectat de pozifia şi de orientarea moleculelor din stratul superficial, cum şi de atracfiunile dintre ele. 14. Eotvos, experienţa lui Fiz.: Experienfă de confirmare a echivalenfei dintre masa grea şi masa inertă a unui corp, cu ajutorul unui pendul de torsiune. Se măsoară componenta momentului torsiunii firului în raport cu axa de sus-pensiune, întîi în pozifia est-vest şi apoi, cu pendulul răsturnat cu 180°, în pozifia vest-est. Diferenfa dintre cele două mase ar trebui să se facă observată prin deviaţia pendulului în cele două pozifii. Experienfă arată însă că nu se observă o astfel de deviafie; se ajunge astfel la concluzia echivalenfei dintre masa grea şi masa inertă. 15. Eozină. Chim.: Combinafie eterociclică cu caracter aro- matic, din clasa materiilor colorante cu nucleu xantenic, al cărei reprezentant principal e gr gr fluoresceina. | | Eozina e o pulbere cristalină galbenă-porto-calie, insolubilă în apă şi în benzen, solubilă în hidroxizi şi în carbonafi alcalini, cum şi în amoniac. Sarea disodică e o pulbere cristalină roşie, solubilă în apă. Diversele mărci de eozină sînt derivafi bro-murafi ai fluoresceinei (v.). Cea mai cunoscută e eozina G, care se obfine prin bromurarea fluoresceinei cu brom, în alcool, în prezenţa clorafului de sodiu, sau, pe scară industrială, prin acidularea unei soluţii alcaline de fluoresceină, care conţine bromură şi bromat de sodiu. Se dă în comerţ ca acid liber (bromoacid), sau ca sare de sodiu. E un colorant roşu strălucitor, cu fluorescenţă roşie-gălbuie. Are rezistenţe slabe. Eozina G e întrebuinţată la fabricarea cernelurilor tipografice, la colorarea produselor cosmetice, la vopsirea hîrtiei şi a mătăsii, ia obţinerea lacurilor de plumb (bronz roşu) şi a celor de aluminiu, pentru imprimerie, cum şi ca indicator de adsorpţie, la reacţii de culoare pentru ionul HO—C O C—OH /Cx 'CV A°'« HC/ C^ C-—Br H Eozoon canadense 254 Epiciclică, curbă ~ argint şi, în microscopie, ia colorarea unor preparate microscopice. Diversele mărci de eozină se utilizează ca sensibilizatori pentru plăcile fotografice orfocromatice (maximul de sensibilizare la 5200 A). 1. Eozoon canadense. Paleonf.: Nodule cu forme diferite, constituite din strate alternante de calcit şi serpentin sau piro-xen, străbătute de canale fine, întîlnite în gnaisul Arhaicului din Canada, din Bavaria, Saxonia şi Finlanda. Considerate mult timp ca resturi organice (urmele unui profozoar), s-a demonstrat ulterior că aceste nodule nu au origine organică, ci minerală. 2. Epactă, pl. epacte. Astr.: Numărul de zile cari au trecut de la ultima Lună nouă dintr-un an calendaristic pînă în ultima zi (incluziv) a acelui an. 3. Epandaj. Canal.: Operaţia de răspîndire a apelor uzate pe un teren cultivabil, după decantarea lor (pentru a evita colmatarea rapidă a solului), în vederea epurării biologice naturale a acestor ape. Răspîndirea apelor pe teren se poate face, fie cu ajutorul unor rigole adînci, fie prin aspersiune. Se recomandă ca epandajul să fie aplicat numai pe terenuri cultivate cu furaje, cu cereale sau cu legume cari nu se consumă crude. Afară de epurare, epandajul constituie un mijloc economic de folosire a diferitelor substanfe nutritive din apele uzate ca îngrăşămînt agricol (în special cînd apele uzate provin de la fabrici de zahăr, de spirt, amidon, bere, clei, etc.). Cantitatea de apă răspîndită pe terenurile folosite pentru epandaj depinde de natura soiului. Epandajul prezintă dezavantajele că reclamă suprafefe de teren cultivat foarte întinse (aproximativ egale cu întinderea localităfii de provenienfă a apelor uzate) şi nu poate fi folosit în timpul iernii şi al muncilor agricole, şi cît timp culturile nu au fost recoltate. Din aceste cauze, epurarea prin epandaj se combină cu epurarea prin infiltrafie în solul unor terenuri necultivate, cari permit o încărcare continuă şi mult mai mare decît terenurile agricole. 4. Epavă, pl. epave. Nav.: Corp plutitor (fără fiinfe vii la bord) scufundat sau eşuat şi abandonat în mare, sau pe ape fluviale. Cum epavele prezintă uneori un pericol pentru navigafie, de exemplu epavele cari plutesc la suprafafă sau între două ape (invizibile), s-au constituit servicii speciale inter-nafionale pentru căutarea şi distrugerea lor. 5. Epecofife, specii ~ . Geobof.: Specii vegetale cari au emigrat, prin intermediul omului, din alte continente sau din alte fări, şi se sălbăticesc, căpătînd o nouă patrie pentru un timp foarte îndelungat sau pentru o perioadă mai scurtă. Exemple: Datura stramonium (ciumăfaia), Galinsoga parviflora (busuiocufa), Matricaria discoidea, Lolium aristatum, Hainaldia villosa, Erechtites hieracifolius, etc. 6. Epenglu, pl. epengluri. Av.: Evolufie aeriană elementară a unui avion obişnuit, executată într-un plan vertical. Se deosebesc: epenglul simplu şi epenglul dublu. Epenglul simplu se compune din decolare normală, urcare în continuare la înălfimea de 150 m, viraj pe stînga de 180° cu motor, continuarea urcării pînă la înălfimea de 300 m deasupra punctului de decolare, de unde începe coborîrea în zbor planat pînă la înălţimea de 150 m, viraj pe dreapta de 180° fără motor, continuarea coborîrii şi aterisarea în priză directă Ia punctul de decolare. Epenglul dublu se deosebeşte de cel simplu prin faptul că la înălfimea de 300 m deasupra punctului de decolare continuă urcarea pînă Ia înălfimea de 450 m, apoi se execută un viraj pe dreapta de 180° cu motor şi continuă urcarea pînă la înălfimea de 600 m deasupra punctului de decolare, de unde începe coborîrea în zbor planat cu un viraj pe dreapta de 180°, la 450 m înălfime, şi un viraj pe stînga de 180°, la 150 m, urmat de aterisarea în priză directă ca la epenglul simplu. CH2 7. Epi-. Chim.: Prefix cu următoarele semnificafii: în fafa numelui unei aldoze sau al unui compus înrudit cu o aldoză, indică un isomer al acesteia, deosebit de ea numai prin aranjare sferică diferită la atomul de carbon din pozifia a fafă de gruparea carbonil; pentru a indica un epoxid, de exemplu: epiclorhidrină; — pentru a indica pozifia 1,6 în naftalină. 8. Epiborneol. Ind. chim.: 1, 7f 7-Trimetii-bicicio-(1, 2, 2)-heptanol-(3); combinafie din clasa terpenelor biciclice. Se obfine din clorhidrat sau din bromhidrat de bornilen, prin tratare cu acetat de argint şi acid acetic, la temperatura ambiantă (timp de patru săptămîni), urmată de saponifi-care. Se prezintă sub formă de cristale, din eter de petrol; are p. t. 181—182,5° şi a^°=+11I1° (în alcool); prin oxidare frece în i-epicamfor ((3-camfor). E un intermediar în sinteza epicamforului. 9. Epicarină. Farm.: Acid hidroxinaftil-o-crezotinic, obfinut prin condensarea (3-naftolului cu acid crezotinic. Se prezintă sub -OH H H H H HC^ \y OH r r I * % X— ch2—c x- HC II c xc' H H xc=cx H l OH -COOH formă de cristale aciculare, incolore, cu p. t. 199°, pufin solubile în apă şi foarte solubile în alcool, în eter şi în uleiuri. Se întrebuinţează, în Medicină, ca antiseptic, în unele afecfiuni cutanate (eczeme, scabie, etc.) sub formă de pomadă. 10. Epicarp, pl. epicarpuri. Bof.: Stratul periferic de celule al învelişului fructelor. învelişul bobului de grîu e format dinfr-o serie de pături suprapuse, a căror succesiune dinspre interior spre exteriorul bobului e următoarea: tegumentul seminfei, care împreună cu embrionul şi cu masa endospermului, ia a cărui periferie se găseşte stratul aleuronic, formează sămînfapropriu-zisă; pericarpui, care e constituit din trei straturi de celule celulozice, şi anume: endocarpul, mesocarpul şi epi-carpul. 11. Epicentru, pl. epicenfre. Geo/.; Regiunea de la suprafafa Pămîntului, din jurul proiecfiei unui hipocentru pe aceasfă suprafafă. Epicentrul primeşte cea dintîi şi cea mai puternică zguduitură de la hipocentru şi, intrînd el însuşi în vibrafie, formează undele superficiale. V. şî sub Cutremur de pămînt. 12. Epiciclică, curbă ~ . Geom.: Curbă plană, traiectorie a unui punct care se deplasează cu o vitesă unghiulară constantă pe un cerc al cărui centru se mişcă tot cu o vitesă unghiulară constantă pe un cerc fix. Cercul mobil se numeşte epiciclu. Se consideră pozîfia inifială în A astfel, încît punctul mobil M să fie situat pe axa Ox şi se notează • cu &=cd/o)o raportul viteselor unghiulare constante. Dacă mişcările punctelor C, M sînt de acelaşi sens, k e pozitiv şi ecuafiile traiectoriei sînt: * = (ro-f-r) cos t — r cos (1 -f k) t, y = (^o+y) s'n £ — rsin (1 +£) t, ro fiind raza cercului fix, iar r, raza epiciclului, Curbă epiciclică. Epicicloidală, mişcare ~ 255 Epicicloidă Traiectoria e o epicicloidă generală (v.)f avînd elementele ■fundamentale _(rp+r) k ,_r0+r rQ=- 1 -fcJd Ea e o epicicloidă scurtată, dacă &0, sau e o hipo-cicloidă dacă & + 1 <0. î. Epicicloidală, ntfşcare ~ . Mec. V. Mişcare epicicloidală. 2. Epicicloidă, pl./epicicloide. Geom..* Curbă plană, traiectorie a unui punct al unui cerc care efectuează o mişcare de /. Epicicloidă. rostogolire fără alunecare pe un cerc fix, cele două cercuri fiind tangente exterior. Ecuaţiile parametrice ale epicicloidei sînt (v. fig. /): . . ( x = (ro+r) cos t — r cos (î+«), \ j = (r0-f r) sin £ — rsin (*+»), tq fiind raza cercului fix, iar r, raza cercului mobil. Relafia de mişcare de rostogolire fără alunecare, exprimată de egalitatea arcelor de cerc: arc yliV = arc ATM, echivalentă cu ur^trQ, transformă ecuaţiile (1) în (2) / . \ r0^"r x = (ro4-r) cos t — r cos ——t, J = C?*0+r)sm t — rsin —-—t. Dacă cele două cercuri sînt tangente interior, un punct M al cercului mobil descrie, într-o mişcare de rostogolire fără alunecare, curba: *=(r0+r) cos *-frcos-—- t, (3) y=z(ro-r) sin t — r sin r° ■ r t. Dacă ro>r, curba se numeşte hipocicloidă (v.)f iar dacăro2 al căror raport e constant (x)2/(Di = K. în cazul în care mişcările de rotaţie sînt de acelaşi sens, deci K>0, se consideră poziţia iniţială (£ = 0) în care barele sînf în prelungire. Ecuaţiile traiectoriei punctului M sînt: | x~cii cos t — a2 cos Kt, y = a\s\n t — a2 sin Kt arată că punctul M descrie o epicicloidă. Epicicloidele particulare importante sînf: C a r d i o i d a (v.) în cazul căreia tq—t. Epicicloidă lui Huyghens sau n e f r o i d a, curbă generată de un punct al unui cerc de rază r rostogoleşte pe un cerc fix de rază 2 r (v. fig. III). Ecuaţiile epicicloidei lui Huyghens sînt: j x — r (3 cos t — cos 3 t), (;y = r(3sin t—sin 3 t), sau ( x = 2 r (3 — 2 cos2 £), \ y — 4 r sin3 t. Din eliminarea lui t rezultă ecuafia cartesiană (x2-\-y2 — 4 r2)3= 108 r4 y2 . Curba e formată din două arce egale avînd extremităţile în două puncte de înapoiere opuse pe cercul fix. Caustica prin reflexiune a unui cerc de rază a penfru raze de lumină paralele cu Ox e o epicicloidă Huyghens: IU. Epicicloidă lui Huyghens (nefroida). x=-^~ (3 COS t- -COS 3 t), avînd elementele fundamentale r0=2 a* r~ Caustica prin reflexiune a cardioidei pentru raze emise din punctul de înapoiere e o epicicloidă Huyghens. 1. ~ asfronomică. Asfr.: Curba descrisă pe sfera cerească de polul ceresc, care e supus celor două mişcări rezultate din fenomenele precesiunii şi nutafiei. 2. ~ generală. Geom.: Traiectoria unui punct legat rigid de un cerc mobil care are o mişcare de rostogolire fără alunecare pe un cerc fix. în cazul în care cercurile sînt tangente exterior, dacă punctul M e exterior cercului mobil, traiectoria sa e o epicicloidă alungifă, iar dacă e interior, traiectoria e o epicicloidă scurtată. Dacă cercurile de bază sînt tangente inferior, se deosebesc două cazuri: — Cercul mobil e situat în interiorul cercului fix. în acest caz, dacă M e exterior cercului mobil, traiectoria sa e o hipocicloidă alungită, iar dacă e în inferior cercului mobil, el descrie o hipocicloidă scurtată. — Cercul fix e interior cercului mobil. Punctul M descrie o epicicloidă. Notînd cu a distanfa de Ia centrul cercului mobil Ia puncful M, ecuafiile traiectoriei acestui punct, în cazul în care tangenta comună separă cercul fix de cercul mobil, sînf: cos t — a cos —t, r r0±Ţt r Penfru traiectoria e o epicicloidă scurtată, iar pentru a>r, o epicicloidă alungifă. Dacă cercurile sînt în acelaşi semiplan în raport cu tangenta comună, ecuaţiile traiectoriei sînt (i) J = (?0 + r) sin t — asin II. Obţinerea epicicloidei prin combinarea a două mişcări de rotafie. (ii) | x = (r0- \ , ro ~r -r) cos t-f-a cos---------------t, r y~(j0~r) sin t — sin ——- t. Dacă ^o>r, curba e o hipocicloidă, iar dacă r^Kr, ea e o epicicloidă. Dacă în expresiile lui x şi y se fac substituţiile Jo+r' r — a— r a — r'o-br, r aceste expresii iau forma (I). Prin urmare, epicicloidele din cele două clase (I) şi (II) coincid. Epicicloidă generală importantă e: . Melcul lui Pascal (v.), la care cercurile fundamentale sînt egale şi tangente exterior, adică ro=r. Rezultă; ( x —2 r cos t — a cos 2 t, \ y —2 r sin t — a sin 2 t, de unde, prin eliminarea lui t, se obfine ecuafia cartesiană (x2+y2±2 ax)2—4 r2 (x2+y2). 3. ~ sferică. Geom.: Curbă în spafiu, traiectorie a unui punct al unui cerc mobil care se rostogoleşte fără alunecare pe un cerc fix, planele celor două cercuri formînd un unghi constant (v. fig.). Ecuafiile curbei sînf: x = ro cos t + r ^ = rosin * — r ( 1 r-r( 1 — cos ('-««tO r° A• — t I sin a. r / . ro cos a cos t + r sin — t sin t\ r cos a sin t- ■ ro r sin — t cos t\ r Daca numărul tq/t, numif modulul curbei, e un număr rafional, curba e algebrică şi unicursală. în cazul contrar, ea e transcendentă. Epicicloidă sferică poate fi obfinută ca traiectorie a unui punct care aparfine cercului de bază al unui con de rotafie care se rostogoleşte fără alunecare pe un con fix. Vîrful V al acestui con e puncful comun axei Oz şi perpendicularei prin centrul cercului mobil C pe planul acestui cerc, punct care e independent de t. Baza conului fix e cercul fix ro- Punctele epicicloidei sînt situate pe o sferă cu centrul în V şi care confine punctul inifial A. Raza sferei e Epiciclu 257 Epidiascop dată de relafia R2=rk-\-fi—^ —-) • Planul normal la curbă u V sin a / în M confine punctul de contact N al celor două cercuri. 1. Epiciclu, pl. epicicluri. Geom. V. sub Epiciclică, curbă~. 2. Epiconfinenfal, depozit Geo/.: Depozit constituit din roci depuse pe prispa continentală (v. Epicontinentală, mare sub Mare). în comparafie cu depozitele de geosinclinal sau cu basinele de subsidenfă (sineclize), caracteristicile depozitelor epicontinentale sînt următoarele: grosimi relativ mici, cu variafii lente de valoare; variafii mari de facies lateral şi pe verticală; faciesurile calcaroase, bogat fosilifere, sînt foarte dezvoltate; stratele sînt orizontale sau foarte slab afectate de mişcări tectonice, înclinările pe cari le au fiind, în cea mai mare parte, înclinări inifiaie (caracter contrastant cu depozitele de fliş şi, mai pufin, cu cele de basin de subsidenfă); prezintă frecvent discordanfe simple. s. Epicontinentală, mare Geogr. V. sub Mare. 4. Epidermă, pl. epiderme. Biol., Ind. piei.: Strat exterior al pielii, aderent la dermă, format din celule cari alcătuiesc un fesut epitelial subfire. Epiderma urmăreşte şi îmbracă toate invaginafiile părului şi ale glandelor în dermă, repre-zentînd circa 1 % din grosimea totală a pielii. Ea e mai subfire la pieile acoperite de mult păr (piei de vită, piei de oaie) şi mai groasă la pieile cu păr pufin (piei de porc). Celulele inferioare, aderente direct la dermă, se hrănesc prin vasele existente în partea superioară a acesteia, sînt pline de protoplasmă, au forma rotundă sau cilindrică şi se înmul-fesc continuu prin diviziune mitotică. Celulele nou formate sînt împinse către partea superioară, se îndepărtează de zona bogată în aport 'de substanfe nutritive, pierd treptat din confinutul în protoplasmă, devin mai plate şi, pe măsură ce sînt împinse în afară, se usucă şi devin cornoase. Stratul inferior al epidermei, constituit din celule stratificate cu nucleu, se numeşte straf bazai sau germinativ. Din acest strat, rîndu-rile de celule cilindrice, turgescente, uşor atacate prin acfiuni chimice, se numesc strat mucos sau malpighian. Trecerea de la stratul mucos la celulele cornificate se face prin stratul granulos, constituit din formaţiuni granuloase alcătuite din produsele de degradare a celulelor pe cale de a muri. Peste acest strat se găseşte stratul cornos constituit din celulele cornificate moarte. Stratul bazai, uşor hidrolizabil, permite în cursul fabricării pielii desprinderea fără dificultate a epidermei, împreună cu formaţiunile sale (păr, etc.) de dermă. Aderenta celulelor epidermei între ele e realizată printr-un sistem de fibre protoplasmatice cari leagă între ele celulele necornificate, ca nişte punţi. La partea inferioară, fibrele protoplasmatice sînt ancorate în fesutul dermic. Afară de uscare, procesul de corni-ficare e însofit de o descompunere a confinutului celulelor în formafiuni granuloase, astfel cum se observă în stratul granulos. Rezistenta celulelor epidermice cornificate se dato-reşte membranei celulelor şi a fibrelor protoplasmatice. între stratul cornos şi stratul granulos se observă frecvent un strat transparent (straium lucidum), care formează o barieră de protecfie mecanică şi biochimică între stratul cornos uscat şi stratul granulos umed. între locurile acoperite de păr şi locurile glabre ale pielii, epiderma nu acoperă fesutul conjunctiv ai dermei ca o pielifă suprapusă paralel, ci are la partea inferioară un mare număr de proeminente cari se îmbucă exact cu papilele corespunzătoare de pe suprafafa dermei, formînd astfel o ancorare rezistentă a epidermei cu derma în locurile în cari lipsesc invaginafiile firelor de păr (foliculii piloşi). Aceste formafiuni, caracteristice penfru pielea umană, se întîlnesc la pieile păroase ale animalelor numai în locuri izolate, ca buzele, etc., cari nu fac obiectul transformării în piele tăbăcită, ceea ce e foarte avantajos, întrucît o suprafafă acoperită de papile pronunfate nu s-ar putea transforma într-o piele cu supra- faţa netedă şi aderentă. Astfel de formafiuni papilare ale părfii inferioare ale epidermei se găsesc la pielea de porc şi, în special, la pieile mamiferelor marine. 5. Epidermă. 2. Bot.: Jesut de origine primară, care acoperă şi apără numai unele organe, sau apără în întregime plantele ierboase şi lăstarii tineri ai celor lemnoase, mijlocind, în acelaşi timp, schimbul de substanfe cu mediul exterior. De obicei, epiderma e formată numai dintr-un straf de celule, strîns legate între ele, fără spafii intercelulare; mai rar,ea e formată din 2—3 straturi de celule, de exemplu la begonie. Celulele epidermice au forme variate. Astfel, se cunosc plante cu celule de formă poliedrică, cu perefii laterali drepfi sau ondulafi, de formă lenticulară sau chiar pătrată. Citoplasmă lor e redusă la un strat subfire, iar vacuoleie celulelor sînt mari şi pline cu suc celular, incolor sau colorat. La majoritatea plantelor, celulele epidermice nu confin cloroplaste (grăunciori de clorofilă). Perefii acestor celule sînt bombafi spre exterior, avînd îngroşări celulozice stratificate; ia plantele din regiunile secetoase sau din regiunile muntoase, membrana celulelor epidermice se acoperă cu un strat de cutină; la unele plante (ericacee), membrana se îngroaşă şi se lignifică. Cuticula (stratul continuu de cutină) rezultă din secreţia citoplasmei, fiind un amestec de acizi graşi. Prin aceasta, celulele epidermice devin impermeabile şi rezistente. La unele plante (cereale), membrana celulelor epidermice se impregnează cu bioxid de siliciu, fiind mai rezistentă. Unele celule epidermice se transformă în formafiuni epidermice: stomate şi peri (tricomi). Stomatele sînt celule epidermice speciale, formate din două celule cu membrana îngroşată inegal. Celulele stomatice confin numeroşi grăunciori de clorofilă şi un nucleu. Stomatele au rolul de a permite schimbul de gaze, cu mediul exterior, în procesul de asimilare cloro-filiană, de respirafie şi transpirase, cum şi de a sintetiza substanfe organice (glucoză, levuloză, etc.), cari sînt osmotic active şi au rolul de a deschide şi de a închide stomatele. Perii se formează prin alungirea anumitor celule epidermice şi se găsesc la cele mai multe plante. Uneori, perii confin substanfe urticante (urzica) sau au rol protector, agăfător, secretor, absorbant, etc. e. Epidesmîn. Mineral.: Varietate de desmin, cu dezvoltare structurală pseudorombică. Se găseşte foarte rar, sub formă de cruste pecalcit. 7. Epidiascop, pl. epidiascoape. Fiz.: Aparat care serveşte la proiectarea pe un ecran a diapozitivelor, a diafil-melor, a figurilor şi a textelor din cărfi, a documentelor, etc. Principiul de funcfionare al acestui aparat se bazează pe existenfa a două sisteme optice de proiecfie: sistemul de proiecfie „dia" (proiecfie diascopică) şi sistemul de proiecfie „epi" (proiecfie episcopică). Sistemul de proiecfie „dia" are schema optică din fig. /; el foloseşte lumină transmisă. Sursa de lumină 1 e dispusă astfel, încît ima-ginea să se găsească în interio- / rul obiectivului de (r proiecfie 2; con- IV densorul 3 reuneş- rrr te razele de lumi- B nă provenite de la ' sursa I asupra /• Schema dispozitivului „dia". diapozitivului (respectiv diafilmului) 4, aşezat imediat după condensor. Obiectivul de proiecfie 2 serveşte la formarea, pe un ecran, a unei imagini reale şi mult mărite a diapozitivului (diafilmului). Obiectivele de proiecfie „dia" sînt formate din patru lentile (obiective tip Petzval, v. sub Obiectiv fotografic) sau din V 17 Epididimif 258 Epifiză frei lentile (obiective tip Taylor, v. sub Obiectiv fotografic) şi au, de regulă, deschiderea relativă de 1 *.4,5, distanfa focală de 150—500 mm şi distanfa de proiecţie de 4,5—18 m. Aparatele de proiecfie simple, numite şi diascoape, sînf construite numai cu acest sistem de proiecfie. Sistemul de proiecţie „epiu are schema optică din fig. II; el foloseşte lumină reflectată. La acest sistem de proiecfie, razele de Jumină provenite de la sursă sînt reflectate de un sisfem de oglinzi pe obiectul de proiectat. Imaginea obiectului obfinută cu lumină reflectată e proiectată de obiectivul sistemului, reală şi mult mărifă, pe un ecran. Obiectivele de proiecfie „epi" sînt formate de asemenea din patru lentile (obiective tip Petzval) sau din trei lentile (obiective tip Taylor) şi au, de regulă, des- plane; 4) obiecf. chideri relative cuprinse între t : 3,5 şi 1 : 5, distanfa focală de 400—1000 mm şi distanfa de proiecfie de 4,5—18 m. Aparatele de proiecfie cari nu confin decît sistemul „epi" se numesc episcoape. Caracteristica importantă a ambelor sisteme de proiecfie e mărirea transversală fi=y'/y, unde y e mărimea unui segment linear situat în planul-obiect (planul diapozitivului, al figurii de proiectat, etc.) şi y' e mărimea imaginii acestui segment în pianui-imagine (planul ecranului). De cele mai multe ori nu se folosesc măriri prea puternice, deoarece iluminarea ecranului se micşorează Cu pătratul măririi. Epidiascoapele se construiesc în trei tipuri, şi anume: epi-diascoape obişnuite, epidiascoape universale, epidiascoape mici. Epidiascoapele obişnuite au schema optică reprezentată în fig. III. La acest tip de epidiascoape se foloseşte aceeaşi sursă de lumină atît pentru proiecfia „dia" cît şi pentru proiecfia „epi". Aparatul e format din sistemul de proiecfie „epi" cu piesele 4, 5,12, 13, şi din sistemul de proiecfie „dia", cu piesele 14, 15, 16,17. Aparatul are: un suport 1; o placă-su-port 4 pentru obiectul de proiectat „epi"; un mîner 2 pentru ridicarea şi coborîrea plăcii 4; un geam 5 pentru presarea obiectului de proiectat; o fereastră 7 de observaţie; o oglindă 12 pentru proiecfia „epi"; un locaş 16 pentru diapozitive. Sursele de lumină ale aparatului sînt două lămpi cu incandescenfă: lampa mobilă 8 care, la proiecfia „dia", se înclină prin intermediul suportului articulat 10; lampa III. Epidiascop. Proiecfia „epi" se face pe calea 4,5, 12, 13. Proiecţia „dia" se face pe calea 14, 15,16, 17.—1) suportul aparatului; 2) mîner pentru ridicarea şi coborîrea plăcii 4; 3} pîrghie; 4) placă-suport pentru proiecfia „epi"1; 5) geam penfru presarea figurilor; 6) cutia aparafului; 7) deschidere, pentru observare; 8) lampă mobilă pentru proiecfia „epi”; 9) reflectoare; 10) suport articulat, penfru a înclina Zampa 8, în cazul proiecfiei „dia", şi a o îndepărta astfel din calea razelor lămpii 14; 11) suport fix; 12) oglindă; 13) lentilă penfru proiecfia „epi"; 14) lampă fixă penfru proiectile „dia" şi „epi"; 15) condensor; 16) diapozitiv; 17) lentile penfru proiecfia „dia". fixă 14, care se foloseşte penfru ambele proiecfii („dia" şi „epi"), montată pe suportul 11; ambele lămpi au oglinzi reflectoare 9. Pentru proiecfia „epi" se foloseşte obiectivul 13; pentru proiecfia „dia" se folosesc condensorul 15 şi obiectivul 17. Epidiascoapele universale sînt epidiascoape puternice, la cari cele două sisteme de proiecfie „dia" şi „epi" sînt complet separate. 1. Epididimif. Mineral.: NafBeSisOjOH]. Silicat natural de sodiu şi beriliu, identic ca structură şi compozifie chimică cu eudi-dimitul (v.). Formează structural lanfuri caracteristice de SiaOy, paralele cu (001). Cristalizează în sistemul rombic, în cristale prismatice cu lungimea pînă la 3 cm. E incolor. Se găseşte, foarte rar, în unele pegmatife. 2. Epidionă. Farm., Chim.: Sin. Tridionă (v.). s. Epidof. Mineral.: Ca2(AI,Fe*’*)3[0H|(Si04)3]. Mineral din grupul epidot-zoizit, bogat în fier, format în general prin procese hidrotermale şi întîlnit frecvent (uneori în mase considerabile) în zăcăminte metasomatice de contact (skarne). Ca mineral primar constitutiv e răspîndit în unele plutonite bazice şi în şisturile cristaline (amfibolite, gnaisuri şi, în special, în şisturi verzi). Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa rom-bo-prismafică, în cristale aciculare, alungite, uneori columnare, rarisometric (v. fig.). Cristalele bine dezvoltate au foarte multe fefe (pînă la 290). Formează rar macle după (100). Afară de druze de cristale, epidotul formează frecvent, în geode, agregate compacte, granulare, radiare, în Cristale de epidot. formă de snopi, sau columnare paralele. E verde închis, verde-albăstrui sau verde-negricios, uneori cu nuanfe gălbui; e (mai rar) translucid, sau opac, cu luciu sticlos puternic. Are spărtură concoidală, neregulată sau aşchioasă, şi clivaj perfect după (001) şi slab după (100). Are duritatea 6—7 şi gr.sp. 3,3—3,5. E optic biax, cu indicii de refracţie np~ 1,729, nm=^ 1,754 şi ng— 1,768. Prezintă pleo-croism puternic: nm>ng>np, şi anume: np~incolor, gălbui, verde palid; ^ = albastru palid, galben-verzui; w^ = incolor, verde-gălbui, roz deschis. Se umflă şi se topeşte la flacăra suflătorului, iar în acid clorhidric se disolvă numai după topire şi calcinare puternică. Varietăţile transparente sînt utilizate ca pietre semiprefioase. Sin. Pistaszit. 4. Epidofif. Petr.: Rocă mefamorfică de contact, constituită în special din,epidot şi cuarf. 5. Epidotizare. Oeol.: Fenomen de automefamorfism, prin care anumite roci se îmbogăfesc în epidot. Epidotizarea se manifestă la rocile bazice şi uitrabazice, Ia cari în paralel se. produce şî un fenomen de clorifizare. Fenomenul se daforeşte proceselor hidrotermale, manifestîndu-se prin impregnarea cu epidot a rocii autometamorfozate. e. Epifife. Geobot. V. sub Forme biologice. 7. Epifiză, pl. epifize. 1. Biol., Farm.: Glandă cu secrefie internă, cu greutate foarte mică (de ex. greutatea e de 0,2 g la bovine şi de 0,03 g la porcine), situată Ia baza creierului, între creierul mare şi creierul mic. Secretă hormoni cu structură necunoscută, probabil din familia polipepfidelor. Extractul de epifiză are acfiune antagonistă hormonilor sexuali. Atrofia epifizelor conduce la hipersensualism la adult şi ia dezvoltarea prematură a organelor genitale şi a caracterelor sexuale secundare la tineret. Glanda se recoltează imediat după tăiere pentru a nu se inactiva hormonii. Se conservă prin congelare sau prin păstrare în acetonă. Prin prelucrarea epifizei se obfine Epifiză 259 Epirogenice, mişcări preparatul epifizan, care se administrează în injecfii, în caz de dezechilibru endocrin. 1. Epifiză. 2. Biol., Ind. alim.:. Extremitatea oaselor lungi. Are structură spongioasă, fiind formată din lamele osoase dispuse reticuSat, cu ochiurile dintre lamele ocupate de măduvă osoasă, foarte bogate în substanfe nutritive. Din punctul de vedere alimentar constituie osul cu sită, foarte apreciat pentru supă. 2. Epigenetic. Mineral.: Calitatea unor minerale sau a unor asociafii de minerale de a se forma ulterior formării rocilor în cari sînt cuprinse. Mineralele epigenefice se produc prin substitufie chimică parfială sau totală ori prin depunere din soluţii. Exemple: sideritul şi dolomitul din unele calcare, formate pe cale metasomatică. 3. Epigenefică, vale Geo/. V. sub Epigeneză. 4. Epigeneză. Geo/.: Proces de eroziune provocat de rîuri în timpul săpării şi adîncirii văilor lor, care se produce în condifii geologice speciale, în sensul că eroziunea, deşi a început în roci moi, continuă să se producă chiar în rocile tari din bază. Astfel se formează văile epigenetice (v. fig.) ia. Epimer, pl. epimeri. Chim.: Fiecare dinfre cei doi iso-meri ai unei monozaharide, cari se deosebesc între ei prin aranjarea sterică diferită de la atomul de carbon din pozifia 2 fafă de gruparea carbonil, ceilalţi atomi de carbon asimetrici din moleculă avînd aceeaşi aşezare. De exemplu, d-glucoza e epimeră cu d-manoza: H OH 1A c< IM. OH « OH •Ki iC H H OH 1/ eCH2—OH d-glucoză -O /I c- I OH \H k I -c OH -o' oCH2—OH d-manoză OH XI IC /! H Văi epigenefice, a) şi b) diferite stadii de dezvoltare; 1) albia iniţială a rîulul tăiată în teren stîncos; 2) albia epigenefică, tăiată în masa aluviunilor moi# cari au acoperit vechea albie; 3) albia epigenefică s-a adînclt şi în terenul stîncos. înguste şi adînci (cu caracter de chei), datorită rocilor tari în cari au săpat rîurile epigenetice. Pe teritoriul fării noastre sînt numeroase văi epigenefice: valea Crişului alb, la localitatea Joia Mare, tăiată în ande-zite; valea Crişului negru, în regiunea Vaşcău, tăiată în calcarele triasice, etc. 5. Epigenit. Mineral.: 4 CuS*3 FeS* As2S3. Mineral rar, de origine hidrotermală, din grupul livingstonitului. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale mărunte, în formă de coloane. Are culoare cenuşie, neagră, bătînd în albastru. Are duritatea 3,5 şi gr. sp. 4,5. e. Epigraf, pl. epigrafe. 1. Gen.: Mic text citat dintr-un autor, un proverb, etc. aşezat la începutul unei lucrări, al unei părfi sau al unui capitol dintr-o lucrare, spre a indica spiritul în care e concepută şi scrisă acea lucrare. Sin. Motto. 7. Epigraf. 2. Arh.: Inscripfie scurtă, pe fafada unui edificiu sau pe un monument, penfru a indica data consfrucfiei, destinaţia, numele constructorului, etc. Epigraful se plasează de obicei într-un cartuş (v.) sau în spafiuI liber al unui ornament, contribuind astfel la mărirea efectului produs de aceste ornamente. 8. Epigrafie. Gen.: Ştiinfa care se ocupă cu studiul, cu descifrarea, clasificarea şi interpretarea inscripţiilor de pe monumente vechi. 9. Epikofe, răşini Ind. chim.: Sin. Răşini epoxi (v. Epoxi, răşini ~). 10. Epilamen. Ind. petr.: Peliculă de ulei care se formează la suprafafa metalului în contact cu uleiul. Pelicula e formată din molecule orientate polar. Prezenfa şi rezistenfa peliculei împiedică contactul direct între suprafefele metalice, înlocuind frecarea uscată care s-ar produce în absenta uleiului — cu frecarea semifluidă. 11. EpiiafOr, pl. epilafoare. Ind. chim.: Sin. Depilator (v.). 12. Epileucif. Mineral.: Amestec de ortoclaz şi muscovit, pseudomorf după leucit. (Termen vechi, părăsit). Din această cauză, epimerii se recunosc prin faptul că dau osazone identice. 14. Epimerie. Chim.: Transpozifie intramoleculară determinată de configurafia spaţială diferită a atomilor de carbon, situaţi în molecula monozaharidelor în poziţiile 2, care se produce în anumite condiţii experimentale. Astfel, de exemplu, d-glucoza devine epimeră cu d-manoza, prin următoarea succesiune de reacţii: d-glucoză | oxidare -^acid d-gluconic acid gluconic racemic reducere ^acid d-manonic--------------> d-manoza datorită căreia se produce transpoziţia intramoleculară a grupării —CH—OH vecină grupării carbonilice. Pentru a transforma o aldoză în aldoza epimeră cu ea se racemizează, deci, acidul respectiv prin încălzire cu baze slabe (piridină, chinolină, hidroxid de bariu). Racemizarea se produce numai la gruparea —CH—OH vecină cu gruparea carbonilică —CHO. Acidul racemic rezultat e scindat apoi în cei doi antipozi optici prin tratare cu săruri de alcaioizi. Lactona acidului d-manonic separat în acest mod e hidrogenată apoi cu amalgam de sodiu în aldoza epimeră, d-manoza. îs. Epinefrină. Chim. biol.: Sin. Adrenalină (v.). 16. Epiozină. Chim., Farm.: 1-Metil-4:5-difeniIenimidazol; alcaloid cristalizat, cu p. t. 195°, insolubil în apă, solubil în H hc; N: H (~- C 1 L r* r* H H N(CH3)3 'c= H CH acizi cu cari dă săruri. Epiozina se întrebuinţează în Farmacie ca succedaneu al morfinei. 17. Epiploon. Ind. alim.: Foiţă peritoneală care acoperă stomacul şi e acoperită, la animalele grase, cu un strat de grăsime. După degresare poate fi folosită la învelirea preparatelor tocate (drob), sau poate fi transformată în foiţă, după uscare şi, eventual, după întărire înfr-o soluţie 10% clorură de sodiu şi alaun de aluminiu şi potasiu, în părţi egale. Sin. Prapor. îs. Epirogenefice, mişcări Geo/.: Sin. Mişcări epirogenice (v. sub Mişcările scoarţei). 19. Epirogenice, mişcări Geo/. V. sub Mişcările scoarfei. 17* Episcop 260 Epiu 1. Episcop, pl. episcoape. 1. F/z. V. sub Epidiascop. 2. Episcop, pl. episcoape. 2. Tehn. mii.: Dispozitiv optic analog cu periscopul (v.)f folosit la carele de luptă pentru a permite observarea cîmpului prin ferestrele de observare, fără ca observatorul să rişte să fie lovit de un proiectil care ar pătrunde prin fereastră. Dispozitivul e format din două oglinzi înclinate la 45° fafă de direcfia de observare şi dintr-o sticlă incasabilă care îl închide spre inferior. întregul dispozitiv e închis într-un bloc metalic rezistent la proiectilele de infanterie, care împiedică pătrunderea acestora în interiorul carului de luptă. s. Episcopică, proiecfie FofgrmFiz.: Proiecfie cu lumină reflectată, folosită la proiectarea obiectelor şi a imaginilor netransparente, cu ajutorul epidiascopului (v.). 4. Episcopie. F/z., Fofgrm.: Sistem de proiecfie cu lumină reflectată, folosit la proiectarea pe ecran a obiectelor netransparente: pagini de carte, copii fotografice, desene, piese metalice plane şi subfiri, etc. s. Epistil, pl. epistiluri. Arh.: Termen folosit în arhitectura greacă pentru arhitravă (v.). e. Epistilhit. Mineral.: CaAI2Si6C>i6*5 H20. Mineral din grupul zeolifilor, cu strucfura apropiată de a heulanditului, însă cu un alt fel de cristale. Cristalizează în sistemul monoclinic, însă prin maclele mimetice pe cari le formează după (100) apare ca fiind cristalizat în sistemul rombic. Se întîlneşte în cavităfile unor roci magmatice. 7. Episfolif. Mineral.: Mineral din grupul tifanitului (Na, Ca)(Nbf Ti, Mg, Fe, Mn) [OHlSiOj, întîlnit foarte rar în unele pegmatite sau în sienite nefelinice. Cristalizează în sistemul monoclinic. Prezintă clivaj perfect. Are culoare albăr duritatea 1,5 şi gr. sp. 2,9. E optic biax, cu indicii de refracfie np~ 1,611 1 »65; ng= 1,68. 8. Epitaf, pl. epitafuri. Arh.: Placă de piatră sau de metal, pe care e gravată sau sculptată o inscripţie funerară. 9. Epifecă. Paleonf.: Crusta calcaroasă, rugoasă, care se dezvoltă în afara tecii (zidului) coralierilor, caracteristică grupei Pseudothecalia. Epiteca se dezvoltă fără centre de calcifiere distincte. 10. Epifeliu, pl. epifelii. Biol.: Ţesut fundamental al organismului, constituit din unu sau din mai multe straturi de celule, de diferite forme (turtite, cilindrice, etc.), între cari se găseşte o substanfa intercelulară, în cantităfi foarte mici, care formează straturi subfiri pericelulare, avînd calitatea de a fixa celulele între ele. Ţesutul epitelial acoperă suprafefele externe ale corpului şi ale unor organe, spre deosebire de endofeliu, care acoperă suprafefele interne ale acestora. Epiteliul care acoperă suprafafa corpului, cum şi diferitele forme în cari se transformă acesta (cristalinul, glandele cutanate, perii, unghiile, penele, solzii, etc.), provin din ectoderm; epiteliul tubului digestiv şi al aparatului respirator provin din endoderm; epiteliul conductelor urinare şi genitale provine din mesoderm, etc. Din punctul de vedere funcfional, se deosebesc: epifelii de acoperire, cari îndeplinesc funcfiunile de protecfie, de absorpfie, de secreţie, etc.,* epifelii glandulare, cari elaborează diferite produse de secrefie, folosite de organism (secrefiile interne, saliva, sucul gastric, pancreatic, intestinal), sau eliminate din organism (transpirafia, lacrimile, efc.), cum şi celule germinative (epiteliile ovarului şi ale testiculului), şi epifelii sensoriale, cari sînt diferenfiate, pentru a primi diferite sen-safii din exterior (mirosul, gustul, sensibilitatea termică, etc.). 11. Epifermal. Geof.: Calitatea unui depozit hidrotermal de a fi depus la temperatură joasă (50--2000), la presiune ma| joasă decît 150 kg/cm2 şi la adîncimi pînă la 1300 m. 12. Epiu, pl. epiuri. Hidrof.: Construcfie în formă de dig, aşezată transversal în albia unui curs de apă sau lîngă fărmul unei mări, — cu unul dintre capete încastrat în mal sau în fărm şi altul liber, spre larg, — şi care serveşte la dirijarea curentului apei, la apărarea malului, micşorarea iăfimii albiei (calibrarea), regularizarea cursului de apă, etc. Sin. Pinten. Epiurile ghidează curentul de apă în limitele unui şenal al cărui traseu, ale cărui vitese şi secţiuni corespund scopurilor tehnice respective şi au un caracter stabil. Abaterea curentului de către epiu provoacă apariţia unor vîrtejuri în aval de el, cari au vitese mici şi favorizează depunerea, aluviunilor, cînd sînt înecate de remuul produs de un epiu construit în aval. Din această cauză, epiurile sînt folosite în serii, un epiu izolat conducînd uneori la efecte contrare (de ex. eroziunea malului în aval de epiu). Din cauza strangulării albiei de către epiu, în porţiunea de albie liberă vitesele sînt sporite şi se produc eroziuni şi antrenarea mai intensă a aluviunilor. Folosirea epiurilor în lucrările de regularizare e, în general, mai avantajoasă decît a lucrărilor longitudinale, fată de cari prezintă următoarele avantaje: pot fi executate în etape, astfel încît permit efectuarea de modificări ale proiectului în urma examinării primelor rezultate obfinute; sînt mai ieftine, deoarece au lungimea şi secfiunea mai mici decît ale lucrărilor longitudinale corespunzătoare; permit folosirea raţională şi pe scară mare a materialelor locale; permit reparafia uşoară a eventualelor distrugeri locale. Epiurile prezintă unele dezavantaje, în special cînd sînt folosite pentru profilarea şenaluriior navigabile şi cînd sînt situate pe maJurile concave; ele perturbă curentul şi, dacă sînt acoperite de o lamă subfire de apă, pot provoca accidente. De asemenea, reclamă o continuă supraveghere şi întreţinere, deoarece sînt supuse în permanenţă acţiunii curentului. Părţile componente ale unui epiu (v. fig. /) sînt următoarele: rădăcina, care e o porţiune a epiului încastrată în mal, pentru a preveni eroziunea acestuia şi trecerea curentului apei între epiu şi mal; corpul, care are secţiunea trapezoi-dală, la epiurile obişnuite impermeabile; capul, care e capătul dinspre larg al epiului şi care se execută mai rezistent, deoarece preia partea principală a şocului curentului; fundaţia, care se execută sub forma unei saltele elastice (de obicei o saltea de fascine, lestată cu piatră), continuată şi pe o porţiune de pe mal, penfru a contribui la apărarea rădăcinii epiului. Epiurile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie stabile la acţiunile erozive şi dinamice ale curentului apei, ale valurilor, flotanţilor, gheţurilor, etc.; să fie stabile la lunecare şi la răsturnare; să fie elastice, pentru a permite adaptarea la noile condiţii ale albiei, cum şi la eventuale modificări ale proiectului; să poată fi executate, întrefinute, exploatate şi reparate uşor, folosind la maxim materialele locale; să fie executate din materiale rezistente la acţiunea fizicochimică şi biologică a apei (înmuiere, disolvare, îngheţ, putrezire, ruginire, agresivitate, etc.). Epiurile pot fi clasificate după următoarele criterii: durata de folosire (epiuri definitive sau provizorii); forma în plan (epiuri drepte, în formă de L sau de T, mai rar curbe); poziţia în ansamblul lucrărilor (epiuri frontale sau curente); înclinarea faţă de direcţia curentului apei (epiuri normale, — pe direcţia curentului —, înclinate, —- orientate spre amonte —, declinate, — orientate spre aval —, şi longitudinale); cota coronamentului (epiuri submersibile, — la cari I. Părfile componente ale unul epîu. 1) rădăcina epiului; 2) corpul epiului; 3) capul epiului; 4) fundafia (salteaua) epiului; 4') saltea de apărare a malului. Epiu 261 Epiu nivelul superior a! coronamentului se găseşte sub nivelul apelor minime medii —, insubmersibile, — la cari nivelul coronamentului se găseşte deasupra nivelului apelor maxime, cu o asigurare care depinde de clasa de importanţă a construcfiei); permeabilitatea corpului (epiuri practic impermeabile sau permeabile); lungime (epiuri scurte, — cari pot avea lungimea maximă egală cu 30% din lăţimea inifiala a albiei—, şi epiuri lungi, — cari au lungimea mai mare decît această valoare); materialele din cari sînt executate (epiuri de anrocamente, de pămînt, blocuri de beton armat, piese metalice, pilofi, căsoaie, capre sau tetraedre de lemn, gabioane, cîrnafi sau saltele de fascine, etc.). Tipul şi dimensiunile epiului, cum şi materialele din cari e executat depind de scopul urmărit, de condifiile hidrologice, topografice şi geologice ale albiei, şi de materialele de con-strucfie disponibile în împrejurimi, folosindu-se la maxim materialele locale, în special fascine şi piatră. Epiurile practic impermeabile pot fi scurte sau lungi şi pot fi executate din cîrnafi de fascine, din piatră, pămînt, blocuri de beton, gabioane, etc. ■ Epiurile scurte sînt folosite frecvent în lucrările de regularizare şi sînt submersibile. Deoarece epiurile insubmersibile trebuie să reziste la împingerea ghefurilor, se execută rar, în special pentru apărarea refugiilor de iarnă ale navelor. Epiurile se aşază astfel, încît capetele lor să fie dispuse pe o curbă care corespunde cu traseul proiectat al albiei regularizate (v. fig. II). Se recomandă ca raza de curbură a acestui în care Hq e adîncimea medie a curentului, Vţ e vitesa corespunzătoare antrenării aluviunilor medii de pe fund, v'e e vitesa corespunzătoare antrenării particulelor minime ale materialului din care e construit epiul, iar a e unghiul dintre axa epiului şi direcfia curentului. în calculele preliminare se poate lua 1 = 6 Hq, iar ca lungime activă (pentru dimensionarea distanţei dintre epiuri), la=A Hq. Unghiul a poate fi luat, pentru epiurile submersibile, mai mare sau mai mic decît 90°. Unghiul a>90° e recomandabil, în special pentru epiurile insubmersibile (epiuri declinate), evacuarea ghefurilor fiind favorizata în acest caz. Pentru unghiuri a>90°, adîncimea eroziunilor lîngă epiu e mai mică (pentru a= 110---115°, eroziunea e cu aproximativ 10% mai mica decît pentru a=90°). Pentru calculul distanţei dintre epiuri se poate folosi formula de mai jos, obţinută din condifia ca zona de liniştire formată de un epiu să atingă epiul precedent (v. fig. IV): L—la sin a ctg A<*-f -\-la cos (180 —a). în formula de mai sus, e unghiul dintre direcfia principală a curentului şi direcţia vinei de apă care atacă epiul, şi care variază practic între 6 şi 10°. Considerînd Aa^7,5°, IV. Schemă pentru calculul distantei dintre epiuri. II. Modul de aşezare a epiurilor. 1) limitele albiei minore; 2) epiuri; 3) limitele şenalului proiectat; 4) apărare longitudinală de mal. traseu să fie cuprinsă între limitele 7 B^R^4,5, pentru a asigura scurgerea apelor pe lîngă capetele epiurilor, fără desprinderi şi turbioane. Epiurile frontale trebuie să aibă lungimi mai mici decît cele curente şi să fie bine încastrate în mal. în orice caz, primele două epiuri din ansamblul lucrării se execută mai scurte (cu lungimea egală cu aproximativ 2/3 din lungimea medie a epiurilor). Pentru epiurile următoare se consideră că e solicitată numai o porţiune din corpul epiului egală cu 1,5 din lungimea epiului precedent (v. fig. IU)t care se consolidează special. Pe porţiunea rămasă se poate reduce salteaua, iar încastrarea^ în mal se poate executa mai pufin puternică. Pe măsura apropierii de ^ malul concav, epiurile încep să fie solicitate în întregime, din cauza furbioanelor formate datorită apropierii direcţiei curentului de acest mal. Lungimea medie a epiurilor executate din piatră poate fi determinată cu formula: III. Aşezarea epiurilor frontale. 1) epiuri de capăt; 2) apărare longitudinală; 3) porţiune consolidată puternic; 4) porţiune considerată inactivă. şi a>75°, se poate lua, pentru evaluări preliminare, 1 = 4 l Epiurile lungi sînt folosite, în special, pentru apărarea malurilor, cînd se urmăreşte să se reducă puterea de eroziune a curentului prin lungirea traseului firelor de curent şi să se obţină un echilibru al albiei micşorate. în acest scop se urmăreşte ca elementele albiei care rămîne neobturată să corespundă condiţiilor de stabilitate a albiei. Epiurile executate din cîrnafi de fascine (v. fig. V) sînt apărate printr-o saltea de fascine, încărcată cu pietre pe ambele taluze, şi au coronamentul protejat cu un pe-reu. Capul epiujui seexecută mai lat decît corpul şi cu taluze mai line (pentru secfiunea curentă 1:2, iar pentru cap, 1:3). Porţiunea extremă a capului se execută din anrocamente. Coronamentul se execută cu lăţimea de 2—3 m şi cu o pantă longitudinală de 0,3—1 %. Salteaua de fascine a fundaţiei se execută din trei straturi, V. Epiu executat din cîrnati de fascine, a) vedere în plan; b) secţiune longitudinală A-B c) secţiune transversală C-D; I) cîrnati de fascine 2) pereu; 3) saltea de fascine lestată cu piatră 4) anrocamante. cu grosimea de 0,15 m, încărcate cu pietre (în cantitate de 0,15 m3/m2, spre capul pintenului, şi de 0,10 m3/m2, spre mal), şi depăşeşte piciorul epiului (cu 2—4 m spre amonte, cu 5—10 m spre aval şi cu 8—15 m în zona capului epiului). Malul trebuie Epizonă 262 Epizootie protejat, în amonte şi în aval de epiu, cu o saltea de fascine. La execufie trebuie să se fină seamă de tasarea ulterioară posibilă, care poate fi de aproximativ 15%, pentru epiuri cu înălfimea mai mare decît 2 m, şi de aproximativ 8%, pentru epiuri cu înălfimea mai mică decît 2 m. Epiurile construite din cîrnafi de fascine se execută submersibile şi sînt folosite în albiile rîurilor cu vitese de curgere mai mici decît 1,5 m/s. Prezintă avantajele că sînt ieftine, că pot fi executate în etape şi că se autoconsolidează, de cele mai multe ori pentru că nuielele fascinelor prind rădăcini şi formează un gard viu în lungul epiului. Epiurile de piatră sînt folosite în regiunile în cari acest material se găseşte în abundenfă. Ele sînt aşezate pe o saltea de fascine şi au dimensiunile şi taluzele analoge cu ale epiurilor de fascine, cu diferenfa că taluzul din amonte poate fi executat mai abrupt (1:1,5). Epiurile de pămînt sînt folosite în special cînd se execută dragaje în paralel cu execufia epiurilor. Pămîntul rezultat din dragare e depus între două prisme de piatră paralele, executate înainte în lungul amplasamentului epiului. Capul epiului se execută excluziv din piatră, iar coronamentul se perează. Fundafia se execută dintr-o saltea de fascine şi e constituită din două fîşii dispuse sub prismele de piatră, cari se reunesc la capul epiului într-o saltea unică. Epiurile executate din blocuri de beton armat sînt folosite frecvent în ultimul timp, permifînd o mecanizare mai avansată a executării lucrărilor. Epiurile de g a b i o a n e sînt folosite qumai cînd se prevăd colmatarea şi stabilizarea lucrării înainte ca plasa gabioanelor să fie distrusă prin ruginire. Epiurile executate din căsoaie sînt recomandate numai în cazul cînd se găsesc permanent sub apă, pentru a preveni distrugerea lor prin putrezire. Acest dezavantaj dispare cînd căsoaiele sînt executate din piese prefabricate de beton armat. Epiurile permeabile sînt folosite la rîurile cari transportă cantităţi mari de aluviuni în suspensie, pentru a micşora costul -A JW\ Silviu, V.C l MV»9 b VI. Eplu permeabil. a) vedere în plan; b) secfiune longitudinală verflcalăj A) capul epîululj B) corpul epiului; C) rădăcina epiului; I) salfea de fascine; 2) grupuri de pil of î; 3) lonjeroane; 4) pllofl izolafi. de execuţie. Ele pot fi executate din piloţi (v. fig. VI), din schelete metalice (mai rar) sau din beton armat, din capre de lemn lestafe cu cîrnaji de fascine, etc. Uneori, între elementele de rezistenţă ale epiului se aşază site. Cînd fundul albiei e erodabil sînt necesare fundaţii şî la acest tip de epiuri, cari se execută din saltele de fascine lestate cu piatră. Epiurile permeabile pot fi executate şi cu mijloace mai simple, cu caracter provizoriu: arbori la cari se păstrează coroanele şi frunzişul lor, şi cari sînt ancoraţi pe fund, plase ancorate pe fund şi susţinute la suprafaţă def flotoare, etc. Aceste sisteme sînt folosite, în special, cînd rîul transportă şi cantităţi importante de flotanţi (v.) în suspensie şi în semi-suspensie, cari sînt reţinute de crengi şi de plase, colmatînd, în mare măsură, secţiunea. Epiurile permeabile servesc mai puţin la abaterea şi dirijarea curentului şi mai mult la micşorarea vitesei curentului între ele, uşurînd depunerea aluviunilor în suspensie. Caracteristica principală a epiurilor permeabile e raportul dintre secţiunea lor plină şi secţiunea totală ocupată de epiu în albie. Distanfa dintre epiurile permeabile poate fi calculată cu formula £=/ ctg A«. î. Epizonă. GeoI.: Zonă de transformare metamorfică cuprinsă între suprafafa Pămîntului şi adîncimi variabile (4--6 km), cu condifii de mefamorfism general (regional) caracterizate prin presiune litostatică medie, temperatură joasă,' stress (v.) pronunfat şi umiditate mare. Sub acfiunea stressului, mineralele dure se fărîmifează, se laminează şi se macină, pe măsură ce creşte presiunea pînă la un praf fin. Umiditatea are un rol catalitic important, în special la adîncimi mai mari, unde prin ridicarea temperaturii capătă proprietăfi de mineralizafor sub formă de vapori amestecafi cu gazele rezultate din degazeificarea magmelor. Umiditatea favorizează şi formarea mineralelor cu apă de constitufie, cum sînt: doritele, epidotul, zoizitul, sericitul, talcul, serpentinul, etc. Sub acfiunea acestor factori, mineralele preexistente suferă modificări importante; astfel: plagioclazul se saussuri-zează, devenind turbure prin prezenfa granulelor de zoizit şi epidot nou formate; biofitul şi amfibolii trec în clorite; ortoza se sericitizează. Textura şi structura rocilor se schimbă; rocile sedimentare stratificate capătă o textură şistoasă foarte pronunfată, care se manifestă mai slab la rocile magmatice. Mineralele recris-falizînd, rocile formate capătă un luciu mătăsos şi o structură cataclastică. Caracterul petrografic preexistent e păstrat într-o măsură variabilă, sub aspectul unei structuri relicte, care dispare complet la rocile profund milonitizate. Roci caracteristice condiţiilor din epizonă sînt: şisturile clori-Apase, şisturile talcoase, şisturile sericitoase, şisturile grafitoase, Ofilitele şî, uneori, cuarţitele şi calcarele cristaline. 2. Epizootie, pl. epizootii, loot.: Boală contagioasă sau infecfioasă, care atinge un număr mare de animale din aceeaşi specie sau din specii diferite, în acelaşi timp şi pe regiuni întinse. Exemple: antraxul, morva, holera aviară, pesta porcină, febra aftoasă, variola, peripneumonia, etc. în cazul în care contaminarea cuprinde o fără întreagă, ea se numeşte parh zootie. Bolile epizootice nu trebuie confundate cu bolile contagioase, deoarece deşi toate bolile epizootice sînf contagioase, nu toate bolile contagioase (turbarea, etc.) sînt totdeauna epizootice. Bolile epizootice se transmit fie direct de la animal la animal, fie prin mijlocirea omului, a furajelor, a apei, etc. Extinderea epizootiilor e favorizată de condiţii igienice necorespunzătoare. în lupta contra epizootiilor, cea mai mare importanţă o au măsurile de prevenire, iar nu mijloacele de combatere. Dintre animalele domestice, numai capra nu e atinsă de epizootii. Epizootia are început, punct culminant şi declin, şi poate dura luni şi chiar ani, după virulenţă şi după eficienţa măsurilor medicale cari se aplică (interzicerea circulaţiei şi a grupării animalelor, folosirea de seruri şi vaccinuri, distrugerea focarelor, etc.). Epocă geologică 263 Epoxid, răşini ~ 1. Epocă geologică, pl. epoci geologice. Geo/.; Subdiviziune de ordinul al treilea a timpului geologic, corespunzînd în spafiu unei succesiuni de depozite cari constituie o serie. Numirile epocilor geologice au prefixe de tipul: eo-, meso-, neo-, şi terminafia -en. Practica lucrărilor geologice a respectat, în majoritatea cazurilor, această convenfie (de ex. Eocen, Oligocen, Miocen), dar în unele cazuri se folosesc şi alte numiri, cu diverse semnificafii. De exemplu: semnificaţie petrografică (Buntsandstein, Muschelkalk, etc.), semnificaţie geografică (Artinskian, Kungurian, etc.), semnificaţie minieră (Culm), etc. V. şi sub Etaj. 2. Epolare. Cs.: Operaţia de executare, prin forjare, a unui epolment. s. Epolment, pl. epolmenfe. 1. Cs.: Inflexiune, cu raze de curbură mici, a unei piese metalice (în general cornieră) care se fixează pe o altă piesă metalică mai complexă, a cărei suprafafă prezintă mici diferenţe de nivel, pentru a evita folosirea unei fururi (v. fig. a). După modul de alcătuire, se deosebesc: epolmenfe în pană (v. fig. b), cari asigură o scurgere mai bună a eforturilor, şi epolmenfe scurte (v. fig. c). În construcf ii le metalice, piesele cu epolment sînt folosite la unele grinzi foarte înalte, pentru a evita un consum prea mare de mate 7 1 Prinderea cornierelor pe inima unei grinzi, a) prindere cu fururi; b) prinderea cornierelor cu epolmenfe în pană; c) prinderea cornierelor cu epofmente scurte; 1) inima grinzii; 2) corniere simple; 3) corniere epo/afe. rial prin utilizarea fururilor. în general se evită folosirea pieselor cu epolment, chiar la aceste grinzi, cînd cornierele transmit forfe mari. în construcfiile navale, epolmentul e folosit atît Ia profilurile laminate, cît şi la table, în acelaşi scop, cum şi pentru a evita folosirea unor piese de acoperire a rosturilor la îmbinări. 4. Epolment. 2. Tehn. mii.: în forlificafii, rampart de pămînt, consolidat uneori cu fascine, cu gabioane, cu saci de nisip, etc., ridicat în jurul armelor de foc instalate în cîmp deschis, pentru a le proteja, împreună cu servanţii lor, contra focului inamic, sporindu-le astfel eficacitatea. Dimensiunile epolmentu-lui variază după scopul urmărit, după importanta armei care trebuie protejată şi după timpul şi mijloacele cari sînt disponibile pentru realizarea lucrării. Uneori, epolmentul are înălfime mică, pentru a permite tragerea pe deasupra lui cu puşca, iar alteori se execută.foarte înalt, penfru a acoperi în întregime armamentul greu şi chiar cavaleria. 5. Epon, răşini Ind. chim.: Sin. Răşini epoxi (v. Epoxi, răşini ~ ). 6. fponge. Ind. text.: Ţesătură specială, moale, cu aspect buretos, avînd firele buclate pe una dintre fefe sau pe amîn-două. Serveşte la confecţionarea prosoapelor, a halatelor de baie, etc. 7. Epoxi, acizi ~ . Chim., Ind. alim.: Acizi monocarbo-xilici, de cele mai multe ori cu catenă lineară, conţinînd una sau mai multe grupări epoxidice: —C—C— \ / O Acizii epoxi nu se găsesc în natură, dar apar în grăsimile cari au suferit fenomenul de autooxidare (rîncezire). Ei pot fi obţinuţi prin: oxidarea acizilor nesaturaţi cu peracizi organici (epoxidare); din acizi halogen-hidrinici, prin dehidrohaloge-nare; prin condensarea Darzens dintre aidehide sau cetone cu a-halogenesteri (în prezenţă de efilaf de sodiu sau de amidură de sodiu), care conduce la obţinerea esterilor a, (3-epoxi. Acizii epoxi sînt substanţe solide, albe, cu temperaturi de topire mult mai înalte decît ale acizilor olefinici din cari provin; sînt solubili în solvenţi organici obişnuiţi; recristalizează din acetonă, alcool metilic, hexan. Acizii epoxi reacţionează, foarte uşor cu substanţe cu hidrogen activ (alcooli, amine, acizi). Prin tratare cu alcooli în prezenţă de catalizatori acizi, reacţionează simultan atît gruparea carboxil, cît şi gruparea hidroxil rezultată din deschiderea inelului epoxidic, obţinîndu-se hidroxi-esteri-eteri. Prin hidrogenare catalitică se obţin hidroxiacizi. Prin hidroliză alcalină sau acidă se desface inelul epoxidic cu formare de acizi glicolici (dihidroxiacizi). Acizii epoxi reacţionează cu acizii carboxilici formînd hidroxi-esferi sau diesteri, cari se deshidratează termic cu obţinere de derivaţi dienici conjugaţi (mărirea sicativităţii uleiurilor vegetale). Cu amoniacul formează aminoacizi cu catenă lungă, con-ţinînd şi grupări hidroxil. Acizii epoxi sînt întrebuinţaţi în ultimul timp pe scară foarte mare ca plastifianţi şi accepfori de acid clorhidric în policlorura de vinii, evitînd colorarea nedorită a acesteia sub acţiunea acidului clorhidric rezidual. Acizii epoxi au început să fie întrebuinţaţi şi ca stabilizatori pentru cauciucul clorurat, ca insecticide, fluide de frînă, emulgatori. Derivaţii efer-esferici sînt insolubili în apă şi sînt foarte stabili; ei sînt întrebuinţaţi drept lubrifianţi- Epoxidarea e, de asemenea, o fază intermediară în hidro-xilarea acizilor graşi, cu aplicaţii foarte importante (sicativarea uleiurilor prin hidroxidare, deshidratare). Sin. Acizi epoxidici, Epoxiacizi. 8. Epoxi, răşini Ind. chim.: Polimeri cari au în moleculă gruparea funcţională epoxi, obţinuţi prin condensarea epi-clorhidrinei sau a glicerin-diclorhidrinei cu diferiţi polifenoli (sau chiar produse de condensare dintre fenoli şi formaldehidă). Polifenolii cei mai folosiţi sînt p, p'-dioxi-difenilmetanul, p, p'-dioxidifenilpropanul. în mod obişnuit, aceste răşini se fabrică prin policondensarea epiclorhidrinei cu p, p'-dioxidifenilpro-panul, luate în diferite proporţii molare (1, 2,—,5 moli : 1 mol), în prezenţa hidroxidului de sodiu (soluţii apoase de 10-**30%) şi la temperaturi de 50—100°. După condiţiile de lucru, se obţin răşini epoxi cu un conţinut de 7—24% grupări epoxi. Polimerii cu proporţie mare de grupări epoxi sînt lichizi, iar cei cu proporţii mici sînt solizi cu temperatura de înmuiere pînă aproape de 200°. Răşinile epoxi sînt întrebuinţate ca: adezivi, cari lipesc metale feroase cu metale neferoase, metale pe sticlă, pe porţelan, sau pe mase plastice, etc. şi cari, deci, pot fi folosiţi în locul sudurilor, permiţînd astfel economii importante de staniu şi de cupru;— răşini de turnare pentru încapsulări în industria electrotehnică, pentru studiul fotoelasticităţii, etc.; — răşini stratificate cu fibre şi cu ţesături de sticlă, utilizabile ca elemente de construcţie pentru diferite aparaie, maşini, imobile, etc.; — plastifianţi cu compatibilitate bună cu clorura de poli-vinil; — lacuri cu aderenţă bună la diferite suporturi şi ale căror pelicule au flexibilitate excepţional de bună. Lacurile se obţin prin modificarea răşinilor epoxi cu acizi graşi izolaţi din uleiuri sicative, sau cu răşini carbamidice ori fenolice, etc. Răşinile epoxi funcţionează în acelaşi timp şi ca stabilizatori, legînd, cu ajutorul grupărilor epoxidice, acidul clorhidric rezultat de la descompunerea clorurii de poliviniI, în timpul prelucrării. Sin. Răşini epoxid, Răşini epoxidice, Răşini epikote, Răşini epon, Răşini etoxilin. 9. Epoxid, răşini ~ . Ind. chim.: Sin. Răşini epoxi (v. Epoxi, răşini ~ ). Epoxi zi 264 Epsomit 1. Epoxizi, sing. epoxid. Chim.: Combinaţii organice avînd structura unor eteri ciclici ai 1, 2-glicolilor, cu formula generală: b\ > K/V\( Afară de primul termen (oxidul de etilena), care e gazos în condifii normale, ceilalfi termeni ai seriei sînt lichide mai mult sau mai pufin volatile. inferioară gradată şi, în raport cu cantitatea luif formează o coloană mai mare sau. mai mică. După înălfimea coloanei se calculează cantitatea de substanţă precipitată. 5. Epruvetă, pl. epruvefe. Rez. mat.: Piesă confecfionafă pentru a fi supusă la încercări, în vederea determinării uneia dintre proprietăfile fizice sau chimice ale materialului din care e confecţionată. Forma şi dimensiunile epruvetei variază după felul materialului şi după natura încercărilor la cari trebuie supusă (v. şî sub încercare). Sin. Corp de probă. Caracteristici fizice ale epoxizilor (oxizilor etilenici) Formula şi numirea d. p. f. °C Formula şi numirea d. p. f. °C Formula şi numirea d. p. f. °C HaC- CH2 efilenoxid ch3—ch—ch2 d® 0,886 d^g 0,831 13,5 35 HO—CH2—CH CH2 X0/ Y-oxi-propifenoxid (glicidă) d“i,m 166 ch3 HOCHjs—C CH2 xo/ P-mefifglicidă - 115-120l6mm propilenoxid-(1,2) ch3 CICH2—C -——CH2 xo P-mefifepicIorhidrină CICH2—CH ch2 Y-cfor-propifenoxid (a-epidorhidrină) d*61,l8 117 d^° 1,103 122 c6h5—CH ch2 feni/efi/enoxid (sf/renoxid) d^6 1,052 191-192 Proprietăfile chimice, procedeele de preparare şi întrebuinţările epoxizifor au fost ce! mai bine studiate în cazul primului termen, etilenoxidul (v.), care e termenul cel mai important. Totuşi, în ultimul timp au găsit aplicafii industriale şî o parte din ceilalfi epoxizi, cum sînf: propilenoxidul, epiclorhidrinele, stirenoxidul, etc. Sin. Oxizi etilenici. 2. Eprubefă, pl. eprubete. Chim.: Recipient folosit, în general, pentru analize chimice calitative, cu formă cilindrică, cu fund în formă de calotă sferică, confecfionat din tuburi de sticlă, cu peretele subfire (v. fig.). Eprubetele trebuie să fie de sticlă incoloră, sau cu slabe nuanfe verzui, suficient de transparentă penfru ca să se vadă aspectul real al lichidului la lumina obişnuită. Eprubetele au marginea gurii răs- Eprubefă. Eprubefă de frîntă şi netedă prin . decanfare. retopire, şi grosimea peretelui şi a fundului uniformă; sînf rezistente Ia şoc termic (greu fuzibile), neutre la fenolftaleină după 48 de ore de la scoaterea din aufoclavă. 3. ~ de decanfare. Tehn.: Recipient conic de sticlă folosit pentru determinarea cantitativă a materiilor solide dintr-o suspensie apoasă. Vasul are capacitatea de 1 dm3, înălfimea de 40 cm, şi e gradat în cm3 (v. fig.). Suspensia respectivă, introdusă în eprubefă, e lăsată în repaus, şi se citeşte volumul sedimentului depus în momentul în care volumul acestuia rămîns constant. 4. ~ penfru sedimentare. Chim.: Eprubefă cu formă specială (v. fig.), care poate fi introdusă într-o centrifugă, folosită în Microanaliză pentru determinări sedimetrice. Eprubefă pentru sedimentare e formată dintr-o parte largă la capătul superior, negradafă, şi dintr-o parte îngustă gradată, cu perefii groşi Ia capătul inferior. Diametrul părfii gradate e de 0,8—2 mm. Se introduce în eprubefă solufia de analizat şi se face precipitarea cu reactivii respectivi. Precipitatul se depune în partea C H C H Eprubefe penfru sedimentare. Se numeşte epruvefa normală epruvefa standardizată penfru încercări la tracfiune, cu diametrul de 20 mm, cu lungimea inifială între repere de 200 mm (epruvefa lungă) sau de 100 mm (epruvetă scurtă). Se numeşte epruvetă proporţională epruvefa penfru încercări la tracfiune, la care e precizat raportul dintre lungimea inifială între repere şi diametrul secfiunii. 6. Epsilon, acid ~ . Ind. chim.: Acidul 1-naffoI-3,8-di-sulfonic, intermediar important pentru fabricarea coloranfilor azoici. Se prepară, fie prin hidroliza acidă, sub presiune, a acidului 1- HO3S OH naftilamin-3, 8-disulfonic (acid a- Ji ^ mino-epsilon), fie prin diazotare şi # 8\ /±% fierbere cu acid sulfuric diluat. HC? C 2CH Primul procedeu e caracteristic pen- „i 11 l__________________<-n M tru a-naftilamină şi pentru acizii ei \JL^ sulfonici; grupările sulfonice din ^ ^ pozifiile (3 şi peri (8) fafă de gruparea amino sînt stabile în condiţiile de lucru, pe cînd cele din pozifiile 4 şi 5 sînt eliminate sub formă de acid sulfuric. Clorură ferică colorează acidul epsilon în albastru închis. Cuplarea se produce, de cele mai multe ori, în pozifia 2, mai rar în pozi}ia 4. Exemple de coloranfi azoici în cari acidul epsilon intră ca un component de cuplare: — Albastru rezistent Palatin 3959: 4-clor-o-anisidină ->acid epsilon (în timpul cromării se produce dimefilarea). — Albastru Supra-Sirius FBGL: disazoicul cu structura acid epsilon <- dianisidină -> fenil I, complexat prin agitare cu sulfat de cupru, acetat de sodiu şi apă, apoi uscat în vid la 120—125°. — Albastru rezistent Benzo R: acid epsilon <- o-toluidină a-naffilamină -> acid epsilon; colorantul e rezistent la lumină. Colorantul analog de la dianisidină e albastru rezistent Benzo B, cu nuanfă albastră mai pură. Acidul epsilon e înfrebuinfat şi la fabricarea de coloranfi tiazolici direcfi pentru bumbac, prin cuplare cu acidul dehidro-fiotoluidin sulfonic sau cu m-xilidină şi primulină. Sin. Acidul Iui Andresen. 7, Epsomif. Mineral.: MgS04*7H20. Sulfat hidratat de magneziu, natural, format prin evaporarea soluf iilor de săruri din lacurile sărate sulfuroase, sau ca produs de alterare al Epsfein, aparaful ~ 265 Epuizare, coloană de ~ kieseritului (în zăcămintele de săruri de potasiu). Confine 16,3% MgO, 32,5% SO3 şi 51,2% H2Of iar uneori, sub formă de amestecuri isomorfe, Mn**şi Fe*\ Se întîlneşte, sub formă de eflorescente, pe suprafafa rocilor din regiunile de stepă, sub formă de stalactite, de cruste şi de cristale capilare sau aciculare pe perefii peşterilor, ale vechilor excavafii, etc. Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombo-bisfenoidală, în cristale cu habitus prismatic pseudotetragonal sau acicular. Are culoare albă, iar uneori e incolor şi transparent. Are luciu sticlos şi e foartecasant. Prezintă clivaj perfect după (010) şi bun după (011). Are duritatea 2•■•2,5 şi gr. sp. 1,68»-1,75. E optic biax cu indicii de refracţie: 7^=1,433; nm= 1,455, ng~ 1,461. Nu e higroscopic şi, încălzit la temperatura de peste 220°, se transformă în kieserit. Are gust amar-săraf caracteristic. Se întrebuinfează în industria textilă, chimică, a hîrtiei, a zahărului, etc., şi ca produs farmaceutic. Sin. Sare amară. 1. Epsfein, aparaful Elf.: Aparat care serveşte la determinarea pierderilor de putere în fier, prin isterezis şi prin curenţi turbionari (Foucault), în tolele utilizate la construcfia transformatoarelor şi a maşinilor electrice, format dinfr-un transformator cu miez de fier, de construcfie specială. Atît primarul cît şi secundarul acestuia, cu N\, respectiv N2 spire, sînt executate sub forma a patru bobine cilindrice identice; bobinele primare şi cele secundare sînt coaxiale şi dispuse astfel, încît axele lor să formeze laturile unui pătrat (v. fig /). Miezul de fier al a-cestui transformator se obfine prin introducerea, în interiorul celor două înfăşurări, a patru pachete formate prin suprapunerea de benzi (cu lungimea de 50 cm şi lăfimea de 3 cm) din tola de cercetat, izolate între ele cu foifă de hîrtie subfire, jumătate din benzi fiind tăiate în sensul de laminare a tolelor respective, iar cealaltă jumătate, perpendicular pe această direcfie. Pachetele de tole introduse se strîng la capete cu ajutorul unor piese speciale, astfel încît să se formeze un circuit fero-magnetic închis, cu întrefieruri cît mai înguste (v. fig. I). în schema electrică (v. fig. //) de folosire a aparatului Ep-stein, sarcina racordată la bornele înfăşurării secundare e rezistenfa foarte mare a bobinei de tensiune a wattmetrului W, în paralel cu a volt-metrului V. Căderea de tensiune din înfăşurarea secundară fiind neglijabil de mică, tensiunea U2 la bornele acestei înfăşurări — măsurată de volt- 3i-b; Identice a identice I. Aparatul Epsfein. a-2-b, 2as-h a4-b4) cele patru secţiuni ale înfăşurării primare cu JVj spire; -b', <^-b' şi cele pafru secfiuni ale înfăşurării secundare cu iV2 spire; 1, 2, 3, 4) cele patru pachete de tole. II. Schema electrică de folosire a aparatului Epsfein. metrul V — se poate aproxima cu suficientă exactitate ca fiind egală cu tensiunea electromotoare indusă: (1) U2*E2=u>N2<î>m = 4Kt-f-NrA-Bm, unde / e frecvenfă fluxului inductor, aceeaşi cu a tensiunii aplicate înfăşurării primare (£/i) şi măsurată de frecvenf-metrul F\ Kţ e factorul de formă al curbei fluxului inductor (practic Ă^=1,11, fluxul fiind sinusoidal, dacă tensiunea aplicată U\ e sinusoidală); Bm e inducfia maximă în miezul fero-magnefic şi penfru care se determină pierderile în material; A e aria secfiunii spirei medii a înfăşurării secundare. Pentru a determina pierderile în fier corespunzătoare unei magnetizări ciclice a materialului pînă la inducfia maximă Bm, cu frecvenfă /, se aplică circuitului primar al aparatului Epstein o tensiune sinusoidală, cu valoarea eficace U\ reglată c.u regulatorul inductiv Ri (v. fig. ii), astfel încît în secundar voltmetrul V să indice tensiunea U2, calculată după relafia (1), Deoarece wattmetru! măsoară atît pierderile în fier (pF G), cît şi consumurile de putere în înfăşurarea de tensiune a wattmetrului (U\jrw) şi în voltmetru (U\jrv), pierderile specifice în fier se determină cu relafia: /on r 1 /Nid U\ Ul\ unde Pm e puterea indicată de wattmetru, rw şi rv sînt rezistenfa interioară a bobinei de tensiune a wattmetrului, respectiv a voltmetrului. Separarea pierderilor prin isterezis (pH) de cele prin curenfi turbionari (pF), pentru o anumită inducfie maximă Bm, se face executînd două măsurări, la două frecvenfe diferite /1 = / şi /2 = //2, determinîndu-se pierderile p\ şi p2. Pierderile prin isterezis fiind proporfionale cu frecvenfă de magnetizare a materialului, pe cînd cele prin curenfi turbionari fiind proporfionale cu pătratul frecvenfei, rezultă: pH = Kif=4p2-pr şi pF=K2f2-2(pl-2p2). 2. Epuizare. 1. Cs.; Operafia de îndepărtare, cu ajutorul pompelor, a apelor din interiorul unui batardou sau al unei săpături, în vederea realizării unui spafiu uscat, penfru executarea unor lucrări sub nivelul apei sau în terenuri acvifere(fun-dafii, betonări, reparafii, pile de pod, etc.). La lucrări importante, cu suprafafă mare şi la adîncime mare, se sapă în jurul incintei pufuri cu diametru mic, din cari se scoate apa cu pompele, pentru a coborî nivelul pînzei de apă subterane sub nivelul fundului incintei. Sin. Epuizment. V. şi sub Săpătură de fundafie. 3. Epuizare. 3. Tehn., Chim.: Unul dintre cele două procese distincte ale separării amestecurilor lichide prin rectificare continuă (v.). Epuizarea consistă în eliminarea progresivă a elementelor mai volatile din produsul de fund şi se produce între nivelul de alimentare şi fierbător, sub acfiunea temperaturii crescînde, pe cînd celălalt proces, concentrarea produsului de vîrf (sau deflegmarea sa), se produce între talerul de alimentare şi capul coloanei, sub acfiunea refluxului. Sin. Stripare. 4. coloană de Tehn., Chim.: Porţiune a turnului unei coloane de rectificare continuă, cuprinsă între nivelul de alimentare şi fierbător (v. fig. a). Poate fi separată constructiv de porfiunea deflegmatoare a coloanei, micşorîndu-se astfel înălfimea insfalafiei, cu prejul introducerii unei pompe care Epuizare, limită de ~ 266 Epurarea apei să ridice refluxul de Ia fundul coloanei deflegmatoare Ia capul coloanei de epuizare (v. fig. b). Sin. Coloană de sfripare. Coloana de epuizare a unei insfalafii de rectificare confinuă. a) făcînd corp comun cu coloana deflegmafoare; b) sub formă de turn separat de coloana deflegmatoare; 1) coloană de epuizare; 2) coloană deflegmatoare; 3) fierbător; 4) condensator; 5) alimentare; 6) produs de vîrf; 7) produs de fund; 8) pompă intermediară. 1. Epuizare, limită de Mş.: Valoarea determinată a debitului unei căldări de abur, corespunzătoare unei anumite încărcări a acesteia, la depăşirea căreia consumul de abur al instalafiei (respectiv al maşinilor) alimentate de căldare devine mai mare decît producfia căldării. Fenomenul, provocat, în principal, de exploatarea nerafionaiă a căldării, e periculos, în special la locomotive la cari o depăşire mai îndelungată a limitei de epuizare, pe lîngă avarii grave la căldare (fisurarea ţevilor, arderea cutisi de foc), poate provoca oprirea trenului pe linie. Pentru a evita epuizarea căldărilor de locomotivă se întocmesc tabele cari cuprind gradele de admisiune la diferite vitese şi corespunzătoare limitei de epuizare, cu ajutorul cărora mecanicul conducător poate regla consumul de abur al motoarelor locomotivei. 2. Epuizarea apelor. M/ne. V. Evacuarea apelor. 3. Epuizarea frîneî. C. f.: Scăderea, eventual pînă la dispariţie, a frînării la anumite sisteme de frîne continue, cauzată de timpul insuficient care stă la dispoziţie, respectiv de debitul insuficient al compresorului pentru încărcarea rezervoarelor auxiliare, între frînări şi defrînări repetate. 4. Epuizarea melasei. Ind. alim.: Cristalizarea zahărului din masa groasă a produsului final, prin răcire şi diluare treptată, pînă cînd siropul intercristalin (melasa) devine o solufie saturată în zahăr, cu concentraţia corespunzătoare temperaturii de centrifugare. 5. Epuizarea zăcămîntuiui. Expl. petr.: Stadiu de exploatare a unui zăcămînt de hidrocarburi, în care acesta încetează să mai producă în mod economic. în aparenţă, încetarea se datoreşte insuficienţei presiunii rămase în zăcămînt pentru a asigura curgerea, dar în realitate, în majoritatea cazurilor, ea se datoreşte creşterii rezistenţelor cari se opun curgerii sub diferite forme (diferenţe capilare de presiune, viscozitate sporită a fazei lichide) şi, în oarecare măsură, fenomenelor de alunecare-strecurare cari sustrag improductiv din energia disponibilă pentru drenaj. Epuizarea nu trebuie considerată niciodată în sens absolut, deoarece în urma progreselor tehnologiei extracţiei, exploatarea unui zăcămînf considerat epuizat poate redeveni economic posibilă. 6. Epuizat, pl. epuizate. Ind. hlrt.: Materialul solid, în special de natură vegetală, rezultat după hidroliza sau pre-hidroliză cu apă, cu abur sau cu agenţi chimici. Epuizatul poate fi umed (de ex. epuizat de stejar de la extracţia tananţilor cu apă), sau uscat (de ex. epuizat de deşeuri de stuf de la hidroliza cu acid clorhidric pentru obţinerea furfurolului). 7. Epuizment. Cs. V. Epuizare. 8. Epurare. Tehn.: îndepărtarea impurităţilor dintr-un material solid, lichid sau gazos. La minereuri, cărbuni şi, în general, la substanţe minerale, epurarea urmăreşte, în primul rînd, concentrarea lor (v. şi sub Concentrare) în minerale utile, prin îndepărtarea mineralelor sterile. Operaţia se realizează prin diferite procedee de preparare mecanică (concentrare gravitaţională, concentrare prin flofaţie, concentrare magnetică, etc.). La metale, epurarea urmăreşte, în general, obţinerea lor în stare pură (prin rafinare, afinare), cu puritatea care, în unele cazuri, e de 99,99999% (puritate nucleară) şi se realizează prin procedee chimice sau fizice (disolvări şi precipitări sau cristalizări succesive, topiri şi răciri repetate, distilări şi sublimări fracţionate, separări electrolitice, etc.). Epurarea lichidelor, deosebit de procedeele chimice sau fizice (schimbări de ioni, extracţii cu solvenţi organici, evaporări, distilări frac-ţionafe, etc.), prin cari se urmăreşte eliminarea substanţelor disolvate, se efectuează şî pe cale mecanică, în cazul cînd se urmăreşte îndepărtarea suspensiilor solide din lichid (v. şi sub Decantare, Filtrare), iar în ultimul timp, şî prin procedee sonice. La gaze, afară de epurarea chimică, prin care sînt reţinute impurităţile gazoase, se aplică în mod curent epurarea mecanică şi electrică, pentru îndepărtarea suspensiilor solide şi lichide din gazele sau din atmosfera industrială (v. şî sub Desprăfuire). 9. ~ a apei. Tehn.: Operaţia de îndepărtare din apă a unor substanţe (minerale sau organice, în stare de suspensie, coloidală, sau disolvată) cari o fac improprie unei anumite întrebuinţări. Epurarea poate consista într-un singur proces, sau într-un ansamblu de procese. Apa supusă operaţiei de epurare poate fi apă destinată uzului menajer (apă potabilă), industrial, sau poate fi reziduală. Orice apă conţine substanţe a căror diversitate e determinată de împrejurările prin cari a trecut, fie că e o apă naturală (a cărei componenţă depinde de starea fizică şi de natura chimică a mediilor cu cari vine în contact), fie că e o apă reziduală, provenită din apa naturală după folosirea ei în anumite circumstanţe (şi a cărei componenţă depinde de natura întrebuinţării ei). Procedeele de epurare pot fi procedee fizice, chimice sau biologice: Degazare Electroosmoză Distilare iradiere cu radiafii ultraviolete sau radioactive Decanfare Filtrare Tratare fermomecanică Degresare Schimb de ioni Procedee fermochimice (incluziv degazarea chimică penfru oxigen: cu sulfit de sodiu, cu hidrazina, etc.) Absorpfie (penfru eliminarea oxigenului): calcar, dolomit, hidroxid de calciu „Aerare" (îndepărtarea bicarbonatului feros) Folosirea de adausuri: var, sodă, hidroxid de sodiu, carbonat de bariu, fosfafi, coagulanţi, clor, ozon; adausuri pentru eliminarea silicei; sulfat de aluminiu sau sulfat feros ori feric, compuşi de magneziu, alu-minaf de sodiu şi clorură de magneziu, acid fluorhidric Pentru fiecare scop există mai multe tipuri de procedee de epurare, cari se deosebesc între ele prin eficacitate, simplicitate şi cost. Epurarea apei Procedee fizice Procedee chimice Procedee biologice Epurarea apei 267 Epurarea apei Condifii Ie pe cari frebuie să ie satisfacă apa epurată prin unul din aceste procedee sînt stabilite în instrucţiuni, normative, regulamente, standarde, etc., constituind caracteristici minime obligatorii, pentru fiecare tip de apă (de canal, industrială, potabilă sau reziduală). Epurarea apelor de canal se efectuează în scopul reducerii, pe cale mecanică, chimică sau biologică, a cantităfilor de substanfe minerale sau organice confinute în apa de canal, sub formă de suspensii, în stare coloidală, sau disolvate. Epurarea mecanică se efectuează în scopul îndepărtării substanfelor solide, cari se găsesc în stare de suspensie, şi se face fie prin trecerea apei prin grătare, site sau filtre cu nisip (după mărimea particulelor), fie prin decantarea apei limpezite în basine de decantare sau de deznisipare, ori prin decantarea substanfelor cari plutesc sau cari sînt ridicate la suprafafa apei prin înspumare. Epurarea chimică se efectuează introducînd în apă diferiţi coagulanfi, sub efectul cărora substanfele coloidale floculează şi se precipită, sau introducînd substanfe chimice (de ex. clor), cari ucid bacteriile. Epurarea biologică foloseşte capacitatea bacteriilor aerobe, confinute în apă, de a mineraliza materiile organice disolvate sau coloidale; ea se efectuează fie natural (de ex. pe cîmpuri de infiltrare sau de irigare), fie artificial, în instalafii speciale (biofiltre, basine de nămol activat, basine pentru fermentarea nămolului). V. şî sub Canalizafie, apă de şi sub Stafiune de epurare. Distrugerea bacteriilor pînă la proporfia de 98--99% nu se poate obfine decît prin sterilizarea cu clor a apelor epurate în prealabil prin procedee biologice artificiale. Epurarea apelor industriale se efectuează în scopul îmbunătăţirii apelor de diferite provenienţe, pentru a satisface condiţiile de calitate cerute de anumite întrebuinţări industriale. Termenul se aplică, frecvent, în accepţiune restrînsă, pentru micşorarea durităţii apei (v. şî Dedurizare). Apa întrebuinţată în industrie serveşte, în cea mai mare măsură, la alimentarea generatoarelor de abur, ca apă de răcire şi ca solvent. Fiecare operaţie industrială în care se întrebuinţează apă cere o apă cu anumite caracteristici. Din acest punct de vedere, apele industriale supuse epurării pot fi clasificate cum urmează: ape dure (cari conţin săruri de calciu şi de magneziu), ape seienitoase (cari conţin sulfaţi de calciu şi de magneziu), ape magneziene (cari conţin săruri de magneziu în cantităţi mari), ape feruginoase (cari conţin hidroxid feros şi bicarbonat feros), ape clorosodice (cari conţin clorură de sodiu în exces) şi ape alcaline (cari conţin bicarbonaţi alcalini şi alcalino-pămînfoşi). Epurarea apelor industriale reclamă o schemă tehnologică complexă, în care pot fi utilizate procedee fizice sau procedee chimice, după scopul urmărit, condiţiile economice de prelucrare, sursa de apă brută, etc. Pe lîngă operaţiile efectuate ia epurarea apei potabile se mai efectuează operaţiile de degazare şi de demineralizare, cari au, în principal, scopul de a reduce agresivitatea acestor ape. Prin degazare (v.) se urmăreşte îndepărtarea gazelor disolvate în unele ape: bioxidul de carbon, oxigenul, hidrogenul sulfurat, bioxidul de sulf. Se efectuează cu aparate speciale, numite degazoare. V. Degazor. Prin demineralizare se urmăreşte îndepărtarea sărurilor disolvate în apele industriale. în cazul particular al sărurilor cari dau apei duritate, operaţia se numeşte dedurizare (v.). Procedeele folosite penfru obţinerea demineralizării pot fi clasificate în: procedee electroosmotice, procedee termo-chimice şi procedee chimice. La procedeul electroosmotic se foloseşte un aparat cum e cel reprezentat în fig. I, care se compune dintr-o celulă separată în trei comparti- lf mente (1, 2, 3) prin două diafragme 4 impermeabile pentru apă. în compartimentul 2 se introduce apă brută, iar în compartimentele 1 şi 3 sînt montaţi electrozii (anodul şi catodul). Sub acţiunea cîmpului electric al electrozilor, anionii şi cationii din apa brută migrează în compartimentele 1 şi 3, prin J lf TC- /. Schema aparafului penfru deminerali-zarea apei prin electroosmoză. ale căror prea-plinuri 5 deversează apă acidă, respectiv alcalină. După un anumit timp, duritatea apei din compartimentul 2 se reduce la cîteva grade şi dacă apa e trecută în alt aparat, se poate obţine o apă aproape fără electro^ liti. Apa anodică (acidă) se evacuează la canal, iar cea catodică (care conţine în general hidroxid de calciu sau de sodiu) poate fi folosită pentru epurarea chimică parţială a apei brute. Consumul de energie electrică e de 15 kWh/m3, costul apei demineralizate prin acest procedeu nefiind mai mare decît al apei distilate. Procedeul devine rentabil dacă se dispune de curent electric ieftin şi dacă se găseşte întrebuinţare apelor anodice şi celor catodice. Demineralizarea prin procedeul ter-mochimic consistă în tratarea apei cu cantitatea calculată de var şi de sodă, urmată de încălzirea apei la 75-85°. Carbonaţii formaţi se precipită şi se îndepărtează prin filtrare. Procedeul e aplicat apelor pentru alimentarea generatoarelor de a-bur, cari sînt tratate în aparate cum e cel reprezentat în fig. II. Demineralizarea prin distilare se foloseşte pentru alimentarea cu apă de completare a generatoa Epuratorul Neckar (prin procedeul fermo-chlmic). J) cap de alimentare a căldării; 2) robinet pentru apa cu nămol; 3) conductă de apă cu nămol; 4) conductă la feava de amestec; 5) conductă de legătură; 6) conductă de apă proaspăfă; 7) conductă de apă din căldare; 8) conductă de evacuare; 9) conductă de apă caldă la feava de amestec; 10) conductă de infrare a aburului; 11) conductă de evacuare a aburului; 12) serpentină de răcire; 13) robinet de evacuare a nămolului; 14) conductă de apă epurată la rezervorul de alimentare; 15) conductă de alimentare a căldării cu apă epurată; a) căldare de abur; b) rezervor de epurare; c) piesă de reglare; d) ajutaj pentru apa cu nămol; e) reductor de presiune; f) filtru; g) robinet de reglare pentru ţeava de amestec; h) gură de evacuare a apei cu nămol; /) robinet de reglare pentru conducta de evacuare; k) rezervor de amestec; 1) pre-încălzitor de apă; m) feavă de amestec; n) rezervor de răcire; o) robinet de închidere pe conducta apei cu nămol; p) pompă de alimentare a căldării; q) rezervor colector. relor turbinelor cu abur. Ea prezintă avantajul că e destul de eficientă, dar şi dezavantajul că la forfarea debitului dis-tilatorului pot fi antrenate şi săruri. Epurarea apei 268 Epurarea apei Demineralizarea chimică, numită curent epurarea chimică a apei, e procedeu! cel mai pufin costisitor şi cel mai eficient. Din punctul de vedere al mecanismului, procedeele chimice folosite la epurarea chimică a apei pot fi clasificate cum urmează: procedee cari folosesc reactivi obişnuiţi (carbonat de sodiu, var, fosfaţi, etc.) şi procedee cari folosesc schimbători de ioni (permufifi, zeoliţi, răşini schimbătoare de ioni, etc.). Reactivii întrebuinţaţi pentru demineralizarea apei dau, fie săruri insolubile cu sărurile din apă, fie săruri complexe (hexame-tafosfat), cari nu se mai precipită prin încălzirea apei, îniăturîn-du-se astfel depunerile sub forma de cruste din căldări. Această categorie de reactivi e întrebuinţată, în special, pentru ape cu duritate mică sau pentru ultima treaptă de demineralizare. Dintre reactivii de primul tip, laptele de var (hidroxidul de calciu) în combinaţie cu hidroxid de sodiu sau cu fosfat tri-sodic constituie reactivul aplicat în procedeul industrial de epurare a apei cu var şi cu sodă, folosit pentru îndepărtarea bicarbonaţilor de calciu şi de magneziu, pe cari îi precipită sub formă de carbonaţi. Hidroxidul de calciu reacţionează şi cu clorura sau cu sulfatul de magneziu, fără a îndepărta însă sărurile respective, deoarece produsele de reacţie sînt solubile, ceea cedetermină mărirea durităţii permanente din apă. Demineralizarea cu sodă (carbonat de sodiu) e folosită, în special, pentru îndepărtarea clorurii şi a sulfatului de magneziu şi de calciu, formîndu-se carbonaţi de magneziu, respectiv de calciu, şi clorură, respectiv sulfat de sodiu. Deoarece carbonatul de sodiu rezultat e solubil în apă, pentru îndepărtarea Iui apa trebuie tratată în continuare cu hidroxid de calciu. Demineralizarea cu sodă e aplicată numai apelor cu un confinut mic de săruri de magneziu, deoarece clorura de sodiu sau sulfatul de sodiu rezultate sînt corozive. Apele bogate în săruri de magneziu pot fi tratate cu hidroxid de sodiu, cu formare de hidroxid de magneziu insolubil. Procedeul prezintă dezavantajul că apele tratate sînt corozive din cauza produselor secundare de reacfie solubile în apă. Apele selenitoase sînt demineralizate prin tratare cu carbonat de bariu, carbonatul de magneziu rezultat fiind tratat apoi cu hidroxid de calciu. Demineralizarea cu amoniac se foloseşte penfru tratarea apelor cu un confinut mare de bicarbonat de calciu. Apele rezultate, confinînd carbonat de amoniu, prin încălzire la 60° regenerează amoniacul, ceea ce reduce mult costul apei tratate. Demineralizarea cu fosfat trisodic se foloseşte, în special, ca ultimă treaptă de dedurizare a apelor cu o duritate remanentă de 1-*2°G (grade germane), cărora le reduce duritatea pînă la 0,1 °G. Ea prezintă dezavantajul că apa dedu-rizată astfel devine corozivă din cauza bicarbonatului, a carbonatului şi a sulfatului de sodiu formate. Fosfatul trisodic se întrebuinţează şi pentru eliminarea silicei din apele cu pH>8. Alfi reactivi pentru demineralizare parfială sînt următorii: fosfatul disodic, pentru eliminarea fierului din apele puternic feruginoase, sau în tratamentul preliminar la dedurizarea apelor selenitoase; hidroxidul de bariu, pentru eliminarea sărurilor de calciu şi de magneziu din apele selenitoase, ca fază secundară după demineralizarea cu var şi cu sodă (cînd apa mai are o duritate remanentă de 3»«4°); aluminatul de bariu, penfru eliminarea bicarbonatului de calciu din apele selenitoase, în cazul în care duritatea lor totală e datorită aproape excluziv bicarbonatului de calciu (cînd se obfine o apă cu duritatea de 1*»2°G, datorită solubilităfii carbonatului de calciu); dolomitul semicalcinat în amestec cu hidroxid de sodiu, pentru eliminarea silicei din ape pînă la un confinut de 0,3 mg/l; oxalafi, cromafi, bicromafi, silicafi şi tanafi alcalini, penfru eliminarea bicarbonatului de calciu şi a sulfatului de calciu. Aceste demineralizări au însă aplicafii tehnice restrînse, fiind practicate pe scară mică, în anumfte cazuri limitate. Se mai foloseşte, de asemenea, melasa, pentru evitarea depunerilor de incrustafii din apele zaharate ale fabricilor de zahăr, deoarece ea solubilizează sărurile de calciu. Din clasa sărurilor complexe, cel mai întrebuinfaf în industrie, pînă în prezent, e hexametafosfatul de sodiu, (NaP03)6, care se adaugă direct în căldare, fie pentru disolvarea crustei formate, fie pentru prevenirea ei. Hexametafosfatul dă cu metalele bivalente combinaţii complexe, foarte solubile, de forma [Me 11 (P03)e]Na2, cari nu se mai depun în apa căldărilor. în mediu alcalin, hexametafosfatul trece în fosfat trisodic, care dă precipitate insolubile cu sărurile de calciu şi de magneziu. Demineralizarea chimică a apei se execută în instalaţii speciale, cum e, de exemplu, cea din fig. III, care repre- lll. Schema unei instalafii de epurare a apel, după procedeul dolomit semi-calcinaf-hfdroxid de sodiu-fosfaf trisodic. zintă o schemă de epurare chimică a unei ape cu un confinut bogat în silice prin procedeul cu dolomif semicalcinat-hidroxid de sodiu-fosfat trisodic. O astfel de instalafie cuprinde, în principiu, următoarele aparate şi utilaje: rezervorul de apă brută 1, instalafia de preparare şi dozare a hidroxidului de sodiu 2, instalafia de preparare şi dozare a fosfatului trisodic 3, instalafia de preparare şi dozare a laptelui de dolomit 4, preîncălziforul de apă brută 5, epuratorul pentru tratarea cu dolomif şi cu hidroxid de sodiu 6, preîncălzitorul de apă pre-tratată 7, epuratorul pentru tratarea cu fosfat trisodic a apei pretratate 8, filtrul cu dolomit semicalcinat, aparatul de neutralizare 9. Instalafia mai cuprinde şi: rezervoare în cari se face decantarea precipitatelor, filtre rapide sau lente, neu-tralizoare, rezervoare de apă epurată, etc. Demineralizarea cu schimbători de ioni sau epurarea cu schimbători de ioni sînt procedeele cele mai simple şi cele mai eficiente. Deşi epurarea chimică e mai pufin costisitoare, ea prezintă dezavantajul unei scheme tehnologice mai complexe şi reclamă un control permanent al apei brute şi al apei epurate, un control riguros al purităfii reactivilor şi al dozajului lor, cum şi instalafii voluminoase şi complicate. Epurarea apei prin schimbători de ioni înlătură dezavantajele descrise, reducînd simfitor schema tehnologică. V. şi sub Apă industrială; Ioni, schimbători de Epurarea apelor potabile se efectuează în scopul eliminării din apa brută atît a componenfilor minerali sau organici cari o impurifică, cît şi a eventualelor microorganisme, astfel încît să fie satisfăcute condifiile fizice şi chimice, bacteriologice şi organoleptice (gust şi miros), pentru ca apa să fie bună de băut. în cele mai multe cazuri, apele Epurarea apei 269 Epurarea apei subterane, cari, în general, sînt limpezi, au un confinut bogat în substanfe minerale (săruri de calciu, de magneziu, de fier, de mangan, etc.) şi e necesară numai corectarea confinutuiui în aceste substanfe, pe cînd apele de suprafafă, confinînd, de regulă, material în suspensie (fiind turburi), trebuie limpezite în decantoare şi în filtre, cum şi sterilizate în instalaşi de sterilizare, din cauza confinutuiui mare de bacterii. Pentru industria alimentară apa trebuie să aibă anumite calităfi. Astfel, de exemplu, la fabricile de zah|r e nevoie de apă săracă în cloruri şi în sulfafi; la fabricile de bere, în distilerii, la fabricile de conserve, etc. se cere o apă cu o duritate cît mai mică, lipsită de substanfe organice. înainte de a efectua operafiile de epurare trebuie luate măsuri pentru protejarea surselor de apă contra infectării, prin crearea celor trei zone de protecfie sanitară: de regim sever, de restricfie şi de observafie. Pentru tratarea apei potabile se efectuează operafii de degazare (respectiv dezacidizarea sau eliminarea bioxidului de carbon, desulfurizarea sau eliminarea hidrogenului sulfurat şi dezoxigenarea, prin care se elimină oxigenul), operafii de limpezire (sedimentare, coagulare, filtrare), de epurare chimică (deferizare, demanganizare, de-durizare, eliminarea sărurilor prin filtrare cationică şi anionică, tratare cu clor sau cu ozon, sau prin metoda oligodinamică, cu folosirea acţiunii ionilor de metale grele, argint, cupru, pentru sterilizare, etc.) şi se folosesc acfiunea biochimică a bacteriilor aerobe şi acfiunile bactericide ale radiafiei ultraviolete şi ale radiafiilor radioactive. Schemele tehnologice după cari se tratează apa brută pentru a realiza apă potabilă variază după natura şi provenienţa apei brute disponibile: apă de rîu, de lac, apă subterană freatică, apă subterană de adîncime, apă subterană cu duritate mare, acidă, etc. Procedeele cele mai frecvenfe prin cari apa brută e transformată în apă potabilă sînt decantarea, respectiv filtrarea în instalafii de limpezire şi sterilizarea prin tratare cu clor, adică clorinarea. Pentru ca apa potabilă să aibă gust plăcut şi calităfi digestive satisfăcătoare, ea nu trebuie să confină săruri sub o anumită limită inferioară. De aceea, uneori, se măreşte duritatea apei prin adăugare de var, de clorură de calciu sau de sulfaf de calciu şi carbonat de sodiu. Prin decantare (v.), numărul bacteriilor diri suspensii (cele cari se dezvoltă pe ogor la 37°, cele de origine fecală şi bacilii) se reduce, bacilul tific şi vibrionul holeric îşi pierd virulenta, iar cantitatea de azot amoniacal, de oxigen, şi duritatea, scad. Dacă operafia de decantare e bine condusă, se îndepărtează din apă suspensiile minerale şi organice ale căror dimensiuni sînt mai mari decît un micron. Prin coagulare (v.) se obfine depunerea particulelor cari nu pot fi separate prin decantare. în acest scop, apa e tratată cu substanfe cari produc precipitate floconoase. Acestea antrenează în căderea lor particulele în suspensie din apă, produc precipitarea substanfelor coloidale, cum şi reducerea numărului de germeni patogeni confinufi în apă. Coagularea se poate face, în anumite condifii speciale, chiar în conducta de alimentare (în acest caz e necesar un filtru în circuit), sau în instalafii pentru tratament cu floculanfi (v. fig. IV). Floculanfii cei mai întrebuinfafi sînt sulfatul de aluminiu, alaunul de sodiu, sulfatul feric şi clorura ferică. în măsură mult mai mică şi numai în cazuri speciale se întrebuinţează şi permanganatul de sodiu sau de potasiu, fosfatul de sodiu şi fosfatul acid de calciu. Sulfatul de aluminiu, în prezenta sărurilor de calciu şi de magneziu din apă (in mediu alcalin), dă un precipitat flo-conos de hidroxid de aluminiu, ale cărui particule încărcate pozitiv neutralizează pe cele încărcate negativ, cari se găsesc în suspensie, producînd coagularea lor. Sulfatul feric, întrebuinfat la ape cu pH mic, dă, în pre-zenfa sărurilor alcaline şi alcalino-pămîntoase, precipitate floconoase de hidroxid feric, încărcate pozitiv, cari strică echilibrul coloidal sau de suspensie al apei, producînd coagularea. IV. Schema unei instalafii de coagulare. 1) intrarea apei brute; 2) rezervor cu solufia floculantului; 3) dozator pentru flocufant; A) recipient în care se produce ffocu/area; 5) fi/fru cu nisip; 6) ieşirea apei limpezi; 7) conductă pentru spălarea filtrului. Un coagulant cu bun efect sterilizant se obţine prin introducerea unei părfi de clor gazos peste opt părfi sulfat feros, cînd se obfine o solufie de Fe (SO^, FeC^-7H2O. Prin coaguluare, duritatea apei scade pufin. Prin filtrare se obfine îndepărtarea particulelor fine din apă, cari nu au putut fi îndepărtate prin decantare sau prin coagulare. Filtrarea poate să completeze celelalte două operafii, sau poate fi — în anumite circumstanfe — chiar prima etapă în tratarea apelor turburi. V. sub Filtrare, Filtru. Prin sterilizare se urmăreşte distrugerea completă a agenfilor patogeni şi ea trebuie condusă astfel, încît să nu altereze gustul apei şi să nu-i mărească agresivitatea. în acest scop se folosesc procedee fizice (straturi filtrante metalizate, iradierea cu radiafii ultraviolete, acfiunea unui cîmp ultrasonor) şi procedee chimice (tratare cu permanganafi alcalini şi alca-lino-pămîntoşi, tratare cu ozon, tratare cu clor). V. sub Clori-nare, Ozonizare, Sterilizare; v. şi sub Apă potabilă. Epurarea apelor reziduale se efectuează în scopul îndepărtării din apele reziduale a anumitor compo-nenfi cari prin prezenta lor ar dăuna, ar deteriora, ar infecta sau ar intoxica locul de deversare (emisarul). Cazurile în cari epurarea apelor reziduale se efectuează în scopul reîntre-buintării lor sînt relativ rare; acestea sînt cazurile particulare în cari, fie că apa, datorită condifiilor locale, e excesiv de prefioasă prin cantitatea mică disponibilă, fie că operafia de epurare, în cazul particular al industriei respective, se reduce la procese simple (de ex» decantare); în alte cazuri, şî mai rare, se recuperează pentru valorificare, prin operafia de epurare, anumite substanfe conţinute în apele reziduale. Cel mai simplu şi cel mai des folosit procedeu de epurare a apelor reziduale consistă, în general, în decantare, fie direcfă, fie cu ajutorul coagulanţilor, urmată sau nu de filtrare. Decantarea nu e suficientă pentru îndepărtarea tuturor substanfelor confinute într-o apă reziduală. Astfel, de exemplu, apele cari confin nitrobenzen şi trinitrotoluen, după decantare, se filtrează prin cărbune activ, apoi se antrenează cu abur, sau se aplică o extracfie cu benzen. Pentru apele reziduale de la industriile de coloranfi se folosesc procedee mai complexe, ca de exemplu extracfia lichid-lichid (extracfie cu benzen sau cu uleiuri minerale, ori chiar cu uleiuri din gudroanele de huilă). Limitele de concentrare pentru toxicitatea apei reziduale tratate, fafă de peşti, sînt largi. Astfel, pentru amoniac se indică confinuturi între 17 şi 50 mg/l, iar pentru rodanură de amoniu, între 100 şi 600 mg/l; pentru fenoli şi crezoli, scara indicată e şi mai largă (între 6 şi 400 mg/l). Trebuie respectate prescripţiile legale locale stabilite pentru anumite specii de peşti, în condifiile specifice ale regiunii. în general, nu sînt considerate convenabile pentru scurgerea în canalizata publică apele reziduale cari au: pH mai mic decît 4 sau mai mare decît 11 (pentru Epurarea gazelor combustibile artificiale 270 Epurator apele reziduale industriale); pH mai mic decît 6,5 sau mai mare decît 9 (pentru amestecul de ape reziduale industriale şi menajere); temperatura peste 50°; confin produse petroliere capabile să producă gaze explozive sau, respectiv, conţin alte substanfe cari degajă gaze; con}in substanfe toxice sau germeni patogeni; confin suspensii mecanice, cari prin depunerea lor ar putea înfunda canalizafia. V. şî sub Apă reziduală. i. ~a gazelor combustibile artificiale. Ind. cb.i îndepărtarea particulelor solide, a gudroanelor în suspensie şi a compuşilor chimici dăunători din gazele combustibile artificiale. Epurarea gazului de cocserie, a gazului de iluminat, a gazului de generator şi a gazelor rezultate din distilarea uscată a lemnului, comportă operafiile de desprăfuire, degudronare şi desulfurare. La gazele rezultate din distilarea uscată sau din gazeificarea lemnului se practică,uneori,şi îndepărtarea acidului acetic. Gazul de furnal e, în general, numai desprăfuit. Epurarea gazelor de praf: Epurarea grosolană consistă în îndepărtarea prafului cu dimensiuni ale particulelor ^100 confinutul particulelor de praf din gaz scăzînd pînă la 1 g/m Epurarea fină consistă în captarea particulelor ale căror dimensiuni depăşesc 20 jx, confinutul rezidual de praf scăzînd pînă la 30 mg/m3. Atît pentru epurarea grosolană cît şi pentru epurarea fină se folosesc aparate mecanice (cicloane, dez-' integratoare) şi aparate electrice (electrofiltre). O refinere parfiala a prafului din gaz se produce şî în scrubbereie de răcire a gazelor, însă într-o măsură redusă, deoarece particulele de praf sînt acoperite cu un strat de gaz adsorbit, care împiedică pătrunderea apei (v. şî sub Desprăfuire). Epurarea gazelor de gudron: Pentru refinerea gudronului din gaz se folosesc aparate mecanice şi electrofiltre. Dintre aparatele mecanice, cele mai eficace sînt dezintegratoarele Theisen. Fafă de electrofiltre, acestea sînt mai ieftine, dar gradul de epurare ob}inut e mult mai mic (60 ••• 70% fafă de 90*"98%), la un consum de energie de aproximativ zece ori mai mare. Procesul de epurare electrică a gazului e influenfat de temperatura şi ds umi- '»80.:.300*C a A i 30°C n "5Ol°Cr^S0°e —i A ?/;////y7h//;/7J7}v)//h/vT7? 30°C 80...3000C SL ^ 1 B. “Isor ţo*. 30°C ditatea lui. Ridicarea tem peraturiieun factor defavorabil, deoarece în acest caz se stînjeneşte încărcarea particulelor; peste o anumită limită de temperatură, epurarea electrică a gazului devine ineficace. La degudro-narea electrostatică, temperatura cea mai favorabilă e de 80-"90°. Degudronarea gazelor de cocserie şi a celor rezultate în procesele de semicarboni-zare se realizează, în general, după o schemă în care ordinea cuplării aparaturii e următoarea: barilet — degu-dronator cu şicane — răcire primară — exhaustor — elec-trofiltru. Pentru gazele de gazogen, în funcfiune de gradul de epurafie cerut şi de tipul de gaz fabricat, electrofiltrele pot fi cuplate după schemele din figură. Astfel, schema de epurare la cald cu o treaptă se aplică în cazul cînd temperatura gazelor la ieşirea lor din gazogen e joasă. Această schemă prezintă avantajul că se obfine un gudron anhidru, iar epurarea poate atinge 0,1 •••0,3 g/m3. Dacă temperatura gazelor e înaltă, înaintea elect rof ilt rului Sche de de epurare penfru gazele gazogen. a) schemă de epurare la cald cu o freapfă; b) schemă de epurare la rece cu o freapfă; c) schemă de epurare cu două frepfe. U gazogen; 2) coloană cu stropire directă; 3) elecfrofilfru; 4) scrubber; 5) ciclon; 6) suflantă. S9 poate monta o coloană de răcire a gazului pînă la circa 80°. Schema cu o treaptă pentru epurarea la rece se aplică în cazul cînd gazul iese din gazogen cu temperatură înaltă, sau cînd se pun condifii riguroase pentru gradul de epurafie, ori cînd cantitatea de gudron în gaz e relativ mică. Ordinea cuplării aparaturii e următoarea: gazogen—ciclon — scrubber — suflantă — scrubber — electrofiltru. Schema cu două trepte de epurare combină avantajele ambelor scheme menfionate. Ordinea cuplării aparaturii e următoarea: gazogen — coloană de răcire —electrofiltru — suflantă — scrubber — electrofiltru. 2. Epurator, pl. epuratoare. 1. Tehn.: Ansamblu de aparate cari realizează un flux tehnologic constituit din mai multe procese, cu ajutorul căruia se epurează apele potabile, industriale, sau reziduale. Sin. Instalaţie de epurare. 8. Epurator. 2. Tehn.: Aparat, instalafie sau subansambiu dintr-o instalafie, cari servesc la îndepărtarea impurităţilor, dintr-un material solid, lichid sau gazos. După materialul care e epurat se deosebesc: Epuratoare pentru materiale solide granulare, de exemplu pentru substanfe minerale, cari sînt utilaje de preparare (v.), de concentrare (v.), descenu-şare (v.)f etc. Epuratoare pentru lichide sau suspensii, construite pentru aplicarea de procedee fizice, chimice ori termochimice (v. Epurator de apă, şi Epurator de locomotivă), sau biologice de epurare (v. sub Decanfare, Filtrare, şi sub Epurarea apei). Epuratoare de gaz, construite pentru operafii de epurare: pe cale mecanică, cum sînt desprăfuirea prin sedimentare, prin centrifugare sau prin inerfie (v. sub Desprăfuire); pe cale umedă, prin trecerea prin băi de lichide sau prin spălătoare cu ploaie de lichide, în cari se efectuează, fie o simplă desprăfuire, fie o epurare chimică (v. sub Desprăfuire); prin procedee sonice (v. sub Desprăfuire); prin filtrare (v. sub Desprăfuire, şi sub Filtru); pe cale electrică, în epuratoare electrice de gaz, numite de obicei filtreelectrice de gaz (v. sub Filtru, Filtru electrostatic). 4. Ind. hîrt.: Aparat aşezat în circuitul de fabricafie a pastei de hîrtie şi a semifabricatelor fibroase, înainte de a fi trase pe maşină, care serveşte la îndepărtarea prin forfă centrifugă a impurităfilor fibroase şi nefibroase, cari ar dăuna calităţii produselor finite. Se deosebesc epuratoare rotative şi epuratoare turbionare. Epuratoarele rotative sînt constituite dintr-o toba rotativă care transmite materialului în suspensie o mişcare de rotafie care produce forfa centrifugă necesară, cum e erkensatorul (v.). Epuratoarele turbionare nu au piese în ro-tafie, materialul căpătînd o mişcare turbionară elicoidală în lungul peretelui aparatului, care produce forfa centrifugă necesară, datorită forfei fangenfiale create de variafia presiunii statice a suspensiei de material. Straturile de material cari se rotesc în jurul axei au vitese din ce în ce mai mari spre interiorul tubului. Principiu! funcfionării aparatului rezultă din fig. I, care reprezintă schematic curenţii cari se produc la o mişcare rotativă într-un vas fix, umplut cu o suspensie apoasă; la o anumită vitesă unghiulară a suspensiei, particulele mai grele se depun la mijloc. Fig. II reprezintă unul dintre primele epuratoare turbionare, introduse în industria celulozei şi a hîrtiei, numit v o r t r a p. Principiul epuraiorului centrifug turbionar. Epurafor centrifug rofafiv 271 Epurafor de apa (10), terminat de aproximativ TV-6 Aparatul are forma de tub cilindric vertical conic la partea de jos (5), avînd lungimea 1000 mm şi diametrul interior de 100 mm. La partea superioară a tubului se găsesc racordurile de intrare (1) a materialului brut şi de ieşire (6) a materialului curăfit de impurităţi; racordul de intrare e tangent la cir-cumferenja tubului şi perpendicular pe racordul de ieşire. La mijlocul tubului vertical e montată o diafragmă de cauciuc (2), cu un orificiu central cu diametrul egal cu circa 1/3 din cel al iubului; o altă diafragmă (3), de aceeaşi formă, însă şî cu cîteva orificii periferice, e aşezată la capătul inferior al tubului cilindric. Sub partea conică un vas, de obicei de sticlă sau de masă plastică transparentă (8), colectează impurităţile; vasul e legat de tub printr-o conductă cu robinet (7), ia care se racordează şl o conductă de apă penfru spălare (11). Vasul are un robinet de golire a impurităţilor (9) şi un robinet peniru evacuarea aerului (12). Turbioanele (4) se formează datorită introducerii tangenţiale a suspensiei de material la presiunea de 1,7—1,8 at şi evacuării centrale la presiune aproape nulă, iar drumul particulelor de material e elicoidal, pînă la partea conică. Productivitatea vortrapului e de 750 l/min, iar consistenta de lucru cea maî potrivită e de //. Epurator furbio-circa 1%. . nar vorfrap. Se folosesc şi epuratoare turbionare fără diafragme de cauciuc ca, de exemplu, epuratorul Vorth (v. fig. Ui) şi hidracionul, cari sînt caracterizate prin evacuarea materialului curătil în acelaşi sens cu intrarea materialului brut şi, deci, nu în sensuri contrare, ca la vortrap. C I i n e r e I e constituie o modificare a epuratoarelor turbionare cu fub cilindric, tipul reprezentativ al acestora fiind cent r ici ineru I, al cărui principiu de funcfionare e următorul: Turbionul liber înaintează în elice de-a lungul peretelui tubului, mărindu-şi succesiv vitesa în detrimentul presiunii. La capătul inferior al tubului se separă din curentul descendent o fracţiune proporţională cu cantitatea intrată, printr-o deschidere, şi se elimina la exterior ca impurităţi. Pentru a elimina suspensia care se mărgineşte cu peretele tubului vertical şi pentru a evita turbulenţa în mişcarea materialului, forma cilindrică a tubului a fost înlocuită cu forma conică (v. fig. IV). Astfel, stratul exterior presează în secţiuni din ce în ce mai mici, pînă poate fi eliminat. Forţele cari provoacă efectul de separare a impurităţilor sînt aceleaşi ca Ia vortrap. Vitesa suspensiei creşte proporţional cu scăderea razei secţiunii tubului. Ca urmare, forţele de separare cari se formează între straturi permit îndepărtarea impurităţilor cari se deosebesc de restul materialului prin formă, prin suprafaţă şi prin densitate. Impurităţile sînt antrenate de componenta descendentă a fluxului. Materialul bun (în special fibrele cari au lungimea mai mare în raport cu lăţimea lor) ///. Epurafor cenfrifug furbionar Vorth. mişcare turbionară se ajunge în zona cu vitesă tangenţială mai mare şi e evacuat în direcţia centrului mişcării turbionare, ieşind din aparat prin pariea superioară, odată cu turbionul ascendent. Fig. IV reprezintă un epurafor turbionar, compus dintr-un tub tronconic (/), care la baza superioară e îmbinat cu un cap cilindric (2), echipat cu un racord lateral (3), perpendicular pe axa tubului conic, pentru intrarea tangenţială a materialului, şi cu un racord axial (4), prelungit pînă sub nivelul inferior ai admisiunii materialului, pentru ieşirea materialului curăţit. Pe la vîrful tubului conic se elimină impurităţile. Diametrul orificiu lui de admisiune e V4—V2 din cei al orificiu lui de evacuare. Epuratoarele turbionare se construiesc din oţel inoxidabil, din cupru sau din material plastic; vasul epuratoarelor tip vortrap sau partea conică de jos a clinerelor, unde cad impurităţile, se construiesc totdeauna din material transparent, sticlă sau material plastic (de ex. nylon, Ia pulpclinere). Alte tipuri de cliner sînt bauerclinerui, cu caracteristici asemănătoare centriclinerului, şi puipclinerul RB folosit, în special, la curăţirea celulozelor. în producfie, în special la celuloză, epuratoarele turbionare sînt dispuse în baterii cu 2—4 trepte în sistemul de sortare, materialul cu impurităfi eliminate de la o treaptă, respectiv refuzul, trecînd în treapta următoare pentru a se recupera o parte cît mai mare din materialul bun, care e introdus în generai în circuitul de material curăfit în treapta întîi. Pierderile de material bun se reduc astfel la minim. Impurităfile din ultima treaptă cari mai confin 1—2% material bun se evacuează la canal. 1. ~ centrifug rofafiv. Ind. hîrt.: Sin. Erkensator (v.). 2 ~ de apă. Tehn.: Vas de reacfie sau aparat special, în care se realizează un anumit procedeu de epurare a apei. După tipul procedeului de epurare pentru care e corr-struit, se deosebesc epuratoare cu var şi cu sodă, constituite, Epurator prin procedeul cu per-mufif. 1) Intrarea apel proaspete; 2) rezervor de epurare; 3) strat de carbonat de calciu; 4) Jeavă penfru solu|ia de regenerare; 5) robinet de reglare pentru introducerea soluţiei de regenerare (soluţie de NaCI); 6) pîlnie penfru regenerator; 7) rezervor de regenerare; 8) intrarea apei în regenerator; 9) robinet de evacuare a nămolului; 10) robinet pentru apa epurată; II) strat de silice; 12) strat de permutit. în principal, dintr-un rezervor cu lapte de var şi unul cu carbonat de sodiu, un rezervor saturator, un rezervor de Epurator de locomotivă 272 Epurator de locomotivă precipitare cu o feavă de amestec şi un filtru; epuratoare cu permufifl, constituite, în principal, din corpul vasului în care se găseşte un strat de permutit peste un strat de silice aşezat pe o sită peste care e introdusă apa proaspătă care a traversat un strat de carbonaPde calciu pentru extragerea bioxidului de carbon (operaţie de degazare), cum şi dintr-un aparat pentru prepararea şi dozarea clorurii de sodiu, necesară pentru regenerarea permutitului; epuratoare prin procedeul termochimic, cari cuprind, în principal, un rezervor de saturafie în care se găsesc o feavă de amestec alimentată de un aparat de dozare (obişnuit, cu carbonat de sodiu) şi un filtru, un preîncălzitor al apei proaspete, în care preîncălzirea se face printr-o serpentină derivată din apa cu nămol, un de-gazor cu şicane, în care apa proaspătă preîncălzită se amestecă cu apa cu nămol, înainte de a intra în rezervorul de saturafie, şi o pompă de circulaţie (v. fig.); epuratoare termo-mecanice, constituite dintr-un rezervor (cilindric sau în formă de dom), în care sînt montate şicane pe cari se depun sărurile, cari se precipită prin contactul apei de alimentare cu aburul (peste 130°). i. *+* de locomotivă. C. f.: Epurator termomecanic, montat pe locomotiva cu abur (într-un dom special), folosit pentru epurarea apei de alimentare, prin refînerea unei părfi din sărurile cari formează duritatea temporară a acesteia. Sub influenfă căldurii (începînd de ia 70°), aceste săruri (bicarbo-nafii de calciu şi de magneziu) se transformă în carbonaţi., degajînd bioxid de carbon şi precipitatul depunîndu-se. Pentru ca încălzirea şi precipitarea să se producă cît mai repede, apa de alimentare trebuie pulverizată la intrarea în căldare, iar pentru ca depunerea să fie cît mai completă, se interpune o serie de şicane, formate din grătare sau paravane, cari refin precipitatul, apa circulînd spre partea inferioară a căldării. Fig. I reprezintă un epurator la care sistemul de împrăş-tiere a apei e constituit din capetele de împrăştiere 5, prin cari se împroaşcă apa trimisă de injector, din ţeava circulară perforată 3, prin care se scurge apa trimisă de pompă, dintr-o serie de grătare 2, peste cari curge apa, depunînd precipitatul, şi din tablele ondulate 7, datorită cărora apa e condusă (parcurgînd circa 2/3 din periferia căldării) la partea inferioară, depunerea precipitatului continuînd pe parcurs. Grătarul e construit din mai multe elemente formate din corniere sudate dispuse încrucişat, jgheabuJ fiecărui cornier constituind locul de depozitare a precipitatului. La partea inferioară a căldării orizontale, în dreptul domului de epurator, se găseşte sacul colector de nămol 8, care serveşte la depozitarea restului de precipitat, de unde e evacuat, la anumite intervale, printr-o vană specială, comandată de la distanfă. Elementele de grătar se curăfă periodic de piatra depusă, putînd fi scoase din dom prin demontarea capacului 4. Tablele I. Epurator de apă, cu grătar, penfru locomotive (în cenfru, vedere de sus). 1) de fa pompă; 2) grătar; 3) ţeava circulară perforată; 4) capac de vizitare; 5) cap de împrăştiere; 6) de la injector; 7) jgheab de tablă ondulată; 8) colector de nămol. II. Epurator de apă, cu împrăştierea apei prin vîrtej (tip Schmidt-Wagner). 1) trompetă; 2) cameră-vîrfej; 3) de la injector; 4} de la pompă. ondulate sînt curăfite de asemenea periodic (odată cu spălarea căldării), în care scop căldarea orizontală e echipată cu capace laterale. Fig. II reprezintăun epurator tip Schmidt-Wagner, la care îm-prăştierea apei se face printr-un vîrtej în care apa trimisă de pompă sau de injector intră tangenţial şi iese sub formă de pînză conică, formată din picături mici cari apoi cad pe grătar. La locomotivele cu căldare înaltă, montarea unui dom de epurator nefiind posibilă, grătarele sînt montate în interiorul căldării orizontale, şi anume pe partea superioară a tablelor ondulate. Uneori se renunfă la grătare, folosind sistemul Schmidt-Wagner fără grătar (v.fig. ///), care consistă din două capete de împrăştiere ^ perforate la partea inferioară; aceste capete au numai roiul de a împroşca apa pe tablele ondulate, de unde se scurge mai departe, depunînd precipitatul. Fig. IV reprezintă un alt sisfem de epurator (tip M. A. V.). Acesta e constituit dintr-un corp cilindric, montat pe căldarea orizontală, în interiorul căruia se găsesc o serie de camere prin cari circulă apa, prin şerpuire, de la capac spre fund. Pe acest parcurs, apa se încălzeşte (datorită aburului) depunînd pe perefii camerelor o parte din săruri sub III. Epurator de apa, fără grătar, penfru locomotive (tip Schmidt-Wagner). 1} de la preîncălzitor; 2) căldarea longitudinală; 3) virola căldării; 4) înşurubare penfru furtun de incendiu; 5) cap de alimentare; 6) cap de împrăştiere; 7) jgheab de tablă; 8) de la injecto-rul de apă; 9) colector de nămol. formă de piatră. La partea inferioară a camerelor e fixat un tub perforat, care serveşte la purjarea epuratorului; operafia IV. Epurator de apă cu şicane (tip M. A. V.). i) cap de alimentare; 2) corp cilindric; 3) camere de circulaţie cu şicane; 4) căldarea longitudinală a locomotivei; 5) distribuitor de apă; 6) robinet de^ purjare. Epura 273 Epură de purjare se execută periodic, prin acţionarea unui robinet specia! sau a unei supape. întregu! sistem de şicane, împreună cu tubul de purjare şi cu capacul, sînt demontabile, pentru a fi scoase în vederea curăţirii. 1. Epură, pl. epure- Geom.; în sens larg, orice construcţie geometrică de precizie, pentru rezolvarea pe cale grafică a unor probleme tehnice (staiica construcţiilor, nomografie, etc.). — în sens restrîns, reprezentare geometrică în dublă proiecţie ortogonală (în Geometria descriptivă), alcătuită din ansamblul celor două proiecţii ortogonale ale unui corp pe cele două plane rectangulare obişnuite de proiecţie (planul orizontal şi planul vertical), cari au fost aduse să fie copla-nare printr-o rotaţie relativă de 90° în jurul dreptei lor de a> I. Mecanismul obfinerii epurei, a) planele de proiecţie in spajiu; b) epura punctului A. intersecţiune (linia pămîntului, axa Ox). Fig. I reprezintă, astfel, cazul epurei unui punct A. Cele două plane de proiecţie sînt considerate nemărginite şi, prin intersectare, fiecare dintre ele se împarte în doua semiplane. Planul vertical V se împarte în semiplanele: vertical superior Vs (deasupra planului orizontal) şi vertical inferior Vi (sub planul orizontal), iar planul orizontal H se împarte în semiplanele: orizontal anterior Ha (în faţa planului vertical) şi orizontal posterior Hp (în spatele planului vertical). Aceste patru semiplane, considerate două cîte doua, determină cele patru diedre drepte în cari e împărţit, convenţional, spaţiul, şi cari sînt numerotate I, II, III şi IV, astfel: diedrui 1 mărginit de semiplanele Ha şi Vs, diedrui II mărginit de semiplanele Vs şi Hp, died u! III mărginit de semiplanele Hp şi Vif diedrui IV mărginit de semiplanele Vi şi Ha (v- fig- 10- Convenţia adoptată în Geometria descriptivă şi în desenul tehnic, pentru obţinerea epurei, e ca rabaierea planului V peste pianul H în jurul liniei lor de intersecţiune să se facă astfel, încît semi-planul Vs să se aştearnă peste Hp\ în felul acesta, în epura, semiplanele Vs şi Hp, respectiv proiecţiile cari le revin, apar deasupra liniei pămîntului, iar semiplanele Ha şi V0 inc'uziv proiecţiile aferente, apar sub linia pămîntului. De multe ori, pentru reprezentarea mai detaliată a unor obiecte, de obicei în desenul tehnic, se recurge la un al treilea plan de proiecţie auxiliar, perpendicular pe linia pămîntului, respectiv la un al doilea plan vertical, notat cu W şi numit plan lateral sau plan de profil. Cele trei plane de proiecţie determină prin intersecţiunea lor trei axe, două cîte două rectangulare, numite axele proiecţiei şi corespunzînd celor trei axe de coordonate Ox, Oy şi Oz folosite ca sistem II. Cele patru diedre de proiecţie. , Vs, Ha , Hp) semiplane. V. _ 0 \ v: X 9 *y / \l obişnuit da referinţă în Geometria analitică. Originea axelor e punctul O comun * acestora, de la care se măsoară coordonatele respective în sensul convenit. Ab-scisele se măsoară pe axa Ox, de obicei cele pozitive spre stînga, iar cele negative spre dreapta (pentru observatorul care, stînd pe planul orizontal anterior, pri- 3 ■ fj veşfe spre planul ver- P|ane|e şi axeje de projec|je carj determină tical^ superior); de- ce(e opt friedre de prolectie. partaille se masoara dispoziţia în spaţiu; b) figurarea în epură, pe axa Oy, cele pozitive. în faţa planului vertical şi cele negative în spatele acestuia, iar cotele se măsoară pe axa Oz, cele pozitive în sus (deasupra pianului orizontal), iar cele negative în jos (v. fig. IU). Axele Ox cu Oy determina planul oiizontal H, Ox cu Oz planul vertical V, şi Oy cu Oz planul lateral W. Prin introducerea planului lateral W, fiecare die-dru se desparte în două triedre; astfel, întregul spaţiu e împărţit în opt triedre tridreptunghice, numerotate I-**VI11. Cele patru triedre din stînga pianului W se numerotează, în aceeaşi ordine ca şi diedrele, cu I—IV, iar cele din dreapta, cu V-'-VIII (v. fig. /V). După cum un punct se găseşte într-unul din cele opt triedre, serr.nele coordonatelor lui variază cum rezultă c'in tablou: M a‘ z -5? § ■ ţpărterea 0 1 i J n a y IV. Tripla proiecţie ortogonală a punctului. Triedrul \ 1 i ,f 1 ni !fv | v i VI I VII i 1 1 Vfll X I +■ : + | - j - i 1 J Semnul coordonatei j y : + ~~ r-ti + i - |T z i + i + i 1 - f+ j 4- - - Epura întregului sistem de plane şi axe de proiecţie se obţine aplicînd următoarea convenţie: Se suprapune planul lateral W planului vertical V, prin rotirea lui în jurul axei -J-zO —z, astfel încît semiaxa O +y să coincidă cu semi-axa O — jc, respectiv semiaxa O —y cu O + jc; apoi ambele plane verticale V şi W se suprapun împreună planului orizontal H prin rotirea în jurul axei -fxO —x astfel, încît semiaxa O -hz să coincidă cu serr.iaxa O ~y, respectiv semiaxa O —2 cu semiaxa O -hy. Astfel se obţine epura care e alcătuită din trei proiecţii sau vederi: planul sau vederea de sus, elevaţia sau vederea din faţă, şi profilul, sau vederea laterală. Epura punctului. Poziţiile relative ale celor două proiecţii ale unui punct din spaţiu faţă de linia pămîntului Diedruf 1 r M a * Pune iu! sc nfiă in : Bhectoru! diedruiui Unui dm planele de proiecţie ftjxa r ITlT np Hg tr I I ti*h ir V. Epure caracteristice afe punctului în raport cu planele de proiecfie (affabafuf punctului). variază în raport cu poziţia punctului respectiv faţă de planele de proiecţie, dînd lcc la epure caracteristice (v. fig. V). 18 Epură Bruckner 274 Equidae Poziţiile caracteristice ale punctului, reprezentate în fig. V, alcătuiesc „alfabetul punctului". Epura dreptei. Poziţia celor două proiecţii ale unei drepte, faţă de linia pămîntului, variază în raport cu poziţia două drepte neparalele, sprijinite pe conturul figurii, oriunde şi în orice poziţie, satisfac condiţiile de concurenţă. VI. Epure caracteristice ale dreptei în raport cu planele de proiecfie. a) dreaptă oarecare; b) orizontală; c) frontală; d) fronto-orizontală; e) dreaptă de profil; f) verticală; g) dreaptă de capăt; h) dreaptă în bisectorul I; /) dreaptă în bisectorul II; j) urmele dreptei. dreptei respective din spaţiu faţă de planele de proiecţie, dînd loc, de asemenea, la epure caracteristice (v. fig. V/). Punctele din spaţiu cari aparţin unei drepte date se recunosc uşor în epură prin faptul că proiecţiile lor se găsesc pe proiecţiile de acelaşi nume ale dreptei. Afară de punctele curente, pe o dreaptă se mai deosebesc două puncte caracteristice, cari sînt urmele ei. Şe numesc urme ale dreptei punctele ei de intersecţiune cu planele de proiecţie. Urma orizontală a dreptei, notată cu (h, h'), marchează intersecţiunea ei cu planul H, pe cînd urma verticală, notată cu (v, v*), marchează intersecţiunea cu planul V. Proiecţiile h' şi v ale urmelor se găsesc pe linia pămîntului, la intersecţiunea acesteia, respectiv cu proiecţia verticală şi cu cea orizontală ale dreptei, pe cînd proiecţiile h şi vl ale urmelor se găsesc pe proiecţiile respective ale dreptei şi pe liniile de ordine corespunzătoare. Epura planului. Corespunzător definiţiei lui geometrice, planul poate fi reprezentat prin trei puncte necoli-neare, respectiv prin două drepte concurente sau prin două drepte paralele. Specific Geometriei descriptive, ca fiind mai intuitiv penfru vederea în spaţiu şi oferind, în aplicaţii, soluţii constructive mai simple, e modul de reprezentare a planului prin urmele lui. Urmele planului sînt, de fapt, fot două drepte ale acestuia — concurente sau paralele — dar cari se găsesc în poziţii particulare, şi anume sînt dreptele de intersecţiune ale planului considerat cu cele două plane de proiecţie. Dintre cele două proiecţii ale fiecărei urme nu se reprezintă în epură decît una, şi anume aceea care coincide cu urma propriu-zisă, proiecţia respectivă pe linia pămîntului rămînînd subînţeleasă. O notaţie folosită mai des pentru marcarea urmelor planului consistă în litera indicativă a planului, avînd la indice iniţiala planului de proiecţie căruia îi aparţine; de exemplu, Pv, Ph sînf notaţiile pentru urma verticală şi orizontală a unui plan P. Poziţia urmelor planului în epura, faţă de linia pămîntului, depinde de poziţia planului respectiv faţă de planele de proiecţie. Planele aflate în poziţii particulare faţă de planele de proiecţie dau naştere la epure caracteristice (v. fig. Vil). E p u ra figurilor plane. Orice figură geometrică plană apare în epură, în general, deformată. Ea apare în adevărată formă şi mărime numai dacă e cuprinsă într-un plan paralel cu unul dintre planele de proiecţie, şi anume numai în proiecţia pe acest plan. în cazul general, pentru obţinerea adevăratei mărimi a unei figuri plane reprezentate în epură e necesară o schimbare de poziţie care se obţine prin construcjii geometrice speciale (schimbarea planelor de proiecţie, rotaţia sau rabaterea). în general nu rezultă direct că o figură geometrică reprezentată în epură e plană. Ea e în mod cert plană numai dacă VII. Epure caracteristice ale planului, a) în pozifie oarecare; b) perpendicular pe bisectorul I; c) perpendicular pe bisectorul )J; d) egal înclinat; e) vertical; /} de capăt; g) paralel cu Ox; h) axial; /) de profil; /) frontal; k) de nivel; I) plane paralele; m) dreapta în plan; n) orizontală în pian; o) frontală în plan; p) linie de cea mai mare pantă fafă de H; q) linie de cea mai mare pantă fafă de V. Proiecţia cercului e o elipsă, dacă planul lui nu e paralel cu vreunul dintre planele de proiecţie (v. fig. VIII). Determinarea proiecţiilor eliptice ale cercului se face, de obicei- prin puncte, pornind de la cercul respectiv reprezentat în pozifie rabătută pe unul dintre planele de proiecţie. Această construcţie se numeşte epura cercului. Epura corpurilor solide. Corpurile solide se reprezintă, în general, în epură, prin dubla proiecţie a suprafeţei lor laterale. La poliedre, în fiecare proiecfie apare conturul aparent respectiv, în interiorul căruia se găsesc muchiile şi vîrfurile, cari se trasează cu linie continuă, dacă sînt văzute, şi cu linie întreruptă, dacă sînf nevăzute. La corpurile mărginite de suprafefe curbe, care proiecţie apar, de asemenea, conturul aparent respectiv, cum şi acele linii de pe suprafaţă cari sînt determinante pentru definirea acesteia. 1. Epură Bruckner. Drum. V. sub Mişcarea pămîntului. 2. Epură de disfribufie. Mş. V. Diagrama sertarului, sub Sertar. s. Epură Lalanne. Drum. V. sub Mişcarea pămîntului. 4. Epura reglajului. Mş. V. Diagrama distribuţiei unui motor termic, sub Motor termic. 5. Epure. Ind. pefr.: Produs asfaltos natural, decantat, care conţine 50-"60% bitum. (Termen comercial.) 6. Equidae. Paleonf., Zoo/.: Mamifere erbivore impari-digitate (Perisodactile), reprezentate în fauna actuală prin cai, zebre şi asini (v. şî sub Cabaline), animale adaptate la fugă, prin reducerea treptată a numărului degetelor laterale şi dezvoltarea degetului median (3). Formele actuale au dinţi cu coroana lungă (hipsodonţi) de tip lofoselenodont. Sînt monodactile (au un singur deget), degetele laterale fiind reduse la două oase în formă de stilet. VIII. Epura cercului. fie- Equisefales 275 Eră geologică Prin reprezenfanfii fosili, grupul Ecvidelor e cel mai bine cunoscut şi, totodată, constituie un exemplu complet de înlănţuire evolutivă în cadrul unui filum. Se cunosc atît formele vechi, cu caractere primitive şi talie mică, cît şi cele intermediare, pînă Ia ultima formă, cu specializarea funcţională înaintată, genul Equus din fauna actuală. Evolufia Ecvidelor începe cu o formă foarte veche din Paleocen, care trăia în Asia (Euprotagonia). Din această formă au evoluat, de o parte Eohippus, care a emigrat în America de Nord, şi Hyracotherium, care a trecut în Europa, ambele avînd aceleaşi caractere. Urmele lor au fost găsite în sedimente aparfinînd Eacenului inferior. Ambele aveau talie mică (circa 45 cm), dinţii cu coroana scurtă (brahiodonfi), cu tubercule (bunodonji), membrele anterioare cu patru degete, iar cele posterioare cu cîte trei, dintre cari cel median (3) era mai dezvoltat. Erau animale de pădure, încă neadaptate Ia fugă. în Europa, evolufia Ecvidelor se urmăreşte mai greu şi un timp mai scurt. Din Eocenul superior se cunoaşte Palaeo-therium, iar din Miocen, Anchitherium. în America, evolufia acestui grup poate fi urmărită însă prin forme intermediare, cu caractere gradat evoluate, de la Eohippus, din Eocen, şi pînă la Equus, din Pleistocen. Astfel, sînt cunoscute genurile ia cari caracterele cabaline se accentuează treptat, prin creşterea taliei, alungirea coroanei dinelor, trecerea de la dinfii de tip bunodont la cei de tip lofo-selenodont, scurtarea pînă la disparifie a degetelor laterale şi dezvoltarea celui median, urmare a adaptării la fugă în locuri deschise (v. fig). Acestegenurisînt: Orohippus (Eocenul mediu), Epihippus (Eocenul superior), Mesohippus (Oligo-cenul inferior şi Oli-gocenul mediu), Mio-hippus (Oligocenul superior), Parahippus (Miocenul inferior), Meryhippus (Miocenul mediu-Pliocenul inferior), din care s-au desprins două ramuri: una care continuă evolufia Ecvidelor în America prin Pliohippus (Piio-cenul inferior) şi Equus (Pliocenul superior şi Pleistocen), şi a doua, genul Hipparion (Pliocenul inferior şi Pleistocenul inferior), care, prin migrafiune, a avut o mare răspîndire geografică în America, în Asia şi în Europa. în Africa se mai întîlnesc ultimii săi reprezentanfi din Pleistocenul inferior. în America, genul Equus nu s-a menfinut decît pînă la începutul Cuaternarului, cînd a dispărut, el fiind reintrodus din Europa după descoperirea Americii. Sin. Hippoidea, Ecvide. î. Equisefales. Paleont.: Ordin de plante din încrengătura Pteridophyta, reprezentat în flora actuală numai prin familia Equisetaceae, cu singurul gen Equisetum (coada-calului). Are rizomi subterani orizontali, de pe cari se dezvoltă tulpinile aeriene, constituite din internoduri costate longitudinal (goale în interior) şi din noduri compacte. Din dreptul nodurilor se dezvoltă ramuri şi frunze în verticil. Epiderma e impregnată cu silice. Sporangii sînt reunifi în spic terminal (Equisetostachys), «ar sporii sînf de acelaşi fel (isospori). Acest ordin a avut numeroşi reprezentanfi, cu aspect de arbori, în flora din Paleozoic şi din Mesozoic, genul Equisetites (din care specia Equisetites lateralis Ung. s-a întîlnit în Liasicul de Ia Anina), iar în Neozoic, Equisetum,5 care e similar formei actuale. 2. Equisetites. Paleonf. V. sub Equisefales. Evolufia membrului anterior la Equidae. a) Eohippus; b) Orohippus; c) Miohippus; d) Parahippus; e) Meryhippus; f) Equus. Dentifle de Equus stenonis (a) şi Equus caballus (b). s. Equisetum. Paleonf. V. sub Equisefales. 4. Equus. Paleonf.: Mamifer imparidigitat (perisodactil), singurul reprezentant actual al familiei Equidae (v.). E un animal adaptat Ia fugă, care prezintă modificarea membrelor în acest sens: degetul median (3) foarte dezvoltat, iar cele laterale (2 şi 4) sub forma de stilet. Dentifia e lofoseleno-dontă şi hipsodontă (cu coroana foarte înaltă). E reprezentat azi prin cai, zebre şi asini (v. şi sub Cabaline); e cunoscut din' Pliocenul superior din America, Asia şi Europa. Cel mai vechi reprezentant în Europa e Equus stenonis Cocchi, întîlnit şi în fara noastră, în Pliocenul superior de la Măluşteni. Specia Equus caballus fossilis Cuv. se găseşte frecvent în fara noastră în sedimente cuaternare (la laşi, Sf. Gheorghe, etc.). 5. Er Chim.: Simbol literal pentru elementul Erbiu. 6. Erafă, pl. erate. Poligr.: Listă a erorilor cari s-au strecurat într-o carte sau într-o revistă. Erata, care se culege în formă de tabelă şi se imprimă pe o pagină separată, la finele lucrării, cuprinde următoarele rubrici sau coloane: pagina, rîndul, textul imprimat greşit şi textul rectificat. Sin, (corect) Errata. 7. Erafă decupabilă. Poligr. V. Textură. 8. Erafic, bloc Pefr. V. Bloc eratic. 9. Eră geologică, pl. ere geologice. Geo/.: Diviziune cronologică de primul ordin a iimpului geologic, corespunzînd unei succesiuni de depozite cari constituie în spafiu o grupă. Deşi separarea erelor s-a făcut pe baza unor criterii cari au diferit în cursul timpului, rezultatele au fost aproape identice, astfel încît astăzi se folosesc cîte două sau chiar trei numiri echivalente pentru aceeaşi eră. La început, diviziunea terenurilor scoarfei şi a timpului geologic corespunzător s-a făcut după criterii petrografice: terenuri primitive (Urgebirge), terenuri de transifie (Ubergangs-gebirge) şi terenuri stratificate (Grauwackengebirge şi Flotz-gebirge). Ele corespund aproximativ numirilor actuale: Ante-cambrian, Paleozoic, Mesozoic. Diviziunea ulterioară, după criterii stratigrafice, adică pe baza discordanfelor mari, cu largă răspîndire terestră, care separă principalele cicluri geologice pe cari le presupune dezvoltarea scoarfei Pămîntului, a condus Ia numirile: Arhaic, Algonkian, Primar, Secundar, Terfiar, Cuaternar. Recunoscîndu-se că marile schimbări paleogeografice în distribuirea mărilor vechi, pe cari le indică discordantele majore, au avut influentă considerabilă asupra caracterelor formelor de viafă, conservate sub formă de fosile — şi, obser-vîndu-se că, deasupra fiecărei discordanfe de importanfă terestră, apac în roci forme fosile de viafă necunoscute anterior (forme criptogene), s-au stabilit diviziunile cu bază paleontologică: Azoic, Proferozoic, Paleozoic, Mesozoic, Neozoic (Kaino-zoic plus Antropogen), corespunzătoare diviziunilor stabilite pe cale stratigrafică (v. Tabloul, sub Etaj). La stabilirea diviziunilor de ordin superior ale timpului geologic, criteriul stratigrafie al discordanfelor domină asupra celui paleontologic, deoarece primul criteriu se referă la schimbări generale în configuraţia mărilor şi a uscatului, cari pot fi recunoscute pe tot globul. în cadrul subdiviziunilor de ordin din ce în ce inferior (perioadă, epocă, vîrstă, etc.), criteriul paleontologic capătă însă treptat o importanfă din ce în ce mai mare. Pentru subdiviziunile de ordin intermediar, criteriul paleontologic se utilizează împreună cu criteriul stratigrafie al succesiunii faciesurilor, pentru ca la subdiviziunile inferioare să intervină în excluzivitate (de ex. la zone). 18* Erbicid 276 Erbiu Durafa diferitelor ere geologice nu a fost egală. Astfel, Paleozoicul a durat aproximativ 360-106 ani, Meşozoicul 135-106 ani, iar Terţiarul, numai 54*106 ani. î. Erbicid, pl. erbicide. Ind. chim.: Substanfă utilizată pentru a distruge ierburile dăunătoare agriculturii şi buruienile de pe diferite terenuri, drumuri, căi ferate, din parcuri, etc. Erbicidele pot avea o acţiune generală toxică penfru orice plantă (erbicide distructive sau neselective), sau limitată numai la unele specii vegetale (erbicide selective). în ultimii ani s-au preparat erbicide pentru sterilizarea solului, cu ajutorul cărora creşterea plantelor e oprită complet timp de aproape doi ani. După modul de acfiune asupra plantei, se deosebesc: erbicide de contact şi erbicide pseudohormonale. Erbicidele de contact distrug ţesutul vegetal prin contact direct, ele aplicîndu-se de obicei în concentrajii relativ mari. Fără a avea o aplicare prea mare în practică, deoarece atacă toate plantele cu aceeaşi intensitate, nu distrug complet buruienile perene şi necesită cantităţi mari de soluţie, se folosesc ca erbicide de contact: Cloraţii de sodiu, NaC103, de calciu, Ca(Cl03)2*2 H20; sulfaţii de cupru, CuS04*5 H2O (piatra vînătă), feros, FeS04*7 H20 (calaican), de amoniu, (NH^SO^ kainitul, MgS04-KCI‘3 H20; arsenifii de sodiu, NaAs02, de plumb, Pb(As02)2î uleiuri minerale cu conţinut mare în compuşi nesaturaţi, aromatici şi asfal-tenici; clorfenoli (pentaclorfenolul, C6CI5OH, şi pentaclor-fenolajii de sodiu); nitrofenoli ca dinitrofenol, Ce^NC^OH; dinitro-ortocrezol (DNOC, DOC, DNC), C6H2(CH3) (N02)20H; dinitro-sec. bufil-fenot (DNBF), C6H2(C4H9) (N02)20H; fie în amestec cu ulei mineral sub forma de preparate emulsionabile, fie ca fenolaţi de sodiu, amoniu, etc. solubili în apă; compuşi carboxilici, ca acidul monocloracetic, CH2CI-COOH, acidul tricloracetic (TCA)# CCI3COOH; compuşi daniei ca cianaiul de sodiu, NaOCN. Erbicidele pseudohormonale pătrund în sistemul circulator al plantei, se răspîndesc în toată planta, şi în cantităţi foarte mici exercită acţiuni fiziologice şi morfo-genetice cari conduc la deformări, stagnări şi chiar la uscare (v. şî Pseudofitohormoni). Aceste erbicide, selective, nu sînf toxice penfru om şi pentru animale, nu murdăresc hainele, nu atacă metalele şi deci nu distrug aparatura folosită. Se disolvă uşor în apă, nu sînt inflamabile, sînt foarte stabile, se păstrează uşor şi nu necesită cantităţi mari de soluţie la hectar în aplicarea tratamentului. în cantităţi mici, erbicidele selective sînf stimulatori ai creşterii, iar în concentraţii mari produc intoxicaţii. Plantele cele mai sensibile Ia acţiunea erbicidelor selective sînt cele din clasa Dicotiledonatelor, în timp ce Monocofile-donatele şi, în special, plantele din familia Gramineelor sînt mai rezistente. Erbicidele selective modifică metabolismul, reduc fotosin-feza, intensifică degradarea albuminelor şi a amidonului, micşo- . rează capacitatea plantei de a forma compuşi dintre cei mai simpli, opresc absorpţia sărurilor prin sistemul radicular şi îngreunează asimilarea acestora. Sensibilitatea plantelor faţă .de aceste erbicide variază cu vîrsta. Astfel, plantele sînt mai sensibile Ia tinereţe şi în fazele de creştere intensă. Erbicidele nu au nici un efect asupra seminţelor cari sînt în repaus fiziologic. Cele mai întrebuinţate substanţe din această categorie aparţin următoarelor grupe chimice: Compuşi fenoxiacetici: acid 2 - metil - 4 - clorfenoxiacetic (MCPA, Mefhoxone, 2M-4C), CH3— C6HSCI—O— CH2—COOH; acid 4-clorfenoxiacetic (4C, para-C), C6H4CI—O—CH^—COOH; acid 2,4-diclorfenoxiacetic (2,4-D), CgHaCI^—O—CH2—COOH; acid 2,4,5-triclorfenoxiacefic (2,4,5-T), CeH2Cl3—O—CH2— —COOH. Aceşli acizi se utilizează sub forma de săruri de sodiu, potasiu, amoniu, trietanolamină, sau de esteri etilic, isopropilic, butilic, etc. - Compuşi fiocarbonici: etilxantogenat de sodiu, C2H5O— —CSSNa; isopropilxantogenat de sodiu, CaH.O—CSSNa, şi de potasiu. Compuşi carbamici: N-fenilcarbamai de isopropil (IPC, IPPC), C6H5NH—COOC3H7; N-3-clorfeniIcarbamat de isopropil (Cloro-1PC), C6H4CINH—COOC3H7; N,N'-dicloraluree, CO(NH— —CHOH—CCI3)2; N-4-clorfenil-N', N'-dimetiluree, (CH3)2N— —CO—NH—C6H4CI. Compuşi aminici: clorură de decil-trimetil-amoniu, [(C10H21) (CH3)3N]CI; bromură de 2,4-diclorfenoxiefil-hexameţilentetra-moniu, [(CeHşCIsO—CH2CH2>) —(C6H12N4)]Br. Compuşi diazinici: 1,2-dihidropiridazindion-3,6, (C4H402N2) (hidrazida msleică); 1, 2, 3, 4-tetrahidroftalazindion-1, 4, (CgH602N2) (hidrazida ftalică). 2. Erbiu. Chim.: Er. Element din familia pămînturilor rare, frivalent în toate combinaţiile lui, cu nr. at. 68, gr. af. 167,2, p. f. 1250° şi gr. sp. 9,35. ErbiuI se găseşte, împreună cu celelalte pămînturi rare, în minereurile de monazit, bastnesit şi gadolinif. Erbiu! e un metal alb-argintiu care, la aer, îşi pierde repede luciul; el are proprietăţi reducâtoare, putînd reduce mulţi oxizi metalici. ErbiuI se combină direct peste 200°, cu halogenii, şi, cu azotul, peste 1000°. Sulfura, carbura, siliciu:a şi fosfura de erbiu se formează prin combinarea directă a elementelor la cald. Ca şi celelalte elemente din familia pămînturilor rare, erbiul are proprietatea de a absorbi cantităţi mari de hidrogen, formînd o hidrură intersfifială, a cărei compoziţie variază între ErH2 şi ErH3; el poate da naştere ia aliaje cu multe metale, dar cari nu au, pînă în prezent, nici o importanţă practica. Erbiul are următorii isofopi: Numărul _i _ Abun- i ; Timpul ds j Tipul Reacfia nucleară de da j masă denfa i înjumăfăfire dezintegrării obfinere 162 ! 0,1 % ! ~ - - 164 0,5% — - - 165 i - 1,1 min emisiune (3+ Erlp4 (2n, n) Er*«5 166 | 32,9% - - - 167 24,4% — - — 168 26,9% ~~ - - 169 - 6 min emisiune Er1*» (n, y) Eri<59 170 14,2% - - 171 | - 7,5 h emisiune Erl7° (n, y) Er1?* isomer ’ 20 h emisiune. (y) Er170 (n, y) Er171 Dintre combinafiile chimice mai importante ale erbiuluî sînt de mentionat: Acetatul de erbiu, Er(C2H302)3*4 H20; se prezintă ca un solid cristalizat în sistemul friciinic, cu densitatea 2,11. Azotatul de erbiu, Er (N03)3*5 H20; se prezintă sub forma de cristale roşietice, solubile în apă şi în alcool. Clorură de erbiu, ErCl3‘6H20; se prezintă sub forma de cristale delicvescente, solubile în apă rece, în apă caldă şi în alcool. Oxidul de erbiu, Er203; eo pulbere roz-roşietică, infuzibilă, insolubilă în apă şi greu solubilă în acizi minerali; are densitatea 8,64. Sulfatul de erbiu, Er2(S04)3; e un solid solubil în apă, cu densitatea 3,68. Atît erbiul cît şi combinafiile lui nu au, pînă în prezent, nici un fel de întrebuinfare tehnică. Erbivor 277 Erecior 1. Erbivor, pi. erbivore. Zoot.: Animal care se hrăneşte aproape excluziv cu ierburi. Are aparatul digestiv dezvoltat, şi, adeseori, dentitie lipsită de canini. 2. Erchen, pl. erchene. Pisc.: Vela dubei sau a unor bărci pescăreşti. s. Erdanif. Mineral.: Silicat complex de ceriu, itniu, thoriu, zirconiu, beriliu, calciu, aluminiu şi fier. Se prezintă sub forma unei mase amorfe de cuioare brună sau verde. Are duritatea 4,5 şi gr. sp. ~ 3. 4. Erdmann, metoda Iui ~ . Ind. cb.: Metodă convenţională prin care se apreciază susceptibilitatea la autoaprindere a cărbunilor, deferminînd din curba lor de încălzire momentul în care se aprind. Metoda Erdmann consistă în încălzirea cărbunelui în curent de aer sau de oxigen, realizînd un bun contact între masa lui şi agentul oxidant gazos, şi în măsurarea directă şi continuă a creşterii temperaturii cărbunelui. în acest scop se foloseşte un aparat de sticlă scufundat într-o baie cu ulei cu temperatură de fierbere înaltă (v. fig. /), constituit dintr-un cilindru în care se introduce un patron confinînd proba de cărbune (2***4 g) şi dintr-o serpentină pentru încălzirea agentului oxidant gazos. Un termometru măsoară temperatura cărbunelui, iar altul, temperatura băii cu ulei, care e încălzită din exterior şi e agitată pentru . a obfine o transmisiune uniformă de căldură. punctul 1 al începutului autoaprinderii cărbunelui, se consideră de obicei drept femperatură de autoaprindere punctul 2 de intersecţiune a curbelor de temperatură ale băii şi cărbunelui. Qersau ox/gen Eti Âeryau- "oxigen lh/1 //. Aparaful Erdmann, modificat de Kreulen. III. Variafia femperafurii băii şi a cărbunelui în funcfiune de fimpul de în» călzire. Aparatul Erdmann. I) agitator. întrucît în acest punct temperatura băii şi a cărbunelui sînt egale între ele şi nu se produce transfer de căldură, vitesa de creştere a temperaturii cărbunelui poate servi drept indice al oxidării lui. Ambele^puncte depind de vitesa de încălzire, de cantitatea probei de cărbune şi de granulafia acestuia, de debitul de aer sau de oxigen, de condifiile de schimb de căldură în aparat, etc. 5. Erectă, tulpină ~ . Bot.: Tulpină care creşte drept sau aproape drept, avînd o pozifie verticală (de exemplu la cînepă, la plopul piramidal, etc.). e. Erector, pl. erectoare. Tnl.: Maşină de lucru folosită la ridicarea şi aşezarea în pozifie definitivă a pieselor prefabricate grele (bolfari de beton, segmente tubulare, etc.) utilizate la executarea căptuşelii tunelelor. Galerie de tunel cu erecfor în timpul monîării căptuşelii, a) secţiune longitudinală; b) secţiune f ransversală; 1) tubinguri; 2) braţul erecforului; 3) contragreutate; 4) gheară penfru prinderea piesei de manevrat; 5) axul erecforului; 6) dispozitiv de susfinere a erecforului; 7) pompă de mortar; 8) pompă pneumohidraulică; 9) pompă penfru injectarea pietrişulul. Printr-o modificare, propusă de Kreulen, aparatul de sticlă şi baia cu ulei sînt înlocuite cu un bloc termostatic de aluminiu (v. fig. II). Curbele de încălzire ale cărbunelui şi băii (v. fig. ///), obţinute cu aparatul Erdmann, arată că, la început, temperatura cărbunelui rămîne în urmă fafă de temperatura băii. Pe măsura accelerării oxidării, temperatura cărbunelui creşte mai repede decît temperatura băii. Deoarece curba creşterii temperaturii cărbunelui are în general un mers lin şi e greu de precizat Erectorul e constituit, în principal, dintr-un braţ montat pe un ax şi aşezat aproximativ în axa tunelului şi paralel cu aceasta (v. fig.), şi care are la unul dintre capete o gheară specială cu care prinde piesa de manevrat, iar la celălalt capăt, o contragreutate. Pentru ridicarea şi aşezarea pieselor în operă, erectorul execută mişcări după trei direcfii: o mişcare radială, verticală, a brafului erecforului, realizată prin glisarea acestuia, la capătul axului, perpendicular pe acesta, cu ajutorul unei cremaliere Ereditară, granulafie ~ 278 Ergomefrină sau al unei prese (cînd braful glisează în interiorul unui cilindru cav); o mişcare circulară a brafului, în planul secfiunii transversale a tunelului, realizată prin rotirea axului de susfinere a acestuia; o mişcare a axului braţului, paralelă cu axa tunelului. Aceste mişcări sînt realizate cu ajutorul unor dispozitive hidraulice, pneumatice sau electrice. Pentru montarea pieselor în căptuşeala tunelului se folosesc unu sau două erectoare, montate fie pe platformele rulante ale scutului tunelului, fie pe un dispozitiv special care circulă pe şine provizorii, aşezate în porfiunea definitivă a tunelului. Pe aceste dispozitive sînt aşezate, de obicei, şî instalafiile de impermeabilizare a tunelului. Deoarece această instalafie stinghereşte evacuarea sterilului din camera de lucru, s-au construit erectoare cu un gol la interior, cum şi dispozitive în arc pentru aşezarea pieselor în operă. în ultimul caz, aproape întreaga secfiune a tunelului din dreptul dispozitivului de ridicare rămîne liberă. 1. Ereditară, granulafie Metg.: Granulafia unui ofel după încălzirea Iui în domeniul austenitic, în condifii de temperatură şi de timp determinate. Granulafia ereditară poate fi foarte fină, fină, grosolană sau foarte grosolană, în funcfiune de mărimea grăuntelui, măsurată după o scară convenfională. V. sub Grăunte austenitic. 2. Ereditar, grăunte Metg.: Sin. Grăunte austenitic (v). 3. Ereditate. 1. F/z.: Faptul că anumite clase de stări sau fenomene macroscopice ale unor materiale izolate de exterior nu sînt univoc determinate de o singură stare macroscopică anterioară a materialului, ci depind de întreaga mulfime a stărilor lui macroscopice succesive, dintr-un interval de timp finit, trecut. Fenomenele de isterezis sînt exemple de fenomene ereditare. 4. Ereditate. 2. Metg.: Tendinfa de creştere a grăuntelui de austenită după încălzirea unui ofel în domeniul austenitic. V. sub Grăunte austenitic. s. Eremascoideae. Biol.: Subfamilie de drojdii, din familia Endomycetaceae, care cuprinde drojdiile cari formează miceliu şi nu produc fermentafie alcoolică. 6. Eremothecium ashbyii. Chim. biol.: Mucegai care produce riboflavin.a (vitamina B2). în condifii favorabile se pot, obfine, prin fermentafie industrială, cu ajutorul lui Eremothecium ashbyii, pînă la 2% riboflavină. 7. Erepsină. Chim. biol.: Complex enzimatic care se găseşte în sucul traiectului intestinal, format din aminopolipeptidaze, dipeptidaze, polipeptidaze şi prolinază. Diferenfa dintre erep-sina secretată de intestin şi cea secretată de pancreas consistă în proporfia diferită a enzimelor componente. Prin hidroliză, erepsina scindează peptidele de provenienfă alimentară pînă la aminoacizi. Numirea erepsină, azi numai cu importanfă istorică, se referă la enzimele totale elaborate de un anumit organ. s. Erg, pl. ergi. 1. Fiz.: Unitatea CGS de măsură a lucrului mecanic şi a energiei, egală cu lucrul mecanic efectuat de forfa de o dină, cînd se deplasează punctul ei material de aplicafie cu un centimetru în direcfia şi sensul său. Relafia dintre erg şi joule (unitatea corespunzătoare MKS) e 1 erg=10"3J. 9. Erg, pl. erguri. 2. Geogr.r Deşert de nisip, constituit dintr-o asociafie de mai multe dune, în regiunile Saharei occidentale. Sin. (în Asia centrală) Kum. 10. Ergamină. Farm.: Fosfat acid de histamină. Se între-buinfeaza în terapeutică, în tratamentul ulcerului duodenal şi al celui gastric. (Termen comercial.) 11. Ergan. Ind. st. c.: Produs ceramic folosit în special în electroceramica de înaltă frecvenfă. Poate fi găurit, polisat, frezat şi strunjit la turafie înaltă, cu scule de metale dure (widia, titanit, etc.). 12. Ergan, coloranfi Ind. chim.: Complecşi de crom, solubili, ai acizilor azosalicilici. Coloranfii Ergan sînt între-buinfafi în imprimeria textilă. (Termen comercial.) 13. Erganil, coloranfi Ind. chim.: Coloranfi azomordanfi cu complex metalic (crom) preformat, întrebuinfafi la vopsirea pielii tăbăcite cu crom. în acest scop pot fi întrebuinjafi şi mulfi dintre coloranfii complecşi de crom pentru lînă. Dintre coloranfii Erganil prezintă importanfă: Erganil cenuşiu GG, obfinut prin fierberea solufiei mono-azoicului cu fluorură de crom. Dă nuanfe omogene, cenuşii- OH OH I I H C CC Na03S—C* XC—N=N— \NHCH2S03Na I II I II I HC CH C C CH NaOsS/ ^ I H H no2 verzui, cu rezistente bune la lumină, la acizi şi la alcalii. Erganil negru C: acid 6-nitro-1-diazo-2-naftol-4-sulfonic -> -* rezorcină <- 2-amino-4-ciorfenol. Erganil portocaliu GGC: acid metanilic-*8-hidroxichinoleină. Erganil brun închis: 4,6-dinitro-2-aminofenol -* acid m-fenilendiamin-4-sulfonic. 14. Ergasiofigofife, specii Geobot.: Specii vegetale lemnoase, introduse de om penfru nevoile lui, şi apoi sălbăticite. Exemple: Ailanthus giandulosa (cenuşerul), Cel tis aus-tralis (mierea-ursului), Morus alba, Morus nigra (dudul), Syringa vulgaris (liliacul), Robinia pseudacacia (salcîmul), etc. îs. Ergasiofife, specii Geobot.: Specii vegetale introduse voluntar de om, pentru nevoile Iui, pentru ornamenfafie, etc., şi cari prin evadare se sălbăticesc. Exemple: Setaria italica (dughia, parîngul), Carum carvi (chimenul), cartoful, cerealele, etc. ie. Erges. Metg.: Aliaj cuaternar al aluminiului cu siliciu, magneziu şi mangan (v. sub Aluminiu, aliaje de ~), cu compozifia: 0,8—1 % Si, 0,6-"0,8% Mg, 0,6"*0,8% Mn şi restul aluminiu. E rezistent la coroziune şi poate fi folosit ia confecţionarea de piese prin turnare sau prin prelucrări prin deformare plastică. Proprietăfile lui mecanice pot fi sensibil îmbunătăfite prin călire şi îmbătrînire. 17. Ergohasină. Farm.: Sin. Ergometrină (v.). îs. Ergocalciferol. Farm.: Sin. Vitamina D2 (v.). t9. Ergocornină. Farm.: Alcaloid care se găseşte în ergo-toxină (v.). Prin hidroliză, ergocornină dă acid lisergic, care confine un nucleu indolic, condensat cu unul chinolinic. Ergo-cornina are acfiune constrictoare asupra muşchilor netezi, în principal asupra uterului, cum şi asupra’circulafiei periferice. Prezintă şî acfiune simpaticolitică, care se accentuează dacăergo-cornina e hidrogenată Ia dubla legătură a nucleului chinolinic. 20. Ergocrisfină. Farm.: Alcaloid care se găseşte în ergo-toxină, împreună cu isomerul lui, ergocristinina. V. şi sub Ergotoxină. 21. Ergomefrină. Farm.: Alcaloid care se găseşte în ergotul secarei (cornul se- , cărei, v.). Hc-------c^2 CH3 1 0=C—NH—CH—CH2OH Se obfine prin epuizarea HC^ __CHq cu apă a extractului alcoolic, uscat, care confine totalitatea alcaloizilor din secara cornută. Epuizatul apos se tratează cu cloroform, după care se purifică cu benzen sau cu tricloretilenă. Ergotul confine 0,005—0,5% ergomefrină. -CH \ ch2 HC C CH N H H Prin hidroliză, ergometrină dă acid lisergic şi ( + )-2-aminopropanol. Prin sinteză parfială s-au obfinut produşi analogi, înlocuind aminopropanolul cu aminoalcooli. Ergone 279 Ergofamină Ergomefrina se prezintă sub formă de cristale solubile (1/200--300) în apă, cu reacfia alcalină şi cu o fluorescentă albăstruie. E foarte solubilă în alcool, în acetonă, benzen, etc., şi insolubilă în eter de petrol; are p.t. 162°, cu descompunere; aD= +90° (în apă) şi —44°, în cloroform. Formează săruri cristalizate. Ergomefrina exercită o acfiune ocitocică mai intensă decît ceilalfi alcaloizi din ergot; ea măreşte frecvenfa respiratorie şi presiunea sangvină. — Se deosebeşte de ceilalfi alcaloizi şi prin faptul că nu inhibeşte efectul adrenalinei sau al efedrinei, asupra uterului, sau asupra presiunii sangvine. Are efect simpaticolitic, atenuat. Se întrebuinfează, în ginecologie, penfru a provoca con-tracfiunile uterine, la naştere, şi pentru a opri emoragiile uterine. Sin. Ergobasină, Ergonovină. î. Ergone, sing. ergonă. Chim. biol.: Substanfe cu activitate fiziologică, din clasele vitaminelor, enzimelor şi hormonilor. Termenul ergone, folosit în trecut, era comun pentru toate substanfele cari participau în organism la efectuarea actelor fiziologice. Ulterior, termenului general i s-au substituit numirile: vitamine, enzime, hormoni. 2- Ergonovină. Farm.: Sin. Ergometrină (v.). 3. Ergosferină. Chim. biol.: CH3 h2 Hq CH—CH=CH—CH S’ c in H2Cu 12 >c/w ^CH2 h8 I I I /CH3 CH ch3 Xch3 C 'Ţ CH «C- u r^1 %\r./u H20 Cm C H HO\l I II Cs C» «CH hx V' H2 h spală cu apă solufia eterică, se usucă pe sulfat de sodiu anhidru, se filtrează şi se distilă. Reziduul de la distilare se reia cu alcool, la fierbere. Prin răcirea solufiei alcoolice cristalizează ergosterina. Aceasta se tratează, la cald, cu anhidridă acetică, şi se obfine acetatul de ergosferină, care se purifică prin recristalizare din alcool. Derivatul acetilat se saponifică cu ajutorul unei soluf ii alcoolice de hidroxid de sodiu (3%), se diluează cu apă masa care a reacţionat şi se extrage din nou ergosterina cu eter; se filtrează şi se distilă solufia eterică, Ergosterina obfinută se purifică din nou prin recristalizare din alcool şi apoi prin trecere în acetat, etc. Randamentul în ergosterina e de 1,4 g pentru un kilogram de drojdie proaspătă, luată în lucru, sau de 5—6 g pentru un kilogram de drojdie uscafă. — Biosinteza ergosterinei porneşte direct de la glucoză. Ergosterina e un alcool secundar, cu gruparea alcool în inelul A, care cuprinde trei duble legături, dintre cari una se găseşte în lanful lateral. Numeroşi agenfi fizici şi chimici provoacă isomerizarea ergosterinei, în special acfiunea radiaţiilor ultraviolete, cari o transformă în calciferol sau ergocalciferol (vitamina D2, vitamina antirahitică). De aceea ergosterina se foloseşte la prepararea acestui produs farmaceutic. Sin. Ergosterol, Provitamina D. 4. Ergosferol. Chim. biol.: Sin. Ergosferină (v,). 5. Ergof. Bot., Farm.: Sin. Cornul secarei (v.), Secară cornută. 6. Ergofamină. Chim., Farm.: H2C- h3c o0HH(i 0=C- -NH- A-5,7,22-Ergostatrienol (-3), sterol specific regnului vegetal, care se găseşte în drojdia de bere, în secara cornută, în miceliul de Aspergillus niger, în uleiuri vegetale, etc. Cristalizează din alcool sub formă de lame mari, cu o moleculă de apă de cristalizare. Din eter, cristalizează în stare anhidră, sub formă de ace fine. Nu se deshidratează complet decît la 105°. Se topeşte la 174°, în stare anhidră, şi la 183°, în stare hidrafată. Ergosterina e levogiră, prezentînd în stare anhidră o activitate optică de [a]^ = — 20° (în solufie cloroformică). în solufie alcoolică sau eterică, absoarbe cu intensitate radiafiile cu lungime de undă scurtă. Absorpfia e apreciabilă la o di-lufie de 1 /100 000. Maximul de absorpfie se situează la 269 m^ şi la 281 mjx; mai prezintă două maxime secundare Ia 260 m\i şi la 293 mjx. Cunoaşterea spectrului de absorpfie e importantă penfru urmărirea ergosterinei în sterinele de origine vegetală sau animală şi în studiul transformărilor pe cari le suferă sub acfiunea radiafiilor ultraviolete. Ergosterina se oxidează cu încetul la temperatura obişnuită, cînd se îngălbeneşte şi capătă miros. E foarte sensibilă la agenţii oxidanfi, dar nu e atacată de solufiile alcaline, chiar la fierbere. Ca şi celelalte sterine nesaturate, dă reacfii puternic colorate, dintre cari unele sînt caracteristice, ceea ce permite identificarea ei. Ergosterina po’ate fi preparată prin agitarea puternică a urtui amestec format din drojdie de bere proaspătă şi jumătate din greutatea sa de solufie de hidroxid de sodiu (10%), timp de şase ore, la adăpost de oxigenul din aer. Se extrage cu eter, pînă la epuizare, lichidul rezultat din reacfie; se HCVN c c/ hc^ nc I II HC cs XNX H2 -c\ / -CH II CH N—CH3 ch2 ^ V I I I OC-----N C=0 CH2 C6H5 CH2 I CH2 H H AlcaJoid produs în ovarul gramineelor, în special al celui de secară, de ciuperca parazită Claviceps purpurea. în cornul de secară, ergotamina se găseşte în canfităfi variabile (0,02”*0,2%). Ergotamina se extrage din cornul de secară uscat şi pulverizat, cu ajutorul eterului sau al benzenului. Extractul rezultat confinînd alcaloizi liberi, colesterol, etc., se tratează cu hidroxid de bariu, care liberează alcaloizii salifiafi; aceştia se extrag din nou, în faza finală, cu eter sau cu benzen. Solufia de alcaloizi rezultată se distilă, obfinîndu-se ergotamina, care se prezintă sub formă de pulbere cristalină, cu p.t. 213---214° şi [a]p°= —159° (în cloroform), greu solubilă în apă, solubilă în solufii alcaline şi acide, cu cari dă săruri solubile în apă; ergotamina e, de asemenea, foarte uşor solubilă în solvenfi organici. Ergotamina măreşte tonusul şi contracfiunile uterului; ea exercită o acfiune vasodilatatoare şi hipotensivă asupra vaselor şi o acfiune hipertensivă şi vasoconstricfoare asupra sistemului simpatic central; măreşte circulafia cerebrală, fiind eficace în migrene. Exercită o scăderea metabolismului bazai, reducînd schimburile respiratorii; diminuează fluxul urinar. Se întrebuinfează în principal ca emosfatic. Pîinea care confine corn de secară provoacă o intoxicare gravă, care se manifestă prin cangrena membrelor şi a fetei (boală frecventă în Evul Mediu). Ergotină 280 Erichsen, presă ^ 1. Ergotină. Farm.; Extract medicinal hidroalcoolic obţinut din pulberea de ergot (cornul secarei, v.), prin percolare cu alcool de 50%, acidulat cu acid tartric. Percolatul rezultat se evaporă sub presiune joasă, la 40°, pînă la obţinerea unui extract cu consistenţă moale. Ergotina se prezintă sub formă de masă moale, de culoare brună închisă, cu miros caracteristic, cu gust amar, solubilă în apă şi în alcool diluat; are reacţie slab acidă; se alterează cu uşurinţă în soluţii apoase; conţine 0,08”*0,10 g % alcaloizi totali, exprimaţi în tartrat de ergotamină; se conservă în vase colorate, bine închise. Se întrebuinţează ca vasoconstrictor şi emostatic, în ginecologie, în chirurgie şi în tratamentul emoragiilor interne. 2. Ergotininăr Chim.: Alcaloid cu structură necunoscută, care se găseşte în cornul secarei (v.), din care se şi extrage. Ergotinina e o substanţă cristalizată în prisme, cu p. t. 239°, cu [a] ^ = -M5,9° în cloroform. Se disolvă în alcool fierbinte, în benzen, şi e puţin solubilă în apă. Prin fierbere cu hidroxid de potasiu dă ergină. Cu acid sulfuric şi clorura ferică dă o coloraţie portocalie, care virează în albastru. Ergotinina e un toxic puternic, care în doze mici se foloseşte, în Medicină, ca emostatic. s. Ergofism. B/o/., Chim. b/o/.: Boală produsă prin consumul de cereale (în special secară) atacate de ciuperca Claviceps purpurea. Intoxicaţia e produsă de alcaloizii cari se găsesc în sclerotul acelei ciuperci. 4. Ergofoxină. Chim.: C35H4i06N5. Alcaloid care se găseşte în cornul secarei. Se foloseşte în amestec cu alţi alcaloizi din secara cornută sub formă de extract moale numit ergotină (v.), 5. Erîa. Ind. text.: Mătase naturală sălbatică. .6. Eric, pl. erice. Pisc.: Canal de legătură între mare şi lacurile litoraIe, servind la ademenirea chefalului în apele salmastre, bogate în hrană naturală, pentru a-l prinde în cis-pozifive-capcană instalate pe traseul canalului. Pescuitul în eric se practică intens în luna august, cînd chefalul se retrage spre mare. 7. Encaceae. Bot.: Familie care cuprinde, în principal, specii de arbuşti scunzi şi cîteva specii de arbori. Aceştia au frunze nedivizate, alterne, opuse sau verticilate, scuamiforme sau aciculare, nesiipelate; au flori hermafrodite, radiat simetrice sau bilateral simetrice, cu sepale (4 5) concrescute la bază, corolă campanulată sau cilindrică, rar cu petale libere, stamine (5 ■■•10) pe marginile receptaculului, ovar super sau infer. Fructele sînt capsule, drupesau bace. Specii mai importante sînt următoarele: afinul, coacăzul, iarba neagră, etc. 8. Erică, faza Sfrafigr.: Fază de mişcări orogenice cari s-au produs la finele Downtonianului (Silurianul superior) şi începutul Gedinnianului (Devonianul inferior). Mişcările erice s-au manifestat în Insulele britanice, în Scandinavia, Siberia, Australia şi în America de Nord, şi reprezintă ultimul paroxism al mişcărilor caledoniene. în multe regiuni această fază prelungeşte direct paroxismul fazei ardenice mai vechi. 9. Erichsen, cifră Mett.: Sin. Indice Erichsen (v. Erichsen, indice ~). 10. Erichsen, indice Mett.: Adîncimea, în milimetri, a impresiunii obţinute la încercarea de ambutisare a tablelor metalice subţiri, efectuată la presa Erichsen (v. Erichsen, presă ~), pînă cînd tabla începe să se rupă, E o mărime care caracterizează capacitatea tablelor de a fi prelucrate prin ambutisare. Calitatea şi posibilităţile de prelucrare prin ambutisare a unei table se stabilesc prin compararea indicelui Erichsen obţinut prin încercare, cu curbele-specifice materialului respectiv (v. fig.); aceste curbe sînt valabile pentru table în stare recoaptă şi reprezintă valorile minime ale indicelui pentru calităţile respective de table. • Curbele valorilor minime ale indicelui Erichsen Ip, în funcfiune de grosime, penfru diferite materiala (în fol sau în bandă) în stare recoaptă. /) zinc; 2) tablă de ofe.l pentru ambutisare; 3) aluminiu; 4) bandă de ofel pentru ambutisare adîncă; 5) cupru; 6) nichel; 7) alamă (obişnuită); 8) alamă penfru ambutisare adîncă. ii. Erichsen, presă Mett.: Aparat folosit în încercarea de ambutisare a tablelor, penfru determinarea valorii indicelui Erichsen. E constituit (v. fig.) dintr-o matriţă, un inel de strîn- Partea activă a presei Erichsen. a) schemă cu indicarea dimensiunilor standardizate; b) detaliu de construcţie la o presă cu rulment intermediar, pentru material în foi sau în bandă, cu lăfimea^>70 mm; lp, în mm=:indicele Erichsen; 1) matrifă; 2) inel de strîngere (cu filet exterior şi interior); 3) penetrator sferic; 4) materialul încercat; 5) şurub de acfionare a penetratorului, gere, un penetrator de oţel călit terminat cu o calotă sferică, şi un mecanism de avans al penetratorului şi de măsurare a indicelui; aparatul mai e echipat cu un sistem optic cu oglindă, pentru observarea epruvetei în timpul încercării. Ericiolacerfa 281 Eritrită 1. Ericiclacerfa. Paleonf.: Reptila din grupul Theromorpha, descoperită în Triasicul din Africa de Sud. Are condil occipital divizat, muşchi faciali, arcada zigo-matică, volumul creierului şi al cerebelului mărit, boită palatină; osul pătrat şi partea posterioară a mandibulei sînt reduse. Chiar dacă această reptilă nu e un ascendent direct al Mamiferelor, caracterele ei o apropie de acestea. 2. Erika, coloranfi Ind. chim.: Coloranfi monoazoici, direcfi, obfinufi prin cuplarea acidului dehid.o-tio-toluidin-sulfonic şi a omologilor lui, cu diferite componente de cuplare (acizi naftolsulfonici, acizi aminonaftolsulfonici acetilafi, ani-lidele acidului acefilacetic, derivafi pirazolonici, etc.). Prin corodare, dau efecte albe. Exemple: roşu Erika 2 GN: dehi-dro-tio-p-toluidină->acid 1 -naftol-3,8-disulfonic; roz Erika G: dehidro-tio-p-toluidină-♦acid gamma. Coloranfii au r-ezistenfe slabe la lumină, dar vopsesc la temperatura camerei. 3. Erikif. Mineral.: (Ce,La)8AI6CaNa6Si8P8O5](OH)i0’6 H20. Fosfosilicat complex din grupul epidot-zoizitului, întîlnit în unele sienite nefelinice. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale prismatice (prisme ortorombice). Are culoare galbenă-brună, duritatea 5,5 şi gr. sp. 3,77. Are indicii de refracfie np~« 1,7 şi 4. Erinif. Mineral.: Cu5[(0H)2jAs04]2. Mineral de cupru, întîlnit rar în-zona de oxidafie a zăcămintelor cuprifere. E amorf; se prezintă în mase reniforme sau în cruste cu suprafafa aspră. E opac şi are culoare verde de smaragd, spărtura concoidală, duritatea 4,5 ”-5 şi gr. sp. 4"*4,1. s. Eriochalcif. Mineral.: CuCI2. Mineral din grupul sărurilor halogene, întîlnit în erupfiile Vezuviului. Cristalizează în sistemul monoclinic şi confine, probabil, şî două molecule de apă de cristalizare. e. Eriocorie. Geobof.: Diseminarea seminfelor cu ajutorul perilor. 7. Eriocromal, coloranfi Ind. chim.: Coloranfi cromata-bili (v.) după procedeul metacrom, cu rezistenfa bună la lumină. (Termen, comercial.) 8. Eriodictină. Chim. biol.: 3, 7, 3', 4'-Tetrahidroxiflava- nonă; eterozidă, component al citrinei, în care se găseşte alături deoaltăglicozidă, H H H esperidina. Citri- q------q na e o fracţiune j_jq______ izolată din coaja ^ de lămîie, care posedă aceeaşi activitate ca şi vitamina K, vitamina permeabilităfii. Eriodictină a fost separată în stare pură, cu ajutorul adsorp-fiei cromatografice, prin eluare cu acid sulfuric diluat şi recrista-lizarea glicozidei din acetat de etil, sub formă de cristale mici gălbui, solubile în apă, în alcool şi în acetonă, şi cari se topesc la 186°. Prin hidroliză glicozidei cu acid sulfuric diluat se obfine un precipitat cristalin de eriodictiol, care se topeşte la 260°, iar lichidul confine ramnoză. în prezentă de magneziu şi de acid clorhidric, în solufie alcoolică, eriodictil-' glicozida dă o colorafie intensă, albastră-violetă, datorită ciani-dinsi, iar cu clorură ferică, alcoolică, se obfine colorafia verde a. ortodifenoliîor. O scurtă încălzire cu hidroxid de sodiu de 1 % dă o colorafie roşie-violetă. — Cu suc de lămîie se vindecă, la om, cazurile de scorbut cari nu sînt curabile numai cu acid ascorbic. Există două forme de emoragii subcutanate: unele infiuenfate de acid ascorbic, altele de citrină. Purpura de origine alimentară se tratează cu citrină. Sin. Eriodictiol. C—^ I OH H O C V ?/‘V/8V nu i»C— Ca C ?C—OH II 1 O C 6CH ho/Lxc/ c/ H li H o 9. Erioglaucină. Ind. chim.: H C2H5 * CH H CH2-----N C C ,N' i Cx VCH HCy c' NCH2 II I I I I HC CH HC .C ,C CH C II 1 . C^ C^ C^ HC HC C SOgNa C C c HC C C C HC C—SOsNa H HC ^C—S03 XC^ ii I H HC CH C H Colorant albastru din clasa coloranfilor trifenilmetanici. Se găseşte în comerf sub forma de sare de sodiu sau de amoniu. Se obfine prin condensarea acidului benza!dehid-o-sulfonic cu doi moli de acid etil-benzil-anilin-sulfonic. Are o bună rezis-tsnfă la alcalii şi la lumină. Se utilizează la vopsirea lînii şi a mătăsii şi e foarte mult folosit pentru obţinerea pigmenfi-lor albaştri utilizaţi în imprimeria textilă. Aceşti pigmenţi, deşi au rezistenfe slabe şi putere slabă de colorare, se utilizează pentru nuanfa lor pură. io. Erionif. Mineral.: (K2l Na2, Ca) [AlSi308]2*6 H20. Mineral dingrupulzeolifilor,carecristalizează în sistemul rombic,în agregate fibroase. Se găseşte în cavităfile unor riolite. Are gr. sp. 2. u. Eriscop, pl. eriscoape. Te/c. V. sub Supericonoscop. 12. Eriiem, pl. erifeme. Biol.: Iritafie a pielii, care devine roşie; apare în diferite regiuni ale corpului, datorită iradierii solare sau artificiale,unor agenfi chimici iritanfi, etc. Eritemu! apare şi în timpul manifestării unor boli, ca: pesta porcină, variola, etc. ia. Erifrin. Mineral.: C03[As04]2*8 H20. Mineral din grupul vivianitului (v.), întîlnit în zona de oxidafie a zăcămintelor filoniene cu minereu de cobalt, împreună cu annabergitul (v.). Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa prismatică, în cristale, de obicei mărunte, aciculare sau, mai rar, tabulare. Se prezintă în agregate radiare, reniforme (cu suprafafa aspră), sferoidale, sau e pămîntos. E translucid, roz ca zmeura, roşu ca floarea de piersică sau roz deschis, cu luciu în general sticlos şi sidefos după planele de clivaj. Urma e roşietică deschisă. Prezintă clivaj perfect după (010). E moale, flexibil, cu duritatea 1,5 —2,5 pînă la 1 (pentru masele pămîntoase) şi cu gr. sp. 3,07. E optic biax, cu indicii de refracfie np—1,629; nm=z1,663; 1,704. Prezintă pleocroism pronuntat >«w, şi anume: np — roz palid; nm — violet foarte palid; rcg=roşu. Se disolvă în acid clorhidric, dînd o solufie roză sau roşie. Prin încălzire la suflător şi eliminarea apei degajă miros de arsen şi colorează flacăra în albastru deschis. 14. Eritrină. Chim. biol.: Antibiotic izolat din eritrocitele mamiferelor. Are acfiune antibiofică asupra germenilor gram-pozitivi şi, în special, asupra bacteriilor difterice. Eritrina nu e toxică, e stabilă, şi nu pătrunde în ţesuturi, avînd acfiune locală. îs. Eritrită. Chim.: HOCH2—CHOH—CHOH—CH2OH. Alcool tetrahidroxilic; cel mai simplu tetraalcool. Confine doi atomi de carbon asimetrici, cu structură identică, şi poate să apară deci într-o formă dextrogiră, într-o formă levogiră şi în una inactivă, prin compensafie intramoleculară, mesoeritrita: CH2OH I H—C—OH I H—C—OH I ch2oh mesoeritrita ch2oh I HO—C—H I H—C—OH 1 ch2oh D-treită ch2oh OH H—O I HO—C—H CH2OH L-treită Erifrocină 282 Erifroză Mesoeritrita (i-eritrita, nitroglucina, eritrita naturală) se obfine din eritrină prin hidroliza alcalină. De asemenea, prin reducerea D- sau L-eritrozei cu amalgam de sodiu se formează mesoeritrită. Mesoeritrita se prezintă sub formă de prisme mari piramidale (din apă), cu p. t. 126° şi p. f. 330°. E foarte solubilă în apă, pufin solubilă în piridină, insolubilă în eter. Tratată cu pentaclorură de fosfor, dă tetraclorhidrină. Cu amestec sulfonitric, dă un tetranitrat exploziv. Cu alde-hidele şi cetonele, în prezenfă de acid clorhidric concentrat, dă biacetali. Eritrita racemică (D-L-treita) se obfine amestecînd canti-tăfi echimoleculare de constituenfi activi. Eritrita racemică are p. t. 72°, e dulce şi mai solubilă în apă şi în alcool decît eritrita inactivă. D-treita, cu p. t. 88°, [a]j5=+4,6° (din apă)* se obfine prin reducerea D-treozei. L-treita, cu p. t. 88°, 4,2°, se obfine din meso- eritrită, prin oxidare la L-eritruloză şi apoi reducere cu amalgam de sodiu. Aceste erifrite, cari se formează prin reducerea tetrozelor, servesc la stabilirea configurafiei stereochimice a acestor monozaharide. Sin. Butantetrol. î. Erifrocină. 1. Chim. biol.: Sin. Eritromicină (v.). 2. Erifrocină. 2. Chim. biol.: Sin. Vitamina B12- V. sub Vitamine. 3. Eritrocife, sing. erifrocită. Biol., Ind. alim.: Elemente figurate ale sîngelui, numite şi globule roşii. Au forma rotundă sau ovală, după specia de animale în sîngele cărora se găsesc. Sînf formate dintr-o sfromă fină, de natură lipoproteică, care la periferie e mai densă, constituind o membrană semiper-meabilă. în ochiurile stromei se găseşte hemoglobină. Datorită prezenfei acesteia, eritrocitele transportă oxiganul luat din aer la nivelul alveolelor pulmonare, la toate celulele şi fesu-turile organismului, eliminînd bioxid de carbon. De asemenea, ele adsorb aminoacizii cari intră din intestin cu alimentele şi îi transportă în organism. Eritrocitele se formează în măduva roşie a oaselor şi după 30 de zile se distrug în splină. în stări patologice, numărul eritrocitelor se modifică. Prin separare, eritrocitele sînt folosite Ia prepararea de siropuri tonice, de oxihemoglobină şi în tehnică. 4. Erifrodexfrină. Chim., Ind. alim.: Combinafie din clasa hidrafilor de carbon, rezultată ca produs intermediar la degradarea hidrolitică a amidonului în glucoză. Eritrodextrina e o substanfă solubilă în apă, care dă cu iodul o colorafie roşie şi precipită cu alcoolul din solufiile sale apoase. Degradarea amidonului se produce în următoarele faze: amidon - amilodextrină - eritrodextrină-acrodextrină-enaltodex-trină-maltoză-glucoză. Amilodextrinele dau colorafie albastră cu iodul, iar acrodextrinele nu dau nici o colorafie. Eritrodextrina se formează şî în timpul dospirii aluatului. V. şî sub Dextrină. 5. Eritromicină. Chim. biol.: Antibiotic produs de tulpina de Streptomyces erythreus, cu acfiune antibiotică puternică asupra germenilor grampozitivi, cum sînt stafilococul, pneumQ-cocul, streptococul, germenii difteriei şi antraxului, Clostridia şi Listeria. Dintre germenii gramnegativi, eritromicină e activă fafă de Hemophilus pertussis, Hemophilus influenzae, Pasteurella tularensis, gonococ, meningococ şi Brucella, etc. E inactivă fafă de Escherichia coli, Aerobacter aerogenes, Klebsiella pneu-moniae, Proteus, Pseudomonos Salmonellas şi Shigellos. Germenii sensibili la eritromicină necesită o concentrafie a acesteia în aer mai mică decît 10y şi, în mod obişnuit, mai mică decît 4y de eritromicină la centimetru cub. în aplicarea clinică a dat rezultate favorabile în infecţii cu stafilococ, cu streptococ hemolitic şi nehemolitic, şi cu pneumococ. Afectează flora intestinală, eliminînd toţi germenii grampozitivi, cu excepţia enterococului, dar nu are acţiune asupra germenilor gramnegativi. în terapia cu eritromicină nu s-au produs fenomene toxice. Eritromicină e o pulbere albă-verzuie, cu caracter bazic, stabilă în stare uscată. în apă, la temperatura camerei se disoivă 2 mg/cm3, dar e mult mai solubilă în alcool şi în alţi solvenţi organici. în soluţie îşi poate pierde o parte din activitate, în cursul primei săptămîni, dar apoi nu-şi mai pierde din activitate, cînd e păstrată la temperatura camerei (25°). La rece îşi păstrează activitatea deplină cîteva săptămîni. E mult mai activă în mediu slab alcalin, dar îşi pierde repede acţiunea antibiotică între pH 6,0 şi 8,0. Se recomandă mai ales în infecţiile provocate de stafilococi, de streptococii hemolitic sau nehemolitic, — cu excepţia enterococului,— de pneumococi, şi în tratamentul difteriei, în cazul în care organismul e rezistent la penicilină sau la celelalte antibiotice, în mod obişnuit se administrează pe cale orală, în comprimate de 100 şi de 200 mg, protejate cu un înveliş acido-rezistent (drajeuri). Sin. Erythromycin, llotycin, Eritrocină. 6. Erifrosiderif. Mineral.: ^[FeCIs*H2O]. Produs de sublimare al erupţiilor de lavă ale Vezuviului. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale pseudocubice roşii, cari se topesc uşor. 7. Erifroză. Chim.: Aldotetroză, care se prezintă în două forme stereoisomere, optic active, D( — )-er'itroza şi L( + )-eri-troza: CHO I H—C—OH I H—C—OH I CH2OH D(— )-eritroză CHO I HO—C—H I HO—C—H I CH2OH L(-f)-erifroză D(-)'-erifroza se obţine din D-arabinoză, fie prin degradarea arabonatului de calciu, fie prin degradarea D-arabinoz-oximei. Se prezintă sub forma unui lichid siropos, cu [a]20= — 14,5° (din apă). Fenilosazona D( —)-eritrozei se topeşte Ia 174°. Eritroza redusă cu amalgam de sodiu se transformă în eritrită, inactivă. Apa de brom oxidează D-eritroza în acid D-eritronic. Triacetatul de D-eritroză, cu p. t. 133°, se obţine prin acţiunea oxidului de argint, în prezenţa urmelor de amoniac, asupra fetraacetil-D-arabonitrilului, D-eritroza nu e fermen-tescibilă. L( + )-erifroza se obfine din L-arabinoză, prin degradare. L-eritroza e un lichid siropos, cu +21,5° (în apă). Prin oxidare cu acid azotic se transformă în acid tartric inactiv, Cu fenilhidrazina dă o osazonă, care se topeşte la 164°. L(4-)-eritroza nu e fermenfescibilă. Erifrozină 283 Eroare i. Erifrozină; Chim.: Sarea de sodiu sau de potasiu a tetra-iodofluoresceinei. E o pulbere cristalină, cafenie-roşcată, care cristalizează, de regulă, cu o moleculă de apă. O \ vVV H lN0 H C )co HC^ XC HC CH H Cu. E folosit ca material înlocuitor al mai costisitoare, pentru paliere uşor J J Prin disolvare în apă dă COC o coloraţie roz-albastră Na0_ n iar cînd măsurările sînt afectate de diferite ponderi: £*' unde pi e ponderea măsurării care dă. valoarea lt. Sin. Eroare reziduală. Eroare reală: Eroarea pentru care se ia ca valoare de referinţă valoarea reală, prezumptiv adevărată, dar, în general, necunoscuiă, a mărimii măsurate: ^=h-x, unde Aj e eroarea reală, /a- e valoarea măsurată şi X e valoarea reală. Eroare reziduală: Sin. Eroare aparentă (v.). — în raport cu scopul măsurării efectuate, se mai deosebesc: Eroare limită: Eroarea maximă care poate fi tolerată la o măsurare, astfel încît rezultatele măsurării sa poată fi utilizate în bune condiţii în scopul în care a fost efectuată. Erorile li mita sînt determinate prin toleranţele stabilite la diferitele genuri de măsurări. Stabilirea erorilor limită se bazează pe teoria probabilităţilor, pe teoria erorilor, pe experienţă, etc. Penfru stabilirea erorii linr.ită se ia ca bază probabilitatea erorilor. Astfel, dacă, de exemplu, m e eroarea medie pătratică incidentală a unei singure măsurări, probabilitatea dea se produce o eroare de observaţie mai mare decît 1 2 m e 0,0455. Urmează că la 22~Q Q455 observaţii există probabilitatea să se producă o eroare de observaţie mai mare decît 2 m. Eroare maximă: Sin, Eroare limită (v.). Eroare pe unitate: Eroarea relativă, în măsurările în cari eroarea creşte în acelaşi sens cu creşterea mărimii măsurate. Eroarea pe unitate are un rol fundamental în aprecierea preciziei măsurărilor (numindu-se uneori chiar precizie de măsurare), de exemplu la compensarea poligonometrică, în care acest raport se numeşte coeficient de eroare şi, cu semnul schimbat, coeficient de corecţie, şi e folosit în teoria compensărilor prin aproximaţii succesive sau prin alte metode, cum şi în calculele de proiectare a reţelelor poligonometrice. Eroare totală: Eroarea care corespunde unei mărimi măsurate indirect prin alte mărimi de cari depinde; de exemplu: eroarea totală de închidere lineară a unei drumuiri (eroarea de închidere lineară a capătului drumuirii, care se datoreşte acumulării erorilor de la fiecare latură şi de la fiecare unghi de frîngere măsurat), sau eroarea totală de închidere pe coordonate la capătul unei drumuiri, care se datoreşte acumulării erorilor parfiale pe coordonate de la fiecare latură.— — în calculul e r o r i I o r au adeseori un rol important următoarele erori: Eroare logaritmică: Eroarea unei valori a unei mărimi măsurate, exprimată prin eroarea corespunzătoare a logaritmului acelei valori măsurate. Luată cu semnul contrar, eroarea logaritmică devine o corecjie logaritmică. Eroare medie: Media aritmetică a valorilor absolute ale erorilor reale incidentale A* cu cari sînt afectate rezultatele l\, I2, ln ale unui şir de măsurări asupra unei mărimi: SI Aii Eroarea medie e legată de eroarea medie pătratică individuală m prin relaţia: 4 0~ —ra. Eroare medie pătratică a erorii medii patra ti ce individuale: Mărimea M dată de: M (rn) = \2 n unde m e eroarea medie pătratică individuală. Expresia M (m) S = - V n se numeşte coeficient de siguranţă. Rezultă, deci, că eroarea medie pătratică individuală e determinată numai cu o nesiguranţă de ±M(m). Eroare medie pătratică a mediei aritme-t i c e: Mărimea M = ±^' Vn unde m e eroarea medie pătratică individuală. Eroare medie pătratică a mediei aritmetice ponderate: Mărimea Vs/>f unde m e eroarea medie pătratică individuală, iar reprezintă ponderile măsurărilor. Eroare medie pătratică a unui şir de măsurări duble: Mărimea ■V s dl unde sînf diferenţele ^ = —l- dintre valorile i', KiJn obţinute măsurînd diferite lungimi, pe teren, ia dus şi întors* Eroare alfimefrica 286 Eroare de aerotriangulafie Eroare medie cina pătrată a mediei Mv.): pă trafica individuală: Radă-aritmetice a pătratelor erorilor reale •\/SA? m— w--------- f n sau, cu ajutorul erorilor aparente vi, m V 71 — 1 Eroare probabilă: Eroarea pentru care valorile erorilor mai mari sau mai mici decît ea se întîlnesc tot atît de des. Pentru un număr suficient de mare de măsurări, valoarea erorii probabile 9 e 2 6 = Ym' unde m e eroarea medie pătratică individuală. Eroare probabilă relativă: Cîtul dintre eroarea probabilă de măsurare a unei mărimi şi dintre valoarea mărimii respective, în cazul cînd eroarea de măsurare creşte în acelaşi sens cu creşterea mărimii măsurate (ca la măsurarea distanfelor, unde, cînd distanfa de măsurat creşte, creşte şi eroarea de măsurare). 1. ~ alfimefrica. Fofgrm.: Eroare la determinarea pozifiei altimefrice a unui punct terestru măsurat pe cale fotogram-metrică. Ea poate fi eroare altimetrică de aerotriangulafie sau eroare altimetrică de fotorestitufie. 2. ~ de aerotriangulafie. Fofgrm.: Eroare la triangu-lafia fotogrammetrică spafială pe şiruri de fotograme, cauzată de erorile sistematice datorite: orientării interioare a fotogramelor, efectuată neriguros; orientării exterioare relative a stereomodelelor parfiaîe, cu paralaxe restante; distorsiunii obiectivului fotogrammetrie folosit la perspectivare şi la proiectare; contracfiunii neuniforme a filmului aerofotogrammetric pe diferite direefii de măsurare; refracţiei aerofotogrammetrice; curburii Pămîntului; imperfeefiunii de construcfie a aerotrian-gulatoarelor şi a stereoresfitutoarelor; sistemului de observare al operatorului; etc. Exemple: Eroare de convergentă: Eroare la aerotrian-gulafie, datorită neparalelismului axelor de aerofotografiere ale fotogramelor cari apar- q fin .şirului de aerofotograme de triangulat. Direcfiile na-dirale ale acestor axe converg în centrul Pămîntului, pe cînd în aerotriangulafie axele de aerofotografiere trebuie să fie paralele. Dacă der e eroarea de unghi dintre direcfia nadirală a axei şi perpendiculara în O (centrul de perspectivă) pe direcfia de zbor, eroarea de convergentă ec e dată de relafia: ec—2da. în fig. / sînt indicate elementele mărimii ec . La stereorestitufie, eroarea de convergenfă e'c e definită ca' eroarea limită admisă între axele camerelor de proiectare, şi care trebuie să fie mai mică decît eroarea medie paralactică e’c10 km), razele fasciculului fotogrammetrie nu mai sînt rectilinii, ci curbe, datorită refraefiei lor continue prin străbaterea straturilor de aer cu densităfi diferite şi cu indici de refraefie diferifi, cari scad cu creşterea înălfimii straturilor atmosferei şi cari determină eroarea de refraefie Ia fotoperspectivarea punctelor terestre. Eroare de scară: Eroare Ia determinarea scării modelului optic de origine al şirului de aerofotograme folosit pentru aerotriangulafie. Eroare de. trenare: Eroare Ia aerofotografiere, datorită mişcării camerei fotogrammetrice din avion, în timpul expunerii clişeului. 1. ~ de citire. Ms.: Eroare de măsurare, comisă de observator la citirea rezultatului unei măsurări; de exemplu în evaluarea diviziunilor interpolate, cînd efectuează citiri la vernier. V. şi sub Eroare topografică. 2. ~ de descentrare. Fotgrm.: Eroare la fotoredresare (v.), datorită descentrării fotogramei în porf-clişeul foto-redresorului de-a lungul verticalei principale. s. ~ de fotoredresare. Fofgrm.: Eroare, la operafia de fotoredresare (v.), cauzată de accidentele de teren, sau de înclinafia planului clişeului fotogramei fafă de un plan orizontal. 4. ~ de foforestitufie; Fotgrm.: Eroare la operafia de fotorestitufie (v.), cauzată de imprecizia în orientarea relativă a fotogramelor corespondente, cum şi de imprecizia în orientarea absolută a stereomodelului fafă de punctele de referinfă date. s. ~ de indica|ie. Ms.: Diferenfa, ca valoare şi ca semn, dintre indicaţia unui mijloc de măsură (măsură, instru- ment de măsură, maşina-instrument de măsură, instalafie de măsură) şi valoarea reală a mărimii măsurate. Corecfia mijlocului de măsură e egală cu eroarea sa de indicafie luată cu semn contrar. 6. ~ de lungime. Fotgrm.: Eroare de determinare a distantei reale dintre două puncte terestre prin măsurări fotogrammetrice, pe bază de fotograme şi cu ajutorul aparatelor de stereorestifufie. Ea e dată de relafia: ei=±ePi2- în care eâ e eroarea de lungime a distanfei d dintre două puncte terestre cuprinse în cîmpul stereogramei (v.); ep e eroarea de proiectare a punctului pe planul sau pe harta topografică, obţinute prin stereorestitufie. 7. ~ de observare stereoscopică. Fotgrm.: Eroare la examinarea în relief a imaginilor stereoscopice sau a fotogramelor corespondente cu ajutorul stereoscopului, al lunetei stereoscopice, al ochelarilor anaglifi sau al lentilelor polari-zoare analizoare. Această eroare e determinată de scafa de reprezentare a perspectivelor sau a fotogramelor corespondente şi de plastica stereoscopică (v.) a instrumentului cu care se face observarea stereoscopică. 8. ~ de ochire. Tehn. mii.: Eroarea care se face în aprecierea elementelor de ochire ale unei guri de foc. 9. ~ de picurare. Chim.: Eroare în determinările volumetrice prin adăugarea, la solufia analizată, a unei solufii titrate, pînă cînd ultima picătură produce un anumit efect (schimbarea colorafiei, aparifia precipitatului, etc.). Chiar cînd efectul urmărit apare brusc, e posibil ca în ultimul moment să fi fost adăugată prea multă solufie titrată. Excesul nu e mai mare decît volumul unei picături scurse din biuretă. 10. ~ de punctare. Fotgrm.: Eroare la proiectarea unui punct de pe modelul opfic constituit în aparatul restitutor, pe planul hărfii restituite fotogrammetrie. 11. /x/ de scurgere. Chim.: Eroare în microanaliza chimică cantitativă, la măsurarea solujiilor titrate cu microbiureta, datorită aderenfei lichidului la perefii acesteia. Eroarea de scurgere e invers proporfională cu diametrul microbiuretei şi direct proporţională cu suprafafa de contact cu lichidul. La un acelaşi volum, suprafafa de contact a unei microbiurete cilindrice e invers proporfională cu diametrul canalului ei; suprafafa laterală a cilindrului S e egală cu: S~ndh, unde d e diametrul 4V nd2 ' interior al cilindrului şi h e înălfimea cilindrului; cum h= 4V rezult— , unde V e volumul cilindrului, respectiv volumul de solufie titrată consumată. Eroarea de scurgere la microbiuretele cu capacitatea de 5 ***10 ml poate să atingă 1% şi mai mult. 12. ~ de strabism. Ms.: Eroare personală de măsurare, comisă de observator, datorită strabismului său. îs. ~ de temperatură. Chim.: Eroare în analiza chimică cantitativă, datorită faptului că solufiile, respectiv instrumentele de măsură de sticlă, au coeficienfi de dilatafie diferifi. La creşterea temperaturii, creşterea volumului vasului e mai mică decît a solufiei. De aceea, diferite volume de lichid, măsurate la temperaturi diferite, pot avea volume egale. Dacă vasul e calibrat Ia 20°, dar se lucrează cu el la altă temperatură, trebuie introdusă o corecfie. 14. ~ de trasare. Fotgrm.: Eroare Ia trasarea automată a curbelor de nivel de pe modelul optic constituit în aparatul restitutor, pe planul hărfii restituite fotogrammetrie; ea e dată de relafia: et==a + b tg a, în care et e eroarea de trasare automată a curbei de nivel; a şi b sînt coeficienfi cari variază cu distanfa focală a instrumentului, cu altitudinea şi cu scara de restitufie; a e unghiul de pantă al terenului în zona de restituit. îs. ~ de vedere stereoscopică. Fotgrm.: Eroare la vederea în adîncime a obiectelor, determinată de distanfa D a obiectelor fafă de baza oculară, a observatorului, şi de acuitatea vizuală stereoscopică es. io. ~ geodezică. Geod. V. sub Eroare topografică. 17. ~ inifială de tragere. Tehn. mii.: Eroarea care se comite în aprecierea elementelor cu cari se începe tragerea cu o gură de foc. Eroarea inifială de tragere se reduce prin reglarea tragerii. îs. ~ a ionului hidrogen. Chim.: Eroare care se întîi- neşte în metoda titrării prin neutralizare şi care e datorită faptului că, la sfîrşitul titrării, indicatorul îşi schimbă colorafia Eroare â ionului hidroxil 288 Eroare topografica la valorile pH-ului corespunzătoare fiecărui indicator. Valoarea pH-ului la care indicatorul îşi schimbă coloraţia se numeşte indice de fifrare şi se notează cu pl. De exemplu, pentru metiloranj pl e egal cu 4, penfru roşu de metil cu 5, pentru fenolftaleină cu 9. Eroarea datorită ionului hidrogen se exprimă în volumele de soluţie care se consumă pentru a crea valoarea corespunzătoare pH-ului soluţiei. Eroarea e proporţională cu concentraţia ionilor de hidrogen la punctul final de titrare. Pentru a crea o concentraţie dată de ioni hidrogen trebuie să se adauge un volum de solufie acidă cu atît mai mare, cu cît volumul final al solufiei care se titrează e mai mare şi cu cît concen-trafia acidului adăugat e mai mare. 1. ~ a ionului hidroxil. Chim.: Eroare care se întîl-neşte în metoda titrării prin neutralizare şi care e datorită unei concentrafii în exces a ionilor hidroxil, necesară pentru a produce schimbarea culorii indicatorului. Dacă indicele de titrare al indicatorului e mai mic decît 7, eroarea datorită ionului hidrogen e mai mare decît eroarea datorită ionului hidroxil, iar dacă indicele de titrare al indicatorului e mai mare decît 7, eroarea ionului hidrogen e mai mică decît eroarea ionului hidroxil. La acizi sau la alcalii, erorile nu depind nici de volumele finale, nici de concentrarea solufiilor de titrat. De aceea, acesfe erori sînt aceleaşi atît în analizele macrochimice cît şi în cele microchimice. 2. ~ în triunghi. Topog., Geod.: La triunghiurile plane, suma unghiurilor măsurate în acele triunghiuri minus 2009. La triunghiurile sferice, suma unghiurilor măsurate în acele triunghiuri sferice minus (200g-f-e), unde 8 e excesul sferic sau sferoidic al triunghiului sferic. 3. ~ medie paralactică instrumentală. Fofgrm.: Eroare la determinarea unui punct prin intersectarea razelor omologe a două fotograme corespondente proiectate într-un stereo-autograf. 4. ~ medie paralactică oculară. Fofgrm.: Eroare a observatorului la examinarea unui punct pe modelul optic cu ajutorul unui aparat stereoscopic; ea e dată de relafia: eJ-^/cos em, în care e\ e eroarea medie paralactică oculară cauzată de înclinarea ew a imaginilor razelor nucleale (v.) în raport cu orizontala retinei; e\ e eroarea medie paralactică instrumentală (v.). Perceperea reliefului unei imagini stereoscopice e determinată de diferenfele laterale, considerate fafă de orizontala retinei HH, cari există între cele două imagini SP şi DP, cînd cele două centre S şi D nu sînt situate pe orizontala retinei (v. fig.). 5*. ~ planimetrică. Fofgrm.: Eroare la determinarea poziţiei pîanimefrice pe fotoplan, pe harfă sau pe un plan restituit, a unui punct terestru măsurat pe cale fotograma metrică; eapoate^fi: eroare planimetrică de aerotriangulafie, eroare planimetrică de fotoredresare, eroare planimetrică de fotofriangulafie, eroare planimetrică ile fotorestitufie. 6. ~ reziduală. Ms.: Eroare de măsurare care nu poate fi înlăturată, ca urmare a imposibilităfii de a efectua reglaje (rectificări) perfecte, aşezări în condifii perfecte ale instrumentului de măsură, etc. ?. ~ stereofotogrammetrică. Fofgrm.: Eroare la stabilirea pozifiei spafiale a punctelor fotoperspectivate în stereograme (v.) aeriene sau terestre, determinată de elipsoidul de erori (v.) rezultat ia intersectarea razelor omologe. Se deosebesc: eroare stereofotogrammetrică orizontală şi eroare stereo-fofogrammetrică verticală. 8. ~ topografică. Topog., Geod.: Fiecare dintre erorile întîlnite în Topografie şi în Geodezie: erori de măsurare sau de observafie, erori de birou şi, eventual, erori de raportare pe teren (erori de trasare). Eroare de azimut: Eroare de măsurare sau de calcul al unui azimut (v.). Eroarea de azimut mai apare şl, prin convenfie, cînd convergenţa meridiană e considerată neglijabilă (în special în lucrările pe întinderi mici, în Topografie) şi cînd unghiurile de azimut se transformă în unghiuri de direcţie, numite orientări topografice. Eroare de birou: Eroare comisă în timpul pre- lucrării datelor de măsurare în birou (de ex. eroare grosolană de transcriere a datelor de pe teren în birou, eroare de calcul, eroare de desen, eroare de raportare pe plan, eroare grosolană de interpretare a datelor de măsurare). Cea mai importanfă eroare de birou e eroarea de calcul, care se datoreşte, fie unei aproximaţii insuficiente, în calcul, fie unor greşeli în calcule. Aproximaţia cu care se obfine rezultatul calculelor depinde de aproximafia de calcul al elementelor introduse în calcul (unghi, lungimi, etc.). Mărimile erorilor de calcul sînt limitate prin aproximafiile cu cari sînt cerute rezultatele finale. Eroare de citire: Eroare provenită din citirile efectuate cu privire la evaluarea interpolării între diviziunile uneî scări gradate (vernier, etc.). Se deosebesc: Eroarea unei măsuri cu scară gradată, adică diferenfa dintre valoarea actuală, obfinută la verificarea scării, şi valoarea nominală. Eroarea unui aparat cu ac Indicator, adică fie eroarea de inscripfie ega'ă cu diferenfa dintre inscripfia actuală, Ia care se opreşte acul indicator, şi dintre inscripfia corectă, la care ar trebui să se oprească acul indicator, — fie eroarea de indicafie egală cu diferenfa dintre indica]ia actuală, care e dată de inscripfia la care s-a oprit acul, şi dintre indicafia corectă, care ar trebui obfinută pentru inscripfia dată. Valoarea actuală a indicafiei e egală cu valoarea nominală a inscripţiei; valoarea corectă a indicafiei e egală cu valoarea acfuală a inscripfiei; eroarea indicafiei e egală, şi cu semn schimbat, cu eroarea inscripfiei. Eroare de colimaţie: Eroare de măsurare a unghiurilor cu teodoliful, datorită descentrării reticulului lunetei. Erorile de colimafie se elimină prin centrarea reticulului lunetei topografice (aducerea centrului refelei reliculare pe axa geometrică a lunetei), cperafie care se numeşte rectificarea lunetei. Eroare de construcţie: Fiecare dintre erorile cari se comit la măsurătorile topografice şi cari se datoresc construcţiei imperfecte a inst; umentelor, ca de exemplu: erorile de divizare a panglicilor de măsură, erorile de divizare a limburilor teodolitelor, erorile de construcţie a lunetei de vizare (Ia teodotite), erorile datorite instabilităţii poziţiei relative a pieselor componente ale unui teodolit (care produce dereglări frecvente), erorile datorite lipsei de sensibilitate corespunzătoare a nivelelor, calităţii inferioare a părţilor optice ale instrumentelor, etc. Eroare de coordonate: Fiecare dintre erorile valorilor coordonatelor obţinute prin măsurare directă sau prin calcul. Eroare topografica 289 Eroare topografică Dacă se notează cu ex şi ey erorile coordonatelor planimetrice ale unui punct, eroarea lineară de pozifie e ep=±sjel+ej şi exprimă faptul că punctul determinat cu erorile ex şi ey la coordonate se găseşte într-un cerc cu raza ep, cu centrul în punctul care reprezintă pozifia fără eroare a sa. Dacă coordonatele au fost obfinute prin calcul, prin ex şi ey se înfeleg erorile acestor coordonate, după efectuarea compensărilor. De obicei, în Geodezie, se calculează nu erorile coordonatelor, ci corecfiile lor, adică erorile respective cu semn schimbat (v. şi sub Compensare). Eroare de diviziune: Eroare datorită erorilor de divizare şi degradare a instrumentelor de măsură: panglici de măsurat distanfe, limburile teodolitelor, verniere, tamburele micrometrelor, scărifele microscoapelor, mire de nivelment, etc. Prin eroare de diviziune se înfelege mai frecvent eroarea de divizare propriu-zisă a gradafiilor limbului unui teodolit, care provine din imperfecţiunea instrumentului şi a sistemului de divizare a limbului, şi care se manifestă în special prin egalitatea imperfectă a diviziunilor cari ar trebui să fie egale pe limb. Eroare de fază: Eroare care se comite la măsurarea unghiurilor şi a direcţiilor în Geodezie şi care provine din erorile de punctare datorite iluminării inegale a părfilor semnalelor de către Soare (v. şî sub Eroare de puncfare). Eroare de index: Eroare care se comite la măsurarea unghiurilor verticale la un teodolit, din cauza pozifiei incorecte (dereglate) a indexului de citire a unghiurilor de la cercul vertical. La teodolitele de tip clasic, indexurile de citire a unghiurilor verticale (liniile de reper ale zerourilor vernierelor) trebuie să se găsească într-un plan orizontal, iar la teodolitele cu cari se măsoară distanfe zenitale, indexurile trebuie să se găsească pe o verticală, paralelă cu axa verticală de rotafie a teodolitului calat în stafie. Eroare de închidere azimutală: Eroare de închidere unghiulară, care se datoreşte erorilor de măsurare a unghiurilor orizontale şi, eventual, şi erorilor pe cari le-ar avea direcfiile de sprijin, din refeaua de sprijin. De exemplu, eroarea de închidere în tur de orizont se datoreşte excluziv erorilor de măsurare a unghiurilor orizontale în stafie. Eroarea de închidere azimutală a unei drumuiri închise asupra ei înseşi şi nesprijinită pe direcfii de sprijin din refeaua de sprijin a ridicării topografice se datoreşte excluziv erorilor de măsurare a unghiurilor orizontale. V. şî sub Compensarea unghiurilor în stafie. Eroare de înregistrare: Eroare grosolană datorită unei transcrieri greşite a valorii măsurate a unei mărimi. Eroare de măsurare: Eroare care se produce în timpul măsurărilor, pe teren, a unghiurilor, a distantelor, a diferenfelor de nivel, a temperaturii, etc. Sin. Eroare de observafie, Eroare de teren. Din punctul de vedere al provenienfei lor, cele mai importante erori de măsurare sînt următoarele: Eroare de antrenare a limbului: Eroare care se comite la măsurarea unghiurilor cu teodolitul şi care e datorită antrenării limbului de cercul alidad în rotafia sa pentru vizare. Eroarea de antrenare a limbului nu există decît 1a teodolitele de tip vechi, la cari există contact între coloanele verticale (şi deci mici frecări) ale limbului (coloana găurită) şi cercul alidad (coloana plină). La unele teodolite de construcfie recentă s-a eliminat, prin construcfie, orice contact între limb şi cercul alidad şi, deci, erorile de antrenare a limbului sînt eliminate. Eroare de apreciere: Eroare care se comite la evaluarea „din ochi" a valorii unei mărimi. De exemplu erorile de citire (v.) sînt erori de apreciere. Eroare de calaj: Eroare de orizontalitate a limbului, respectiv de verticalitate a axei de rotafie, la un teodolit aşezat în stafie, în timpul măsurării, datorită unui calaj imperfect. Această eroare poate fi eliminată prin rectificarea atentă a nivelei şi prin îmbunătăţirea calajului. Eroare de centraj: Eroare datorită faptului că punctul matematic de stafie (v.) nu se găseşte pe verticala care frece prin centrul de vizare al teodolitului (v.), cînd acesta e calat în stafie în timpul măsurării. Eroarea se exprimă prin valoarea distanfei respective. Eroare de neorizontalitafeaaxei de vizare: Eroare egală cu unghiul dintre axa de vizare a unui nivel şi planul orizontal care trefce prin centrul obiectivului, cînd nivelul e pus în stafie şi se măsoară cu el. Eroare de neverticalitafea axei de rotafie: Eroare datorită existenţei unui unghi între axa de rotaţie a unui teodolit aşezat în stafie în pozifia de măsurare, cu-verticala care trece prin centrul său de vizare, adică prin punctul de intersecfiune a celor trei axe ale sale, şi care se datoreşte unui calaj imperfect. Eroarea se exprimă prin valoarea unghiului respectiv. Eroare de observafie: Sin. Eroare de măsurare (v.). Eroare de pozifie. V. sub Eroare de coordonate. Eroare de punctare: Eroarea care se comite în timpul vizării cu luneta unui teodolit asupra unui semnal, care consistă în aşezarea în pozifie incorectă a imaginii refelei reticulare în raport cu imaginea obiectului vizat prin lunetă. Eroarea de punctare poate proveni din neatenfia operatorului, din cauza punerii la punct incorecte a lunetei, din cauza iluminării laterale inegale a unui semnal, care face ca jumătatea iluminată să apară mai mare decît jumătatea mai slab iluminată, astfel încît operatorul care efectuează vizările nu poate aprecia corect mijlocul semnalului la punctare (v. Eroare de fază). Eroare de racordare: Eroare la racordarea planurilor. Se deosebesc: Eroare de racordare grafică a planurilor topografice, care se pune în evidenfă cînd se alătură două planuri sau secţiuni de plan (v.) şi care consistă în „nepotrivirea" desenului de pe un plan cu desenul aceloraşi figuri de pe planul vecin, avînd linii cari pe teren sînt în continuare, iar pe plan omo-logele lor apar „rupte", deplasate şi în discontinuitate, sau chiar cu direcfia comună deviată în zona de „racordare", adică pe linia de racordare (de alăturare) a lor. Această eroare de racordare grafică poate fi provocată fie de contracfiunea diferită a porţiunilor de plan cari se alătură pentru racordare, fie de erorile de măsurare, de desen, de raportare, fie de erorile datorite necoincidenfei sistemelor de coordonate ale ridicării unui plan cu sistemul de coordonate al planului care se racordează. Eroare de racordare numerică, corespunzătoarea numerică a erorii de racordare grafică. în cazul unei ridicări topografice de extensiune, într-un nou sistem de coordonate există puncte de pe „zona de racordare" dintre teritoriile celor două ridicări, cari au cîte două perechi de coordonate, de exemplu punctul 1 (xi.yi) şi punctul 2 (x2, ^2) în primul sistem şi 1 (jcJ, y[), 2 (*2, J2) *n doilea sistem. Erorile de racordare numerică se pun în evidenfă prin faptul că aceeaşi dreaptă 1-2 are o lungime L=V(x2~ *i)2~H:y2 J1)2 în primul sistem şi L’ = = ]/(x!i—x'l)2+(y!,~yi)2 în al doilea sisfem, cum şi o orientare datădetg0 = ——— în primul sistem şi tg 0'=: ——^ în al ys-yi a yi-y\ doilea sistem. Erorile de racordare numerică sînt deci: eroarea de racordare lineară (L' — L) şi eroarea de racordare unghiulară (0'—0). Erorile de racordare pot fi eliminate prin operafia de transcalculare (v.). 19 Eroare de pistă sonoră 290 Erorilor, împrăştierea ~ Eroare de raportare: Eroare care se comite la amplasarea punctelor topografice şi geodezice pe planuri şi pe hărţi prin raportarea (v.) lor pe plan, în scopul întocmirii planului sau a hărfii sub forma primului desen original de raportare. Cauzele erorilor de raportare sînt imperfecfiunea instrumentelor de raportare şi lipsa de experienfă şi de înde-mînare a celui care execută raportarea. Erorile de raportare se pot reduce la valori în toleranţă prin folosirea instrumentelor de raportare (v.) adecvate, de precizie corespunzătoare, şi a personalului calificat corespunzător. Eroare de suprafafă: Eroarea comisă Ia măsurarea sau la calculul unei suprafefe. Eroare de trasare: Eroare care se comite la aplicarea proiectelor inginereşti pe teren cu aparate şi metode topografice. Eroarea de trasare poate fi o eroare de trasare a unei distanţe (rezultată din măsurare grafică sau din coordonate din proiect), eroare de trasare a unui unghi (calculat din datele din proiect, sau chiar măsurat grafic pe plan la proiectare), eroare de trasare a unei diferenfe de nivel, rezultată ca mai sus din proiectare, etc. Erorile de trasare au mai multe surse: erorile refelei de sprijin de trasare (v.), cari se transmit la punctele trasate; erorile proprii operaţiilor topografice de trasare; erorile provenite din însuşi modul de proiectare, din care rezultă precizia elementelor (distanfe, unghiuri şi diferenfe de nivel), cu cari se execută trasarea pe teren. Un tip de eroare de trasare e eroarea de scară, care se comite la măsurarea grafică a distanfelor pe hărfi şi pe planuri, din cauza contracfiunii materialului pe care sînt desenate hărţile şi planurile, după desenarea lor, şi care provoacă micşorarea scării lor. Eroare de v i z a r e: Eroare care se comite la vizarea cu luneta topografică, din cauza puterii separatoare.limitate a ochiului, folosind luneta topografică, exprimată prin valoarea: ---, în care 60" e puterea separatoare a ochiului liber M şi M e mărirea lunetei. Eroare grafică de punctare: Eroare care afectează precizia determinării unui punct pe un plan desenat. Mărimea acestei erori se deduce astfel: se admite, în general, că punctul trasat cu tuş sau cu creionul are grosimea de 0,1 mm şi că eroarea de citire pe rigla divizată care serveşte la raportarea punctului e tot de 0,1 mm (incluziv raportarea la originea lungimilor), astfel încît eroarea grafică de punctare e e = 0,1 *^2=0,15 mm. î. Eroare de pistă sonoră. Cinem.: Defect care se produce la redarea sunetelor de pe discul de gramofon, cînd direcţia vitesei laterale pentru vîrful acului la redare nu e riguros aceeaşi ca penfru gravorul de înregistrare. 2. Eroare de tipar. Poligr. V. Greşeală de tipar. 3. Erodare. Meff..* Netezire cu abrazivi. 4. Erorilor, calculul C/c. e..* Disciplină al careî obiect e stabilirea legilor de determinare a erorilor unor observaţii sau ale unor măsurări şi de compensare a valorilor obţinute prin măsurări şi observaţii, în vederea determinării valorilor celor mai probabile ale mărimilor asupra cărora s-au efectuat două sau mai multe măsurări sau observaţii. 5. Erorilor, corectarea C/c. e.: Sin. Compensarea erorilor (v.). e. Erorilor, curbele ~ ega!e. Topog.: Curbe plane folosite la determinarea amplasamentului celui mai favorabil al punctelor de sprijin de trasare (v.) în marile construcţii, unde se cere o precizie de trasare a punctelor determinată dinainte. De exemplu, pentru trasarea cu precizie a marilor construcţii prin metoda intersecţiunii unghiulare înainte, se alege o bază AB—c (v. fig. I şi II) dată şi, cu unghiurile a şi (3 calculate din proiect (din coordonate), se trasează pe teren cu teo-dolitul direcţiile AC şi BC, la intersecţiunea cărora, pe teren, se găseşte punctul C. /, Proprietăţile erorii longitudinale. La fel se trasează, din cele două capete ale bazei AB, şî celelalte puncte principale ale construcţiei C', C",*- calcu-lînd din coordonate (din diferenţa orientărilor) unghiurile respective a', (3', a", (3". Erorile longitudinală X şi transversală rj din fig. / şi II sînt date de: X— ±- — ±_ ec sin G sin Y ’ £> sin y sin qp unde 8 e eroarea de trasare cu teodolitul a unghiurilor a şi (3. Penfru trasarea construcţiilor, problema se pune invers: dîndu-se erorile permise de trasare X şi r], să se găsească amplasamentul cel mai bun al bazei AB şi să se determine eventual e, ca să se poată trasa construcţia cu precizia necesară. Din fig. I rezultă că raza R a cercului care trece prin punctele ABC e R= Xq 2 sin v sau R=: Xq 28 unde, notînd t se obţine “ (raza cercului pe care se găsesc punctele C trasate cu eroarea dată longitudinală X). Alegînd ca axe de coordonate rectangulare: axa y în direcţia bazei AB=c şi axa x perpendiculară pe y în mijlocul bazei AB, se demonstrează că în acest sistem de coordonate punctul C (x, y), care are ca eroare transversală de trasare cea dată de tj, se găseşte pe curba: (x2-f y2)3 + zr (x4 -yi) + ^{x2 + y2)^ k2C2 X2 2 ' ' ' ’ 16 v" 1 ' ' - 4 sau, o formă mai comodă, în coordonate polare: iar r şi 0 sînt coordonatele polare ale lui C (r e vectorul de la centrul axelor de coordonate de mai sus şi 9 e unghiul acestui vector cu axa pozitivă x). 7. Erorilor, împrăştierea Geod., Topog.: Modul de repartiţie a erorilor incidentale, în funcţiune de mărimea lor. împrăştierea erorilor incidentale e dată de următoarea funcţiune, care exprimă probabilitatea producerii lor: _ ^ ~'h2Xi ‘V« ' şi care, reprezentată grafic, dă o curbă, curba clopotului, sau curba lui Gauss (v. fig.). Curba lui Gauss are ca asimptotă axa x. în practică, curba e limitată, deoarece domenii cu ±* prea mari nu există în practică. Ordonata în origine e maximă şi proporţională cu coeficientul de precizie h\ deci o măsurare y=f(x)- Erorilor, propagata ~ 291 Eroziunea colurilor e cu atît mai precisă, cu cît ordonata sa în origine h e relativ mai mare. Construirea curbei de împrăştiere a erorilor permite ............... _ ________________ /' 0:3 o? o;? 0:6 h o:w7 on ir 0:10:2 Qn3 i% 0:5 fa vi $ o:F7 ' * Mărimea erorilor Construirea curbei Iui Gauss într-un caz practic. Ordonatele din mijlocul dreptunghiurilor verticale, cu lăţimea constantă Ax, reprezintă numărul erorilor din intervalul Ax. astfel aprecierea sumară şi relativ uşoară şi obiectivă a calităţii unei măsurări. 1. Erorilor, propagarea C/c. e.: Transmiterea influenfei erorilor unor mărimi măsurate, asupra erorilor unei alte mărimi, care e o funcfiune de ele. De exemplu, în cazul erorilor incidentale, dacă se măsoară mărimile: x\, x2,*», xncu erorile incidentale medii pătratice m\, m2r',mn, eroarea medie pătratică m\ a funcţiunii: z=/(*i, x2,"',xn) e: +^"’j+' 2. Eros- Asfr.: Planetă mică, între Pămînt şi Marte. 3. Eroziune. 1. Geo/..* Ansamblul acfiunilor mecanice, fizice, chimice şi biologice, legate de sursele de energie de la suprafafa scoarfei terestre, cari prin intermediul agenfilor modificatori externi (aerul atmosferic, apa şi fiinfele vii) distrug rocile preexistente ale scoarfei. Acfiunile mecanice şi fizice produc dezagregarea rocilor, iar cele chimice produc descompunerea (alterarea) lor. Eroziunea atmosferică acfionează asupra scoarfei Pămîn-fului prin variafiile de temperatură, umiditate, înghef şi dez-ghef, vînturi (v. şl sub Coraziune) şi, uneori, prin electricitatea atmosferică. Acfiunea se manifestă mecanic, fizic şi chimic. Eroziunea apelor se manifestă sub toate stările sub cari apa apare în natură: lichidă, gazoasă, solidă. în stare lichidă, apa acfionează sub formă de ape curgătoare (prin eroziune verticală, care adînceşte fundul văii, şi prin eroziune orizontală, care lărgeşte valea), tncepînd de la apele de şiroire rezultate din precipitafiile atmosferice pînă la fluvii, cum şi ca ape stătătoare: lacuri şi mări; în stare gazoasă, ca vapori, apa acfionează în fisurile şi în porii rocilor, iar în stare solida, ea acţionează sub formă de ghefari şi de avalanşe de zăpadă. Eroziunea apelor se poate produce pe cale mecanică simplă sau combinată cu o descompunere chimică, şi se manifestă prin rupere de bucăfi din roci, prin deplasarea particulelor respective, prin punerea lor în mişcare în curenful de apă, care le duce mai departe, fenomenul fiind completat cu disolvări de săruri din roci (gips, sare, calcar), cari, slăbind coeziunea, uşurează dezagregarea. Eroziunea apelor prezintă unele caractere specifice, după natura apelor cari acfionează asupra rocilor. Astfel, apele divagante (de şiroire) îndepărtează produsele de dezagregare fizicochimică a rocilor, creînd noi suprafefe de atac penfru agenfii atmosferici. Ele transportă materialul respectiv pînă Ia baza pantelor, atacînd uneori direct şî roca vie (în perioade ploioase, în regiuni cu pantă mare şi cu roci impermeabile la zi). Eroziunea activă se produce numai local, acolo unde apa are vitesă suficientă pentru a antrena bucăfi de material solid şi, în special, în zonele în cari această apă prezintă mişcări turbionare, iar rocile înconjurătoare sînt suficient de rezistente pentru a putea suporta roaderea fără a se dezagrega (de ex. la baza cascadelor şi a săritorilor, unde prin acfiunea turbionară a apei, care rulează pe loc pietrişul, se formează căldările giganfilor). Distrugerea rocilor moi, care constituie cazul cel mai frecvent întîlnit în natură, se produce prin fenomenul de de-bleiere, adică prin îndepărtarea rocilor de apă; în contact cu aceasta, rocile se înmoaie şi se prăvălesc aproape singure în cursul de apă. Dezvoltarea eroziunii şi a debleierii prin apele curgătoare continentale se produc, în general, după următoarele reguli: acfiunea de roadere se produce din aval spre amonte, piecînd de la un punct fix situat pe nivelul de bază spre basinul de recepţie, deci în sens regresiv (v. şl sub Torent); pe măsura apropierii de profilui longitudinal de echilibru al cursului de apă, intensitatea eroziunii scade, iar zona de manifestare a ei se restrînge spre amonte pentru a face loc, spre aval, zonei de sedimentare. Acfiunea de eroziune a ghefarilor prezintă caractere similare celor ale apei curgătoare (v. şl sub Ghefar). Acfiunea de eroziune a mării (abraziunea) se dezvoltă pe baza energiei cinetice enorme a valurilor (v. şî sub Abra-ziune 4). Acfiunea de eroziune a curenfilor submarini e mai pufin cunoscută, dar e sigur că ea e mult mai intensă decît a- apelor continentali (dimensiunile şi gradul de rotunjire a galeţilor se schimbă mult mai mult în mare, fafă de albia rîurilor, pentru una şi aceeaşi distanfă de transport). Eroziunea datorită fiinfelor vii se manifestă mai slab, atît prin acfiuni mecanice (rădăcinile plantelor cari, dezvol-tîndu-se, lărgesc crăpăturile din roci; goluri subterane săpate de unele animale, etc.), cît şi prin acfiuni chimice (disolvări, acfiunea bacteriilor nitrifiante, acţiunea substanfelor cari se degajă din vegetafia intrată în putrefacţie, etc.). Sin. Glipto-geneză. 4. ~a solurilor. Ped.: Distrugerea solului neprotejat de vegetafie, prin acfiunea curenfilor de apă sau a celor de aer (vînturi). Eroziunea produsă de apă e posibilă numai asupra solului în pantă; eroziunea produsă de vînt (eroziunea eoliană) se manifestă oriunde există ariditate cel pufin 2-*3 luni pe an, în care timp suflă un vînt uscat dintr-o direcfie dominantă. Factorii cari influenfează eroziunea solurilor de ape sînt următorii: starea vegetafiei; înclinarea, lungimea, expunerea şi forma pantelor; clima, în special prin cantitatea precipitaţiilor, intensitatea şi durata lor; natura şi textura rocii; solul, prin proprietăfile lui (textură, structură, confinut în humus); acfiunea omului asupra proprietăţilor solului şi asupra vegetafiei, prin modul de cultivare. Eroziunea apei se manifestă: în suprafafă, cînd apa se scurge pe versant în şuvife, îndepărtînd materialul de sol în pături mai mult sau mai pufin uniforme ca grosime; în adîncime, cînd scurgerea apei, concentrîndu-se pe anumite linii, sapă în materialul existent şi produce ogaşe sau ravene; în general, eroziunea în adîncime însofeşte pe cea în suprafaţă. Pe lîngă eroziunea propriu-zisă, solul se mai poate distruge prin: îndesarea, prin bătătorirea repetată a solului în pantă, de vitele cari sînt conduse la păscut; alunecările masive pe pantă ale solului sub care se găseşte un strat argilos, pe suprafafa căruia poate aluneca; curgeri lente ale întregii pături de sol şi pornituri ale unei mase restrînse, desprinsa de pe versant şi care alunecă sub influenfă gravitafiei, creîndu-şi o albie proprie. Eroziunea eoliană e activă chiar în clima umedă, în perioada iulie-septembrie cînd uscarea şi pulverizarea solurilor Eroziune 292 Erupfie cultivate permit spulberarea granulelor nerefinute în agregate structurale. în regiunile de cîmpie, pe solurile nisipoase, cultivarea nerafionaiă şi fără măsuri de protecfie conduce la pierderea prin deflajie a orizontului A fertil şi la acoperirea solurilor neerodate cu un strat de grosime variabilă, nefertil, provenit din depunerea eoliană a nisipurilor spulberate. Măsurile de prevenire şi combatere a eroziunii solurilor sînt următoarele: sistematizarea teritoriului, prin care nu se repartizează pentru culturi agricole decît soluri fără eroziune puternică şi cele neexpuse eroziunii; măsuri agrotehnice pe versante, ca aratul obligator pe curbele de nivel, cultura în fîşii (alternanţă de culturi cari nu acoperă complet solul cu culturi dese), etc;; măsuri hidrotehnice (de ex. valuri de pămînt, terase contra eroziunii în suprafaţă), rar pe ogaşe şi ravene, construirea de cleionaje, baraje de fascine, garnisaje, an-rocamente, gabioane, baraje de trunchiuri, piatră, beton, după gravitatea eroziunii şi valoarea economică a terenului de protejat; ameliorări agrosilvice, prin crearea de păşuni şi fînefe, împăduriri, perdele de protecfie. De cele mai multe ori sînt necesare lucrări complexe, din mai multe categorii de măsuri. Contra eroziunii eoliene e necesară fixarea nisipurilor prin măsuri adecvate: mijioace mecanice pregătitoare, cum sînt apărători verticale şi aşternute, panouri mobile; înierbare, însoţită de perdele de protecfie; plantaţii forestiere masive, în fîşii, în perdele. Sin. Eroziune accelerată, Eroziune anormală. 1. Eroziune. 2. Expl.: înlăturarea progresivă a materialului ars al unei guri de foc din interiorul acesteia, din camera de încărcare, din regiunea conului de racordare şi de la originea ghinturilor, care are ca urmare fisuri paralele cu axa fevii şi creşterea continuă a dimensiunilor interiorului. Eroziunea produce scăderea vitesei iniţiale a proiectilului, micşorarea bătăii şi mărirea abaterilor. Cînd vitesa iniţială a scăzut, datorită eroziunii, cu 10%, gura de foc e scoasă din serviciu. 2. Eroziune. 3. Tehn.: Uzura conductelor sau a aparatelor metalice datorită frecării lichidelor, aburului, respectiv a gazelor, de pereţii acestora. Uzura poate fi provocată şî de materiale abrazive în suspensie în lichide (de ex. eroziunea conductelor prin nisipul purtat de apă, eroziunea pereţilor cilindrilor la motoarele Diesel, prin praful din aerul combu-rant; etc.). s. Errif. Mineral.: Varietate de parsettensit din grupul vermiculitelor, întîlnit rar în unele minereuri manganifere. 4. Eruc. ind. fexf.: Fibre vegetale liberiene, produse în insulele Filipine, folosite la confecţionarea de frînghii. 5. Erucic, acid Chim.: CH3(CH2)7CH=CH(CH2)nCOOH. Acid al'ifatic monobazic, nesaturat, din seria acidului oleic, cu 22 de atomi de carbon şi o dublă legătură în moleculă, în pozifia 13:14 (acid cis A13’14 docosenoic). Acidul erucic are: p. t. 33,5°, p. f. 241—243°, d]j7/5 = = 0,860, indicele de neutralizare 165,72 mg KOH/g şi indicele de iod 74,88 mg Vg. • Are un isomer de poziţie, acidul cetoleic (A1*12 docosenoic) din grăsimile animalelor marine, şi un sfereoisomer, acidul brasidic, p. t. 60° (acid trans A13’14 docosenoic), care nu a fost găsit în natură. Acidul erucic se găseşte în proporţia de 40—57% din totalul acizilor graşi din uleiurile extrase din seminţele diferitelor specii de rapiţă, el fiind componentul caracteristic al acestora. e. Erucic, alcool ~. Chim.: CH3(CH2)7CH=CH(CH2)iiCH2OH . Alcool alifatic monovalent, cu 22 de atomi de carbon şi o dublă legătură în moleculă, în poziţia 13:14. Se găseşte în uleiul de Jojoba (Simmondsia chinensis (californica)), în proporţia de circa 34%, dar lipseşte din grăsimile animale. Are p. t. 34,5-35,5° şi p. f. 10 mm 240,5-241,5°. E solubil în alcool etilic, în acizii acetic şi benzoic, şi în eter de petrol. Se prepară (cu randamentul de circa 80%) prin reducerea catalitică, în prezenţă de cromit de zinc, a acidului erucic sau a erucatului de etil. Sin. Alcool docosenilic; Docosenol. 7. Eruptive, roci Pefr.: Sin. Roci magmatice. V. sub Magmatice, roci şi sub Rocă. 8. Erupfivism. Geo/.: Totalitatea fenomenelor legate de venirea din interiorul pămîntului şi de localizarea magmelor în acest interior şi pe suprafaţa pămîntului. Eruptivismul, dominat în interiorul pămîntului de temperatură şi de presiune, dă naştere elementelor chimice constitutive ale scoarţei. 9. Erupfie, pl. erupţii. Expl. pefr.: Ridicarea de la adîn-cime la suprafaţă a fluidelor din zăcămintele de hidrocarburi (ţiţei, gaze sau amestec de gaze-fifei), datorită energiei proprii (presiunii) pe care acestea o posedă încă, după ce au intrat din strat în gaura de sondă. Se deosebesc: erupfie naturală şi erupfie artificială. Erupţia naturală se produce cînd energia fluidelor respective e mai mare decît energia necesară pentru ridicarea lor la suprafafă, şi poate fi liberă sau controlată. La începutul exploatării petrolului prin sonde, erupfia se făcea liber (erupţie liberă), ţiţeiul amestecat cu gaze ridi-cîndu-se la suprafaţă, unde, căzînd pe sol (ploaie de jiţei), era colectat în bataluri. Acest procedeu a condus la epuizarea prematură a multpr zăcăminte de ţiţei, cu o recuperare de ţiţei redusă, sau la degradarea zăcămintelor. Actualmente, erupfia liberă necontrolată (necaptată) se întîlneşte cu totul incidental şi e o urmare, fie a dificultăţilor geologice întîlnite, fie a accidentelor tehnice produse în forajul sau în exploatarea sondelor. Astfel, erupfii libere se produc: în cazul unui fluid de foraj cu greutate specifică mică sau în cazul denivelării fluidului de foraj prin pierderea Iui, în cavernele sau în fisurile eventual întîlnite în formafiunile geologice traversate, cînd presiunea dată de coloana de fluid din gaura de sondă nu e suficientă ca să învingă presiunea fluidelor confinute în unele formafiuni geologice; cu ocazia perforării unui strat petrolifer, în timpul forajului sau la deschiderea unui orizont nou într-o sondă veche; la o sondă în producfie, dacă erupfia aduce peste 1 % nisip şi vîna eruptivă erodează duza şi spafiu! capului de erupfie, perforîndu-l; etc. Pentru a combate erupfia liberă a sondelor cari produc în erupfie naturală se montează la gura coloanei sondei instalafii de prevenire, cari permit ca fluidele ajunse ia suprafaţă să fie dirijate spre punctele de separare a gazelor de fifei, erupfia sondei fiind astfel captată, controlată şi reglată (erupfie naturală captată). Acesfe instalafii sînt compuse din: capete de erupfie (v. Cap de erupfie, sub Cap funcfional), duze (v.), separatoare (v.), etc. Erupfia artificială se produce cînd energia fluidelor la intrarea din strat în gaura de sondă nu e suficientă pentru a asigura ridicarea acestora pînă la suprafafă, ci e nevoie să se introducă în sondă un nou agent de lucru (o presiune suplementară), de cele mai multe ori gaze comprimate (procedeul gas-lift), pentru a suplini lipsa de energie necesar^ penfru ridicare. Se poate injecta şî aer în loc de gaze (procedeul air-lift), dar acest procedeu prezintă dezavantaje (amestecul de aer şi gaze poate deveni exploziv; nu se poate extrage gazolina; etc.). Dacă injectarea gazelor comprimate se efectuează continuu, sonda e în erupfie artificială continuă; dacă însă cantitatea de lichid care se acumulează în partea de jos a găurii de sondă nu justifică injecfia continuă de gaze comprimate, injecfia se face periodic, iar erupfia e artificială intermitentă. Erupţie 293 Erupfie Erupţia artificială continuă se aplică sondelor cu debite mari de lichid. Principiul de funcfionare a erupfiei artificiale continue se bazează pe crearea, la capătul de jos al coloanei de extracţie, a unei presiuni care acţionează asupra lichidului. Prin bulele de gaze din masa acestuia, care acţionează ca un piston într-o pompă, lichidul e împins spre suprafafă. Se deosebesc: Sistemul Paulet (v. fig. la), cu două rînduri de coloane de fevi, paralele, cari se introduc pe o anumită lungime în lichidul din sondă şi sînt unite la capătul de jos printr-o reducfie cu deschideri, dintre cari prin una se injectează gazele, iar prin acestuia, o feavă de extracţie cu acelaşi diametru ca şi apendicele. Sabotul acesfei fevi de extracfie se fixează în apropierea reducţiei fevilor exterioare, de unde începe apendicele. Sistemul prezintă avantajul că realizează o vitesă ascensională mai mare a fifeiului în apendice, dar şi dezavantajul că, atunci cînd nivelul de fifei a scăzut, fevile de extracfie nu pot fi coborîte, ci trebuie scoasă feava exterioară şi micşorată corespunzător lungimea apendicelui. Pentru remedierea acestui inconvenient s-a preconizat sistemul Babalian (v. fig. I ej, e2, 63), la care apendicele nu se mai solidarizează cu fevile exterioare printr-o reducfie, ci se suspendă în sabotul acesteia. Dacă 3 * (pi-0-f ■4 1 .L uu =1 Trr m b I ti /. Scheme de erupţii artificiale continue, a) cu două rînduri de fevi paralele; b) cu două rînduri de fevi concentrice; c) cu un singur rînd de fevi; d) cu un rînd şi jumătate de fevi; e-,) erupfie sistem Babalian; e2) schema de spălare a nisipului pînă la apendice; e3) schema de spălare şi de degajare a apendicelui; î) intrarea gazelor comprimate; 2) ieşirea amestecului gaze-fifei; 3) coloană inferioară de extracfie; 4) coloană exterioară; 5) coloană de exploatare; 6) reducţie simplă; 6') reducfie cu trei deschideri; 7) apendice; 8) dispozitiv de suspendare ai apendicelui; Ns) nivelul static; Nj) nivelul dinamic; h) cufundarea fevii de extracfie sub nivelul dinamic; h^) înălfimea nivelului dinamic; Pj) presiunea Ia sabotul fevilor. cealaltă se extrage amestecul de gaze-tifei. Sistemul e părăsit astăzi, deoarece reclamă diametri mari de coloană de exploatare şi extragerea simultană a fevilor din puf, legate între ele, e foarte dificilă. Sistemul Saunders, cu două rînduri de coloane de fevi concentrice, sau cu o singură coloană de fevi. în primul caz, gazele se injectează în spafiul dintre cele două coloane, iar amestecul gaze-fifei se extrage prin interiorul coloanei centrale (v. fig. I b). în cazul unei singure coloane de fevi (v. fig. I c), gazele se injectează în spaţiul inelar dintre coloana de exploatare şi coloana de fevi de extracfie, iar amestecul se extrage prin interiorul coloanei de fevi (sistem direct) sau, uneori, în sens contrar (sistem indirect). Avantajele pe cari le prezintă sistemul cu două coloane de fevi, fafă de sistemul cu o singură coloană, sînt următoarele: presiune de pornire a sondei mai mică (deoarece nu trebuie împins decît lichidul, care se găseşte în spafiul inelar dintre cele două coloane introduse); se evită pulsaţiile sondei (din cauza spafiului inelar mic), reducîndu-se astfel posibilitatea formării dopurilor de nisip; nisipul se evacuează în condifii mai bune. O variantă a sistemului cu două rînduri de coloane concentrice e sistemul cu un rînd şi jumătate de fevi (v. fig. / d), la, care se foloseşte un rînd de fevi exterior, terminat la partea inferioară cu un apendice cu diametru mai mic, şi, în interiorul apendicele e prins de nisip, el poate fi degajat prin spălare cu fifei. Er u pfia artificială intermitentă se foloseşte la sondele cu debite şi, în special, cu presiuni de fund mici. La aceste sonde, schemele de funcfionare ale erupfiei artificiale sînt, în principiu, asemănătoare celor de la sondele II. Schema unei sonde în gas-lfft intermitent. 1) gaze din stafie; 2) separator. III. Schema instalării unui tubing de gatf-lift intermitent cu supape. în erupţie artificială continuă. în acest caz, gazele se injectează în spaţiul inelar dintre coloana de exploatare şi coloana de extracţie (v. fig. II), iar amestecul de gaze-ţiţei se ridică, respectiv se extrage Erupfie de metan 294 Escamotarea trenului de aferisare prin interiorul coloanei de extracfie. Dat fiind că instalafia care funcfionează după această schemă prezintă unele dezavantaje (consum mare de gaze, pierderi de lichid prin împingerea înapoi în strat, etc.), s-au propus o serie de scheme noi, folosind supape pe coloana de extracfie: varianta I (v. fig. III a), cînd sonda produce din strate cu presiune mare şi cu indice de productivitate mic (distanfa de la supapă la sabotul coloanei trebuie să fie de 5C-- 65 m); varianta II (v. fig. III b), prevăzută în plus cu packer la partea de jos a coloanei, recomandată pentru strate cu presiuni mici, şi varianta III (v. fig. III c) în care, în plus fafă de cea precedentă, coloana de extracfie se aJcătuieşte la partea inferioară din fevi cu diametru mai mare, iar Ia sabot se montează o supapă de reţinere, cu scopul de a nu permite ca presiunea din coloana de extracfie să se transmită asupra stratului. Ultima variantă constituie baza pentru schema de funcfionare în erupfie artificială intermitentă cu cameră de acumulare (v. fig. IV), care prezintă avantajul că asupra stratului nu se exercită nici o contrapresiune, ceea ce permite afluxul continuu de lichid din strat în sondă. Pentru injectarea periodică a gazelor comprimate se folo" sesc instalafii speciale, cu acfionare manuală sau automată, diferite de la un sistem la altul. 1. Erupfie de metan. Mine. V. sub Grizu. 2. Erupţie vulcanică. Geo/.; Aruncarea Ia suprafafa Pămîn-tului a unor cantităfi mari de materiale venite prîntr-un aparat vulcanic (v.) din adîncime, în stare solidă, lichidă sau gazoasă, şi ia temperaturi foarte înalte. Fenomenul se manifestă printr-o degazeificare violentă a magmei, tensiunile rezultate din degajarea gazelor provocînd în aparatul vulcanic urcarea magmelor spre suprafafă şi debordarea topiturii sub formă de curgeri mici sau de pînză de lavă, cari se răs-pîndesc uneori pe distanfe mari. Degajările violente de gaze pot produce şî proiecfii de lavă fluidă pînă la înălfimi mari sau pulverizarea prin explozie a magmei şi formarea de cenuşă vulcanică, care se depune ulterior sub formă de tufuri. Degazei-ficarea magmelor e însofită, de cele mai multe ori, de procese în cari depunerile metalogenetice sînt asociate unui autometamorfism mai mult sau mai pufin intens. în timpul erupfiei vulcanice se emană şi produse volatile (v. Fumarolă), din cari se depun unele minerale sublimabile. Ultimele manifestafii ale unei erupfii vulcanice sînt emanafiile de bioxid de carbon în faza mofetică. Ca efect al erup-fiilor vulcanice se formează la suprafafa pămîntului o mare varietate de roci efuzive: riolite, dacite, trahite, andezite, bazaite şi produsele lor piroclastice, a căror consolidare se produce sub formă de cupole, pînze şi scurgeri. Sin. Erupfie efuzivă, Erupfie extratelurică. 3. Ervilîa. Paleonf.: Lamelibranhiat eterodont din familia Mactridae, caracteristic Sarmafianului din Europa orientală. Cochilia, triunghiulară, are în general dimensiuni mici. Are um-bone scurt, fîfîna cu doi dinfi cardinali şi sinusul palial pufin adînc. în fara noastră se cunosc speciile: Ervilia podolica Eichw., din Sarmafianul de la Şoldăneşti-Neamf, Basinui Mehadiei, Daia-Si.ghişoara, şi Ervilia minuta Singovo, frecventă în Stratele cu Dosinia (Meofian) din zona cutelor diapire. 4. Eryma. Paleonf.: Crustaceu din ordinul Decapoda, familia Ery-maidae, al cărui cefalotorace cu rostrum are un şanf cervical adînc, şi şanfuri dorsale. Diferitele specii ale acestui ordin sînt cunoscute din Liasic pînă în Cretacicul superior din Europa, din Liban şi America de Nord. Ervilia podolica. Specia Eryma iufertrei Sow. a fost identificată în calcarele jurasice de ia Solenhofen (Bavaria). 5. Eryon. Paleonf.: Crustaceu din ordinul Decapoda, familia Eryonidae, al cărui cefalotorace lat prezintă pe laturi cîte trei tăieturi în unghi ascuţit. E lipsit de rostrum. E răspîndit în Jurasic şi în Cretacicul inferior. Exemplare de Eryon arctiformis Schloth. s-au găsit în calcarele litografice de Ia Solenhofen (Bavaria). e. Esbach, reactivul lui Chim. biol.: Soluţie formată prin disolvarea unui amestec de 1,5 g acid picric şi 3 g acid citric în 100 ml apă distilată, folosită ca reactiv la determinarea albuminei şi a peptonelor. Reactivul Esbach dă precipitat şi cu alcaloizii, cu sulfatul de chinină, cu antipirina, care se disolvă prin fierbere sau prin tratare cu acid azotic. înainte de a preciza existenţa peptonelor trebuie deci să se cerceteze existenţa acestora în soluţia de analizat. Sin. Reactiv picrocitric. 7. Escalator, pl. escalatoare. Arh., Cs. V. Scară rulantă, sub Scară 1. 8. Escală, pl. escale. Nav., Av.: Loc de oprire, într-un punct al rutei pe care o parcurge o navă sau o aeronavă, necesar penfru aprovizionarea cu combustibil sau cu lubrifianţi, pentru îmbarcarea-debarcarea pasagerilor, penfru eventuale revizii, etc. s. zbor fără Av.: Zborul unui avion pe distanţă mare, fără aterisare. Distanţa de zbor fără escală poate fi mărită prin alimentarea avionului, în timpul zborului, cu combustibil de Ia un avion-cisternă. V. şî sub Zbor. io. Escamotarea trenului de aterisare. Av.: Retragerea roţilor de aterisare ale unui avion, în interiorul lui, pentru micşorarea rezistenţei Ia înaintare. La avioanele actuale se escamotează nu numai aterisorul principal, ci şi cel auxiliar, adică roata din coadă, dacă aterisorul e clasic, sau roata din fafă, dacă aterisorul e triciclu. La avioanele cu forme aerodinamice corecte, rezistenfa la înaintare a aterisorului constituie o parte importantă din rezistenfa Ia înaintare totală a avionului şi are o influenţă foarte mare asupra performanţelor acestuia la vitese de zbor mai mari. Din această cauză, odată cu creşterea viteselor de zbor s-a impus şi s-a generalizat utilizarea aterisorului escamotabil la toate avioanele cu vitesă de zbor mai mare decît 250 km/h, cu toată greutatea iui considerabilă. Aterisorul escamotabil prezintă şi avantajul că frînează avionul, cînd e scos în timpul evolufiei de aterisare, iar în caz de aferisare forfată pe^un teren impropriu permite aterisarea avionului „pe burtă", cu faze de joasa IV, Schema instalaţiei de erupţie artificială, cu cameră de acumulare. 1) fevi exterioare; 2)teavă inferioară; 3)cameră de acumulare; 4) supapă; 5) întrerup-tor automat al gazelor comprimate. Escamotarea trenului de aferisare 295 Escamotarea trenului de aterisare —------------------------------------------------------------ aterisorul escamotat, care în acest caz e preferabilă aterisării cu trenul scos. Escamotarea se face cu ajutorul echipamentului energetic al avionului (v. sub Echipament de bord). După felul energiei folosite, se deosebesc: Escamotare mecanică, efectuată prin mijloace mecanice, acţionînd— manual sau mecanizat—leviere sau volane cari mişcă ansamblul trenului de aterisare, prin intermediul unor pîrghii, cabluri, roti dinfate, şuruburi-melc, etc. Această escamotare e folosită la avioane mici şi constituie o escamotare de siguranfă la avioanele echipate cu alte mijloace de escamotare. Escamotare hidraulică sau pneumatică, efectuată prin intermediul unor verinuri hidraulice sau pneumatice, racordate la o instalafie hidraulică sau de aer comprimat, menţinută sub presiune de o pompă acţionată de unu sau de mai multe motoare de Ia bord, eventual acfionată manual, cînd motorul respectiv e în pană. Escamotare electrică, efectuată cu motoare electrice şi cu electromagnefi pentru înzăvorîre, alimentate de generatoare sau de acumulatoare electrice. Escamotarea s e m i t r e n u r i I o r aterisorului principal se poafe efectua fie în aripă, fie în fuzelaj sau în nacelele motoarelor. La escamotarea în aripă, pe jamba şi pe roata semitrenului se montează tăblii, cari în pozifia escamotată a acestuia închid strîns cavităţile de escamotare din aripă; la escamotarea în fuzelaj sau în nacelele motoarelor, locaşurile de escamotare se închid cu trape speciale, a căror comandă e legată de acţionarea aterisorului. Exemple de escamotare în direcţia anvergurii: Escamotarea exterioară în aripa se efectuează prin raba-terea laterală, spre extremităţile aripii, a celor două semi-trenuri. Escamotarea către exteriorul aripii (v. fig. I) prezintă inconvenientul că nu se poafe obfine o cale de aterisare largă, deoarece grosimea aripii se reduce mult spre exterior şi nu poate cuprinde dimensiunile de gabarit necesare trenului; de altă parte, acest fel de escamotare prezintă avantajul că /. Escamotare exterioară în aripă. ff. Escamotare exterioară în aripa sus. trenul se prinde de fuzelaj, ceea ce oferă posibilitatea demontării comode a aripilor, fără să fie nevoie să se suspende avionul sau cel pufin fuzelajul acestuia. Această escamotare nu e recomandabilă la avioane monomotoare cu aripa jos, din care cauză se utilizează numai în cazurile în cari nu pot fi utilizate alte sisteme, de exemplu la avioane monomotoare cu aripa sus (v. fig. II). Escamotarea interioară în aripă se efectuează prin raba-terea laterală a celor două semitrenuri, spre interior, în planul central al aripii. La escamotarea către interiorul aripii, avantajele sînt atît calea de aterisare largă şi posibilitatea de escamotare comodă, date fiind dimensiunile de gabarit mari ale părfii centrale a aripii, cît şi inerţia de ruliu mai redusă. jjjt Escamotare interioară în Fig. III reprezintă un exemplu de planul central al aripii, escamotare interioară în aripă, care e cea mai răsplndită la avioanele monomotoare cu aripa jos.— Fig. IV reprezintă escamotarea interioară în aripă la un avion de vînătoare. Escamotarea în fuzelaj se efectuează prin rabaterea semi-trenurilor spre interior şi răsucirea rofilor, astfel încît acestea IV. Escamotare interioară în aripă, cu rabaterea laterală spre interior, în planul central al aripii. Î.3) articulaţi}; 2) jambă; 4} tijă inferioară; 5) tijă superioară; 6) pîrghie; 7) resort; 8) tija verinului de escamotare; 9) pîrghia de acţionare a semnalizatorului de poziţie a aterisorului; A) ax. să intre în fuzelaj în pozifie verticală (v. fig. V). Această escamotare e o construcţie complicată, însă permite reducerea V. Escamotare interioară în fuzelaj VI. Escamotare interioară în fuzelaj cu răsucirea roţilor. fără răsucirea roţilor. grosimii aripii, ceea ce e foarte important penfru avioane monomotoare de mare vitesă. La unele tipuri de avioane monomotoare cu fuzelajul mai larg, escamotarea roţilor principale în fuzelaj se poate face şi în poziţie orizontală (v. fig VI), Escamotarea în fuzelaj se foloseşte la avioane mono-motoare cari nu au aripă jos, iar escamotarea în aripi nu se poate realiza, singurul spaţiu de camuflare posibil fiind fuzelajul. Escamotările în fuzelaj ale trenurilor de aterisare clasice sînt greu de realizat şi nu pot fi efectuate decît în cazurile în cari aceste trenuri sînt joase, ele fiind escamotate în flancurile laterale ale fuzelajului. Roata din fafă a trenurilor de aterisare tricicle e totdeauna escamotată în fuzelaj. Exemple de escamotare în direcţia coardei aripii: Escamotarea în nacelă se efectuează prin rabaterea trenului către coadă (cel mai des utilizată) sau către botul avionului, eventual prin retragerea verticală a trenului. Din punctul de vedere al centrajului, escamotarea verticală e soluţia ideală, deoarece nu modifică echilibrajul avionului; e însă cea mai complicată ca execuţie şi se foloseşte rar. La avioanele multimotoare, cu nacele (fuzouri) laterale, trenurile de aterisare se escamotează aproape excluziv în nacelele motoarelor. Escamotarea înapoi în nacelă (v. fig. VII) se efectuează prin rabaterea semitrenului spre coada avionului, cu roata în VII. Escamotare înapoi, în nacelă* VIII. Escamotare înapoi, în nacelă, cu răsucirea rotii. pozifie verticală, escamotată complet. Această escamotare se foloseşte de obicei la avioane bimotoare, cu aterisor clasic şi cu nacele mari; la avioanele cu nacele mici se utilizează escamotarea incompletă a roţii sau escamotarea cu răsucirea ro}ii în pozifie orizontală (v. fig. VIU). Escapon 296 Eschinit Escamotarea înainte în nacelă (v. fig. IX) se efectuează prin rabaferea semitrenului spre botul avionului, cu roata în pozifie verticală, escamotată complet sau parfial. Această escamotare se foloseşte de obicei la avioane bimotoare cu aterisor triciclu. Escamotarea rojilor ^ similară ®sca- jx, Escamotare înainfe, în nacelă, a motării în nacelă, înainte şi îna- aterisorului principal, şl înapoi, în poi, a rofilor principale. Loca- fuze,aj, a roîij d}n fată. şurile de escamotare a rofilor secundare se închid în pozifia escamotată cu trape acfionate de sistemul de escamotare. Escamotarea rofii din coadă e necesară la avioane cu aterisoare clasice.— Fig. X reprezintă escamotarea rofii din coadă, în cazul în care axa de rotire a furcii rofii coincide cu axa amortisorului. Construcfia e compactă, însă impune utilizarea unui dispozitiv pentru împiedicarea rotirii tijei şi a pistonului amortisorului în cilindrul acestuia, evitînd astfel uzura prematură a garniturilor pistonului şi tijei. Acest dispozitiv se compune dintr-un compas (v. fig. X) care leagă cilindrul cu tija amortisorului, şi dintr-un tub de aluminiu, în interiorul căruia cilindrul amortisorului e susfinut de doi cusi-nefi, putîndu-se roti împreună cu tija antrenată de compas şi cu furca rofii fixată rigid pe tijă. — Fig. XI reprezintă escamotarea rofii din coadă, în cazul în care axa de rotire a furcii nu coincide cu axa amortisorului. X, Roată din coadă cu furca fixată XI, Roată din coadă cu furca fixată pe tija amortisorului. pe pîrghie. Escamotarea rofii din fafă e necesară la avioanele cu aterisor triciclu. Roata din faţă se escamotează de obicei spre înapoi (v. fig. IX), cînd aterisorul principal se escamotează spre înainte, pentru evitarea unei deplasări prea mari a centrului de greutate al avionului în timpul escamotării. 1. Escapon. Te/c.: Derivat al cauciucului, folosit ca material izolant în montaje de radiofrecvenfă. Se obfine încălzind cauciucul sintetic pînă la 250°. Are proprietăfi superioare ebo-nitei. Se prepară sub formă de plăci şi din el se execută piese de fixare, reglete, părfi de şasiu. Are permitivitatea dielectrică relativă 2,7; unghiul de pierderi, la 1 MHz, 0,0006; rezistivitatea 1015 Qm; tensiunea de străpungere 350 kV/cm; temperatura de lucru pînă la 130°. 2. Escarpamenf, pl. escarpamente. Tehn. mii.: în fortificaţii, panta abruptă a unui mal de pămînt sau a zidului de protecfie al unui rampart. 3. Escarpare. Tehn. mii.: Executarea barajelor sau a şanfu-rilor-baraj antitanc cu faluzul din spre lucrările proprii atît de înalt, încît tancurile să nu-l poată trece fără a se opri şi fără a recurge la diferite lucrări de amenajare. 4. Escarpă, pl. escarpe. Tehn. mii.: Taluzul, simplu sau căptuşit, al şanfului-baraj dintr-o lucrare de fortificaţie, orientat cu fafa spre inamic, formînd o pantă abruptă la piciorul rampartului. (Taluzul opus escarpei se numeşte contraescarpă.) —,— ---------------------------------------- --- --------------1— La partea superioară, escarpa continuă cu un parapet, care formează spinarea rampartului. în fortificaţia bastionafă sau poligonală, escarpa e constituită dintr-un zid mai înalt decît confraescarpa, numit zid de escarpă, care protejează rampartul de loviturile inamicului şi care se execută vertical, pentru a împiedica asaltarea lui directă, şi e întărit cu contraforturi (v. fig. sub Drumul rampartului). Datorită dezvoltării armamentului de artilerie, înal- Tipuri de şanţurl-baraj pentru lucrări de fortificaţie. а) şanf cu zid de escarpă; b şl c) şanţuri cu escarpă de pămînt; 1) glacis; 2) taluz exterior; 3) spinarea rampartului; 4) rampart; 5) zid de escarpă; б) escarpă de pămînt; 7) contraescarpă; 8) grilă de escarpă; 9) reţea de sîrmă ghimpată. fimea zidului de escarpă a fost micşorată treptat, ajungînd mai mică decît a contraescarpei, în fortificaţia sistem cetate (v. fig. a), pentru ca ulterior însuşi zidul de escarpă să dispară complet şi să fie înlocuit cu escarpa de pămînt (în fortificaţia dinaintea primului război mondial), a cărei pantă s-a micşorat tot mai mult cu timpul. Escarpa de pămînt, constituită din însăşi spinarea rampartului, era acoperită de obicei cu iarbă şi era echipată cu grile de escarpă (v. fig. b) sau cu refele de sîrmă ghimpată (v. fig. c), pentru a împiedica trecerea ei de către inamic. s. Escherichia coli. Biol., Chim. biol.: Microb din grupul bacteriilor intestinale. Se prezintă sub forma unui bastonaş scurt cu lăfimea de 0,8 şi lungimea de 1,5»-2 jjl, mai mult sau mai pufin mobil. *E gramnegativ. Se dezvoltă greu în medii cari confin un mare număr de lactobacili. Produce acid lactic, acid acetic, acid carbonic şi hidrogen. Escherichia coli e un microb net dăunător, care produce umflarea brînzeturilor şi alte accidente. Sin. Bacterium coli. 6. Eschimo. Ind. text.: Stofă groasă, care se întrebuinţează la confecfionarea de paltoane pentru bărbafi şi pentru femei. E o ţesătură dublă, în general vopsită în negru, apoi dată la piuă, scămoşită, tunsă şi periată cu fibrele orientate într-o direcfie şi fixate prin aburire. 7. Eschinit. Mineral.: (Ce, Ca, Th...) (Ti, Nb)2C>6. Titano-niobat de pămînturi rare, întîlnit în unele pegmatite sienitice nefelinice, în asociafie cu nefelinul, feldspafii, biotitul, mus-covitul, zirconul, etc. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale prismatice, cari ating uneori lungimea de 12 cm. E negru-brun, are urma brună închisă, aproape neagră, şi luciu adamantin gras. Are spărtura concoidală, duritatea 5*-6 şi gr. sp. 5f16*"5,23. Se disolvă numai în acid fluorhidric. Eschka, amestec ~ 297 Esenfiali, acizi graşi ~ i. Eschka, amestec ~ . Chim., Ind. cb.i Amestec format din două părfi oxid de magneziu pur calcinat şi o parte carbonat de sodiu pur calcinat, pulverizate şi bine omogeneizate, ambele substanfe trebuind să fie libere de sulf. Amestecul e întrebuinfat ca fondant şi ca oxidant pentru determinarea sulfului total din combustibilii solizi. 2» metoda ~ . Chim., Ind. cb.: Metodă standardizată pentru determinarea sulfului total (adică a sulfului sub forma de sulf monosulfură, de sulf bisulfură, de sulf din sulfafi şi de sulf legat organic) din combustibilii solizi. Metoda consistă în oxidarea sulfului confinut în combustibilii solizi sub forma de sulfat solubil, prin calcinare cu amestec Eschka. Calcinarea se face la început încet, pentru a evita degajarea bruscă a umidităţii şi a materiilor volatile, cari pot antrena şi particule de cărbune, producînd astfel pierderi în sulf. Temperatura de lucru pentru dezagregarea combustibilului cu amestec Eschka e de 800—850°, timp de 7—8 ore. După calcinare se introduce creuzetul în apă pentru ca sulful obfinut să treacă în solufie sub forma de sulfat solubil, după care sulful se precipită ca sulfat de bariu. s. Eschwegeit. Mineral.: Y(NblTaJiJ206[0H • H2Oj. Mineral din grupul piroclorului, care cristalizează în sistemul cubic. Are culoare brună închisă şi gr. sp. 5,9. E optic isotrop, cu n ~ 2,2. 4. Escortor, pl. escortoare. Nav. V. sub Navă de război. &. Esculetină. Chim.: 6,7-Dihidroxicurnarină; substanfă care se găseşte în scoarfa castanului de India şi în seminfele de Euphorbia latris. Esculetină se ob- |-|2 f-j fine prin hidroliză esculinei sub C j-j C forma unei substanfe cristalizate în HO— HC6/6XC/4 Vh ace albe, cu p. t. 276 . E solubila j | j în apă caldă şi în alcool la cald, HO—HC7 C 2CO cum şi în alcalii diluate. Reduce solufia Fehling şi solufia de azotat ^ de argint amoniacal. 6. Esculină. Chim., Farm.: 6-(3-Glucoxihidroxicumarină; gli-cozidă extrasă din scoarfa de Aesculus hippocastanum, care prin hidroliză dă esculetină şi H2 H glucoza. Se prezintă în mici ^C^j-j^C^ CH CO cristale albe, fără miros cu q^Os— O-HC' gust amar şi cu p. t. 205 | (cu descompunere). Optic HO—C, activă, prezintă în solufii de alcool metilic [a]14,6°. H2 Esculina e insolubilă în apă, das se disolvă în anumite pro-porfii în alcool şi în eter. Esculina e febrifugă, antireumatis-mală şi antinevralgică. 7. Esenţă, pl. esenfe. 1. Ind. chim., Ind. alim., Farm.: Lichid volatil cu miros aromatic, care se extrage din plante (esenfă naturală) sau se fabrică sintetic (esenfă artificială). Prin extensiune, se numesc esenfe şi solufiile alcoolice concentrate ale unuia sau ale mai multor uleiuri eterice, ori ale altor produse odorante artificiale. Esenfele naturale sînt produse rezultate excluziv din ex-tracfia substanţelor aromate confinute în materii de origine vegetală sau în anumite secrefii animale. Se utilizează în parfumerie, în industria săpunului, în industria alimentară şi în Farmacie. Esenfele naturale de fructe sînt constituite excluziv din substanfe extrase din fructe. De cele mai multe ori se prezintă ca solufii alcoolice. Se obfin prin macerarea într-o solufie hidroalcoolică a fructelor, măruntite sau zdrobite, urmată de distilarea maceratului. Esenfele naturale de fructe se întrebuinţează la prepararea lichiorurilor şi a siropurilor; ele se găsesc rar în comerf (afară de esenfele citrice), în general preferîndu-se folosirea fructelor ca atare. Esenfele artificiale sînt amestecuri de substanfe odorante sintetice (alcooli, acizi, esteri, lactone, fenoli, hidrocarburi, etc.), al căror miros e asemănător celui al unui produs natural odorant sau al uleiului eteric obfinut din acesta (esenfă de ananas, de trandafir, etc.). Esenfe artificiale se numesc, de obicei, şî solufiile alcoolice ale acestor amestecuri odorante. Esenfele artificiale se folosesc în industria alimentară (lichioruri, siropuri, şerbeturi, bomboane), în parfumerie şi în industria săpunului, dar calitatea şi stabilitatea lor nu sînt analoge cu ale esenfelor naturale. Sin. Esenfe sintetice. Esenfele artificiale de fructe se obfin prin disolvarea în alcool a unor uleiuri eterice şi a unor substanfe mirositoare. Confin, în general, esterii metilic, etilic şi amilic, ai acizilor formic, acetic, butiric, valerianic, benzoic, caprinic, caprilic, etc., aldehide, vanilină, esenfe de portocale, de lămîi, de migdale amare, etc. Se întrebuinfează în confiserie, la prepararea marmeladelor, a siropurilor, etc. Esenfele artificiale se obfin prin disolvarea componenfilor în alcool etilic curat, redistilare în prezenfa unui mic adaus de oxid sau de carbonat de magneziu şi fixarea aromei prin adăugarea unui stabilizant (cloroform, aldehidă acetică, glicerina, etc.), care împiedică evaporarea, fie a alcoolului, fie a unora dintre componenţii mai uşor volatili. Pentru a pronunfa gustul se adaugă şi mici cantităfi de acid citric sau tartric. în produs trebuie să se găsească minimum 75% alcool. Produsele de calitate superioară sînt lăsate cîtva timp în amestec cu fructul proaspăt corespunzător, pentru ca gustul şi aroma să li se apropie cît mai mult de ale celor naturale. 8. ~ de Wintergreen. Farm.: Sin. Salicilat de metil (v.). 9. Esenţă. 2. Ind. alim.: Substanfă concentrată care, diluată (de obicei în apă sau în alcool), dă un produs alimentar. 10. ~ de oţet. Ind. alim.: Solufie de acid acetic în apă, avînd concentrafia de minimum 50% şi de maximum 80%. Se colorează în roşu-brun; uneori se aromatizează uşor cu esenfe artificiale. Prin diluarea esenfei de ofet se obfine ofetul artificial. Se foloseşte în industria alimentară şi în menaj. 11. ~ de rom. Ind. alim.: Amestec de diferifi esteri (butiric, acetic, formic) disolvafi în alcool etilic. Esenfă de rom se colorează, de obicei, cu caramel. Din esenfă de rom şi alcool etilic, diluat (50—65%) se prepară romul artificial (v.). 12. Esenţă, pl. esenfe. 3. Silv.: Specie de arbore forestier. Termenul esenfă e în curs de înlocuire cu sinonimul specie forestieră (sau specie). 13. ~ forestieră. Si/v.: Sin. Specie forestieră; Specie; Esenfă. V. Esenfă 3. 14. Esenţă. 4. Ind. lemn.: Varietate de lemn. Exemple: lemn de esenfă tare, lemn de esenfă moale. 15. Esenţă de Orient. Ind. chim.: Pastă confinînd cristale mici de guanină, provenită din solzii lucitori ai anumitor specii de peşti (oblete, sabifă, etc.), folosită la fabricarea perlelor artificiale. ie. Esenţial, punct singular ~ . Mat. V. sub Punct singular. 17. Esenţiali, acizi graşi ~ . Chim. biol.: Acizi graşi ne-saturafi cari, pe lîngă funcfiunea energetică, stimulează şi creşterea anumitor celule ale organismului. Lipsa lor constantă din hrană produce scăderi în greutate şi uneori lipsuri grave ale organismului. Acestea dispar dacă în hrană se introduc acid linoleic, arahidonic sau linolenic. S-a observat că efectul cel mai puternic îl au primii doi acizi. Acidul linolenic e de asemenea activ (dar mai slab decît cei precedenfi), în timp ce acidul oleic se pare că nu e activ. La om, turburările provocate de absenfa acestor acizi din hrană se manifestă în special prin aparifia de eczeme. Se pare că acizii esenfiali participă la metabolismul tiami-nei şi al lactozei. De asemenea se pare că există o strînsă corelafie între activitatea acizilor esenfiali şi solubilitatea anumitor vitamine în uleiuri. Eseridină 298 Estacadă Prin ingerare în doze mari, acizii esenfiali produc turburări de „hipervitaminoză", ca şi vitaminele. 1. Eseridină. Farm.: Alcaloid care se găseşfe alături de eserină (v.) în boabele plantei Physostigma venenosum Balfour (sin. boabe de Calabar). Se prezintă sub formă de cristale incolore, cu p. t. 132°, insolubile în apă, uşor solubile în cloroform şi greu solubile în alcool, în eter şi în eter de petrol; e mai pufin activ decît eserina. 2. Eserină. Chim., Farm.: CH3—NH—COO- H -c"CV I II HVC H ch3 I -c- ch2 I ch2 ch3 ch3 Alcaloidul principal confinut în boabele vifei de vie Physostigma venenosum (care creşte în Africa de Vest), numite seminfe de Calabar. Forma stabilă se topeşte la 105 ••■106°. E un toxic puternic. Sub formă de săruri (salicilat şi sulfat), se întrebuinfează în Oftalmologie, în doze de 0,1 mg, avînd efecf de contracfiune asupra pupilei. în amestec cu diverse săruri (clorură, sulfat sau fosfat de sodiu) şi cu o cantitate mică de atropină, eserina se întrebuinfează în tratamentul diabetului (diabet-eserina). în medicina veterinară se întrebuinfează contra colicelor la cai. Sin. Fisostigmină. , ? > s. Esker. Geo/..* ^ Tip de relief glaciar de acumulare(v. fig.), care se prezintă sub forma unor mici movile longitudinale constituite din nisipuri şi argile cu blocuri şi pietrişuri. Sin, Oesar. 4. Esmodil. Farm.: Secţiune prinfr-un esker. I) nisip cu blocuri; 2) nisip stratificai; 3) argilă cu blocuri; 4) pietriş. Br” ^(CH3)3 +N XCH2-C(OCH3)=CH2 Bromură de trimetil-metoxipropenil-amoniu, substanfă din seria colinei. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, cu p. t. 169°, solubilă în apă şi în alcool. Esmodilul e un vago-mimetic, fără acfiune nicotinică; excitant al tonusului intestinal şi al fibrelor netede, în principal în bolile infecfioase, cu inflamarea peritoneului. Se întrebuinfează în tratamentul atoniei şi al paraliziei vezicale postoperatorii. 5. Eso-, Chim.: Prefix utilizat penfru a arăta că un substi-fuenf e legat de inel, sau că o dublă legătură se găseşte în inel. 0. Esofag. Ind. alim.: Tub musculo-membranos, care începe din faringe şi se termină în stomac. E format dintr-o seroasă foarte subfire, la exterior, urmată spre interior de o musculoasă, o submucoasă şi o mucoasă. Se utilizează în industria cărnii, sub numirea comercială de bereguş, ca membrană pentru preparate de carne. în acest scop se prelucrează imediat după recoltare prin îndepărtarea musculoasei şi a mucoasei, men-finîndu-se numai submucoasa, care e formată din fesut conjunctiv elastic. Se conservă prin uscare. 7. Esoraj. Ind. cb.: Operafia de separare din cărbune, în maşini centrifuge speciale, a apei care a servit ca mijloc de transport sau la prepararea cărbunelui. La esoraj, procentul de separare a apei din cărbune e mai mare decît la egutaj (v.). s. EsparfO; Bot., Ind. hîrt.: Plantă din familia Gramineae, folosită ca materie primă fibroasă în industria celulozei şi a hîrtiei, în special în Europa occidentală (Spania, Franfa, Anglia). E o plantă care creşte în fările din Nordul Africii (Algeria, Maroc, Tunisia) şi în Sud-vestul Europei (Spania şi Sicilia). Se cunosc două varietăfi: Esparto firi şi Esparto basto. Esparto e o plantă vivace, ierboasă, cu o tulpină aeriană avînd înălfimea de 60—100 cm, şi cu frunzele filiforme de 30 •• 60 cm. Frunzele sînt singura parte a plantei care se recoltează, odată pe an, toamna (în special în septembrie), pe timp de secetă, pentru ca planta să nu fie smulsă din teren. Frunzele de esparto sînt dure şi rigide, cu modificări de adaptare la mediul ambiant. Au formă cilindrică, datorită răsucirii marginilor, cu fafa exterioară netedă. Esparto e folosită în industria obiectelor de uz casnic, însă are o deosebită importanfă la fabricarea semifabricatelor fibroase pentru industria hîrtiei, în special pentru hîrtii fine de scris şi de tipar. Sin. Iarbă alfa. 9. Esplanadă, pl. esplanade. 1. Tehn. mii.: în forfificafia veche, platformă pe care se amplasa o baterie. 10. Esplanadă. 2. Tehn. mii.: Glacisul unei lucrări de fortificaţie. 11. Esplanadă. 3. Tehn. mii.: SpafiuI întins, din fafa unei lucrări de fortificaţie, cuprins între glacisul contraescarpei şi primele case ale unei localităfi vecine, nivelat şi de obicei în pantă lină, amenajat pentru a împiedica pe inamic să se servească de acele construcţii pentru a-şi acoperi lucrările pregătitoare ale atacului. 12. Esplanadă. 4. Urb.: Piafă monumentală, cu dimensiuni mari (uneori cu suprafafa de peste 10 ha), cu formă alungită, creată pentru a pune în valoare un edificiu important sau un ansamblu arhitectonic vast. Se amenajează cu trotoare bogat plantate şi cu părfile carosabile dispuse lateral, mijlocul esplanadei fiind ocupat de plantafii (gazon, arbuşti, arbori), a căror dispozifie trebuie făcută astfel, încît să deschidă perspectiva spre clădirea dominantă şi să accentueze anumite efecfe plastice. 13. Essexif. Petr.: Rocă magmatică intruzivă, din familia gab-brourilor alcaline, formată dintr-un plagioclaz bazic (labrador), ortoză şiaaugit bazaltic, la cari se asociază pufin feldspatoid (nefelin, sodalit, haiiyn), barkevikiî şi olivin. Are structură gabbroidă. 14. Essonif. Mineral. V. Hessonif. îs. Est, Astr. V. sub Puncte cardinale. 16. Esf ceresc. Astr.: Punctul cardinal de pe orizont, situat la 90° de punctul Sud, în sens matematic direct (cînd se priveşte de sus în jos). 17. Estacadă, pl. estacade. 1. Hidrof., Nav., Cs.: Platformă susfinută la înălfime printr-o infrastructură executată din bare (de lemn, de beton armat sau metalice), realizînd o cale de comunicafie între două puncte situate deasupra solului, între un punct de pe sol şi unul situat la oarecare înălfime, sau între un punct de pe fărmul unei ape şi un punct situat la depărtare de acesta. Exemple: Estacadele de acces sînt amplasate perpendicular pe malul unei ape pentru a permite accesul la o lucrare depărtată de mal (de ex.: un debarcader plutitor, un far, un doc plutitor, etc.). Estacadele de acostare sînt construite lîngă malul unei ape navigabile pentru a permite acostarea navelor şi efectuarea operafiilor de încărcare-descărcare a acestora. Estacadele înlocuiesc cheurile verticale şi, în unele cazuri (lucrări provizorii, teren de fundafie foarte slab, înălfime mare de construcfie), sînt lucrările cele mai indicate şi mai economice. Prezintă dezavantajele că nu rezistă bine la acfiunea de smulgere şi de antrenare a cîmpurilor de gheafă, iar pentru acostarea navelor de mare tonaj trebuie consolidate special. Estacadele pot fi executate din lemn, din beton armat sau din ofel, şi sînt constituite dintr-o platformă înaltă, situată Estacadă 299 Estacadă la cotă neinundabilă, şi dintr-o infrastructură de susţinere a platformei, realizată din pilofi, pile ori stîlpi, contravîntuifi cu bare diagonale, transversale şi longitudinale. Din punctul de vedere al aşezării fafă de linia malului, şi al destinaţiei, se deosebesc: estacade-cheu, estacade-dană, estacade-pier şi estacade-promenadă. Estacada-cheu e aşezată paralel cu linia malului şi e amenajată în port de-a lungul taluzului natural sau artificial al apei /. Secţiune transversală prinfr-o esfacadă-cheu de lemn» penfru rîurl cu variafii mari de nivel. 1) piloţi contravîntuifi pe doua etaje; 2) confravîntuiri; 3) apărătoare; 4) platformă. (v. fig. I III). Platforma estacadei poate constitui o continuare spre apă a suprafeţei platformei portuare, pe întreaga lun- III. Secfiuna transversală prinfr-o estacadă-cheu de befon armaf. 1) înveliş de protecfie a stîlpilor de la margine; 2) apărătoare; 3) zidărie uscată de protecfie a taluzului; 4) infrastructură de beton armat; 5) plate-laj; 6] parapet. paserele. în ultimul caz, cînd lungimea estacadei e mică, forma în plan a acesteia poate fi în T, în L sau IL Estacada-dană de acostare e amplasată paralel cu cheul şi serveşte la acostarea navelor de mare pescaj, în porturi cari nu prezintă adîncimi suficiente lîngă cheuri. Ea trebuie să aibă lungimea egală cu a navei de tonaj maxim care ancorează frecvent în portul respectiv. Estacada-dană de acos* tare formează un ansamblu unitar cu cheul pe care îl deserveşte şi a cărui platformă o lăţeşte (v. fig. IV). Estacada-pier e aşezată perpendicular pe linia malului şi are platforma foarte lungă şi îngustă (v. fig. V). Se foloseşte pentru a mări lungimea danelor, cînd linia fărmului nu permite aceasta şi serveşte la încărcarea şi descărcarea mărfurilor navelor de mare tonaj, Secţiune transversală prinfr-o estacadă-dană metalică. I) platformă; 2) infrastructură alcătuită din pilofi şi din confravîntuiri metalice; 3) apărătoare; 4) zidul de II. Secflune transversală prinfr-o estacadă-cheu de lemn, cu paserele de legătură cu malul. V î) platformă; 2) paserelă; 3) pilofi contravîntuifi; 4) apărătoare. gimea malului, sau poate constitui numai o fîşie îngustă, paralelă cu linia uscatului, de care e legată din loc în loc prin sprijin al malului. cum şi la fransbordarea şi Ia depozitarea lor. Estacada-pier e echipată, de cele mai multe ori, cu macarale şi, uneori, cu linie de cale ferată îngustă.Cîndeocon- p 3 2 strucjie mai uşoară, macaralele sînt montate pe pontoane remorcate. Lungimea estacadei-pier trebuie să fie cel pufin egală cu lungimea unei nave, iar platforma trebuie să fie situată deasupra crestei valurilor de furtună. Piloţii ori stîlpii infrastructurii trebuie plasafi destul de distanţaţi unul de aliul (cel puţin 5 m), pentru a nu opune rezistentă valurilor. Pentru a permite accesul pe puntea navelor Secflune transversală prinfr-o esfacadă-pier mici şi a îmbarcafii- de befon arma). lor uşoare, estacada- () pi|o)i. 2) platelaj. 3) cale carosabila; 4) cale pierde echipată, din ferafă; 5) apărăfoare. Ioc în Ioc, cu paserele joase. Pe coastele maritime descoperite, estacada-pier nu e folosită decît în perioadele în cari marea e liniştită. Estacada-promenadă e dispusă perpendicular pe linia malului şi serveşte pentru plimbări, ca şi pentru acostarea îmbarcatiilor de agrement, pe lacuri şi pe coaste marine de interes turistic ori sportiv. Uneori e numită impropriu debarcader. Estacadele de carieră sînt construite de cele mai multe -ori din lemn, servind la transportul materialelor cari sînt aduse din carieră la staţiunea de concasare, sau la transportul materialelor de la această staţiune la locul de depozitare ori de încărcare. Estacadele de cărbuni sînt construite în depourile de locomotive sau în staţiunile de aprovizionare cu combustibil, şi servesc la încărcarea cărbunilor pe locomotive, în lungul estacadei se montează o serie de pîlnii (buncăre), Estacada 300 Esfer cari se umplu din timp cu cărbuni şi de unde combustibilul e vărsat direct în tenderul locomotivei (v. fig. V/). Estacada se aşază VI, Secţiune transversală printr-o estacadă de cărbuni, executată din femn. /} buncăre; 2) estacadă; 3)paserelă; 4) vagon et pentru alimentarea bun-cărelor. de-a lungul liniilor sau transversal pe acestea. Ridicarea cărbunilor în buncăre se face cu elevatoare, cu vagonete trase cu un cablu de-a lungul unui plan înclinat, cu transportoare eu bandă, etc. Folosirea estacadelor tip debarcader — cînd terenul permite — e avantajoasă. în acest caz, depozitul de cărbuni e aşezat sus (vago-netele cu cărbuni sînt conduse direct la pîlnii, fără dispozitive de ridicare), iar linia de alimentare a locomotivelor e aşe-zatăi la cofele joase (v. fig. VII). V|) Sec(iune transversală prinfr_0 Estacadele de SI loz esiacac|ă de cărbuni, tip debarcader, servesc la transportu materia- „ ,|n|e. 2) c|ap- de descărcare a lelor in vrac (cereale, pietriş, pîiniei nisip, etc.), între puntea unei nave care se încarcă sau se descarcă şi etajele unui siloz, o magazie sau o platformă de depozitare. După felul materialelor, dotafia estacadei poate cuprinde benzi transportoare, maşini transportoare, linii de decauville, cale ferată penfru vagoane autobasculante, buncăre şi coloane aspiratoare, etc. î. Estacadă. 2. Hidrot., Nav.: Construcfie asemănătoare unui dig, executată din bare de lemn, de beton armat sau metalice, avînd aceeaşi destinafie ca jetela (v.). 2. Estacadă. 3. Hidrot., Nav., Tehn. mii.: Obstacol amplasat în fafa locului de ancorare a navelor sau lîngă un pod, pentru a împiedica trecerea mijloacelor de atac inamice sau (la poduri) şî a corpurilor plutitoare (arbori, ghefuri). La fluvii, estacada se amplasează în fafa navelor ancorate sau în amontele unui canal pe care sînt adăpostite nave, pentru a împiedica trecerea minelor de curent sau a îmbar-cafiilor de atac inamice. La mare, estacada închide intrarea unui port sau a unei rade, pentru a proteja navele de atacul îmbarcafiilor inamice ori de atacul cu torpile din afara portului sau al radei. Estacada e constituită din mai multe elemente compuse din grinzi de lemn solidarizate prin traverse şi diagonale şi legate cu parîme de sîrmă. Pe partea din amonte, prezintă piese ascufite cari pot sparge bordajul îm-barcafiilor. Unele dintre elemente sînt neancorate, constituind poarta estacadei, prin care pot circula navele. La poduri, estacadele destinate să împiedice trecerea minelor de curent sau a îmbarcafiilor pot fi amplasate atît în amonte cît şi în aval de pod, iar t:ele destinate să apere podul contra corpurilor plutitoare (arbori, ghefuri) se amplasează numai în amonte de pod. Estacadele sînt aşezate oblic fafă de firul de curent, cu înclinarea medie de 20—25°, astfel încît corpurile plutitoare refinute să fie dirijate spre malul lîngă care curenful e mai slab. Se execută fie în linie dreaptă, de la un mal la celălalt, fie în V, în cazul podurilor amenajate cu deschidere pentru navigafie. După modul de construcfie, se deosebesc: estacade plutitoare, constituite din mine plutitoare sau din grinzi de lemn, legate unele de altele cu lanfuti sau cabluri; estacade fixe, constituite din pilofi bătufi Ia oarecare distanfă unul de altul, solidarizafi prin capele, dispuse la înălfimea nivelului maxim al apelor, şi echipafi la nivelul apei cu grinzi plutitoare, legate unele de altele cu lanfuri; estacade mixte, constituite fie din arbori stufoşi, cu tulpina ancorată pe fundul apei şi cu coroana susfinută la suprafafa apei de grinzi plutitoare legate de o linie de pilofi, fie din grinzi de lemn cu unul dintre capete ancorat pe fundul apei şi cu celălalt capăt susţinut la suprafafa apei de plutitoare improvizate (de ex. butoaie). 3. Esfer, pl. esteri. Chim.: Combinafie organică rezultată prin eliminarea unei molecule de apă între un alcool şi un acid. Se cunosc, astfel, esteri ai acizilor carboxilici: R—COOR' (R şi R* putînd fi resturi alchilice sau arilice) şi esteri ai acizilor anorganici: C2H5OSO3H, C2H5ONO2, etc. Esterii acizilor carboxilici. Esterii din această clasă pot fi grupafi, după natura acidului carboxilic respectiv, în esteri ai acizilor monocarboxilici safurafi, esteri ai acizilor policarboxilici, esteri ai acizilor nesaturafi, ai acizilor ciclici, aromatici, etc. Proprietăfile fizice ale esterilor acizilor carboxilici depind, în foarte mare măsură, de natura resturilor acide şi alcoolice din cari sînt formafi. Esterii alcoolilor monohidroxilici inferiori sînt, în general, lichizi, insolubili în apă, şi au temperaturi de fierbere mai joase decît ale acizilor respectivi. De cele mai multe ori esterii au miros plăcut de fructe sau de flori. în tabloul de la p. 301 sînt date unele constante fizice ale principalilor esteri ai acizilor carboxilici din diferite clase. Esterii acizilor carboxilici dau numeroase reacfii de mare interes preparativ, dintre cari sînt de menfionat reacfiile de hidroliza, de alcooliză, de amonoliză, de piroliză, de reducere şi de condensare. Reacfii de hidroliza: La încălzire cu apă în prezenfa catalizatorilor acizi, esterii dau o reacfie (reversibilă) de hidro-liză, regenerînd acidul şi alcoolul din cari au fost formafi; de exemplu: ch3—cooc2h5+h2o —ch3—cooh+c2h5oh . în prezenfa bazelor se produce o reacfie (ireversibilă) mai rapidă, cunoscută sub numirea de saponificare: CH3—COOC2H5+KOH -> CH3—OOK + C2H5OH . Reacfiile de hidroliză ale esterilor, în mediu acid sau în mediu bazic, se pot produce, fie cu ruperea legăturii dintre gruparea acil şi oxigen R—CO—i—O—R', fie cu ruperea legăturii dintre gruparea alchil sau arii şi oxigen R—CO—O—•—R'. Reacfia de hidroliză acidă e inversa reacfiei de formare a esterilor. Reacţia de hidroliză bazică are numeroase aplicaţii, printre cari cele mai importante sînt hidroliza bazică a esterilor din grăsimile naturale şi fabricarea săpunurilor. Cînd reacfiile de hidroliză acidă se produc în prezenfa de hidracizi concentraţi, se obfin halogenurile de alchil respective (metoda Zeisel de dozare a grupărilor metoxi şi etoxi); de exemplu: R—COOC2H5+HJ -* RCOOH + C2H5J. Reacfii de alcooliză: Esterii unui alcool pot fi transformaţi în esterii unui alt alcool, prin încălzire în prezenfa acestuia şi a unui catalizator acid sau bazic; de exemplu: HCOOC2H5+CH3OH sau ch8o-~* HCOOCH3+C2HsOH. Ester 301 Ester Constante fizice ale principalilor esteri Formula şi numirea acidului Esterul metilic Esterul etilic Formula şi numirea acidului Esterul metilic Esferul etilic Formula şi numirea acidului Esterul metilic Esterul etilic HCOOH formic p. t. —99,8° p. f. 32° d^° 0,974 p. t. -79° p. f. 54° d20 0,906 ch2=ch-cooh acrilic p. f. 80,3° d20 0,95 p. f. 100--101° d15 0,925 HOOC—CH2COOH malonic (diesteri) p. t.— 62° p.f. 180-181° df 1,154 p. t. —49,8° p. f. 198° df 1,055 CH3COOH acetic p. f. —98,7° p. f. 57,1° df 0,934 p. t. —82,4° p. f. 77,1° dj9,2 0,901 CHs—CH II CH—COOH crotonic (trans) p. f. 128° d4 0,981 P. f-748 1 38° d20 0,919 4 HOOC (CH2)2COOH succinic (diesteri); p. f. 19,5° p. f. 195,3° d20 1,121 p. t. —20,8° p. f. 217° df 1,04 CHaCH,COOH propionic p. t. —87,5° p. f. 79,7° d*8,9 0,917 4 p. t. -^72,6° p. f. 99,1° d20 0,891 CH2=C—COOH l ch3 metacrilic p. t. circa —50° p. f. 100° p. f. 118° HOOC (CH2)4COOH adipic (diesteri) p. t. 10-- 11° p. f.is 115° d20 1,063 p. t. —21° p. f.76i 239 -241° df 1,009 CHS (CH^COOH butiric p. t. <-95° p. f. 102,3° d20 0,898 p. t. —93,3° p. f. 120—121° d^8 0,88 Q5H5COOH benzoic p. t. —12,5° p. f. 198 -199° d^8,7 1,092 p. t. —34,6° p. f. 211--212° d^8,7 1,046 HOOC (CH2)5COOH pimelic (diesteriJ - p. t. —23,8° p.f .748 252 -255° d20 0,99 CH3 (CH2)3COOH valerianic p. t. —91° p. f. 127,3° d^5 0,895 p. t. —91,2° p. f. 145,5° df 0,877 h8c—c6h,cooh o-toluic p. f. <—50° p. f. 213° p. t. <—10° p. f. 272° HOOC (CH2)8COOH sebacic (diesteri) p. f. 38° p. f.754 293° p. t. 1,3° p. f.773 306° CH3 (CH2)4COOH capronic p. f. 149,5° d° 0,904 p. t. —67,5° p. f.786 165 -166° d2° 0,873 h3c—c8h4cooh m-toluic p. f. 215° d15 1,066 p. f.750 231° d21'6 1,03 HOOC—CfiH4COOH ftalic (diesteri) p. f.734 280° d20,8 1,192 p. f. 298 -299° d^'7 1,12 CH3 (CH2)6COOH caprilic p. t. —40° p. f. 192- 194° d18 0,887 p. t. —45° p. f.753 207--208° d18 0,878 HâC—CeH4COOH p-toluic p. t. 33•••34° p. f. 217° p. f. 235,5° d^8'2 1,026 HOOC—C6H4COOH isoftalic (diesteri) p. f. 67- 68° p. t. 11,5° p. f. 302° d\7'5 1,13 CHâ (CH2)8COOH caprinic p. t. —18° p. f. 223- -224° p. f*758 244,6° d28 0,859 C6H5CH2COOH fenilacetic p. f.50 131- -132° d^6 1,044 p. f. 227° d^8,5 1,034 HOOC—C6H4COOH tereftalic (diesteri) p. t. 140° sublimare >300° p. f. 43 -44° p. f. 302° CH3(CH2)ioCOOH lauric p. t. -f 5° p. f.is 148° p. f. —10,7° p. f. 269° C6H5—CH II CH—COOH clnamic (trans) p. t. 334° p. f. 263° p. f. 12° p. f. 271° HOOC—CH li CH—COOH fumărie (diesteri) p. t. 102° p. f. 192° p. f. 0,6° p. f. 218,5 CHâ (CH2)14COOH palmitic p. t. 29,5•• •30,5° p. f.15 196° p. t. 24--25° p. f.10 191° HOOC—COOH oxalic (monoesteri) p. t. 37° p. f.12 108 -109° p. f.15 117° d2° 1,218 HOOC—CH ll HOOC—CH 9 maleic (diesteri) p. t. 7,6° p. f. 205° d^'9 1,151 p. t. —10,5° p. f. 225° df'1 1,067 CH3(CH2)l6COOH stearfc p. t. 38-39° p. f.2s 214 --215° p. t. 34,7- 35,0° p. f 10 199--201° HOOC—COOH oxalic (diesteri) p. t. 54° p. f. 163,3° p. t. —40,6° p. f. 186° în general e mai uşor de înlocuit un alcool superior cu unul inferior. Reacfii de amonoliză: Reacfii analoge hidrolizei; de exemplu: CHs— COOC2H5+NH3 -* C2H5OH-f CH3—CONH2 . Reacfii analoge se produc la tratarea esterilor cu hidro-xilamină, cu hidrazină sau cu hidrazine substituite, etc. Reacfiile de piroliză ale esterilor conduc la formarea de olefine: RCOOCH2— CH2— R' -> RCOOH-f-R'—CH=CH2. Reacfii de reducere: Esterii pot fi reduşi în alcoolii primari respec,ivi: RCOOR'^RCH2OH+R-OH. Reducerea se poate face cu sodiu în alcool absolut, cu hidrogen în prezenja unui catalizator de cromit de cupru la 200"*300 at şi circa 300°, sau cu hidrură de litiu-aluminiu. Procedeul reducerii cu sodiu şi alcool etilic (uneori isoamilic) se aplică pe scară industrială la fabricarea alcoolilor superiori utilizafi în industria detergenţilor. Reacfii de condensare: în prezenfa metalelor alcaline sau a alcoolafilor alcalini, esterii se condensează cu substanţe avînd Esfer 302 Esfer atomi de hidrogen reactivi (în a fafă de o grupare reactivantă, astfel încît unii esteri se pot condensa cu ei înşişi); de exemplu: Mq 2 CHs— COOC2H5 -- .Zc^oh-* CH3—COCH2—COOC2H5 . Cu derivafii organomagnezieni, esterii dau alcooli terfiari, afară de esterii acidului formic, cari dau aldehide sau alcooli secundari. Gruparea esterică e relativ rezistentă la oxidare şi din această cauză se prepară esteri pentru protejarea grupării carboxilice ori de cîte ori e necesară oxidarea restului moleculei acestora. Esterii pot fi preparaţi prin multe procedee: esterificarea directă a acizilor, a anhidridelor acide, a clorurilor acide sau a cetenelor cu alcooli; adifia acizilor carboxilici la olefine sau la acetilene; hidroliza şi esterificarea simultană a nitrililor; reacţii de disproporfionare a aldehidelor în prezenfa alcoxi-zilor de aluminiu (Cicenco); reacţii de dublă descompunere ale halogenurilor sau ale sulfafilor de alchil cu sărurile de argint sau de potasiu aie acizilor carboxilici; tratarea acizilor liberi cu diazoderivafi alifatici. Reacfia de esferificare directă a acizilor cu alcooli în prezenfa catalizatorilor cu caracter acid e cel mai bine studiată şi e aplicată pe scară industrială mare pentru mulfi esteri cari se fabrică astfel în sistem discontinuu sau în sistem continuu în fază lichidă sau în fază vapori, în cataliză omogenă sau în cataliză eterogenă, la presTunea ordinară sau la presiune înaltă. Principala problemă tehnologică la aplicarea acestor procedee e realizarea, în condifii economice, a unei conversiuni cît mai mari în esteri, deoarece reacfia e ireversibilă. Variafia randamentului în es-ter penfru valori ale numărului n de moli de alcool între 0,05 şi 8 e dată, pentru reacfia dintre acid acetic şi alcool etilic, pentru care i£ = 3,94, în graficul din fig. /. Variafia ^ ran- I Variaţia randamentului în ester cu numărul de moli damentului in es- de ajcool> ter cu proporfia de alcool pentru reacţii de esferificare cu diverse constante de echilibru e dată în gr^icul din fig. II. Vitesa reacfiilor de este-rificare variază mult cu structura alcoolilor, în ordinea următoare: vitesa de este-rificare a alcoolilor primari e mai mare decît vitesa de esferificare a alcoolilor secundari şi mai mare decît vitesa de esferificare a alcoolilor terfiari. Variafiiapre-ciabile se constată şi în funcţiune de structura acizilor. în toate procedeele industriale se tinde la obfi- ^ Variaţia randamentului în ester cu nerea unei conversiuni cît proporţia de alcool, mai mari în ester, în condifii cît mai economice. Se utilizează, după uşurinfa de recuperare şi preful de cost, fie un exces de alcool, fie un exces de acid. Echilibrul se poate deplasa eliminînd apa pe măsură ce se formează, prin distilare azeotropă sau prin antrenare cu gaz inert. Cînd se folosesc acizi cu vitesă de esferificare mică, datorită unui fenomen de împiedicare sferică (de ex. acid abietic), se lucrează la temperaturi înalte (295—300°). Cînd atît acidul cît şi alcoolul sînt volatili (de ex. acidul acetic şi alcoolul etilic), se lucrează în sisteme de distilare continuă, eliminîndu-se amestecuri ternare de ester-alcool şi apă cu puncte de fierbere mai joase decît ale componenţilor. Adiţia acizilor fa hidrocarburi nesaturate se aplică în special în cazul acetilenei, la fabricarea pe scară mare a acetatului de vinii: HC=CH + CH3COOH -----------Zn(01C8°CHs)a-> CH3COOCH=CH2 . Uneori s-a aplicat industrial reacfia de disproporfionare a aldehidelor în prezenfa alcoxizilor de aluminiu: 2R—CH=0 -A-l°-')8-> RCOOCH2R . Esterii acizilor carboxilici sînt întrebuinfafi ca disolvanfi, plastifianfi, materii prime pentru mase plastice şi pentru elasto-meri, pentru produse alimentare, parfumuri, etc. Un grup important e constituit de poliesterii macromoleculelor, obfinufi prin policondensarea acizilor dicarboxilici cu alcooli dihidroxi-lici. Aceşti poliesteri. au proprietăfi adecvate fabricării fibrelor sintetice (de ex. terilena, v.), sâu constituie lacuri şi răşini cu structură tridimensională. V. şî sub Alchidali. Esteri ai acizilor anorganici: Combinafii rezultate prin eliminarea unei molecule de apă între alcooli şi acizi anorganici oxigenaţi. După cum grupările hidroxilice din acidul oxigenat sînt total, respectiv parfial esterificate, se deosebesc esteri acizi şi esteri neutri. Se cunosc mulfi esteri ai acizilor anorganici oxigenafi ca, de exemplu, esteri ai acizilor azotic, azotos, sulfuric, sulfuros, fosforic, fosforos, hipocloros, percloric, orto-silicic, boric, etc., întîlnifi fie ca produşi intermediari în reacfii, fie ca produşi finifi cu diverse întrebuinţări (detergenfi, agenfi de alchilare, agenfi de nitro-zare, explozivi, plastifianfi, etc.); Esterii acizi derivafi ai acizilor anorganici polibazici sînf solubili în apă, au caracterul unor combinafii ionizabile, se hidrolizează uşor, formează săruri şi nu pot fi distilafi fără descompunere. Esterii neutri ai aceloraşi actei sînt foarte pufin solubili în apă şi au caracterul unor combinafii covalente. Cei inferiori sînf lichizi şi pot fi distilafi. Procedeele generale de preparare a esterilor acizilor anorganici sînt analoge celor ale acizilor organici: reacfii între alcooli şi acizi, anhidride sau cloruri acide. Astfel, esterii acidului azotos se prepară prin reacfia dintre acidul azotos (generat din azofit de sodiu şi acid sulfuric) şi o solufie a alcoolului în acid sulfuric: C4H9OH + HONO c4h9ono+h2o. nitrit de butii! Esterii acidului azotic se prepară, de asemenea, prin inter-acfiunea directă a alcoolilor cu acid azotic, cu sau fără acid sulfuric. Esterii acidului sulfuric pot fi preparaţi, fie din alcooli şi acid sulfuric sau clorsulfonic, fie din eteri şi anhidridă sulfurică, fie prin adifia acidului sulfuric Ia olefine: ch2=ch2+hoso3h -> CH3—ch2oso3h . Esterii acidului fosforic se obfin prin alcooliza clorurilor acide respective (în prezenfa piridinei): 3 C4H9OH + POCI34-3 C5H5N -* PO(OC4H9)3-f 3 C5H5N—HCI. Moli gcid Esfer acefîc 303 Esferificare Esterii acidului sulfuros se prepară prin acfiunea bioxidului de sulf asupra alcoolafilor alcalini sau prin acfiunea clorurii de tionil asupra unui exces de alcool la rece: 2ROH-f-SOCI2 -> SO(OR)2+2HCI . Dintre esterii anorganici, cel mai mult sînt întrebuinfafi următorii: sulfafii de metil şi de etih, ca agenfi de alchilare; nitrifii de etil, propil, butii şi isoamil, ca agenfi de nitrozare; fosfafii de butii, de fenil şi de erezii, ca plastifianfi; unii esteri ai acizilor fosforos O II -> HO—R—C—O—R—COOH. în natură, estolidele sînt pufin răspîndite, pînă în prezent fiind identificat numai estolidul acidului sabinic izolat din unele uleiuri vegetale. Dintre oxiacizii superiori, formează estolide, relativ uşor, acidul ricinoleic. Estolidul rezultat poate fi reesterificat, la rîndul lui, cu noi molecule de acid ricinoleic, formînd estolide macromoleculare. Acest tip de esfolide macromoleculare se formează, în special, la depozitarea îndelungată a uleiului de ricin, pe măsură ce aciditatea lui creşte. Estolide macromoleculare se formează, de asemenea, în procesul de fabricaţie a acizilor graşi sintetici, prin oxidarea parafinei, sau în unele uleiuri minerale (lubri-fianfi) oxidate în condifiile de exploatare, prin condensarea oxidativă a oxiacizilor formafi. Sin. Estolizi. e. Estompă, pl. estompe. Desen: Ustensilă de desen, alcătuită dintr-un bastonaş cilindric, cu capetele conice, obfinut prin rularea unei fîşii de hîrtie sau de piele de căprioară, folosită pentru a întinde, prin frecare, praful de creion, de cărbune de desen sau de culori, cu scopul de a potrivi umbrele unui desen, de a uniformiza tentele, etc. 7. Estradă, pl. estrade. 1. Arh.: Porfiune din planşeul unei încăperi, ridicată cu una sau cu mai multe trepte, pe care se aşază un pat (într-o cameră de dormit), catedra (într-o clasă), birouri (într-un tribunal), o masă pentru con-ferinfe, etc. 8. Estradă. 2. Arh.: Scenă rudimentară, de obicei improvizată, într-o sală sau în aer liber, pentru reprezentafii teatrale, pentru conferinţe, etc. 9. Esfradiol. Chim. bio/.: A-11 3, 5(10)-Estratrien-3, 17(|3)-diol, dihidroestronă din clasa hormonilor estrogeni, care se găseşte în urina de iapă gravidă, în ovarul de scroafă, în testiculul de armăsar, în placenta umană şi în urina de femeie gravidă. Poate fi preparat prin reducerea grupării cetonice a estronei, cînd se obfin doi dioli epimeri, cari se deosebesc prin aşezarea spaţială la carbonul 17. Prin hidrogenarea catalitică a estronei, în mediu neu- Hs h3 oh H HC2 XClOH° 7C HO- 2 C C 7 C . . ^/i2 \ * /l7 \«. . H2Cu i*C ieCH2 c „ » . / / : H 8 C ——-CHo -O C9 CH2 H H2 tru sau slab alcalin, ori prin reducerea cu sodiu şi alcool, se obfine aproape numai epimerul 17(3. în a-estradiol se găseşte hidroxilul de la carbonul 17, în pozifia (3, deci în pozifia cis fafă de metilul de la carbonul 13. a-Estradiolul se topeşte |a 175---176° şi se caracterizează prin faptul că formează un monobenzoat cu p. 1.191 -192°, şi un diacetat cu p. t. 125--126°. E cea mai activă dintre substanfele estrogene naturale. Epimerul său, (3-estradiolul, cu acfiune fiziologică foarte slabă, se topeşte la 216---2180. Sin. Hormon dihidrofolicular. 10. Esfragol. Ind. chim.: 4-Metoxi-1-ali!benzen; lichid incolor, cu miros asemănător anetolului. Are p. f. 760 mm 215--2160, d15=0,9755 şi n$=1,5230. E componentul ^|_|2___________cj_|_ci_|2 principal al uleiului de terebentină ame- i rican şi al uleiului de estragon; se mai gă-seşte în multe alte uleiuri eterice (anis HC CH stelat, fenicul, busuioc). Se utilizează în II I unele uleiuri eterice sintetice. Sin. Isoa- HC^ ^CH netol, Esdragol, Metil-chavicol, Para-alil- C anisol. I 11. Estragon, esenfă de Ind. chim., OCH3 Ind. alim.: Esenfă obfinută cu randamentul de 0,25—0$% prin distilarea cu vapori de apă a tarhonului (Artemisia dracuncu-lus L.), din familia Compositae, care se cultivă în special în Sudul Franfei şi al Italiei. E un lichid verde-gălbui, cu miros persistent, asemănător celui de anis, care are: di5=01900*-0,945, ap= +2***-|-90 şi n^=1l504”‘1,516. Esenfă de estragon e solubilă în 0,6"-1,5 volume alcool 90%. Confine estragol, felan-dren, aldehidă p-metoxi-cinamică şi o hidrocarbură asemănătoare ocimenului. Se utilizează la prepararea aromelor alimentare şi în parfumerie. Sin. Esenfă de tarhon. 12. Esfran, pl. estrane. Geogr. V. sub Plajă. Esfrio! 305 Eşapament 1. Esfriol. Chim. biol.: A“1,3,5(1 0)-Estrafrien-3,1 6(a)17((3)-triol; hormon sexual feminin, steroid, mai solubil în apă decît es-trona (v.), dar mai pufin activ decît aceasta. Con- j_j2 H3 form formulei sale brute, q C ^f-j est r io Iul confine o mo- H2D<12 ^C^7 >gCH-OH lecula de apa mai mult h \ j j decît estronă (foliculina). q ^H ____£>CH2 De aceea a fost numit ur^1 şî hidral de fo/ku/ină. ^ 8^HH Pe lîngă gruparea hidroxil HO—Cs C ?CH2 fenolică, produsul activ ^C^ confine două grupări hi- ^ ^ droxil alcoolice, în Ci6 2 şi C17. Cele trei grupări hidroxil din estriol pot fi puse în evidenfă prin formarea unui triacetat. Prin scindarea apei în condifii energice, esfriolul a putut fi transformat în estronă, şi invers, estriolul poate fi obfinuf prin sinteză parfială din estronă. Estriolul are un spectru de absorpfie în ultraviolet cu maximul la 280---285 \i. Caracterul său acid e mai puternic decît al estronei. Se disolvă chiar la rece în alcalii diluate şi, spre deosebire de estronă, nu poate fi extras cu eter din aceste solufii. în urină se găseşte şl combinat sub formă de estriol-glucuronid, cu p. f. 193—1970, uşor solubil în apă, în alcool, în acetonă, în alcool butilic şi în acid acetic; e insolubil în eter, în benzen şi în cloroform. Din estriol-glucuronid se pune în libertate estriolul, cu ajutorul acizilor sau prin scindare enzimatică. în administrare parenferală, estriolul e mult mai pufin activ decît estronă, dar e mult mai activ pe cale bucală, spre deosebire de estronă şi esfradiol, cari nu pot fi folosite pe această cale. în organism, alături de ceilalfi hormoni estrogeni, esfriolul îşi exercită acfiunea asupra metabolismului apei şi al electrolifilor (sodiu, potasiu, calciu şi fosfor). Sin. Theelol. 2. Estronă. Chim. biol.: A-1 #3,5(10)-Estratrien-3-ol-1 7-on; hormon sexual feminin, care are în inelul A trei duble legături conjugate. Spre deo- q sebire de androsteronă (v.), |-j2 nu mai are grupare metil C 9 C grefată la carbonul 10, dar u12 ^17 3 „ .7 H2Cu «C ieCH2 are la carbonul 17 o gru- j-j | C I D I pare cetonică, iar la carbo- q Hq uq_______^CH2 nul 3, o grupare hidroxil, ceea ce il deosebeşte de | A II B I testosteronă, hormon la carej-jQ—Cb rC ?CH2 aceste grupări sînt situate ^C^ invers şi care are în inelul A ^ j_j numai o dublă legătură. Es- 2 trona a fost izolată în stare chimic pură din urina de femeie gravidă, din ovare, placentă, glande suprarenale, urină de iapă gravidă şi din testicule şi urină de armăsar. Prin izolarea estronei din extractele de sîmburi de palmier s-a dovedit că ea există şl în regnul vegetal. Din solufii concentrate poate fi purificată trecînd-o într-o combinaţie moleculară cu chinoleina, combinafie care cu ajutorul acidului clorhidric diluat e descompusă uşor în componenfi puri. Cristalizează din eter acetic sau din alcool, în plăcufe mici rombice sau în ace lungi monoclinice. Estronă e destul de uşor solubilă în alcool, în acetonă, cloroform şi benzen; e greu solubilă în eter acetic şi în eter etilic, şi foarte greu solubilă în eter de .petrol. în apă e solubilă numai 0,0015 g %. Datorită prezenţei în moleculă a hidroxilului său cu caracter slab acid, estronă .e solubilă în alcalii, dar nu e solubilă în carbonaţi alcalini. Estrpna se dozează prin metoda biologică (Allen-Doisy), injectînd extractele hormonale la şoareci femele, impubere, castrate. Sin. Theelină, Foliculină, Hormon a-folicular. 3. Estuar, pl. estuare. Geogr.: Golf alungit în formă de triunghi ascufit, cu baza îndreptată spre ocean sau spre mare, format prin acţiunea de eroziune a mareelor la vărsarea fluviilor mari (de ex. La Plata, Sf. Laurenţiu, Amazoane, Gironda, Elba, Tamisa, etc.). Cînd estuarul are o bară de oprire la gura de vărsare, se numeşte liman. 4. Eşafodaj, pl. eşafodaje. 1. Cs.: Construcţie provizorie, alcătuită din bare de lemn sau de metal, îmbinate rigid între ele, penfru a forma un schelet destinat să susţină o construcţie sau numai anumite părţi din ea, în vederea executării de reparaţii sau de lucrări de întreţinere, ori să susţină tiparele (cofrajele sau cintrele) elementelor de rezistenţă ale unei construcţii (grinzi, bolţi, arce, etc.) în timpul executării lor. Un eşafodaj poate constitui, de asemenea, elementul de rezistenţă al unei construcţii, de obicei provizorii, demontabile şi transportabile; de exemplu al unei tribune, al unei scene în aer liber, al unui panou pentru reclame sau pentru afişaj, etc. 5. Eşafodaj. 2. Cs. V. Schelă. 6. Eşalon, pl. eşaloane. V. Eşelon. 7. Eşantion, pl. eşantioane. 1. Tehn.: Mică parte dintr-o furnitură, prelevată pentru a confecţiona mostre, eventual epruvete de încercare. 8. Eşantion. 2. Tehn.: Sin. Mostră (v.). 9. Eşantion. 3. Geo/., Pefr.: Bucată de rocă, de mineral sau de minereu avînd caracteristicile petrografice şi mineralogice identice cu ale substanţelor din masivul sau din zăcă-mîntul din care a fost luată şi care serveşte la cercetări şi determinări ale caracteristicilor fizice, tehnice, optice, ale materialelor respective, cum şi în scopuri didactice. Eşanfioanele se păsfează în cutii de carton închise în vitrine, sau înfăşurate în hîrtie. 10. Eşantion. 4. Nav.: Element principal al construcţiei unei nave, trasat pe planul secţiunii maestre deeşantionaj şi dimensionat conform prescripţiilor unui registru naval. 11. Eşantionaj, secţiune maesfră de Nav.: Desen fundamental din proiectul unei nave, reprezentînd două jumătăţi de secţiuni transversale, prin dreptul unei coaste simple şi al unei coaste întărite, aproximativ din regiunea centrală a navei. Pe desen trebuie să figureze eşanfioanele tuturor elementelor structurale importante, longitudinale şi transversale, cu dimensiunile lor. Desenul se întocmeşte pe baza memoriului de eşantionare şi serveşte la acordarea clasei registrului şi Ia dezvoltarea în continuare a planurilor de construcţie ale navei. 12. Eşantionare. Nav.: Dimensionarea elementelor principale ale construcţiei unei nave, pe baza prescripţiilor unui registru naval, ţinînd seamă de dimensiunile navei şi de condiţiile de încărcare a ei. 13. Eşapament. 1. Mş.; Ansamblul organelor prin cari se evacuează gazele de ardere dintr-un motor cu ardere internă în scopul conducerii gazelor fierbinţi din regiunea motorului, al eliminării zgomotului produs de detenta bruscă a acestora sau al recuperării unei părţi din energia conţinută în gazele de evacuare (în recuperatoare de căldură, compresoare cu jet, turbine de gaze sau ajutaje de reacţiune). Prin prezenţa sa, eşapamentul conduce în general la o micşorare a puterii motorului. în funcţiune de scopul urmărit, eşapamentul se compune din unu sau din mai multe organe: colectorul de evacuare, toba de amortisare şi ţeava de evacuare. 20 Eşapamenf, oală de ~ 306 Eşuăre Colectorul de evacuare adună într-o singură conductă gazele de evacuare de la toţi cilindrii. în acest scop, el e executat cu un număr de ramificajii egal cu numărul de cilindri ai motorului şi se asamblează (în general cu prizoane) la blocul motor. Toba de amorfisare, numită şi tobă de eşapamenf (v.), asigură detenta gazelor arse înainte de evacuarea lor în atmosferă, eliminînd zgomotul produs. Ţeava de evacuare, numită şî feavă de eşapamenf, conduce gazele de evacuare în atmosferă. Ea poate fi montată colectiv pentru tofi cilindrii motorului, la tobă sau la colectorul de evacuare, cri individual la fiecare cilindru. Dimensionarea şi construcţia eşapamentului influenfează puterea dezvoltată de motor şi buna funcţionare a acestuia, în special la motoarele în doi timpi. 1. oală de Mş,; Sin. Oală de evacuare (v. Eva- cuare, oală de ~). 2. fobă de Mş.: Dispozitiv folosit pentru amorti- sarea zgomotului produs de evacuarea în atmosferă a gazelor de ardere, dintr-un motor cu ardere internă (v. şi sub Eşapament). Dispozitivul amortisează zgomotul, fie fiindcă lucrează ca filtru acustic trece-jos (filtru care, în cazul de fafă, blochează toate frecvenfele mai înalte decît limita inferioară a frecventelor audibile; v. fig. a şi b), fie fiindcă sustrage ener- 5 2 3 H- 1 c==:rP 1 7 iMJijMbiir f 10 6. Eşarpă, în Tehn. mii.: în direcfie oblică fafă de pozifia inamicului (de ex. tragere în eşarpă, lucrare în eşarpă). 7. Eşelon, pl. eşeloane, 1. Tehn. mii.: Aşezarea unităţilor militare una în spatele celeilalte, pentru a se putea susţine una pe alta. în plan orizontal, o astfel de dispozifie are aspectul fusceilor unei scări. Var. Eşalon. 8. Eşelon. 2. Tehn. mii.: Fiecare dintre unităţile militare, dispuse una în spatele celeilalte, pentru a se susţine una pe alta. După direcţia faţă de linia frontului, eşeloanele pot fi: directe, cînd sînt orientate cu faţa direct spre inamic; oblice, cînd sînt orientate cu faţa înclinat faţă de linia generală a frontului. Var. Eşalon. 9. Eşelon, anfenă- Te/c.: Antenă de unde decametrice, constituită din două conductoare subţiri şi paralele, aşezate după laturile unui paralelo- gram(diferit de un drept- f-----------L unghi) şi alimentate printr-o linie bifilară (v. fig. /). Fiecare conductor se comportă ca o linie parcursă de o undă progresivă. Radiaţia într-o direcţie dată se obţine compu-nînd cîmpurile radiate de T J I. ^nfenă-eşelon. /) linie bifilară; 2) prelungiri penfru adap-fare; 3) conductorul antenei. fiecare conductor; defazajul dintre undele progresive cari parcurg cele două conductoare pufînd fi variat prin varierea distanţei dintre ele, iar di- 45 m- OJBX 0,7? 0,6 Ă 0,5* 03 A 0.21 A YZ 5 '71 8'A ll. Varia}ia dimensiunilor optime ale antenei cu lungimea de undă. Tobă de eşapamenf. a) fobă filfru trece-jos, etajată; b) tobă filtru frece-jos, fracfionafă; c) tobă cu turbionare; d) fobă cu absorpfie; e) tobă cu răcire; f) tobă combinată cu reflexiune şi absorpfie; 1) feavă de evacuare; 2, 3, 4) camere* cu volumele ^2# ^3, V4; 2J3141) camere cu volume egale; 22f 42) camere cilindrice; 32) cameră inelară; 23) cameră de reflexiune; 5,6) fevi de legătură; 7) feavă de eşapament; 8) orificii echidistante şi cu acelaşi diametru; 9) corpuri de absorpfie; 10) pereţi de absorpfie. gie curentului de gaze de ardere, prin turbionare (v. fig. c), prin absorpfie de către materialul pereţilor săi (v. fig. d), prin răcire (v. fig. e) sau prin efecte asemănătoare (aspiraţie sau vid), ori prin combinarea acestor efecte (v. fig. f). Ca material de absorpţie se foloseşte, de preferinţă, asbest, uneori vată da aluminiu şi vată de sticlă. Sin. Tobă de amortisare. V. sub Amortisor, şi sub Eşapament. 3. feavă de Mş. V. sub Eşapament. 4. Eşapament. 2. Mş.: Ansamblul organelor prin cari se evacuează aerul şi gazele din anumite pompe de servicii auxiliare. E folosit penfru reducerea zgomotului. 5. Eşapare, oală de Mş.: Sin. Oală de evacuare (v. Evacuare, oală de ~). recţia maximului de radiafie putînd fi variată prin varierea unghiurilor paralelogramului, antena-eşelon e o antenă cu directivitate reglabilă. în fig. II sînt date dimensiunile optime în funcfiune de lungimea de undă. E o antenă de bandă îngustă, folosită de radioamatori. Var. Antenă eşalon. 10. Eşelon, cute în Geo/.: Sin. Cute în culise, Cute în releu (v. Cute, fascicul de ~). u. Eşichier, în 1. Tehn.: Dispoziţie a unor obiecte aşezate pe două sau pe mai multe rînduri, cu intervale uniforme între ele şi astfel încît obiectele dintr-un rînd să fie în dreptul golurilor din rîndul următor. 12. Eşichier, în 2. Tehn. mii.: Dispoziţie a lucrărilor sau a ordinii de bătaie, în lucrările, respectiv în unităţile aşezate pe două sau pe mai multe rînduri, cu intervale între ele, ca sub 1. 13. Eşuare. Nav.: Rămînerea unei nave în contact cu fundul, datorită unei adîncimi mai mici a apei decît pescajul ei (de ex. la întîlnirea unui banc de nisip, la retragerea apei la maree joasă, etc.). Eşuarea poafe fi: fortuită, cînd se dato-reşte unei devieri din drumul navigabil (de ex. din cauza defectării busolei, a deplasării geamandurilor, din cauza furtunii, etc.); voluntară, cînd se efectuează pentru salvarea de la scufundare a navei avariate, comandantul hotărînd eşuarea de comun acord cu fruntaşii echipajului.— Din punctul de vedere al importanţei eşuării şi al consecinţelor juridice, atît pentru navă (armator şi comandant), cît şi penfru încărcătură, eşuarea poate fi: simplă* cînd despotmolirea navei e posibilă; fără avarii, cînd nava poate fi repusă în stare de plutire neavînd avarii sau avînd unele avarii neînsemnate; cu avarii, cînd nava, datorită acestora, nu poate fi repusă în stare de plutire; în acest caz, nava urmează să fie abandonată, devenind o epavă. Efac 307 Etaj Prin analogie, o navă prinsă între ghefuri e considerată eşuată.. Pe fluvii sau pe rîuri, eşuarea se consideră simplă, căpităniile de port şi navele capabile să intervină fiind obligate să salveze navele eşuate. Sin. Punere pe uscaf. î. Efac,-pl. eface. Arh. V. Iatac. 2. Etaj, pl. etaje. 1. Arh., Cs.: Fiecare dintre caturile unei clădiri situate între planşeul superior al parterului şi planşeul podului. De obicei etajele unei clădiri au aceeaşi înălfime. Cînd primul etaj al unui edificiu important (minister, bancă, institut de învăfămînt superior, etc.) are înălfimea mult mai mare decît celelalte etaje şi e alcătuit din încăperi cu suprafaţă mare (săli), cari servesc în principal penfru reuniuni, se numeşte bel-efaj. V. şi sub Cat. 3. Efaj. 2. Uf.: Fiecare dintre treptele de turafie ale unui schimbător de vitesă. Sin. Treaptă de turafie, Treaptă de vitesă. 4. Efaj. 3. Termof.: Interval de presiune sau de vitesă în care se produce variafia de stare a fluidului energetic într-o maşină de forfă sau într-un aparat, şi care constituie una dintre fracţiunile din întreaga evolufie a fluidului. Astfel, intervalul de presiune în care se produce căderea sau creşterea presiunii fluidului energetic într-un efaj (v. Etaj 4) al unei maşini energetice cu rotor se numeşte etaj de presiune, iar intervalul de vitesă în care se produce variafia energiei cinetice a fluidului motor într-un etaj (v. Etaj 4) de vitesă al unei turbine cu abur sau cu gaz se numeşte efaj de vitesă; la motoarele cu piston, etajul de presiune se mai numeşte şi etaj de expansiune. Etajarea evolufiei fluidului în maşină, pentru obfinerea energiei stereocinetice din energia disponibilă a acestuia, se face, în general, pentru a* obfine un randament infern superior celui obfinut printr-o evolufie neetajată (la turbinele cu abur şi cu gaze), pentru a evita dimensiunile exagerate sau imposibilitatea realizării maşinii (la rotocompresoare şi la rotopompe), pentru a preveni inconvenientele funcfio-nale (de ex. evitarea temperaturii prea înalte la sfîrşit de compresiune, în compresoare cu piston). 5. ~ de expansiune. V. sub Etaj 3. 6. ~ de presiune. V. sub Etaj 3. 7. ~ de vitesă: Sin. Treaptă de vitesă. V. sub Etaj 3. s. Efaj. 4. Mş.: Parte a unei maşini de forfă cu evolufie fracfionată a fluidului energetic, cuprinzînd toate organele necesare penfru obfinerea transformării energiei disponibile a fluidului motor în energie stereocinetică sau, invers, în una dintre fracfiunile evolufiei, şi pentru asigurarea unei eventuale funcfionări independente de a celorlalte etaje. Etajele se montează, în general, într-o carcasă comună (la maşinile cu rotor) sau pe un batiu — eventual pe un carter — comun (la maşinile cu piston). Etajele unei maşini multietajate, respectiv cu expansiune fracfionată (la motoarele cu abur, cu piston) se împart în: etaje de înaltă presiune, cari sînt primele etaje, respectiv ultimele ale motoarelor acfionate de un agent motor cu presiune inifială înaltă sau ale maşinilor generatoare cari comprimă fluidul pînă la o presiune finală înaltă; etaje de joasă presiune, cari sînt etajele de presiune mai joasă, comparabilă cu presiunea atmosferică (eventual mai joasă decît aceasta); etaje de medie presiune, situate între etajele de înaltă şi cele de joasă presiune. 9. Efaj. 5. Mine: Porfiunea dintr-un zăcămînt cuprinsă între două orizonturi succesive. Ca dimensiuni, etajul are lungimea egală cu aripa cîmpului minier, înălfimea pe verticală sau pe înclinarea stratului fiind determinată pe cale analitică, în funcfiune de: natura, grosimea şi înclinarea zăcă-mîntului; capacitatea anuală de producfie a zăcămîntului; cheltuielile de săpare a suitorilor şi de adîncire a pufurilor. în general, în cadrul unui zăcămînt în exploatare, etajul e limitat la partea inferioară de o galerie de bază sau de transport, iar la partea superioară, de o galerie de cap sau de aeraj. Penfru uşurarea exploatării, etajul se împarte uneori în subetaje, prin intermediul unor galerii de subetaj. 10. Efaj. 6. Poligr.: Subdiviziunea orizontală a capului unei tabele. 11. Etaj. 7. Te/c.: Cea mai mică parte a unui lanf de transmisiune electromagnetică ce confine elemente de circuite electronice, în care semnalul (modulaţia sau unda purtătoare) suferă o transformare bine determinată, necesară penfru emisiune, transmisiune sau recepţie. După funcţiunea îndeplinită, se deosebesc etaje oscilatoare, separatoare, amplificatoare de excitaţie, modulatoare, modulate, demodulatoare, defazoare, adaptoare de impe-danţe, etc. După locul ocupat în lanţul de transmisiune, se deosebesc etaje de intrare, etaje de ieşire şi, în particular, etaje de putere (cari constituie amplificatoare de putere). V. Amplificator; Emiţător radio; Receptor. 12. Efaj. 8. Geo/.: Unitatea de bază în subdiviziunea coloanei stratigrafice a formaţiunilor sedimentare din scoarţa Pămîntului, cari cuprind succesiunea depozitelor geologice corespunzătoare în timp vîrsfei. Etajele se subîmpart în subetaje, în sfrafe şi în zone. Identificarea şi individualizarea etajelor se fac, în general, pe baza asociaţiilor de faună, în special pelagică (criteriu paleontologic), şi a variaţiilor paleogeografice în distribuţia mărilor (criteriile stratigrafice: al discordanţelor şi al succesiunii faciesurilor). Asociaţiile de faună caracteristică conţin specii criptogene de mare larg deschisă. Asociaţiile de faună liforală sînt mai puţin sensibile la trecerea timpului (prezintă persistenţă de facies geologic) şi necesită un timp mai îndelungat pentru migraţiunea laterală. De aceea, asociaţiile de faună liforală se folosesc în cercetările stratigrafice numai în lipsa asociaţiilor pelagice şi indicaţiile pe cari Ie dau sînt mai puţin sigure pentru sincronizări Ia distanfe mari. E adevărat că unele erori în sincronizarea cu etajele clasice pot introduce şi formele de faună pelagică, din cauza erodării şi redistribuirii lor prin curenfi submarini (remanierea subacvatică a fosilelor) sau chiar prin remanierea lor de pe continent. Pentru identificarea etajelor e necesar să se găsească o asociaţie complexă de faună, în care formele izolate să dea indicaţii concordante între ele (asociaţie omogenă). Deoarece definirea etajelor se face după depozite marine normale, paralelizarea lor la distanţe mari, cu depozite sal-mastre sau continentale, e foarte dificilă. De aceea, pentru faciesuri diferite ale aceleiaşi vîrste se mai păstrează uneori numiri diferite, cari se folosesc separat. De exemplu: Keuper superior (facies lagunar) şi Norian (facies marin). Pentru numirea etajelor se utilizează numiri geografice latinizate, cu terminaţia -ian (în limbile romînă, rusa, germană, engleză), -ien (în limba franceză), şi -iano (în limba italiană). De exemplu: Lutefian (Lutetia, numeie latin ai Parisului); Kiewian; Polfavian; etc. Etajele sînt bine individualizate stratigrafie şi paleontologic în depozitele epicontinentale (v.). De aceea, în Europa, pentru stratigrafia de detaliu a diferitelor etaje se apelează, pentru comparare, la regiunea septentrională, unde predomină depozitele neritice litorale foarte fosilifere, cu grosimi mici şi variafii de facies mari. Deoarece însă sedimentaţia epi-continentală e adeseori discontinuă, pentru studiile stratigrafice de ansamblu, adică pentru cele cari fixează condiţiile 20* Etaj 308 Etaj după cari se grupează subdiviziunile de detaliu, se face referinfă la regiunile mediteraneene, unde sedimentarea a fost aproape continuă, cu faune mai pufin bogate în indivizi şi variate în specii, dar cari permit să se studieze dezvoltarea neîntreruptă a formelor de viafă fosilizate. Tot aici se poate analiza problema etajelor de trecere, adică a etajelor cari confin asociafii amestecate de faună, cari apar şî în diviziunea geologică principală inferioară şî în cea superioară a etajului respectiv. De exemplu: etajul de Malevka-Muraevna, care confine un amestec de faună devoniană şi carboniferă. Etajele de trecere nu trebuie confundate cu etajele a căror apartenenfă la unul sau la altul dintre sisteme depinde de criteriile de clasificare folosite. Exemple: Rhetianul, Acvi-tanianul. Etajele marine ale Cuaternarului sînt încă insuficient definite, şi paralelizate cu depozite continentale de vîrstă egală; deci ele nu prezintă aceeaşi valoare ca etajele precuater-nare. în tabloul sinoptic care urmează sînt indicate unităfile stratigrafice de diferite ordine, incluziv etajele, separate pînă astăzi în scoarfa Pămîntului. Tabloul sinoptic al unităfilor stratigrafice de diferite ordine Era (grupa) Perioada (sistemul) Epoca (seria) Vîrsta (etajul) Holocen (Actual sau Alu-vium) j Vîrsta fierului { Vîrsta bronzului 1 Neolitic Facies marin Postmonastirian O Cuaternar (Antropo- gen) superior Magdalenian Solutrean Aurignacian Monastirian Pleîstocen (Paleolitic, Dilu- mediu Musterian vium, Glaciar) inferior f Acheulean Chellean | Prechellean ' Sicilian Tirenian Sicilian ~ Europa orientală (facies salmastru-lacustru) Europa occidentală -}- Africa de Nord (facies marin) Pliocen Levantin Calabrian (Vil/afranchian- facies continental)-(Cuaternar după unele scheme) - Dacian Astian o o Ponfian Plaisancian M Meof ian Sahelian (îri Tunisia) o Neogen { Kersonian Sarmafian \ Bessarabian ( Volhynian . Mes;inian (facies lagunar) Ponfian (sens occidental) N ~z. Al doilea etaj mediteranean (Vindobonian, Falunian) Buglovian (subefaj de trecere) | Miocen Tortonian Sahelian (în Algeria) < Helvefian o Primul etaj mediteranean Burdigalian Girondian s. str. (marin)/ Girondian Burdigalian (facies litoral), Arvifanian ffnript lsniinar\ j ... . | 1 Acviîanian j ■ — Oligocen (Tongrian) Stampian Franţa Germania Chattian URSS Poltavian I < Rupelian Sannoisian Lattorfian Harcovian - Europa occidentală URSS (— Paleogen (Nuniulitic) Ludian C*Z Priabonian Led ian Bartonian Kiewian Auversian z Eocen Lutefian (Parisian) 1- Ypresian ' = Cuisian Buceakian « Paleocen Landenian Sparnacian Saratovian (Eonumulitic, Suessonian) Thanetian Sîzrazian Mon{ ian Tablou! sinoptic al unifăfilor stratigrafice de diferite ordine (continuare) Era . (grupa) Perioada (sistemul) Epoca (seria) Vîrsta (efajuf) Danian superior Senonian Aturian Maestrichtian Campanian < Emscherian Sanfonian Coniacian Turonian o mediu Cenomanian Cretacic Vraconian Albian (Gault) Z> Apfian Gargasian i Bedulian Urgo-Apfian (facies recifal) O inferior (Neocomian) (Wealdian-facies Barremian (Urgonian-facies recifal) LU lacustru) Hauterivian Valanginian Valanginian s. sfr. Berriasian Porflandian (Tithonic) Purbeckian (facies lacustru) ( URSS Volgian | Bononian U Kimmeridgian Malm Lusitanian Sequanian Rauracian Argovian O Jurasic Oxfordian Callovian M Dogger Bathonian Bajocian O on Lias Aafenian Toarcian Charmouthian Sinemurian Hettangian Rhetian 2 Triasic superior Norian Carnian Facies alpin Keuper Facies german mediu Ladinian Virglorian (Anisian) Muschelkalk inferior Werfenian (Scythian) Buntsandsfein o co Ladogian I ERE ANTE ARHAIC (A Z 0 f C) Bofhnian Svionian ? Huronian Ontarian ? 1. Efaj arborescenf. Silv.: Clasa formată de arborii sau de o parte spafial distinctă a arborilor unui arboret, ale căror coronamente se găsesc aproximativ la acelaşi nivel. Dacă coronamentele marii majorităfi a arborilor dintr-un arboret sînt aproximativ la acelaşi nivel, constituind deci un singur efaj arborescent, arboretul e un arboret monoetajat. Dacă arborii dintr-un arboret au coroanele grupate la două niveluri distincte, constituind deci două etaje deosebite, arboretul e un arboret bietajat sau arboret cu structură bietajată. Prin extensiune, dacă coroanele arborilor dintr-un arboret sînt grupate în mai mult decît două niveluri sau etaje distincte, arboretul e un arboret polieta}at; unele arborete polietajate, cari sînt uneori dispuse în trepte, se mai numesc arborete cu structură în trepte. 2. Efaj de vegefafie. Geobot.: Fiecare dintre benzile sau centurile de vegetafie de esenfe dominante distincte, cari se succed în altitudine. Numărul de etaje e mai mare spre ecuator şi pe munfii înalfi. Fiecare etaj (dintr-un sistem de munfi sau dintr-un munte) are o limită superioară şi una inferioară, lăfimea benzii respective variind în lungul ei cu condifiile de dezvoltare a speciei vegetale dominante. în fara noastră, etajarea vegetafiei fafă de arcul carpatic e următoarea: etajul stepelor şi antestepelor; etajul pădurilor de stejar; etajul pădurilor de fag; etajul pădurilor de molid; etajul pajiştilor alpine. 3. Efaj sfrucfural. Geo/.: într-o regiune de orogen, fiecare dintre depozitele geologice cutate ale unei succesiuni, \ \ Etalarea iurafiilor 311 Etalon în cadrul ufteia şi aceleiaşi faze de cutare (v. şl sub Cutare, proces de A). Etajele structurale confin deci fiecare o succesiune de depozite în continuitate de sedimentare şi sînt separate prin jsuprafefe de discordanţă cutate. De exemplu: în regiunea mjo-pliocenă din Nordul Munteniei se pot distinge trei etaje structurale (v. fig. /): etajul inferior, în care depo- Există mai multe sisteme de etajere. Cele mai simple (v. fig. a şi b) permit deplasarea obiectivului de proiecţie I. Schemă de secfiune geologică în zona mio-pilocenă din Nordul Munteniei. c) etajul structural superior (Pliocen-Valah); b) etajul structural mediu (Miocen-Stiriac); a) etajul structural inferior (Paleogen-Savic); F) falie; 5) discordanfă unghiulară; I]) sare. zitele paleogene au fost cutate în faza savică şi apoi reluate în cutare în fazele mai noi; etajul mediu, cu depozite miocene cutate probabil în faza stiriacă şi reluate în faza valahă; etajul superior, cu depozite pliocene cutate în faza valahă. în regiunile de platformă se disting două etaje structurale: etajul inferior, constituit din depozite vechi, cutate şi, de cele mai multe ori, metamorfozate, considerate în ansamblu; etajul superior, format din depozite sedimentare necutate, placate discordant unghiular peste rocile etajului inferior. în cadrul etajului superior se consideră subetaje pe baza discordantelor simple cari apar în interiorul cuverturii sedimentare care constituie acest etaj. De exemplu: în Platforma rusă, Precambrianul (v. fig. //) constituie etajul inferior, iteg. Leningrad , Lin!3 G fini uf ui J ,2 ,3 Reg. Moscova II. Secţiune geologică schematică în partea de nord a Platformei ruse. Ej) etajul structural inferior (Precambrian cutat şi în mare parte metamorfozat) ; Es) etajul structura! superior (Paleozoic necutat cuprinzînd: Cambrian inferior (/), Silurian (2), Devonian mediu şi superior (3) şi Permo-Carboni-fer larg dezvoltat (4) . iar Paleozoicul, etajul superior, cu subetajele: Cambrianul inferior, Silurianul, Devonianul mediu şi cel superior, şi Permo-Carboniferul. Conceptul de etaj structural e folosit, în Geologia teoretică, la studiul mişcărilor tectonice oscilatoare şi de cutare, cum şi la alcătuirea hărfilor tectonice, iar în Geologia aplicată, la urmărirea răspîndirii zăcămintelor legate de dis-cordanfe. 1. Efajarea turaţiilor. Uf.: Stabilirea treptelor optime de turafie la schimbătorul de vitesă a! unei maşini-unelte. Se adoptă etajări în cari turafiiie variază între trepte în progresie aritmetică, sau geometrică, eventual înfr-o relaţie intermediară. V. şî sub Schimbător de vitesă. 2. Etajat, con Mş. V. Con etajat. 3. Etajat, eot Tehn. V. Curbă etajată, sub Curbă 3. 4. Etajată, curbă Tehn., Inst. conf. V. sub Curbă 3. 5. Etajeră, pl. etajere. Cinem.: Dispozitiv, la aparatul de proiecfie, care permite remedierea eventualelor decadraje (v.) în timpul funcfionării. Sisteme de etajare folosite în aparatele de proiecţie de diferite tipuri, a) portabile şi stafionare de 8, 16 şi 35 mm; b) portabile de 8, 16 şi 35 mm; c) portabile de 35 mm; d) portabile şi stafionare de 35 mm; e) stafionare de 35 şi 70 mm; f) stafionare de 35 mm; 1) peliculă; 2) tobă de cruce; 3) mască cu deschidere de o fotogramă; 4) deschidere de două fotograme; 5) deschidere de o fotogramă. cu mască sau numai a unei măşti în sus şi în jos, cu cîte două perforaţii. La alte sisteme, de exemplu la cel din fig. c — se schimbă lungimea buclei dintre canalul de proiecfie şi toba de cruce (v.), de asemenea în limitele unei fotograme, cu ajutorul unei role de întindere. Sistemele cele mai perfecţionate şi mai complicate permit rotirea tobei de cruce în jurul unei axe exterioare (v. fig. d), rotirea suplementară a tobei de cruce împreună cu întregul sistem al crucii de Malta (v. fig. e) şi, în fine, deplasarea în sus şi în jos, în aceleaşi limite ca şi în cazurile de mai sus, a tobei dinfate de cruce cu întregul complex al crucii de Malta (v. fig. f). Etajera e acfionată totdeauna manual. 6. Etajul foilor. Ind. alim.: Pozifia în înăitime pe care au avut-o foile de tutun pe tulpină în timpul dezvoltării lor, sau ordinea în care au fost recoltate. în raport cu etajul (pozifia) în înălfime pe tulpină, foile de pe o plantă diferă, ca aspect morfologic şi calitativ, efajarea avînd (v. fig.) diferite numiri: poală, mijloc şi vîrf. 7. Efalaj. Mefg.: Partea inferioară a cuvei unui furnal, care are forma unui trunchi de con cu baza mică jos, unde se sprijină pe creuzet. Conici-tatea etalajului depinde de natura minereului şi a combustibilului folosit, şi de fonta care trebuie obfinută. Pereţii sînt căptuşifi cu cărămidă refractară. 8. Etalare. Chim. fiz.: Procesul răspîndirii uniforme a unui lichid pe suprafafa plană a unui suport. Etalarea se produce cînd acfiunea forţelor de adeziune a lichidului faţă de suport depăşeşte acfiunea forfelor de coeziune dintre moleculele lichidului. 9. Etală. V. sub Maree. 10. Efalier. Agr., Hidrot. V. Irigafie prin aspersiune, sub Irigaţie. 11. Etalon, pl. etaloane. F/z., Ms.: Sistem fizic care constituie uft mijloc de măsură (măsură, instrument sau aparat de măsură) ce serveşte la păstrarea şi reproducerea unităfilor Efajarea foilor de tutun, a) poală; b) mijloc; c) vîrf. Etalon 312 Etşlon de măsură, cu precizia metrologică valabilă într-un anumit stadiu al tehnicii măsurării. Un etalon trebuie să fie invariabil în timp şi în spaţiu, să poată fi folosit uşor în tehnicăşi să poată fi reconstitiut oricînd. în tehnica metrologică, paralel cu alegerea unui sistem de unităfi fundamentale pentru constituirea unui sistem coerent de unităfi, se procedează şî la alegerea unui sistem de etaloane, pentru unităţile fundamentale ale tuturor mărimilor a căror natură permite realizarea de etaloane. Cînd unele mărimi nu permit realizarea de etaloane pentru unităfile lor alese ca unităfi fundamentale ale unui sistem coerent, se pot determina unităfile fundamentale ale acestuia, dacă numărul de etaloane de măsură cari se adoptă e egal cu numărul de unităfi de măsură fundamentale şi dacă unităfile fundamentale pot fi definite în raport cu unităfile realizate prin etaloanele de măsură adoptate, chiar dacă unităfile fundamentale şi etaloanele se referă la mărimi fizice diferite. Se deosebesc etaloane internafionale şi etaloane nafio-nale. Etalonul internaţional e recunoscut ca atare pe plan internafional de un grup oarecare de state, şi e păstrat la sediul unui birou metrologic internaţional (de ex. metrul etalon păstrat la Biroul internafional de Măsuri şi Greutăfi, în pavilionul Breteuil, de Ia Sevres). Etaloanele naţionale sînt reproduceri cît mai exacte ale etalonului internaţional, cari se încredinfează fiecărei fări membre a organi-zafiei metrologice internafionale respective. După etaloanele naţionale se execută apoi reproduceri pe plan naţional, obfinîndu-se diversele etaloane nafionale de lucru. Etaloanele folosite excluziv de organele Direcţiei generale pentru Metrologie, Standarde şi invenfii se numesc etaloane de Sfat. Etaloanele cari constituie baza de transmitere a unifăfii, într-un laborator de lucru se numesc etaloane de bază. Etaloanele cari sînt folosite în lucrări metrologice curente se numesc etaloane de lucru; ele pot fi etaloane secundare sau terfiare. — După subordonarea metrologică, se deosebesc: Etalon primar, care e un etalon de Sfat al unei fări, confecfionat în conformitate cu definifia teoretică a uni-tăfii (acceptată, de obicei, internafional). Sin. Etalon de ordinul întîi. Etalon secundar, care e un etalon a cărui valoare se stabileşte prin comparare cu etaloanele primare, măsurarea efectuîndu-se cu precizie metrologică. Sin. Etalon de ordinul al doilea. Etalon terţiar, care e un etalon a cărui valoare se stabileşte prin comparare cu etaloanele secundare, măsurarea fiind efectuată cu precizie metrologică. Sin. Etalon de ordinul al treilea. în fara noastră, etaloanele se clasifică, după subordonarea metrologică, în modul următor: Etaloane naţionale, cari păstrează unităfile de măsură în fara noastră şi cari formează baza de transmitere a acestora. Etaloanele nafionale ale metrului şi kilogramului, confecfionate din platin cu iridiu de Biroul internafional de Măsuri şi Greutăfi, se numesc prototipuri naţionale; ele se găsesc în păstrarea Institutului de Metrologie,, Etaloane principale, cari transmit unităfile de măsură la alte etaloane, de ordin inferior. Ele se împart în mai multe ordine de precizie. Etaloane de verificare, cari transmit unităfile de măsură la măsurile şi instrumentele de măsură, de lucru. Ele se împart, de asemenea, în mai multe ordine de precizie, — ‘ După rolul pe care îl au în p ăs t r a r e a unităţilor de măsură, adică după destinaţia metrologică, se deosebesc: Etalonul fundamental, care e un etalon primar al unei unităţi de măsură, care reproduce şi materializează unitatea unei mărimi fundamentale a unui sistem de unităţi.— Etaloanele fundamentale ale metrului şi kilogramului se numesc prototipuri. Etalonul derivat, care e un etalon primar al unei unităţi de mărimi secundare a unui sistem de unităţi, care reproduce şi materializează unitatea de măsură a acestei mărimi. Etalonul-mart or, care e un etalon secundar, folosit la controlul invariabilităţii etalonului primar. Constanţa rezultatelor obţinute la compararea etalonului primar cu etalonul-martor conduce la concluzia foarte probabilă că valorile etaloanelor comparate au rămas neschimbate. Etalonul-cop ie, care e un etalon secundar, folosit la înlocuirea etalonului primar în timpul lucrărilor de transmitere a unităţii, el fiind o copie fidelă a etalonului primar în ce priveşte destinaţia şi precizia. Etaloanele-copii sînt confecţionate, de cele mai multe ori, din materiale mai puţin costisitoare şi mai rezistente decît etalonul primar. Exemplu: etaloanele-copii ale etaloanelor primare de rezistenţă electrică confecţionate din mercur, executate din bobine de rezistenţă confecţionate din manganin. Etalonul de comparaţie, care e un etalon secundar, serveşte numai la confruntarea etaloanelor între ele. Etalonul de lucru, care e un etalon secundar sau terţiar, e folosit în lucrările metrologice curente. Exemple de etaloane: Etalon de lungime. Ms.: Corp solid pe care sînt marcate (prin crestături paralele) două puncte („capete") cari servesc ca materializare (realizare în concret) a unităţii de lungime. Etalon folomef r ic. Opt.: Sursă de lumină care are caracteristici (flux luminos, intensitate, strălucire) precis cunoscute şi care serveşte la definirea anumitor unităţi foto-metrice sau la măsurări fotometrice. Etalonul f otometric primar e o sursă de lumină reproductibilă, servind la definirea unei anumite unităţi fotometrice. Etalonul fotometric primar care serveşte la definirea candelei e constituit dintr-un tub refractar de oxid de toriu, cufundat în plaiin menţinut la temperatura de solidificare; platinul e confinut într-un creuzet refractar izolat termic, aşezat Ia rîndul lui într-un recipient de cuarf şi încălzit electric. Tubul de oxid de toriu reprezintă, cu suficientă aproxi-mafie, un corp negru. înainte de introducerea etalonului bazat pe radiaţia corpului negru s-au folosit ca etaloane fotometrice primare: anumite lămpi cu incandescenţă, etalonul Viol le cu platin Ia temperatura de solidificare, cum şi diverse etaloane cu flacără, ca: lampa Hefner (Germania, Austria, Ţările scandinave), lampa Vernon-Harcourt (Anglia), lampa Kodak (Statele Unite), lampa Cârcel (Franţa), etc. Aceste etaloane nu mai prezintă astăzi decît un interes istoric. Etalonul fotometric secundar e o sursă de lumină cu caracteristici constante şi reproductibile, determinate prin comparaţie cu un etalon primar şi servind ca etalon fotometric principal sau ca etalon fotometric de verificare a etaloanelor de lucru. Ca etaloane fotometrice secundare se folosesc lămpi cu incandescenţă speciale, numite lămpi etalon (v.). Etalon ultrasonor de timp. Tele.: Coloană de lichid de lungime variabilă şi măsurabilă cu mare precizie, folosită în radiolocaţii pentru măsurarea prin comparare a distanţei pînă la un obiect radiolocat, Etalon de frecvenfă 313 Efalonare Măsurarea prin comparare,se face declanşînd sincron două impulsii: unal ultrasonoră şi una radioelectrică. Impulsia ultra-sonoră se trece prin coloana de lichid, a cărei lungime se variază astfel, încît timpul de trecere necesar impulsiei ultrasonore pentru a o străbate pînă la capăt să fie egal cu timpul necesar impulsiei de radiofrecvenfă pentru parcurgerea distanţei emifător-obiect radioîocat şi înapoi la receptor. Impulsiile se recepfionează pe acelaşi indicator. în momentul în care impulsiile coincid, distanfa pînă la obiectul radioîocat e egală cu jumătate din distanfa parcursă de unda ultrasonoră, înmulfită cu raportul dintre vitesele de propagare a luminii şi a ultrasunetelor (circa 1500 m/s), ceea ce asigură coloanei ultrasonore dimensiuni mici. Emisiunea şi recepfia ultrasunetelor se realizează în coloană cu plăci de cuarf. 1. ^ de frecvenfă. Te/c.: Generator de înaltă frecvenfă, care produce un semnal periodic cu frecvenfă constantă cît mai înaintată şi cunoscută cu o precizie determinată. Sin. Standard de Jrecvenfă. Etaloanele de frecventă ulilizate în practică sînt: etaloane primare de frecvenfă şi etaloane secundare de frecvenfă. Etaloanele primare de frecvenfă se caracterizează prin faptul că frecvenfă lor e controlată prin com-parafie directă cu perioada de rotafie a Pămîntului. Frecvenfă semnalului generat de etaloanele primare de frecvenfă trebuie să fie menfinută • constantă cu o precizie foarte mare în intervale mari de timp, deoarece numai astfel se poate face practic o comparare cu frecvenfă mişcării de rotafie a Pămîntului. Ca etaloane primare de frecvenfă se folosesc de obicei oscilatoare de cuarf, la cari se iau toate măsurile pentru a asigura o stabilitate cît mai mare a frecvenfei. Aceste oscilatoare folosesc de obicei cristale de cuarf, cari oscilează pe frecvenfe cuprinse între 50 şi 100 kHz şi au un coeficient de variafie a frecvenfei cu temperalura foarte mic. Stabilitatea frecvenfei, la acest tip de etaloane primare, e de ordinul a 10~8 în intervale de timp mai îndelungate (cîteva luni) şi de ordinul a 10~9 în intervale de timp mai scurte (ore sau zile). Figura reprezintă schema-bloc a unui etalon primar de frecvenfă cu cuarf. _____ ."O 1kHz 100 kHz 10kHz Con efalon. unul etalon primar de frecventă cu cuarf. f) oscilator cu cuarf; 2, 3) divlzoare de frecvenfă în raportul 1 :10; 4) ceasornic electric alimentat cu tensiune avînd frecvenfă de 1000 Hz. Pentru controlul frecvenfei etalonului, acesta e echipat cu un ceasornic electric sincron, alimentat cu Schema-blcc o tensiune obfinută după divizarea frecvenfei oscilatorului cu cuarf, de 100 kHz, prin două etaje divizoare de frecvenfă în raportul 1:10. Indi-cafiile ceasornicului electric sînt comparate periodic cu ora exactă dată de observatoarele astronomice. S-au construit şi etaloane primare de frecvenfă cari utilizează ca frecvenfă de referinfă liniile spectrale din gama undelor centimetrice ale spectrului anumitor substanfe, de exemplu linia de absorpfie a amoniacului gazos, care corespunde frecvenfei de 23 870,1 MHz. Aceste etaloane sînt constituite dintr-un generator cu cuarf, a cărui frecvenfă e supusă unui reglaj automat, fiind în permanenţă comparată, după o multiplicare şi divizare corespunzătoare a frecvenfei, cu fre-cvenfa de rezonanfă a unui rezonator umplut cu amoniac gazos. Stabilitatea frecvenfei acestor tipuri de etaloane de frecvenfă e mai mare decît a etaloanelor cu cuarf; ele pot fi folosite şî penfru studiul neuniformifăfilor mişcării de rotaţie a Pămîntului. Etaloanele secundare de frecvenfă se caracterizează prin faptul că frecvenfă lor e controlată prin comparafie cu frecvenfă semnalelor generate de un etalon primar de frecvenfă. Frecvenfă lor poate fi reglată în limite restrînse, prin varierea parametrilor electrici ai circuitului oscilant al oscilatorului. Ca etalon secundar pentru frecvenfe joase (audio) se utilizează şi oscilatoare electromecanice cu diapazon. — Prin extensiune, se numeşte etalon de frecvenfă şi sistemul de semnale avînd o perioadă cît mai apropiată de o constantă şi cunoscută cu o precizie determinată, care serveşte Ia măsurarea frecvenfelor. 2. Efalonr con Mat. cs.: Aparat de laborator folosit pentru determinarea consistenfei pastei de var. E constituit (v. fig.) dintr-un con de tablă cav (cu diametru! bazei de 75 mm şi cu generatoarea de 150 mm lungime şi divizată în 15 unităfi), dispus cu vîrful în jos şi echipat cu un mîner tubular axial (cu grosimea de 12 mrn^ şi care depăşeşte baza conului cu 1G0 mm). în vîrful conului se toarnă plumb, pentru ca greutatea totală a aparatului să fie de 300 g. Determinarea se efectuează astfel: Se aşază conul cu vîrful tangent la suprafafa pastei dintr-un recipient; se lasă conul să pătrundă liber în pastă, vertical; se citeşte gradafia (în cm) de pe generatoarea conului pînă la care acesta a pătruns în pastă. Se efectuează trei determinări şi se apreciază consistenfa pastei de var prin media rezultatelor a două determinări ale căror valori sînt mai apropiate. 3. Efalon, copie Cinem.: Prima copie a filmului, care a fost aprobată de colectivul de creafie, compus din regisor, operatorul de imagine, cel de sunet, şi montor, ca fiind pe deplin corespunzătoare din punctul de vedere tehnic (culoare, strălucire, treceri, fentă, sunet, densitate optică, etc.). Copiile de tiraj cari vor fi apoi executate în laboratoarele de tiraj trebuie să corespundă perfect cu copia-etalon. Verificarea corespondenfei depline e efectuată de secfia de control tehnic. 4. Efalonare. 1. F/z., Tehn.: Operafia de gradare a scării (sau scalei) unui instrument de măsură, astfel încît valorile indicate în dreptul acestor diviziuni să corespundă valorilor mărimii măsurate. — Condifiile în cari s-a făcut etalonarea unui instrument de măsură şi în cari trebuie utilizat instrumentul pentru a avea clasa de precizie certificată de constructor se numesc condifiile normale sau de etalonare ale instrumentului. Pentru instrumentele electrice de măsură, acesfe condifii sînt următoarele: pozifia de funcfionare marcată pe instrument (vertical, orizontal, înclinat la 45°); absenţa unor cîmpuri magnetice exterioare, afară de cel terestru; temperatura mediului înconjurător (egală cu cea notată pe instrument, sau de +20° în lipsa acestei indicafii); frecvenţa de 50 Hz sau cea indicată pe instrument; forma sinusoidală a curbei de tensiune sau de curent; instrumentul să fi funcţionat (înainte de etalonare) maximum 15 minute la curentul nominal, respectiv oricît de mult, după cum clasa instrumentului e 2,5 şi 1,5, respectiv 1, 0,5 sau 0,2. • 5. Efalonare. 2. Fiz., Tehn.: Operaţia de verificare a gradării scării (sau scalei) unui instrument de măsură, prin măsurarea, cu acel instrument, a unei mărimi a cărei valoare, în unităţi date, e cunoscută. Sin. Reetalonare. 6.’ Efalonare. 3. Ms.: Operaţie metrologică prin care se compară direct o măsură model sau un instrument de măsură model cu o măsură etalon sau cu un aparat de măsură etalon. Pentru menţinerea unităţii internafionale a măsurilor, etaloanele fundamentale şi cele derivate (secundare) se compară, direct'sau prin copiile lor, cu etaloanele internafionale păstrate la Biroul internafional de Măsuri şi Greutăfi de la Sevres (Franţa), cum şi cu etaloanele institutelor metrologice centrale din alte fări. Efalonare 314 Efambou, fub- ~ 1. Efalonare. 4. C/nem.: Operafia de uniformizare a diferitelor planuri (v.) şi secvenţe (v.) dintr-un film, adică de stabilire a unităfii densităţilor, tentei şi culorii pe întregul parcurs al filmului, astfel încît, la trecerea de la un plan la altul sau de la o secvenfă la alta, partea imaginii care e importanfă din punctul de vedere al desfăşurării acfiunii să nu fie supusă unor variafii bruşte de densitate sau de culoare (afară de cazurile în cari acest lucru constituie urmarea unui procedeu de regie sau a unui efect dorit de regisor sau de operator). Diferenfele de densitate optică şi de tentă coloristică a diferitelor planuri, obfinute în cursul filmării, fiind inadmisibile în copia pozitivă a filmului, e necesar ca la copierea planurilor respective din negativ să se introducă corecfii de intensitate şi de compozifie spectrală a luminii din maşina de copiat, pentru ca în copia pozitivă să existe o unitate colo-ristică şi de densitate pe întregul parcurs al filmului. 2. Efalonor, pl. etalonori. Cinem.: Tehnician care uniformizează diferitele planuri (v.) şi secvenfe (v.) dintr-un film, atît din punctul de vedere al densităfii optice, cît şi din punctul de vedere al culorii (la filmele în culori). s. Efambou, pl. etambouri. 1. Nav.: Element de rezis-tenfă, aparfinînd scheletului unei nave, situat în planul longitudinal vertical (diametral) şi solidarizat în prelungirea chilei, la pupa navei. E constituit din următoarele părfi principale (v. fig. /): cadrul« etamboului, format din etamboul cîrmei (uneori axul etambou al cîrmei), etamboul elicei şi talpă (unele părfi ale cadrului pot lipsi Ia unele tipuri de nave); prelungirea etamboului (sabotul) cu îmbinarea la chilă; călcîiul cu ceaşca; balamalele (fîfînele) ; butucul etamboului elicei; brafele cu gu-seuri şi îmbinările. Prelungirea efambou-lui are uneori o formă mai complicată, II. Etambou cu chilă cu ecluze. 1) cîrmă; 2) etamboul cîrmei; 3) cadrul etamboului; 4) etambouf elicei; 5) chilă cu ecluze; 6) talpa etamboului. fasonate, iar cele de lemn, fie dintr-o bucată, fie din mai multe bucăfi (asamblate cu buloane) sau din lemn stratificat, tlipi cu răşini sintetice sau cu cleiuri insolubile în apă. III. Tipuri de etambou. a) pentru cîrmă necompensată ataşată prin balamale multiple şi fără elice centrală; b) pentru cîrmă compensată suspendată şl cu elice centrală; c şi d) penfru cîrmă semicompen-sată ataşată prin două balamale şi fără elice centrală, respectiv cu elice centrală; e) penfru cîrmă compensată ataşată prin balama inferioară de sprijin (pivot), balama superioară de ghidare, fără elice centrală, cu cadru deschis; f) pentru cîrmă compensată ataşata prin ax-etambou care închide cadrul elicei centrale; g) pentru cîrma compensată sprijinită numai prin balama-pivot la partea inferioară (ceaşcă) şi cu elice centrală, cu cadru deschis. 9 I. Etambou. t) cîrmă; 2) etamboul cîrmei; 3) balama; 4) cadrul etamboului; 5) guseu; 6) elice; 7) etamboul elicei; 8) butucul etamboului; 9) îmbinare; 10) prelungirea etamboului (sabotul); 11) talpă; 12) călcîiul cu ceaşca. numită chilă cu ecluze sau chilă-stăvilar (v. fig. II). îmbinarea bordajelor pe etambou se face adeseori într-o bătură (crestătură). După tipul de navă şi după modul de amplasare al elicelor şi al cîrmei, rezultă numeroase tipuri constructive de etambouri la cari unele dintre părfile componente pot lipsi (v. fig. III). După material şi după tipurile constructive, etambouri-le pot fi metalice sau de lemn, cele metalice putînd fi executate prin turnare, forjare sau sudare, din bare masive, din profiluri sau din table în ansamblul structurilor extremităţii pupa, etamboul constituie elementul principal de întărire, putînd servi ca suport pentru cîrmă şi penfru elicea centrală. 4. , fub- Nav.: Tub montat la pupa navei şi prin care axul port-elice iese din corpul acesteia. La navele cu elice centrală, tubul-etambou e fixat între butucul f etamboului elicei şi peretele pres-g a r n i t u r i i (v. fig. /),iar lanavele cu elice laterală, acesta efixatîntre suportul elicei şi peretele pres-garniturii (v. fig. II). La îmbarca-tii,tubul-etambou poate fi fixat numai în bordajul fundului şi în una dintre varange. Tubul-efambouse construieşte din una sau din mai sau bronz, din sudate. în exteriorul navei, tubul-etambou e acoperit de un care-naj hidrodinamic de tablă, care poate face parte chiar din bordajul navei sau poate fi aplicat separat, însă racordat la bordaj. Tubul-etambou îndeplineşte funcţiunile de asigurare a etanşeităţii, şi cea de palier de sprijin al axului port-elice. I. Tufe-etambou penfru navă cu elice centrală (căptuşeală de lemn şi răcire cu apă). 1) butucul etamboului elicei; 2) piuliţă; 3) manşon de bronz; 4) doage de gaiac; 5) inel de protecţie; 6) siguranţă; 7) fub-etambou; 8) orificiu pentru agentul de încălzire, 9) bucea de alamă; 10) peretele pres-garniturii; 11) garnitură la perete; 12) garnitură; 13) presgarnifură; 14) ox port-elice; 15) cămaşa axului. multe bucăţi, prin turnare din fontă, oţel tuburi laminate sau din table fasonate şi Eiambou 315 Etanoliza grăsimilor Penfru îndeplinirea uneia sau a ambelor funcfiuni în apă de mare (corozivă) sau în apă dulce, înfre tubul-etambou şi //. Tub-efambou penfru o navă cu elice laterală, î) elice; 2) suportul elicei; 3) tub-efambou; 4) peretele presgarnifuril; 5) ax port-elice. axul port-elice se intercalează doage de lemn (în general de gaiac) sau de cauciuc vulcanizat, montate în manşoane de bronz, cusinefi de metal alb, de bronz, de fontă sau rulmenfi cu rulouri, inele ori garnituri de etanşare. Pentru a evita coroziunea, între metale diferite se intercalează garnituri de separare. Ungerea se face cu o pompă de ulei. Uneori, tubul-etambou are un canal prin care trece apă de răcire, cînd e nevoie, — sau abur luat de la o priză de abur, cînd e necesară dezgheţarea. î. Etambou 2. Av.: Asamblajul terminal, metalic sau de lemn, situat la coada fuzelajului de construcfie cu zăbrele, al unui avion cu o singură derivă. Uneori etamboul e prelungit deasupra fuzelajului, servind drept sprijin sau ca lonjeron pentru derivă. Pe efambou se articulează ampenajul vertical mobil, numit direcfie. 2- Efambreu, pl. efambreuri. Nav.: Deschidere în bordajul fundului sau al punfilor unei nave, dispusă în plan orizontal şi servind ca loc de trecere pentru o piesă verticală care se prelungeşte din interiorul la exteriorul corpului etanş al navei. E echipat cu mijloace de etanşare corespunzătoare. Exemple: Etambreul catargului: Deschidere în bordajul punţii, străbătută de coloana catargului. Efambreu! cîrmei: Deschidere în bordajul fundului, străbătută de axul cîrmei. s. Etamină. Ind. text.: Ţesătură rară de bumbac. 4. Etan. Chim.: H3C—CH3. Hidrocarbură lineară, saturată, cu doi atomi de carbon în moleculă, care reprezintă al doilea termen din seria omologă, a hidrocarburilor parafinice, cu formula generală CnH2„^2' Etanul e un gaz la temperatura obişnuită, care are d 0,5719 la 0°, p. t. —183,5°, p. f.-88,6°, temperatura critică 32,5° şi presiunea critică 48,8 at. E solubil în alcool etilic, în hidrocarburi saturate, în tetraclorură de carbon şi în oxigen lichid, dar foarte pufin solubil în apă. Amestecat cu aerul în anumite proporfii, constituie un amestec exploziv cu limita inferioară de explozie 3,12 şi cea superioară 14,95% în volume. Se găseşte în gazul uscat de sondă (în procente cari variază cu regiunea petroliferă: 6% la Moreni, 16,9% în Iran, 25,1 % la Groznîi, etc.) şi se obfine şrîn unele procedee industriale, cum sînt hidrogenarea cărbunilor, sinteza benzinei după Fischer-Tropsch şi cracarea produselor petroliere. Etanul se descompune termic, la temperaturi înalte, în hidrogen şi efilenă, după ecuaţia: H3C—CH3^H2C = CH2 + H2, A^=“30 kcal/mol, presiunile joase favorizînd reacfia în sensul de la stînga la dreapta. Etanul prezintă reacfiile generale ale hidrocarburilor parafinice saturate. Astfel, el se clorurează termic, fotochimic sau catalitic, dînd mono- şi dicloretan; se oxidează dînd, după condifiile de lucru, fie alcool etilic, fie acid acetic; disolvat în tetraclorură de carbon, etanul se sulfoclorurează fotochimic la temperaturi joase, cu randamente bune. Ars în aer, în anumite condifii, etanul se transformă în gaz de apă (CO-fH2), materie primă foarte valoroasă penfru sinteza benzinei. De asemenea, etanul constituie o materie primă prefioasă pentru obfinerea efilenei, care e în prezent materia primă de bază penfru cea mai mare parte a industriei petrochimice. De aceea separarea şi purificarea etanului de celelalte hidrocarburi componente ale gazelor naturale constituie o problemă de mare importanfă tehnologică şi se realizează în instalafii de distilare speciale. Deetanizatorul uneiastfel de instalafii lucrează la presiunea de 34,5 at, obfinîndu-se un etan cu puritatea de 99%. Etanul se mai foloseşte şi ca agent fr/gorigen, în unele maşini frigorifice. 5. Efanal. Chim.: Sin. Acetaldehidă (v.). e. Efanoil. Chim. V. Acetil. 7. Efanol. Chim.: Sin. Alcool etilic (v. Alcool). 8. Efanolamină. Chim. biol. V. Colamină. 9. Etanoliza grăsimilor. Ind. alim.: Reacfie de reesterifi-care a grăsimilor cu alcool etilic, cu formare de esteri etilici ai acizilor graşi şi glicerină. Etanoliza grăsimilor e un caz particular de alcooliză (v.), care se produce după ecuafia: RCOOCH2 CH2OH RCOOR3 I I RiCOOCH + 3R3OH ^ CHOH + R1COOR3 I I R2COOCH2 CH2OH R2COOR3 Etanoliza se realizează, fie prin cataliză acidă (cel mai bine cu acid p-toluensulfonic, circa 0,8% fafă de uleiul neutru), fie prin cataliză bazică. Etanoliza alcalină e foarte interesantă, întrucîf se produce cu vitese importante chiar la temperatura obişnuită. Ea se aplică uleiurilor neutre sau cu o foarte slabă aciditate. Pentru uleiurile brute, singura realizabilă e cataliza acidă. Pentru uleiurile puternic acide se practică esferoefanoliza, care consistă în prelucrarea concomitentă a esterificării acizilor graşi liberi şi în etanoliza gliceridelor prezente. Etanoliza gliceridelor acizilor graşi saturafi decurge mai uşor decît a gliceridelor acizilor graşi nesaturafi; de asemenea, frigliceridele mixte reacfionează mai uşor decît cele simple. în cataliza acidă, rezultate mai bune se obfin în autoclavă, la presiune. Un mod interesant de a produce etanoliza consistă în folosirea alcoolului în faza de vapori. Vaporii de alcool barbotează prin masa de ulei (prin agitare puternică), încălzită la temperatura de fierbere (sau mai sus) a alcoolului. Excesul de vapori nereacfionafi se recirculă. Penfru scăderea consumului de alcool şi creşterea gradului de etanoliză în timpi tehnologici accesibili se practică estero-alcooliza cu cantitatea teoretică de alcool. Se produce esterificarea a 80% din acizii liberi şi rezultă 50--*60% din totalul esterilor stoichiometric posibili. Se decantează, apoi, glicerina, alcoolul şi apa formată prin esferificare; se usucă amestecul de esteri, acizi^ graşi, ulei neutru, şi se tratează din nou cu cantitatea teoretică de alcool. în absenţa glicerinei şi a apei, etanoliza continuă cu randament bun. în prima fază predomină esteroalcooliza (esterificarea şi alcooliza), iar în a doua, alcooliza. Etanoliza e un procedeu interesant penfru obfinerea glicerinei în soluţii foarte concentrate, cum şi a esterilor acizi lor graşi. Aplicarea industrială e legată de înlăturarea următoarelor dificultăţi tehnice şi economice: separarea gliacrinei concentrate Etanş 316 Etanşare de masa reacţionată (pentru uşurare e necesară diluarea cu apă, ceea ce micşorează principalul avantaj al procedeului); folosirea esterilor rezultaţi, cari trebuie supuşi altor tratamente (saponiticare, etc.), ceea ce complică procesul. 1. Etanş. Tehn.: Calitatea unui aparat, a unei construcţii, a unui recipient, etc., de a prezenta etanşeitate (v.). 2. Efanşare. 1. Tehn.: Operaţia de .realizare a etanşeităţii (v.) parţiale sau totale a zonelor de asamblare a unui sistem tehnic (aparat, construcţie, rezervor, maşină, etc.). Etanşarea e deseori necesară la locul de asamblare a două piese, cu joc funcţional sau de uzură; de exemplu la suprafafa de aplicare a unui capac pe un rezervor, la suprafaţa de asamblare a flanşeîor a două conducte, la suprafaţa de alunecare dintre un piston şi cilindru, la locul de ieşire a tijei unui piston din cilindru, la locul de ieşire a axului unei maşini rotative (turbină, pompă centrifugă, compresor rotativ, ventilator) din carcasa respectivă, la locul de ieşire a unui ax din lagărul lui de susţinere, etc. Etanşarea se poate realiza, fie numai prin contactul direct al suprafeţelor de asamblare, fie prin interpunerea unor organe de etanşare. Calităţile unei bune etanşări sînt următoarele: împiedicarea sau limitarea daunelor materiale produse de pierderile de fluid (respectiv de micşorarea randamentului maşinii), ale distrugerilor organului de etanşare (prin acţiunea erozivă sau corozivă a fluidelor), ale periclitării sau vicierii mediului înconjurător (prin pericol de incendiu, nocivităţi, impurităţi, etc.) ale amestecării nedorite a unor fluide, ale uzurii organelor supuse frecării (prin acţiunea distrugătoare a prafului şi a impurităţilor cari au pătruns din exterior); siguranţa de funcţionare, care e condiţionată, în primul rînd, de calităţile de rezistenţă ale materialelor de etanşare; durabilitatea materialelor de etanşare, care depinde de rezistenţa lor la uzură, de rezistenţa la acţiunea chimică a fluidului folosit, de stabilitatea termică, de rezistenţa la acţiunea electrolitică şi de rezistenţa la demontările şi remontările necesare în cursul exploatării; demon-tabilitatea, etanşările nedemontabile putînd fi desfăcute numai prin distrugere şi fiind folosite numai cînd necesitatea de a le desface e rară; marea conductivitate termică şi elasticitatea materialului de efanşare; mica permeabilitate a materialului de etanşare, care la materialele poroase poate fi redusă prin acţiunea forjei de etanşare. Se deosebesc etanşări propriu-zise, contra scăpării unui fluid, şi etanşări de protecţie, contra pătrunderii agenţilor exteriori dăunători. La etanşările cu contact direct, fără organe deosebite de etanşare, trebuie să se asigure un contact cît mai bun între suprafeţele de etanşare, printr-o prelucrare fină a acestora; la etanşările cu contact mijlocit se interpun organe de etanşare ca garnituri, inele, manşete, segmenti, etc., apăsate continuu pe suprafaţa de etanşare, prin acţiunea unui organ de strîngere (etanşări presate) sau chiar a fluidului folosit (etanşări automate). La etanşările fără contact, spaţiul dintre piesele de etanşat e constituit dintr-o alternaţie de interstiţii şi camere, sau dintr-o succesiune de canale de şicanare, formînd un organ de efanşare numit labirint. Factorii cari influenţează etanşarea sînt: vitesa mişcării relative a celor două piese al căror joc de asamblare trebuie etanşat; caracteristicile fluidului folosit, adică compoziţia chimică, acţiunea lui asupra organului de efanşare, viscozitafea, temperatura, presiunea, umiditatea, etc.; frecările şi uzurile. Exemple: Etanşarea asamblărilor cu flanşă se obţine prin strîngerea buloanelor respective. Etanşarea capacelor, la rezervoare şi cilindri (v. fîg. /), se objine cu garnituri de cauciuc sintetic sau metalice, după mărimea presiunii. Pentru evitarea şuruburilor de strîngere, în special /. Etanşarea rezervoarelor şi a cilindrilor, a) în căzu! presiunilor |oase; b) în cazul presiunilor înalte; 1) rezervor sau cilindru; 2) capac; 3) şuruburi de strîngere; 4) garnitură de cauciuc sintetic; 5) garnitură metalică. la rezervoare cu diametri mari şi presiuni înalte, se efanşează cu inele conice (v. fig. II) sau cu inele cu buză de aplicare (v. fig. III), în ambele cazuri forfa de strîngere necesară etanşării fiind dată de presiunea fluidului. M Etanşarea* unui rezervor cu inel conic. 1) capacul rezervorului; 2) inel de etanşare conic; 3) inel de fixare, din mai multe bucăţi; 4) piuliţă de strîngere iniţială. III. Etanşarea unui rezervor cu Inel cu buză de aplicare. 1) capacul rezervorului; 2) inelul capacului; 3) inel de etanşare cubuză de aplicare sub acfiunea presiunii din interior; 4) Inel de susfinere a capacului. Etanşarea îmbinărilor cu filet se obţine direct, la înşurubare. Filetul cilindric poate asigura etanşeitatea pînă la presiuni de 25 kgf/cm2, iar cel conic, pînă la 150*«*200 kgf/cm2. în unele cazuri, pentru mărirea etanşării se acoperă filetul cu vopsea de ulei şi se înfăşoară cu fibre de cînepă. Etanşarea conductelor prin sudură se foloseşte, fie cînd sudura are numai rolul de a etanşa (v. fig. IV a şi b), fie cînd ea are şi rolul de a asambla (v. fig. V). Fig. IV a reprezintă o etanşare prin sudură, la care cordonul de sudură poate să sară, dacă presiunea hidraulică sub el IV. Etanşarea prin sudură a îmbinării conductelor. a) fără gol de descărcare a presiunii; b) cu gol de descărcare a presiunii. IV. mbinare şi efanşare prin sudură depăşeşte o anumită limită; acest dezavantaj e înlăturat Ia etanşarea din fig. IV b, prin golul inelar lăsat pentru descărcare, sub cordonul de sudură. Etanşarea îmbinărilor cu mufe depinde de felul îmbinării, care poate fi elastică sau rigidă, eventual intermediară. Aceste etanşări trebuie să satisfacă următoarele condiţii: să împiedice pierderile de fluid; rezistenfa îmbinării şi a etanşării să fie suficient de mare, penfru ca acestea să nu fie deteriorate de forţele exterioare cari se exercită asupra conductelor; să poată Efanşare Î17 Efanşeifaîe suporta deformafiile termice şi micile abateri de coaxialitate ale conductelor; să aibă durabilitate mare (de ex. la conductele de alimentare cu gaz sau cu apă, îngropate, trebuie să fie egală cu a acestora); să poată suporta forfele exterioare mari, produse de împingerile de pămînt. Etanşarea armaturilor se obfine cu inele de efanşare moi sau tari, avînd formă plată, conică sau sferoconică. Etanşările moi sînt formate, fie din inele de piele, cauciuc, asbest sau ebonită, la presiuni şi temperaturi joase, fie din inele de asbest îmbrăcate în tablă subfire de nichel sau de ofel inoxidabil, la temperaturi înalte. Elasticitatea inelelor de etanşare moi nu e de lungă durată, astfel încît ele nu se folosesc la vanele de reglare sau de laminare a presiunii. Etanşările tari sînt formate din inele de alamă, bronz, aliaj de cupru cu nichel, metal Monel, ofel inoxidabil, ofel nitrurat sau stelit, fiind folosite pentru presiuni şi temperaturiînalte. Fixarea inelelor de efanşare pe corpul vanei trebuie să fie asigurată contra pericolului de desprindere, produs de diferenfa de dilatafie şi de pierderea elasticităţii. Fixarea indicată în fig. VI a nu e satisfăcătoare, mai sigură fiind cea din fig. VI b, în care inelul de etanşare are una dintre extremităţi cu prag, iar cealaltă, mandrinată pe corpul vanei; de altă parte, inelul are secfiune destul de masivă, ceea ce permite menfinerea elasticităfii şi o fixare durabilă, dar reclamă un consum mai mare de material. Fig. VI c şi d reprezintă inele deetanşare fixate prin presare, îmbinarea fiind în coadă de rîndunică bilaterală, respectiv unilaterală. Inelele de etanşare metalice masive se fixează prin înşurubare (v. fig. VI e) sau prin presarea produsă prin strîngerea unei piulife (v. fig. VI f). Fig. VI g reprezintă un inel de efanşare presat într-un canal tăiat în corpul vanei. Fig. VII reprezintă un ine! de etanşare de VI. Fixarea inelelor de efanşare pe corpul vanelor. VII. Fixarea inelului de etanşare prin VIII. Etanşarea prin două inele, în lipire. cazul fluidelor impure. aliaj dur inoxidabil, lipit pe un canal tăiat pe scaunul de închidere a vanei. Fig. VIII reprezintă etanşarea în cazul fluidelor impure, folosind un inel dur, pe corpul vanei, şi altul moale, pe organul de închidere. 1. Efanşare. 2. Tehn.: Sin. Etanşor (v.). 2. placă de Ind. chim.: Placă fabricată din fibre de asbest (85*-*90%), ingrediente minerale şi cauciuc ca liant. Se utilizează la confecfionarea garniturilor de etanşare rezistente la presiuni şi temperaturi înalte şi, unele calităfi speciale, Ia garnituri rezistente la acizi (presiuni de maximum 3 at şi temperaturi de maximum 150°), la uleiuri calde şi la solvenfi. Sin. Placă It, Klingerit. s. Efanşare. 3. Drum.: Operafia de astupare a golurilor şi a porilor de Ia suprafafa unei îmbrăcăminte asfaltice (beton asfaltic deschis), pentru a împiedica pătrunderea prin îmbrăcămintea apelor din precipitaţii. Se execută cu materiale bituminoase (bitum, emulsii) sau bitumate (nisip, grus seu criblură fină). V. şl sub îmbrăcăminte rutieră. 4. Etanşarea coloanelor. Expl. pefr.: închiderea spaţiului dintre coloanele cu cari se tubează o gaură de sondă (penfru consolidarea ei, pentru asigurarea adîncimii dorite şi penfru controlul şi transportul fluidelor din zăcămînt la suprafaţă), pentru combaterea unor eventuale erupţii, cu ajutorul flan-şelor de etanşare. O sondă se tubează cu una, cu două sau cu mai multe coloane, cari se cimentează în spate, în general în spaţiul dintre coloană şi teren. Uneori, în funcţiune de condiţiile geologice, coloana se cimentează pe o porţiune inferioară, rămînînd necimentate unele formaţiuni sub şirul coloanei precedente. Cum, de obicei, în spaţiul dintre coloane care a rămas necimentat se găseşte uneori noroi de foraj, în timp şi în anumite condifii, eventuale fluide sub presiune pătrund în aceste spaţii, cu tendinţa de a ieşi la suprafaţă. în funcfiune de presiunile maxime cari se aşteaptă să se dezvolte în aceste spaţii, sistemele de etanşare sînt două (v. fig. VI sub Cap funcţional), şi anume: cu nlplu filetat cilindric pentru presiuni de 70 şi de 140 at, şi cu pene, pentru presiuni de 210 şi de 350 at. Dacă etanşarea se execută după cimentare şi în special după priza cimentului, există posibilitatea să se reducă valoarea eforturilor de întindere din secţiunea superioară a coloanei prin descărcarea acesteia.Operaţia se efectuează în modul următor: după priza cimentului introdus în spatele coloanei pe porţiunea inferioară a acesteia, porţiunea respectivă rămîne încastrată în teren şi nu se mai deplasează nici în 6 -z3 ©7 :©7 ' 1 Q ■ 7 - - 6< @7 > |7 ? 7 ^ / ^ / § / ? Schemele etanşării unei coloane, a) înainte de cimentare; b) după cimentare, cu „descărcarea" coloanei. sus, nici în jos. Deplasînd în jos secţiunea superioară a coloanei de burlane, această secţiune inferioară se descarcă de eforturile datorite părţii cimentate şi rămîne solicitată numai de greutatea coloanei necimentate sau de o parte din aceasta greutate. Principial, variaţia eforturilor datorite greufăfii proprii poate fi urmărită în figură. 5. Etanşeitate. Tehn.: Proprietatea unui aparat, a unei construcfii, a unui rezervor, etc., de a nu permite trecerea unui fluid într-un sens sau în altul, prin zonele de asamblare. Etanşeitatea depinde şi de fluidul la care se referă, astfel încît o anumită asamblare poate fi etanşă pentru un lichid, dar neefanşă penfru un gaz. V. şî Etanş. Etanşor 318 Etanşor 1. Etanşor, pl. efanşoare. Tehn.: Ansamblul organelor şi părfilor unui sistem tehnic, cari asigură etanşeitatea*într-o zonă de asamblare. Se deosebesc următoarele tipuri de etanşoare: Efanşoare fixe: Efanşoare cu contact, direct sau mijlocit, presiunea de etanşare realizîndu-se constructiv sau prin acfiunea fluidului folosit (etanşări presate sau automate). Etanşoarele prin contact direct (v. fig. Ic şi d) lucrează ca nişte labirinturi, prelucrarea fină a suprafefelor de etanşare (v. fig. I d) fiind obfinută prin rectificare sau rodare; etanşoarele cu garnitură (v. fig. I e) ermeti-zează prin pătrunderea garniturii în toate micronere-gularităfile suprafefelor de etanşare. în toate cazurile e necesară o forfă de etan-. şare, care să asigure o apăsare reciprocă între cele două suprafefe de etanşare. La etanşoarele cu garnitură (v. fig, //), forfele cari se exercită asupra etanşării sînt: forfa in- II. Etanşarea fianşelor şi a capacelor prin garnituri. IU. Influenta lăţimii da efanşare b, asupra presiunii de efanşare pe. buloanelor de strîngere), iar raportul pjpi caracterizează calitatea etanşării (garnitura şi modul de aplicare a ei). în fig. III se arată influenfă lăţimii de etanşare b asupra presiunii de etanşare pe. în fig. III a, garnitura e prea îngustă şi de aceea presiunea specifică de etanşare pe e prea mare, ceea ce e dău- PsiPi nb 6 1 0,5 - 0 4- b / c hd 0 20 HQ 80 ^ 100 120 no wo Pj j în alm IV. Influenta lăţimii de etanşare asupra caracteristicilor Ps/P{ şi Pe/Pi, în cazul unei garnituri de etanşare platele asbest cauciucat (după Raible) nător garniturii, iar (pentru lăţimile de etanşare a, b, c, v. fig. V//). flanşa e solicitată la încovoiere. în fig. III c, garnitura e prea lată, presiunea de etanşare pe e insuficientă către interiorul conductei, iar flanşa e solicitată la încovoiere. în fig. III b, lăfimea de efanşare e normală şi presiunea pe e bine repartizată. /. Schema de principiu a etanşoarelor fixe. a) forma ideală a suprafeţelor de etanşare; b) forma reală a suprafeţelor de efanşare; c) etanşare prin întrepătrunderea suprafeţelor de efanşare; d) etanşare prin prelucrarea fină a suprafeţelor de etanşare; e) etanşare prin interpunerea unui organ de etanşare (garnitură); f) moduri de întrepătrundere a suprafeţelor de efanşare, unilaterale şi bilaterale. Fig. IV, V şi VI pun în evidenfă avantajul aplicării garniturilor de asbest cauciucat pe suprafefe de efanşare cu canale sau cu zimţi, cari măresc aderenfa garniturilor şi micşorează astfel forfa de strîn-gere necesară. Etanşoarele îmbinărilor cu flanşe sau cu capace, ca şi ale îmbinărilor de corpuri, pot fi: etanşoare plate, cari pot fi cu suprafeţe de etanşare prelucrate fin, cu suprafefe de etanşare chituite, cu garnituri moi şi cu garnituri tari, şi efanşoare profilate, cari pot fi cu garnituri moi şi cu garnituri tari. Vl. Influenta modului de aplicare a garniturilor de etanşare plate de asbest cauciucaf asupra caracteristicilor PJP^ ?' Pe/Pi (duPă Raible). V. Moduri de aplicare a garniturilor de etanşare plate, folosite de Raible în încercări, a) cu praguri; b) cu suprafefe de etanşare lise; c) cu canale pe suprafeţele de etanşare; d) cu zimţ» pe suprafeţele de etanşare. 0L / 0 20 W 60 80 700 120 1W 160 —p- pj} în atm La etanşoarele plate, chifurile se folosesc la suprafefe cu rizuri sau la etanşări provizorii, aplicate direct sau pe o«refea de sîrmă, pe fibre pjpj pentru •* 3 b G ifr terioară (Pj) şi forfa de etanşare (Pe), respectiv forfa de strîngere (Ps), care e suma celorlalte două. Raportul PjPi caracterizează felul asamblării (număru de cînepă sau de asbest. Asbestul cauciucat, care se foloseşte la garniturile moi de etanşare, se compune din 60—90% asbest şi 8—12% cauciuc (ca liant), restul fiind materii minerale, pentru mărirea re-zistenfei. — Cauciucul folosit pentru garnituri plate şi profilate, pentru manşete, etanşări 7 b \ 0 ¥0 80 720 WO VII. Influenfă lăfimii de etanşare asupra caracteristicilor Ps/Pi şi PelPi> în cazul unei garnituri de efanşare plate de cauciuc (după Raible). de mufe, etc., e recomandat ca garnitură pe suprafefe de etanşare cu praguri sau cu zimfi nu prea înguşti, ca să nu distrugă garnitura (v. fig. VII). El poate fi folosit simplu, ori cu inserfie de pînză sau de sîrmă. — Pielea de garnituri se comportă mai pufin bine decît cauciucul, utilizarea principală a ei fiind pentru manşete. — Hîrtia, folosită frecvent ca material de etanşare, în grosimi diferite, e adeseori impregnată cu ulei sau cu firnis. Garnituri tari de etanşare se obfin folosind garnituri integral sau parfial metalice. Se folosesc ca materiale metalice de etanşare plumbul moale, care se comportă aproape ca materialele de etanşare moi, nemetalice; aluminiul moale, care se comportă mai favorabil la presiuni şi la temperaturi mai înalte şi ia lăţimi de etanşare mici (^5 mm); cuprul moale, care are caracteristici de etanşare slabe la temperaturi relativ 10 r 50 W . $- ^30 v ^20 70 ' 2- 0 10 \ 20° XJ C \ \ \ 0 20 W 60 80 WO 1Z0 WO WO P * Pi VIII. Influenta temperaturii asupra caracteristicilor de efanşare ale garniturilor plafe de ofel moale (după Raible). Efanşor 319 Efanşor joase, însă mai bune la temperaturi mai înalte; otelul moale, folosit pentru lăţimi de etanşare mici, cu caracteristici de etanşare slabe la temperaturi relativ joase, şi mai bune la temperaturi mai înalte (v. fig. VIII); oţeluri aliate, folosite la temperaturi înalte şi pentru medii erozive şi corozive. La garniturile parţial metalice, o parte e moale (asbest, asbest cau-ciucat, piele, cauciuc, etc.), iar alta e metalică (cupru, alamă, plumb, aliaje uşoare, nichel, oţel). Se folosesc: inele de tablă ondulată, acoperite cu material de efanşare moale (v. fig. IX); inele de material de etanşare moale, cu bordură metalică (v. fig. X şi XI), penfru protecţia interioară şi exterioară contra acţiunii fluidului de lucru şi a agenţilor exteriori (inelele se mmmsr IX. Inele de etanşare de tablă ondulată, cu material moale, a) fără bordură de protecfie; b) cu bordură de protecfie. X. Inele de efanşare de material moale, cu bordură metalică de protecţie. a) bordură inferioară; b) bordură exterioară; c) borduri interioară şi exterioară. confecţionează la aceeaşi lăţime, dar la diametri aleşi astfel, încît să se poată introduce unul într-altul, ca să se poată forma inele cu diferite lăţimi, corespunzătoare caracteristi- 30 2J5 2,0 15 W 05 l L- 6 O,-b'3d-\ = 100 10\ ! 5 50 100 150 gtm 200 XI. Influenfa numărului de inele asupra caracteristicii garniturii de efanşare (după uzina Goetze}. XII. Inele de efanşare de material moale, cu inserfii metalice, a) bandă de ofel crestată fin, cu asbest vălfuit pe ambele fefe; b) împletitură de sîrmă cu material moale presat. cilor de etanşare dorite); inele de efanşare de material moale, cu inserţii metalice (v. fig. XII); inele de material WL —i u y XIII. Inele de etanşare de material moale, cu manta metalică de protecfie. XIV. Garnituri de efanşare profilate, a) în cruce; b) romb; c) romb turtit; d) lenţi ă; e) cerc; f) inel; g) cu crestături. moale, cu manta metalică de rezistenţă (v. fig. XIII), cari trebuie presate puternic, pentru ca învelişul metalic să poată pătrunde în toate microneregularităţile suprafeţelor de asamblare şi să asigure astfel etanşarea (marginile inelului sînt mai tari, din cauza bordurii metalice, şi ca atare sînt mai puţin deformabile). Dezavantajele garniturilor parfial metalice sînt următoarele: Ia garniturile cu manta metalică de rezistenţă, umplerea incompletă a microneregularifăţilor suprafeţelor de îmbinare, deformarea acestora din cauza presiunilor neuniforme, oboseala bordurii metalice la încălziri şi răciri repetate; la garniturile de material moale cu inserţii metalice, întreruperea fluxului de căldură între cele două suprafeţe de îmbinare, răscoacerea materialelor moi cu conţinut de cauciuc, la temperaturi mai înalte, — diferenţele de dilataţie a materialelor, lipsa de protecţie fafă de fluidul de lucru, etc. Etanşoarele profilate cu garnituri moi (v. fig. XIV) se obfin folosind garnituri cari să se poată deforma uşor, elastic sau plastic, sub acfiunea unor forfe de strîngere nu prea mari. Fig. XV reprezintă o garnitură la care strîngerea e limitată, iar pozifia ei e asigurată contra deplasărilor. Asigurarea contra J52ZL XV. Efanşor cu strîngere limitată. XVI. Asigurarea garniturii contra deplasării. deplasărilor se poate obfine şl în cazul din fig. XV/, cînd garnitura e montată într-un canal strunjit; în acest caz, flanşa pătrunde în garnitură cu un ieşind inelar; deci nu e necesară o forfă de strîngere prea mare. Garniturile moi se execută cu şnururi vulcanizate, din cari se pot forma inele cu diferifi diametri, prin tăierea la lungimea necesară şi lipirea capetelor (v. fig. XVII). Fig. XVIII reprezintă un inel de cauciuc, care asigură ..-----------etanşarea avînd un inel ex- XVII. Formarea inelelor de efanşare din şnururi profilate vulcanizate. XVIII. Inel de etanşare de cauciuc, cu inel metalic de sprijin şi de protecfie. terior metalic, care preia presiunea interioară a fluidului de lucru, forfa de strîngere în exces şi, totodată, asigură o etanşare suplementară. Fig. XIX reprezintă o îmbinare cu flanşe, etanşată printr-un inel de cauciuc, presat axial prin forfa de strîngere a flanşelor, şi radia 1 prin presiunea fluidului de lucru. 3 7 s rrrr r 20° \ \ A w T \ " "-~~~ HO 80 XIX. Etanşarea unei îmbinări cu flanşe prin inel de cauciuc presat axial şi radial. 'Pi 100 XX. Influenfa formei şi a temperaturii asupra caracteristicii de etanşare Ps/P{ în cazul garniturilor de ofel moale (după Raible). Etanşoarele profilate cu garnituri tari au caracteristici de etanşare destul de bune, deoarece muchiile ascufite ale Efanşor 320 Efanşor garniiurii asigură curgerea materialului şi deci o efanşare suficientă, fără a fi nevoie de o strîngere prea puternică (v. fig. XX). Se folosesc garnituri cu dinfi * 1 — 0 20 HO 60 80 100 120 no 160 —*-alm XXI. Influenfa numărului de dinţi asupra caracteristicilor de efanşare în cazul garniturilor de ofel moale (după Raibfe). a) cu 14 dinfi; b) cu 5 dinfi; c) cu 3 dinfi. M % % I -i XXIII. Problema efanşării Ia pres-garnifuri. ii tf t] i*| i11 1 :înd sînt permise atît montarea şi demontarea rapidă a pres- lamitiirii rîf ci crnrlaroa Innnimi! rlo. mnctnirfio de pieptene (v. fig. XXI) sau cu secfiunea în formă de lentilă (v. fig. XXII), rareori în formă circulară, oval ondulată, etc. XX//. Garnitură metalică în formă de lentilă. XXV. Presgarnifură simplă cu gar-nifură moale. XXV/. Forma de bază a presgarnif urilor cu garnituri moi. 1) inel despărfifor; 2) capac; 3) intrarea lubrifiantului. Efanşoare cu o parfe imobilă: Efanşoare constituite din cutii de etanşare sau presgarnituri, în interiorul cărora se mişcă tija sau axul a căror ieşire din cavitatea maşinii respective trebuie etanşată. La presgarnituri (v. fig. XXIII), fluidul poate scăpa pe trei căi (/, II şi ///), sub efectul diferenfei de presiune^— £2.. Penfru. etanşarea căii I e necesară o presare radială a elementului de etanşare 2 pe tijă sau pe ax, realizabilă prin elasticitatea proprie a acestui element, prin efect de pană, prin acfiunea unui resort sau prin presiunea fluidului. Pentru etanşarea căii II e necesară o presare.axiaiă,a elementului de etanşare 2 pe pragul fix 1. Pe calea III (între două fefe ale elementului de etanşare), fluidul poate scăpa numai în cazul segmenfilor de piston, şi anume prin tăieturile acestora. După modul de realizare a etanşării, între elementul de etanşare şi partea mobilă, se deosebesc presgarnituri cu etanşare prin contact sau fără contact, respectiv presgarnituri cu garnituri de etanşare, sau cu labirinturi; după modul de realizare a contactului dintre garniturile de etanşare şi partea mobilă, se deosebesc presgarnituri cu contact prin elasticitatea proprie a elementului de etanşare, prin efect de pană, prin acfiunea unui resort sau prin acfiunea fluidului; după materialul garniturii, se deosebesc presgarnituri cu garnituri moi, cu manşete, garnituri semimetalice, garnituri metalice; după felul ungerii, se deosebesc presgarnituri cu dispozitiv de ungere sau cu autoungere. Presgarniturile penfru tije, cari au mişcare rectilinie alternativă, pot fi cu garnituri moi, cu manşete de piele sau de cauciuc, şi cu garnituri metalice. Presgarnitura cu garnituri moi poate fi cu şnur împletit din fibre de hîrtie şi de bumbac, de sfoară de cînepă, sau de asbest, impregnate cu unsoare consistentă şi grafit, iar pentru obfinerea unei elasticităţi mai mari se folosesc şnurul cauciucat, sîrmă şi lame de plumb (v. fig. XX/V). Capacul 1 apasă gar- 1 0 5 Fig. XXVI reprezintă forma de bază a presgarniturilor cu garnituri moi. Garnitura c!e etanşare se compune din două părfi, separate printr-un inel despărfifor I, pentru conducerea lubrifiantului. La diametri mari ai tijei şi penfru presarea uniformă a garniturii de etanşare se strîng simultan toate buloanele capacului presgarniturii, prin folosirea unei transmisiuni cu angrenaje. La diametri mici ai tijei, presarea garniturii de etanşare se obfine prin sfrîngerea unei piulife (v. fig. XXVII a) sau a unei bucele filetate (v. fig. XXVII b). Presgarnitura cu manşete de piele sau de cauciuc rezistent la ulei asigură o etanşare bună, marginea manşetei fiind presată pe tijă atît prin strîngere cît şi de presiunea fluidului. înălfimea manşetei fiind mică, lungimea presgarniturii, deci şi frecarea produsă, sînt reduse; prezintă siguranfă în funcfionare şi e uşor de întrefinut. XXVII. Sfrîngerea presgarniturii. a) prin piulifă; b) prin bucea filetaiă (două variante). XXIV. Garnituri de efanşare mol. 1) cauciuc; 2) împletitură de fibre de hîrtie şi de bumbac; 3) lifă de sîrmă de plumb; 4) bandă de piele; 5) miez de fibre. nitura 2, producînd etanşarea jocului dintre aceasta şi tijă .(v. fig. XXV); sfrîngerea capacului 1 cu buloane e indicată XXVIII. Presgarnifuri cu o singură XXIX. Presgarnituri cu mai multe manşetă (I). manşete. Pentru presiuni mai joase e suficientă o singură manşetă (v. fig. XXVIII a şi b), iar pentru presiuni mai înalfe sînt necesare mai multe manşete, dispuse una după alfa sau alternînd cu inele extensibile despărfitoare (v. fig. XX/X). Etanşarea cu o singură manşetă în formă de limbă (v. fig. XXX) dă rezultate bune. Presgarniturile cu garnituri semimetalice sau metalice se folosesc cînd temperatura şi presiunea fluidului sînt înalte, şi vitesa de translafie a tijei de etanşat e mare. Ele sînt echipate cu garnituri semimetalice cu secfiune circulară şi pătrată (v. fig. XXXI); pot avea o cămaşă de metal alb, penfru temperaturi pînă la 300°, eventual de cupru sau de metal Monel, pentru temperaturi mai înalte. Miezul 2, de fibre de asbest cu grafit, e apăsat continuu, prin gaura 3, pe suprafafa de efanşare, prin sfrîngerea presgarniturii. XXX. Efanşare cu manşetă în formă de limbă. Etanşor 321 Etanşor Presgarniturile cu garniiuri complet metalice se construiesc, fie cu etanşarea realizată prin contactul garniturilor metalice 13 2 1 2 XXXI. Garnituri semimefafice pen- XXXII. Presgarnitură cu garnituri anti- tru presgarnifuri. fric{iune. 1) cămaşă de metal moaie; 2) miez î) inele de metal antifricfiune; 2) inele moale elastic; 3) gaură. de bronz. presate pe tijă pe toată lungimea presgarniturii, fie cu etanşarea produsă de labirintul obfinut prin succesiunea alternată a jocurilor dintre garnitură şi tijă şi a spafiilor de expansiune. Fig. XXXII reprezintă o presgarnitură cu contact, folosită la compresoare, pompe, etc. Inelele 1, cu secfiune triunghiulară, de metal antifricfiune, sînt presate pe toată lungimea presgarniturii, prin efectul de pană al inelelor de bronz 2, împinse axial prin strîngerea presgarniiurii. Aliajele antifricfiune (Pb, Sn, Sb, Cu) rezistă pînă la 100°, iar aliajul (Pb, Cu, Ni, Sb), pînă la 350—370°; pentru presgarniturile cilindrilor de locomotivă se foloseşte aliajul cu 96% Cu, 2% Sb şi 2% Al, care poate rezista aburului supraîncălzit pînă Ia 400—430°. Fig. XXXIII şi XXXIV reprezintă două variante de presgar-nituri cu labirint, cari au 3—4 perechi de inele de etanşare metalice (1 şi 2), presate radial pe ^ / ?2 tijă prin resorturile elicoidale 3. Inelele 1 şi 2 sînt introduse în canalele corpului 4 (v. fig. XXXIII) sau în intervalele dintre inelele 4 (v, fig. XXXIV). Labirintul format e axial şi rezultă din jocurile dintre inelele de etanşa- XXXIil. Presgarnitură cu labirint. 2) inele de etanşare de bronz sau de fontă, cu secfiune dreptunghiulară, respectiv cu secfiune în [_; 3) resorturi elicoidale; 4) corpul presgarniturii. 1 şi re 1, 2, şi tijă, şi spafiile de expansiune cuprinse între inele; daca aceste spatii sînt pline cu unsoare sub presiune, etanşarea e şî . mai eficace. ‘ 3 e şi . mai Avantajul acestor presgarnifuri consistă în presarea aproape uniformă a inelelor de efanşare 1 şi 2 pe tijă, aproape independentă de variafiile depresiune ale fluidului, ceea ce face ca uzura tijei să fie uniformă. Inelele de etanşare 1 şi 2 se fac din cîte trei segmenfi, rosturile inelului interior 1 trebuind să nu coincidă cu rostul inelului exterior 2. Se recomandă o prelucrare XXXIV. Presgarnitură cu labirint. 1 şi 2) Inele de efanşare de bronz sau de fontă, cu secfiune dreptunghiulară, respectiv cu secfiune în [_» 3) resorturi elicoidale, penfru presarea radială a inelelor de etanşare; 4) inele intermediare; 5) resort elicoidal penfru presarea axială a Inelelor 4r deosebit de îngrijită a suprafefelor acestor inele, a canalelor din corpul presgarniturii (v. fig. XXXIII) şi a inelelor intermediare (v. fig. XXXIV). Presgarmfunje penfru axuri au mişcare de rotafie şi sînt în general asemănătoare celor pentru tije. Deosebirile sînt datorite condifii lor de lucru, şi anume: presiunea fluidului e constantă, pe cînd în cazul tijelor ea e variabilă, valoarea ei maximă fiind de scurtă durată; vitesa de mişcare a axurilor e de asemenea constantă şi mult mai mare decît a tijelor; frecările sînt fangenfiale, într-o porfiune mereu aceeaşi a axului, şi mult mai mari; încălzirea, uzura şi pierderile prin frecare sînt deci mai mari decît în cazul tijelor. Aceste condifii impun: măsuri contra tendinfei de antrenare a etanşărilor şi a pieselor de prindere, de axul de rotafie; protejarea de etanşare a axului, contra uzurii şi a coroziunii, printr-o bucea presată pe ax sau printr-un tratament termic corespunzător al axului; ungere mai bună şi chiar răcire suplementară; îngustarea zonelor de etanşare şi reducerea diametrilor în aceste zone; folosirea labirinturilor la diametri şi vitese mari. Presgarni-furile cu garnituri metalice (v. fig. XXXIII şi XXXIV) pot fi utilizate şi pentru axuri în rotafie, iar XXXV. Presgarni-fură cu garnituri de cărbune, pentru turbine. 1) canal de evacuare a aburului scăpat prin etanşarea principală; 2, 3) labirinturi; 4) inele de grafit presat; 5) resort-brăfară; 6) bucea de profecfie a axului. presgarniturile cu garnituri de cărbune (v. fig. XXXV) sînt folosite la turbine. La toate aceste presgarnifuri, presiunea resor-turilor-brăfară fiind relativ mică, etanşarea se produce prin laminarea şi detenta fluidului de-a lungul axului în rotafie, atît în jocurile dintre inelele de etanşare şi ax, cît şi în spatiile de expans'une intermediare. Presgarniturile cu manşete (v. fig. XXXVI) au manşetele bine fixate în cutia presgarnifurilor, penfru a nu fi antrenate în mişcarea de rotafie a axului. Presarea manşetei pe ax se face prin resortul-bră-fară 2. Aceste presgarnifuri nu pot etanşa la presiuni înalte şi sînt folosite numai pentru etanşarea lichidelor. Inelul Simmer (Simmerring), reprezentat în fig. XXXVI, e utilizat cel mai mult. Montarea Iui se face în ordinea 3-1-4-2-5. Capacul 5 e un inel cu un sector tăiat, putînd astfel să fie strîns ca un resort, penfru a fi introdus sub marginea cutiei 3. Presgarniturile cu burdufuri (v. fig. XXXVII) barează complet calea agenţilor externi dăunători, prin burduful 3 şi contactul dintre inelele 2 şi 1, realizat prin împingerea resortului 4. Etanşorul cu unsoare consistentă (v. fig. XXXVIII) e folosit, fie contra pătrunderii agenfilor externi dăunători (umezeală, praf), fie cînd maşina poate degaja substanfe nocive. Presgarniturile cu labirinturi pot avea şicane axiale sau radiale, folosite în special Ia lichide, eventual creste. Fig. XXXIX reprezintă labirintul cu şicane axiale al unei XXXVI. Presgarnifuri cu manşefe. 1) manşetă; 2) resorf-brăfară; 3) cutie de fablă de aluminiu; 4) şaibă profilată; 5) capac. Efanşor 322 Efanşor pompe de apă de 55 at. Etanşarea se obfine prin ceie două labirinturi cu şicane radiale (1-2 şi 3-4) şi cu presgarnitura XXXV//. Presgarnifură cu burduf. 1) inel fix pe arbore; 2) inel liber; 3) burduf; 4) resort elico-idal. XXXVIII. Efanşor cu unsoare consistentă. 1) inele de pîslă; 2) labirint; 3) ungător. XXXIX. Labirint cu şicane axiale. 1, 2) bucele ale primului labirint; 3, 4) bucele ale labirintului al doilea; 5) presgarnifură cu garnituri metalice; 6) evacuarea apel scăpate. XLI. Labirint cu creste, neted. L i- Numărul de segmenfi montafi pe un piston depinde de fluidul şi de presiunea de lucru, cum şi de pierderile admisibile. Primii trei r segmenfi asigură totdeauna partea cea mai importantă din căderea de presiune totală (v. fig. XLIII). Diagrama din ±3 3 XLII. Fanfe de segmenti (f0). fig. XLIV dă numărul de segmenfi necesari pentru o anumită presiune de compresiune; din diagramă rezultă rolul favorabil al ungerii. cu garnituri metalice 5. Apa care scapă totuşi prin labirinturi e absorbită prin racordul 6, pus în legătură cu conducta de absorpfie a pompei. hg/cmz n 35 30 25 20 15 10 XL. Labirint cu cresfe. în trepte. Labirinturile cu creste pot fi: în trepte (v. fig. XL) şi netede (v. fig. XLI), primele fiind utilizate cel mai mult. Efanşoare penfru rulmenţi, folosite pentru protejarea de praf, de impurităţi, aşchii, pulberi metalice, umezeală, vapori, acizi, etc., a acestora. Pot fi: inele de pîslă, cînd se folosesc unsori consistente şi pentru vitese de rotafie pînă ^ la 7 m/s; şicane şi labirinturi, pentru vitese de rotafie cît mai mari; şaibe colectoare de ulei, cu capacitate de etanşare foarte mică; inele deînfoarce-re a uleiului, pentru vitese de rotafie mari şi ungere lichidă, prin acfiunea de centrifugare a picăturilor de ulei; cutii de etanşare cu manşete de cauciuc, de mase plastice sau de piele, presate pe arbore cu arcuri-brăfară (inele Simmer). Efanşoare mobile: Etanşoare cari realizează fie contactul direct între piesele în mişcare, dacă sînt prelucrate fin, fie eventual contactul prin organe de etanşare, ca segmenfi, manşete, garnituri inelare. Segmenfii de piston, cari trebuie să asigure etanşarea, transferul căldurii la perefii cilindrului şi ungerea, sînt inele metalice cu secfiunea dreptunghiulară, avînd o tăietură care le permite să arcuiască spre exterior (v. fig. XLII). Segmenfii se trag pe piston în canale speciale şi apasă pe peretele cilindrului, cînd pistonul e introdus în cilindrul respectiv. Segmenfii trebuie să etanşeze atît jocul dinspre peretele cilindrului cît şi jocurile din canale; pentru a limita scăpările prin tăieturi, segmenfii se aşază astfel, încît tăieturile a doi segmenfi vecini sa fie diametral opuse. XLIII, Presiunea gazelor în jocurile dintre segment! şi cilindru la un motor cu explozie. XLIV. Dependenta numărului de segmenti de presiunea maximă de compresiune. I) ungere abundentă; 2) ungere slabă; 3) fără ungere. Cel mai corespunzător material pentru segmenfi e fonta perlitică, cu modulul de elasticitate £=9000»-12 000 kg/mm2. Pentru rezistenţă la coroziune se folosesc segmenfi de bronz forjat. ^Manşetele de piele (v. fig. XLV), de cauciuc sau de clo-rură vinilică, pot asigura o etanşeitate satisfăcătoare la vitese mici de deplasare a pistonului (pînă la 1 m/s). O bună erme-tizare se obfine prin forma conică a manşetei (v. fig. XLVI), sfrîngerea (d± — dm)/2 presînd buza manşetei pe perefii cilindrului, indiferent de presiunea fluidului de lucru. ^ Manşetele de piele sînt degradate de uleiul mineral şi prin uscare îşi pierd calităfile de elasticitate, îndepărtîndu-se de perefii cilindrului. Pentru evitarea acestui inconvenient, manşetele de piele sînt apăsate pe cilindru cu ajutorul unui resort 1 (v. fig. XLVII). Ele dau rezultate bune cînd fluidul XLV. Manşetă de piele. XLVI. Ermetlzare cu man- XLVII. Manşetă de piele şefă conică. rezistentă la ulei. de lucru e apa. — Manşetele de cauciuc rezistent la ulei păstrează mult timp calităfile de elasticitate şi lucrează tot atît de bine în cazul ungerii cu ulei mineral, ca şi în cazul ungerii cu apă (cînd fluidul de lucru e apa). Aceste manşete sînt rezistente la temperatură, putînd fi utilizate de la —40°«**-f-100°. — Manşetele de clorura vinilică nu rezistă la temperaturi mai înalte decît 60° şi îşi pierd repede elasticitatea, devenind fragile. Fig. XLVIII reprezintă etanşarea pistoanelor la pompele de noroi, la cari manşeta de cauciuc 2 e apăsată pe cilindru prin presiunea noroiului. Fig. XL/X reprezintă etanşarea cu Etapă de iucru 323 Efer manşete de cauciuc în căzui diametrilor mai mari decît 500 mm, manşeta 2 fiind introdusă în canalul pistonului I şi apăsată pe cilindrul 3. 3 XLVIII. Piston de pompă de noroi/ cu garnituri de cauciuc detaşabile. I) corpul pistonului; 2) garnitură de cauciuc; 3) taler conic; 4) siguranţa talerului. XLIX. Etanşarea pis-toanelor la pompe de noroi cu diametri mari. L. Etanşarea pistoa-nelor cu garnitură de şnu; de asbest grafltat. Pentru temperaturi mai înalte decît 100° se folosesc garnituri de şnur de asbest grafitat (v. fig. L), însă numai la vitese mici. Sin. Etanşare. 1. Efapă de lucru. 1. Tehn.: Durata unei faze dintr-o operare tehnică. 2. Etapă de lucru. 2. Tehn.: Sin. (parfial) Repriză (v.). s. Efer, pl. eteri. Chim.: Derivat al combinaţilor organice confinînd grupări hidroxil (alcooli, enoli, fenoli, etc.), în cari hidrogenul acestora e înlocuit cu o grupare alchil sau arii. De aceea, eterii pot fi considerafi oxizi de alchil sau de arii, derivînd de la alcooli, fenoli, etc., prin eliminarea unei molecule de apă. Formula lor generală e R—O—Rr( R şi R* fiind doi radicali alchilici sau arilici, identici sau diferifi. Eterii se numesc indicîndu-se numele radicalilor hidrocarbonafi legafi de oxigen; de exemplu: CH3—O—CH3, eter metilic; CH3—O—C2H5i eter metiletilic; mai rar se utilizează numiri analoge celor ale oxizilor metalici: dimetiloxid, metil-eiil-oxid, etc. Constantele fizice ale cîforva eteri Solubili- . Formula şi numirea p. f. p. f. H20 20 fafea în °C °C apă la 20° % c2h5~o—c2h5 a—113 34,6 0,7146 6,9 eter etilic P—123 (CH3)2—CH—O—CH—(CH3)2 -85 68,5 0,7244 1,4 eter Isopropific C4Hfr-0—C4H9 -95 142,2 0,7694 0,03 eter bufilic CI—CHa—CHs—O—CH2—CH2—CI -51 178,5 1,222 1,1 eter dlcloretilic CH2—CH2 -111 10,7 0,8711 00 \ / O etilenoxld CH3—CH—CH2 -104 33,9 0,8304 40,3 \ / O propifenoxid CHs-CHo °\ )° CH2—CH2 11,8 101,3 1,0356 OO dioxan c2H5—9—CH2—CH2OH -70 135 00 efer monoefillc al etilengiicolului „celosolv" d^8,5 0,994 CHâ— O—C6H5 -37 154 insolubil eter metilic al fenolului „anisol" CjoH7—O—ch3 122 285 _ soi. aq. 1 efer metilic al P-naffolului „nerolină" 1 Eterii se clasifică în eteri simpli, în cari cei doi radicali legafi de oxigen sînt identici (CH3—O—CH3), şi în eteri micşfi (CH3—O—C2H3). Se cunosc şi eteri ai enolilor, ai fenolilor, ai aminoalcoolilor, eteri ciclici, eteri macromoleculari, etc. Un mare număr de eteri se găsesc în natură, în special în regnul vegetal. Eterii sînt, în general, combinafii cu miros plăcut (eteric), pufin solubili în apă, dar uşor solubili în numeroşi disolvanfi organici. Termenii inferiori sînt lichide volatile cu temperaturi de fierbere mai joase decît cele ale alcoolilor respectivi, ceea ce se explică prin absenfa asociafiilor moleculare, datorită imposibilităţii formării legăturilor de hidrogen caracteristice grupărilor alcoolice. în raport cu celelalte combinafii organice cari confin oxigen, eterii sînt combinafiile cel mai pufin reactive; ei se hidro-lizează foarte greu şi numai în mediu acid, nu reacţionează cu metalele alcaline şi pot fi utilizafi în multe reacfii drept disolvanfi. Eterii formează cu acizii tari combinafii cu caracter de sare, în cari apar ioni oxoniu: C2H5—O—C2H5+H2SO4 ■ [C2H5-O—c2h5]+hso4. H în anumite condifii s-au putut izola unii dintre aceşti compuşi, a căror existentă a fost pusă în evidenfă şî prin măsurări fizice (crioscopice, termice, conductibilitate electrică, etc.). Caracterul bazic al eterilor e mult mai pufin pronunfat decît al aminelor şi de aceea sărurile de oxoniu se descompun uşor la încălzire sau la diluarea în apă. Formarea sărurilor de oxoniu permite formularea mecanismului reacfiei de hidroliză a eterilor cu acizi tari menfionată mai sus: C6H5OCH3+HJ -> [C6H50—CH3]+J~ -» c6h5oh + ch3j. H Sărurile terfiare de oxoniu de fipul [^Hs^O+jBF^ sînt agenfi de alchilare foarte puternici. Eterii formează combinafii lichide sau cristalizate stabile cu halogenuri anorganice (BF3, MgC!2) şi cu derivafi organo-metalici (JMgR, Al^F^—). Eterii alifatici se autooxidează relativ uşor în prezenfa aerului şi a radiafiilor luminoase, dînd hidroperoxizi şi, apoi, peroxizi polimeri. Reacfia radicalică de formare a hidroperoxizilor şi peroxi-zilor polimeri poate fi inhibită de amine aromatice (de ex. benzidină). Eterii ciclici de tipul etilenoxidului, CH2—Ch^al propilen- \0/ ch2 . / \ oxidului, CH3—CH—CH2, sau al trimetilenoxidului, CH2 CH2, V/ \ / o o dau, datorită instabilităfii ciclului lor, numeroase reacfii de adifie. Eterii ciclici (epoxizii) se isomerizează de asemenea, la temperaturi înalte, în aldehide sau cetone; de exemplu: 450° ch2—ch2------------► ch3-~ch=o. Eterii fenolici dau, pe lîngă reacfiile caracteristice eterilor, şî reacfiile de substitufie în nucleele aromatice. Pe lîngă acestea dau, însă, şl o reacfie specifică de transpozifie de la gruparea funcfională la nucleul aromatic, în prezenfa Efer etilic 324 Eter de petrol acizilor puternici sau a catalizatorilor de tip Friedel-Crafts (de ex. AICI3): OH OH OH O—R | | | C C C C HC/ ^CH Hc/ R HC/ R R—C/ R n II I -> II I + N I + II I HC CH HC CH HC CH HCV CH Nc^ Nc' xc^ H H I I R R Cel mai uşor dau această transpozifie eterii fenolici cari confin un radical alilic. — Eterii simpli (simetrici) se prepară prin reacfia dintre două molecule de alcool în prezenfa unui catalizator cu caracter acid. Această reacfie se foloseşte pe scară industrială la prepararea eterului etilic din alcool etilic în prezenfa acidului sulfuric. Mecanismul e, probabil, următorul : C2H5OH + H+ ^ C2H5—O— H ^ C2H5+ + H20 H C2H5+ + HO-C2H5^C2H5- -C2H5->C2H5— O—C2H5+ H+. Se pot obfine eteri şî în cataliză eterogenă pe oxizi de aluminiu, de toriu sau de wolfram, la 200---3000, peste cari se trec alcooli în stare de vapori. Aplicat la glicoli, acest procedeu conduce la eteri ciclici. Un procedeu general de preparare, atît a eterilor simetrici, cît şi a eterilor micşti, e reacfia de alchilare a alcoxizi-lor sau a fenolafilor de sodiu ori de potasiu cu halogenuri de alchil : C2H5OK + JC H3 -* C2 H5OC H3+KJ C6H5OK + JC2H5 -> C6H5OC2H5+ KJ sau C6H50K + (C2H50)2S02 -> C6H50C2H5+C2H50S03K. Pentru a realiza însă reacfii de arilare de tipul C6HşONa-f BrC6H5 - 'C6H5—O—C6H5+NaBr difeniloxid anevoie să se lucreze în prezenfa cuprului drept catalizator. Eterii ciclici de tipul etilenoxidului (epoxizi) se prepară prin dehidroclorurarea cu baze a clorhidrinelor: CH2OH r . uv CH2n Ca(OH)2 CH2C1 etilenclorhidrină -HCI I 'X° CHs^ etilenoxid Etilenoxidul se obfine industrial şî prin oxidarea directă a etilenei pure cu aer sau cu oxigen pe un catalizator de argint. Unii eteri se întrebuinţează ca anestezice (eterul etilic), ca medicamente, ca produşi intermediari în industria chimică, în industria polimerilor înalfi, a parfumurilor, etc. O dezvoltare deosebită au luat eterii vinilici (CH2=CH—O—R) şi pro-duşii lor de polimerizare şi, de asemenea, eterii celulozei (metil-, etil- şi benzilceluloze), întrebuinfafi în cantităfi mari în industria maselor plastice şi a fibrelor sintetice. 1. ~ etilic. Chim.: C2H5—O—C2H5. Dietileter; eter ali- fafic cu patru atomi de carbon în moleculă (al doilea termen al seriei eterilor alifatici lineari), obfinut prin fierberea alcoolului etilic cu acid sulfuric. E un lichid foarte mobil şi volafil, cu miros caracteristic, miscibil cu alcool, benzen, cloroform şi cu alfi disolvanfi organici. Cu apa formează un amestec azeotrop, cu temperatură de fierbere constantă la 34,15° şi care confine 1,3% apă. Are p. f. 34,6°, d^0^0,7135 şi 4? = 1,3555. Vaporii de eter etilic formează cu aerul un amestec exploziv (limita inferioară fiind 2,3% din volum, iar limita superioară, 7,7% din volum). Eterul etilic, spre deosebire de eterul de petrol, e miscibil cu acid sulfuric la rece. Eterul etilic e foarte mult întrebuinfat în Chimie şi în industria chimică, ca solvent pentru grăsimi, răşini şi un mare număr de combinafii organice, cum şi în analize, la recris-talizări, la acetilări analitice, la separarea elementelor: litiu de potasiu şi de sodiu sub forma de cloruri (amestec de alcool eteric saturat cu acid clorhidric); la extragerea sărurilor de fier, de molibden şi de aur din solufii clorhidrice; la extragerea azotatului de uranil; în microscopie; la calibrarea termometrelor; etc. Eterul etilic are acfiune narcotică şi antispasmodică asupra organismului, fiind întrebuinfat în Medicină în acest scop (eter pro narcosi). Administrat în doze mici şi repetate produce obişnuinfa organismului (eterism). Sin. Eter sulfuric, Eter. 2. ~ metilic. Chim.: CH3—O—CH3. Dimetileter, primul termân din seria eterilor alchilici, combinafie obfinută prin încălzirea alcoolului metilic cu acid sulfuric. Se prezintă, la temperatura obişnuită, sub forma unui gaz incolor, inflamabil, cu p. f. —24° şi d 1,6 fafă de.aer. Eterul metilic are proprietăfi anestezice. E întrebuinfat în sinteza organică şi amestecat cu benzină, cînd reduce detonanfa carburanţilor pentru motoare cu electroaprindere. Sin. Oxid de metil. 3. ~ metilic dibromaf. Tehn. mii.: BrCH2—-O—CH2Br. Substanfă toxică de luptă cu acfiune multiplă, din clasa eterilor alchilici halogenafi. Se prezintă ca un lichid incolor, care cu timpul sau sub acfiunea luminii se colorează în galben şi apoi în brun. Are greutatea specifică 2,2, temperatura de solidificare —34° şi temperatura de fierbere 154°. Insolubil ' în apă, se disolvă în majoritatea solvenfilor organici. Relativ stabil la conservare, hidrolizează repede cu apa şi imediat cu solufiile alcaline. Are acfiune fiziologică de toxic general, sufocant şi iritant, cu pragul de iritafie 0,020 mg/l, limita de suportabilitate 0,050 mg/l şi produsul letal 400. Eterul metilic dibromat se obfine prin bromurarea eterului metilic. Sin. Bi-Bi. 4. ~ metilic diclorat. Tehn. mii.: CICH2—O—CH2CI. Substanfă toxică de luptă cu acfiune multiplă, din clasa eterilor alchilici halogenafi. Se prezintă ca un lichid incolor, mobil, cu gr. sp. 1,3 şi temperatura de fierbere 105°, avînd volatilitate mare chiar la temperatura obişnuită, din cauza presiunii de vapori mari. Insolubil în apă, se disolvă în solvenfii organici, fiind el însuşi un solvent remarcabil. E stabil la conservare în stare uscată; cu apa hidrolizează imediat, chiar la rece şi chiar cu vaporii de apă din atmosferă. E descompus uşor de solufiile alcaline şi de amoniac. Are acfiune de toxic general, sufocant şi iritant. Toxicitatea generală se manifestă prin acfiunea asupra acelei părfi a sistemului nervos care păstrează echilibrul vertical al corpului, din care cauză a fost numit şi „gaz labirintic". Are pragul de iritafie 0,014 mg/l, limita de suportabilitate 0,040 mg/l şi produsul letal 500. Se obfine prin clorurarea eterului metilic sau prin reacfia dintre aldehidă formică şi acid clorhidric. Sin. Ci-Ci. 5. Efer de petrol. Ind. pefr.: Produs petrolier incolor, constituit din hidrocarburi cu temperatură de fierbere joasă, obfinut prin rectificarea benzinei uşoare parafinoase sau a gazolinei. Caracteristicile analitice ale eterului de petrol sînt următoarele: densitatea relativă la 20°, maximum 0,695; temperatura inifială de fierbere, minimum 30°; temperatura finală de fierbere, maximum 60°; aciditate minerală sau alcalinitafe: absente; hidrocarburi aromatice: urme; impurităfi mecanice şi Eter de rom 325 Efero- apă: absente; evaporare pe hîrtie de filtru: nu lasă pată unsuroasă; substanfe reducătoare (compuşi cu sulf): absente. Eterul de petrol e întrebuinfat ca reactiv în analiza organică şi ca disolvant. 1. Efer de rom. Ind. alim.: Produs sintetic utilizat la prepararea esenfei de rom. Se obfine amesfecînd alcool etilic, acid pirolignos, acid sulfuric 60%, şi distilînd în prezenfă de bioxid de mangan. Eterul brut se rectifică adăugîndu-i-se în prealabil substanfe aromate (lemn de guaiac, benzoină, Âsperula odorafa). Calitatea produsului se îmbunătăţeşte prin adăugarea de 1,5—2% eter butiric şi 3—5% eter acetic. 2. Eteraţi, sing. eterat. Chim.: Combinaţii complexe cu caracter ionic, cărora li se atribuie, de obicei, formula brută R—-Mg—X*2(C2H5)20, cari iau naştere în soluţiile eterice ale derivaţilor organomagnezieni micşti, de unde pot fi izolate prin evaporarea eterului. Eteraţii pierd eterul din molecula lor cu multă greutate şi numai prin încălzire. Caracterul complex-ionic, ai eteraţilor rezultă din faptul că, de o parte soluţia eterică a derivaţilor organomagnezieni micşti conduce curentul electric, iar de alfa că, prin diluare cu dioxan, se precipită halogenură de magneziu, în soluţie rămînînd combinaţia dialchilică a magneziului: 2 R—Mg—X ^ R—Mg—R + MgX2. Existenţa acestui echilibru nu poate fi explicată decît dacă se admite prezenţa ionilor Mg++, RŢ şi X~ în soluţia eterică, echilibru care se poate deplasa spre dreapta total, prin diluare cu un diluent adecvat. Electroliza soluţiilor eterice ale eteraţilor a demonstrat că jumătate din magneziu e conţinut în soluţie sub forma de cation şi jumătate ca anion. Acest fapt se explică prin formarea unui anion complex, conform echilibrului: 2 (Rf, Mg++, X-) ^ Mg++-f[R2— Mg—X2]~- loni asociaţi din cafion anion complex solufia eterică anionul complex luînd naştere prin utilizarea a patru orbitali ai stratului de valenţă al magneziului: X R :Mg: R X cari sînt astfel complet ocupaţi cu electroni. De aceea, eteraţii sînt consideraţi, din punctul de vedere structural, ca fiind formaţi din anionul complex formulat mai sus şi din cationul de magneziu solvatat cu patru molecule de eter: OR2 RsO :Mg: OR2 OR2 în care oxigenul din molecula eterului donează magneziului electroni. 3. Eferă, pl. etere. Pisc.: Unealtă de pescuit asemănătoare vîrşei sau vintirului cu două aripi, de cari se deosebeşte prin faptul că plasa e montată pe trei cercuri şi are o singură „limbă" (pîlnie) interioară. 4. Eteri de celuloza. Chim., Ind. chim. V. Celuloză, eteri de 5. Eteri poiivinilici. Ind. chJm.: Polimeri rezultaţi prin polimerizarea eterilor alcoolului vinilic cu diferiţi alcooli, în prezenţa unor catalizatori. Eterii vinilici monomeri se obţin prin încălzirea sub presiune a acetilenei cu diferiţi alcooli, în prezenţă de catalizatori ca hidroxizii sau alcoolaţii alcalini, la temperatura de reacfie de 150—160°. Presiunea depinde de alcoolul folosit şi atinge circa 20 at în cazul alcoolului metilic (la alcoolii cu greutate moleculară mai mare, presiunea e mai joasă). Pentru a evita pericolul de, explozie se diluează de obicei acetilena cu 15—45% azot. Randamentul obţinut, raportat atît la acetilena cît şi la alcool, e de 92—95%. De exemplu, eterul isobutilvinilic se obfine, în condifiile descrise, prin introducerea acetilenei într-un amestec de alcool isobutilic şi de isobutilat de sodiu: CH3\ (CH3)2=CH—CHONa HC=CH+ XH—CH2OH ^------------> CH3 CH3\ -> CH—CH2— O—CH=CH2 CHsy Eterii vinilici se utilizează la fabricarea eterilor poiivinilici sau la sinteza unor substanfe organice (de ex.; acetaidehidă din eterul metilvinilic). Caracteristicile fizicochimice ale unor eteri vinilici Efer p. f. °C p. f. °C ri70 20 •5 Sol ubififafea în apă la 20° % mefi/vinilic 6 -122 0,7500 1,3?47 (-25°) 1,5 etilvinilic 35,5 -115 0,7541 1,3739 0,9 isopropilvlnilic 55 -140 0,7545 1,3830 0,6 n-butilvf'niJic 94 - 92 0,7803 1,3997 0,1 isobutilvinific 83 -112 0,7706 1,3938 0,1 2-etiIhexilvinilic 174 -100 0,8102 1,4247 0,05 2-cIoref iîvin i lic 108 - 70 1,0493 — 0,3 Polimerizarea eterilor vinilici se efectuează Ia cald în prezenţa catalizatorilor de tip Friedel-Crafts (de ex. clorură de aluminiu anhidră, fluorură de bor, etc.). în mod obişnuit, la aceste polimerizări se folosesc şi solvenţi (de ex. dioxan). Reacţia durează circa două ore, pentru o conversiune de 90—95%, şi rezultă un polimer cu greutate moleculară relativ mică. Pentru a obţine greutăţi moleculare mari se lucrează, de exemplu în cazul eterului isobutilvinilic, la temperaluri joase ( — 50-------60°), de obicei în sistem continuu. După greutatea moleculară şi alcoolul folosit, eterii poli- vinilici se prezintă sub formă de produse lichide, solide (dure), sau asemănătoare cauciucului. Eterul metiipoîivinilic e solubil în apă; eterul etilpolivinilic e numai imbibat de apă, fiind solubil în alcool şi în benzen. Prin copolimerizarea eterilor vinilici inferiori cu clorură de vinii sau cu esteri acrilici se obţin produse cu rezistenţă bună la căldură şi la lumină; astfel de copolimeri au stabilitate dimensională bună, sînt transparenţi şi, de aceea, sînt utilizaţi la confecţionarea instrumentelor de desen de precizie, ca lineale, echere, etc. Polimerii eterilor vinilici sînt folosiţi ca apret în industria textilă, Ia fabricarea unor lacuri, ca adezivi (emplasfre medicinale) şi Ia formarea feţelor artificiale ale pieilor. Eterul isobjfiipolivinilic (Opanol C), cu greutatea moleculară mare (circa 150 000), e utilizat ca înlocuitor al cauciucului, de obicei împreună cu poliisobutilena. Eterii n-butil - şi n-octilpolivinilic ameliorează indicele de viscozitate al uleiurilor minerale, în mod asemănător cu esterii poliacrilici. 6. ~ vinilici. Ind. chim. V. sub Eteri poiivinilici. 7. Eterificare. 1. Chim.: Reacţie de obţinere a unui eter. Sin. Reacţie de eterificare. V. şi sub Eter. 8. Eterificare. 2. Chim.: Operaţia prin care se efectuează o eterificare în sensul de sub Eterificare 1. 9. Efernif. Mat. cs.: Placă de asbociment (v.) folosită penfru executarea unui tip de înveliioars de acopeiiş (v.). 10. Efer©-. V. şî sub Hetero-. Eferoafom 326 Eteroliză 1. Eferoafom. Chim.: Orice atom care nu e de carbon, şi intră în inelul unei combinaţii organice ciclice. Var. Hetero-atom. 2. Eferoauxină. Chim. biol.: Derivat al indolului. Se for- mează din triptofan, sub acfiunea bacteriilor de putrezire, şi se găseşte, în mici cantităfi, ^ în urina omului. Are o acfiu- ~ ne stimulatoare de creştere # 4\ asupra plantelor tinere, ase- HC* C j^C CH2 COOH mănătoare cu cea a auxine- p atpu lor (hormonii vegetali), dar ^7/ \*/ mai slabă decît a acestora. C N H H Eteroauxina ia naştere prin acfiunea mucegaiurilor Rhizopus nigricans, Aspergillus niger, şi a drojdiilor. Se obfine sintetic din gramină,prin tratare cu cianură de sodiu, sau din acidul indolil-glioxilic, prin reducere cu hidrazină. Se foloseşte în agricultură ca stimulator de creştere. Sin. Acid 3-indolil-acetic; var. Heteroauxină. s. Eferocarde. Paleonf.: Var. Heterocarde (v.). 4. Eferocarpie. Bot.: Calitatea unor plante din subîncren-gltura angiospermeior, de a forma fructe de două sau de mai multe forme. 5. Eferocerc. Paleonf.: Tip de înotătoare caudală caracteristică pentru peştii selacieni şi ganoizi, formată din doi lobi inegali; coloana vertebrală pătrunde în lobul superior, care se alungeşte depăşind pe cel inferior. Var. Heterocerc. V. sub Peşti. 6. Eterociclu, pl. eterocicli. Chim.: Combinafie organică ciclică, al cărei inel e constituit din atomi de carbon şi din unu sau din mai mulfi eteroatomi. Dintre elementele cari pot forma eteroatomi, mai importante sînt: oxigenul, azotul şi sulful. Ca şi în seria carbociclică, uşurinfa de formare şi stabilitatea combinafiilor eterociclice cu cinci şi cu şase atomi sînt mult mai mari decît ale ciclurilor mai mici. O combinafie etero-ciclică cu oxigen e furanul; una cu sulf, tiofenul. — Cele mai importante combinafii din această clasă sînt cele cu azot, reprezentanţii tipici fiind pirolul şi piridina. Eterociclii cu azot sînt substanfele de bază ale multor produşi naturali (materii colorante din sînge, din frunze, din alcaloizi). Var. Heterociclu. 7. Eferocrome, radiaţii Fiz.: Două radiafii cari, acfio-nînd simultan asupra vederii, produc sensafii de culoare diferite. s. Eferocromosomi: Sin. Alosomi (v.). 9. Eferocrone, sfrafe Geof..* Strate cu aceeaşi compo-zifie litologică şi, uneori, cu acelaşi confinut de faună (faună de facies), cari se dezvoltă la diverse niveluri stratigrafice şi în regiuni diferite. Aparifia de strate cu acelaşi facies lito-logic, de vîrste diferite, în aceeaşi regiune, se numeşte recurentă de facies. Var. Strate heterocrone. 10. Eferodinare. Te/c.: Realizarea de bătăi (interferenfe) prin suprapunerea unui semnal incident cu un semnal (de frecvenfă diferită dar apropiată de frecvenfă purtătoare a primului) produs în acest scop de un oscilator local. Recepfia undelor radioelectrice pe această cale se mai numeşte recepţie eterodină, în opozifie cu recepfia realizată cînd frecvenfă oscilatorului local coincide cu frecvenfă purtătoare a semnalului incident, şi care se mai numeşte recepţie omodină. Var. Hetero-dinare. ii- Eterodină, pl. eterodine. 1. Telc.: Circuit electronic oscilator utilizat penfru producerea unui semnal de frecvenfă constantă, care— după ce s-a suprapus unui semnal incident de frecvenfă apropiată — să producă bătăi de frecvenfă mai joasă, recepfionabile (după detecfie) cu mijloace mai simple (v. Bătaie 5). Se foloseşte în radiotelegrafie, pentru recepfia undelor întrefinute (frecvenţa bătŞilpr fiind g frşcvenfă muzicală) şi în radiotelefonie şi radiodifuziune, penfru recepfia undelor modulate prin metoda schimbării de frecvenfă (supereterodină). Sin. Oscilator local; var. Heterodină. 12. Eterodină- 2. Te/c.: Generator de semnale de înaltă frecvenfă modulate sau nemodulate, utilizat penfru operafii de control şi de măsură (v. Generator-electronic). Sin. Eterodină de măsură. 13. Eterodină. 3. Telc.: Generator de ton (v.) în care semnalul de ieşire de joasă frecvenfă e produs prin suprapunerea, urmată de detecfie, a două semnale de frecvenfe îna!te şi apropiate. Sin. Eterodină de joasă frecvenfă. 14. Eferodispers. Chim. fiz. V. Polidispers. îs. Eferodonf. 1. Paleonf.: Tip de dentifie caracteristic penfru numeroase iamelibranhiate, format din dinfi diferenfiafi în: dinţi cardinali, scurţi şi dispuşi sub umbone aproape perpendicular pe platoul cardinal, şi dinţi laterali, lungi, anteriori şi posteriori, oblici sau paraleli cu platoul cardinal. între dinţi sînt fosetele dentare corespunzătoare. Dentifia eterodontă e de două tipuri: cirenoidă, cu trei dinfi cardinali pe fiecare valvă, şi lucinoidă, cu numai doi dinfi cardinali pe fiecare valvă. Var. Heterodont. ie. Eferodonf. 2. Paleonf.: Tip de dentifie caracteristic majorităfii mamiferelor, constituit din dinfi diferenfiafi în incizivi, canini, premolari şi molari. Mamiferele eterodonte au două dentifii succesive (sînt difiodonte): dentifia de lapte şi dentifia definitivă. 17. Eferofermentafie. Chim. biol.: Fermentafie mixtă, lactică şi alcoolică. Există unele bacterii lactice cari fermentează zahărul, producînd cantităfi echivalente de acid lactic, alcool etilic şi bioxid de carbon. Var. Heterofermentafie. 18. Eferofilie. Bot.: Calitatea unor plante de a forma două sau mai multe forme de frunze, în zone diferite ale axelor lor. De exemplu: pe aceeaşi ramură de dud se găsesc frunze diferit lobate, spre bază, şi cu marginea întreagă, spre vîrful ramurii; la plopul alb, etc. se deosebesc frunze ovale, pe lujerii obişnui}i, şi pentadigitat-lobate, pe lăstari; la plantele acvatice se dezvoltă frunze formate din fîşii subfiri, adaptate condifiilor existente în apă, şi frunze aeriene întregi, mari, la suprafafa apei. Var. Heterofilie. 19. Eferogamie: Procesul de fecundafie care se produce între două elemente sexuale (gamefi) deosebite ca formă şi mărime. Var. Heterogamie. 20. Eterogen. Chim. fiz.: Calitatea unui sistem fizicochimic de a fi constituit din părfi — de mărime dată — cu proprietăfi structurale sau funcţionale diferite. Exemplu: o solufie e omogenă la scară macroscopică, dar eterogenă la scară moleculară. 21. Eterognafe. Paleonf.: Var. Heterognate (v.). 22. Eferolitic, mecanism de reacfie Chim.: Mecanismul de reacfie (v.) în cazul unei reacfii care se produce prin intermediul unor ioni sau al unor molecule cari au perechi de electroni neparticipanfi. Combinaţiile covalente pot da reacţii eterolitice prin ruperea legăturilor de doi electroni, posibilă numai în fază lichidă. Reacfia inversă se numeşte coordinare şi consistă în formarea unei legături covalente prin legarea unei componente care are o pereche de electroni neparticipanfi, cu o componentă accepfoare de electroni. ş?. Eferoliză. Ch/m. V. sub Mecanism de reacfie, Dentifie eterodontă. a) cirenoidă; b) lucinoidă. Eleromiare 327 Eferozidă î. Eteromiare. Paleonf.: Var. Heteromiare (v.). 2. Eferomorf. Mineral.: Sin. Polimorf (v.); var. Heteromorf. s. Eferomorfie. Mineral.: Sin. Polimorfie (v.); var. Hetero-morfie. 4. Eferomorfif. Mineral.: PbnSbi2S29- Mineral asemănător cu plagionitul (v.)f cristalizat în sistemul monoclinic, în cristale fine de culoare neagră de fier. Var. Heteromorfit. 5. Eferopice, strate ~ . Sfratigr.: Strate de aceeaşi vîrsta geologică, dar cu aspecte litologice diferite. Sincronismul straielor eteropice se stabileşte prin studiul confinutuiui paleontologic al stratelor respective, iar dacă fosilele lipsesc, pe principiul alternanfei faciesurilor sau prin metoda Hebert (v. şî sub Facies). Var. Strate heteropice. 6. Eferopolar. Mineral : Calitatea substanfelor cristalizate de a avea între particulele materiale (ioni) legături ionice (eteropolare). Var. Heteropolar. V. şî sub Legături reticulare. 7* Eteropoliacizi, sing» eteropoliacid. Chim.: Acizi complecşi rezultafi din unirea radicalului unui acid vanadic, wol-framic sau molibdenic cu radicali ai unor acizi de tărie mijlocie sau ai unor hidroxizi amfoteri. Exemple: acidul fosfo-wolframic, H3 [P04Wi20i8(0H)36], acidul fosfomolibdenic, H7 [P(M0207)e], etc. Var. Hejeropoliacizi. 8. Eferopolicondensare. Biol., Ped.: Proces biochimic complex, datorit acfiunii biocatalizatoare a enzimelor secretate de microorganismele cari produc humificarea (v.) şi care consistă în condensarea (înlănfuirea) în molecule complexe a compuşilor aromatici (produse de alterare a ligninelor, a taninelor, a hemicelulozelor şi a altor substanfe hidrocarbonate) cu produse azotate de alterare a proteinelor (din materia proto-plasmică a microorganismelor şi din resturile vegetale). Structura de eteropolicondensare a acizilor humici, rezultat al humificării, e formată din: nuclee aromatice cu funcfiuni di- şi trifenolice(gruparea —OH), dintre cari unele, oxidate,au legături duble chinonice (^C = 0); eterocicli (cicli cu atomi diferifi), cu cîte un atom de azot; catene periferice cu azot aminic NH; radicali hidrocarbonafi. Var. Heteropolicondensare. b. Eteropolimer, pl. eteropolimeri. Chim.: Polimer a cărui moleculă confine monomeri diferifi. Var. Heteropolimer. 10. Eteroprofelde, sing. eteroproteidă. Chim. biol.: Pro-teide cari provin din unirea unei proteine cu un alt component de natură neproteică, numit şi grupare prostetică (v.). După natura acestei grupări, se deosebesc următoarele grupuri: Fosfoprofeide, cari confin drept grupare prostetică acidul o-fosforic în proporfia de circa 0,7% şi care esterifică hidro-xilul primar din molecula serinei. Se găsesc, în special, în lapte (cazeina) şi în ouă (vitelina). Glicoprofeide şi mucoprofeide, cari au drept grupare prostetică o polizaharidă care confine în mod constant resturi de^ N-acetil-hexozamină, alături de alte monozaharide sau de acizi uronici. Glicoproteidele se întîlnesc în serul sangvin (albu-mine, unele globuline) şi în ou. Mucoproteidele pot fi solubile (rnucoina din salivă, din ou) sau insolubile (din capsula cristalinului, ovomucoida (3). Lipoprofeide, cari confin drept component neproteic o fosfatidă: sfingomielină sau carotinoidă. Se găsesc răspîndite în membranele celulelor şi în elementele structurale celulare. Purpura retiniana e o carotenoproteidă. Cromoprofeide, cari au drept grupare prostetică un derivat porfirinic (hemoglobina, heminenzimele, hemocianina). Nucleoprofeide, cari confin acizi nucleici. Eteroproteidele sînt produşi naturali de o mare importantă fiziologică. Var. Heteroproteide. 11. Eferosfatic, montaj Elf.: Mod de conectare a armaturilor voltmetrelor electrostatice şi ale electrometrelor (v.), în care e folosită o sursă auxiliară de energie electrică. De exemplu, în cazul unui electrometru cu cadrane (v. fig.), cîte o pereche de cadrane e legată la cîte un pol al sursei (baterie de pile sau de acumulatoare), iar tensiunea de măsurat se aplică între o priză mediană a pilei şi paleta mobilă a electrometrului. în montajul eterostatic sepot măsura cu voltmetrele electrostatice numai tensiuni continue. Indicaţia a a aparatului e dată de relafia: a = KUu, în care K e constanta aparatului, U e tensiunea sursei auxiliare, iar u e tensiunea de măsurat. 12. Eterostatîcă, metodă Elf.: Metodă aplicată la măsurările cu electrometrul (v.), în care, spre deosebire de metoda idiostatică, se foloseşte o diferenfa de potenfial auxiliară, afară de cea care trebuie măsurată. 13. Eferostilie. Bof.: Prezentare inegală a stilelor (v.) unor flori, ale aceleiaşi inflorescenţe, la acelaşi individ, sau la indivizi diferifi, din aceeaşi specie. Se găsesc flori cu stile scurte (microstile) şi flori cu stile lungi (macrostile) (eferostilie di-morfă sau eferodistilie), cum e, de exemplu, la Primula, Linum, Pulmonaria, etc.; flori cu trei tipuri de stile (scurte, mijlocii şi lungi), de exemplu la Oxalis, Lythrum, etc. (eferostilie trimorfa sau eterotrisfilie). Eterostilia, împreună cu eterostaminia, favorizează fecundafia încrucişată, cu ajutorul insectelor. Var. Heterostilie. 14. Eferosfraci. Paleonf.: Vertebrate agnate din grupul Ostra-codermelor, al căror corp e acoperit în regiunea anterioară de o carapace osoasă constituită dintr-un scut dorsal şi unul ventral. Scutul dorsal, format din mai multe plăci osoase, se prelungeşte anterior cu un rostrum, iar cel posterior, format dintr-o singură placă, cu un spin. Ochii sînt laterali, iar gura e plasată între partea posterioară a rostrum-ului şi placa ventrală. Regiunea posterioară a corpului e acoperită de solzi mici şi rombici; înotătoarea caudală e de tip eterocerc. Au trăit în apele sălcii din Silurianul superior şi în Devonian, împreună cu Merostomatele. Montaj eferosfatic. 1, 2, 3,4) cadranele fixe ale aparatului; P) palefi mobilă; S) sursă auxiliară echipată cu priza mediană M; A, B) bornele de racordare la tensiunea de măsurat. Pteraspis. La sfîrşitul Devonianului au dispărut. Reprezentantul tipic al acestui ordin e genul Pteraspis (v. fig.). Var. Heterostraci. 15. Eferofacflc. Geo/.: Calitate a unei roci de a prezenta neuniformitate (eterogeneitate) în ce priveşte: stratificafie rocilor, dispozifia reciprocă a mineralelor din cadrul rocii (la rocile magmatice sau metamorfice), etc. Var. Heterotactic. 16. Eterotrofie. Biol.: Proprietatea unor organisme de a suferi modificări funcfionale, cînd li se schimbă într-un anumit fel regimul alimentar. 17. Eterozidă, pl. eterozide. Chim. biol.: Sin. Glicozidă (v.); var. Heterozidă. Eferozis 328 Efilare 1. Eferozis. Biol., Agr.: Fenomen biologic datorită căruia organismele hibride au o vitalitate şi productivitate mai mari decît ale părinţilor. Acest fenomen se manifestă la hibrizii din generaţia întîi, dar apare uneori şi la generaţiile următoare. Var. Heterozis. 2. Eferozoecie. Paleonf.: Fiecare dintre zoeciile specializate dintr-o colonie de Briozoare. Var. Heterozoecie. V. şî sub Bryozoa. 3. Efhocel. Ind. chim.: Preparat de etilceluloză întrebuinţat la fabricarea maselor plastice, a lacurilor de celuloză, a apreturilor textile, a pielii sintetice, a adezivilor, a izolanţilor electrici, etc. (Termen comercial.) V. şî sub Celuloză, eteri de 4. Etiaj, pl. etiaje. Hidrof.: Nivel convenţional al unui rîu, corespunzător apelor scăzute de vară. Pot fi considerate etiaj: media aritmetică a nivelurilor anuale ale rîului pe o perioadă lungă de observaţie; nivelul sub care apele rîului n-au scăzut în perioada considerată decît un anumit număr de zile; nivelul asigurat timp de 355 de zile pe an. Etiajul (sau nivelul 0) constituie nivelul convenţional de referinţă faţă de care se măsoară nivelurile apelor, se întocmesc planurile topohidrografice ale rîului şi se proiectează lucrările hidrotehnice (poduri, lucrări portuare şi de căi navigabile, etc.). în profilul în lung al rîului, urma planului etiajului are o înclinare corespunzătoare pantei de scurgere a apelor la nivelul respectiv. 5. Etichetat, maşină de Poligr.: Maşină care aplică mecanic etichete pe cărţi, caiete, cutii, ambalaje şi alte obiecte, înlocuind gumarea şi lipirea manuală. Se aşază pe masa de lucru teancul de etichete şi se potriveşte în poziţia necesară, cu ajutorul vinclurilor. Din acest teanc, maşina desprinde eticheta cea mai de jos, o unge cu un strat de clei, o prinde, o aplică pe obiectul respectiv şi o presează uniform pe întreaga suprafaţă. Maşina funcţionează cu ajutorul unui electromotor fixat în coloana de suport, iar punerea în funcţiune şi oprirea ei se fac cu ajutorul unei pedale. Producţia maşinii e de 30—35 de etichete lipite într-un minut. Adaptarea maşinii pentru diverse formate de etichete şi pentru dimensiunile obiectului pe care se aplică aceste etichete se face uşor, prin înlocuirea unor piese. s. Etichetă, pl. etichete. Gen., Poligr.: Bucată de material, în majoritatea cazurilor hîrtie sau carton, dar foarte des pergament, lemn, tablă, sticlă, etc., destinată să fie fixată pe un obiect, spre a-i indica natura, conţinutul, sau destinaţia, penfru a-i da un număr de ordine, a arăta provenienţa lui sau alte caracteristici, cari nu pot fi notate direct pe obiectul respectiv. în poligrafie, etichetele, pe cari se imprimă titlul cărţii, numele autorului, etc., se aplică pe cotorul, uneori şî pe scoarţa din fafă a cărţii. în unele cazuri (de ex. în studiourile, laboratoarele şi sălile de cinematograf), eticheta însofeşte materialul (negativ, pozitiv, sunet, etc.) în toate stadiile de prelucrare, fiind principalul mijloc de evidenfă. Etichetele sînt folosite şî ca material de reclamă, în scopuri turistice şi chiar ca material decorativ pe obiecte de lux (de ex. cutii de bomboane, obiecte de toaletă, sticle de parfum, ceramică fină, etc.). Formatul şi modul de execufie sînt foarte variate, fiind în funcfiune de scopul în care va fi folosită eticheta. Imprimarea etichetelor se execută prin toate procedeele de tipar, începînd cu eticheta simplă, a cărei formă se culege manual şi se imprimă înfr-o singură culoare, pînă la etichetele artistice, executate în policromie, Ia cari compozifia e executată de graficieni specialişti. în decalcomanie, etichetele nu rămîn pe suportul pe care sînt tipărite, ci sînt transportate ca o inscripţie şi ca o marcă de fabricaţie pe un alt material, de obicei pe stofe. 7. Eficiclină. Farm., Chim.: Combinaţie obfinută din estronă (v.), care e mai activă, din punctul de vedere fiziologic, decît aceasta. Se recomandă în tratamentul unor furburări produse prin lipsa hormonilor esfrogeni, remarcîndu-se prin marea ei activitate, chiar cînd e administrată pe cale bucală. Sin. Etinil-estradiol. 8. Etii. Chim.: Radical organic derivat de la etan prin îndepărtarea unui atom de hidrogen. Radicalul liber etil: CH3—CHg are deci, la unul dintre atomii de carbon; un orbital ocupat numai parfial de un singur electron. Radicali liberi etil apar în reacfiile de descompunere termică a etanului şi a celorlalte hidrocarburi, în reacfiile de descompunere termică a combinaţiilor etil-metalice, de exemplu prin descompunerea termică a fefraetil-plumbului. Pb(C2H5)4—Pb+4 C2H-5; în reacţiile de descompunere fotochimică a cetonelor: CH3—CH2—CO—CH2—CH3 —-y CH3—CH2—CO +CH3—CH; ch3— ch;+co sau în reacţiile de electroliză a sărurilor alcaline ale acizilor carboxilici (Kolbe): aV^^CH3-CH2— COO* -> [CH3— CH2— COO]~Na+<^^ CH3—CH*-J-C02 NaOH Radicali liberi etil pot apărea, de asemenea, în cursul reacţiilor de condensare de tip Wurtz. Radicalii liberi etil sînt foarte reactivi (sînt clasificaţi printre radicalii liberi cu „viaţă scurtă'4) şi dau reacţiile caracteristice radicalilor liberi (v. şî sub Radical liber). 9. Efiiamină. Chim.: CH3CH2NH2. Amină primară alifatică inferioară, cu doi atomi de carbon în moleculă; lichid volatil, incolor, cu miros de amoniac; are p.f. 16,6°; d]|=0,689;punctul de inflamabilitate< —18°. Efilamina e o bază puternică, care se amestecă cu apa, cu eterul şi cu alcoolul în orice proporţii. Industrial, se obţine în amestec cu di- şi cu trietiiamina prin următoarele procedee: din eter etilic şi amoniac la 300—450° şi 30—60 at, în prezenţa unui catalizator de hidro-genare-deshidratare (crom sau nichel pe oxid de aluminiu); din alcool etilic, amoniac şi hidrogen la 150—230°, în prezenţa unui catalizator de hidrogenare; prin hidrogenarea unui amestec de aldehidă acetică şi amoniac în prezenfa unui catalizator de nichel activat cu crom, pe suport de piatră ponce, la 110—160° (raport molar NH3:H2 1:1). Efilamina are reacfie puternic alcalină şi dă reacţiile generale ale aminelor. Ea se descompune peste 270°. E un intermediar în sinteze chimice (prepararea efiletanolaminei, plastifianţi de tip sulfonamidic); e folosită, de asemenea, Ia stabilizarea uleiurilor, ca inhibitor de polimerizare a benzinelor, ca activator pentru diclorura de metil. Efilamina formează cu acizii săruri foarte solubile. în Chimia analitică, efilamina se întrebuinfează Ia precipitarea aluminiului sub forma de hidroxid şi la determinarea micro-cristalografică a cianurilor. Prezintă o toxicitate asemănătoare cu aceea a amoniacului şi a alchilaminelor: irită pielea, ochii, nasul, plămînii, cari se inflamează în prezenfa vaporilor de efilamina. Efilamina se livrează de obicei sub forma unei solufii apoase, care confine circa 70% etilamină. Sin. Aminoetanol. io. Efilare. Ind. pefr.: Operaţia de amestecare a unei benzine cu etilfluid (v.), penfru a reduce tendinţa ei de detonaţie (prin îmbunătăţirea cifrei octanice). Etilarea se execută într-o instalaţie (v. fig.)» m modul următor: se trage cu pompa 2 benzină din conducta 3 şi se refulează în rezervorul 1. Prin acţionarea robinetului 9, o parte din benzină trece prin ejectorul 7, care aspiră prin 6 etilfluid din vasul 5. După ce s-a umplut rezervorul 1, Eiilbenzen 329 Efilcarbifol se închide robinetul 3 şi se frage benzina din I, refulînd-o prin 9 pînă Ia 1. Prin aceasta se asigură omogeneizarea produ- Schema unei insfalaîii de etiiaf benzina. I) rezervor de amestecare; 2) pompă; 3) conducfă de la rezervorul principal de depozitare; 4) conductă spre staţiunea de încărcare; 5) vas cu efilfluid; 6) robinet de reîinere; 7) ejector de amestecare; 8) furtun pentru spălarea vaselor; 9) robinet reductor de presiune; 10) manomefre. < • sului din 1 şi, la nevoie, se injectează în benzină o cantitate suplementară de etilfluid din 5. î. Efilbenzen. Chim.: C6H5—C2H5. Hidrocarbură alchil-aromatică, ce se găseşte în „uleiul uşor" (p. f. 80-*170°) din gudroanele de la distilarea uscată a cărbunilor de pămînt şi în fracţiunile corespunzătoare benzinelor din fifeiuri. Etil-ben#bnul e o materie primă importantă pentru fabricarea sti-renului şi a acetofenonei. Se prezintă ca un lichid incolor, cu d2° = 0,867; p.f. 136°; p.f. -94° şi «^ = 1,4959. Efilben-zenul e solubil în alcool, în eter, în bioxid de sulf, şi insolubil în apă şi în amoniac. Prezintă toate proprietăţile chimice caracteristice hidrocarburilor alchilaromatice: reacţii de substituţie electrofiiă în nucleu, reacţii de adiţie radicalică la nucleul aromatic şi de substituţie radicalică la catena laterală, reacţii de dispropor-ţionare, etc. Etilbenzenul poafe fi oxidat în fază lichidă cu aer, în prezenţa naftenaţilor de cobalt sau de mangan drept catalizator, la temperaturi de circa 120° şi presiuni de 4•■■5 at, dînd acetofenonă (randament 86%): c6h5-ch2-ch3 —jj-* C6H5-CO-CH3. — H2U Dehidrogenarea etilbenzenului în stiren e aplicată pe scară industrială mare, în urma creşterii consumului de cauciuc sintetic obţinut din copolimeri butadienă-stiren: QHs—CH2— CH3 -* C6H5— CH=CH2 + H2. La 630° şi 1 at, conversiunea corespunzătoare echilibrului teoretic e de circa 25%, pe cînd la aceeaşi temperatură, dar la 0,1 at, conversiunea teoretică e de 70%. Din această cauză .se reduce presiunea parţială a reactantului utilizînd, drept diluant inert, abur. Compoziţia de echilibru e mai favorabilă la temperaturi înalte, dar la aceste temperaturi atît etilbenzenul cît şi stirenul dau produşi de cracare. Industrial, se lucrează în prezenţa unor catalizatori cari conţin oxid de zinc şi oxid de crom, la 560--6000, Ia presiunea atmosferică şi cu raportul abur-etilbenzen 1,6/1. în aceste condiţii se obţine o .conversiune de circa 40% pe trecere. Etilbenzenul poate fi preparat prin alchilarea benzenului cu haiogenuri de etil sau cu etilenă, în prezenţa catalizatorilor de tip Friedel-Crafts. Nu se aplică pînă acum procedee de separare a etilbenzenului din fracţiuni de benzen. în industrie se foloseşte pe scară mare procedeul de alchilare a benzenului cu etilenă în prezenfa clorurii de aluminiu: C6H6+CH2=CH2 C6H5C2H5 Atf = 27 kcal/mol. În cursul aceleiaşi reacfii se formează o proporfie mare de polietilbenzen. 2. Efilbenzilanilină. ind. chim.: C2H5 I c6h5n-ch2-c6h5. N-Etil-N-fenil-benzilamină; intermediar la fabricarea coloranţilor acizi trifenilmetanici. Se prepară prin tratarea unui amestec de monoetildietilanilină în exces, la 40°, cu răcire, timp de 12—20 de ore, cu clorură de benzii şi neutralizare cu soda. Etil-benzilanilina se separă de dietilanilină prin distilare fracţionată. E un lichid uleios, slab gălbui, cu p. f.710 286° şi d|9= 1,034. Etilbenzilanilina e practic insolubilă în apă, dar e solubilă în acid clorhidric diluat şi în majoritatea solvenţilor organici importanţi. Exemple de coloranţi trifenilmetanici preparaţi din etil-benzilanilină: verde acid GG, albastru xilen AS, albastru Nep-tun B, etc. Prin sulfonare cu oleum Ia 40---500 se formează acid etil-benzil-anilin-monosulfonic; rezultă circa 78% acid m-sulfonic şi circa 16% acid p-sulfonic. Adeseori radicalul benzii se introduce în gruparea amino, cu scopul de a sulfona ulterior amina sau derivatul său, deoarece gruparea sulfonică intră mai uşor în nucleul benzeriic al radicalului benzii. Acizii sulfonici ai aminelor benzilate au rol important în fabricarea coloranţilor acizi trifenilmetanici. 3. N-Efikarbazol. ind. chim.: Derivatul etilat al carbazo- lului la atomul de azot; materie primă utilizată Ia fabricarea de intermediari şi de coloranţi j_j ^ organici. Se prepară prin alchilarea ^ p carbazolului cu clorură sau cu bro- # \ / % mură de etil la 215° (cu randa- HC C C CH mentul de circa 98%). ^ Prin nitrare în clor benzen la25--30o % / \ / \ # cu acid azotic de 35% se obţine C N C 3-nitroderivatul (p. t. 129—130°); H ^ H acesta, prin reducere cu sulfura de 25 sodiu Ia 85°, formează 3-amino-etilcarbazoJu!, intermediar pentru fabricarea colorantului oxazinic albastru Supra Sirius PFRL, colorant direct pentru bumbac. E utilizat, de asemenea, în locul carbazolului, la prepararea coloranţilor de tipul albastru Hidron,cu nuanţe mai verzui, prin sulfurizarea indofenolului din N-etilcarbazol şi p-nitro-zofenol, amestecat cu dihidroxidifenilamină (albastru Hidron C). Dacă se sulfurizează acelaşi indofenoi din N-etilcarbazol, în amestec cu 15% fenol, se obţine albastru Hidron GT. 4. Efilcarbifol. Chim.: C2H50CH2— CH2— O—CH2CH2OH. Monoeterul etilic al diglicolului. Lichid incolor, higroscopic, cu miros plăcut, p. f. 201,9°; d2o = 0,9898; n^= 1,4273; miscibil cu apa şi cu solvenţi organici. Etilcarbitolul se obţine prin condensarea etilenoxidului cu alcool etilic sau cu mono-etii-eterul etilenglicolului, cînd rezultă un amestec de eteri care se separă şi se purifică prin distilare fracţionată. Etilcarbitolul e un solvent pentru esteri de celuloză, lacuri, cerneluri de tipar, materii colorante bazice şi de cadă. E întrebuinţat ca solvent mutual pentru amestecuri de săpunuri E f i I celuloză 330 Etilena cu uleiuri minerale, şi de uleiuri minerale cu uleiuri sulfonafe, cum şi ca intermediar în sinteze chimice (plastifianfi, răşini). Etilcarbitolul e mai toxic decît glicolul: ingerat în cantitate mare, atacă ficatul. în condiţiile uzuale de aplicare industrială, prezintă un pericol mic de intoxicaţie, deoarece are presiune de vapori joasă. Totuşi, cînd se pulverizează sau se utilizează la temperaturi înalte, se iau precaufiuni speciale. Nu corodează metalele. Sin. Dietilenglicol monoetil-eter; Apevan (APV), Solutol, Carbitol (numiri comerciale). 1. Etilceluloză. Chim., Ind. chim. V. sub Celuloză, eteri de g. Etilcetal. Chim.: Sin. Butanonă (v.). s. Efildibromarsină. Chim., Tehn. mii.: C2HsAsBr2. Substanţă toxică de luptă din grupul arsinelor alifatice halogenate, avînd acfiune fiziopatologică multiplă. Se prezintă sub formă de lichid uleios, care fierbe la 192°, incolor cînd e proaspăt preparat, şi a cărui culoare se închide sub acfiunea luminii, a căldurii şi prin îmbătrînire. Insolubilă în apă, se disolvă în majoritatea solvenfilor organici. Relativ stabilă la conservare, hidrolizează destul de repede sub acfiunea apei şi imediat în prezenfa substanfelor alcaline. Se descompune sub acfiunea substanfelor clorurante şi oxidante. Asupra organismului are acfiune vezicantă, sufocantă şi iritant-strănutătoare, atît în stare de vapori cît şi în stare lichidă. Infectează puternic obiectele, alimentele, apa şi furajele. Se obfine prin acfiunea bromului asupra etilarsinei. 4. Elildiclorarsină. Chim., Tehn. mii.: C2H5ASCI2. Substanfă toxică de luptă din grupul arsinelor alifatice halogenate, cu acfiune fiziopatologică multiplă. A fost întrebuinfată pe cîmpul de luptă, în primul război mondial, sub numirile „Dick" (de germani), „Sternite1' (de francezi) şi „ED" (de americani). Se prezintă sub forma unui lichid uleios, cu miros de fructe, incolor, dar care se colorează sub acfiunea luminii sau a încălzirii îndelungate. Se solidifică Ia —65° şi fierbe la 155—156°, cu descompunere. E foarte pufin solubilă în apă, dar e solubilă în majoritatea solvenfilor organici, fiind ea însăşi un solvent pentru unele substanfe toxice de luptă, cum sînt ipe-rita, eterii halogenafi, etc. Stabilă Ia conservare, se descompune uşor Ia temperatură înaltă şi hidrolizează destul de repede sub acfiunea apei şi imediat în prezenfa soluf iilor alcaline. Substanţele oxidante şi clorurante o descompun atît în mediu apos cît şi în stare uscafă. Asupra organismului are acfiune vezicantă, sufocantă şi iritant-strănutătoare. Are pragul de iritafie 0,001 mg/l, limita de suportabilifate 0,01 mg/l şi produsul letal 3000. Acfionează asupre întregului organism, atît sub formă de vapori cît şi sub formă lichidă, pătrunzînd cu uşurinfă prin echipament. Pe cîmpul de luptă se lansează cu ajutorul munifiei chimice şi se comportă ca o substanfă toxică de luptă persistentă, rămînînd pe teren şi pe obiecte pînă la 12 ore. Infectează de asemenea alimentele, apa şi furajele, cari nu mai pot fi de-gazate. Protecfia se realizează cu masca antigaz şi cu costume de protecfie. Poate fi distrusă cu ajutorul solufiilor alcaline sau cu ajutorul substanfelor oxidante ori clorurante. Se obfine prin mai multe procedee, dintre cari cel mai important, din punctul de vedere practic, consistă în etilarea arsenifilor cu sulfat de etil sau cu clorură de etil. 5. Etildiiodarsinâ. Tehn. mii.: C2H5AsJ2. Substanfă toxică cte luptă din grupul arsinelor alifatice halogenate, cu acfiune fiziopatologică multiplă. Se prezintă ca un lichid uleios, cu viscozitatea foarte mare şi care fierbe, la presiunea normală, la temperaturi foarte înalte, cu descompunere, sau la temperatura de 123° şl Ia presiunea de 11 mm col. Hg, fără descompunere. Insolubilă în apă, se disolvă uşor în majoritatea solvenfilor organici. Relativ pufin stabilă la conservare, se descompune uşor sub acfiunea căldurii. Cu apa hidrolizează relativ repede, iar cu solufiile alcaline se descompune imediat; e desco.mpusă, de asemenea, de substanfele oxidante şi clorurante. Are acfiune fiziopatologică vezicantă, sufocantă şi iritant-lacrimogenă, atît în stare de vapori cît şi în stare lichidă. Infectează puternic obiectele, alimentele, apa şi furajele. Se distruge cu ajutorul solufiilor alcaline sau al substanţelor oxidante şi clorurante. Se obfine prin reacfia de dublu schimb dintre etildiclorarsină şi iodură de sodiu în mediu de acetonă anhidră. 6. Etilena. Chim., Ind. chim.: H2C=CH2- Hidrocarbură ne-safurată cu doi atomi de carbon şi o dublă legătură în moleculă, care e primul termen din seria hidrocarburilor nesatu-rate cu dublă legătură, cu formula generală CnH2n. Etilena e un gaz incolor, cu p. f. —102,4°, p.t. —169,44° şi d. 0,6104 la —102,4°. Se disolvă la 0° şi 760 mm, 25,6 cm3 în 100 g apă, 360 cm3 în 100 g alcool; are temperatura critică 9,5° şi presiunea critică 50,65 at. Etilena arde cu flacără luminoasă. Prinhidrogenare.se transformă în etan; cu acidul sulfuric concentrat reacfionează cu formare de sulfat de etil; se combină cu clorul şi dă dicloretilenă; de asemenea, cu bromul şi cu iodul, dînd dibrom-, respectiv diiodetilenă; etilena se combină şi cu acizii bromhidric şi iodhidric, dînd bromură, respectiv iodură de etil; ozonul transformă etilena în ozonida respectivă; acizii hipocloros şi hipobromos reacfionează cu etilena cu formare de etilenclorhidrină, respectiv de etilenbrom-hidrină. Etilena pură serveşte ca materie primă pentru o serie de produse: polietenă, alcool etilic, cloretan, dicloretan, etilenclorhidrină, etilenoxid, glicol. Principalele surse de obfinere a etilenei sînt: gazele rezultate de la cracarea diferitelor fracţiuni de petrol, gazele de cocserie, cum şi gazele rezultate la descompunerea termică a etanului şi a propanului, cînd această operafie se execută special pentru obfinerea etilenei. Aproximativ 10% din pro-ducfia de etilena provine din gazele de cracare termică şi catalitică, în cari se găseşte în proporţia de circa 5%; mai mult decît 90% din etilenă se obfine prin cracarea (piroliza) etanului, a propanului, a amestecurilor de hidrocarburi cu 1 — 4 atomi de carbon, a benzinei, etc. Dintre aceste materii prime, etanul e întrebuinfat în proporfia de 50%, urmat de propan şi, apoi, de hidrocarburile mai grele. în fările lipsite de pfei, se supun la cracare în special fracfiuni de benzină grea. Reacfiile principale de formare a etilenei din etan şi propan sînt următoarele: C2H6“>C2H4-f-H2 —*32*103 cal/mol C3H8->C2H4+CH4—16J.103 cal/mol C3H8->C3H6 + H2 —32-ÎO3 cal/mol. Fabricarea industrială a etilenei cuprinde trei operafii principale: prepararea materiei prime, cracarea şi separarea etilenei din produşii pirolizei. Reacfia de cracare se controlează mai uşor dacă se supune pirolizei etan sau propan, decît în cazul în care se alimentează cu un amestec din aceste hidrocarburi. Separarea etanului şi a propanului din amestecurile gazoase cari le confin se efectuează în instalafii de fracţionare distincte, sau comune cu cele de fracfionare a produşilor reacfiei. Cracarea propriu-zisă se conduce în cuptoare de diverse construcfii. Variabilele fundamentale cari determină procesul sînt temperatura, timpul, presiunea şi materia primă. Temperatura e de ordinul de mărime a 800°, timpul de reacfie e de 0,5 —1,3 s, iar presiunea, de 2 — 3 at. Valoarea variabilelor e determinată de condifiile cari asigură randamentul dorit fără formarea de cocs. Cu alte cuvinte, adîncimea conversiunii trebuie controlată, pentru ca să se evite formarea produşilor secundari, cari conduc la formarea cocsului. Pentru a reduce presiunea parfială a reactanfilor, piroliza se efectuează în prezenfa aburului ca agent diluant. Cracarea etanului se face în prezenfa a 0,3—1,0 moli abur/mol etan la presiunea de 1 —2 ata şi 780 •*•830°. Pentru a evita Efilencianhidrină 331 Efilencianhidrină formarea cocsului pe tuburile cuptorului, şi deci opririle frecvente ale acestuia pentru curăţire, se limitează conversiunea etanului la circa 60%, ceea ce conduce la un randament pe trecere de circa 45% etilenă în greutate. Prin recirculare, randamentul practic de etilenă care se objine în instalaţiile industriale e de aproximativ 75%. Vitesa de descompunere termică a propanului e de circa trei ori mai mare decît a etanului. Timpul de reacfie mai îndelungat produce descompunerea propilenei formate. Astfel, după 0,2 s la 815°, propanul dă un randament de 41% g etilenă şi 25% g propilenă; după 0,4 s la 815°, randamentul de etilenă se ridică la 45%, g, în timp ce randamentul de propilenă scade la 14% g. Din cauza randamentului mic de etilenă din propilenă, cracarea acesteia nu e economică. Randamentul de etilenă în cracarea industrială a propanului e de 42 43% g. Piroliza benzinei şi a motorinelor la etilenă e asociată cu formarea, în proporfii apreciabile, de hidrocarburi lichide bogate în componenţi aromatici. întrebuinţarea acestor materii prime pentru producerea de etilenă nu e justificată economic, în general, decît cu condifia recuperării aromatelor şi a ole-finelor mai grele formate (butilene, butadienă, etc.). Cuptoarele cari se folosesc cel mai frecvent pentru piroliza diverselor materii prime la etilenă sînt cele tubulare. Cracarea în cuptoare regenerative — cu funcfiune ciclică, pe cracare şi încălzire — a fost de asemenea folosită în industrie. Procedeul nu a putut concura însă cu piroliza în cuptoare tubulare. Un procedeu de încălzire rapidă a materiei prime la temperatura de reacfie consistă în punerea ei în contact cu abur supraîncălzit, în trecerea amestecului prinfr-o zonă de reacfie şi în răcirea bruscă a produselor. Cracînd etanul la 925°, cu un timp de contact de 0,03 s, s-au obfinut conversiuni de 60%. Dezavantajul acestui procedeu consistă în consumul mare de abur (de 8 •••10 ori materia primă) şi în greutăfile legate de supraîncălzirea acestuia. Deşi, date la scară-pilot, ar indica posibilitatea de a craca materii prime grele, chiar reziduuri de la distilarea în vid a păcurilor, industrial s-au prelucrat numai benzine grele. O altă variantă de cracare a fost realizată în reactoare cu bile în straf mobil. Secfia de cracare a instalafiei consistă din două vase cilindrice suprapuse, în cari circulă bile de material refractar. În vasul de jos (reactor) are loc contactul direct între bilele fierbinţi şi materia primă preîncălzită. Căldura cedată de bile ridică temperatura materiei prime la valoarea necesara reacţiei. Produsele de reacfie părăsesc reactorul pe sus, iar bilele sînt trecute, prin transport pneumatic, în vasul superior (cuptor), unde sînt încălzite prin contact direct cu gaze de ardere. Din partea inferioară a cuptorului, bilele sînt reintroduse în reactor prin cădere. Reactoarele cu bile se pretează Ia conversiuni foarte mari (peste 95%), cari conduc la producfia simultană de etilenă şi acetilenă. în condifiile de conversiune (sub 70%) din cuptoarele tubulare, formarea de acetilenă e neglijabilă, pe cînd în reactoarele cu bile în strat mobil se pot obfine pînă la 15% acetilenă, împreună cu circa 55% etilenă. Cu toate avantajele încălzirii în reactoare cu bile, procedeul nu a fost încă aplicat pe scară industrială, din cauza dificultăţii de a fabrica bile refractare suficient de rezistente la eroziune. în schimb s-a realizat un reactor industrial de cracare în strat fluidizat, întrebuinfînd pulberi dintr-un nisip special. Aplicarea extinsă a fluidizării e condiţionată de posibilitatea obfinerii unei pulberi cu bune proprietăfi de fluidizare, refractare, şi neabrazive. în procedeul de cracare autofermică, materia primă pre-încălzită la circa 600° e amestecată cu o proporfie controlată de aer sau de oxigen preîncîlzit la peste 565°. Arderea par-fială care se produce dezvoltă căldura necesară obfinerii tem- peraturii de reacfie. La presiunea atmosferică şi la timpi de reacfie de ordinul cîtorva sutimi de secundă se obfin conversiuni de peste 90%. Proporfia de oxigen la etan variază între 0,1 şi 0,5 moli. Combinaţiile oxigenate în produşii reacfiei sînt de numai 0,1 •••0,2%. Separarea etilenei de produsele de cracare se obfin prin distilare fracfionată sau prin absorpfie completată cu distilare fracfionată. Gazele - sînt supuse în prealabil purificării prin: îndepărtarea combinafiilor cu sulf; recuperarea acetilenei prin absorpfie (în acetonă, dimetilformamidă, etc.) sau eliminarea ei prin hidrogenare la etilenă; comprimarea gazelor la 30—45 at în astfel de condifii, încît temperatura între etaje să nu depăşească 110—120°, pentru a evita formarea polimerilor; uscarea prin adsorpfie (pe bauxită activată, alumină, silicagel, etc.) la un punct de rouă sub —75°, pentru a evita formarea hidrafilor. Diferenfa dintre procedeele industriale de separare prin fracfionare şi prin absorpfie consistă în esenfă în modul de îndepărtare a hidrogenului şi a metanului (demetanizare). La separarea prin fracfionare, produsele gazoase ale pirolizei, comprimate la 35—45 aia, sînt descărcate într-o coloană de fracfionare care lucrează cu reflux de —90*—125°. Pentru această separare sînt suficiente circa 25 de plăci. Produsul lichid de la baza coloanei, liber de metan, e trecut la o a doua coloană, în care se poate obfine peste cap etilena sau fracfiunea etan-etilenă. în această ultimă alternativă, care e de obicei aplicată în practica industrială, fracfiunea etan-etilenă e introdusă într-o a treia coloană, în care se obfine peste cap etilena. în procedeul cu absorpfie se întrebuinfează o coloană cu funcfiune dublă de absorpfie şi demetanizare. Operafia e condusă la presiunea de 28—35 afa şi la temperatura de absorpfie de 20—25°. Produsul de la baza coloanei, confinînd circa 4% metan, e trecut într-o coloană de desorpfie; de la baza acesteia se obfine uleiul de absorpfie, care după răcire se reintroduce în circuit. Produsul obfinut peste capul coloanei de desorpfie se fracfionează în etilenă, etc., în mod analog procesului de fracţionare directă descris mai sus. Demetanizarea prin fracţionare directă prezintă dezavantajul unui cost de prelucrare mai mare, inerent temperaturilor de lucru foarte joase. Investifia aferentă acestui procedeu e de asemenea mai mare, deoarece temperaturile joase reclamă folosirea unor coloane confecţionate din ofeluri aliate. Avantajul fracfionării directe consistă însă în posibilitatea de a obfine recuperări mari de etilenă şi purităfi ale acesteia de peste 99,5%. Acest grad de puritate e cerut în procesele de polimerizare a etilenei la polietilenă. O variantă a procedeului de absorpfie e hipersorpfia, care pare să prezinte avantaje la separarea gazelor cu un confinut mic de etilenă. S-au obfinut recuperări pînă la 98%, cu purităfi ale etilenei de 95%. i. Efilencianhidrină. Chim.: HOCH2—CH2—CN. Nitrilul acidului (3-hidroxipropionic. Etilencianhidrina e un lichid galben deschis (ca paiul) sau incolor, cu p. f. 754 220—222°; d^5= 1,0404 şi n2p = 1,4241. E miscibilă în orice proporfii cu apa, cu acetona, metiletilcetona, etanolul, cloroformul, eterul etilic; e insolubilă în benzen, în tetraclorură de carbon, în solvent nafta. Se obfine industrial din etilenoxid şi acid cianhidric. Reacfia e catalizată de metale alcaline şi e ireversibilă: CH2—CH2-f HCN -* HOCH2—CH2—CN. xo^ Procedeul se aplică în sistem continuu, în mediu apos în prezenfa dietilaminei Ia 55°; randamentul e de 88—89% Efilenclorhidrină 332 Efilenglicol Etilencianhidrina se poate prepara şl din efilenclorhidrină şi cianură de sodiu în solufie apoasă: h2c=ch2 -> ch2—ch2 hoch2—CH2—CN. CI OH Etilencianhidrina are proprietăfi comune cu ale nitrililor acizilor (3-hidroxialifatici. Prin hidroliză alcalină, dă acid |3-hidroxipropionic şi sărurile lui. Prin hidrogenare, în fază lichidă la 50 at şi 60*»70°, în prezenfa unui catalizator de nichel pe suport de kieselgur, se transformă într-un amestec de propanolamine primare, secundare şi terfiare. E un intermediar important la fabricarea acrilonitrilului şi a esterilor acidului acrilic. Esterii acidului acrilic se prepară prin tratarea unui mol de etilencianhidrină cu doi moli de acid sulfuric de 75% şi cu doi moli de alcool. Etilencianhidrina e un produs intermediar valoros în sinteza organică; e utilizată pe scară industrială la fabricarea nitrilului acrilic şi a esterilor acidului acrilic, la fabricarea cauciucului sintetic Buna N şi ca solvent pentru anumifi esteri ai celulozei şi pentru unele săruri anorganice. Sin. Beta-hidroxipropannitril, Hidracrilonitril. î. Efilenclorhidrină. Chim.: HOCH2—CH2—CI. Substanfă cu p. f. 128—130°, miscibilă cu apa. Vaporii ei sînt toxici, în special cu acfiune asupra nervilor. Cu apa, în prezenfa amalgamului de sodiu, se transformă în alcoolul respectiv (glicol): CIH2C—ch2oh + h2o -> HOCH2—ch2oh + hci. Transformarea etilenclorhidrinei în alcool se poate face şi cu baze; se obfine etilenoxid care, încălzit cu apă şi cu catalizatori acizi, trece în glicol: CH2 pompe I, se introduce în camera de amestec 2 un amestec care corespunde unui raport molar etilenoxid: apă de 1:16. CIH2C—CH2—OH —HCI -fNaOH CH2 o+h2o->hoch2—ch2oh. r? "0* Efilenclorhidrină se prepară din acid clorhidric gazos şi glicol, la 100°, sau din etilena şi clor în prezenfa apei. Efilenclorhidrină anhidră se obfine prin distilare azeofropă. E întrebuinţată la prepararea glicolului şi în alte sinteze organice. Sin. Cloretilalcool, Glicolclorhidrină. 2. Efilendiamină. Chim.: H2N—CH2—CH2—NH2. Diamină alifatică primară, cu doi atomi de carbon în moleculă, obfinută din dicloretan şi un exces mare de amoniac. Se prezintă ca un lichid incolor, vîscos, cu reacfie puternic alcalină, cu miros de amoniac, miscibii cu apă şi cu alcool. Etilendiamina are p. f. 117,2°, d4° = 0,892 şi 1,4540. Sărurile etilendiaminei sînt uşor solubile în apă şi în alcool. Etilendiamina dă cu unele elemente (Cu, Co, Ni) cationi complecşi, cari precipită cu anionii complecşi produşi de alte elemente (Hg, Cd, Bi, Ag) şi cu ionii J“, CNS“. Etilendiamina e folosită la precipitarea hidroxizilor elementelor cu cari nu formează complecşi (Mg), Ia indentifi-carea elementelor Ce, Ni, Mg şi la determinarea elementelor Sb, Bi, Cd, Co, Cu, Hg, Ni, Ag. 3. Efilenglicol. Ind. chim.: HO—H2C—CH2—OH. Dialcool al etanului; lichid incolor, vîscos, dulceag, cu miros agreabil. Etilenglicolul are p. f. 197,6°, d^° =1,1133, ^ = 1,4316, temperatura de inflamabilitafe 116°, temperatura de congelare— 13°. Cantitatea cea mai mare de efilenglicol se obfine prin hidroliza etilenoxidului sub 22 at şi la 200°, cu exces de apă. Prezenfa canfităfilor mici de acid oxalic, sulfuric sau fosforic, poate coborî temperatura de hidratare la 50*"100°, dar în acest caz acizii trebuie îndepărtafi prin trecerea produsului brut, înainte de distilare, peste un schimbător de ioni, bazic. Fabricarea etilenglieolului prin hidratarea etilenoxidului se face într-o instalafie (v. fig.) în care, cu ajutorul unei Schema de fabricare a efilenglicolufui prin hidratarea etilenoxidului, 1) pompă centrifugă cu nouă trepte; 2) cameră de amestec; 3) schimbător de căldură pentru preîncălzirea amestecului; 4) coloană de hidroliză (hidro-lizor); 5) schimbător de căldură pentru reglarea temperaturii la vîrful coloanei; 6) concentrator; 7, 8 şi 9) coloane de distilare în vid; 10) recipient penfru depozitarea reziduului de la distilarea diglicolulul. Solufia apoasă de etilenoxid iese din camera de amestec şi intră în schimbătorul de căldură 3, unde e încălzită, la 120***160°, de amestecul efilenglicol-apă, care vine din coloana de hidroliză 4. După preîncălzire, solufia etilenoxid-apă intră în coloana de hidroliză 4 unde, timp de 30 de minute, se produce hidroliza. La baza coloanei de hidroliză, temperatura e de 190°, iar la vîrf e menfinută la 200°, cu ajutorul schimbătorului 5. După 30 de minute, produsul de hidroliză părăseşte coloana de hidroliză 4 şi intră în schimbătorul de căldură 3, unde preîncălzeşte solufia apoasă de etilenoxid care vine din camera de amestec 2. în această operafie, solufia apoasă de efilenglicol e destinsă şi răcită la 100°. în urma hidrolizei din coloană se formează, pe lîngă efilenglicol, acefaldehidă (0,02%) şi cantifăfi şî mai mici de acetilenă şi de acizi organici. De aceea, înainte de a o supune concentrării, solufia apoasă de efilenglicol e adusă la pY\ 7. Concentrarea solufiei de efilenglicol se face în concentratorul 6; apa îndepărtată, numită „apă dulce", care confine aproximativ 0,5—1 % etilen-glicol, e introdusă în circuitul de fabricafie în camera de amestec 2. Produsul concentrat, constituit din 85% efilenglicol şi 15% apă, e trimis din concentratorul 6 în coloana de distilare 7, care lucrează la un vid de 30 mm col. Hg şi unde se îndepărtează apa sub forma unui azeofrop cu efilenglicol; acesta e reintrodus în circuit, fiind trimis în camera de amestec 2. Etilenglicolul brut părăseşte coloana 7 pe la baza ei şi e supus unei noi distilări în coloana 8, care lucrează la un vid de 4 mm col. Hg şi pe la vîrful căreia se izolează etilenglicolul pur. Reziduul distilării părăseşte coloana 8 pe la baza ei şi e redistilat în coloana 9, care separă ca produs secundar diglicolul, HO—H2C—CH2—O—CH2—CH2—OH, reziduul acestei coloane fiind colectat în rezervorul 10. El confine triglicol, HO—H2C—CH2—O—CH2—CH2---0—-CH2—CH2—OH, care e izolat mai departe printr-o distilare discontinuă. Un alt procedeu industrial pentru fabricarea etilenglieolului e cel care utilizează oxidarea directă a etilenei şi care foloseşte alcoolul etilic ca materie primă pentru obfinerea eti-lenei. Acest procedeu e depăşit însă azi, din punctul de vedere al rentabilităţii, de un alt procedeu, care foloseşte ca materie primă gazul de apă. Acesta e transformat întîi în formaldehidă. Formaldehida rezultată e condensată cu oxid de carbon, la temperaturi şi presiuni înalte, cu formare de acid glicolic: H—CHO + CO + H^O -> CH2—OH—COOH Efilenoxid 333 Etilfluid care, prîn esterificare cu alcool metilic, a trecui în esterul metilic respectiv. Acesta e redus catalitic la etilenglicol, cu recuperarea alcoolului metilic rezultat. Reacfia de condensare a formaldehidei cu oxid de carbon se produce la 150—200° şi 700 atf în prezenfa acidului sulfuric sau a fluorurii de bor, drept catalizatori, iar reducerea esterului metilic al acidului glicolic se produce la 200—225° şi 20—40 at de hidrogen, peste un catalizator de cupru-crom. Din cantitatea produsă, 80% din etilenglicol se întrebuinţează ca anticongelant în radiatoarele de automobil, 6% ca adaus în celofan pentru menfinerea unei anumite umidităfi, 5% la fabricarea de explozivi, 4% la fabricarea masai plastice teri-len şi 5% au alte întrebuinfări tehnice, în special ca înlocuitor al glicerinei. Etilenglicolul se întrebuinfează, de asemenea, în industria textilă, la disolvarea coloranfilor bazici, acizi, de cadă, de crom şi a indigosolilor, la plastifierea coloranţilor, la imprimarea mătăsii şi ca aglutinant. Esterii şi eterii etilenglicoluluî sînt solvenţi, înlrebuinfafi mult în industria lacurilor. Sin. Glicoi. î. Efilenoxid. Chim., Ind. chim.: Efer ciclic cu doi atomi de carbon în moleculă, cu formula: CH2— ch2 \ / O Etilenoxidul e cel mai important eter ciclic (epoxid), datorită prefului de cost relativ mic şi reactivităţii lui excepţional de mari. Etilenoxidul e un gaz la temperatura şi presiunea ordinară (p. f. 13,5°), incolor, foarte pufin mirositor şi toxic. Datorită tensiunii existente în ciclu, etilenoxidul dă foarte uşor reacfii de adifie însoţite de deschiderea ciclului. în general, aceste reacfii se produc în prezenfa acizilor sau a combi-nafiilor confinînd atomi de hidrogen destul de mobili pentru a da reacfii de adifie. în prezenfa apei şi în cataliza acidă sau bazică, se obfine etilenglicol. O serie de reacfii de acelaşi tip, aplicate industrial, sînt ur nătoarele: -> HOCH2—CH2—O—C2H5 C2HsOH efi/glicol (celosolv) preparafi, fie prin tratarea clorhidrinelor cu hidroxizi alcalini, fie prin oxidarea, în anumite condiţii, a olefinelor. Cea mai mare parte (peste 60%) din producţia de etilen-oxid e destinată fabricării etilenglicolului. Restul se repartizează la fabricarea unui mare număr de produse diverse, eteri şi esteri ai mono- şi polietilenglicolilor (carbitoli, celo-solvi, etc.), utilizafi ca disolvanfi, plastifianfi, agenfi capilar-activi, etanolamine, alcooli, etc. Etilenoxidul e utilizat ca insecticid de respiraţie. Deoarece cu aerul formează amestecuri explozive, gazările se fac cu etilenoxid în amestec de bioxid de carbon (T-gaz, Aetox, Cartox). Sin. Epoxietan. 2. Etilfluid. Ind. pefr.: Amestec de tetraetil-plumb cu bro-mură de metil şi naftalină clorurată, care se prezintă ca un lichid transparent, colorat în albastru, întrebuinţat la etilarea benzinelor în scopul măririi cifrei octanice. în acest scop sînt întrebuinţate două tipuri standardizate de etilfluid, ale căror constante caracteristice sînt date în tablou! care urmează: Caracteristici Tipul „l-TC" Tipul „P-q" Greutatea specifică relativă, fa 20° 1,73 1,50 Cantitatea maximă care se adaugă în 3,2 4 0 benzină, în ml/kg Confinutuf în fetraetif-plumb, % g 58,0 54,0 Conţinutul în bromură de metil, % g — 33,0 Confinutul în dibromet^n, % 9 36,0 — Confinutuf în naftalină clorurată, % g — 6,8 Confinutul în coforant 0,5 1,0 (albastru (roşu) închis) Compuşii halogenaţi se adaugă pentru a forma cu plumbul halogenuri cari, fiind volatile, se elimină din cilindrul motorului odată cu gaze'e de ardere. Tetraetil-plumbul fiind foarte CH. O CH HOCH2CH2—O—CH2—CH2OC2H5 etilcarbitoî CH3(CH2)*e—CH.OH Ci8H37-0-(CH2-CH2-0);c HCN —HsO -> CH2CH2—OH emulgator (emulfor) CH2=CH—CN nitri! acrilic nh8 NC—CH2—CH2OH efilencianhidrină h2n—ch2—ch2oh + HN(CH2—ch2oh)2 + n(ch2—ch2oh)3 etanofamină dietanolamină trietanolamină H,S HS—CH2—CH2OH i ch2—ch2oh < NaHS04 ch2—ch2oh tiodiglicol -> HOCH2— CH2—SOaNa sarea de sodiu a acidului isetionic HOOC—CH—CH2—CH2—S“-CH3 I • nh3 ch2—ch2ci ch2—ch2ci ipeHfa Adiţia derivaţilor organomagnezieni permite obţinerea toxic, manipularea etilfluiduIui se face cu respectarea rigu alcoolilor primari. Etilenoxidul şi, în general, epoxizii, pot fi roasă a normelor de securitate şi de protecţie a muncii. Etilic, alcool ~ 334 Etiolare î. Etilic, alcool Chim.: Sin. Alcool (v.). 2. Efilmercapian. Chim.: C2H5SH. Alchilmercapfan inferior, cu doi atomi de carbon în moleculă. Etilmercaptanul e un lichid incolor, inflamabil, cu miros neplăcut, pătrunzător, de usturoi. Are p. f. 36—37°; d|°=0,839; «fj=1,4306 ?* punctul de inflamabilitate sub 0°. E foarte solubil în alcool şi în eter, pufin solubil în apă, cu care dă un hidrat (C2H5SH • 18 H2O), cu p.t. 12°. E uşor solubil în solufii apoase alcaline, cu cari formează săruri (mercaptide). Etilmercaptanul se obfine industrial din clorură de etil, sau din sulfat de etil, şi sulfhidrură de sodiu: C2H5CI + NaSH -> C2H5SH + NaCI, C2H50S03Na + NaSH -> C2H5SH + Na2S04. Procedeul industrial, în sistem continuu, consistă în adifia de hidrogen sulfurat la etilenă: 150 •-300° H2C=CH2 + H2S-----------------► H3C—ch2sh. în acest procedeu se lucrează cu hidrogen sulfurat în exces, în prezenţă de sulfură de nichel sau de fier. Se poate obfine industrial şi din alcool etilic, folosind drept catalizator oxid de toriu: c2h5oh+h2s .*yu c2h5sh+h2o. Etilmercaptanul dă reacfiile generale ale alchilmercapta-nilor. De exemplu, prin oxidare trece în disulfură de etil: C2H5SH+0=0 + HSC2H5 -> H2O2 + C2H5-S--S—C2H5. Oxidarea mai energică conduce la acidul etilsulfinic sau etilsulfonic. Etilmercaptanul e un odorant penfru gazul natural. El e folosit, de asemenea, în industria farmaceutică, la fabricarea de medicamente hipnotice, cum e sulfonalul. Sin. Etantiol. 3. Eîiimorfină. Farm.: Sin. Dionină (v.). 4. Etilnaftilamină. Ind. chim.: N-Etilnaftilamină. Intermediar important pentru anumifi coloranfi. Se prepară sub două forme: N-etil-1-naffilamină (N-etil-a-naftilamină) şi N-efi/-2-nafti/amină (N-etil-|3-naftilamină). Prima formă, intermediar pentru coloranfii trifenilmetanici de tipul albastru Victoria, se prepară din a-naftilamină, clorură de etil, var şi apă, Ia 170° şi 10 at. Clorhjdratul obfinut se trece în baza liberă cu carbonat de sodiu şi se purifică prin distilare în vid (cu randamentul de 75%). E un lichid cu p. f. 723 303° şi d|° = 1,060, insolubil în apă, solubil în alcool, în eter. A doua formă se obfine prin încălzirea (3-naftoIului cu o soluţie apoasă de bisulfit de sodiu şi etilamină la 175—180°, sau a p-naftilaminei cu bromură de etil sau a etil p-toluen-sulfonatului în prezenfă de alcalii. E un lichid uleios, cu p. f.766 316° şi d20= 1,057. 5. Efilsenevol. Chim.: C2H5—N=C=S. Ester al acidului isotiocianic, isomer cu etiltiocianaful, C2H5—S—CEElN. Etilsene-volul e un lichid cu miros neplăcut, cu p. f. 133°, d22=0,9972; p. t. 5,9°; e foarte pufin solubil în apă; e antrenabil cu vapori de apă. Se obfine din etilamină şi sulfură de carbon (reacfia Hofmann, utilizată la recunoaşterea aminelor primare): 2 C2H5NH2+CS2->[C2H5NHCS-S] NH3-C2H5 + HgCI2 -> -* C2H5NH3CI + C2H5NH •CSSHgCI->C2H6NCS + HgS + HCI. Se poate obfine, de asemenea, din etilisocianat şi pentasulfură de fosfor. Etilsenevolul are reactivitate asemănătoare cu a isociana-filor: ?nn° C2H5NCS+2H2O >C2H5NH2-f-C02-f-H2S. în prezenfă de HCI, această reacfie de hidroliză se produce la 100°. Cu amoniacul dă tiouree monosubstituită. în solufie alcoolică, în prezenfă de agenţi desulfuranfi ca oxid sau clorură mercurică, oxid de plumb, etilsenevolul trece în etilisocianat. Oxidat cu apă oxigenată dă etilamină, bioxid de carbon şi acid sulfuric. Hidrogenat cu zinc şi acid clorhidric dă etilamină şi aldehidă tioformică. Etilsenevolul şi derivaţii lui sînt substanfe antiseptice, utilizate ca dezinfectanfi şi în parfumerie. Etilsenevolul e un lichid foarte iritant şi lacrimogen. Sin. Etilisotiocianat, Etiltiocarbimidă. e. Etil-sodiu. Chim.: CH3—CHj> Na+. Combinafie sodată obfinută prin reacfia dintre un compus organometalic cu sodiul, care e un metal mai pronunfat electropozitiv: (C2H5)2 Hg-f-2 Na 2C2H5Na + Hg dlefilmefcur etll-sodiu Etil-sodiul reacfionează exploziv cu oxigenul din aer şi nu poate fi izolat decît în condifii speciale. Etil-sodiul, ca şi ceilalfi derivafi organici ai metalelor alcaline, dă numeroase reacfii de condensare (Wurtz), de adifie la legături multiple şi de substitufie a hidrogenilor mobili. 7. Efilvanilină. Ind. chim., Ind. alim.: Sin. Bourbonal, Vanilal (v.). 8. Etilxanfogenat de potasiu. Chim.: Ester al acidului ditiocarbonic, obfinut prin combinarea sulfurii de carbon cu alcoolat de potasiu. Se prezintă sub formă de cristale galbene, cari se descompun în ^ aer umed. Etilxantogenatul de potasiu e so- C2H5O—C Iubii în apă, formînd solufii puternic alcaline, ^5^ şi în alcool, dar e greu solubil în efer. El e descompus de acizi minerali, cu formare de acid xanto-genic, care se desface în alcool etilic şi sulfură de carbon. Solufia apoasă de etilxantogenat de potasiu dă cu o solufie de sulfat de cupru un precipitat galben deschis, care trece cu timpul în galben. Etilxantogenatul e întrebuinfat la identificarea şi determinarea metalelor din grupa hidrogenului sulfurat^ şi a sulfurii de amoniu (Cu, Ag, Ni, Hg, Mo, etc.); la precipitarea proteinelor; la determinarea alcaloizilor; la îmbogăfirea minereurilor prin flotajie, etc. 9. Etiocolanonă. Chim. biol.: Produs cetosteroid rezultat în organismul animal prin metabolizarea testosteronei, alături de androsteronă şi de cantităfi mai mici de androstan-3 (a), 17 (p)-diol şi etio-colan-3 (a), 17 (|3)-diol. Sediile acestei metabolizări sînt, în principal, ficatul şi rinichii. Proporfia relativă de etiocolanonă se schimbă de la om la om, dar la unul şi acelaşi individ pare a fi o mărime relativ constantă. Se prezintă sub formă de ace cu p. t. 153°. Nu are nici o activitate fiziologică. Sin. Etiocolan-3 (a)ol-17-on. 10. Etiolare. Agr., Bot.: Boală fiziologică a plantelor, caracterizată printr-o dezvoltare exagerată a internodurilor, prin distrugerea clorofilei şi prin înlocuirea ei cu etiolină, xanto-filină sau carotină. Cauza principală a etiolării e lipsa de lumină suficientă. Etiolarea se produce, în special, în serele şi răsadnifele construite sau exploatate în mod necorespunzător sau în culturile efectuate în locuri umbrite. Cînd prin etiolare se urmăreşte distrugerea clorofilei din fesuturile vegetale în scopuri comerciale, ea se numeşte C2 "‘I H2Cm,'!i «C /"'7 mCH2 H2 (~3h I C I C 7 HC 11C-H2C2 C10 8C|-jH I A I 8 I HO—HC* Cs tCH2 v/H\y 2 D -15CH2 C H2 C H2 Etionină 335 Efrier înălbire. De exemplu: înălbirea sparanghelului prin acoperirea cu pămînt a părfii comestibile (ramurile tinere aeriene). 1. Efionină. Chim. biol.: NH2 I C2H5—S—(CH2)2—CH—COOH Acidul amino-2-etiltiol-4-butanoic, aminoacid omolog al me-tioninei (v.). de care se deosebeşte prin faptul că gruparea metil (CH3) din metionină e înlocuită cu gruparea etil (C2H5). Etionina are acţiune toxică asupra bacilului coli. Aceasă acfiune e înlăturată de metionină. 2. Efioporfirine. Chim. biol. V. sub Porfirine. 3. Efirare. 1. Metg., Mett.: Sin. Trefilate (v.)f Tragere (v.). 4. Efirare. 2. Ind. text.: Operafîe în procesul de fabricare pe cale chimică a fibrelor, care consistă în întinderea filamentelor după ieşirea lor din filieră, pînă se obfin lungiri de 30—1200%. Etirarea se efectuează în scopul orientării macromoleculelor din corpul fibrelor, pentru a obfine o creştere a rezistenfei acestora. Cu excepţia fibrelor din proteine, etirarea produce, odată cu creşterea rezistenfei Ia tracfiune, şî o scădere a alungirii la rupere. 5. Etnografie. Gen.: Ştiin(a care se ocupă cu studiul repartiţiei geografice şi a condifii lor materiale şi culturale ale viefii popoarelor (locuinfă, îmbrăcăminte, ocupafie, unelte, obiceiuri, instituţii, etc.). e. Etolide, sing. elolidă. Chim.: Sin. Estolide (v.). 7. Etox. Ind. chim.: Amestec constituit din zece părţi efilenoxid şi o parte bioxid de carbon, care la temperatura obişnuită se prezintă ca un gaz incolor, cu p. f. 10,5° şi d4=0,887. Etoxul are proprietăţi insecticide; de aceea e întrebuinţat la tratarea cerealelor contaminate de insecte, a silozurilor, a morilor, etc. (Termen comercial.) Sin. T-gaz. 8. Efoxilin, răşini Ind. chim.: Sin. Răşini epoxi (v. Epoxi, răşini ~). 9. Etravă, pl. efrave. Nav.: Element de rezistenţă al scheletului unei nave, situat în planul diametral şi solidarizat în prelungirea chilei, la prora navei. Părţile componente principale ale etravei sînt următoarele: etrava propriu-zisă, genunchiul, prelungirea etravei (sabotul) cu îmbinarea la chilă, nervurile şi guseurile (plăci de forme adecvate, penfru întărire şi legătură la structurile corpului navei) şi îmbinările între sabot şi etrava propriu-zisă (v. fig. /). îmbinarea bordajelor pe etravă se face ade-seori jntr-o _batură Efravi de 0,el> (crestătură), în spe- 1) efrava propriu-zisă; 2) bafură; 3) îmbinare; cial la navele cari 4) genunchi; 5) sabot; 6) nervură; 7J guseu (placă navighează printre de întărire), gheţuri. Forma etravelor diferă după tipul şi funcţiunea navei, etra-veleputînd fi drepte, oblice sau de forme complexe (v. fig. II). După material şi după felul execuţiei, etravele pot fi metalice sau de lemn, cele metalice putînd fi executate prin turnare, forjare sau sudare, din bare masive, din profiluri sau din table fasonate, iar cele de lemn, fie dintr-o bucată, fie din mai multe bucăţi (prinîmbulonare), fie din lemn stratificat lipit cu răşini sintetice sau cu cleiuri insolubile în apă. în ansamblul structurilor extremităţii prora, etrava constituie elementul principal de întărire contra izbiturilor. Mai poafe servi ca organ de spargere a gheţurilor, la navele destinate acestui scop, şi, eventual, ca suport pentru elice şi cîrmă centrale, la prora unor nave speciale. io. Etrier, pl. efriere. scăriţe de şea, sau cu a e f II. Tipuri de etravă. a) etravă dreaptă (la nave civile vechi); b) etravă înclinată (la nave civile); c)*etravă de spărgător de gheată; d) etravă de ferryboat (cu cadru pentru instalarea cîrmei prova); e) etravă cu pinten (la nave militare vechi); f) etravă de velier. 1. Mş.: Piesă cu formă similară unei literei U. Etrierele se folosesc în scopuri variate, de exemplu pentru asamblarea barelor de tracţiune ale vehiculelor, în locul mînerelor pentru pîrghiile de acţionare a întreruptoarelor electrice, etc. ii. Etrier. 2. Cs., Bef.: Element de armatură transversală, constituit dintr-o bară de oţel rotund, îndoită în formă de U sau după un contur închis, care înconjură la exterior armatura longitudinală a unei piese de beton armat. Rolul şi alcătuirea etrierelor sînt diferite, după cum piesele sînt comprimate (stîlpi) sau încovoiate (grinzi). La stîlpi, etrierele servesc la fixarea poziţiei barelor longitudinale şi la împiedicarea deformafiilor transversale sub acţiunea eforturilor principale. Ele au, de obicei, forma din fig. a şi sînt legate cu sîrmă arsă de barele longitudinale. La stîlpi cu secfiunea mai mare decît 40X40 cm se intercalează etriere 3 b c d e ţ Etriere penfru stîlpi şi grinzi (sus, secfiunea elementului de construcţie; jos, forma etrierelor). a) etrier penfru stîlpi cu secţiunea pînă Ia 40X40 cm; b) efriere pentru stîlpi cu secfiunea mai mare decît 40X40 cm; c) etrier deschis penfru grinzi; d) etrier închis pentru grinzi; e şi f) efriere duble, deschise, pentru grinzi late; 1) efrier principal; 2) etrier suplementar; 3) etrier deschis; 4) etrier închis. suplementare, între cele principale (v. fig. b). Diametrul minim al etrierelor trebuie să fie 1/4 din cel al barelor longitudinale Etrier de sfrîngere 336 Etuva Distanta dintre efriere trebuie să fie cel mult cu cea mai mică latura a stîlpului sau cu de 15 ori diametrul barelor longitudinale, dar mai mică decît 40 cm. La grinzi, etrierele au rolul de a prelua o parte din eforturile principale de întindere, de a lega zona comprimată de cea întinsă a grinzii, pentru a lucra împreună, şi de a păstra distanta dintre barele de rezistenţă. Etrierele pot fi deschise sau închise (v. fig. c şi d); cele închise se folosesc cînd piesa are bare de rezistenfa atît sus cît şi jos. La grinzile mai late, cari au mai mult decît cinci bare de rezistentă pe un rînd, se folosesc efriere duble (v. fig. e şi f). Distanta dintre etriere se calculează pentru a prelua partea respectivă din eforturile principale de întindere. Ea nu trebuie să fie mai mare decît 3/4 din înălţimea grinzii sau decît lăţimea grinzii, şi de cel mult 50 cm. Dacă piesa are şi armaturi comprimate, distanţa dintre etriere poate fi cel mult egală cu de 15 ori diametrul barelor comprimate. î. ifrler de sfrîngere. Uf.: Piesă cu c gaură şi cu un şurub care străbate perpendicular gaura, care serveşle, prin strîn-gerea şurubului, să preseze pe pereţii găurii un fir introdus în ea. 2. Efroeungfian. Sfrafigr.: Nivelul inferior al subetajului Tournaisian din Carboniferul inferior (Dinanţian), reprezentînd zona de trecere între Devonianul superior şi Carboniferul inferior, în care ultimii reprezentanţi ai faunei devoniene coexistă cu primele forme carbonifere tipice. Fauna efroeungiiană cuprinde ca reprezentanţi din Devonian: Spirifer verneuilli, Orthis striatula şi ultimele Climenii (Cymaclymenia camerata), iar ca forme tipic carbonifere: Kleisfopora, Spirifer tornacensis şi anumite specii de Productus. Etroeungtianu! din Belgia şi din Franţa, reprezentat prin calcare şi prin şisturi, corespunde Strunianului din Anglia şi orizontului de Malevka-Muraevna din URSS. s. Eitingshausen, efecf ~ . F/z., Elf.: Efect galvanomag-netic care consistă în apariţia unui gradient de temperatură (grad 7") într-un metal (sau semiconductor) parcurs de un curent electric cu densitatea / şi supus unui cîmp magnetic de inducţie magnetică B. E important în special efecful Eftingshausen transversal (în cîmp transversal), în care caz ], B şi grad T sînt trei vectori triortogonali. Gradienful de temperatură e dat de relaţia: grad T=PJXB şi astfel sensul gradientului depinde de semnul constantei de proporţionalitate P, numită coeficientul lui Eftingshausen. La metale, acest semn e de obicei pozitiv (P>0 la Te, Sb, Co, Ni, Bi, etc., v. fig.)# dar se întîlnesc şi excepţii (P<0 la Fe). La semiconductori, semnul lui P depinde de natura şi de concentraţia impurităţilor, cum şi de temperatură. Efectul Eftingshausen însoţeşte efectul Hali (apariţia unui cîmp electric după direcţia Oy), în cazul numit adiabatic, în care feţele corpului perpendiculare pe această direcţie nu permit schimbul de căldură cu exteriorul. 4. Etfingshausen-Nemsf, efect ţT by Efecf Eftingshausen. Fiz., Elf.: Efect fermo- magnetic care consistă în apariţia unui cîmp electric E într-un metal (sau jemiconductor) parcurs de un flux de căldură cu densitatea qt şi supus unui cîmp magnetic cu inducţia magnetică B. Acest efect, numit adeseori şi efect Nernst, reprezintă, într-un anumit sens, reciprocul efectului Eftingshausen. Sşi dx Vx Efect Effingshausen-Nernsf. în cazjijl efectului transversal (în cîmp transversal), vectorii qt, B,E sînt triortogonali. introducînd gradienful de temperatură (grad 7") asociat densităţii fluxului de căldură (paralel şi proporţional cu el, după legea fundamentală a conducţiei termice în corpurile isofrope, policrisfaline, sau în cristalele aparţinînd sistemului cubic), schema efectului Ettingshausen- Nernst e cea din figură, cîmpul electric fiind dat de relaţia: £ = Q grad fx#. Semnul constantei de proporţionalitate Q (coeficientul efectului Effingshausen-Nernsf) determină şi sensul cîmpului electric. La metalele Te, Sb, Co, Ni, Bi, etc., acest semn e pozitiv (cazul din figură); la Fe, Cu, etc., el e negativ. La semiconductori, semnul lui Q depinde de natura şi de concentraţia impurităţilor, cum şi de temperatură, între coeficienţii efectelor Ettings-hausen şi Efiingshausen-Nernst există T relaţia termodinamică P~ — Q (în care T e temperatura absolută e conductivitatea termică). Prin efect Effingshausen-Nernsf de a doua specie se înţelege uneori o modificare a efectului termoelectric (Seebeck), în care diferiţii componenţi ai lanţului de conductoare au aceeaşi natură chimică, dar se deosebesc prin starea lor magnetică (de ex. două conductoare, unul magnetizat şi celălalt nemagnetizat). s. Effringif. Mineral.: Ca6A!2 [(OH)4 | SO4V26 H20. Mineral din grupul kainifului, care cristalizează sub formă de agregate aciculare strălucitoare, cu luciu mătăsos. Se întîlneşte în unele peşteri carstice. Cristalizează în sistemul exagonal. Are gr. sp. 1,79. E optic uniax, cu co= 1,466. 6. Efufor, pt. efufoare. 1. Av.: Dispozitiv care permite oprirea rapidă a unui motor cu electroaprindere, de avion, obturînd accesul aerului în carburator, sau suprimînd emisiunea vaporilor de benzină de către acesta. Etuforul se foloseşte pentru a înlătura autoaprinderea, care e frecvenfă în serviciul de mers încet (au ralenti) la sol, al motoarelor cu raport mare de compresiune şi răcite cu aer, din cauza culaselor cari nu se răcesc imediat după aterisare. 7. Efufor. 2. Cinem.: Dispozitiv de protecţie cu care sînt echipate tobele oricărui aparat de proiecţie şi care împiedică propagarea focului de Ia porţiunea de peliculă care s-a aprins incidental în capul de proiecţie al aparatului, spre restul filmului conţinut în toba debitoare (sus) sau în cea receptoare (jos). Etuforul e constituit din mai multe role cuprinse într-un culoar îngust (v. fig.), prin care trebuie să treacă filmul, şi cari sînt dispuse astfel, încît să împiedice alimentarea focului cu aer, împiedicînd flacăra să pătrundă în interiorul tobeî. 8. Efupă. 1. Nav.: Sin. Sfu-pă (V.). 9. Efupă. 2. Tehn.: Garnitură de efanşare, moale. (Termenul e impropriu pentru această accepţiune.) 10. Etuvă, pl. etuve. 1. Chim.: Aparat în formă de cutie, de dulap prismatic sau cilindric, sau în formă de cameră (v. fig.), Efufor. 1) tobă debitoare; 2) film. Etuva 337 Eubacferiales Etuvă. încălzit cu flăcări sau cu un lichid în fierbere, ori electric, cu sau fără regulator de temperatură, folosit în laboratoare la uscarea diferitelor substanfe, cum şi a precipitatelor analitice cari trebuie cîntărite la greutate constantă. încălzirea etuvei se poate face între 60 şi 250°, uscarea substanţelor făcîndu-se la temperatură constantă (100°, 110°, 120°, 132°, etc.). Timpul de uscare depinde de natura substanfei chimice şi de cantitatea de precipitat şi poate dura 1—2 ore. Etuvele pentru temperaturi mai joase decît 60° se numesc termosfate. î. Efuvă. 2. Ig. ind.: Aparat penfru deparazitarea (dez-insectizarea şi dezinfectarea) obiectelor (îmbrăcăminte, aşternut, etc.) prin efecte fizice ale aerului sau ale aburului cu temperatură înaltă, ori prin acfiunea combinată a aburului şi a aldehidei formice, constituit dintr-un recipient metalic (cutie, dulap sau cameră), stafionar sau montat pe un vehicul, din unu sau din mai multe cărucioare pentru materialul de tratat, din echipament de producere, din conducte de distribuire a agentului de lucru, etc. O etuvă trebuie să îndeplinească următoarele condifii: să realizeze efectul de deparazitare într-un timp cît mai scurt, să permită deparazitarea unei varietăfi cît mai mari de materiale fără a le deteriora; să fie uşor de manipulat; să nu prezinte pericol în funcfionare. Etuvele sînt fie mobile, montate pe un cadru de vehicul, fie stafionare (v. fig.), cînd e necesară o capacitate mai mare decît 1,5 m3. lnstalafie cu etuvă stafionară. a) încăpere murdară; b) încăpere curată; c) cameră de duş; I) etuvă; 2) uşa etuvei; 2’) uşă deschisă prin rabatere; 3) aducfie de abur; 4) tablou de comandă cu instrumente de măsură şi de control; 5) armatură pentru aldehidă formică; o) abur pentru dezinfectare; 7) abur pentru preîncălzire; 8) abur pentru bateria de încălzire a aerului; 9) supraîncălzitor de aer; 10) evacuarea aerului; 11) aer proaspăt; 12) condens; 13) şinele căruciorului. Etuvele pot lucra cu aer, cu abur şi cu aldehidă formică. Aerul fierbinte e folosit în special la deparazitare^, deoarece provoacă deshidratarea insectelor şi a ouălor de insecte. Efectul depinde de temperatura şi de durata de menfmere (de ex., Ia 100°, deparazitarea ss realizează în circa 30 de minute; sub 100°, aerul are aqfiune insecticidă prea lentă şi nu se foloseşte la etuve). Temperatura uzuală a aerului în etuve, la dezinfectare, e de 130-140°.— Procesul de dezinfectare cu aer fierbinte e de lungă durată, datorită coeficientului său mic de transmisiune termică Ia obiectele de stofă cari se dezinfectează (de ex., la aer de 140°, durata de dezinfectare e de 3—4 ore). Aburul e cel mai des folosit, datorită următoarelor proprietăfi: coeficientul de transmisiune termică mare; cantitatea de căldură cedată obiectelor cu cari vine în contact, mare; puterea de pătrundere mare. Efectul bactericid al aburului se datoreşte coagulării protoplasmei din celula bacteriilor (la circa 70°). Celula bacteriilor sporulente, acoperită cu o coajă dealbumină uscată, suportă temperaturi mai înalte (120—140°), însă căldura umedă a aburului învinge mai uşor rezistenfa sporilor. Se foloseşte abur cu presiune joasă (sub 0,5 at), cu presiune medie (0,5—1,5 at) sau cu presiune înaltă (1,5—5 at). Efectul dezinfectant creşte cu temperatura; fesăturile nerezistînd la temperaturi prea înalte (peste 130—140°), la dezinfectare se foloseşte în special presiune joasă, iar presiunile mai înalte se folosesc pentru sterilizare.— Dezinfectarea se realizează cu abur saturat de 110° în două ore; Ia 120° în şase minute, iar Ia temperaturi mai înalte, aproape instantaneu. Aburul supraîncălzit are un efect bactericid mai mic, din cauza coeficientului său mic de transmisiune termică. De asemenea, durata procesului de dezinfectare creşte dacă, la introducerea aburului în interiorul etuvei, aerul nu e complet evacuat.— Unele materiale (de ex.: pielea, cauciucul, blănurile, hîrtia, mătasea, etc.) nesuportînd temperaturile înalte ale aburului de joasă presiune, se foloseşte abur cu subpresiune (depresiune) de 60—70 mm col. Hg cu temperatura de circa 65°, care are efect bactericid mai mic, astfel încît procesul de dezinfectare trebuie să fie grăbit cu ajutorul unui dezinfectant chimic, de regulă aldehidă formică în solufie apoasă. Aldehidă formică are efect bactericid care creşte cu umiditatea relativă a atmosferei în care se degajă şi e maxim într-o atmosferă de abur saturat. Puterea ei de pătrundere creşte cu concentrafia realizată în interiorul etuvei. Efectul dezinfectant al aldehidei formice variază şi cu temperatura, fiind nul la 0° şi maxim la 60 — 65°. Procesul de lucru într-o etuvă stafionară cu abur cuprinde următoarele faze: După încărcarea etuvei se trimite abur, timp de cinci minute, în mantaua dublă a perefilor sau într-o serpentină din inferiorul camerei de etuvare, penfru pre-încălzirea efectelor. Preîncălzirea continuă cu aer fierbinte de 90—150°, timp de 15 minute, pentru a împiedica condensarea aburului care se introduce în faza de lucru următoare. Urmează dezinfectarea cu abur de 105° (efectele ating temperatura de 110—115°), care durează 20 de minute. Aburul e evacuat apoi cu ajutorul aerului fierbinte; prin această operafie, care durează 15 minute, se realizează uscarea totală a efectelor. Se introduce apoi aer proaspăt, care e circulat timp de 10 minute, pentru răcirea încăperii de etuvare şi a efectelor dezinfectate. La funcfionarea etuvei cu formaldehidă se efectuează întîi preîncălzirea efectelor la circa 50°, apoi se deschide robinetul evaporaforului care confine solufia de formaldehidă în apă 8% şi se reduce presiunea în etuvă cu ajutorul unei pompe de vid. Concentrafia de formaldehidă uzuală e de 75—200 g/m3. Aburul se introduce pe la partea inferioară a etuvei, în care se menfine temperatura de 62—65°. După terminarea dezinfecfiei, se introduce în etuvă amoniac, care neutralizează mirosul de formaldehidă, şi apoi se aeriseşte puternic timp de 15 minute. La dezinfectarea cu formaldehidă, etuva se încarcă numai cu 15—35 kg/m3, pentru a realiza o mai bună pătrundere a vaporilor în efecte. 2. Efuire. 1. Poligr.: Sin. Corodare (v. sub Gravare chimică). s. Eţuire. 2. Metg.: Sin. Atac cu reactivi, Atacare cu reactivi. V. Atac 2. 4. Eu Chim.: Simbol literal pentru elementul Europiu. 5. Eubacferiales. Biol.: Ordin care cuprinde‘bacteriile obişnuite cari se prezintă sub formă sferică, de bastonaşe lungi Eubasin 33â EucalypfocrînUs sau scurte, drepfe sau curbe, mobile sau Imobile. Unele formează endospori şi sînt colorate. 1. Eubasîn. Farm.: Sulfanil a-aminopiridină; substanfă cristalizată în plăcufe albe, cu p. t. 192°. Eubasinul e un medicament bacteriostatic, fo- ţ-j j-ţ losit în Medicină q q HC' "CH HC CH II I II I HC^ JZ—NH—02S—C^ ^C—NH2 N C H ca sulfamidă în prevenirea şi tratamentul unor boli infectioase. (Termen comercial.) Sin. Dagenan. 2. Eucaine, sing. eucaină. FarmChim.: Substanfe de sinteză cu acfiune anestezică locala, utilizate înainte de a se întrebuinţa novocaina. Eucaina A e eterul metilic al acidului penfa-metil-benzoil-oxipiperidin-carbonicî e un anestezic local tot atît de puternic ca şi cocaina, dar dureros şi iritant la injectare; are p. t. 104°. Eucaina B, benzoil-vinil-diacefon-alcamina, e o pulbere cristalizată, albă, cu gust amar şi cu p. t. 78°, întrebuinţată în locul cocainei, fiind mai pufin toxică şi neproducînd dilatafia vaselor. Sub formă de sare lactată (Eucainum lacticum B) e mult mai solubilă în apă decît eucaina B şi, de aceea, se foloseşte ca anestezic în otorinolaringologie. 3. Eucairif. Mineral.: Ag2Se*Cu2Se. Seleniură naturală de argint şi de cupru, întîlnită în ganga unor filoane cu minereuri de seleniu. Cristalizează în sistemul rombic, avînd structura cristalină analogă stromeyeritului (v.). E opac, de culoare albă-gălb.uie, bătînd în brun. Are duritatea 2—3 şi gr. sp. 7,6. E pufin flexibil şi e optic anisotrop. 4. Euca§ipf, pl. eucalipfi. Si/v.: Specie arborescentă din genul Eucalyptus (cu mai mult decît 500 de specii şi 150 de varietă}i), originară din Australia. Unele varietăţi de eucalipt au creşterea extrem de mare, devenind arbori gigantici, cari ating înălfimea de 30—50 m şi uneori chiar de 150 m, şi perimetrul de 30 m la bază. Au trunchiul drept, conic, cu scoarfa netedă, de culoare cenuşie, al cărui strat exterior se desprinde anual; ramurile sînt dreptunghiulare, cu frunze persistente, dimorfe; frunzele plantei tinere sînt opuse, sesile, ovale, obtuze la vîrf, de culoare verde-albăstruie, acoperite cu o brumă ceroasă alburie. Pe ramurile adulte, frunzele sînt alterne, lanceolate-falciforme, coriacee, rigide, cu numeroase puncte lucioase, datorite unor glande cari confin un ulei eteric, transmifîndu-le un miros caracteristic, mai intens după ruperea lor. Florile de eucalipt sînt albe şi parfumate. Fructele sînt capsule dehiscente şi confin numeroase seminfe mari cît bobul de mei, de culoare negricioasă. Potenfialul de creştere, în general foarte mare, al celor mai multe varietăfi, şi proprietatea ecualiptului de a asana terenurile mlăştinoase prin absorbirea unei mari cantităţi de apă, justifică eforturile silvicultorilor de a le aclimata cu mult în afara zonei lor de răspîndire naturală. Pînă acum, încercările de aciimatare a unora dintre speciile de eucalipt au dat rezultate satisfăcătoare, corespunzător condifiilor stafionale autohtone, numai în regiuni călduros-uscate (spafiu! mediteranean, California) sau semiaride (Orientul apropiat, Sudul URSS). Eucaliptul are lemnul brun deschis, greu, compact şj dur, şi rezistent la putrezire; el poate fi utilizat la clădiri, stîlpi, traverse, pavele pentru şosele, construcfii navale, construcfii sub apă, etc. Lemnul anumitor specii confine un ulei gras. Frunzele de eucalipt confin: tanin, acid galic, răşină, un ulei eteric în proporfia de 6—7%. Ele au proprietăfi antiseptice, stimulente şi diaforetice, fiind întrebuinfate, uneori, în tratamentul bronşitelor şi al afecfiunilor căilor urinare, sub formă de tinctură, infuzie, figarete, etc., însă sînt întrebuinfate în principal la extragerea uleiului eteric de eucalipt. Coaja anumitor specii are confinut mare în substanfe tanante şi e întrebuinfată în tăbăcărie. Cea mai bogată în substanfe tanante e coaja speciei Eucalyptus occidentalis, cunoscută în comerf sub numele de coajă de Maletto, care confine 46—49% substanfe tanante, 7—12% substanfe netanante şi circa 2,2% zaharuri. Substanfele tanante sînf uşor solubile chiar în apă rece; ele au proprietăţi remarcabile şi pot fi întrebuinfate la fabricarea multor feluri de piei. Deşi culoarea pielii se închide puternic prin expunere la lumină, totuşi coaja de Maletfo se întrebuinfează în mod avantajos, împreună cu coaja de stejar şi coaja de molid, ca material de presărare pentru zencuri şi zafuri. Recent s-a constatat, în URSS, că taninul din coaja arborelui Eucalyptus siberiana are, de asemenea, calităfi favorabile pentru tăbăcire. La tăbăcire se mai întrebuinfează şi coaja de Eucalyptus sideroxylon din Maroc, care confine 30-45% substanfe tanante. 5. esenţă de Ind. chim.: Ulei eteric distilat din frunzele diverselor feluri de eucalipt (v.). Pentru separare, uleiul e antrenat cu vapori de apă şi esenfa brută e rectificată, după un tratament cu alcalii, pentru îndepărtarea aldehidei n-valerianice (care provoacă tuşea). Randamentul în ulei variază între 0,2% (Eucalyptus macarthuri) şi 3—4,5% (Eucalyptus dives). Uleiurile de eucalipt din comerţ se grupează convenţional în trei categorii: Uleiuri medicinale, cari au drept constituent principal cineo-lul (70—90%) (ulei de Eucalyptus polybractea, Eucalyptus australiana, Eucalyptus globulus, Eucalyptus dives var. C). Se utilizează ca dezinfectante, vermifuge, etc. Uleiuri industriale, cari confin cantităfi mari de piperitonă şi felandren (ulei de Eucalyptus dives tip şi var. C, Eucalyptus pheilandra, Eucalyptus australiana var. B, Eucalyptus nume-rosa). Cele bogate în felandren se întrebuinfează ca solvenfi şi în flotafia minereurilor (în special la separarea zincului); cele cari confin piperitonă sînt folosite Ia prepararea timolului şi a mentolului sintetic. Uleiuri de parfumerie, ai căror constifuenfi principali sînt acetatu! de geranil şi geraniolul (ulei de Eucalyptus macarthuri) sau citronelalu! (Eucalyptus citriodora). Se folosesc la prepararea citronelalului, a citronelolului şi în parfumerie. 6. Eucalipfol. Chim., Ind. chim.: 1,8-Cineol (cajeputol, 1,8-epoxi-p-mentan); lichid uleios, uşor gălbui, cu miros apropiat de al camforului. Are p. t. 1,0—1,5°, punctul de conge- 176■••177°, dj^O.928 •0,930 şi CH3 20 _ h2c 1 h2c ch2 X vCH* CH h3c/xch3 lare 1°, p.f.760 mm = 1,4547-1,461. E constituentul principal al uleiului de eucalipt (30—80%), de cajeput (40%) şi niaouli (35—60%). Se găseşte, de asemenea, în uleiul de lavandă, de rosmarin, cardamom, etc. E solubil în 1,5—2 volume alcool 70%; e parfial solubil în apă rece, solubil în apă caldă. Formează compuşi de adifie cu acidul ortofosforic (p. t. 80°), cu rezorcina şi cu alfi fenoli. Se utilizează în Medicină (ca dezinfectant şi expectorant) şi în cosmetică (apă de gură, pastă de dinfi, esenfe de baie, ca dezodorizant de încăperi). 7. Eucalyptocrinus. Paleonf.: Crînoid monociclic (cu un singur ciclu de plăci bazale) din familia Eucalyptocrinitidae, considerat formă aberantă, deoarece caliciul are partea bazală conic-concavă (invaginată). Cele cinci plăci bazale sînt urmate de mai multe cicluri de plăci radiale şi interradiale, deasupra „cărora sînt dezvoltate piese suprapuse, cari delimitează cinci nişe, de două ori mai înalte decît caliciul, în cari sînt protejate cîte două brafe sudate. Eucalypius 339 Eudidimif -ciclo-hepatdie-mentonei. Are C H2cf 1 V—CH3 ch3, Ce sCH CH HC= -CH Eucarvonă. Specia Eucalypfocrinus rosaceus Goldf. e caracteristică pentru Devonian. 1. Eucalypius. Silv. V. sub Eucal'pt. 2. Eucarvonă. Chim.: 2:6:6-TrimetiI-A2:4~ nonă; lichid uleios cu miros asemănător p.f.22 99-100°, d4° = 0,9490 şi n£°= 1,50872. Nu formează compus bisulfific; Ia fierbere se isomerizează în carvacrol. Constituent al uleiului de Asarum Sie-boldii. Se obfine prin tratarea brom-hidratului carvonei cu o solufie alcoolică de hidroxid de potasiu. 3. Eucazulen. Chim.: Sin. Guaia-zulen (v.). 4. Eucerină. Farm.: Material cosmetic obfinut prin amestecarea, în părfi egale, de Eucerinum anhydricum, cu apă. Eucerinum anhy-dricum e un produs obfinut prin amestecarea a cinci părfi de alcooli separa{i din Adeps lanae (oxicolesterină) cu 95 părfi vaselină. Eucerina se întrebuinfează, în cosmetică şi în Farmacie, la prepararea cremelor dermatologice. 5. Euchinină. Farm.: C2H5—O—CO—O—C2oH33NsO. Derivat ai chininei, obfinut prin cuplarea chininei anhidre cu cloro-carbonat de etil. Euchinină se prezintă sub formă de ace fine, mate, aproape fără gust, cu p. t. 89—90°; [a]^° = 43—46° (în alcool); e pufin solubilă în apă, solubilă în alcool (1:3), în cloroform (1:1), în eter (1:10); uşor solubilă în acizi diluafi, cu descompunere; e descompusă, de asemenea, de săruri acide şi de alcalii. Se întrebuinţează, în terapeutică, drept înlocuitor al chininei, în principal pentru copii. Sin. Etilcarbonat de chinină. 6. Euchroif. Mineral.: Cu2[0H|As04]*3 H20. Mineral ase- mănător dioptazului, cristalizat în sistemul rombic, în cristale columnare scurte, cu striuri longitudinale. Se întîlneşte şi sub formă de druze sau de cruste. E translucid, de culoare verde de smarald şi are luciu sticlos. E relativ casant, are spărtura concoidală, duritatea 3,5 şi gr. sp. 3,3. 7. Euclaz. Mineral.: AI[BeSi040H]. Mineral din grupul filo- sillcafilor, întîlnit destul de rar,— concrescut, în unele pegma-tite, sau liber, în unele aluviuni. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale prismatice, striate după axa verticală. E transparent, cu luciu sticlos puternic, incolor sau verzui. Prezintă clivaj perfect după (010). Are duritatea 7,5 şi gr. sp. 3—3,1. E optic pozitiv, cu indicii de refracfie: 1,652; nm= 1,655; ng=1,671. E folosit ca piatră semiprefioasă. 8. Euclidian, spafiu Mat. V. sub Spafiu. 9. Euclidiană, geometrie Maf.; Geometria unui spafiu euclidian (v.). 10. Euclorină; Chim.: Amestec oxidant de clor şi bioxid de clor, obfinut din clorat de potasiu şi acid clorhidric fumans, întrebuinfat în Chimia analitică. 11. Eucodesnă. Farm.: Var. Eucodină (v.). iz. Eucodină. Farm.: Bromometilat de codeină; alcaloid obfinut prin tratarea opiului cu bromură de metil. Se prezintă sub formă jde cristale albe, cu p. t. ~ 260°, solubile în 2—3 părfi de apă, pufin solubile în alcool şi insolubile în cloroform şi în efer. Se întrebuinfează, în Medicină, ca sedativ al tusei şi ca narcotic. Var, Eucodeină. 13. Eucolif. Mineral.: Varietate de eudialit(v.) bogată în FeO, de care se deosebeşte prin activitatea sa optică (nm= 1,620, 1,618). u. Eucoloid, pl. eucoloizi. Chim. fiz.: Substanfă macro-moleculara cu proprietăfi coloidale, avînd gradul de poli— merizare peste 2000, lungimea catenei atingînd 1,5 ji. Eucoloizii au caracterul de coloizi liofili. Solufiile lor sînt foarte vîscoase.r Formează filme şi fire rezistente. Unii dintre ei au, la cald, o elasticitate asemănătoare cu a cauciucului. Eucoloizii se dispersează spontan în prezenfa unui disolvant convenabil, şi sînt substanfe cari pot fi considerate coloidale prin însăşi constituţia lor. Exemple: albumina, globulina, gelatina, cauciucul, celuloza, etc. 15. Eucrazif. Mineral.: Varietate de thorit, care confine circa 36% Th02şi alte metale accesorii. Cristalizează în sisferrul rombic, în prisme ortorombice, de culoare brună negricioasă. E friabil, cu pulberea brună. Are spărtura neregulată, duri- tatea 4,5—5 şi gr. sp. 4,39. ie. Eucripfif. Mineral.: LiAISiO^ Minaral rar din grupul tectosilicafilor, cunoscut ca produs de alterare al spodume-nului. Cristalizează în sistemul exagona!, în cristale microscopice, fibroase, de culoare albă. Are gr. sp. 2,67. E optic negativ, cu 00 = 1,545. Cu acidul sulfuric dă un amestec gelatinos. 17. Eucrisine, sing. eucrisină. Ind. chim.: Coloranfi din clasa coioranfilor de acridină (v.). Eucrisinele fac parte din foarte pufinii coloranfi din această categorie, cari derivă de la difenil-metan. Reprezentanfi importanţi sînt: Eucrisină 3 RX (Sin. Portocaliu Rodulin NO, Portocaliu Acri-din NO), care poate fi sintetizată de la intermediarul-f-,4'-bis-dimetilamino-^'-diaminodifenilmetan, care, prin eliminarea amoniacului la încălzire cu acizi şi oxidare cu clorură ferică, formează colorantul: H H H C N C (CH3)2N—cf \/ \-N(CH3)2 I 1 11 I HC C C CH H H H Vopseşte mătasea în nuanfă portocalie cu fluorescenfă verde, şi pielea; e utilizat şî în imprimerie. Prin nitrare, reducere şi oxidare, e transformat în coloranfi bazici cu nuanfe de Ia brun la violet. Eucrisină 2 GNX se obfine prin condensarea 1,3-diamino--4-metilbenzenului cu acetaldehidă în acid sulfuric, apoi cicli-zare sub presiune şi oxidare cu soluţie de clorură ferică 40%. E utilizată la vopsirea pielii tăbăcite cu tananfi vegetali, sau Ia imprimare, pentru rezerva de galben. 18. Eucrusfacee. Paleont.: Crustacee propriu-zise, fosile şi actuale, cari cuprind grupurile: Entomostraceae şi Malac-ostraceae. 19. Eudîalif. Mineral.: (Na, Ca, Fe)6Zr[(OH, CI) | (Si309)2]. Mineral din grupul silicafilor radicali anionici inelari, care conţine Ce, La, Y, Mn, etc. Se întîlneşte în unele sienite eleo-litice şi în pegmatite, în parageneză cu nefelinul, cu feldspafii, cu egirinul, etc. Cristalizează în sistemul exagonal-romboedric, clasa ditrigonal-scalenoedrică, în cristale mari tabulare, lame-lare sau (mai rar) prismatice. Se prezintă şi compact, în filoane sau în agregate granuloase. E translucid, de culoare roză (ca zmeura), brună roşietică, brună, galbenă-brună şi galbenă deschisă. Are luciu sticlos. E casant; prezintă clivaj slab după (0001) şi are spărtură neregulată, duritatea 5—5,5 şi gr. sp. 2,84—2,98. Indicii de refracfie: ng= 1,610 şi nm~ 1,608. E solubil uşor în acid sulfuric. Varietăfile de roci magmatice alcaline, foarte bogate în eudialit (în lujavrite pînă Ia 6*8%, iar în unele filoane, chiar peste 30%), servesc la objinerea concentratelor eudialitice, ca sursă de zircon. 20. Eudidimif. Mineral.: Na [BeSi^O-OH]. Mineral întîlnit în sienitele eleolitice, care confine pînă Ia 73,5% Si02. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale tabulare după pinacoidul bazai şi maclate lamelar. E incolor sau alb. Are duritatea 6 şi gr. sp. 2,55. 22* Eudiomefru 340 Euler, ecuajiile lui 1. Eudiomefru, pl. eudiomeîre. Chim. fiz.: Aparat folosit în analiza volumetrică a gazelor (la determinarea densităfii şi greutăfii lor moleculare) sau la sinteza anumitor substanfe din constituenfi gazoşi sub acfiunea unei descărcări electrice. E constituit dintr-un tub de sticlă, gradat în cm3 (v. fig.), cu robinete penfru evacuarea lichidului şi a gazelor, şi cu doi electrozi de platin. S-au construit mai multe tipuri de eudiometre: cu apă, cu mercur, etc. Cu ajutorul unui eudiomefru cu perefii tubului foarte groşi s-a făcut pentru prima oară, în mod experimental, sinteza apei, dintr-un volum de oxigen şi două volume de hidrogen, cari, sub Influenfă unei descărcări electrice, explodează cu formare de vapori de apă. 2. Eudoxin. Farm.: QH4—C=(C6H2J2OBi)2 Eudiomefru. 1) fub în formă de U; 2) elec-frozl de plafin; 3) robinet de evacuare a gazelor; 4) robinet de evacuare a lichidului. CO—o Sarea de bismut a tefraiodfenolftaleinei, întrebuinţată în Medicină ca dezinfectant intern, sau ca înlocuitor al iodoformului în tratamentul rănilor. 3. Eudurit. Pefr.: Durit în care vitrinitul se găseşte în proporfie de 5-*10%. în urma precizării recente a semnificaţiilor termenilor durit (v.) şi clarit (v.), termenul eudurit nu mai e folosit. 4. Euechlnide. Pa/eofif.; Subclasă a Echinidelor, caracterizată prin prezenfa a 20 de şiruri de plăci, dintre cari 10 ambulacrare şi 10 interambulacrare. 5. Eufilină. Farm.: Sin. Aminofilină (v.), Corfilină, Carenă. 6. Euforină. Farm.: C6H5—N—COOC2H5. N-Feniluretan; medicament hipnotic; se prezintă în plăcufe solubile în alcool şi în efer, insolubile în apă, cu p. t. 52—53° şi p. f. 237° (cu descompunere). Euforina are şi acfiune antinevralgică şi antipiretică. 7. Eufofidă. Petr.: Rocă din familia gabbrourilor, cu feld-spafii saussuritizafi şi cu dialagul uralitizat. Se găseşte în Alpi şi se exploatează ca piatră pentru construcfii. 8. Eugenie, acid Chim.: Sin. Eugenol (v.). 9. Eugenol. Ind. chim., Ind. alim.: 4-Hidroxi-3-mefoxi-alilbenzen (2-metoxi-4-alilfenol, 5-alilguaiacol); lichid uleios, gălbui, cu miros caracteristic de cui-şoare şi cu gust arzător; e optic inactiv. Are p. f. 254° (248°), dj5= 1,0620 şi n$= 1,5439. E solubil în alcool etilic, în eter etilic, acid acetic, a lealii; e parfial solubil în apă. Oxidat cu per-manganat de potasiu în mediu alcalin, dă vanilină şi acid vanilinic. Prin fierbere cu hidroxid de potasiu alcoolic se isomerizează în isoeugenol. Eugenolul se găseşte în natură în uleiul de cuişoare din frunzele de Eugenia caryophyllata Thumb. (arbore din familia Myrtaceae), în frunzele unor specii de Cinnamomum, în produsele de distilareuscată a lemnului. în uleiul de garoafe se găseşte în proporfia de 80*«*95%. Se obfine din uleiul de garoafe sau de cuişoare, prin extracfie cu hidroxid de potasiu, solufie 5%, punere în libertate cu acid, şi rectificare în curent de bioxid de carbon. Se mai poate obfine prin hidrogenarea cu amalgam de sodiu a alcoolului coniferilic. Sintetic, eugenolul se obfine din acid guaiacol-o-carboxilic. Prin încălzire cu hidroxid de sodiu diluat la 160°, în prezenfa alcoolului amilic, eugenolul formează sarea de sodiu a isoeugenolului. Isoeugenolul se oxidează prin adăugare de nitrobenzen, sub presiune, la sarea de sodiu a vanilinei. Masa de reacfie se acidulează cu acid clorhidric şi se obfine vani-lina cu randament de 80% din cel teoretic. CH2—CH=CH2 I HC/ \h II I HC C-OCHg C I OH Oxidarea cu ozon sau cu permanganat de potasiu conduce de asemenea la vanilină. Eugenolul are o mare tendinfă de polimerizare şi e deci sensibil la agenfi de condensare. Eugenolul se utilizează, în cea mai mare parte, la prepararea vanilinei. Datorită proprietăfilor sale bactericide, e folosit în preparate farmaceutice şi dentare. E întrebuinfat, de asemenea, în industria parfumurilor. Sin. Acid eugenie, Aliiguaiacol. 10. Euglobuline, sing. euglobulină. Chim. biol.: Globuline plasmafice, insolubile în apa lipsită de săruri. în trecut, prin euglobulină se înfelegea partea globulinică ce se separă din plasma diluată la de 20 de ori volumul său, cînd se adaugă acizi sau sulfat de amoniu pînă Ia o saturafie de 33%, iar prin pseudoglobuline se înfelegeau fraefiunile globulinice, cari erau precipitate cu un adaus mai mare de sulfat de amoniu, şi anume prin saturafie pînă la 50%. Această fracţionare se poate face şi cu sulfat de sodiu. Studiul mai avansat al fracţionării globulinelor din plasmă cu sulfat de amoniu sau cu fosfat de amoniu a condus Ia trei fracţiuni globulinice, mai amănunfit caracterizate, cari au fost numite a-,(3- şi y-globuline. Dintre acestea, y-globulina se precipită cel mai uşor, adică la o saturafie cu sulfat de amoniu de 33%; (3-globuIina la 40% şi a-globulina la 50%. Prin electroforeză se poate separa fiecare fraefiune globulinică, obfinîndu-se apoi subfracfiuni. fn prezent, pe lîngă tracfiunea albuminică şi fibrinogen, se deosebesc cel pufin trei a-globuline, trei (3-gîobuline şi două yglobu-line, ale căror proporţii şi vitese de separare sînt deosebite. 11. Eukanol. Ind. chim.: Emulsie sau pulbere, constituită din cazeinat de sodiu şi pigmenfi organici, întrebuinfafe la vopsirea acoperitoare a pielii şi, în unele cazuri, a hîrtiei. Aceste produse sînt asemănătoare, din punctul de vedere tinctorial, cu produsele Corial, cărora le sînt însă inferioare în ce priveşte rezistenfa la spălare. în general, pielea brută se vopseşte întîi cu coloranfi azoacizi solubili în apă, cari au aproximativ aceeaşi nuanfă ca a produsului Eukanol care se utilizează. Colorantul solubil e aplicat astfel încît, dacă se taie pielea, se observă că vopsirea a pătruns pe toată secfiunea. Pigmenfiî organici utilizafi în produsele Eukanol sînt: albastru Indantren GGSL, galben permanent NCG, ecarlat rezistent Litol TRN. Ca adausuri se utilizează: Nekal A, sulfanilat de sodiu şi o-hidroxidifenil. 12. Eulamelibranhiafe. Paleonf.: Grup de lamelibranhiafe separat pe baza structurii branhiilor, ale căror filamente sînf unite prin legături vasculare situate la intervale egale, ceea ce dă branhiilor un aspect reticulaf. 13. Eulan. Ind. text.: Preparat de apret folosit pentru a apăra de molii fesăturile şi firele de lînă. Există mai multe tipuri: soluţii pe bază de acizi organici sulfonafi, pe bază de fosfafi, de wolframafi, molibdafi, etc. 14. Euler, ecuafiile lui 1. Mec.: în dinamica punctului, ecuafiile obfinute proiec-tînd vectorii din ecuafia de mişcare a punctului material ma~F (m e masa şi a e accelerafia lui, iar F e forfa exercitată asupra lui) ps tangentă, pe normala principală şi pe binormala traiectoriei. Ele sînt următoarele: âv v2 m — ~Ft, m—~F , 0~Fb dt 1 Q n dacă Ft, Fn, Fy sînf proiecţiile forfei F, respectiv pe tangentă, pe normala principală şi pe binormală, g fiind raza de curbură a traiectoriei în punctul considerat, iar v fiind vitesa. Sin. Ecuafiile intrinsece ale mişcării. 15. ecuaţiile lui 2. Mec.: în dinamica solidului cu un punct fix, ecuafiile obfinute proiectînd vectorii teoremei momentului cinetic pe axele principale de inerfie ale Eulamelibranhiata. Euler, ecuafiile lui ~ 341 Eulitin solidului în mişcare, relativ la punctul fix O al solidului. Ele sînt următoarele: T dt f dolj y~df dcc* dt h +Ux-Jz)<*z<*x=My< (.Jy Jx) • unde cox, co^, cdz sînt proiecţiile pe axele principale de inerfie ale vitesei unghiulare instantanee, Jx, Jy, Jz sînt momentele principale de inerfie, iar Mx,My, Mz sînt proiecfiile pe axele principale de inerfie ale momentului forfelor fafă de O. Cazul Mx = My = Mz=0 se numeşte cazul Euler-Poinsot. 1. ecuafiile iui 3. Fiz., Hidr.: în Hidrodinamică, forma ecuafiilor de mişcare a unui fluid ideal (fără frecare), cînd funcfiunile necunoscute sînt proiecfiile v x» vz ale vitesei v {x, y, z, t) pe trei axe rectangulare Ox, Oy şi Oz iar variabilele independente fiind coordonatele x, y, z şi t., Ele sînt următoarele: , d'vx, $vx , dvx 1 ——b^y ------------------lrvx ——~gx ' dt x dx J dy z dz Q dx dvv y . ~JtVv dvv - + vv Q)Vy dy Q)Vv + vz-—-=gv- — 1 Q)p q c)y dt x dx dy z dz dvz dvz dvz dvz i — +Vx— + Vv— +vx— = gx- — ^z> dt dz Q dz Sx*SyVSx Proiecfiile forfei g aplicate unităfii de masă, q densitatea de masă şi p, presiunea. Ecuafiile de mai sus pot fi reunite într-o singură ecuafie vectorială: ~ + (v grad) v = g-^- grad p. C)t Q Ecuafia corespunzătoare a continuităfii (a conservării masei) e: l+l(e^)+l(e^)+l(e^)=0 dQ dt -f div (q z;) = 0 . —— ale acestor secfiuni, numite curburi principale, prin Al R2 formula lui Euler 1 _cos2co , sin2co ~R~ Ri R2 se poate determina curbura ~ a oricărei alte secfiuni nor- K male printr-o tangentă care formează cu tangenta la (Q) un unghi egal cu co. Pentru două secfiuni normale perpendiculare, deci cores- Jt punzînd valorilor co, co-F~» există relafia 1 . 1 1 . 1 * --------=-----{-———const. R'^R" Ri R2 s. identităţile lui /Viat. V. ldentităfile lui Euler. 4. polinoamele lui Maf. V. sub Polinom. 5. ~r unghiurile iui Mec.; Unghiurile i[», 9 şi qp cari determină pozifia a trei axe Ox, Oy, Oz, invariabil legate de un solid care se mişcă avînd un punct fix O, în raport cu trei axe fixe Oxi, Oji, Oz\ din spafiu, Cele trei unghiuri sînt următoarele: unghiul de prece-siune op format de axa fixă Ox cu linia nodurilor ON, intersec-fiune a planelor Oxy şi Ox\y\, e unghiul, mai mic decît 2jt, cu care trebuie rotită axa Ox în jurul lui Oz, pentru a o aduce să coincidă cu linia nodurilor ON] unghiul de nutaiie 0, unghiul, mai mic decît n, cu care trebuie rotită axa Ozi în sens pozitiv, în jurul liniei nodurilor ON, pentru a o aduce să coincidă cu axa Oz; unghiul de rotafie proprie cp, unghiul, mai mic decît 2jt, cu care trebuie să se rotească, în planul Oxy, în sens pozitiv, linia nodurilor ON, în jurul axei Oz, pentru a o aduce să coincidă cu axa Ox. Dacă variază numai unghiul (.cp şi 0 fiind constante), corpul are o mişcare de rotafie (numită mişcare de precesiune), Unghiurile lui Euler. cu vitesa unghiulară toi = dt în jurul axei Oz\, care se O altă formă a ecuafiilor de mişcare a unui fluid ideal e aceea a ecuafiilor lui Lagrange (v.). 2. ~r formula lui Geom.: Relafie care permite calculul valorii curburii unei secfiuni plane normale într-un punct al unei suprafefe. Dacă un punct M al unei suprafefe (S) nu e punct circular (ombilic), adică dacă în acest punct cele două forme fundamentale 9i = (dAf)2=£d&2-f 2 F dudv + G dv2 cp2 == # •d2M=E’du24-2 F'dudv-\-G'dv2 nu sînt proporfionale, curbura Qn a unei secfiuni plane printr-un plan care confine normala n în M la (5) şi o tangentă de parametri directori du, dv e dată de formula o =± = 5?. n R şî 0 fiind constante), corpul are o mişcare de rotafie (numită mişcare de rotafie proprie), cu vitesa unghiulară co3=^y-, în jurul axei Oz, care se numeşte axa rotafiei proprii. Dacă variază simultan toate trei unghiurile ijj, 0 şi cp, corpul are o mişcare de rotafie instantanee în jurul axei A. cu vitesa unghiulară co, axa A fiind suportul vectorului co = coi-f-co2-f-co3. 6. Euleriană, funcfiune Mat. V. Funcfiune euleriană de specia a doua. 7. Eulitin. Mineral.: Bi^SiO^ş. Mineral din familia neo-silicafilor, grupul zircon-eulitinului, format mai rar ca produs de alterare a minereurilor de bismut. Cristalizează în sistemul cubic, în cristale tetraedrice perfecte, mici, cu muchiile şi coifurile rotunjite. Formează macle după (100). Se prezintă Eumediferaneene, eiemenfe ^ 342 Europiu sub formă de sferule grupaie. E translucid, roşietic pînă Ia roşu-brun sau alb-gălbui, cu urmă galbenă-cenuşie şl cu luciu adamantin gras. Are spărtura concoidală, duritatea 5 — 6, gr. sp. 6,1 şi ndicele de refracţie n~2,05. Se disolvă uşor în acizi. Sin. Euiitif, Blendă de bismut. 1. Eumediferaneene, eiemenfe Geobof.: Elemente fito-geografice a căror arie de răspîndire, în jurul mării Mediterane, nu depăşeşte aria de cultură a măslinului. 2. Eumidrină. Farm.: Azotat de metilatropină, produs obfi-nut prin acfiunea azotatului de argint asupra iodurii de metil-alropină. Se prezintă în cristale albe, uşor solubile în apă, cu p. t. 163°. Eumidrină e de 50 de ori mai pufin toxică decît atro-pina. E întrebuinfată în Oftalmologie şi ca antispasmodic intern. s. Eumycefes. Biol.: Grup de microorganisme care cuprinde mucegaiuriie şi drojdiile. 4. Eunarcon. Farm., Chim.: Acid isopropil-brompropenii- Br i ch2=g ch2 co- CH\ /c\ CH CO- CHg'' -NH c=o CH3 barbituric, metilat la atomul de azot. Medicament barbituric de tipul pentoiaîului (v. Barbifurice), cu acfiune de durată scurtă. Prin injectare produce anestezie care durează pufin. Sin. Pronarcon. 5. Eunafrol. Farm.: CH3—(CH2)7— CH=CH—(CH2)7—COONa. Oleat de sodiu; pulbere microcristalină albă, întrebuinfată în Medicină în tratamentul litiazei biliare. 6. Eunofosaurus. Paleonf.: Reptilă de talie mică, descoperită în Africa de Sud, considerată de unii paleontologi ca strămoşul Chelonienelor (broaştele festoase). Are dinfi pe oasele palatine şi pe maxilare; centurile au caractere primitive; coloana vertebrală e constituită din zece vertebre. Coastele sînt lăfite şi groase, caractere cari o apropie de broaştele festoase. A trăit în Permian. 7. Euomphalus. Paleonf.: Gasteropod prosobranhiat diofo-card, a cărui cochilie, larg ombilicată, e înrulată înfr-o spirală plana, uşor disimetrică (v. fig.). La majoritatea speciilor, peristomul e tăiat de o fantă care poate fi urmărită pe suprafafa i turelor de spiră sub formă de carenă. Acest gen e cunoscut din SiJurian pînă în Trias/c, avînd maximul de dezvoltare în Carbonifer. Specia Euomphalus planus e menfionată în Triasicul de la Vaşcău. 8. Euosmif. Mineral.: Mineraloid din Schema sfrucfuril Ia Euomphalus. grupul chihlimbarului, amorf, care se în-tîlneşte, de obicei, în unele zăcăminte de cărbuni bruni. 9. Euphorbiaceae. Bot.: Familie de plante ierboase, anuale sau perene, din ordinul Geraniales, cari secretă de obicei un suc lăptos (latex), acidulai şi se recunosc uşor după gineceu, format din trei cârpele unite, liniile de unire a acestora fiind marcate prin şanfuri longitudinale; ovarul pare format din trei sfere concrescute. învelişul floral e de cele mai multe ori sepaloid. Fructul Euforbiaceelor e o capsulă care se deschide pe liniile de unire a carpelelor; mai rar e o bacă. Unele euforbiacee cum e Euphorbia resinifera, originară din Africa de Nord, prezintă importanfă industrială, latexul ei confinînd cauciuc, care, uscaf, se prezintă sub forma unei răşini, în bucăfi neregulate (euphorbium); altele sînt plante medicinale întrebuinfate (mai ales în Medicina veterinară) ca vezicante, sub formă de emplastre şi de alifii, sau industriale (ricinul), cari sub formă de lacuri, se amestecă în vopselele cu cari se vopsesc vapoarele, pentru că împiedică, din cauza acfiunii toxice, depune- rea pe corpul vasului a micilor animale marine. Numeroase plante din această familie sînt toxice, fiind răspîndite ca buruieni în culturi sau în locuri necultivate. 10. Eupoiioximefilenă. Chim.: Polimer macromolecular fili-form (—O—[CH2—O—]„CH2—O—CH2—), obfinuf prin polimerizarea formaldehidei la temperaturi joase ( — 80°). Eupoli-oximefilena e un eucoloid cu gradul de polimerizare de circa 2000 şi lungimea catenei de circa un micron. 11. Euraiif. Mineral.: Mineral rar, din grupul doritelor. 12. Eurasiafice, eiemenfe Geobot.: Elemente fitogeo-grafice a căror arie de răspîndire se întinde peste Europa şi peste Asia. Cînd aria de răspîndire se întinde şi peste America de Nord, elementele se numesc euroasiatlce-Nord-americane. 13. Eureka. 1. Ind. alim.: Descojitor folosit în procesul de curăfire a cerealelor în vederea măcinării (în curăfitoria neagră), compus din următoarele părfi principale: o manta cilindrică, confecţionată din împletitură de sîrmă sau din tablă perforată, care formează suprafafa activă a maşinii; un ax cu palete, care prin învîrfire aruncă cerealele pe suprafafa interioară a mantalei, producînd prin frecare şi lovire fărîmarea bulgărilor de pămînt, spargerea boabelor cu mălură, descojirea parfială a boabelor şi îndepărtarea parfială a bărbifei şi a germenului acestora. O parte din impurităfi cad prin orificiile mantalei şi sînf evacuate cu ajutorul unui transportor elicoidal, iar o altă parte e separată de cereale cu ajutorul unui ventilator. 14. Eureka. 2. Metg.: Constantan (în unele fări). V. sub Cupru, aliaje de 15. Euricorice, specii Geobof.: Specii vegetale cu arii de răspîndire vaste. Sin. Specii euritope. ie. Eurihaline, specii Geobof., Zool.: Specii vegetale pufin sensibile Ia variaţii de salinitate (de ex. Afriplex tatarica, căprifa), sau animale marine capabile să suporte şi să trăiască în ape cu mari diferenfe de salinitate; de exemplu: Ceupeidele (scrumbia intră din mare în Dunăre pentru a-şi depune icrele), sturionii (nisetrul, păstruga), etc. 17. Eurionice, specii Geo bot.: Specii vegetale pufin sensibile la variafiile concenfrafiei ionilor de hidrogen, cari se pot acomoda astfel la diferite grade ale acestei concentrafii. Reacfia solului le e astfel indiferentă, ele putînd vegeta atît în soluri acide, cît şi în soluri alcaline. De exemplu: Cynodon dacfylon (pirul); diferite specii de rogoz, trestia, etc. îs. Euriferme, specii ~ . Geobof., Zool.: Specii vegetale pufin sensibile la variafiile de temperatură — de exemplu: Arfemisia austriaca (pelinifa), Dactylis glomerafa (golomăful), etc., — sau animale marine cari pot suporta mari diferenfe de temperatură; de exemplu: focele şi balenele (trăiesc în oceane, la diferite grade de latitudine). 19. Eurifmie. Arh.: Efectul armonios produs de combinafia de Unii sau de volume ale clădirilor. De exemplu, alternanfa bine aleasă a plinurilor şi a golurilor dinfr-o fafadă poate da o Impresie de eurifmie. V. şî sub Ordonanfă. 20. Eurifope, specii ~ . Geobot.: Sin. Specii euricorice (v. Euricorice, specii ~). 21. Eurodine. /nd. chim.: Coloranfi aminofenazinici (v. sub Azinici, coloran[i ~). 22. Eurodoli. Ind. chim.: Coloranfi oxifenazinici (v. sub Azinici, coloranfi ~). 23. Europene, eiemenfe ~ . Geobot.: Elemente fifogep-grafice a căror arie de răspîndire nu depăşeşte continentul european. 24. Europiu. Chim.: Eu. Element din familia pămînturilor rare, bi- şi trivalent în combinafiile lui, cu nr. at. 63, gr. at. 152,0, p. t. 1150° şi gr. sp. 5,24. Europiul se găseşte, împreună cu celelalte pămînturi rare, în minereurile de monazit, un ortofosfat de toriu (3—9% Th02) Eurypferus 343 Eusuchia şi elemente rare, în basnazit, un fluocarbonat de ceriu, con-finînd foarte pufin torlu, şi în gadolinit, un silicat de elemente rare din grupul ytriului. Europiul e un metal alb-argintiu care, lăsat la aer, îşi pierde repede luciul; are densitatea 5,24 şi p. t. 1150ip50. E unul dintre pufinele elemente rare, care pe lîngă combinafiile frivalente normale formează şî combinafii bivalente, necaracteristice, deoarece trec cu uşurinfă în starea trivalentă. Ca şi celelalte elemente ale pămînturilor rare, europiul se combină direct cu halogenii, peste 200°, şi cu azotul, peste 1000°; sulfura, fosfura, siliciura se formează direct din elemente, prin încălzire; cu carbonul se combină, formînd o carbură, EuC2î formează de asemenea aliaje cu multe alte metale; absoarbe cantităfi mari de hidrogen, formînd o hidrură interstifială, a cărei compozite variază între EuH2 şi EUH3. Europiul are următorii isotopi: Numărul de masă Abun- dsnfa Tîmpul de înju-mătăjire Tipul dezin- tegrării Reacfia nucleară de obfinere 149 — 14 z Sm148 (d, n) EuW9 150 — 27 h emisiune P* Euisi (n, 2 n) Eu*5J 151 47,77% — — — 152 — 9,2 h emisiune 0- Eui5i (n, y) Eui52, Eu^ (d, p) Eui52, Eui5S(n,2n) Eu^2 153 52,23% — — 154 — 20 ani emisiune j3- Sm154 (d, 2 n) EuM, Eu153 (n, y) Eu1-4, Eu^fd.pJEuia 155 — 2 3 ani emisiune p- Sml54(nf y) Eu1^; bombardarea U cu neutroni 156 — 15,4 z emisiune |3“ Eu*55 (n, y) Eu1^; bombardarea U sau a Pu cu neutroni; bombardarea Th cu particule a 157 — 15,4 h emisiune |3-(Y) bombardare3 U sau a Pu cu neutroni; bombardarea Th cu particule a Dintre combinafiile chimice mai importante ale europiului sînt de menfionat: Clorură de europiu, EUCI3, se prezintă sub formă de ace fine galbene, cu p. t. 623°. Oxidul de europiu, EU2O3, e o pulbere roz palidă, cu densitatea 7,42. Sulfatul de europiu, Eu2(S04)3*8 H2Of eun solid cristalizat, roz palid, mai solubil în apă rece decît în apă caldă (solu-bilitatea la 20°, 2,56%, iar la 40°, 1,93%), cu p. t. (-8 H20) 375°. Atît europiul, cît şi combinafiile lui, nu au încă nici o în-trebuinfare în tehnică. 1. Eurypferus. Paleonf.: Artropod din clasa Merostomata, subclasa Gigantosfraca, al cărui corp e format din cefaloiorace (prosoma) scurt, rezultat prin contopirea capului cu şase segmente toracice, şî din abdomen (opistosoma), constituit din 12 segmente independente, mobile, unite între ele printr-un tegument flexibil. Cefalotoracele are contur trapezoidal cu unghiurile rotunjite. Pe fafa dorsală sînt dezvoltate două feluri de organe vizuale: doi ochi compuşi, mari, reniformi, situafi pe laturi, şi doi oceli simpli, dispuşi median. Pejafa ventrală, carapacea se îndoaie formînd o dublură care continuă cu o placă chitinoasă (epistom sau buza superioară) şi cu două plăci laterale (plăcile antero-Iaterale).^Gura, situată central, e înconjurată de părfile bazale ale apsndicelor, avînd rol în masticaţie. Buza inferioară (endo-stom) e acoperită în parte de o placă mare (metastom), caracteristică Gigantostraceelor. Pe partea ventrală, cefalotoracele poartă şase perechi de apendice, dintre cari o pereche de chelicere mici, organe de prehensiune, şi cinci perechi de apendice locomotoare, terminate cu un spin mobil. A cincea pereche, cea mai mare, e lăfită, servind la înot. Abdomenul e împărfit în preab-domen, format din şase segmente, dintre cari patru cu apendice, şi în post-abdomen, format din cinci ariicule fără apendice, terminat printr-un telson în formă de spin. Cunoscut din Ordovician pînă în Permian, acest gen s-a adaptat treptat de la viafa marină la viafa de apă dulce. Primele specii din Silurian trăiau în ape marine; din Devonlanul inferior Eurypferus remipes. au trecut în ape salmastre, iar în Carbonifer şi în Permian se găsesc în sedimente de ape dulci. 2. Eustafice, mişcări ~ . Geo/.: Mişcările pe verticală, de ridicare („pozitive") şi de coborîre („negative"), ale nivelului apelor oceanice, cari produc, după unii autori, regresiunile şi transgresiunile marine. Variafia volumului de apă oceanică determinată de glacia-fiuni ar produce mişcările eustatice numite hidrocratice. (în timpul fazelor glaciare din Pleistocen, nivelul oceanic era cu 50—100 m mai jos decît astăzi.) Schimbarea capacităfii depresiunilor oceanice datorită fie coborîrii sau ridicării tectonice a unor porfiuni limitate din basinele oceanice, fie colmatării parfiale cu sedimente a acestor basine, ar produce mişcările eustatice numite geocrafice. Colmatării i se aduce însă obiec-fiunea că de cele mai multe ori fundamentul basinelor de sedimentafie marină (oceanică) coboară aproximativ în aceeaşi măsură în care ele se umplu cu sedimente. Schimbarea vitesei de rotafie a Pămîntului, menţionată numai de autorii mai vechi, ar produce ridicarea nivelului apelor oceanice Ia ecuator şi scăderea lui la poli. Cercetări recente au adus următoarele argumente contra existenţei unor mişcări eustatice importante: schimbarea nivelului oceanic presupune transgresiuni şi regresiuni cu răspîndire universală, fapt care e contrazis de cercetările geologice, cari au demonstrat că transgresiunile nu se produc simetric sau alternativ la sud şi la nord de ecuator, ci se intercondiţionează după reguli complicate, încă neprecizate: studiul liniilor paleo-geografice arată o tendinţă generală de creştere a capacităţii basinelor oceanice în timpul geologic; s-a demonstrat că singura cauză care poate determina schimbări apreciabile în volumul apei oceanice sînt glaciaţiunile, cari apar însă ca fenomene sporadice în istoria globului pămîntesc (v. şî sub Glaciaţiune). Faţă de aceste elemente şi faţă de faptul că în zona litoralului marin mişcările eustatice interferează cu mişcările epirogenice (v. sub Mişcările scoarţei), astfel încît e foarte greu să se precizeze care acţiune aparţine unora şi care aparţine altora, majoritatea cercetărilor recente consideră că mişcările eustatice, cu excepfia timpului de manifestare a glaciaţiunilor, prezintă numai importanfă secundară, fafă de mişcările oscilatoare ale scoarfei Pămîntului, în producerea transgresiunilor şi a regresiunilor marine. 3. Eustil, pl. eusfiluri. Arh.: Intercolonament (v.) la care distanfa dintre axele a două coloane vecine e egală cu 2V4 diametri de coloană (patru module şi jumătate). V. şi sub Intercolonament. 4. Eusuchia. Paleonf.: Subordin de reptile din ordinul Cro-codilia, cu caractere perfecţionate: prezenfa bolfii palatine, formată din oasele premaxilare, maxilare, palatine şi pterigoide; narine interne situate pe oasele pterigoide; vertebre prccoelice. Cuprinde trei familii, ai căror reprezentanfi sînt numai fosili Eufecă 344 Eufecfic, punct ~ (Hylaeochampsidae, Bernissartidae, Stomafosuchidae) şi tofi crocodilii actuali (Iongirostri şi brevirostri). Primii reprezentanţi ai acestui subordin au fost identificaţi tn Cretacicul inferior (Wealdian). 1. Eufecă, pl. euieci. Paleonf.: Zidul (teca) hexacoralierilor din grupul Euthecalia, dezvoltat din centre de calcifiere distincte. 2. Eufecfic, pl. eutectici. Chim. fiz., Metg.: Sistem fizico-chimic format din C componenţi cari constituie F faze solide şi cari, la presiune dată (de ex. la presiunea atmosferică), au o astfel de concentraţie, încît, la o anumită temperatură, numită temperatură eutectică (v. şî Eutectică, temperatură ~), sistemul e în echilibru cu lichidul (solufia lichidă) în care componenţii au aceeaşi concentrafie ca în sistemul solid. Astfel, într-un aliaj binar (C = 2) la presiune constantă, existînd trei faze (^=3), dintre cari două solide şi una lichidă, la temperatura eutectică, regula fazelor (V~C + \ — F) se exprimă prin relafia: K=2 + 1-3 = 0, notînd cu V numărul de grade de libertate statică ale sistemului (varianfa), iar într-un aliaj ternar, în care, Ia temperatura eutectică, există patru faze şi C~3, regula fazelor se exprimă prin relafia: l/=3-f1 —4 = 0. în ambele cazuri, sistemele sînt invariante (1^=0); deci echilibrul solid-lichid (în total patru faze) nu poate exista decît la o anumită temperatură (cea eutectică) şi la o anumită compozifie. Un exemplu de sistem binar cu eufecfic e sistemul apă-sare de bucătărie, cu solubilitate limitată a sării în apă; Ia temperatura de —22° şi concentrafia de 23,5% sare, sistemul are un punct eutectic. In cazul unui aliaj binar ai cărui constituenfi A şi B au solubilitate reciprocă limitată în stare solidă (v. fig. /), eutecticul are concentrafia corespunzătoare punctului E de pe diagrama de echilibru termic şi e un amestec mecanic de cristale fine a şi de cristale fine (3 (ambele, solufii solide). Aliajul care are compozifia corespunzătoare punctului E e format numai din eutectic. Aliajele din stînga punctului E (numite hipoeutectice) sînt constituite din eutectic şi din faza în exces — solufie solidă a — care s-a solidificat în intervalul de solidificare cuprins între curba li-quidus şi temperatura eutectică; aliajele din dreapta punctului E (numite hipereutectice) sînt constituite din eutectic şi din faza în exces — solufie solidă |3. Conţinutul în eutectic e cu atît mai mic, cu cît aliajul are o compozifie mai depărtata de aceea a punctului E, devenind zero la compozifiile corespunzătoare punctelor U şi V; în oricare din aceste aliaje, compoziţia eutecticului e însă mereu aceeaşi, şi anume compozifia e corespunzătoare punctului E. Eutec-ticul unui sistem se caracterizează deci prin următoarele: are o compozifie chimică bine definită, ră-mînînd aceeaşi în toate aliajele în cari apare eutecticul; are cea mai joasă temperatură de solidificare, dintre toate aliajele sistemului; se solidifică totdeauna Ia temperatură constantă. I. Diagrama de echilibru ferm/c a unui aliaj binar cu componenfi cu solubilitate reciprocă limitată în sfare solidă. Cg) concentraţia în componentul B; f) temperatura; As şl Bs) punctul de solidificare a componentului A, respectiv B; E) punctul eutectic; e) concentraţie eutectică; ASEBS) curba liquidus; >4sl/EVBs) curba solidus; KU şi MV) curbe de solubill-tate în stare solidă; /) solufie lichidă; //) solufie lichidă 4“ so-f uf ie solidă a; III) solufie lichidă -f- solufie solidă |3; IV) cristale de solufie solidă a; V) cristale de solufie solidă a -4- eutectic (a -f- P); V') cristale de soluţie solidă |3 -f- eutectic (a -f- {3); VI) cristale de solufie solidă p. în cazul unui sistem binar cu componenţi insolubili unul într-altul în stare solidă (v. fig. II), eutecticul e un amestec F 0 ----^c3 e too% II. Curbele de răcire şi diagrama de echilibru termic a unui sistem binar de aliaje, cu componenfi insolubili unul într-aifuf în stare solidă, r) timpul; Cg) concentrafia în componentul B; f) temperatura; 1 şi 6) curbele de răcire a componentului A, respectiv a componentului B; 2—5) curbele de răcire ale aliajelor de diferite concentrafii, în ordine crescîndă a valorii concentraţiei; As şi Bs) punctul de solidificare a componentului A, respectiv B; E) eutectic; e) concentraţie eutectică; ASEBS) curba liquidus; ASDEFBS) curba solidus; I) solufie lichidă; II) solufie lichidă -f- cristale primare A; III) solufie lichidă 4“ cristale primare B; IV) cristale primare A -f- eutectic (A -f- B); V) cristale primare B -j- eutectic (A -|- B). mecanic compus din cristale de component pur A şi de component pur B, proporfiile acestora corespunzînd compozifiei punctului E. într-un astfel de sistem, toate aliajele lui confin eutectic, confinutul în eutectic fiind mai mare sau mai mic, după cum compozifia lor e mai apropiată sau mai depărtată de aceea a punctului E. — în unele sisteme binare, punctul eutectic e atît de apropiat de una dintre ordonatele diagramei, încît compozifia eutecticului aproape se confundă cu aceea a componentului pur respectiv. De exemplu: în sistemul Cu-Pb, eutecticul confine 99,925% Pb, adică e aproape plumb curat (v. sub Bronz); în sistemul cupru-bismut, eutecticul e bismut pur (v. fig. sub Eutectic, punct ~). Eutecticele ternare au aceleaşi caracteristici ca şi cele binare. Exemplu: eutecticul sistemului Bi-Pb-Sn, care confine 50% Bi, 30% Pb şi 20% Sn, şi e folosit ca aliaj uşor fuzibil, are temperatura de topire de 92°. Şî unele aliaje cuaternare formează eutectice. Exemplu: aliajul numit aliaj Wood, cu compozifia 50% Bi 4* 25% Pb 4- 4- 12,5% Sn şi 12,5% Cd, e eutectic al sistemului cuaternar Bi-Pb-Sn-Cd şi se topeşte la 60°. s. puncf Chim. fiz., Mefg.: Punctul din diagrama binară sau ternară de echilibru termic a unui sistem fizicochimic (aliaj sau solufie, cari, cel pufin penfru anumite com- 1083° pozifii, au componenţii t imiscibili în stare solidă), ce are ca abscisă concentrafia penfru care, la o anumită temperatură, numită temperatură eu- ^ tectică, sistemul se solidifică integral (v. Eutec- ------►£ 100% Bt tic). în diagramele binare B> ale aliajelor cu eutectic, Diagrama de echilibru termic a sistemului punctul eutectic se gă- Cu-Bi. seşte Ia intersecfiunea t) temperatura; CBi) concentraţia în bismut; celor două ramuri liquidus Cu) punctul de solidificare al cuprului (1083°); CU porfiunea de linie B/=E)punctul de solidificare al bismufului (271°) dreaptă a curbei solidus. şi punctul eutectic al sistemului; fe) tempe-în diagramele ternare ratura eutectică; I) solufie lichidă; //) solufie ale aliajelor CU eutectic, lichidă 4- cristale de cupru; III) amestec me-puncful eutectic e defer- canic de cristale de cupruşi cristalede bismut. minat de intersecfiunea celor trei suprafefe curbe liquidus cu suprafafa plană solidus. La unele sisteme binare, punctul eutectic se găseşte pe una dintre Eutectică, compozifie ~ 345 Eutexie, punct de ~ ordonatele extreme ale diagramei (cînd eutecticul e reprezentat chiar de elementul pur corespunzător acelei ordonate), de exemplu bismutul în sistemul de aliaje Cu-Bi (v. fig.). Sin. Punct de eutexie. V. şî Eutectic. 1. Eufecticăr compozifie Chim. fiz., Metg.: Compoziţia corespunzătoare punctului eutectic dintr-o diagramă binară sau ternară de echilibru termic. Toate aliajele de compoziţii cuprinse în limitele liniei eutectice (în diagramele binare), respectiv ale suprafefei eutectice (în diagramele ternare), confin şl un constituent metalografic, numit eutectic (v.), care are totdeauna compozifia eutectică. Sin. Concentraţie eutectică. V. şi Eutectic. 2. concentraţie Chim. fiz., Metg.: Sin. Compozifie eutectică (v. Eutectică, compozifie ~). s. linie Chim. fiz.f Metg.: Porfiunea de linie dreaptă (paralelă cu axa absciselor) a liniei solidus dintr-o diagramă binară de echilibru termic, care corespunde solidificării aliajelor de compozifie eutectică ale sistemului, şi care e o isofermă. Linia eutectică cuprinde toate compozifiile aliajelor cu componenfi imiscibili în stare solidă şi poate avea lungimea mai mică sau mai mare, după cum componenţii sistemului sînf mai mult sau mai pufin miscibili în stare solidă; la sistemele de aliaje cu componenţi total imiscibili în stare solidă, cum sînt sistemele de fipul 2 (v. sub Aliaj), linia eutectică se întinde pe toată diagrama, între ordonatele corespunzătoare compozifiei 0% şi 100%; la sistemele cu componenfi total miscibili în stare solidă (cari dau solufii solide pentru oricare compozifie), cum sînt sistemele de tipul 1 (v. sub Aliaj), nu există linie eutectică pe diagramele respective. V. şî Eutectic. 4. suprafafă Chim. fiz., Metg.: Porfiunea de suprafafă plană şi paralelă cu planul de bază al concentraţiilor, din suprafafa solidus a unei diagrame spaţiale de echilibru termic, care corespunde solidificării aliajelor de compoziţie eutectică ale unui sistem ternar sau cuaternar. Suprafaţa eutectică e o suprafaţă isofermă corespunzătoare temperaturii eutectice a sistemului şi are aria mai mică sau mai mare, după cum componenţii sistemului sînt mai mult sau mai puţin miscibili în stare solidă. V. şî Eutectic; Eutectică, linie 5. temperatură Chim. fiz., Metg.: Temperatura corespunzătoare punctului eutectic şi liniei, din diagrama binară, respectiv punctului eutectic şi suprafefei eutectice din diagrama ternară a unui aliaj; ea e temperatura de sfîrşit de solidificare a oricărui aliaj care confine şî eutectic. Eutecticul solidificîndu-se la temperatură constantă (care e temperatura eutectică), aceasta va fi reprezentată —‘pe curba de răcire (v.) a aliajului — printr-o porfiune de linie dreaptă paralelă cu axa absciselor (care arată timpul). Temperatura eutectică e aceeaşi pentru toate aliajele sistemului considerat cari confin eutectic. t e. Eutectoid, pl. eutectoizi. Chim, fiz., Metg.: Sistem fizicochimic format din două sau din trei faze solide, fiecare av«nd ,° astfel de concentrafie, încît, la o anumită temperatură, sistemul e în echilibru cu o solufie solidă ai cărei componenfi au aceeaşi concentrafie ca şi cei din sistemul consi- r.a„ ^azeîe unui eutectoid se separă simultan din solufia .' Ja ° temperatură constantă, numită temperatură eu-tectoidă. Temperatura de transformare fiind aceeaşi pentru toate aliajele sistemului binar sau ternar considerat, cari con-}m eutectoid, e marcată printr-o linie paralelă cu axa absciselor pe o diagramă binară de echilibru termic, respectiv printr-o suprafafă plană şi paralelă cu planul de bază al concentratelor, ^într-o diagramă spafială ternară. Eutectoidu! are caracteristici generale comune cu eutecticul, cu diferenfa că, în timp ce un amestec eutectic se separă totdeauna dintr-o solufie lichidă, un eutectoid rezultă dintr-o solufie solidă prin recristalizare. Din punctul de vedere structural (metalografic), eufectoi-dul e totdeauna un amestec mecanic ale cărui faze componente sînt de obicei solufii solide şi compuşi chimici sau compuşi electronici (v. sub Constituent structural). Aliajele sistemului cari au compozifii cari se găsesc la stînga punctului eutectoidic, pe diagrama binară de echilibru, se numesc hipo-eutectoide sau subeutectoide, iar cele din dreapta punctului eutectoidic se numesc hipereutectoide sau supraeutectoide. Eutectoidele au de cele mai multe ori structură fină şi în general duritate mare şi tenacitate mai mică. Ele pot avea aspect lamelar, globular, punctiform sau în rozetă, aspectul fiind determinat de forma şi de aşezarea constituentului, în masa de bază (care e solufia solidă respectivă). 7. punct Chim. fiz., Metg.: Punct din diagrama de echilibru a unui aliaj, care are ca abscisă concentrafia eutectoidă şi ca ordonată temperatura eutectoidă şi care indică transformarea la temperatură constantă a aliajului pur eutectoid al sistemului. De exemplu pe diagrama fier-cementită (v. Diagrama fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje ~), S e punctul eutectoid al sistemului şi e determinat de conţinutul de 0,83% C al eutectoidului (perlită) şi de temperatura eutectoidă de 723°. V. şî Eutectoid. 8. Eutectoidă, compozifie Chim. fiz., Metg.: Compozifia corespunzătoare punctului eutectoid dintr-o diagramă de echilibru termic. Toate aliajele unui sistem cari au compozifia cuprinsă în limitele liniei eutectoide în diagramele binare (de ex. linia PK în diagrama fier-cementită), respectiv ale suprafefei eutectoide în diagramele ternare, confin şî un constituent metalografic, numit eutectoid (v.), care are totdeauna compozifie eutectoidă. Sin. Concentrafie eutectoidă. V. şî Eutectoid. 9. concentrafie Chim. fiz., Metg.: Sin. Compozifie eutectoidă (v. Eutectoidă, compozifie ~). 10. linie Chim. fiz., Mefg.: Porfiunea de linie dreaptă dintr-o diagramă binară de echilibru termic, care e paralelă cu axa absciselor, deci o isotermă (paralelă cu linia eutectică, la sistemele de aliaje cari confin eutectic, respectiv cu linia peri-tectică, Ia sistemele de aliaje cu transformări peritectice), — şi care indică transformarea la temperatură constantă a solufiei solide, într-un constituent numit eutectoid (v.). De exemplu, în diagrama fier-cementită, linia eutectoidă e dreapta PK; în diagrama Cu-Sn, linia eutectoidă e dreapta FEG (v. fig. I sub Bronz). V. şî Eutectoid. ii- temperatură Chim. fiz., Metg.: Temperatura corespunzătoare punctului şi liniei eutectoide din diagrama de echilibru termic al unui aliaj, care indică sfîrşitul transformării de fază a solufiei solide în orice aliaj care, la temperatura normală, confine şî eutectoid. Pe curba de răcire (v.) a unui aliaj care confine eutectoid, temperatura eutectoidă e reprezentată printr-o porfiune de linie dreaptă paralelă cu axa absciselor (care arată timpul), deoarece transformarea solufiei solide în eutectoid se face la temperatură constantă. Temperatura eutectoidă e aceeaşi pentru toate aliajele sistemului considerat cari confin eutectoid. 12. Eutectoidic, punct Chim. fiz., Metg.: Sin. Punct eutectoidic (v. Eutectoid, punct ~). 13. Eufectoidică, iinie Chim. fiz., Metg.: Sin. Linie eutectoidă (v. Eutectoidă, linie ~). 14. temperatură Chim., Metg.: Sin. Temperatură eutectoidă (v. Eutectoidă, temperatură ~). îs. Eutexie, punct de Chim. fiz., Metg.: Sin. Punct eutectic (v. Eutectic, punct ~). Eutimeîru 346 Evacuarea apelor de mină 1. Eufimefru, pl. eufimefre. Topog.: Miră stadimefrică orizontală, fixată pe un suport sau pe o tijă verticală, folosită la măsurarea indirectă (stadi-metrică) a distantelor. Citirea numerelor generatoare g, de pe aceste mire, se face cu luneta tahimetrului, care trebuie să fie echipată, în acest caz, cu fire stadime-trice verticale. Din figură rezultă că distanta redusă la orizont Dq se objine cu formula Dq~D cos a —Kg cos a, în care K e constanta sta-dimetrică a aparatului (a lu- Măsurarea distantelor cu eufimefrul. netei), de obicei egală cu 100; g e numărul generator citit pe stadie, în cm; a e unghiul de înclinare al vizei. 2* Eufrof, hc Geogr. V. sub Lac. s. Euvitrîf. Pefr.: Vitrit fără structură. Sin. Colinit (v.). 4. Eukanfonă. Chim.: 3,6-Dihidroxixantonă; pigment natural confinut în frunzele planfei Platonia insignis Mart., Mangifera indica Linn. Se prezintă în ace qj_| q galbene cu p. t. 240°, insolubile | |j j-j în apă, solubile în alcool fier- CCC binte şi în alcalii concentrate. 6^q// 4^C_______OH Cu sodiu, calciu, bariu, magne- || | || | ziu, etc., formează săruri stabile. \-\q8 C C 2CH Euxantona se obfine din urina \ hf xo/ vacilor hrănite cu frunze de ^ j_j Mango (Mangifera indica Linn.), în care se găseşte combinată cu acid ’glucuronic. Se întrebuinţează ca pigment în pictură, sub numele de piuri roz sau galben indian. s. Euxenif. Mineral.: Mineral radioactiv din grupul euxenif-blomstrandinului, întîlnit în ganga unor filoane pegmaţitice granitice. Are formula: (Y, Er, Ce, U, Pb, Ca) [(Ti, Nb, Ta)2 (Of'OH)g]. Varietatea cu confinut mai bogat în titan se numeşte policraz. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale rare, incomplet formate (cari amintesc de cele de columbit) şi striate. E negru ca smoala, rareori brun-măsliniu, cu luciu semimetalic, uneori sticlos sau gras şi cu urmă roşietică. în pulbere e galben sau brun-roşietic. Are duritatea ~6, gr. sp. 4,6—5,9 şi spărtura concoidală. E optic isotrop cu n ^2,1. 6. Euzeoiif. Mineral.: Varietate de heulandit (v.). 7. Evacuare. 1. Mş.: Fază din ciclul unui motor termic, în care fluidul energetic trece din spafiul interior al acestuia în exterior, după efectuarea lucrului mecanic util. Evacuarea se efectuează la o presiune pufin mai înaltă decît a mediului ambiant, pentru a învinge rezistenfele de curgere. La mofoare cu pisfon, în faza de evacuare se elimină din cilindru gazele de ardere sau aburul uzat, după cum motorul e cu ardere internă sau cu abur. La reactopropulsoare (reactoare) ies gazele de ardere prin ejector (efuzor), eventual după ce frec, fie printr-o turbină care antrenează un compresor (la turboreactoare), fie printr-o turbină care antrenează elicea unui avion şi prin'r-o turbină care antrenează un compresor (la turbopropulsor). La turbinele cu abur, evacuarea se face într-un condensator (la turbinele cu conden-safie), într-o refea de utilizare a aburului (la turbinele cu contrapresiune, industriale), în turbina de bază (v.) (la turbinele înaintaşe) şi rareori în atmosferă (la unele turbine de mică putere cu contrapresiune). La turbinele cu gaz cu circuit deschis, evacuarea gazelor de ardere se face, fie în atmosferă, la o presiune pufin superioară presiunii atmosferice (la turbinele, simple şi la turbinele de joasă presiune ale instalafiei cu turbine cu reîncălzire), fie în camera de combustie de joasă presiune (din turbinele de înaliă presiune ale instalafiei de turbine cu reîncălzire). La turbinele cu gaz cu circuit închis/agentul motor evacuat din rotorul acestora e recirculat prin camera de încălzire (v.). 8. avans la V. Avans la evacuare, sub Avans 1. 9. clapă de Mş.: Clapă pe feava de evacuare, între colectorul de evacuare şi toba de amortisare, la a cărei deschidere se evacuează gazele de ardere direct în atmosferă, fără a mai frece prin tobă (v. fig). Sin. Clapă de eşapament. 10. oală de Mş.: Dis- pozitiv folosit atît penfru amorti-sarea zgomotului produs de evacuarea gazelor din motoare cu ardere internă sau de evacuarea clapă de evacuare, fluidului din unele pompe, cît şi 1) cablu de comandă; 2) resorf pentru desprăfuirea gazelor de antagonist; 3) orificiu; 4J clapă d© ardere. Sin. Oală de eşapare, Oală evacuare; 5) teavă. de eşapament. 11. feavă de Mş.: Sin. Conductă de evacuare. V. sub Eşapament. 12. Evacuarea apelor. Tehn.: îndepărtarea, prin canale deschise sau prin conducte subterane, a apelor nefolositoare cari se găsesc în exces pe o suprafafă oarecare de teren, cum şi îndepărtarea, cu ajutorul motopompelor, din incinte îndiguite, a apelor provenite din infiltrafii sau dintr-’un strşf acvifer, penfru a se putea executa „în usca!" diferite lucrări tehnice (fundafii, săpături, instalarea unei conducte, etc.). 13. ~ apelor de mină. Mine: Ansamblul operafiilor de colectare şi de îndepărtare a apelor dintr-o exploatare minieră subterană, a căror prezenfă poafe produce daune directe (cheltuieli penfru măsuri de protecfie, dirijare, colectare, etc.) sau indirecte (înmuierea rocilor, presiuni mari, coroziunea pieselor metalice ale instalafiilor, atmosferă de umiditate dăunătoare lemnului din mină şi respirafiei oamenilor, etc.) şi chiar întreruperea temporară a exploatării. Apele de mină cari pătrund în inferiorul exploatării prin pufuri sau galerii, ori pe cale de infiltraţii prin strate permeabile şi prin crăpăturile şi deranjamentele tectonice ale straielor impermeabile, provin din precipitafiife atmosferice, din albiile apelor curgătoare, ori din fundul apelor stătătoare din vecinătatea zăcămîntului, sau din unele infiltraţii de ape subterane din goluri mari inundate, întîlnite de lucrăriIfe miniere. Uneori, ape'e de mina sînt introduse intenfionaf penfru rambleierea hidraulică a lucrărilor miniere subterane sau pentru necesităfi de exploatare divers3 (apă de băut pentru personalul şi penfru caii de mină, apă penfru răcirea unor instalafii, apă penfru combaterea eventualelor incendii, a focurilor din zăcămînt sau a prafului de roci, etc.). Apele de mină confin mai totdeauna: părfi pămîntoase (nisip, fărîmături de roci, nămol) aflate în suspensie, săruri (sare gemă, carbonat de calciu, etc.) şi acizi, dăunătoare picioarelor cailor de mină, încălţămintei personalului, instalafiilor metalice, şi, în special, conductelor şi pompelor de evacuare. Apărarea lucrărilor miniere de acfiunea dăunătoare a apelor de mină se obfine, fie prin măsuri de protecfie contra pătrunderii apei în lucrările respective, fie prin măsuri de evacuare a apelor cari n-au putut fi împiedicate să pătrundă. Pătrunderea apelor de suprafafă poafe fi evitată prin: canale de scurgere, abaterea cursurilor de apă, cari traversează la suprafafă zona zăcămîntului; stîlpi de siguranfă lăsafi în zăcămînt; etanşarea albiei apelor curgătoare; secarea bălelor şi a terenurilor mocirloase. Evacuarea apelor de mină 347 Evacuarea apelor de mină Combaterea pătrunderii apelor din cîmpurile de mină inundate se face prin închiderea lor provizorie sau definitivă, izolîndu-le de restul lucrărilor, cu ajutorul barajelor sau al digurilor ori prin stîlpi de protecfie. Barajele sau digurile (v. sub Dig de mină) se construiesc din lemn, din zidărie, beton sau metal; ele pot fi cu uşi sau fără uşi şi se aşază în porfiuni ale lucrărilor miniere în cari roca înconjurătoare e impermeabilă, nefisurată şi rezistentă la presiuni. Stîlpii de protecfie se lasă cînd o parte a zăcămîntului e inundată şi se dimensionează astfel, încît să poată rezista la presiunea apelor din părfile inundate, iar surpările cari eventual s-ar produce în părfile aflate în exploatare să nu se propage pînă la cele inundate. Un caz special de pătrundere a apelor în lucrările miniere e prezenfa nisipurilor acvifere (v. sub Borchiş), cari se găsesc, fie în acoperişul, fie în culcuşul zăcămîntului de substanfă minerală utilă. Apele de infiltra}}© car? au pătruns în lucrările miniere trebuie dirijate astfel, încît să nu curgă pe lucrători şi să nu inunde vetrele locurilor de lucru sau galeriile; ele trebuie colectate şi apoi evacuate. Pentru aceasta trebuie să se execute în mină o serie de lucrări de amenajare. Se deosebesc două situafii: cînd lucrările de exploatare sînt cantonate toate deasupra unei galerii de coastă, care for- uşoară, că sînt uşor de montat, de demontat şi de transportat în locuri greu accesibile şi că pot funcfiona şî sub apă. Randamentul lor e însă mic fafă de randamentul pompelor. Plan A-A a BdsinI r p ' -Orizontul c— im m r Orizontul^ 1 I. Evacuarea apelor de mină prinfr-o galerie de coastă (I). mează galeria cea mai de jos a părfii de zăcămînt în exploatare (v. fig. /) şi cînd toate lucrările de exploatare sînt sub galeria de coastă sau, In cazul minelor situate în regiuni cu morfologia terenului plană ori pufin ondulată, cari sînt deschise prin pufuri (v. fig. //). Fig. III reprezintă schema basinelor şi a instalafiilor de evacuare a apei dintr-o mină de cărbuni. Mijloacele de evacuare a apelor din părfile cele mai adînci ale minei sînt diferite, în funcfiune de debitul apelor, de adîn-cimea ia care se co- II. Evacuarea apelor dinfr-o mină prin puf şi galerie de coastă care serveşte şl la transportul minereului. 1) puf de extracţie şi de evacuare a apelor; 2) galerie de transport şi de evacuare a apelor; 3) staţiune de pompe. lectează, de durata lucrărilor miniere respeciive, etc. Evacuarea cu coliviile maşinii de extracfie sau cu cele a/e skipului se aplică în cazul cînd debitul apelor cari trebuie evacuate nu e mare şi adîncimea e mică. Pentru încărcarea apei şe folosesc vagonete grele ori lăzi metalice etanşe, în fundul cărora sînt practicate supape cari permit intrarea apei în lăzi şi cari se închid cînd lăzile sînt ridicate, — sau chiar lăzile skipului. Evacuarea cu ajutorul pulsometrelor se practică pentru debite de cel mult 500 l/minut, pentru înălfimi de refulare & apei de maximum 50 m şi pentru înălfimi de aspirafie de 6 m. Pulsometrele (v.) prezintă avantajul că întreţinerea lor e III. Schema basinelor şi a instalaţiilor de evacuare. E-E) basine; C-C) camera pompelor; G-G) sensul de aspirafie şi sifonare; F-F) suiş de refulare; H-H) camera pufului de dlsf ri buf le; J-J) puf de distribuţie; D-D) secfiune transversală de ansamblu, prin basine; L-L) galerie de acces; 1) galerie de sifonare; 2) rampă de sifonare; 3) canal colector; 4) canale de scurgere; 5) canale de legătură. Evacuarea cu hidroelevatoarele (v.) e folosită în operaţiile de îndepărtare a apelor de infiltrare cari au apărut în cantităfi mici, în lucrări împrăştiate, şi numai pînă la înălţimea de refulare de maximum 40 m şi înălfimea "de aspirafie de cel mult 5 m. Debitul maxim al hidroelevatoarelor e de 1000 l/minut, iar randamentul lor e foarte mic. în plus, nu pot lucra decît cu apă curată. Evacuarea cu aeroliftul se efectuează în unele cazuri speciale, cînd nu se poate recurge la alte mijloace de evacuare. Aeroliftul (v. sub Pompă cu vînă de aer) prezintă avantajul că are o construcfie simplă, nu are părfi mişcătoare şi ocupă un volum foarte mic în plan, iar deservirea e foarte Evacuarea apelor mari 348 Evacuarea apelor mari sigură şi uşoară. Folosirea lui nu e însă recomandată decît în cazuri cu totul speciale, din cauza înălţimii mici de refulare, care nu poate depăşi 100 m, în cazul cînd se lucrează cu aer la 7—8 at. Se foloseşte la evacuarea apei din pufurile inundate sau în timpul adîncirii pufurilor sub apă. Evacuarea cu ajutorul pompelor e astăzi mijlocul cel mai raspîndit pentru evacuarea apelor de mină. Pompele sînt construite din ce în ce mai mult din metale antiacide deoarece, deşi sînt mai costisitoare şi reclamă investifii inifiale mai mari, creează minelor un grad mai mare de siguranfă. Pompele cari se folosesc în lucrările miniere subterane sînt aproape excluziv pompe centrifuge. Pompele cu piston se utilizează din ce în ce mai pufin şi mai sînt în funcfiune în unele mine vechi şi cu debit mic al apelor. mari de refulare şi conducte de refulare capabile să reziste Ia presiuni înalte, deci investifii mai mari. Schema e prevede evacuarea apei prin stafiuni succesive; apa refulată de la ultimul orizont e trecută în basinul de colectare ai unei stafiuni de pompare situate la un orizont superior şi, de aici, poate fi ridicată la altă stafiune intermediară sau direct la suprafafă, în cazul cînd înălfimea de ridicare nu e prea mare. Pentru minele adînci din fara noastră, aceasta e solufia cel mai des folosită. Aşezarea stafiunilor de pompe pentru evacuarea apelor depinde totdeauna de condifiile locale, însă, ca regulă generală, ele se amplasează în imediata vecinătate a unuia dintre pufurile minei, de regulă a pufului principal, care devine în acest caz şi puf pentru evacuarea apelor. în unele cazuri Stafiunile de pompare se amplasează în punctul cel mai jos al minei (în cazul evacuării apei de la un singur orizont) sau la fiecare dintre orizonturile respective (dacă evacuarea se^ face de ia mai multe orizonturi), pentru ca să se poată asigura astfel colectarea în basinele acestei stafiuni a tuturor apelor cari afluează în mină sau în sectorul respectiv al ei. Fig, IV reprezintă schemele principale cari pot fi folosite pentru instalarea stafiunilor de pompare şi pentru organizarea evacuării apelor colectate. în schema a, apa se pompează printr-o singură stafiune de pompare, amplasată în orizontul cel mai adînc al minei, în schema b, aplicată la minele adînci cu debit mic de apă, apa se colectează tot în orizontul cel mai adînc, dar evacuarea ei la suprafafă se face în trepte succesive (în stafiunile intermediare de pompare nu sînt basine de colectare, apa fiind primită la aspirafie direct din conducta de refulare care vine de la stafiunea imediat inferioară). Schema c se aplică în minele în cari adîncirea şi evacuarea apelor s-au făcut treptat, de la un orizont la altul, pe măsură ce mina s-a adîncit prin crearea unui orizont nou de exploatare. Evacuarea apelor se face direct la suprafafă, cu ajutorul unor stafiuni de pompare independente, aşezate la fiecare orizont. Schema d cuprinde o singură stafiune de pompe, situată la orizontul cel mai adînc al minei; în basinul de colectare al acestei stafiuni ajung apele de la toate orizonturile superioare. Schema e simplă în ce priveşte funcfionarea (are o singură stafiune de pompare şi o singură conductă de refulare, ceea ce simplifică atît deservirea stafiunii cît şi folosirea spafiului liber din_puf); ea reclamă, însă, pompe puternice, cu înălfimi IV. Scheme de bază ale evacuării apelor de mină. (mai rar), cînd debitul apelor e foarte important şi numărul de conducte de refulare e de asemenea important, se recurge la instalarea stafiunilor de pompare la baza şi în lungul unor pufuri special săpate pentru evacuarea apelor, apelor mari. Hidrot.: i. Conducerea apelor mari şi a viiturilor peste sau prin corpul unei construcfii hidrotehnice, ori prin vecinătatea acesteia, pentru a preveni stricăciunile cari pot surveni atît în timpul execuţiei construcfiei, cît şi în timpul funcfionării ei. Prezintă importanfă deosebită la baraje. Asigurarea debitului maxim de evacuat se determină în funcfiune de clasa de importanfă a construcfiei. Cînd barajul are un lac de acumulare, debitul de evacuat e mai mic decît debi- Sî m’/s | *50 | m § m 3 jl Jt—L' 22: = —► orp I. Hidrografele debitelor afluente şi evacuate. î) curba debitelor afluente; 2) curba debitelor evacuate; 3) volumul de apă acumulat în lac; 4) volumul de apă evacuat din lac; Qa max) debitul afluent maxim; Qe max) debitul evacuat maxim. tul natural maxim, datorită efectului de atenuare a viiturii în lac. Calculul atenuării debitului maxim şi determinarea nivelului maxim, elemente principale pentru dimensionarea evacuatoarelor, se poate efectua astfel: Şe trasează hidrograful debitelor maxime afluente de calcul (v. fig./), se împarte timpul în intervale egale şi se calcu- Evacuarea apelor mari 349 Evacuarea apelor marî lează volumele de apă intrate în lac în fiecare dintre intervalele Ati% cu formula: A^=Qj+Ş>±LAt.. Se trasează curba debitelor evacuate de evacuatoare (deversoare sau galerii) în funcţiune de cota din amonte de baraj (v. fig. II), luîndu-se ca unitate de timp pentru debit intervalul At: QevAt=f(A). ■ II, Diagrama curbelor V, V — D, V-f-D şi Qev Această curbă se deduce din curba debitelor calculată (în m3/s) înmulfind debitele respective cu numărul de secunde cuprins în intervalul At. Pe aceeaşi diagramă se trasează curba volumelor cari se acumulează în lac peste cota normală de retenfie V~f(H), apoi două curbe (V-\-D şi V — D), de o parte şi de alta a curbei V=f(H), astfel încît un segment orizontal AB cuprins între cele două curbe să aibă o valoare egală cu QAt, — segment măsurat de pe curba Qef £±t = f (H),— iar curba V~ţ(H) să împartă segmentul în două părfi egale (v, fig III): AM=MB=~Qev(H)At. l!^ Debitele efluente la începutul fiecărui interval A* se citesc pe segmentele orizontale cuprinse între curbele V+D şi V — D. Pe acelaşi grafic se poate determina şi cota maximă a apei din lac penfru sistemul de evacuare ales. Dacă parametrii obfinufi (cofa apei din lac şi debitul evacuat) nu convin, se modifică sistemul de descărcare şi se repetă operafia, făcîndu-se mai multe încercări, pînă la obfinerea unor parametri cari să se încadreze în condifiile proiectului. Verificarea calculului se face trasînd hidrograful viiturii evacuate pe graficul hidrografului debitelor afluente (v. fig./). Suprafafa care reprezintă volumul acumulat trebuie să fie egală cu suprafafa care reprezintă volumul descărcat din Iac, iar punctul care reprezintă debitul maxim al hidrografului debitelor evacuate trebuie să se afle pe ramura descendentă a hidrografului debitelor afluente. Evacuarea apelor mari în timpul executării consfrucfiei se realizează prin devierea apelor (v.), iar în timpul funcfionării acesteia se realizează cu ajutorul unei construcfii speciale numite evacuator de ape mari. La construirea unui astfel de evacuator trebuie să se fină seamă de următoarele elemente: energia cinetică a apei evacuate să nu producă avarierea evacuatorului, a unei alte construcfii sau a barajului însuşi, iar efectele unor even- Volume 2 3 • debite * ât III. Defafiu penfru caicului debitelor de evacuare. tuale eroziuni în albia din aval sau pe versantele acesteia să fie prevăzute şi prevenite prin măsuri constructive corespunzătoare; capacitatea de evacuare a construcfiei să asigure menţinerea nivelului apelor sub nivelul maxim de calcul, pentru a evita inundarea unor zone mai mari decît cele prevăzute în proiect; evacuatorul să aibă dimensiuni cari să permită trecerea plutitorilor ocazionali (trunchiuri, sloiuri, zai, etc.) şi să garanteze stabilitatea statică şi rezistenfa Ia diferite solicitări ale construcfiei; forma şi dispozifia evacuatorului să fie adaptate cît mai bine reliefului terenului şi să permită folosirea pe scară cît mai mare a materialelor locale. Evacuatoarele de ape mari ale barajelor cu lac de acumulare pot fi cu nivel liber, sub presiune sau mixte. Evacuatoarele cu nivel liber sînt constituite din deversoare situate pe coronamentul barajului, deversoare situate pe versant sau deversoare-tranşee. Dev e r s o a r e I e situate pe coronamentul barajului au pragul situat la cota retenfiei normale. Secfiunea transversală a lor poate fi un profil eliptic racordat cu o dreaptă (profil practic) sau un profil Creager-Ofiferov (v. sub Deversor). în unele cazuri, pe creasta barajelor deversoare se aşază stavile, cari supraînalfă nivelul apelor din amonte şi permit intrarea în funcfiune a deversorului cu întreaga capacitate de evacuare. Uneori, pe creasta deversorului se amenajează pile, cari susfin o paserelă de circulafie sau o cale curentă, în acest caz, la calculul capacităfii de deversare trebuie să se fină seamă de deschiderea netă dintre pile, cum şi de contracfiunea lichidului deversat. La barajele deversoare în arc, la cari uneori pînza de apă deversată cade aproape de piciorul din aval al barajului, pilele de pe creasta deversantă contribuie la evitarea vibraţiilor pînzei deversante, prin fragmentarea acesteia. Dacă aşezarea pilelor pe creasta deversantă măreşte prea mult lungimea deversorului şi nu e justificată pentru susfinerea unei paserele, pilele se înlocuiesc cu ciocuri scurte (dinfi deflec-tori), piramidale sau triunghiulare, cu baza dispusă spre aval. Deversoarele situate pe versant se plasează în afara corpului barajului şi se descarcă la distanfă de baraj, pe panta naturală a terenului (v. fig. IV). IV. Deversor de ape mari sifuaf pe versant, Ia un bara] de pămînf. a) schema de amplasare a construcţiilor; b) secţiune transversală a albiei în aval de baraj; c) secţiune longitudinală printr-un evacuator cu jilip; d) secfiune longitudinală printr-un evacuator cu cascadă; A-B) porfiunea de acces a evacuatorului; B-C) porfiunea de descărcare a evacuatorului; 1) baraj; 2) evacuator de ape mari; 3) pragul (deversoruî) evacuatorului; 4) golire; 5) golire de fund; 6) jilip; 7) cascadă. Sînt folosite cînd cumpăna apelor dintre lacul de acumulare şi valea în care se descarcă evacuatorul e joasă, iar Evacuarea apelor mari 350 Evacuarea apelor mări construirea unui deversor pesfe baraj nu e economică sau prezintă dificultăţi tehnice. Schema de calcul hidraulic al acestor deversoare e analogă cu schema deversoarelor cu profil practic sau cu prag lat (v. sub Deversor). Panta rapidă pe care se descarcă debitul deversat poate avea formă rectilinie evazată (v. fig. V) sau de viraj (v. fig. V/) şi trebuie căptuşită V. Deversor de ape mari sltuaf pe versant, cu panfă rectilinie evazată şi prag (deversor) curbiliniu (schema amplasării). 1) baraj; 2) evacuator; 3) prag, cu beton, ori amenajată în trepte betonate, cînd roca nu e suficient de rezistată. Uneori, la capătul din spre aval se V/. Deversor situat pe versant, cu viraj, a) schema de amplasare a construcţiilor; b) secfiune transversala /-/; c) secţiune transversală 11-11; d) secfiune transversală III-III; 1) baraj; 2) evacuator; 3) prag (deversor). amenajează un disipator de energie. Forma în spafiu a acestei pante e destul de complicată şi se determină, de obicei, prin încercări hidraulice pe modele. Deversoarele-tranşee sînt amenajate pe un versant şi sînt folosite la barajele amplasate în defileuri stîn-coase, înguste şi fără front deversant larg. Lama de apă deversantă se scurge printr-un canal lateral, de obicei betonat, al cărui fund are profilul în lung şi panta amenajate astfel, încît creasta deversorului să nu fie înecată (v. fig. VII). Evacuatoarele sub presiune sînt constituite din goliri de fund şi din sifoane deversoare. Golirile de fund sub presiune pot fi constituite, fie din galerii amenajate în versantul văii în care e amplasat barajul, fie din conducte plasate în corpul barajului, şi sînt echipate cu una sau cu mai multe vane. Evacuarea apelor mari numai prin goliri de fund nu e recomandată, datorită pericolului de defectare sau de avariere a vanelor din cauza viiturilor. V. şî sub Golire de fund. V//. Deversor-franşee. a) schema de amplasare a construcţiilor; b) secfiune longitudinală A-B prin deversor; 1) baraj; 2) batardou; 3) deversor-franşee; 4) deversor; N. max. am.) nivelul maxim al apelor în bieful amonte; N. max. av.) nivelul maxim al apelor în bieful aval. Sifoane le deversoare sînt folosite cînd frontul deversant e îngust sau cînd, la creşteri mici ale nivelului amonte (15***20 cm), evacuarea trebuie să înceapă automat cu un debit destul de mare. Creasta pragului sifonului deversor e situată la cota refen-fiei normale. Sifoanele deversoare prezintă următoarele avantaje: pentru acelaşi nivel amonte şi pentru aceeaşi lăţime de deversare, debitul deversat e mult mai mare decît în cazul deversorului curbiliniu cu profil practic, permiţînd descărcarea unui debit important pe un front îngust; funcţionează fără vane ori stavile de comandă. Construcţia sifonului, întreţinerea şi repararea lui interioară sînt însă mai dificile decît la deversoarele obişnuite, V. şî sub Sifon. Evacuatoarele mixte sînt constituite dintr-un deversor-puf (deversor-pîlnie) şi sînt folosite Ia barajele cu lac de acumulare amplasate în defileu îngust şi stîncos, la cari nu pot fi realizate alte tipuri de evacuatoare cu front deversant lung, din cauza volumului mare al săpăturilor. Cînd valea are versante foarte abrupte, accesul apei Ia puţ se face, de obicei, peste un deversor lateral sau deversor-tranşee, iar cînd versantul are o platformă cu panfă lină, care poate fi amenajată orizontal fără săpături mari, accesul apei Ia puf se face A .3 ,1 -M ţ N. max. am. VIII. Schema unui deversor-puf. a) schema amplasării în plan; b) secfiune transversală prin albie, în aval de baraj; c) secfiune longitudinală A-B prin evacuator; 1) baraj; 2) batardou; 3) pîlnie de colectare; 4) puf; 5) cot de legătură; 6) galerie de evacuare; 7) galerie de atac; 8) dop de închidere a galeriei de atac; N. b.) nivelul crestei batardoulul; N .max. am.) nivelul maxim al apelor în bieful amonte. prin trecerea peste un înel deversor. Părfile principale ale unui deversor-puf (v. fig. VIII şi IX) sînf următoarele: pîlnia Evacuarea resturilor combustiei 351 Evacuarea resfurilor combustiei de colectare, cu creastă plană sau profilată; puful vertical; cotul de legătură dintre put şi galeria de evacuare; galeria de evacuare. De multe ori galeria de evacuare e construită prin amenajarea galeriei de deviere a apelor în perioada de construcţie, care e închisă la capătul din amonte şi e racordată la puful deversorului. Uneori, în special la deversoarele-puf cu dimensiuni mari, la gura pîlniei se dispun pile, cari susfin pase-rela de inspecţie şi dirijează scurgerea apei, împiedicînd formarea unei pîlnii de vîrtej şi antrenarea aerului, cari ar provoca vibrafii şi varierea debitului (v. fig. X). în acest caz, la dimensionarea pîlniei trebuie să se fină seamă de contrac-fiunea lich:dului, introducînd în calculul debitului un coeficient e = 0,9. în ultimul timp s-au realizat deversoare-puf la cari inelul deversor e echipat cu o creastă de metal care culisează vertical prin comandă hidraulică, per-mifînd menfinerea constantă a debitului efluent. /X. Deversor-put8 cu stavilă inelară, a) vedere în plan; b) secfiune verticală longitudinală prin evacuator; 1) stavilă inelară; 2) pîlnie de colectare; 3) puf; 4) cot de legătură; 5) galerie de descărcare; 6) galerie de atac; 7) dopuri de închidere a galeriei de atac. tăfile de alimentare cu apă a centralei, pozifia geografică şi clima regiunii în care e situată centrala. La centralele termice şi termoelectrice mici, cu căldări acvatubulare, evacuarea zgurii şi a cenuş:i se face, în general, direct din căldare, prin pîlniile de cenuşă şi de zgură ale acesteia, în vagonete manevrate manual, cu cari sînt transportate, fie pe halda de depozitare de pe teritoriul centralei, fie la locul de încărcare pe nave sau în vagoane de cale ferată. Pîlniile de colectare a resturilor combustiei, cu cari sînt echipate focarul căldării şi canalele de gaze de ardere ale acesteia, au la partea inferioară dispozitive de închidere simple, acfionate manual, prin intermediul unui angrenaj cu rofi dinfate şi cremaiieră (de ex. un capac plan, orizontal, care se deschide printr-o mişcare de translafie) (v. fig. /), X. Secfjune verticală printr-un evacuator-puf, cu stavile-sector. 1) piie; 2) stavile-sector; 3) pase-relă de inspecfie; N. c. b.) nivelul crestei barajului. Evacuatoarele de ape mari ale barajelor fluviale sînt constituite din deschideri echipate cu vane (plane, cilindrice sau segment), cu clapete sau cu dispozitive mixte. De obicei, în albia minoră se amenajează deschideri adînci, separate prin pile şi echipate cu stavile metalice, cari se deschid parfial sau complet. în ultimul caz, deschiderile funcfionează, adeseori, într-un regim analog deversoarelor înecate cu prag lat. Deschiderile adînci îndeplinesc şi funcţiunile golirilor de fund. Afară de deschiderile din albia minoră se amenajează deschideri deversante şi în albia majoră, cu deversor cu profil curbiliniu, simple sau echipate cu stavile pe creastă, cari funcfionează de obicei în regim neînecat. i. Evacuarea resfurilor combustiei. Mş.: îndepărtarea zgurii şi a cenuşii din focarul şi din canalele de gaze de ardere ale căldărilor de abur — încălzHe cu combustibili solizi — şi transportul lor în afara sălii căldărilor şi, uneori, mai departe, în afara teritoriului centralei. Mijloacele folosite pentru evacuarea zgurii şi a cenuşii depind, în principal, de următorii factori: ^mărimea centralei termice (respectiv debitul de abur al căldărilor), natura combustibilului (respectiv confinutul în cenuşă al^ acestuia), proprietăfile fizicochimice ale zgurii şi ale cenuşii, tipul focarului (respectiv al grătarului), posibili- L Pîlnie de focar cu capac plan, cu acţionare manuală. I) pîlnie; 2) şicană; 3) capac; 4) cremaiieră; 5) pinion; 6) arbore; 7) roată de mînă; 8) palier; 9) jgheab pentru colectarea apei de răcire a cenuşii. sau dispozitive de închidere cu cameră intermediară, cu capace acfionate manual, prin intermediul unor pîrghii cu contra-greutăfi. La centralele mijlocii şi mari, la cari debitul de cenuşă e de 500—1000 t/zi, evacuarea resturilor combustiei e în general mecanizată şi, uneori, automatizată. Se deosebesc următoarele sisteme de evacuare mecanizate: mecanice, hidraulice (de- joasă presiune, de înaltă presiune şi combinate), pneumatice şi combinate. Instalaţia de evacuare mecanică cuprinde de obicei un dispozitiv de evacuare continuă a resturilor combustiei, montat la partea inferioară a pîlniilor de zgură, acestea fiind încărcate în vagonete sau în vagoane speciale de cale ferată, cu ajutorul unei benzi transportoare sau al unui transportor cu raclete (cari o transportă afară din sala căldărilor). Fig. II reprezintă un dispozitiv de evacuare continuă, constituit dintr-un recipient cilindric, montat cu axa înclinată fafă de verticală şi echipat cu un sistem de pale radiale rotitoare, cari raclează zgura şi cenuşa din pîlnii, evacuînd-o printr-o deschidere practicată în fundul plan al recipientului; acesta e umplut, pînă Ia un anumit nivel (menţinut constant), cu apă de stingere şi de răcire a zgurii, care se împrospătează continuu, prin circulare. Zgura cade direct din pîlnia de colectare în recipientul dispozitivului, iar cenuşa din celelalte pîlnii de colectare e adusă în recipient prin transport hidraulic. Instalafia de evacuare mecanică cuprinde Evacuarea resfurilor combustiei 352 Evacuarea resturilor combustiei uneori un canal deschis, care frece pe sub pîlniile de cenuşă şi de zgură ale tuturor căldărilor din sală, în care se eva- II. Sisfem mecanizat de evacuare a cenuşii, cu pale racloare. 1) pîlnie} 2) recipient; 3) tobă cu pale; 4) arbore; 5) transmisiune cu şurub- melc-roafă elicoidală; 6) electromotor; 7) bandă transportoare; 8) conductă de transport hidraulic al cenuşii fine de Ia celelalte pîlnii colectoare; 9) evacuarea apel de răcire prin prea-plin. cuează direct resturile combustiei, fiind transportate de un screper şi evacuate într-un basin de depozitare situat în afara halei căldărilor. Instalafia de evacuare hidraulică de joasa presiune cuprinde, în general, una sau mai multe camere de captare şi depozitare temporară a zgurii, amplasate sub pîlnia de zgură a focarului şi avînd vatra în formă de albie înclinată (spre uşa de evacuare), închisă cu un capac cu acfio-nare manuală; pe perefii laterali ai camerei sînt montate ajutaje de stropire cu apă (v. fig. III). în dreptul gurii de evacuare a camerei de zgură e montat un injector de spălare care, prin acfiunea vinei de apă injectată cu presiunea de 5—20 at, evacuează zgura acumulată pe fundul camerei într-un canal deschis de drenare; pe fundul canalului sînt montate, la anumite distanfe, ajutaje de impuls cari transportă zgura la un basin-tampon, la un basin de decantare sau în viroage de pe teritoriul centralei. Din basinul-fampon, evacuarea se face mai departe (în afara teritoriului centralei) prin conducte închise, cu pompe de noroi (pentru distanfe maxime de transport de 800—900 m) sau, pentru distanfe mai mari, folosind stafiuni-releu de pompare, de-a lungul conductelor de transport. Din basinul de decantare echipat cu filtre, zgura separată din apa de transport e încărcată (cu macarale sau cu poduri rulante, cu bene) în vagoane de cale ferată sau pe nave. La transportul hidraulic, bucăfile mari de zgură se fărîmă într-un concasor înainte de intrarea în basinul de depozitare temporară, în afara teritoriului centralei. Cenuşa zburătoare captată în pîlniile colectoare ale canalelor de gaze se evacuează prin ejectoare speciale, montate la baza pîlniilor în canale separate, cari deversează în acelaşi basin-tampon sau de decanfare. înclinarea canalelor de transport din sala căldărilor e de 10—25% (funcfiune de natura resturilor de combustie transportate). ///. Instalafie de evacuare hidraulică la un focar cu grătar, a) secfiune transversală şl longitudinală prin pîlniile focarului; b) secfluni mărite prin canalul de drenare; 1) ramura purtată a grătarului; 2) pîlnie de evacuare a zgurii; 3) pîlnie de colectare a cenuşii fine; 4) sfingăfor; 5) injector de spălare; 6) uşă; 7) canal de drenare; 8) capac; 9} injector; 10) Intrarea apei de drenare; 11) injectoare penfru transportul hidraulic al cenuşii fine. Evacuator 353 Evacuator ■. Instalaţia de evacuare hidraulică d e î n a I f ă presiune cuprinde, în genera!, o pîlnie de stingere echipată cu ajutaje de stropire, amplasată sub pîlnia de cenuşă, şi care are ia partea inferioară un registru (pentru închiderea în instalaţiile cu depresiune, aerul de transport, amestecat cu cenuşa, e aspirat, din pîlniile de evacuare ale căldării, în recipiente sub depresiunea de 250*• *400 mm col. Hg (v. fig. IV b), din cari cenuşa e transportată în buncăre sub IV, Instalafii de evacuare pneumatica a cenuşii, a) sub presiune; b) sub vid; f) căldare; 2) filtru electric; 3) conductă de fum; 4) buncăr; 5) filtru de praf; 6) amestecător cu melc; 7) vagonet; 8) conductă de transport; 9) filtru umed; 10) separator de praf; 11) recipient sub vid; 12) pompă de aer; 13) compresor; 14) pompă Fuller. şi reglarea debitului de cenuşă evacuală), o cameră intermediară, amplasată sub pîlnia de stingere şi echipată cu un grătar (care retine bucăfile mari ds zgură, pentru a fi sparte), şi un concasor (montat sub camera intermediară), din care bucăfile de zgură fărîmate cad într-un ejector special (alimentat cu apă sub presiunea de 16—30 at), care le refulează printr-o conductă de transport pînă la locul de depozitare. Evacuarea zgurii şi a cenuşii din fiecare pîlnie şi transportul pe conducta respectivă a amestecului se fac alternativ şi succesiv. După evacuare, sistemul de conducte se suflă de obicei cu aer comprimat, pentru a preveni înghefarea sau înfundarea acestora. Conductele de transport au diametrul secţiunii libere de curgere de 100—200 mm, permifînd transportul bucăţilor de zgură de 40 X40-60><60 mm; distanfa de transport maximă admisibilă (fără stafiuni intermediare de pompare) e de 1000—2000 m, iar înălfimea maximă de transport e de 20—30 m; vitesa apei în conducta de transport e de maximum 1,5 m/s, la transportul zgurii, şi sub 1 m/s, la transportul cenuşii; consumul specific de apă e de 4***10 m3/t zgură transportată. Instalaţia combinată de evacuare hidraulică cuprinde o instalafie de evacuare hidraulică de joasă presiune, pentru evacuarea zgurii din căldare pînă la un basin intermediar de depozitare, situat în inferiorul halei căldărilor, şi o instalafie de evacuare de înaltă presiune, care transportă resturile combustiei din basinul intermediar la locul de depozitare sau de încărcare, prin conducte închise, sub presiune. Instalaţia de evacuare pneumatică, sub vid sau sub presiune, e folosită penfru cenuşile cari nu pot fi transportate în stare umedă. presiunea atmosferică; după umezirea în amestecătoare cu melc, cenuşa e evacuată din buncăre în vagonete sau în vagoane de cale ferată. în această instalajie pot fi transportate bucăfi de zgură cu dimensiunile maxime de 30X30 mm şi bucăfi mai mari, izolate; pentru distanfe de transport ma mari decît 100—150 m, consumul de putere al instalafiei e de circa 3,5—5,5 kW/t de cenuşă transportată. Instalaţia de evacuare pneumatică sub presiune cuprinde, în general, sub fiecare pîlnie de cenuşă a căldării, cîte un ejector cu aer comprimat care captează cenuşa din pîlnie şi o conduce — pe o distanfă maximă de 35 m — la o pompă de praf (de tipul pompei Fuller) care o transportă, în continuare, la un buncăr de depozitare, situat la distanfa maximă de 250 m (v. fig. IV a). Penfru fiecare pompă de praf se folosesc mai multe ejectoare. Un ejector de captare consumă, pentru transportul a 1 t/h cenuşă, la distanfa de 35 m, circa 2 m3/min aer comprimat la 2 at, iar o pompă de praf consumă circa 7 m3/min aer comprimat, pentru transportul a 10 t/h cenuşă, la distanfa de circa 150 m. î. Evacuator, pl. evacuatoare. 1. Tehn.: Valvă (v.) care permite întreruperea sau dirijarea circulafiei unui fluid într-un singur sens, pentru a efectua purjarea, dezaerarea, golirea unui recipient, a unei conducte, etc., ori pentru a efectua evacuarea unei faze separate din fluidul confinut în acestea. Evacuatoarele au ca organe de obturare vane, supape, clape, etc.; ele pot fi acfionate manual sau automat. Exemple de evacuatoare: dispozitivul de purjare al căldărilor de abur, oala de condensafie, oala de descărcare, separatoarele de apă de condensafie, ventuzele, etc. 23 Evacuator 354 Evacuator de zai 1. Evacuator. 2. Tehn., Canal.: Agregat sau instalafie pentru evacuarea apelor uzate din instalafii, prin colectoare aşezate sub nivelul canalizafiei pubjice. Se folosesc evacuatoare hidraulice şi evacuatoare pneumatice. evacuării apei uzate, apele cari se scurg din instalafie se acumulează în compartimentul superior, care e sub presiunea atmosferică. După terminarea evacuării apei uzate din compartimentul inferior, plutitorul comandă oprirea compresorului, apa acumulată provizoriu în compartimentul superior se scurge din nou în compartimentul inferior, concomitent cu apa uzată din instalafie, iar ciclul de funcfionare reîncepe. Instalafia e echipată cu două robinete cu sertar, pentru închidere manuală, şi cu un rezervor mic de apă curată, alimentat printr-un plutitor din conducta clădirii, care furnisează compresorului apa necesară pentru funcfio-narea lui (1 —2 l apă la fiecare perioadă de funcfionare). Pentru a asigura funcfionarea instalafiei la defectarea sau la întreruperea curentului, un plutitor declanşează un semnali-zor acustic, la umplerea compartimentului superior. în această situafie, instalafia poate funcfiona evacuînd apele uzate cu ajutorul unei pompe manuale cu membrană (care nu e repre- /. Evacuator hidraulic de’ ape uzate. 1) rezervor decanfor; 2) valvă de refinere; 3) sită; 4) prea-plin; 5) rezervor cu plufifor; 6) plutiîor; 7) pompă; 8) conductă de evacuare; 9) valvă de refinere; 10} conductă de aerisire; U) dispozitiv de curăţire a sitei. Evacuatorul hidraulic de ape uzate foloseşte energia creată de presiunea de refulare a unei pompe de apă. Agregatul e format (v. fig. I) dintr-un rezervor de decantare în care sînt colectate apele uzate ale unei clădiri, trecînd printr-un refinător (valvă de refinere). Marea majoritate a materiilor în suspensie se decantează şi cad la fundul rezervorului, iar apa separată de aceste suspensii trece printr-o sită şi printr-o conductă de prea-plin în rezervorul de apă cu plutitor. La umplerea acestui rezervor, plutitorul comandă pornirea unei pompe centrifuge, care goleşte rezervorul şi refulează apa prin rezervorul decantor, împreună cu grosul care s-a depus pe fundul lui, printr-o conductă de la fundul rezervorului, în canalul cu scurgere liberă situat la un nivel mai înalt. La golirea rezervorului cu plutitor, prin oprirea pompei şi închiderea automată a clapetei valvei de refinere de la legătura dintre rezervor şi conducta de evacuare, ciclul de funcfio7 nare reîncepe. O conductă de aerisire asigură evacuarea şi pătrunderea aerului în instalafie. Cînd sita se înfundă, se foloseşte un dispozitiv manual de curăţire a ei. Evacuatorul pneumatic pentru ape uzate e constituit, în principal, dintr-un rezervor metalic (cu două compartimente) şi dintr-un compresor centrifug, legat la cele două compartimente prin două conducte separate şi aerisit printr-o conductă de aerisire; rezervorul e montat în circuitul conductei de scurgere, între două valve de refinere cu clapă (v. fig. II). Apa uzată din instalafie vine prin conducta 9 şi se acumulează în compartimentul inferior al rezervorului, aerul eva-cuîndu-se prin conductele de legare şi aerisire a compresorului (compresorul fiind oprit, aerul poate trece prin rotorul său). Cînd rezervorul e plin, plutitorul comandă, printr-un comutator automat, pornirea compresorului. Aerul absorbit de compresor prin conducta legată cu atmosfera şi refulat sub presiune în compartimentul inferior evacuează apa uzată, prin conducta de evacuare, la conducta de scurgere cu cădere liberă, care e situată la un nivel mai înalt. în timpul //. Evacuator pneumatic de ape uzate. 1) recipient cu două compartimente; 2) compartiment inferior; 3) compartiment superior cu plutitor de comandă; 4 şi 4') valve de reţinere cu clapă; 5) compresor centrifug ; 6 şi 7) conducte de legare a compresorului la compartimentul 3; 8) conductă de aerisire a compresorului; 9) conductă de ape uzate; 10) plufifor; 11) robinet cu sertar; 12) conductă de evacuare; 13) releu; 14) înfrerupfor automat; 15) rezervor cu plufifor penfru apă curată necesară funcţionării compresorului; 16) plufifor sezîsor al circuitului de semnalizare; 17) circuit cu sonerie de semnalizare. zentată în figură), intercalată pe o conductă separată, care . conduce la fundul compartimentului inferior, la canalul cu scurgere liberă. 2. ~ de zai. Hidrot.: Dispozitiv din ansamblul unei lucrări hidrotehnice cu nivel liber, care serveşte la evacuarea zaiului, a peliculei de petrol, a unei părfi din flotanfi, etc., din apa care circulă prin construcfia respectivă. Evacuatoarele de zai sînt folosite, în special, la prizele cu nivel liber şi pe canale. Pentru a obfine evacuarea zaiului cu ajutorul unei cantităfi cît mai mici de apă, evacuatoarele se aşază în Evaluare 355 Evaporare cu efecf mulfiplu porfiunlle în cari vitesa apei se micşorează treptat din cauza unui remuu (la prizele cu baraj), a unui prag sau a unei evazări (pe canale), deoarece astfel zaiul se ridică la suprafafă. Stratul de apă de la suprafafă e condus la un deversor sau peste o vană dublă sau cu clapetă, cu ajutorul unor corpuri plutitoare de ghidare (la prize) sau al unui jgheab (la canale) (v. fig. I şi //)• Construcfiile ŢiWI'l'l'l'l'i'ITinTlV formafiunea a (cea mai veche) în centrul structurii; această formajiune a are de asemenea acelaşi facies şi în alte cute I. Evacuator de zai la o priză de apă. I) baraj; 2] priză; 3) corpuri plutitoare de ghidare; 4) deversare peste vană. Evacuator de zai la canale, a) vedere în plan; b) secjiune transversală prin jgheab; 1) canal; 2) evazare; 3) jgheab pentru evacuarea zaiului; 4) deversor. cari evacuează apa încărcată cu zai trebuie să fie foarte rezistente, deoarece amestecul de apă, zai şi flotanfi le degradează repede. 1. Evaluare. Gen.: Stabilirea valorii aproximative a unui bun, a unei operafii, a unei pagube sau a unui obiect. 2. ~ cadastrală. Cad.: Acfiunea de determinare a elementelor tehnico-economice cari caracterizează o parcelă cadastrală, cu scopul de a întocmi cadastrul economic al teritoriului cadastral în care se găseşte parcela respectivă. 3. ~a rezervelor. Geo/., Mine, Expl. petr. V. sub Rezerve de substanfe minerale utile. 4. Evanescente, creme Farm., Ind. chim.: Creme de zi, uşor absorbite de epidermă, lăsînd pe fafă un strat foarte subfire şi abia vizibil, dar suficient pentru a o proteja de acţiunea aerului şi pentru a fixa b!ne pudra sau fardurile. 5. Evansîf. Mineral.: AI3 [(OH)e | PO4] • 6 H20. Mineral amorf (gel) din familia fosfafilor hidratafi, cu proprietăfi foarte variate. Se prezintă sub formă de sferule mici, sau poate fi reniform. E incolor, alb, albăstrui sau gălbui, cu luciu sticlos. 6. Evantai, antenă în Te/c.: Antenă (v.) cu conductoare fiiiforme, constituită dintr-un mănunchi de conductoare conţinute în acelaşi plan vertical, reunite 1a capătul inferior (de alimentare) şi susfinute distanfat la capetele superioare de un conductor de suspensiune orizontal (v. fig.). 7. Evantai, cută în Geo/.: Cuta cu ambele. flancuri inverse (v. ş] sub Cută). Cutele în evantai pot fi confundate cu falsele sinclinale de pe flancul invers al unor pînze de acoperire (v.) sau cu unele ferestre tectonice (v. fig.). Alegerea uneia sau a alteia dintre cele doua ^ interpretări se poate face f 3, \\y \r '5 \Y\ 5'■ i ra Antenă în evantai. 1) coborîre; 2) fire în evantai; numai pe baza datelor de geo- 3) izolatoare; 4) fir transversal; logie regională şi de cartare geo- 5) piloni; 6) emifător. logică extinsă. De exemplu: anti- clinalul în evantai (Ai) e o structură geologică înrădăcinată; deci oriunde e intersectat de văi transversale el păstrează Cute în evantai* At) anticlina/ în evantai; A2) fals sinc/inal; Bj) sinclinal în evantai; B2) fals anticlinal. învecinate în cari s-ar întîlni eventual. Falsul sinclinal (A2), în schimb, e o structură dezrădăcinată în regiunea în care apare; pe văile transversale mai adînci, ea prezintă formaţiunea a aşezată peste formafiunea b şi, înplus, un facies diferit, asemănător celui al unor depozite sincrone întîlnite în cutele de sub pînza de acoperire. Sin. Anticlinal strangulat; Sinclinal strangulat. 8* Evaporare. 1. Chim. fiz.: Trecerea moleculelor de la suprafafa de contact dintre cele două faze ale unei substanfe, din faza lichidă în faza gazoasă. între faze se stabileşte un echilibru, Ia o anumită temperatură, cînd numărul de molecule cari trec din faza lichidă în gaz e egal cu numărul de molecule cari se condensează din gaz în lichid. La trecerea moleculelor din faza lichidă în faza gazoasă trebuie învinsă forfa de coeziune dintre moleculele lichidului, care e cu atît mai mare cu cît temperatura lichidului e mai joasă. Energia necesară pentru ruperea forfelor de coeziune e dată sub formă de căldură latentă specifică de evaporare, sau de căldură latentă molară. Căldura molară de evaporare a lichidelor e cuprinsă între 5000 şi 10 000 cal/mol. Presiunea exercitată de moleculele unui lichid din faza gazoasă se numeşte presiune de vapori, iar la echilibru, presiune de vapori saturanfi. Presiunea de vapori creşte cu temperatura, afingînd valoarea limită corespunzătoare presiunii critice. Presiunea de vapori nu depinde de cantitatea de lichid sau de vapori în prezenfă, dar ele trebuie să fie în echilibru la o temperatură oarecare. Evaporarea unui lichid e supusă următoarelor două legi: Vitesa de evaporare (masa de lichid care se evaporă într-o secundă) e proporfională cu suprafafa liberă a lichidului. Vitesa de evaporare *e proporfională cu diferenfa dintre presiunea de saturafie F a vaporilor lichidului, Ia o anumită temperatură, şi presiunea / a vaporilor lichidului prezenfi în atmosferă. Diferenfa F — f se numeşte factor de evaporare. Cu creşterea temperaturii, evaporarea e accelerată, datorită creşterii presiunii de saturafie. Evaporarea unui lichid e nulă într-un spafiu saturat de vapori, un de F=f. Variafia presiunii de vapori a unui lichid cu temperatura e dată de ecuafia lui Clausius-Clapeyron: dp _ A dT~T{y2-vl)' unde A e căldura latentă molară de evaporare, T e temperatura absolută de fierbere, iar V2 şi V\ sînt, respectiv, volumele molare ale gazului şi lichidului. 9. ~ cu efecf mulfiplu. Chim.: Procedeu de evaporare repetată a unei solufii, într-un grup de evaporatoare (2—10 evapo-ratoare, şi, de obicei, 3--*9 evaporatoare) aranjate în serie, astfel încît solufia să circule de la un corp la celălalt, concenfrîndu-se 23* Evaporare, pierderi prin ~ 356 Evaporafor trepfat. Vaporii formafi în primul corp, în urma concentrării solufiei, servesc la încălzirea celui de al doilea corp. Ultimul corp de evaporare dintr-o astfel de serie e legat de un condensator, iar acesta din urmă, de instalafia de creare a vidului, care poate fi o pompă sau un ejector (v. fig). 6 Grup de evaporafoare penfru evaporare cu efect multiplu. /, II şl IU) evaporafoare cu fevi verticale, cu tub da circulafîe (cu parametrii vaporilor formafi: Pj şi fj , p2 şi #2» respectiv p3 şi f3); 1) alimentare cu abur de încălzire (cu parametrii p0 şi to)'> 2) alimentare cu solufie de concentrat; 3) evacuarea apei condensate; 4) evacuarea solufiei concentrate; 5) apă de răcire pentru condensator; 6) racord pentru aspirafia aerului; 7) condensator; 8) evacuarea apei şi a condensatului; 9) robinet. Presiunea devenind din ce în ce mai mică, lichidul fierbe la temperaturi din ce în ce mai joase, la trecerea dintr-un evapo-rator în cel următor. Cu astfel de grupuri de evaporatoare se pot concentra solufii sensibile la temperaturi de fierbere înalte. Se folosesc, în special, în industria alimentară, la fabricarea diferitelor concentrate alimentare. 1. pierderi prin Ind. chim., Ind. pefr.: Pierderile provocate prin evaporarea componenfilor mai volatili dintr-un produs industrial lichid, în timpul fabricării, manipulării sau depozitării lui. Pierderile prin evaporare sînt deosebit de importante în timpul depozitării produselor petroliere. Pentru eliminarea pierderilor prin evaporare, produsele volatile (pro-panul, butanul, gazele lichefiate) se depozitează în rezervoare cilindrice, sferice sau sferoidale, sub presiune. Produsele cu volatilitate intermediară (de ex. benzinele) se depozitează în rezervoare cilindrice verticale cu capac flotant — pentru a elimina spafiul de vapori — sau în rezervoare cilindrice verticale obişnuite, al căror spafiu de vapori e legat la un sistem de recuperare a componenfilor uşor volatili. Pentru a menfine temperatura joasă a produselor, rezervoarele se vopsesc cu materiale cari reflectă radiafiile infraroşii. 2. Evaporare. 2. /nd. chim. V. Vaporizare. 3. Evaporare inferioară. Agr.: Evaporare care se produce în spafiile goale, rămase în urma unei arături necorespunzătoare. Aceste goluri comunicînd cu exteriorul, aerul din ele e primenit uşor de vînt, şi o nouă cantitate de apă se evaporă, micşorînd provizia de apă a solului. 4. Evaporafor, pl. evaporafoare. 1. Tehn., Ind. chim., Ind. hîrt.: Aparat sau instalafie în care se realizează evaporarea unui lichid, în vederea concentrării unei solufii prin îndepărtarea unei părfi din solvent (de cele mai multe ori apa), — spre deosebire de instalafiile de distilare în cari se produce tot o evaporare prin fierbere şi la cari prezintă interes, în primul rînd, tratarea şi separarea în constituenfi a amestecului de vapori rezultat. Evaporatoarele sînt folosite, da exemplu: în industria semifabricatelor fibroase (celuloze şi semiceluloze) la concentra- rea solufiilor reziduale rezultate la fierberea materiilor prime fibroase, în vederea recuperării şi regenerării sărurilor active întrebuinfate la fierbere sau în scopul folosirii lor drept concentrate pentru diverse prelucrări chimice sau drept combustibil (în cazul solufiilor bisulfitice reziduale), cum şi la concentrarea borhotului de la fabricarea spirtului sulfitic; în industria zahărului la concentrarea zemii subfiri; în industria frigului, etc. Construcfia evaporatoarelor variază într-o măsură mare în funcfiune de destinafia lor, de agentul termic folosit şl de modul de încălzire, deosebindu-se evaporatoare încălzite cu foc direct, cu gaze de ardere, cu curent electric, şi cu abur, cari sînt cele mai răspîndite. — Uneori se grupează mai multe evaporatoare în serie, pentru a realiza evaporarea cu efect multiplu (v.). Evaporatoarele încălzite cu abur se grupează în: evaporatoare cu manta de abur; evaporatoare cu serpentine; evaporafoare cu fevi orizontale; evaporatoare cu fevi verticale; evaporatoare cu fevi lungi, cu peliculă; evaporatoare cu două fascicule.de fevi, pentru producerea apei distilate în instalafiile energetice; etc. Colectorul de vapori (camera de vapori) e distinct de schimbătorul de căldură propriu-zis (camera sau sistemul de încălzire), care poate fi interior sau exterior. Pentru activarea transferului de căldură se construiesc evaporatoare cu circulare forfată a solufiei, realizată cu ajutorul unei pompe, cari îi imprimă vitese, de regulă, pînă la 4 m/s. — Exemple: Evaporatoare cu manta de abur: Recipiente de evaporare deschise, sau închise şi funcfionînd sub vid, cu cameră cu pereţi dubli în interiorul cărora circulăaburul de încălzire (v. fig. /). La aceste evaporafoare, nivelul lichidului din aparat trebuie să depăşească nivelul mantalei de abur. Dacă concentrarea şarjei se face pînă cînd aceasta atinge un volum foarte mic, uneori e necesar ca suprafafa de încălzire să fie împărfită în mai multe zone, astfel încît odată cu coborîrea nivelului lichidului să nu se producă încălzirea excesivă a materialului. Astfel de evaporatoare sînt foarte indicate pentru concentrarea solufiilor din cari se separă precipitate solide cari incrustează suprafafa de încălzire, cum şi pentru concentrarea substanfelor agresive din punctul de vedere chimic. Evaporafoare cu serpentine: Evaporatoare în cari încălzirea solufiei supuse concentrării se obfine cu ajutorul unor serpentine prin cari circulă abur. Serpentinele pot fi împărţite în secfiuni, cu alimentarea aburului şi evacuarea apei condensate, separate. Secfiunile de serpentină pot fi scoase treptat din funcfiune, pe măsură ce nivelul lichidului care se concentrează scade. Astfel de evaporatoare, construite din material antiacid, sînd indicate pentru concentrarea solufiilor acide. Evaporatoare cu tev* orizontale: Evaporatoare de formă prismatică, cu secfiunea rectangulară, la a căror parte inferioară se găseşte un fascicul de fevi orizontale prins în plăci /. Evaporafor cu manfa de încălzire împăr-fifă în compartimente, a, b, c) zone de concentrare; f) cameră de vapori; 2) ieşirea vaporilor; 3) cameră de lichid; 4) racord penfru golire; 5) robinete de alimentare cu abur; 6, 7 şi 8) secfiunile mantalei de încălzire; 9) evacuarea apei condensate. Evaporafor 357 Evaporafor fubuîare cu două colectoare (v. fig. II); prin primul colector pătrunde aburul, iar prin al doilea se evacuează apa condensată. OOOOOOOOOO' JOOOOOOOOOOjyuur OOOOOOOOOO^OOO OOOOOOOO ------ II. Evaporafor cu fevi de încălzire orizontale. I) cameră de vapori; 2) sistem de încălzire; 3) camsra agentului de încălzire; 4) ieşirea vaporilor. Datorită spaţiului de vapori foarte mare, aceste evaporatoare pot fi folosite Ia concentrarea soluţiilor spumante şi a solufiilor cu viscozitate mică. Fafă de randamentul lor termic, . aceste evaporatoare reclamă un consum prea mare de metal şi sînt pufin folosite. Evaporatoare cu fevi verticale: Evaporatoare de formă cilindrică (v. fig. III), echipate la partea inferioară cu două plăci tubulare, în cari e prins un fascicul de fevi, fiecare feavă avînd diametrul de aproximativ 1--3 foii şi lungimea de 0,75"*1,80 m. în fasciculul de fevi se găseşte un tub central cu diametru mai mare, cu ajutorul căruia se realizează circulafia lichidului care se concentrează. Aburul Circulă în jurul fevilor, iar lichidul care se concentrează circulă prin fevi. Circulafia solufiilor prin fevi e foarte intensă, astfel încît aceste evaporatoare prezintă un coeficient de transfer termic bun. în spafiul aburului de încălzire, condiţiile nu mai sînt atît de avantajoase, deoarece aburul nu tinde să antreneze filmul de condensat spre racordul de evacuare şi nici să colecteze aerul care trebuie evacuat printr-un singur punct. Aceste evaporatoa e prezintă avantajul că pot concentra şi soluţii cari depun săruri sau cruste, deoarece suprafaţa interioară a ţevilor poate fi curăţită uşor. Acest tip de evaporator are o construcţie simplă şi e foarte economic. Exemplu: Evaporaiorul sistem Robert, folosit în industria zahărului. Evaporafoare cu cameră de încălzire suspendată, cu fevi verticale (v. fig. IV), la cari camera de încălzire din interiorul evaporatorului se sprijină pe console şi e imer-sată în soluţia care se concentrează. Aceasta circulă prin ţevile camerei de încălzire şi prin spaţiul inelar dintre camera de încălzire şi peretele cilindric al evaporatorului. Aceste evaporafoare sînt potrivite pentru concentrarea soluţiilor cari cristalizează şi a leşiilor rezultate de la electroliza clorurii de sodiu. Principalul avantaj al acestui evaporator consistă în faptul că se poate înlocui uşor camera de încălzire. Evaporafoare cu circulaţie forţată: Evaporatoare la cari se măreşte vitesa de circulafie a solufiei care se concentrează cu ajutorul unei pompe de recirculafie. Fig. V reprezintă un IV. Evaporator cu camsră de încălzire sus-evaporator cu circulaţie pendată. forţată, CU cameră de 1) alimentare cu solufie de concentrat; încălzire inferioară con- 2) evacuarea condensatului; 3) racord pen-struifă din fevi trase CU tru evacuarea aerului; 4) alimentare cu abur; diametrul de 3/4"*1 V4 ţol'1 5) ieşirea vaporilor; 6) evacuarea solufiei cu lungimea între 2,43 concentrate, şi 4,5 m, asamblată astfel încît o parte a acestei camere pătrunde în spafiul de vapori. Aburul pătrunde la spatele unui scut de dirijare în jurul fasciculului de fevi, III. Evaporator cu fevi verticale, cu tub de circulafie. î) alimentarea cu soluf ie de concentrat; 2) racord pentru evacuarea aerului; 3) evacuarea apei condensate; 4) evacuarea solufiei concentrate; 5) abur de încălzire; 6) ieşirea vaporilor; 7) sistem de încălzire; 8) tub de circulafie. se ridică spre regiunea superioară şi apoi se deplasează în jos, în jurul fevilor de încălzire. Lichidul e tras din camera spaţiului de vapori şi e împins în sus prin fevile de încălzire cu vitesa de 1,2-3,6m/s. Din cauza acestei vifese, vaporii antrenează ocantitate mare V. Evaporator cu circulafie forfată, cu cameră de încălzire inferioară. I) introducerea aburului; 2) evacuarea condensatului; 3) alimentarea cu solufie de concentrat; 4) evacuarea solufiei concentrate; 5) racord de evacuare a aerului; 6) evacuarea vaporilor; 7) grup mofopompă. de lichid; de aceea, deasupra fevilor de încălzire se montează un ecran pentru refinerea picăturilor de lichid antrenate. Evaporafor 358 Evaporafor Fig. VI reprezintă un evaporafor cu circulafie iorfată, cu cameră de încălzire exterioară. Poate fi construit cu cameră de încălzire orizontală sau verticală, cu una sau cu două treceri ale lichidului care se concentrează. Camera de încălzire trebuie să fie montată cît mai jos sub nivelul lichidului care se concentrează, penfru ca înălţimea hidrostatică creată să împiedice fierberea în camera de încălzire, fierberea trebuind să se producă numai în camera VI. Evaporafor cu circulafie forfafă, cu cameră de încălzire exterioară. 1) alimenfare cu abur de încălzire; 2) evacuarea condensatului; 3) racord de evacuare a aerului; 4) alimentarea cu solufie de concentrat; 5) evacuarea solufiei concentrate; 6) evacuarea vaporilor; 7) grup mofopompă. de vapori. Lichidul care se concentrează se introduce într-un punct apropiat de pompa de circulajie, iar solufia concentrată poate fi evacuată în orice punct convenabil. Evaporafoare cu fevi lungi, cu peliculă: Instalaţii de evaporare cu fevi verticale foarte lungi, în cari solufia se evaporă înfr-o peliculă de solufie care se ridică cu vitesă mare prin fevile de încălzire (v. fig. VII). Ţevile au de obicei diametrul de 3/4*»2 foii şi lungimea de 5,5—6,00 m şi uneori pînă la 9 m. Raportul dintre lungime şi diametrul fevii trebuie să fie în general 125, ca la evapora-torul Kesfner, prototipul acestor evaporafoare. Solufia e introdusă în evaporator pe la partea inferioară şi se ridică în fevi pîna la o anumită înălfime. La pornirea instalatei se foloseşte feava de recirculafie laterală, care leagă spafiul de vapori cu racordul de alimentare (v. fig. VII). Aburul e introdus în spatele unui scut de dirijare şi e îndreptat spre partea superioară a fasciculului de fevi şi apoi trece în jos în jurul fevilor. Lichidul care se concentrează se ridică prin fevi şi începe să fiarbă la un anu- v VII, Evaporator cu fevi lungi, cu peliculă. 1) alimentare cu abur de încălzire; 2) evacuarea condensatului; 3) racord penfru evacuarea aerului; 4) alimentare cu solufie de concentrat; 5) evacuarea solufiei concentrate; 6) evacuarea vaporilor. mit punct; vitesa lichidului creşte apoi şimaimult, datorită formării unei canfităfi mai mari de vapori, astfel încît la părăsirea fevilor vitesa amestecului vapori-Iichid e relativ mare. Un ecran dispus deasupra fevilor separă picăturile de lichid antrenat. Un al doilea separator de picături, lateral, continuă să refină lichidul antrenat, astfel încît vaporii cari părăsesc evaporatorul sînt practic liberi de solufie. Lichidul concentrat se colectează la fundul camerei spaf iu lui de vapori şi e evacuat prin conducta de recirculafie laterală. Deoarece cea mai mare parte a fevilor e umplută cu vapori, presiunea hidrostatică la fundul fevilor e neglijabilă, şi de aceea căderile de temperatură provocate de efectul hidrostatic sînt reduse. Pelicula atinge vitesa de 20 m/s, ceea ce îmbunătăfeşfe foartemultcoefi- cienful de transmisiune termică Fig. VIU reprezintă un evapora/or cu peliculă, cu cameră de încălzire exterioara, care prezintă avantajul că fevile pot fi curăţite mai uşor la anumite intervale de funcfionare. Aceste tipuri de evaporafoare pot fi folosite cu rezultate bune la concentrarea solufiilor foarte vîscoase (însă nu atît de vîscoase ca acele solufii cari se . concentrează în evaporafoare cu circulafie forfafă); ele nu sînf potrivite penfru soluţiile cari depun săruri, cruste sau cari cristalizează, deoarece fevile se curăfă destul de greu. Evaporator cu două fascicule de fevi: Evaporator penfru producerea apei distilate în instalafiile energetice, la care elementul de încălzire e format din două fascicule de fevi cu frei colectoare, două la un capăt şi unul la celălalt. Se foloseşte, la încălzirea apei brute, abur cu presiune relativ înaltă, penfru ca apa să fiarbă în evaporator sub presiune (v. fig. IX). ■ i* \t VIII. Evaporafor cu fevi lungi cu peliculă, cu cameră de încălzire exterioară. f) alimentare cu abur de încălzire; 2) alimentare cu solufie de concentrat; 3) evacuarea solufiei concentrate; 4) separator de picături; 5) grup mofopompă. IX, Evaporafor cu două fascicule de fevi, penfru producerea apei distilate . în instalafii energetice. 1) alimentare cu abur de încălzire; 2) evacuarea apel condensate; 3) alimentare cu apă brută; 4) evacuarea vaporilor; 5) dispozitiv de separare a picăturilor de apă. Aburul pătrunde în colectorul superior Ia un capăt al fevilor, frece prin primul fascicul de fevi în colectorul de la capătul opus, apoi se întoarce prin al doilea fascicul în colectorul inferior, de unde se evacuează sub formă de condensat. Aburul format din apa care fierbe trece printr-un separator situat la Evaporafor 359 Evaporator partea superioară şi apoi ia condensator. După funcfiunea elementelor sale, această instalafie nu constituie o instalafie de distilare, ci un evaporator, deoarece aburul secundar nu suferă nici un proces de separare, ci un proces simplu de condensare. Evaporatorul se foloseşte pentru a acoperi nevoile căldărilor de înaltă presiune din instalafiile energetice, cu o apă cît mai pură. Evaporatorul cu pompă de căldură reprezentat în fig. X are camera de încălzire exterioară. Vaporii formafi, după ce trec printr-un separator, sînt absorbifi cu ajutorul unui ejector prin care se introduce aburul de încălzire în camera de încălzire, astfel încît se recuperează o parte din entalpia aburului secundar. porator e format dintr-o cuvă în care se rotesc 1,i,3 axuri orizontale, pe cari sînt calate discuri perpendiculare pe ax şi cari se rotesc o dată cu el (v. fig. XII). La rotire, discurile pătrund X. Evaporafor cu pompă de căldură. 1) cameră de încălzire; 2) alimentare cu soluţie de concentrai; 3) cameră de vapori şi separator de picături; 4) conductă de reflux; 5) evacuarea soluţiei concentrate; 6) ejector de abur; 7) abur de încălzire; 8) abur secundar; 9) evacuarea condensatului. XI. Evaporafor cu peliculă agitată. I) acfionarea rotorului; 2) rotor cu palete; 3) distanfa reglabilă dintre rotor şi palete; 4) alimentare cu solufie de concentrat; 5) a-limentare cu abur de încălzire; 6) e-vacuarea aburului secundar; 7) evacuarea apei condensate; 8) evacuarea solufiei concentrate; 9) separator. XII. Evaporafor cu discuri. 1) cuvă; 2) capac; 3j fobe cu discuri; 4) Intrarea gazelor de ardere; 5) ieşirea gazelor de ardere; 6) rezervor de leşie; 7J alimentare cu leşie; 8) ieşirea leşiei concentrate; 9) pompă; 10) rezervor da leşie concentrată. în solufia din cuvă, o antrenează şi o aduc în curentul de gaze de ardere fierbinfi, care trece deasupra jgheabului. Un alt tip de evaporator cu foc direct se numeşte evaporafor cu combustie submersă. Elementul principal de încălzire e un arzător cu gaz, imersat în solufia de evaporat. Gazele de ardere trec sub formă de bule mici prin solufie, în care se răcesc pînă la o temperatură pufin mai înaltă decît temperatura solufiei. Din cauză că aparatul nu cuprinde o suprafafă de încălzire metalică, el poate fi folosit la concentrarea de solufii agresive. Randamentul termic e mai mare decît la evaporatoarele cu un singur efect, încălzite cu abur. î. Evaporator. 2. Termot.: Subansamblu al unei instalafii frigorifice, constituit dintr-un schimbător de căldură în care se evaporă agentul frigorigen, adus în stare lichidă de la condensator, pentru a absorbi căldură de la agentul transmifător din instalafie, şi deci pentru a produce frig. Evaporatorul cu tuburi verticale e constituit din unu sau din mai multe elemente compuse din tuburi drepte, scurte, verticale, legate la fiecare capăt la un colector orizontal; elementele sînt cufundate în saramura dintr-un recipient (v. fig.-/). Evaporatorul cu peliculă agitată, reprezentat în fig. XI, e format dintr-un cilindru vertical, încălzit cu o manta de abur pe jumătatea inferioară, echipat în interior cu un rotor cu palete în plane radiale, a căror distanfă fafă de peretele cilindrului încălzit e reglabilă. Datorită mişcării de rotire, lichizi ® Proiectat pe peretele cilindric, unde se formează o peliculă subfire, care se evaporă repede. Vaporii formafi se deplasează în sus, iar picăturile de lichid eventual antrenate sînt proiectate, de acelaşi rotor, într-un separator. ln,,jCes*e,evŞporatoare se realizează o reducere a efectului hidrostatic şi, ca urmare, intensitatea de evaporare creşte. Acest tip de evaporator e potrivit pentru concentrarea produselor vîscoase şi termosensibile. Evaporatoarele încălzite cu gaze de ardere sau cu loc direct nu au fost, în general, tipizate, şi se construiesc în funcfiune de diferitele necesităfi tehnologice. Un evaporator de acest tip, în parte standardizat şi care . se foloseşte frecvent în industria hîrtiei, la concentrarea solufiei, e evaporatorul cu discuri tip Enderlein. Acest eva- /. Evaporator cu tuburi verticale. I) recipient de saramură; 2) spafiu pentru izolafia termică; 3) tuburi verticale; 4) colectoare orizontale; 5) separator de ulei; 6) Intrarea amoniacului lichid; 7) ieşirea amoniacului sub formă de vapori; 8) elice pentru activarea circu-iafiei saramurii. La partea inferioară se găseşte un colector penfru uleiul antrenat în amoniacul gazos. Amoniacul în stare lichidă intră în tuburi pe la partea inferioară şi iese din colectoarele de sus, spre compresor. Uneori, circulafia saramurii în recipient e activată cu ajutorul unei elice. Coeficientul de transfer al căldurii are valoarea &S600 cal/m2«h*grd, la vitesa de curgere a saramurii de 0,30 m/s. — Variante sînt evaporatorul cu tuburi în Evaporator 360 Evaporafor plane verticale şi cu mică înclinaţie fafă de verticală, şi evaporatorul cu tuburi curbe, în plane verticale. Evaporatorul cu fevi coaxiale e constituit din una sau din mai multe elemente verticale, compuse din fevi coaxiale orizontale; elementele sînt aşezate într-un recipient termoizolat. în tubul mic, interior, circulă saramura care trebuie răcită, iar în spafiul inelar dintre tuburi circulă amoniacul lichid, care se evaporă. Se construiesc două tipuri: evaporatoare cu tuburile interioare deschise la extremităfi, Ia cari saramura circulă în recipient şi circulafia e activată de o elice (v. fig. II a); eva- II. Evaporatoare cu fevi coaxiale, a) cu tuburile Interioare deschise la extremităţi; b) cu tuburile inferioare legate în serie; 1) recipient de saramură; 2) izolaţie termică; 3) tuburi exterioare, legate în serpentina; 4) tuburi interioare deschise la extremităţi; 4') tuburi Interioare, legate în serie, în serpentină; 5) elice pentru activarea circulaţiei saramurii; 6) intrarea amoniacului ichid; 7) ieşirea amoniacului în stare de vapori; 8) intrarea saramurii; 9) ieşirea saramurii răcite din serpentina de răcire; 10) ieşirea saramurii răcite din recipient; 11) prea-plin. poratoare cu tuburile interioare legate în serie, constituind serpentine, la cari circulafia saramurii se forfează cu o pompă (v. fig. li b). Coeficientul de transfer al căldurii are valoarea & = 500’--700 cal/m2*h*grd. Evaporatorul multitubular are o construcfie asemănătoare cu a evaporatorului cu fevi coaxiale, însă tuburile cu diametru IU. Evaporator multitubular. a şl o) vedere din faţă, respectiv laterală; c) capul tuburilor; î) tub exterior, pentru saramură; 2) tub interior, penfru amoniac; 3) colector de saramură; 4) dezaerisire; 5) suport; 6) intrarea saramurii; 7) ieşirea saramurii răcite; 8) intrarea amoniacului lichid; 9) ieşirea amoniacului sub formă de vapori. mare prin cari circulă saramura cuprind mai multe tuburi cu diametru mic, prin cari circulă amoniacul (v. fig. III); elementele sînt aşezate în recipiente termoizolate. Evaporatorul cu fascicul tubular orizontal e constituit dintr-un recipient cilindric orizontal cu plăci tubulare, în care sînt asamblate, prin mandrinare sau prin sudare, fevi subfiri grupate în fascicule. La capetele recipientului sînf prinse etanş, cu şuruburi, cîte un capac bombat, convex, în cari se formează colectoare pentru saramura care circulă prin fevile subfiri. Amoniacul intră în spafiul dintre fevi şî mantaua cilindrului printr-o conductă laterală, la o mică înălfime deasupra generatoarei de la „burta" recipientului (v. fig. IV). Circulafia e IV. Evaporator cu fascicul fubufar orfzonfal. 1) manfa; 2) placă fubulară; 3) capac; 4) perete separator; 5) ţevi de circulaţie a saramurii; 6) scurgerea uleiului; 7) intrarea saramurii; 8) ieşirea saramurii răcife; 9) Intrarea amoniacului; 10) colector de ieşire a amoniacului sub formă de vapori. asigurată de o pompă. Coeficientul de transfer al căldurii are valoarea & = 300"*350 cal/m2- h • grd la vitesa de circulafie a saramurii în tuburi de 0,75 m/s. — Acelaşi tip de evaporator poate fi folosit, de exemplu, în fabricile de gheafă, prin cufundarea cilindrului fără funduri în saramura din basin, în care circulafia e asigurată de un agitator cu elice. Evaporatorul cu plăci elicoidale e compus dintr-un cilindru vertical în care e montată coaxial o coloană — constituită dintr-un tub cu diametru rr.ai mic — şi dintr-un fascicul de fevi în spafiul inelar dintre cei doi cilindri, în jurul coloanei verticale sînt dispuse şicane formate din seg-menfi elicoidali de tablă, decalafi elicoidal în înălfime (v. fig. V). V. Evaporator cu placi elicoidale. 1) corp cu fascicul de fu-buri verticale; 2) coloană fubulară axială; 3) plăci (şicane) elicoidale; 4) cameră de vapori; 5) regulator; 6) intrarea saramurii; 7) Ieşirea saramurii răcite; 8) infrarea amoniacului lichid; 9) ieşirea amoniacului sub formă de vapori. Lichidul frigorigen intră prin partea de sus a coloanei verticale, se adună jos şi urcă apoi în fevile subfiri verticale, în cari se evaporă; vaporii sînt colectafi în colectorul cilindric vertical de Evaporigraf 361 Evitare, spafiu de ~ imersiune, V/. Evaporafor inundai. 1) recipleni de saramură izolai termic; 2) serpentină pentru agentui frigorigen; 3) separator de lichid; 4) conductă de intrare a agentului frigorigen; 5) ieşirea vaporilor de agent frigorigen; 6) intrarea saramurii; 7) ieşirea saramurii răcite. ja partea de sus a aparatului. Saramura de răcit intră pe jos, e refulată cu o pompă şi circulă în spafiul inelar dintre tuburile fasciculului şi în jurul coloanei, fiind constrînsă de şicane să circule elicoidal. Coeficientul de transfer al căldurii are valoarea k—750"‘ 1500 cal/m2* fvgrd, în funcfiune de starea perefilor. Evaporatorul cu imersiune e construit — ca şi condensatoarele • cu imersiune ale instalaţiilor frigori-gene — din una sau din mai multe serpentine elicoidale introduse în-tr-un recipient pentru saramură. Uneori, evaporatorul e echipat cu un agitator cu palete, pentru saramură. Coeficientul de transfer e mic, avînd valoarea &=150 — 180 cal/m2*h*grd. Alteori, evaporatorul cu imersiune se dispune în instalaţia frigorigenă ca evaporator inundat (v. fig. VI), serpentina fiind alimentată cu lichid frigorigen cu ajutorul unui separator de lichid, aşezat la 5—8 m peste nivelul lui. Compresorul absoarbe agentul frigorigen uscat din separator. î. Evaporigraf, pl. evaporigrafe. Meteor. V. sub Hidro-meteori. g. Evaporimefru, pl. evaporimetre. Meteor. V. sub Hidro-meteori. s. Evaporife. Petr.: Sin. Roci saline. V. sub Rocă. 4. Evaporografie. Poligr. V. Termocopiere. 5. Evazare. 1. Tehn.: Operaţia de lărgire progresivă, spre extremitatea deschisă, a unui obiect cav. 6. Evazare. 2. Tehn.: Partea lărgită progresiv, spre extremitatea deschisă, a unui obiect cav. 7. Eveniment, pl. evenimente: Fenomen local şi instantaneu sau şi stare locală şi instantanee. Există evenimente compatibile, adică evenimente cari se pot produce concomitent, şi evenimente incompatibile, cari nu se pot produce concomitent, adică se exclud unele pe altele. în raport cu un ansamblu de condiţii în cari se produce, un eveniment se numeşte necesar, cînd acestea determină în mod univoc producerea, respectiv lipsa lui; el se numeşte aleatoriu sau mtîmplător, cînd acestea nu determină în mod univoc producerea, respectiv lipsa Iui; în cazul unui eveniment aleatoriu în raport cu anumite condiţii de ansamblu, acestea determină numai probabilitatea (v.) de producere a Iui. Două evenimente aleatorii E şi E' se numesc statistic independente unul de altul, dacă probabilitatea de a se produce evenimentul E' e independentă de faptul că evenimentul E s~a produs sau nu s-a produs; ele se numesc statistic dependente, dacă probabilitatea de a se produce evenimentul £* depinde de faptul că E s-a produs sau nu s-a produs. s- Evenimente, cîmp de C/c. pr. V. Cîmp de evenimente. 9- Everdur. Metg.: Aliaj foarte rezistent la acizi, cu compozifia 95% Cu, 4% Si şi 1% Mn. io. Evernic, acid Chim.: CH3 H | CHs-O-Q H c- ch3 I -c c—coo-c \ C—COOH c=c H I OH HO- COOH I c -c/ Nc—CH3 I! I HC .CH I och3 OH Eterul metilic al acidului lecanoric. Substanfă cristalizată în prisme cu p. t. 170°, solubilă în alcool etilic la rece şi parfial în eter etilic Ia cald, insolubilă în apă rece. Acidul evernic e constituentul multor licheni (Evernia prunastri L. Ach. şi Evernia furfuracea L. Mann.) din familia Usneaceae, cari cresc în special pe stejar, mai rar pe unele specii de pomi fructiferi, în Sudul şi în Centrul Europei, şi în Nordul Africii. Dacă sînt uscafi şi depozitafi un interval de timp, aceşti licheni dezvoltă un miros plăcut. Prin extracfie cu solvenfi volatili nealcoolici (benzen sau eter de petrol), sau alcoolici (alcool etilic sau metilic), se obfine rezinoid, concret şi absolut, de muşchi de stejar. Produsul comercial folosit penfru extracfie e de obicei un amestec de Evernia prunastri (adevăratul mousse de chene) şi Evernia furfuracea (mousse d'arbre). V. şî sub Muşchi de stejar. 11. Everninic, acid Chim.: Acidul 6-hidroxi-2-metil-anisic (eterul metilic al acidului orselinic), constituent al lichenilor Evernia prunastri L. Ach. şi Evernia furfuracea L. Mann. Cristalizează în ace (din apă), cu p. t. 170° (157°). E solubil în alcool etilic, în acetonă, în acetat de etil, pufin solubil în eter etilic, în benzen, în ligroină. 12. Evidenţiere. Poligr.: Procedeu grafic folosit pentru a atrageatenfiunea, la citirea unui text cules, asupra unui cuvînt, a unui rînd sau a unei părfi mai mari de text, care consistă în culegerea cuvîntului, a rîndului sau a părfii de text respective cu litere a căror floare diferă de a celor folosite pentru textul curent. Evidenţierea se face cu diferite feluri de litere: cursive, aldine, negre, capitalufe sau versale, uneori (mai ales pentru texte culese cu litere gotice sau fractur, cari nu au celelalte caractere, folosite pentru litere anticva) prin spaţierea literelor cuvîntului sau a textului respectiv. Evidenţierea, pentru reclame şi lucrări de accidenfe, se poate face şi cu alte mijloace grafice: tipărirea textului evi-denfiat în altă nuanţă de culoare; aşezarea în dreptul textului respectiv a unei figuri (sferă, săgeată, etc.), care să atragă atenfiunea cititorului asupra acelui pasaj, etc. 13. Evipan. Farm:, Chim.: Acid N-metil-5-cicIohexenil-5--metilbarbituric. E o pulbere cristalină cu p. t. 143--*145°, greu solubilă în apă, în eter; uşor solubilă în alcool cald. Evipanul e un medicament hipnotic. Sarea de sodiu a evipanului (Hexenal, Evipan sodiu) e întrebuinfată ca anestezic de scurtă durată (15*-*20 de minute) sub forma* de injecfii intra-venoase. Sin. Hexabarbital, Hexenal, Evipal. 14. Eviscerare. Ind. alim.: Operafia prin care se scot din cavitatea abdomina'ă şi toracică organele cari formează masa gastrointestinală, vezica urinară şi uterul. Eviscerarea trebuie executată imediat după jupuire, pentru a împiedica dezvoltarea florei microbiene şi pătrunderea acesteia din intestine în carne, cum şi pentru a evita inactivarea principiilor active ale glandelor. Pentru a evita impurificarea cărnii, eviscerarea trebuie să fie precedată de legarea esofagului şi a rectului. îs. Evitare. 1. Nav.: Pozifia pe care o ia o navă ancorată, sub acfiunea vîntului şi a curentului. De exemplu: nava are evitarea NE, adică se află cu prova în direcfia NE. 16. spafiu de Nav.: Spafiul necesar unei nave ancorate, pentru a putea evita (v. Evitare 1) în orice direcfie, sub acfiunea vîntului şi a curentului. Pentru navele ancorate cu o singură ancoră, spafiul de evitare e un cerc cu raza egală cu lungimea lanfului filat în apă plus lungimea navei, la care se adaugă un coeficient de siguranţă. Navele afurcate au CH3 N- °c0 N~ I H O ~C\ yCHs 6\cy 4 / \ -c xc6h9 o Evifare 362 Evolufă nevoie de un spafiu de evitare de formă eliptică, egal cu aproximativ jumătate din spafiul de evitare al unei nave ancorate cu o singură ancoră. 1. Evitare. 2. Nav.: Manevră efectuată de o navă pentru întoarcerea într-un spafiu mic. Se deosebesc: evitare în maşini, care se efectuează cu ajutorul grupului motopropulsor şi al cîrmei, şi evitare pe ancoră, la care, pe lîngă grupul motopropulsor şi cîrmă, se foloseşte şî ancora. 2. Evitare. 3. Nav.: Manevra de ocolire, de către o navă, a unei nave întîlnite în timpul navigafiei. Această manevră se execută conform unor reguli de evitare cu caracter internafional, cari fac parte din „Regulile pentru prevenirea abordajelor pe mare". între două nave cu propulsiune mecanică, evitarea e executată ds nava care vede cealaltă navă în tribord. în cazul cînd cele două nave vin una către alta, proră în proră, amîn-două sînt obligate să se evite, abătîndu-se spre dreapta. Orice navă cu propulsiune mecanică e obligată să evite o navă cu vele. Dintre două nave cu vele, cea care are vînt larg evită nava cu vînt strîns. Dintre două nave cu aceeaşi alură, evită cea care primeşte vîntul din babord; cînd două nave cu aceeaşi alură primesc vîntul din borduri diferite, evită cea care e în vînt. O navă cu vînt din pupă evită orice altă navă cu vele. — Hidroavioanele amerisate sînt considerate nave cu propulsiune mecanică. 3. E-Viton. Fiz.: Unitate de flux eritemal, egală cu fluxul eritemal produs de o sursă de radiafie care emite o putere o radiantă de 10 W cu lungimea de undă de 2967 A. Sin. Viton eritemal. 4. Evolută, pl. evolute. 1. Geom.: La o curbă plana, curba înfăşurătoare a normalelor acelei curbe. Asociind unui punct regulat simplu M al unei curbe (C) situate într-un plan orientat reperul cartesian rectangular format de tangenta şi de normala în acest punct, orientate prin vectorii lor unitari T, N astfel, încît TXN=iXj (v. fig.), vectorul de pozifie al punctului P în care normala în M e tangentă la evolulă e dat de echipolen- ja P—'M+RN, unde R=î/q, inversul curburii Q, se numeşte raza de curbură în punctul M. Punctul P se numeşte centru de curbură în AT şi e situat în concavi-tatea curbei. Cercul cu centrul în acest punct şi care e tangent în M la curbă are un contact de ordinul al doilea cu (C) şi se numeşte cerc osculator în M la curbă. în punctele de inflexiune (q = 0), evoluta prezintă ramuri infinite. Din relafia d*~d* s?2cb rezultă că evoluta admite puncte singulare cari corespund, în general, punctelor M în cari curbura e stafionară, ^=Q. Aceste puncte se numesc vîrfuri ale curbei (C). Notînd cu Si» £?1» ^1 arcul, curbura şi raza de curbură a evolutei şi orientînd pozitiv evoluta în sensul în care raza de curbură R creşte, există relafiile !S\ =i£-J-const. Ri=zRji' Evoluta. T) evolută; C) curbă. Dacă un arc P\P2 al evolutei corespunde unui arc M\M2 al curbei (C) care nu confine vîrfuri sau puncte de inflexiune, lungimea iui e egală cu diferenfa dintre măsurile razelor de curbură în extremităfile arcului curbei (C) P\P2~RM2 — RMl. în cazul unei curbe în spafiu, evoluta e o curbă înfăşurătoare a unei familii de normale cu un parametru ale curbei (C). Se obfine o evolută asociind punctelor M ale unui arc MqM, normalele ai căror vectori unitari Np for-mează cu vectorul unitar N al normaîei principale un unghi (N, Np) = Qp, dat de relafia ^ — J t ds -f'Cp, t fiind torsiunea curbei, iar Cp, o constantă determinată. Normalele alese astfel formează o suprafafă desfăşurabilă ($Qj)i ale cărei generatoare sînt tangente unei curbe care e o evolută a curbei date (C). O curbă (C) admite o familie cu un parametru de evolute. Toate evolutele 1"^ sînt situate pe suprafafa polară asociată curbei (C), care e înfăşurătoarea planelor normale ale curbei. Suprafefele desfăşurabile confin toate curba (C). Două suprafefe desfăşurabile SQi,S-* se intersectează de-a lungul curbei (C) sub un unghi constanf: 02—0i = C2 — Ci = const. Punctele de contact Pk al normalelor Nk Ju evoluta sînt situate pe dreapta polară A, caracteristica planului normal. Dacă se cunoaşte o evolută se obfine o altă evolută distinctă, rotind normalele Nţ, respective cu un unghi constant. în cazul în care (C) e o curbă plană, suprafafa polară e un cilindru care are ca , secfiune dreaptă evoluta curbei date. Normalele curbei (C), cari sînt diferite de normala situată în planul curbei şi cari formează un unghi constant cu acest pian, determină suprafefe desfăşurabile ale căror muchii de înapoiere aparfin cilindrului polar ale cărui generatoare le intersectează sub un unghi constant. Evolutele în spafiu ale unei curbe plane sînt elice ale cilindrului, care are ca secfiune dreaptă evoluta plană a curbei. Sin. Desfăşurată. 5. Evolută. 2. Geom..* Suprafafa înfăşurătoare a normalelor unei suprafefe. O suprafafă reală (S) admite două familii de linii de curbură cu un parametru. Normalele la (S) de-a lungul unei linii de curbură dintr-una din familii (Ci) formează o suprafafă riglată desfăşurabilă avînd o muchie de înapoiere (yi). Muifimea acestor muchii de înapoiere aparfine unei suprafefe (£1) care e o pînză a evolutei suprafefei (S). A doua pînză (S2) e formată de muifimea muchiilor de înapoiere (y2) ale desfăşurabilelor determinate de normalele la (S) de-a lungul liniilor de curbură din cealaltă familie. Evoluta e compusă deci din două pînze cari, în general, nu sînt distincte din punctul de vedere analitic. Normala într-un punct M al lui (S) e tangentă la evoluta (£) în două puncte cari se numesc centre principale de curbură în M. Aceste puncte sînt centrele de curbură obişnuite ale curbelor suprafefei, cari sînt secfiuni plane ale ei prin cele două plane normale cari confin tangentele la liniile de curbură prin M. Planele tangente la evoluta (£), cari sînt duse prin aceeaşi^ normală, sînf rectangulare. Muchiile de înapoiere (yi), (y2) sînt linii geodezice ale evolutei. în mod particular, una dintre pînzele evolutei sau amîn-două se pot reduce la o curbă sau la un punct. Astfel, pentru o sferă, ambele pînze se reduc la centrul sferei. Evolufia asociaţiei 363 Evolufiile aeronavei Penfru o suprafafă care e înfăşurăfoarea unei familii de sfere cu un parametru, una dintre pînze se reduce la curba formată de centrele sferelor. Penfru o suprafafă de rotafie, una dintre pînze se reduce Ia axa de rotafie, iar cealaltă e o suprafafă de rotafie a cărei curbă meridiană e evoluta curbei meridiane a suprafeţei inifiale. Sin. Desfăşurată. 1. Evoluţiaasociaţiei. Geobot.: Sin. Dinamica asociafiilor (v.). 2. Evoluţie, pl. evolufii. Chim. fiz.: Transformare. Exemplu: Evolufia, adica transformarea, unui sistem fizicochimic. s. Evoluţiile aeronavei. Av.: Succesiunea schimbărilor de loc şi de pozifie a unei aeronave în. aer, incluziv decolarea şi aterisarea. Evolufiile avionului pot fi executate în zbor individual sau în formafie. Se deosebesc: evolufii uzuale sau elementare şi evolufii acrobatice (de înaltă şcoală de zbor). Uneori evolufiile acrobatice se clasifică, fie în evoluţii acrobatice simple şi complexe, după figurile descrise de avion în aer, fie în evolufii acrobatice de antrenament, de luptă şi de exhibifie, după scopul lor. La majoritatea evolufiilor acrobatice, traiectoria descrisă de avion se găseşte într-un plan aproximativ vertical, astfel încît aproape toate figurile acrobatice comportă picaje şi resurse, cari provoacă suprasarcini uneori mari în elementele de rezistentă ale construcfiei avionului. Din această cauză, avioanele destinate zborului acrobatic trebuie să îndeplinească condiţiile de rezistenfă impuse penfru executarea acrobafiilor. Mişcarea curbilinie se produce în orice zbor al unui avion, însă condifiile în cari se execută pot fi diferite. Astfel, cînd se execută o simplă schimbare de direcfie într-o evolufie uzuală de zbor, raza curburii şi timpul necesar penfru executarea ei nu prezintă prea mare importanfă, însă în lupta aeriană, aceasta evolufie trebuie executată aproape totdeauna în timpul . cel mai scurt şi cu raza de curbură cea mai mică. Valoarea razei de curbură minimă şi â vitesei unghiulare maxime caracterizează maniabilifafea avionului (v.). Evolufiile uzuale ale avionului reprezintă mişcări obişnuite distincte, efectuate de obicei în timpul oricărui zbor, fiecare dintre aceste evolufii avînd un scop determinat. Cele mai importante evolufii sînt: decolarea (v.), zborul (v.) în urcare, zborul orizontal şi planat, virajul (v.), priza de aterisare (v.), aterisarea, turul de pistă (v.), epenglul (v.), virajele (v.), opiul (v.) orizontal, spirala , (v.), etc. Aterisarea avionului, care face parte din evolufiile cele mai dificile ale tehnicii pilotajului, se compune din: coborîrea de la înălfimea de circa 25 m pînă la înălfimea de6***12m, în zbor planat cu vitesă constantă, pe o traiectorie rectilinie descendentă; redresarea avionului pe o traiectorie curbilinie într-un plan vertical, cu vitesă descrescîndă, pentru trecerea de la traiectoria descendentă la o traiectorie orizontală; zborul orizontal la înălfimea de aproximativ 1 m deasupra solului, numit filare (v.), în timpul căreia vitesa de zbor descreşte pînă la mărimea vitesei de aterisare, iar unghiul de atac se măreşte treptat pînă Ia o valoare corespunzătoare aproximativ coeficientului de portanfă maximă; paraşutarea sau înfundarea avionului (v.), în timpul căreia vitesa de zbor continuă să scadă, iar unghiul de atac se menfine constant, astfel încît portanfa se micşorează şi avionul ia contact cu solul; rulajul ia ateri-sare, cu vitesă descrescîndă pînă la oprirea completă a avionului. Evoluţiile acrobatice ale avionului sînt mişcările acestuia după traiectorii de formă determinată, de obicei curbilinii, cari se numesc figuri acrobatice şi ale căror elemente componente sînt schimbările de direcfie ale traiectoriei în pian orizontal şi vertical, combinate, la unele dintre ele, cu rotirea avionului în jurul axei sale de rulu. Dintre evolufiile acrobatice simple, indispensabile pentru antrenament şi luptă, fac parte figurile acrobatice cu traiectorii aproximativ drepte sau curbilinii plane, fiecare dintre ele exe-cutîndu-se cu scop determinat. Aceste evolufii sînt: picajul (v.), cabrajul (v.), virajul strîns, glisada (v.), zborul pe spate, to-noul (v.), looping-ul (lupingul) (v.). Dintre evolufiile acrobatice complexe fac parte figurile acrobatice cu traiectorii spafiale sau combinate din traiectoriile figurilor acrobatice simple, dintre cari unele sînt necesare pentru antrenament şi luptă, iar altele se execută numai în cadrul exhibiţiilor de aviafie. Din categoria evolufiilor de antrenament şi de luptă fac parte următoarele acrobafii complexe, fiecare avînd un rol specific în luptele aeriene, şi anume: virajul strîns în cabrbj şi picaj, spirala strînsă (tirbuşonul), vrila (v.)f răsturnarea (v.), rahversarea (v.), întoarcerea Immelmann (v.), întoarcerea de luptă (v.), eic. Din categoria evolufiilor de exhibifie, executate uneori şî pentru antrenament, fac parte: zborul pe spate, tonoul (în diverse variante), pendulul, optul vertical sau dublu-looping, cum şi alte combinafii din diferite figuri acrobatice. Acrobafiile au o foarte mare importanfă, în special în luptele aeriene, fiindcă permit pilotului să pună avionul cît mai repede posibil, în acfiuni de atac sau de apărare, în pozifia cea mai avantajoasă fafă de avionul inamic sau fafă de fintă. Evolufiile acrobatice „academice" nu epuizează toate posibilităţile evolufiilor reale în lupta aeriană, astfel încît studiul maniabilitătii avioanelor de vînătoare trebuie extins asupra tuturor evolufiilor posibile. Odată cu creşterea viteselor de zbor, raza de curbură şi timpul necesar executării figurilor acrobatice s-au mărit, ceea ce s-a considerat o scădere a maniabilităfii avioanelor de vînătoare; totuşi, avionul de vînătoare cu vitesă de zbor mai mare a dispus de obicei de avionul cu vitesă mai mică, însă mai maniabil, datorită avantajului inifiativei de atac. Evolufiile planorului sînt aproximativ asemănătoare celor ale unui avion, fiind influenfate eventual de faptul că forfa de propulsiune nu e produsă prin consum de energie de la bord, ci se obfine prin lansarea planorului (cu san-dow-ul ori cu automosorul) sau e componenta greutăfii sale în direcfia traiectoriei de zbor. Se deosebesc, ca şi la avion, evolufii uzuale sau elementare, şi evolufii acrobatice. Evolufiile uzuale ale planorului se clasifică uneori în trei faze distincte, şi anume: faza inifială (A), faza avansată (B) şi faza de perfecfionare (C). Pentru evolufii mai dificile, cum sînt remorcajul cu avionul, zborul plutit sau zborul termic, se folosesc planoare de antrenament şi de performanfă; în faza de perfecfionare, planoarele trebuie să aibă finefe şi vitesă relativ mari, fiind echipate totodată cu frîne aerodinamice. în cele trei faze de şcoală a planorismului, evolufiile sînt grupate după complexitatea lor, şi anume: faza inifială cuprinde: desprinderea, palierul, saltul, devierea şi zborul rectiliniu; faza avansată cuprinde: virajul, spirala, turul de pistă, „S"-ul alungit; faza de perfecfionare cuprinde aceleaşi evolufii ca mai sus şi, în plus, zborul în 8, zborul plutit şi zborul termic. Desprinderea e o evolufie în care planorul e tras pe sol de automosor, printr-un cablu cu vitesă mărită treptat, pînă cînd se desprinde de sol şi se ridică la înălfimea de 1 —2 m. Tracfiunea automosorului se reduce apoi treptat şi planorul se aşterne pe pămînt fără acfionarea profundorului, iar cablul se declanşează după ce planorul a atins pămîntul alunecînd pe sol. Urcarea planorului în remorcaj cu automosorul, la înălfimile mari necesare executării evolufiilor din faza avansată (B) şi de perfecfionare (C), se face în următoarele două evolufii: urcarea pe o panfă lină pînă la înălfimea desiguranfă de 10 — 20 m (mai exact de 10 --15 rh în faza avansată şi de 15***20 m în faza de perfecfionare), numită palier la remorcaj, care e obligatorie pentru orice remorcaj Ia înălfime mai mare; urcarea pe panta optimă. înălfimea maximă Evolvenfă 364 Evolvenfă filară înfr-un remorcaj la automosor se atinge cînd planorul ajunge aproximativ 2/3 din distanfa starf-mosor şi cînd unghiul format de cablu cu orizontala e de 60 -‘65°, această înălfime depinzînd de lungimea cablului (care se alege în funcfiune de evolufia programată şi nu depăşeşte 1200 m), de tipul planorului, de intensitatea vîntului şi de corectitudinea executării, de către pilot, a evolufiei de urcare pe pantă optimă. Evolufiile acrobatice ale planorului, spre deosebire de cele ale avionului, se efectuează după ce s-a executat un picaj, penfru a obfine o vitesă mai mare decît cel pufin dublul vitesei obişnuite în zbor planat. Evolufiile acrobatice executate numai cu planoare construite în acest scop sînt: vrila (v.)» loop/ng-ul (v.), ranversarea (v.), întoarcerea Immelmann (v.), răsturnarea (v.), tonoul (v.) lent şi rapid, pendulul (v.) şi zborul pe spate (v.). î. Evolvenfă, pl, evolvenfe. Geom.: Traiectorie ortogonală a tangentelor unei curbe plane. Sin. Desfăşurătoare. —>• Fiind dată o curbă plană M—M(t), ecuafia vectorială a unei traiectorii ortogonale a tangentelor ei e Pk = M + (ck-s)T, —v unde T e vectorul unitar al tangenfei, s e lungimea arcului curbei (C), considerat de la o origine arbitrară Mq, iar c^ e o constantă arbitrară. Pe tangentele curbei există o mulfime infinită de puncte cari descriu traiectorii ortogonale Tk ale acestor drepte. Două evolvenfe Ti, T2 (v. fig. /) determină pe tangentele curbei (C) vectori de măsură constantă PiP2 — (c2~ci)T■ Curba (C) e evoluta comună a tuturor evol-ventelor Tk. O evolvenfă are în comun cu (C) punctul M^, care corespunde valorii s — c^ a lungimii arcului MqMDacă se ia acest punct ca origine a arcelor pe curba (C), ecuafia evolventei respective e p~ M — sT. Tangenta în P Ia evolvenfă Tq e paralelă cu normala în M la (C), dP -> -=-qsN. Punctul e un punct singular al evolventei Tq. în general e un punct de înapoiere de prima specie. Lungimea arcului MqP e dată de i=8f eidt, (e2=i), J. 0 Dinfare evolvenfică. /. Evolvenfă. Ti şi r2) evol-ventejC) curbă. iar raza de curbură |/?i| = |j|. Evolvenfă admite ca desfăşurată o curbă dată. în tehnică termenul e folosit, de cele mai multe ori, pentru cazul particular în care desfăşurata e un cerc. în scopuri practice, evol-venta se poate trasa prin puncte ca în fig.11; pe cercul de bază se iau arce de cerc At, A2, A3, etc. şi se obfin punctele 1, 2, 3, etc., prin cari se duc tangente la cerc; pe acestea, cu originea în 1, 2, 3, etc., se iau segmente 1 I, 2 II, 3 III... egale cu arcele Al, A2, A3, etc.; unind printr-o curbă continuă punctele I, II, III, etc., astfel obfinute, se obfine evolventa A III III. Evolvenfă se foloseşte ca linie de profil al flancurilor din-fării, în cele mai frecvente construcfii de rofi dinfate cilindrice (v. fig. III), des-făşuratacorespun-zătoare fiind un cerc numit cerc de bază. Se foloseşte şi ca linie de profil ai flancurilor şuruburilor-melc, al angrenajelorşu-rub-melc-roată melcată, cum şi ca linie de profil al flancurilor anumitor scule pentru tăierea prin rulare a dinfării (de ex. cufit-roatădemor-tezat). 2. ~ alungită. Tehn.: Curbă generată, analog cu evolventa, de un punct al unui cerc cu rază infinită (deci o dreaptă) care se rostogoleşte pe un alt cerc, numit cerc de bază, astfel încît în timpul mişcării de rostogolire a dreptei punctul generator al evolventei capătă concomitent şî o mişcare de frans-lafie în lungul dreptei, în sensul măririi distanfei fafă de punctul de tangenfă. Astfel de curbe se întîl-nescca linii de traseu al dinfilor roţilor dinfate conice paloide (v. fig. I). Alungirea evolventei se produce prin faptulcă, concomitent cu rostogolirea axului frezei-melc conice (v. fig. II) pe cercul de bază cu raza r, diferitele puncte de pe muchiile aşchietoare ale frezei (în contact de lucru) suferă şl o translafie axială, ca urmare a mişcării relative suplementare dintre freza elicoidală şl roata de prelucrat. 3. ~ de a. Mş.: Sin. In-volută de a (v.). 4. ~ filară. Geom.: Traiectorie ortogonală a tangentelor unei curbe în spafiu. Există o mulfime infinită de puncte pe tangentele unei curbe în spa-fiu (C) /. Evolvenfă alungifă la dantura paloidă. Trasarea evolvenfeî prîn puncte. Pk=M + [ch-s) T, II. Generarea evolventei alungite. 1) roată de prelucrat; 2) freză-melc; MA/lj|) evolvenfă nedeformată; M/VlJ evolvenfă alungită. cari descriu traiectorii ortogonale T^ ale tangentelor. Evolvenfă planară 365 Evolventmefru Doua evolvenfe filare Tj, intersectează tangentele curbei după figuri egale ^?2=(C2-C1)f. O evolvenfă filară întîlneşte curba (C) într-un punct care, în general, e un punct de înapoiere pentru evolvenfă. Luînd acest punct ca origine a arcelor pe (C), ecuafia evolventei e ~P=M — sT. Reperul lui Frenet asociat evolventei în punctul P se .deduce din reperul lui Frenet al punctului M printr-o rotafie —► în jurul normalei principale N, a cărui amplitudine 0 e dată de relafia cos 0 =-----—-T- —------- V e2 -f t2 Lungimea arcului şi curbura evolventei sînt date de formulele fS j Yq2-}-^2 *i=L Qsds) Qi=--- ---- J 0 £5 O descriere mecanică a evolventei filare se obfine dacă se consideră un fir flexibil şi inextensibil aplicat de-a lungul arcului MqM, al cărui capăt Mq se desprinde de curbă şi se deplasează în spafiu astfel, încît firul să rămînă în per-manenfă tangent la (C). Extremitatea Mq descrie evolvenfă filară fo a curbei (C). î. ~ planară. Geom.: Traiectorie orfogonală a planelor osculatoare ale unei curbe în spafiu. Un punct din planul osculator al unei curbe (C) ?=Af+*Wr+3iWiî descrie o traiectorie odogonală a planelor osculatoare, dacă funcfiunile x (s), y (s) verifică sistemul diferenfial s, respeciiv q (s), fiind lungimea arcului, respectiv curbura curbei (C). Integrala generală a sistemului diferenfial e: *=Ci sin t + C2 cos £-f-sin t sin t d* — cos t cos t d* y — Ci cos t — C2 sin t — cos t J sin t di-j-sin t JQ cos t di, unde C\, C2 sînt două constanie arbitrare şi ^(i) = JQQds e curbura integrală a arcului curbei (C), corespunzător intervalului 0, s. O curbă (C) admite, deci, o familie cu doi parametri de evolvenfe planare. Deoarece în determinarea funcfiunilor x, y intervine numai curbura curbei (C), figura formată de evolventele planare e invariantă fafă de o deformare a curbei (C) care păstrează curbura. Evolventele planare intersectează planele osculatoare în puncte cari formează figuri egale. 2. Evolvenfîc. Meff., Ut.: Calitatea unei figuri (linie, traseu, suprafafă) de a deriva dintr-o evolvenfă. Linia de intersec-fiune a unui corp solid cu un plan e un profil evolvenfic, dacă această linie e o evolvenfă; flancul unui dinte de roată dinţată, al unei spire de filet, al unei scule (în gene- ral, pentru dinfare), etc., caracterizat prin profil evolvenfic într-o secfiune dată, e un flanc evolvenfic. După forma şi direcfia generatoarei suprafefei flancului, se deosebesc: flânc evolvenfic recfiliniu (la rofi dinfate cilindrice drepte) şi flanc evolvenfic elicoidal (la rofi cilindrice elicoidale, la cufife-roată de mortezat drepte şi cu dinfi înclinaţi, la şuruburi, etc.). 3. Evolvenfmefru, pl. evolventmetre. Ms,: Aparat care serveşte la controlul profilului în evolvenfă al danturii roţilor dinfate, şi anume prin determinarea abaterii profilului efectiv al dintelui fafă de profilul teoretic. Principiul de funcfionare al evolvenfmefrului consistă în generarea evolventei prin rostogolirea unei drepte pe cercul de bază al rofii dinfate. Pentru aceasta, roata de controlat e aşezată coaxial pe un disc care reproduce cercul de bază şi de care e fixată rigid. Rigla care se rostogoleşte e şi ea legată rigid cu un palpator sferic, care se aplică pe flancul dintelui de controlat şi care acfionează un comparator cu cadran sau un mecanism de înregistrare. La începerea rostogolirii, centrul palpatorului se găseşte în prelungirea tangentei comune la disc şi la riglă. Imprimînd riglei o mişcare de translafie, discul se rostogoleşte, iar palpatorul descrie evolventa corespunzătoare discului de rostogolire (respectiv a cercului de bază), în timp ce roata controlată se roteşte. Dacă flancul dintelui controlat coincide cu evolventa teoretică, în cazul înregistrării nu se constată nici o variafie de indicafie la comparatorul cu cadran, adică nici o abatere de la linia dreaptă. în general, evolvent-metrele nu sînt aparate portabile. Se construiesc două tipuri de evolventmetre: cu disc individual şi universale. Evolventmetrul cu disc individual e format dintr-un batiu pe care sînt montate două cărucioare (v. fig. I a şi b), cari se pof deplasa, în două direcţii perpendiculare una pe alta, cu ajutorul a două rofi de mînă. Pe un dorn. conic se montează discul de rostogolire cu diametrul egal cu cel al cercului de bază, şi roata din-fată de controlat, cuplată rigid cu discul. Pe unul dintre cărucioare sînf montate o riglă şi două comparatoare cu cadran. Rigla se poate deplasa paralel cu acest cărucior, prin rotirea unui şurub, în vederea reglării poziţiei palpatorului pe flancul dintelui. Cele două comparatoare permit controlul ambelor flancuri ale dintelui, fără a fi necesară, în acest scop, scoaterea rofii dinţate de pe dorn. Dezavantajul cel mai important al acestui aparat consistă în necesitatea utilizării unui disc de rostogolire special pentru fiecare roată dinţată cu diametru diferit. Aparatul e deci recomandabil numai (a controlul producţiei în masă sau în serii mari. I. Evolvenfmefru cu discuri individuale, a) schema formării evolventei: î) disc de rază r0; 2) rigla care se rostogoleşte; b) schema simplificată a evolventmetruiui cu discuri individuale: 1') disc înlocuibil da rază r0 solidarizat cu roata de controlat 3; 2') riglă cu mişcare de translafie; 3) roafă dinîafă; 4) cărucior port-riglă; 5) pîrghie cu palpator; 6) comparator cu cadran; 7) roată de mînă penfru deplasarea căruciorului 4. — Căruciorul transversal nu e reprezentat. Evonimină 366 Exagonal, sistemul ** Evolvenfmetrul universal e echipat cu un disc unic de rostogolire, sau uneori cu un sector, iar reglarea pentru diferite valori ale cercurilor de « bază se obţine folosind un sisfem de pîrghii. Schema de funcfionare a evolvent-metrului universal, de fabricaţie sovietică, e reprezentată în fig. II. Roata dinfată de controlat se montează între vîrfuri. Pe acelaşi ax, şi anume pe axul vîrfuiui inferior, e calată o camă cu profil în evolventa; pe camă e apăsată, prin intermediul unei greutăţi, o riglă fixată pe căruciorul inferior al aparatului. La rotirea rofii dinfate şi a camei se imprimă riglei, împreună cu căruciorul şi cu rola 5, o mişcare de translafie. Concomitent, rola 5 face ca pîrghia 6 să efectueze o mişcare de rotafie, concomitent cu pîrghia 7, montată pe acelaşi ax. Pîrghia 7 se sprijină însă, prin intermediul rolei 8, pe căruciorul superior 9, astfel încît acesta se deplasează împreună cu vîrful palpator 10. Distanfa dintre axa rolei 8 şi axa vîrfurilor e egală cu raza cercului de bază. în acest caz, vîrful palpator se deplasează pe evolventa formată de acest cerc de bază. Pentru reglarea cercului de bază Ia diferite mărimi, distanfa de mai sus se obfine folosind un bloc de cale plan-paralele avînd lungimea corespunzătoare; blocul de cale se aşază între opritorul 12 şi căruciorul superior 9. Cu ajutorul unei manete dispuse ia exteriorul carcasei aparatului, se imprimă rofii dinfate care se controlează o mişcare de rotafie şi, concomitent, vîrfuiui palpator, o mişcare de translafie. Cu evolvenfmetrul universal se pot controla rofi dinfate avînd modulul 0,7 ■•■10 mm şi diametrul pînă la 300 mm. î. Evonimină. Farm.: Extract alcoolic uscat, obfinuf din scoar{a rădăcinii de Evonymus atropurpureus. Confine 2,1 % dulcitol (raportat la cantitatea de scoarfă prelucrată), acid furan (3-carboxilic (p. t. 121 •■•123°), un alcool în stare cristalizată, euominolul (p. t. 248-" 250°). E o pulbere galbenă-brună cu gust amar. Are acfiune colagogă (acfiune de stimulare a secrefiei biliare). Sin. Eunimină, Euonimină. 2. Evorsîune, pl. evorsiuni. Geogr.: Eroziune circulară, alveolară, produsă de curenfii de apă din albiile rîuriior cari se formează în regiunile cu cascade sau cu căderi mari. Prin acest proces, apa sapă şi roade în albia rîului gropi sau marmite, cari creează ondulafii sau denivelări în profilul longitudinal al albiei. 3. Ewart, lanţ V. sub Lanf. 4. Exa-. V. şî sub Hexa-. •5. Exacfofof, pl. exactofoturi. Fotgrm.: Aparat fotogrammetrie de redresare, constituit din următoarele părfi: o cameră de proiecfie cu obiectiv de redresare, o planşetă cu mişcări cardanice în direcfia axelor OX şi OY, şi două inverşoare //. Evolvenfmefru universal. 1) roată dinfata de controlat/ montată între vîrfuri; 2) şablon de evolvenfă coaxial cu roata; 3) placă-palpator; 4) căruciorul Inferior; 5) rolă solidară cu căruciorul 4; 6 şi 7) pîrghii calate pe acelaşi ax vertical; 8) rolă solidară cu căruciorul superior 9; fO) palpafor solidar cu căruciorul 9; 11) roata de mînă penfru prereglare; 12) opritor penfru rezemarea blocului de cale plan-para-lele pentru reglarea la diametrul r0 al rotii. optico-mecanice penfru realizarea condiţiilor de claritate, de proiectare şi de perspectivitafe. E folosit la întocmirea foto-planurilor. 6 Exacfograf, pl. exacfografe. Fotgrm.: Aparat fotogrammetrie de stereorestitufie, constituit din: două camere de proiecfie, un sistem optic de stereoobservafie, bazat pe principiul folosirii culorilor complementare, şi un mecanism de măsurare şi de raportare grafică a pozifiei spafiale a punctelor modelului optic corespunzător stereogramei intro^-duse în aparat. E folosit Ia întocmirea automată a planurilor şi a hăr{ilor topografice pe cale fotogrammetrică. 7. Exaedru, pl. exaedre. Mineral.: Poliedru limitat de şase fefe poligonale. Numirea e folosită uneori pentru cub. Var. Hexaedru. 8. Exagon, pl. exagoane. Geom..* Poligon cu şase laturi, într-un exagon inscriptibil, laturile opuse se taie în puncte aşezate în linie dreaptă (feorema lui Pascal). într-un exagon circumscripfibil, diagonalele principale sînt concurente (teorema lui Brianchon). într-un exagon regulat, fiecare unghi are 120°. Latura exagonului regulat e egală cu raza cercului circumscris. Var. Hexagon. 9. Exagonal. Geom., Mineral.: Calitatea unor forme geometrice de a fi limitate de şase laturi cari se intersectează formînd şase unghiuri. Var. Hexagonal. 10. Exagonal, sistemul Mineral.: Sistem cristalin care are ca formă fundamentală o prismă exagonală şi cuprinde forme cristaline închise şi forme cristaline deschise. Prisma exagonală poate fi: de specia întîi (v. fig. aj), mărginită de Sistemul exagonal. arf prismă exagonală de specia întîi; a2) prismă exagonală de specia a doua; a8) prismă diexagonală; bt) piramidă exagonală de specia întîi; b2) piramidă exagonală de specia a doua; q) blpiramidă exagonală de specia întîi; c2) bipiramidă exagonală de specia a doua; d) piramidă exagonală; e) bipira-midă exagonală; f) trapezoedru exagonal; g) romboedru; h) scalenoedru ditrigonal. şase fefe paralele cu axa A6 şi de două fefe exagonale perpendiculare pe această axă; de specia a doua (v. fig. a2), asemănătoare cu cea precedentă, orientată diferii, dedusă din aceasta, fie prin rofire cu 30°, fie prin trunchieri paralele cu muchiile, şi cari taie distanfe egale pe laturile poligonului de bază. Prin trunchieri simetrice pe muchiile prismei exagonale se obfine prisma diexagonală (v. fig. aj), formă cristalină deschisă, mărginită de douăsprezece fefe paralele cu axa A6. Exagonul lui Kekule 367 Examen organoleptic Formele oloedrice sînf caracterizate prin formula de simetrie A6, 3 A2, 3 A'2, 7t, 3 P2f 3 P'2, planul Jt fiind un plan de simetrie perpendicular pe axa A6f axele A2 unind muchiile opuse, iar A'2, fefele opuse. Sistemul exagonal are şapte clase de simetrie. Clasa exagonal piramidală sau exagonal polară e caracterizată prin simetria A6, 3 P2f 3 P'2 (clasă emimorfă). Forma simplă reprezentativă e piramida exagonală de specia întîi (v. fig. bi) şi de specia a doua (v. fig. b2), rotită cu 30° fafă de prima, în jurul axei A6. Ambele sînt mărginite de şase fefe triunghiulare şi închise de o fafă în formă de exagon, perpendiculară pe axa A6. în această clasă cristalizează nefelinul. Clasa exagonal bipiramidală sau exagonal ecuatorială a cărei formulă de simetrie e A6, jt, C, are ca formă reprezentativă bipiramida exagonală de specia întîi (v. fig. ci), formă cristalină obfinută din prisma exagonală de specia întîi, prin trunchieri pe muchiile bazale, şi bipiramida exagonală de specia a doua (v. fig. C2), asemănătoare cu cea precedentă, dar orientată diferit (printr-o rotire cu 30°). Ambele piramide exagonale sînt forme închise, mărginite de douăsprezece fefe în formă de triunghiuri isoscele. în această clasă cristalizează: sulfatul de ceriu, sulfatul de lantan, apatitul. Clasa d i exa g o n a I piramidală sau diexagonal polară, a cărei formă reprezentativă e piramida exagonală (v. fig. d), formă cristalină mărginită de douăsprezece fefe triunghiulare şi de o fafă în formă de poligQn cu douăsprezece laturi, care închide forma. în această clasă^crisfalizează: wurtzitul, zincituI, etc. Clasa diexagonal bipiramidală sau diexagonal ecuatorială e clasa cea mai bogată în elemente de simetrie din acest sistem: A6, 3 A2, 3 A'2, jt, 3 P2, 3 P'2, C. Forma reprezentativă e bipiramida diexagonală (v. fig. e), mărginită de 24 de fefe triunghiuri scalene, obfinută din prisma exagonală prin trunchieri nesimetrice pe vîrfuri. în această clasă cristalizează: magneziul, zincul, beriliul, covelinul. Clasa t r a pezoed r i că sau exagonal oloaxă e caracterizată prin simetria A6, 3 A2, 3 A'2, a cărei formă simplă reprezentativă e trapezoedrul exagonal (v. fig. f), formă cristalină mărginită de douăsprezece fefe în formă de frapez, « obfinută prin trunchieri de bipiramidă biexagonală ale prismei exagonale. Clasa romboedrică sau exagonal alternantă are ca elemente de simetrie un ax de gradul 6 alternat identic cu un ax de gradul 3 şi un centru de simetrie (A^2=A3-fC). Forma reprezentativă simplă e un romboedru (v. fig. g). în această clasă cristalizează dolomiful, hematitul, dioptazul, vile-mitul, etc. Clasa scalenoedrică sau diexagonal alternantă, a cărei formulă de simetrie e A^=A3+3 A2+Cf are ca formă reprezentativă scalenoedrul ditrigonal cu douăsprezece fefe triunghiuri scalene (v. fig. h). în această clasă cristalizează: stibiul, bismutul, seleniul, telurul, calcitul, rodocrozitul, smith-sonitul, sideroza, etc. Var. Sistemul hexagonal. 1. Exagonul lui Kekule. Chim. V. Kekule, exagonul lui 2. Exahidrif. Mineral.: MgSO4-6 H20. Sulfat de magneziu hidrafat, întîlnit în unele lacuri sărate magneziene sulfatate (de ex. în Crimeea, în regiunea Astrahan, etc.), separîndu-se, după epsomit, prin concentrarea, în continuare, a solufiilor saline. Cristalizează în sistemul monoclinic, sub formă de cristale tabulare şi lanceolate. Se întîlneşte şi ca mase fibroase. Are culoare albă, uneori verde deschisă, cu luciu sidefos şi clivaj după fafa de prismă. Are duritatea 2, gr. sp. 1,75 şi indicii de refraefie: np = 1,426; nm~ 1,453; ng—1,456. Se disolvă uşor în apă. Sin. Sakiif; var. Hexahidrit. CH3 I 3. Exalgină. Farm.: C6H5—N—CO—CH3. N-metilacefani-lidă; substanfă care se prezintă în formă de pulbere albă, solubilă în apă. Exalgina e întrebuinfată, în Medicină, ca analgezic şi antitermic. 4. Exalfaţie. Chim. fiz.: Cantitatea cu care e mărită refracţia moleculară a unei combinafii organice care are în molecula sa duble legături conjugate sau triple legături, fafă de cazul că nu ar avea asemenea legături. Exaltafia se datoreşte abaterilor mari de la aditivitatea refraefiei moleculare, cari se constată la combinafiile cu duble legături; combinafiile cu duble legături izolate nu prezintă exaltafia refraefiei moleculare. Valoarea mare a exaltafiei refraefiei moleculare la unele combinafii — cum sînt aldehida cinamică şi cinamatul de etil — se datoreşte conjugării electronilor jt din grupările funefio-nale, cu inelul benzenic. Aparifia unei exaltafii a refraefiei moleculare arată conjugarea dublelor legături în molecula unei combinafii organice. Exaltafia refraefiei moleculare variază mult, şi după reguli cari nu pot fi prevăzute, de la un sistem conjugat la altul, din care cauză nu pot fi calculate valori constante ale exaltafiei, aşa cum sînf calculate incre-mente pentru refraefii atomice. La sistemele conjugate ciclice nu se manifestă exalfafie; în multe cazuri, din contra, se constată adevărate depresiuni ale refraefiei moleculare. Astfel de depresiuni ale refraefiei moleculare se întîlnesc ş\ la sistemele eferociclice cu duble legături conjugate, cum sînt furanul, tiofenul şi pirolul. Exaltafia refraefiei moleculare se observă şi la combinafiile cari au o dublă legătură în vecinătatea unui ciclu benzenje. Cum s-a demonstrat prin spectrele de absorbfie în ultraviolet, exaltafia acestor substanfe se datoreşte conjugării electronilor jt din gruparea funefională, cu inelul benzenic. 5. Exalfolidă. Ind. chim.: CH2—(CH2)i3—CO. Lactona aci- dului 15-hidroxipentadecanoic; e o substanfă albă, cristalină, cu miros puternic asemănător moscului şi ambrei. Are p. t. 31-32°, p. f.15mm 176°, df = 0,9383 şi »4^=1,4633. Se găseşfe în uleiul de rădăcină de angelică (Arhangelica officinalis). Se utilizează în parfumerie şi în cosmetica fină, ca substanfă fixatoare şi odorantă. 1 i c. Exalfonă. Ind. chim.: (CH2)h CO. Ciclopentadeca- nonă; ceionă puternic mirositoare, în genul musconei, obfinută sintetic. Are p. t. 63° şi p. f-03mm 120°. Exaltona are proprietăfi fixative pentru parfumuri. Sin. Cefociclopenfadecan, Nor-musconă. 7. Examen, pl. examene: Faptul examinării (v. Examinare). 8. ~ entomologie. Ind. alim.: Examen care stabileşte dacă legumele şi fructele uscate în condifii necorespunzătoare sînt infestate de molii, coleoptere, acarieni, etc. Controlul infestării se efectuează astfel: Se cerne o probă din produsul deshidratat, printr-un ciur de tablă cu ochiuri rotunde nrul 2,5. Fracfiunea separată prin cernere e examinată cu ajutorul unei lupe cu grosismentul de 5—10, spre a descoperi prezenfa insectelor sau a urmelor lăsate de acestea, în anotimpurile reci sau cînd temperatura depozitului e sub + 10° e necesar ca, înainte de examinare, să se păstreze proba timp de 24 de ore la temperatura de 15—20°. 9. ^ organoleptic. Ind. alim.: Aprecierea, cu ajutorul văzului, mirosului şi gustului, a calităţilor produselor alimentare (vin, lapte, conserve, etc.). V. şi sub Degustare. Examinare 368 Excavare 1. Examinare. Tehn.: Operaţia de determinare a proprie-tăfilor unui material sau ale unui sistem tehnic, fără ca acestea să fie supuse vreunei solicitări. V. şî sub încercare. 2. *+* macrografică. Mefg. V. sub Examinare macroscopică, şi sub Metaiografie. 3. ~ macroscopică. Metg., Ind. cb.: Procedeu folosit pantru studiul structurii metalografice a unui metal sau a unui aliaj, ori al constituţiei structurale şi petrografice a turbelor, a cărbunilor şi a cocsului, cu ochiul liber, cu lupa sau cu aparate cari măresc pînă la aproximativ 50 de ori. Cînd se execută şi fotografierea suprafefelor metalice cari sînt cercetate, examinarea se numeşte macrografică. La examinarea turbelor poate fi apreciat prin acest procedeu gradul de turbificare, după: forma, structura, cantitatea de fibre, culoarea, consistenfa, gradul de fărîmare, etc., prezentate de o probă sau de un anumit zăcămînt. Pentru cărbuni, începînd de la cărbunii bruni amorfi pămîn-toşi şi pînă la antracit incluziv, se pot stabili: culoarea, spărtura, gradul de fărîmare, forma granulelor, luciul, aspectul mai mult sau mai pufin lemnos, clasa sau categoria din cari face parte cărbunele respectiv. Cocsul, sub formă de bucăfi (în industrie) sau de buton de cocs (în laborator), se studiază macroscopic din punctul de vedere al gradului de umflare, de topire şi de fisurare; i se studiază, de asemenea, mărimea şi forma fisurilor, culoarea, luciul, mărimea şi repartifia porilor, cum şi friabilitatea şi forma bucăfilor. Pentru o examinare macroscopică mai detaliată, probeie pot fi preparate prin şlefuire, polisare, respectiv cu agenfi chimici corozivi. V. şî sub Metaiografie. 4. ~ micrografică. Metg. V. sub Examinare microscopică, şi sub Metaiografie. s. ~ microscopică. Metg., Ind. cb.: Procedeu folosit pentru studiul structurii metalografice a unui metal sau a unui aliaj, a componenfilor microlitofipici ai cărbunilor (în bucăfi, secfiuni subfiri şi în praf), a cocsului, a brichetelor, etc., cu ajutorul microscopului. Dacă se foloseşte şî fixarea pe fotografie, sau prin alte procedee, a suprafefelor metalice cercetate la microscop, examinarea se numeşte micrografică. Examinarea microscopică ajută, de exemplu, la identificarea stratelor de cărbune, la stabilirea vîrstei geologice şi a stadiului de carbonificare a cărbunelui respectiv, prin determinarea gradului de conservare şi metamorfozare al constituen-filor microlitofipici. în tehnica preparării cărbunilor, studiul microscopic serveşte la determinarea componenfilor pefrografici cari se concentrează în anumite clase granulometrice. în prelucrarea termică a cărbunilor (semicocsificare şi cocsificare), examinarea microscopică precizează importanfa corpurilor figurate (în formarea riudroanelor, ia semicarboni-zare), comportarea substanţei opace şi a fuzitului ca degre-sanfi (în procesul de cocsificare) şi necesitatea folosirii, ca materie primă în amestecul de şarjă, a huilelor cu proporfii diferite de componenfi petrografici. Studiul suprafefelor lustruite pe bucăfi de brichete permite să se stabilească: mărimea particulelor, repartifia lor şi a componenfilor petrografici în masa brichetei; distribuţia liantului (dacă bricheta are liant); comportarea la presiune a particulelor da cărbune, arătînd fisurarea sau ruperea lor, eventualele goluri în brichete, dînd totodată şî o imagine a procesului de măcinare. Prin^ examinarea microscopică a brichetelor (în special a celor fără lianfi) s-a constatat că o serie de componenţi, cum sînt, de exemplu, cerurile şi răşinile din cărbuni (în special din cărbuni bruni amorfi pămîntoşi), sclerofii, sporii şi polenul, 2 Schema unui examinator de capse. î) baterie electrică; 2) indicator, 3 şi 4) rezistenţe; 5 şi 6) bornele aparafufui. nu au nici un rol în coeziunea şi rezistenfa mecanică a brichetelor. Examinarea microscopică a cocsului pune în evidentă, pe lîngă grosimea perefilor, mărimea şi repartifia porilor (cari arată calitatea cocsului), răspîndirea în masa acestuia şi proporfia componenfilor a şi |3 (componenţi strălucitori din cărbune), care influenfează calitatea produsului. V. şî sub Metaiografie. 6. ~a nedisfructivă a materialelor. Tehn.: Sin. Defecto-scopie (v.). 7. ~ stereoscopică. Fotgrm.: Operafia de cercetare a unui obiect sau a unui îenomenf(de ex.: fulgerul, scînteia electrică, etc.), cu ajutorul unor fotograme luate din puncte de stafie distincte, spre a putea determina pe baza lor forma spafială a obiectului, respectiv a regiunii în care se produce fenomenul. 8. Examinator de capse, pi. examinatoare de capse. Expl.: Aparat cu care se determină dacă o capsă electrică cu fir incandescent e bună, cum şi dacă legăturile stabilite între explozor şi capse sînt bine făcute. Aparatul consistă dintr-un circuit alcătuit din două rezistenfe de cîte 25 O fiecare, dintr-o pilă uscată cu tensiunea electromotoare de 1,5 V, şi dintr-un indicator (v. fig.). Rezistenfa totală a circuitului e 150 Q, iar curentul electric care-l străbate e 7=1,5/150 = 0,01 A. Atît capsa electrică supusă încercării, cît şi circuitul exterior respectiv, se conectează Ia cele două borne ale examinatorului. Dacă filamentul capsei e bun, curentul electric de 0,01 A îi parcurge fără a aprinde capsa, deoarece 0,01 A<0,18 A (intensitatea minimă a curentului de detonafie al capsei), iar indicatorul electromagnetic se aprinde. în caz contrar, acest indicator rămîne stins. Sin. Controlor de capse electrice. 9. Exanol. Ind. petr.: Produs obţinut prin polimerizarea controlată a isobutilenei în prezenfa unor catalizatori cum sînt: clorură de aluminiu, AICI3, sau fluorura de bor, BF3. Are aspect clar şi consistenfă cleioasă. Amestecat în proporfia des. 1"*3% cu uleiuri de uns, îmbunătăţeşte dependenfa de temperatură a curbei de viscozitate (indicele de viscozitate) a acestora. 10. Exastîl. Arh.: Calitate a unui edificiu (de ex.: templu, clădire), a unui monument (de ex.: arc de triumf, portic, etc.) sau a unei ordonanfe de arhitectură, de a avea fafada înzestrată cu şase coloane. Var. Hexastil. 11. Excavare. Tehn., Cs., Mine: Operafia de săpare în scoarfa Pămîntului, pentru a executa o cavitate la suprafafa sau în adîncimea ei, ori psntru a tăia ridicăturile. După scopul urmărit, se deosebesc următoarele lucrări de excavare: descopertarea stratelor de steril, în exploatările la zi, în cariere, balastiere, etc.; extracfia cărbunelui, a nisipului, balastului, pietrişului sau a diverselor minereuri; îndepărtarea pămîntului în exces, pentru obfinerea unei platforme plane; nivelarea terenului uşor ondulat, prin astuparea adîn-citurilor cu pămîntul rezultat din tăierea dîmburilor; săparea debleurilor, la terasamente de căi ferate, drumuri, etc.; executarea rambleurilor din gropi de împrumut sau cu pămînt excavat de Ia distantă şi transportat; săparea şanjuri lor; săpa--rea sau adîncirea canalelor; săparea gropilor de fundaţii; taluzări; executarea lucrărilor hidrotehnice şi de hidroamelioraţii (diguri, baraje, etc.); curăţirea fundurilor cursurilor de apa navigabile, a canalelor, a basinelor, a porturilor, a estuarelor, etc.; executarea lucrărilor miniere subterane de deschidere, Excavator 369 Ixeavafâi3 pregătire şi exploatare a unui zăcămînt de substanfă minerală utilă. — Excavarea se execută, fie în uscaf, fie sub apă, şi consistă în dislocarea solului (săparea propriu-zisă) şi în îndepărtarea materialului rezultat prin săpare, la distante cari variază cu mijloacele disponibile. Maşinile ca;i lucrează de obicei sub apă sînt: draglina (v.)f draga (v.) şi screperul cu cablu (v. sub Screper). Operafia de excavare executată sub apă, cu draga, se numeşte dragare (v.). — După mijloacele folosite penfru săpare, se deosebesc: excavare manuală, executată cu unelte manuale; excavare hidraulică, executată cu ajutorul unei vine de apă sub presiune; excavare mecanică, executată cu ajutorul unor maşini speciale; excavare cu explozivi, executată prin presiunea gazelor degajate în cursul exploziei. Excavarea mecanică se execută cu următoarele maşini: excavatoare (v.) cu acfiune continuă sau discontinuă (excavatoare cu o singură cupă sau cu mai multe cupe), a căror unealtă de taiere e echipată cu dinţi sau cu o muchie tăietoare; maşini cu lamă tăietoare, cum sînt screpereie (v.) tractate sau autopropulsate, grederele (v.) tractate, autogrederele, buldozerele (v.); screpere cu cablu, cari execută tăierea prin tîrîrea unei cupe de formă specială pe terenul care urmează să fie săpat; maşini cari folosesc freze circulare, mobile /^au fixe (de ex. grederul-elevator); drage cu cupe sau drage/âspirante-refulante; combine cu lanf, cu freze sau cu brafe^v. Combină minieră) şi maşini de havat (v. Havat, maşină de ~), — în mineritul subteran; pluguri de diferite construcfii.— Din punctul de vedere al nivelului Ia care se execută săpătura, excavarea poate fi: cu front înalt; de mică adîncime, la nivelul solului; sub nivelul solului, în uscat; sub nivelul solului, sub apă. Excavarea cu fronf înalf se execută, de obicei, cu excavatorul cu lingură directă şi, mai rar, cu excavatorul cu mai multe cupe, a cărui elindă lucrează deasupra nivelului terenului pe care circulă maşina. Excavarea de mică adîncime, la nivelul solului, se exe-culă cu: buldozere, gredere, gredere-elevatoare, screpere, screpere cu cablu, şi cu excavatoare cu o singură cupă, echipate cu nivelator. Excavarea sub nivelul solului, în uscaf, la adînci mi mai mari, se execută cu excavatoare cu o lingură inversă, cu excavatoare cu mai multe cupe (cu elinda lăsată în jos), cu screpere cu cablu, cu dragline şi cu excavatoare de şanfuri (cu elindă sau cu rotor cu cupe), cu combine cu lanf, cu freze sau cu brafe, cu maşini de havat şi cu pluguri de diferite construcfii. Excavarea sub nivelul solului, sub apă, se execută cu drage, cu dragline, cu screpere cu cablu şi, parfial, cu excavatoare cu mai multe cupe. în minerit se folosesc: sape de diferite construcfii, penfru forajul Ia diferifi diametri; suitori sau pufuri; truse tăietoare cari izolează în prealabil zona din roca curgătoare care trebuie excavată. i. Excavafor, pl. excavatoare. Mş.î Maşină de lucru autopropulsată, folosită la lucrări de debleiere şi, în general, de încărcare (în vehicule-, transportoare, conducte, etc.) a materialului excavat, cu ajutorul unui organ de lucru comun pentru săpat şi îndepărtat. Caracteristicile principale ale excavatorului sînt: capacitatea organului de lucru (cupa), productivitatea, puterea motorului de acfionare, presiunea pe sol, greutatea totală, adîn-cimea şi înălfimea de lucru maxime, raze de acfiune şi vitesa de deplasare. Excavatoarele se clasifică după mai multe criterii, şi anume: După caracterul procesului de lucru, se deosebesc: excavatoare cu acfiune ciclică (periodică), la cari operafiile se execută succesiv de un singur organ de lucru, şi excavatoare cu acfiune continuă, la cari toate operafiile se execută simultan de mai multe organe de lucru. După modul de deplasare, se deosebesc: excavatoare pe ro//, excavatoare pe şenile, excavatoare păşifoare şi excavatoare plutitoare. După felul organului de lucru, se deosebesc: excavatoare cu o singură cupă şi excavatoare cu mai multe cupe. Excavator cu o singură cupă: Excavator cu acfiune ciclică, al cărui organ de lucru e format dintr-o cupă care execută succesiv tăierea, transportul şi descărcarea materialului excavat. Principala caracteristică a acestui excavafor e capacitatea cupei (între 0,15 şi 53,5 m3), în raport cu care sînt dimensionate toate celelalte elemente ale sale. Elementele principale ale acestui tip de excavator sînf: cupa, organele de legătură între cupă şi maşina propriu-zisă (lanfuri, cabluri, etc.), organele de acfionare (cabluri, trolii), cabina cu echipamentul motor, organul de pivotare şi organul de deplasare. După felul şi principiul de lucru al organului tăietor, excavatoarele cu o singură cupă se clasifică în: Excavator convertibil: Sin. Excavator universal (v.). Excavator cu acfiune directă: Sin. Excavator cu lingură dreaptă (v.). Excavator cu acfiune inversă: Sin. Excavator cu lingură inversă (v.). Excavafor cu lingură dreaptă: Excavator cu o singură cupă, al cărui echipament de lucru execută mişcări analoge celor ale unei lopefi, atacînd frontul de lucru de jos în sus, ridicînd pămîntul. excavat şi apoi, prin pivotare, descăr-cîndu-l în depozit sau în vehicule de transport (v. fig. I şi /V a). I. Excavafor cu lingură dreaptă. i) rola catargului; 2) catarg; 3) bra|ul cupei; 4) mecanism de apăsare a cupei; 5) cablu pentru deschiderea fundului cupei; 6) cablul catargului; 7) articulaţia catargului; 8) dispozitiv de rotire; 9) rama inferioară; 10) rama platformei rotitoare; II) transmisiunea mecanismului ds rotire; 11) troliu penfru ridicarea cupei; 13) transmisiune penfru manevrarea catargului; 14) cablu pentru ridicarea cupei; I, II, III, /V), diferite poziţii ale cupei: apropierea de frontul de tăiere (/), începerea tăierii şi încărcării cupei (./), sfirşitul încărcării (///), descărcarea cupei (IV). Echipamentul de lucru e constituit din cupa solidarizată cu un braf (formînd lingura) şi catargul (săgeata) cu care braful e articulat direct (la excavatoarele cu cupe de 0,15" 0,35 m3) sau prin intermediul unui ghidaj articulat (Ia excavatoarele cu cupe cu capacitatea mai mare decît 0,35 m3) care permite atît deplasarea longitudinală a lingurii cît şi rotirea acesteia în plan vertical fafă de catarg. Cupa e apăsată pe rocă de 24 Excâvăfar 370 Excavator un mecanism special. Perefele posterior al cupei e rabatabil, pentru a permite descărcarea materialului (deszăvorîrea peretelui posterior al acesteia efectuîndu-se cu ajutorul unui troliu cu cablu), iar marginea tăietoare a acesteia e echipată cu dinfi de materiale dure (otel aliat sau aliaje cu carburi metalice), demontabili pentru a fi înlocuifi în caz de uzură. Operafia de excavare cu acest tip de excavator consistă din următoarele faze: împingerea braţului (pentru apăsarea cupei în teren); ridicarea cupei, execufînd astfel săparea şi umplerea acesteia; manevrarea brafului; rotirea cabinei; descărcarea cupei; rotirea cabinei pentru revenirea echipamentului de lucru în pozifia inifială; coborîrea brafului (urmată de închiderea automată a peretelui posterior al cupei). Excavatoarele cu lingură dreaptă sînt folosite penfru săparea solului deasupra nivelului platformei de circulafie (sau a bazei de sprijin a maşinii). Sin. Excavator cu acfiune directă, Lopată mecanică directă. Excavafor cu lingură inversă: Excavator cu o singură cupă, al cărui echipament de lucru (lingura) atacă frontul de lucru de sus în jos, începînd de la nivelul solului. Braful solidarizat cu cupa, formînd lingura inversă, e articulat la extremitatea superioară a catargului (v. fig. IV b). La acest tip de excavator lipseşte organul de apăsare (existent la excavatoarele cu lingură dreaptă), săparea obfinîndu-se prin intermediul unui cablu trăgător care trage cupa spre cabina excavatorului; lipseşte, de asemenea, şi dispozitivul de acfionare a descărcării, descărcarea efectuîndu-se, în general, prin basculare sau prin rotirea cupei în jurul brafului. Operafiile de excavare cuprind următoarele faze: coborîrea catargului, ridicarea cupei (cu tăiere), ridicarea catargului, rotirea cabinei, coborîrea cupei (cu descărcare), revenirea, prin rotire, în pozifia inifială. Excavatoarele cu lingură inversă sînt folosite în principal la lucrări de terasamente pen- tru săpatul fundafiilor. şi al şanfurilor. Sin. Excavator cu acfiune inversă, Lopată mecanică inversă. Excavator cu echipament-draglină: Excavafor cu o singură cupă, la care organul de lucru acfionează asupra solului prin tîrîre, fiind folosit, de obicei, pentru săpare sub nivelul platformei de circulafie. Caracteristic acestui tip de excavator e faptul că echipamentul de lucru, numit draglină (v. Draglină 1), nu are braf, legătura dintre cupă şi catargul maşinii efectuîndu-se prin două cabluri, şi anume: unul de tragere (pentru săpare prin tîrîrea cupei) şi altul de ridicare (v. fig. IV d). Cupa draglinei avînd o mişcare mai pufin rigidă decît aceea a excavatoarelor cu braf, solicitarea catargului e mai mică. Excavatorul cu echipamenf-draglină se caracterizează prin raza de acfiune mare (70-"75 m), înălfimea de descărcare mare (25--30 m), adîncimea de excavare mare (pînă la 46 m) şi adaptarea uşoară la diferite distanfe de lucru. Draglina lucrează mai bine cu depunere în depozit decît cu descărcare în mijloace de transport, deoarece nu are suficientă precizie la descărcare. Pentru excavări în terenuri afînate se folosesc dragline păşifoare, de mare capacitate (pînă la 25 m3), cari diferă de //.Reprezentarea schematică a procesului de păşire la o draglină păşifoare cu mecanism manivelă-cap de cruce, a) pozifia draglinei înainfe de începerea păşirii; (tălpile reazemă pe sol); b) draglina în fimpul păşirii; c) sfîrşiful procesului de păşire (tălpile reazemă încă pe sol); d) draglina în poziţie de lucru (cu tălpiIe ridicate); 1) tălpi; 2) reazem articulat; 3) cap de cruce; 4) glisiere; 5) arti-culafie principală; 6) manivelă. celelalte tipuri prin sistemul de propulsiune. în timpul lucrului, cabina se sprijină pe o placă circulară (cu diametrul de 7--14m), datorită căreia se asigură o presiune redusă pe sol (0,4—0,8' kgf/cm2). Deplasarea se face prin păşire, cu ajutorul a doi papuci acfionafi de la arborele principal prin diverse mecanisme (v. fig. II). Procedeele de lucru cu acest excavafor sînt următoarele: cu săpare axială, excavatorul deplasîndu-se în axa lucrării de executat, şi cu săpare laterală, excavatorul deplasîndu-se paralel cu lucrarea de executat. La executarea terasamen-telor din gropi de umplutură, săparea axială nu e indicată, deoarece nu se poate obfine o compacitate satisfăcătoare a pămîntului; la executarea debleurilor pot fi folosite ambele procedee. Aceste excavatoare sînt folosite în special Ia lucrări în soluri acvifere şi în cazul debleierilor adînci, deoarece permit săparea sub nivelul de deplasare al acestuia şi chiar sub apă (lîngă mal, în canale, etc.). Nu pot fi folosite pentru săparea în terenuri foarte tari, deoarece cupa sapă numai prin greutatea proprie şi prin efortul din cablul de tragere. Sin. Draglină (v. Draglină 2). Excavator cu echipament nivelator: Excavator cu o singură cupă, la care catargul serveşte şi ca organ de ghidare a cupei care se deplasează cu ajutorul unui cărucior cu role de-a lungul său, fiind acfionată de un cablu trăgător (v. fig. IV c). Aceste excavatoare se construiesc pentru capacitatea de 0,25-*1,5m3 şi sînt folosite la lucrări de nivelare şi la deca-parea îmbrăcăminfelor vechi de drumuri. Sin. Excavafor cu echipament skimer, Excavafor pentru finisare. • Excavafor cu benă apucătoare: Excavafor cu o singură cupă, la care organul de lucru (bena apucătoare sau graife-rul) e legat de maşină prin două cabluri cari trec peste doi scripefi aşezafi la extremitatea superioară a catargului, iar alte două cabluri servesc la închiderea şi la ridicarea benei. Se deosebeşte de draglină numai prin formă şi prin modul de lucru al cupei (v. fig. III şi IV e). Acest tip de excavator e folosit atît Ia săparea pămîntului cît şi la încărcarea pietrei sparte, a nisipului, etc. din spafii restrînse (de ex. din depozite în vehicule); e folosit şi Ia executarea de săpături sub apă. Excavafor universal: Excavator care, prin înlocuirea echipamentului de lucru (a mecanismului de sapă) şi, uneori, şî a catargului, poate fi transformat uşor în draglină, în excavafor cu benă, lopată mecanică, mai mecanic, sonetă, macara, etc. (v. fig. IV). Aceste excavatoare sînt folosite pentru lucrări de construcfii de uz general; unele excavatoare sînt folosite pentru săparea şanfurilor cu adîncime mică, în care scop sînt Excavafie ___________371________________ Excentric echipate cu două bare de ghidare cari susţin o cupă. Sin. Excavator convertibil. IV. Excavafor universal (convertibil), a) cu lingură dreaptă; b) cu lingură inversă; c) cu echipament nivelator; d) cu echipament-draglină; e) cu benă; f) macara; g) mai mecanic; h) sonetă. Excavator cu mai multe cupe: Excavator cu acfiune continuă, al cărui organ de lucru e constituit din mai multe cupe montate pe un lanf sau pe un rotor. Se deosebesc: Excavator cu echipament-elindă: Excavator Ia care echipamentul de lucru, numit elinda (v. Elindă 1), e constituit din mai multe cupe montate pe unu sau pe două lanţuri susfinute de grinzi cu zăbrele, formate din două secfiuni articulate între ele, putînd ataca astfel simultan suprafefe cu înclinări diferite (de ex. fundul şi taluzul unei săpături) (v. fig. V). general, perpendicular pe planul vertical în care se găseşte organul de lucru şi numai uneori (la excavatoarele pentru săpaţ şanfuri) deplasarea se face în planul vertical al organului de lucru. Excavatoarele cu elindă sînt folosite la lucrări sub nivelul căii de rulare a maşinii, şi anume la lucrări mari de terasa-mente cu front rectiliniu şi cu roci semidure. Sin. Elindă (v. Elindă 2), Excavator cu lanf port-cupe. Excavafor cu lanf port-cupe: Sin. Excavator cu echipament-elindă (v.). Excavator cu rotor: Excavator la care cupele sînt montate pe o roată, susfinută de un braf (v. fig. VI). înclinarea brafului VII. Excavator penfru şanţuri, cu elindă. J) organ de lucru [elindă); 2) org*an de deplasare (şenilă); 3) direcfia de lucru. V. Excavafor cu echipament elindă. 0 prismă superioară; 2) trapă de descărcare; 3) cabină 4) vagonef; 5) şine; 6) catarg (săgeată); 7) elindă articulată; 8) cabluri desusfinere; 9] articulafia elindei; 10) prismă inferioară cu dispozitiv de întindere. în general descărcarea materialului în vehicule se face prin intermediul unui buncăr (la elindele mari), pentru a asigura continuitatea funcfionării elindei la înlocuirea vehiculului. Se construiesc elinele cu descărcare laterală, elinde-portal şi elinde-dublu portal, la cari descărcarea se face sub excavator, unde se găsesc una, respectiv două linii de cale ferată. Deplasarea excavatoarelor cu elindă se face în general cu rofi pe şine şi, rareori, pe şenile. Deplasarea se face, în VI. Excavator cu rotor. i) şenilă; 2) placă rotitoare (furnanfăj; 3) cabină; 4) cupă; 5) cuţitul (muchia) cupei; 6) transportor cu bandă; 7) pîlnie de descărcare. e reglată inifial, excavatorul înaintînd continuu pe măsură ce roata cu cupe atacă pămîntul. Acest excavator reclamă un sistem de transportoare pentru ducerea materialului excavat la vehiculul de transport. E folosit în special la să- , 3 parea şanfurilor, a tunelelor şi la lucrări de finisare. Sin. Elindă-rotor. Excavator penfru şan furi: Excavator cu mai multe cupe (cu acfiune continuă) cu elindă sau cu rotor, care avansează (pe şenile sau pe şine) în lungul şanfului în planul vertical al elindei. Materialul excavat e evacuat printr-un jgheab transversal (v. fig. VII). E folosit la'executarea şanfurilor laterale ale căilor de comunicaţie, a şanfurilor pentru cabluri electrice, pentru conducte de apă, de petrol, de gaze, etc. î. Excavafie, pl. excavafii. Tehn.: Cavitate în scoarfa Pămîntului, la suprafafă sau în adîncime, creată în urma unui fenomen natural (excavafie naturală), sau executată artificial, în diferite scopuri tehnice (lucrări de fundafii, lucrări de tera-samente, canale, tunele, galerii de mină, depozite de explozivi, etc.), sau rezultată în urma extraefiei substanfelor minerale utile. V. şi Excavare. 2. Excavaţii: Materialul rezultat din excavare. 3. Excello. Metg.: Aliaj pe bază de nichel-crom cu compozifia 85% Ni, 14% Cr, 0,5% Mn şi 0,5% Fe. Are rezistivi-tate mare şi rezistenfă foarte mare la oxidare Ia temperaturi înalte. E folosit la confecfionarea de rezistenfe electrice pentru diferite aparate de încălzit, cuptoare metalurgice, etc. V. şi sub Nichel, aliaje de ~, Nicrom. 4. Excentric. 1. Geom.: Calitatea unui punct de a nu se în centrul unei figuri. Excenfric. 2. Geom.: Calitatea a două figuri cu centru, avea centrele nesuprapuse. «. Excentric, pl. excentrice. Mş.: Organ de maşină în formă de disc, calat pe un arbore rotativ, axa discului fiind gasi 5. de a 24* Excentricitate 372 Exces deplasată paralel fafă de axa arborelui. Pe disc e articulat colierul excentricului, asamblat cu o bielă de comandă. Excentricul, împreună cu biela de comandă, serveşte la transformarea mişcării circulare în mişcare rectilinie alternativă, şi invers: astfel, excentricul şi biela constituie elementele unui mecanism bielă-excentric, care poate îndeplini aceeaşi funcfiune ca şi mecanismul bielă-manivelă. Excentricul poate fi plin sau cu goluri, penfru diminuarea greutăfii. Se confecţionează din una sau din mai multe bucăfi; calarea excentricului pe arbore se face prin pene, iar cînd se foloseşte calarea reglabilă, prin pene cu zimţi. Mecanismele cu excentric se folosesc, de exemplu, la distribuţia maşinilor cu abur sau a unor motoare cu ardere internă. i. Excentricitate. 1. Geom..* Număr real pozitiv constant, asociat cum urmează unei conice proprii: dacă F e un focar real al unei conice proprii (C), A e polara punctului F în raport cu conica (C) (dreaptă care se numeşte directoare a conicei) şi N e proiecfia ortogonală a unui punct arbitrar M al conicei pe dreapta A, raportul MF _ MN~e are aceeaşi valoare penfru toate punctele conicei şi se numeşte excentricitate. Pentru o elipsă, valoarea excentricităţii e mai mică decît unitatea şi e legată de mărimile 2 a, 2b ale axelor de simetrie ale curbei prin relafia :=V<* ! e semîmăsura segmentului FF' determinat de cele două focare reale ale elipsei. Pentru o iperbolă, relafia devine unde c='\Ja2 + b2t (FF' — 2c), iar 2 a, 2 b sînf măsurile laturilor dreptunghiului axelor. Valoarea excentricitâfii iperbolei e mai mare decît unitatea. . Pentru o parabolă, care are un singur focar real, deci o directoare unică, excentricitatea e egală cu unitatea. 2. Excentricitate, 2. Mş.: Distanfa dintre axele de rotafie a două piese excentrice; de exemplu distanfa dintre axa unui arbore motor şi axa discului excentricului sau dintre axa unui arbore motor şi axa butonului de manivelă. 3. Excentricitate. 3. Ut.: Defect care consistă în dispozifia anaxială sau neconcentrică a două piese de maşină, cari în mod normal trebuie să fie coaxiale, respectiv concentrice. 4. ~a aiidadei. Topog.: Excentricitatea unui cerc gradat al teodolitului, fafă de axa sa de rotafie, care introduce în observafiile (măsurătorile) efectuate cu teodolitele o eroare sistematică. Eliminarea acestei erori se obfine prin două lecturi succesive la cele două microscoape diametral opuse, pentru fiecare direcfie în parte. Media lecturilor va fi liberă de eroare, deoarece (v. fig.): a=(ai + a2)/2. 5. ~a lunetei. Topog.: Excentricitatea axei optice a lunetei fafă de centrul de întîlnire a axei verticale cu cea orizontală a teodolitului, astfel încît, cînd luneta se roteşte în plan orizontal, axa optică înfăşoară un cerc. Eliminarea acestei excentricităfi, care introduce înobservafii o eroare sistematică, se obfine prin citirea unghiurilor în cele două pozifii ale lunetei, astfel încît: a = («i + «2)/^. 6. ~a reticulului. Topog.: Distanfa dintre centrul reticu-IuIui (v.) unei lunete topografice şi axa geometrică a lunetei. Deplasarea centrului reticular de această axă provoacă, \a măsurarea unghiurilor topografice, erori numite erori de coli-mafie, cari se elimină prin centrarea reticulului (aducerea centrului său pe axa geometrică a lunetei), operafie care se mai numeşte rectificarea lunetei şi care se execută prin mia deplasări transversale cari se dau reticulului lunetei (fafă de axa lunetei), cu ajutorul unor şuruburi speciale de rectificare. ?. Excentricitate. 4. Silv., Ind. lemn.: Defect al trunchiului arborilor, caracterizat prin pozifia laferală pronunţată a mădu-vei fafă de centrul secfiunii transversale (v. fig.), ceea ce se asociază, de cele mai multe ori, cu o formă ovală a acestei sec-fiuni. Se determină prin raportul e = //J, dintre distanfa de la centrul secfiunii transversale la centrul măduvei, în mm, şi diametrul secfiunii, în dm, cîtul fiind excentricitatea, în procente. 8. Excentricitatea sta|iei. Topog.: Di- Sectiune printr-un sta nf a dintre o stafie de viză, aşezată într-un frunchi cu excenf ricitafe. punct alăturat de punctul topografic ales d) djamefrUi maxim al şi bornat — şi punctul topografic re- secîjunil; /} distanta de spectiv. Pentru a elimina influenfă acestei ,a cenfr'u| secţiunii la excentricităfi în măsurări, în determinarea centrul măduvei. fie a direcţiilor, fie a unghiurilor, şi penfru a obfine corecfia de adăugat acestor direcfii sau unghiuri măsurate în stafia excentrică, se execută centrarea în stafie (v.). 9. Excepţională, valoare Maf.: Valoarea a în raport cu o funcfiune de variabilă complexă f (z), pentru care f(z)^a, oricare ar fi z. 10. Exces. Geom.: Număr real asociat cum urmează unui triunghi geodezic situat pe o suprafafă: Valoarea integralei duble ^Ktda, unde (D) e un domeniu cu conexiune simplă al unei suprafefe analitice (5), Kt fiind curbura totala, iar da e elementul de arie în (D), se numeşte, dacă există, curbura integrală a suprafefei (S) în (D). Dacă frontiera (C) a domeniului (D) e formată de un triunghi geodezic ale cărui unghiuri au mărimile ai, a2, CL3, valoarea curburii integrale respective e dată de formula lui Gauss II J J (D) Kt da = ai -f a2 -f «3 — n, Eliminarea erorii de excentricitate a aiidadei. şi se numeşte excesul triunghiului geodezic. în cazul în care curbura totală a suprafefei e constantă: Kt=C, formula devine Cc7^ = ai -f* 0-2 a3 ~■ n 1 c fiind aria triunghiului geodezic. Pentru o sferă cu raza r se obfine formula cA—zr2, în care £ = ai-f a2 + a3~^ e excesul sferic al triunghiului ABC format de arce de cerc mare, măsurat în radiani. Dacă A'B'C' e triunghiul polar al triunghiului ABC. excesul sferic al său e e' = 2 jt — (a\ +^2 + ^3), unde a\, a2, a% sînf măsurile laturilor triunghiului ABC. Numărul e* se mai numeşte şî defect sferic al triunghiului ABC. Exces sferic 373 Excîfafoare Expresia excesului sferic, penfru cazul unghiurilor cu laturi de pesfe 200 km, şi care în acest caz se numeşte exces s f e r oi d ic, e: „ Sq“ (i . *2+fe2+c2\ R* 24 B? ) ' unde S e aria triunghiului plan (practic egală cu aceea a triunghiului sferoidic corespunzător); a, b, c sînt laturile triunghiului plan, egale, respectiv, cu lungimile liniilor geodezice ale triunghiului sferoidic corespunzător; R e raza medie de curbură Gauss la latitudinea medie a latitudinilor vîrfurilor triunghiului, iar Qu e valoarea, în secunde, a unui radian. Dacă se notează cu A, B, C unghiurile triunghiului sferic, cu A\ B', C unghiurile corespunzătoare ale triunghiului plan, cotâ-parte din excesul sferic care revine fiecărui unghi e dată de expresiile: A-A1 B — B' C-C' = în cari: H K Sq‘ Y. 3 R2\ SQ" ' 3 R2 _Sq“ : 3 R2 a2±7 1,2 + 7 c2 12 OR? 7 a2 + b2 + 7 c2 MOR2 7 a2-\-7 b2-\~c2 12 OR2 u2-\-b2-\- c2 I. Caracteristici dinamice idealizate, a-a) regim subexcitat; b-b) regim crific; c-c) regim supraexclfaf. (Liniile subfiri reprezintă caracteristicile statice idealizate). 1. ~ sferic. V. sub Exces. 2. /n/ sferoidic. V. sub Exces. s. Exces de aer. Mş..* Cantitatea de aer comburant, în exces fată de cea teoretică, intervenind la arderea unui combustibil în focare sau în camera de combustie a motoarelor cu ardere internă. V. sub Factor de exces de aer. 4. Excipient, pl. excipienfe. Farm.: Substanfă sau amestec de substanfe inactive sau foarte pufin active fafă de organism, în cari se incorporează diferite medicamente. Excipientul se foloseşte, fie ca mijloc de transport al cantităfilor foarte mici de medicamente, fie pentru a acoperi sau a îmbunătăţi gustul neplăcut al unor substanfe medicamentoase, fie pentru a uşura obfinerea unor forme farmaceutice (pilule, tablete, pofiuni, ®tc.). Se folosesc excipiente solide (zahăr, amidon, talc, etc.), lichide (ulei, glicerina, etc.) şi moi (vaselină, grăsimi, etc.). , 5- Excitant, pl. excitante. Farm., Gen.: Substanfă chimică, drog, produs medicamentos, agent fizic, sau aliment, cari au Proprietatea de a stimula sau de a intensifica funcfiuni ale °r9anismului. Se cunosc excitante generale, cu efecte asupra tuturor organelor şi funcfiunilor organismului, şi excitante locale, cari acfionează numai asupra unor organe sau funcfiuni. Celulele vii sînt excitate fie de agenfi externi (căldura, lumina, curentul electric, etc.), fie de influxul nervos, care contribuie la dezvoltarea lor, cum şi la stimularea producerii enomenelor vitale. Băuturile alcoolice, condimentele, cafeaua, cea|ulf cofeina, nuca vomică, etc., sînt produse cu acfiune excitantă asupra tubului digestiv, asupra ficatului, sistemului nervos, etc. . Excitare. 1. Fiz.: Acfiunea de aducere a unui sistem în^1™0 ^,n s*area fundamentală (starea de energie minimă) stare de energie superioară. _ J* Excitare. 2. Elf., Tele.: Aplicarea unui semnal Ia intrarea am ,|^ara^ sau a unu' dispozitiv de transmisiune ori de Pllficare a semnalelor (de comandă, telecomunicaţie, etc.). alt 8* ~a unu* amPlî^îcaffor. Te/c.: Aplicarea unei tensiuni lro®lj^at‘ve la bornele de intrare ale unui amplificator elec- Deoarece amplificatorul primeşte putere de Ia sursa anodica de curent continuu şi debitează putere în curent alternativ, el constituie, din punctul de vedere al bilanfului energetic, un mutator comandat de tensiunea de excitafie. La amplificatorul în clasă A, variafia în timp a curentului anodic alternativ reproduce variafia tensiunii de excitafie. La amplificatorul în clasă B, fidelitatea reproducerii nu se păstrează, dar puterea alternativă dezvoltată e proporfională cu tensiunea de excitafie. Amplificatorul în clasă C poate lucra în regim subexcitat, critic sau supraexci-tat (v. fig. /), după cum tensiunea anodica instantanee minimă e mare, critică sau mică fafă de tensiunea de excitafie. în regim subexcitat, caracteristica dinamică nu atinge regiunea curenfilor mari de grilă; curentul anodic alternativ, tensiunea pe sarcină, puterea absorbită şi randamentul sînt pro-porfionale cu tensiunea de excitafie; puterea disipată e mare, iar amplificatorul echivalează, pentru o tensiune de excitafie dată, cu un generator de curent constant. In regim supraexcitat, caracteristica dinamică intra în regiunea curenfilor de grilă; alura impulsiei de curent anodic prezintă o şea (v. fig. II), amplitudinea ei variază foarte pufin cu excitafia, puterea absorbită şi randamentul scad pufin la creşterea excitafiei, puterea disipată e mică, iar amplificatorul echivalează cu un generator de tensiune constantă. Puterea utilă maximă şi randamentul maxim se obfin în apropierea regimului critic; în acest regim, tensiunea anodică instantanee minimă şi tensiunea de grilă instantanee maximă sînt de obicei de ordinul a 0,1 •••0,2 din tensiunea continuă de grilă (v. fig. III). AA II. Alura impulsiilor de curent, a) regim subexcitat; b) regim critic; c) regim supraexcitat. III. Variafia principalelor mărimi caracteristice. a) în funcfiune de excitafie; b) în funcfiune de rezistenfa de sarcină A) regim subexcitat; B) regim critic; C) regim supraexcitat; a) curent anodic b) curent de grilă; c) curent catodic; d) putere utilă; e) putere disipată f) randament; g) tensiunea pe sarcină; Ug^) componenta alternativă a tensiunii de grilă. 9. Excitare, 3. Tehn., Elf., Telc.: Aplicarea unei mărimi de comandă (de ex. a unei tensiuni electrice sau a unui curent electric) la intrarea unui aparat sau a unui dispozitiv comandat (amplificator, maşină electrică, mutator, etc.). 10. Excitatoare, pl. excifafoare. Elf.: Maşină electrică avînd funcfiunea de a alimenta înfăşurarea de excitafie a altor maşini electrice (v. şi Excitaţie). Excitafie 374 Excitafie în cazurile cele mai frecvente, excitafoarea e o maşină de curent continuu; în anumite cazuri speciale, ea poate fi o maşină de curent alternativ trifazat. Excifafoarele mas ini lor sincrone pot fi: generatoare de curent continuu cu excitafie separată, derivafie ori mixtă, sau, uneori, maşini amplificatoare. în primul caz, excitafia lor e alimentată de un al doilea generator de curent continuu (excitatoare secundară, subexcitatoare sau pilot). Tensiunea excitatoarelor variază între 65 şi 110 V, la maşinile de puteri mici, şi între 110 şi 350 V, la maşinile de puteri mari; puterea lor reprezintă, în general, circa 0,50*-3% diîi puterea maşinii sincrone deservite; puterea subexcitatoarelor e de 1,5—5% din a celor precedente (uneori acest procent e mult mai mare, spre a putea realiza supraexcifarea). Excitarea maşinilor electrice pune multe probleme a căror solufionare e variată, dar tendinfa generală e de a asigura autonomia fiecărui agregat şi de a obfine o reglare cît mai corespunzătoare. Excitatoarele (atît cea principală cît şi cea secundară) sînt montate, în general, pe acelaşi ax cu maşina sincronă; excitatoarea poate fi acfionată însă şi prin curea, de la arborele maşinii sincrone (în cazul turafiilor joase) sau de un motor separat. în general, excitatoarea alimentează individual şi direct fiecare maşină sincronă; uneori ea alimentează însă un sistem de bare care deserveşte mai multe maşini sincrone. Prima solufie e cea mai avantajoasă fiindcă prezintă: simplicitate în instalafie, posibilitatea de echipare uşoară cu regulatoare automate de tensiune, răspuns rapid la scurtcircuite sau la fluctuafii rapide ale sarcinii şi randament mai mare (datorit acţionării printr-un motor de putere mai mare şi eliminării pierderilor în reostate). în centralele hidroelectrice echipate cu grupuri electrogene verticale, de mare putere, cu turafie joasă, suprimarea excitatoarei direct cuplate permite reducerea înălfimii agregatului, în acest caz, excitatoarea e a'ntrenaiă de un motor asincron (turaţia 1000--1500 rot/min) alimentat direct, spre a asigura autonomia agregatului, de un generator de curent alternativ auxiliar cuplat pe acelaşi ax cu generatorul principal. Excitatoarea generatorului auxiliar poate fi: un generator de curent continuu cu magnefi permanenfi sau un generator cu exci-tafie în derivaţie; se poate folosi şi autoexcitarea prin redresor (v. fig.). Variafia tensiunii maşinii sincrone se poate obfine prin variafia tensiunii excitatoarei cu ajutorul unui reostat în circuitul excitafiei acesteia (în special în cazul în care variafiile rapide ale sarcinii nu depăşesc circa 25% din puterea maşinii sincrone şi factorul de putere are o valoare relativ mare) sau prin variafia curentului cu ajutorul unui reostat în circuitul excitafiei, menfinînd constantă tensiunea excitatoarei. în general, sistemul de excitafie trebuie realizat în condifii cît mai sigure şi cu caracteristici corespunzătoare cerinţelor unei bune exploatări a maşinilor sincrone. (Disparifia excitafiei unei maşini care funcţionează în paralel impune celorlalte unităfi să furniseze atît o sarcină activă suplementară, cît şi importanta sarcină reactivă luată de generatorul care a rămas neexcitat.) Excitatoarele cu răspuns foarte rapid au construcfie specială (de ex. întregul circuit magnietic ai excitatoarei e executat din tole — pentru micşorarea efectului curenfilor turbionari —, cu excepfia, uneori, a miezului polilor, executat, ca de obicei, din ofel masiv) şi excitafie separată. Pentru a evita dispozifiile complicate cu două excitatoare şi pentru a uşura automatizarea complexă, în prezent la generatoare sincrone de puteri mari, la grupurile convertisoare şi, uneori, chiar la motoarele sincrone (folosite, de exemplu, pentru reglarea automată a puterii reactive) se folosesc ca excitatoare maşini^ electrice amplificatoare (amplidină, rototrol, etc.). în acelaşi scop, în unele instalafii noi, curentul continuu de exci- fafie e furnisat de mutafoare în locul maşinilor excitatoare, iar variafia tensiunii se obfine prin regulatoare de tip electronic. Tendinfa de a construi excitatoare^ cu răspuns foarte rapid e încetinită prin folosirea de întrerupîoare şi de relee foarte rapide, capabile să deconecteze scurt-circuiiele în timp foarte scurt. Excifafoarele cu excitafie derivafie au uneori construcfii speciale, pentru mărirea stabilităfii funcfionării (poli cu con-strucfie specială, cu întrefier suplementar practicat în miezul polului). Schemele pentru realizarea excitafiei maşinilor sincrone prin excitatoare sînt foarte variate (v. fig.). Schema de instalaţii de excitare a generatoarelor sincrone. а) cu o excitatoare; b) cu excitatoare şl excitatoare secundară; c) cu aufo-excltare prin redresor; G) generator sincron; Ei) excitatoare; E2) excitatoare. secundară; 1) înfăşurarea de excitafie a generatorului; 2) înfăşurarea de excitare normală a excitatoarei; 3) înfăşurarea de excitafie de suprareglare a excitatoare; 4) înfăşurarea de*excitafle a excitatoarei secundare; 5) releu rapid comandînd conectarea înfăşurării 3 la o scădere importantă a tensiunii; б) regulator de tensiune; 7) de fa excitafoarea de rezervă; 8) protecfie roforică; 9) dispozitiv de forfare a excitafiei; 10) întreruptor; 11) de la axul generatorului; 12) barete; 13, 14, 15) contacte comandate de dispozitivul de dezexcitare rapidă; 16) sisfem de redresare; 17) transformatoare şi reactanfe; /?! şi R2) rezistoare penfru dezexcitare; Rc) reostat de cîmp. Excitatoarele maşinilor de curent continuu cu excitafie separată pot fi generatoare cu excitafie separată sau mixtă, sau maşini amplificatoare (amplidină, regulex sau rototrol); acestea din urmă sînf folosite frecvent la agregate generator-motor. — în anumite cazuri speciale (la generatorul polifazat cu colector — maşina Lydall-Scherbius — de curent alternativ trifazat), excitatoarea e un generator sincron, o comutatoare, un convertisor de frecvenfă sau tot un generator polifazat cu colector. i. Excitafie. 1. Fiz., Chim.: Transpunerea electronilor de valenfă ai unui atom pe niveluri de energie superioară nivelului de energie minimă pe care-l pot ocupa. Se obfine prin ciocnirea atomilor cu particule electrizate de anumite vitese (excitafie prin ciocnire), prin ridicarea temperaturii (excitafie termică), sau prin acfiunea radiafiilor electromagnetice cu lungimi de undă convenabile (excitafie prin iradiere). Revenirea electronilor de valenfă pe nivelurile inifiale se face fie Excifafie, tensiune de ~ 375 Excifafie direct, fie prin salfuri pe niveluri intermediare şi, conform legii de emisiune-absorpţie a lui Bohr, e însofită de emisiune de radiafie electromagnetică. î. ~r tensiune de F/z.: Tensiunea electrică în lungul unui traiect pe care trebuie să-l parcurgă un electron care are vitesă inifială nulă, pentru ca, ciocnind apoi un atom, să-i poată muta un electron de valenfă de pe nivelul de cea mai mică energie pe nivelul imediat superior. 2. Excitafie. 2. Elf.: Realizarea cîmpului magnetic inductor necesar funcfionării maşinilor electrice (v. şi Excitatoare), unor aparate şi unor instrumente electrice. Fluxul magnetic inductor corespunzător se numeşte flux de excitafie. în generat, orice maşină electrică are o excitafie. La unele maşini (sincrone şi de curent continuu), fluxul inductor e produs cu ajutorul unei înfăşurări speciale, alimentată de la o sursă de curent; la alte maşini (maşini cu flux transversal), el e produs în parte de înfăşurarea indusului; la unele maşini de putere mică, e produs de magnefi permanenfi; la maşinile numite de inducfie (asincrone, cu repulsie, etc.), e produs cu ajutorul înfăşurării primare, care serveşte totodată şi la transmiterea puterii active înfăşurării secundare, cum şi la transformarea energiei electrice în energie mecanică. Unele aparate electrice (de ex. difuzoarele) utilizează de asemenea un flux de excitafie. înfăşurarea cu ajutorul căreia se produce fluxul magnetic de excitafie în maşini şi aparate electrice se numeşte înfăşurare de excifafie. La maşinile sincrone, înfăşurarea de excitafie, totdeauna fără legătură galvanică cu înfăşurarea indusului, e alimentată de la excitatoare (v.), de la o baterie de acumulatoare sau de la o sursă de curent alternativ, prin redresoare sau con-vertisoare. La maşinile de curent continuu se deosebesc: excitafia separată (independentă), excitafia derivaţie (paralel), excitaţia serie, excitafia mixtă (compound, compusă). Excitafia separată utilizează o înfăşurare de excitafie alimentată de la o sursă a cărei tensiune e independentă de a maşinii electrice (v. fig. a şi /)• La generatoarele cu astfel de excitafie, tensiunea la borne variază puţin cu sarcina (v. fig. e), iar la motoare, turaţia variază de asemenea pufin cu sarcina (v. fig. m). La maşinile cu excitafie separată, tensiunea (la generatoare) sau turafia (la motoare) pot fi variate în limite largi şi stabil, prin variafia convenabilă a tensiunii de excitafie. Pentru acest motiv, maşinile electrice din instalaţiile automatizate sînt echipate, de cele mai multe ori, cu excitafie separată. Sin. Excitaţie independentă. Excitafia derivafie utilizează o înfăşurare de excifafie alimentată de la bornele maşinii (înfăşurarea de excifafie e deci în derivafie cu înfăşurarea indusă) (v. fig. b şi j). Generatoarele cu astfel de excitafie au caracteristici apropiate de cele obfinute în cazul excitafiei separate; variafia tensiunii la borne e pufin mai mare, iar domeniul de reglare stabil e mai mîc (v. fig. f). Motoarele cu excitafie derivafie au aceleaşi caracteristici ca motoarele cu excitaţie separată (v. fig. m) şi, pentru acest motiv, motoarele cu excitaţie separată sînt folosite numai cînd se cere un domeniu de reglare larg. Sin. Excitafie paralel. Excitafia serie utilizează o înfăşurare de excitafie parcursă de curentul de sarcină (în serie cu înfăşurarea indusă) (v. fig. c şi k) sau de o fracţiune determinată a acestui curent. Tensiunea (la generatoare) (v. fig. g) şi, respectiv, turafia (la motoare) depind foarte mult de sarcină (v. fig. n); de aceea generatoarele cu excitaţie serie sînt folosite foarte rar (în cazuri speciale), iar motoarele cu excitafie serie sînf folosite în acţionări la cari se cere un cuplu mare de pornire şi se produc şocuri de sarcină. Excitafia mixtă utilizează două înfăşurări de excifafie, una derivafie (mai rar separată) şi una serie (v* fig. d şi /). în Schemele maşinilor electrice de curenf continuu cu diferite feluri de exci-iafii şi caracteristicile lor principale. a---dj schemele generatoarelor; e-- h) caracteristicile internă £=/(/) şi externă U=f(I); i’- l) schemele motoarelor; m---oj caracteristicile mecanice n = f (/VI); IEa-j-AUp sau IaRa-j~AUp) căderea de tensiune în indus-f-căde-rea de tensiune la perii; î) compoundare adi{ională; 2) compoundare; 3) gene-rafor cu excitafie derivafie (pentru comparafie); 4) compoundare diferenfială; 5, 6, 7) variante dependente de mărimea reacfiunii indusului. general, excitafia derivafie e excitaţia principală, producînd 70***80% din fluxul necesar maşinii la sarcina nominală. Excitaţia serie produce o variaţie suplementară a tensiunii generatorului (respectiv a turaţiei motorului), în scopul măririi sau micşorării variaţiei tensiunii (respectiv a turaţiei, la motoare) produse de excitaţia derivaţie. în unele cazuri, excitaţia derivaţie are rolul de a evita ambalarea la motoarele serie cari pot funcţiona în gol (de ex. la unele laminoare). Sin. Excitaţie compound, Excitaţie compusă. Excitafia mixta adifionalăe o excitaţie mixtă la care amperspirele excitaţiei derivaţie au acelaşi sens ca amperspirele excitaţiei serie (compoundare adiţională). Fluxul maşinii crescînd cu sarcina, la generatoarele cu astfel de excitaţie tensiunea la borne scade mai pufin decît la generatoarele cu excitafie separată sau derivafie, ori chiar creşte cu sarcina astfel, încît să se poată menţine constantă tensiunea la capătul liniei de alimentare (v. fig. h); la motoare, turafia scade cu sarcina mai mult decît la motoarele cu excitafie derivafie, caracteristica mecanica (v.) fiind mai mult sau mai pufin apropiată de cea a motorului serie, după mărimea excitafiei serie (v. fig. o). Excitafia mixtă diferenfială e o excitafie mixtă la care amperspirele excitafiei serie sînt antagoniste amper-spirelor excitafiei derivafie (compoundare diferenţială). Fluxul maşinii scade cu sarcina astfel, încît ia generatoare tensiunea scade cu sarcina (v. fig. h) (penfru acest motiv, excitaţia mixtă diferenţială nu e folosită la generatoare), iar Excifafie, flux de ~ 376 Excifon la motoare turafia poate să scadă cu sarcina (mai pufin decît la motoarele cu excifafie derivafie), să rămînă constantă sau chiar să crească. i. ~r flux de Elf. V. sub Excifafie 2. 2- grop de Elf.: Grup electrogen de curent con- tinuu folosit pentru excitarea maşinilor electrice. V. sub Excitafie 2; v. şi Excitatoare. 3. ~r înfăşurare de Elf. V. sub Excifafie 2. 4. poli de Elf.: Polii pe cari e aşezată înfăşurarea de excitafie (v. sub Excilaţie 2) la o maşină electrică. 5. Excifafie. 3. Elf.: Solenaţia sau curentul înfăşurării unei maşini electrice ori ale unui aparat sau instrument electric, care produce fluxul magnetic inductor. 6. Excifafie, dispozitiv de Elf.: Dispozitiv folosit în redresoarele cu arc cu mercur, format în principal din unu sau din mai mulfi anozi auxiliari, numifi şi anozi de excitaţie, cari întrefin în permanenfă, după amorsarea redresorului, arcul electric, chiar cînd tensiunea electrică a anozilor principali scade foarte mult sau devine negativă, iar arcul anod-catod se întrerupe. în acest scop, anozii de excitafie sînt alimentafi de la un transformator separat de transformatorul principal. Se folosesc diferite dispozitive de aprindere şi excitafie a redresorului. Pentru exemplificare, în figură e reprezentată schema unui circuit de excitafie aplicată unui redresor trifazat în recipient de sticlă. Le-gînd la refea transformatorul 5, electromagnetul 9 atrage anodul de aprindere, iar acesta se cufundă în mercur, scurt-circuitînd totodată bobina electromagnetului 9. Sub acfiunea arcului 4, anodul 1 revine în pozifia inifială, producînd un arc electric la ieşirea din mercur. Atmosfera din redresor se ionizează şi anozii de excitafie alimentafi de ia transformatorul 5 se aprind. Din acest moment, prin bobina releului 11 trece un curent (al circuitului de excitafie), care comandă întreruperea circuitului anodului de aprindere. La apariţia unor potenţiale pozitive mai mari decît20-*-30 V pe unul dintre anozii principali, acesta se aprinde, deoarece găseşte atmosfera din inferiorul redresorului ionizată de arcul anozilor de excitafie. 7. Excitafie electrică. Elf.: Sin. Inducfie electrică (v.). Termenul excitafie e impropriu pentru această accepfiune. 8. Excifafie, etaj de Telc.: Etaj de amplificare destinat obfinerii unui semnal corespunzător — semnal de excitaţie — care urmează să fie aplicat la intrarea unui etaj următor. în funcţiune de natura etajului care urmează să fie excitat, semnalul de excitafie şi sursa acestuia trebuie să satisfacă o serie de cerinţe; semnalul, în ce priveşte amplitudinea, frecvenţa, etc., iar sursa, în ce priveşte puterea disponibilă, impedanţa internă, etc. Dacă etajul excitat are intrare simetrică (de ex. amplificator în contratimp), etajul de excitaţie se numeşte efaj invers or (v.). 9. Excifafie magnetică. Elf.: Sin. Inducţie magnetică (v.). Termenul excitaţie e impropriu pentru această accepţiune. io. Excitafiei, forfarea Elf.: Mărirea rapidă, cu un dispozitiv automat, a curentului de excitafie al unei maşini sincrone, pînă la o valoare maximă, cînd tensiunea la bornele maşinii scade sub o anumită valoare (cu circa 15"-20%). Efectele forfării excitaţiei sînf următoarele: se măreşte stabilitatea unităfilor cari funcfionează în paralel; se asigură LU Dispozitiv cu anod de aprindere mobil. I) anod de aprindere; 2) şi 3) anozi de excifafie; 4) arc de molibden; 5) transformator de aprindere şi excitafie; 6) reac-tanfe pentru anozii de excifafie; 7) înfăşurare secundară; pentru aprindere; 8) înfăşurare secundară pentru excifafie; 9) elecfro-magnef; 10) rezistor de limitare; 11) releu de întrerupere, restabilirea rapidă afensiunii după deconectarea scurt-circui-telor. Astfel se îmbunătăţesc condiţiile de autop;rnire a motoarelor electrice asincrone şi se măreşte siguranţa de funcfionare a protecţiei prin relee temporizate. Forfarea excitafiei se poate aplica maşinilor sincrone printr-o schemă (v. fig.), care cuprinde în esenfă un releu de ten- Schema instalafie! penfru forfarea excitafiei. siune minimă U<, un releu confactor (intermediar) K sau un confactor cu contacte normal deschise, şi un întreruptor I. Tensiunea de funcfionare a primului releu, conectat pe secundarul unui transformator T de tensiune, se stabileşte la 80-”85% din tensiunea nominală. în cazul în care tensiunea scade la acest nivel, rezistorul Re din circuitul excitafiei exci-tatoarei E e shuntat; Ia restabilirea tensiunii, rezistorul e reintrodus în circuit. Penfru ca forfarea excitaţiei să acţioneze la orice fel de scurt-circuite, sînf necesare două relee de tensiune, conectate între faze diferite, sau unul singur, dar conectat prin intermediul unui filtru (v.) de secvenţă directă. Conectarea instalaţiei pentru forţarea excitaţiei prin înfre-rupforul / se face după conectarea maşinii electrice la reţea, iar deconectarea, înaintea deconectării maşinii de la reţea. Instalaţii separate de forţare a excitaţiei, cum e cea descrisă, nu sînt necesare dacă regulatorul automat de tensiune al maşinii îndeplineşte şî această funcţiune. ii. Excifon, pl. excitoni. Fiz.: Particulă fictivă, asociată cum urmează propagării unei stări de excitaţie într-un cristal: Dacă, dintr-un motiv oarecare, — de exemplu datorită absorpţiei de energie luminoasă, -r- un atom dintr-o reţea cristalină e excitat, trecînd într-o stare de energie superioară, el poate reveni ulterior la starea fundamentală, cedînd excesul de energie unui atom vecin. Astfel, din atom în atom, energia se poate propaga într-un cristal pe o cale distinctă de undele elastice sau electromagnetice. Dacă excitarea a afectat iniţial mai mulţi atomi apropiaţi, regiunea excitată, care se deplasează, depăşeşte dimensiunile unui atom. în Mecanica cuantică se consideră, de asemenea, şi cazul unei excitaţii nelocalizate, a cărei intensitate e repartizată în spaţiu şi în timp în acelaşi fel ca intensitatea unei unde. Acestei unde i se poate asocia o particulă, numită excifon, în felul în care fotonii sînt asociaţi undelor luminoase. în definirea caracteristicilor mecanice (masă, energie cinetică) ale excitonuluî intervine un anumit grad de arbitrar: excitonul e o particulă fictivă. în cazul excitaţiilor localizate precis, în volum mic, pozifia excitonului se confundă practic cu centrul regiunii excitate. O altă interpretare intuitivă se obfine în teoria zonelor, în cadrul căreia excitarea unui atom e un proces analog cu ridicarea unui electron din banda de valenţă în banda de conducţie. în timp ce, însă, acest proces produce un electron şi o lacună cuasiliberă, independenţi unul de altul (disociaţi), excitarea depărtează electronul din atomul din care provine şi în care rămîne o lacuhă (o gaură) de electron, fără să-l Excifroi? 377 Excrescenfă scoată de sub acfiunea forţei de atracfiune exercitate de această lacună. Lacuna şi electronul formează un sistem de două „corpuri" (analog cu atomul de hidrogen, dar de mase comparabile), cari „gravitează" unul în jurul celuilalt, al cărui „centru de greutate" se deplasează în cristal. Acest sistem (pereche electron-lacună) constituie un excifon. Prin „mişcarea" excitonilor se transportă energie, dar nu se transportă sarcină electrică. î. Excifron, pl. excifroane. Elf.: Tub redresor monoanodic cu arc de mercur, de putere mare, utilizat de obicei în scheme de redresare polifazate. Excifronu! e constituit din-tr-o cuvă metalică, în care se găsesc ca electrozi (v.) un anod de grafit, un catod de mercur, o grilă de comandă şi un anod auxiliar, care la tipul de excifron din fig. / e utilizat atît pentru aprindere, cît şi pentru excitafie (v.); sînt tnsă şl excifroane cu anozi de excitafie independenţi de anodul de aprindere. Ca şi la alte tuburi redresoare cu mercur, presiunea în cuvă se menţine în permanenţă la aproximativ 10-5 mm col. Hg, cu o pompă rotativă de vid şi o pompă /. Secfiune prinfr-un excifron. J) vas cilindric de ofel; 2) cafod de mercur; 3) cămaşă de răcire cu apă a cafodului; 4) placă superioară, care susfine anodul; 5) garnitură de efanşare; 6) anod de grafit; 7) izolator ds porfelan; 8) dispozitiv de etanşare cu mercur; 9) radiator metalic al anodului; 10) grilă de comandă; 11) anod de aprindere şi de excitafie; 12) ecrane de grafit; 13) serpentină de răcire; 14) jgheab inelar de colectare a mercurului condensat; Î5) feavă de ofel penfru menţinerea vidului; 16) dispozitiv de aprindere. de difuziune. Răcirea se face cu un radiator metalic la anod şi prin circulaţie de apă rece la catod şi în inferiorul cuvei. III. Dispozitiv de amorsare a arcului, a) momentul acţionării dispozitivului de aprindere cu solenoid; b) după aprindere; I) cilindru cu perefl subfiri; 2) solenoid; 3) pisfon mobil de ofel; 4) ajufaj; 5) vînă de mercur; 6) baia de mercur a cafodului; 7) anod de aprindere; 8) arc spiral; 9) arc elecfric. II. Schema cfreuituluj de excitafie al unui excifron. 1) sursă auxiliară de curent continuu (de ex. redresor cu seleniu) ; 2) excifron; 3) anod princi-pal; 4) grilă de comandă; 5) ecran de protecfie; 6) anod de aprindere şi de excjfafie; 7) baia de mercur a cafodului; 8) solenoid de acfionare a dispozitivului de amorsare a arcului; 9) releu de întrerupere a circuitului sole-noldului 8; 10) rezistor de limHare şi de ajustare a curentului prin anodul auxiliar 6\ 11) reactor de limitare a şocului de curent prin anodul auxiliar. Ecrane de protecţie dirijează arcul, penfru a nu fi deteriorat anodul. funcţionarea e similară cu a redresorului polianodic cu arc de mercur. Comanda excifronului se realizează cu o grilă de comandă de grafit (ca şi anodul) perforată, care îl înconjură. Caracteristic excifronului e sistemul de aprindere (v. fig. //). La punerea sub tensiune a instalaţiei, prin închiderea întrerup-torului 9, dispozitivul de amorsare acţionat de solenoidul 8 proiectează o vînă de mercur spre anodul auxiliar 6. Astfel se închide circuitul de curent continuu al redresorului f, iar la căderea vinei de mercur, prin întreruperea acestui circuit, se produce o scînteie care amorsează arcul între anodul 6 şi catodul 7. Un releu acţionat de acest curent comandă întreruperea circuitului solenoidului. Cind tensiunea pe anodul principal devine pozitivă' faţă de cafod şi depăşeşte circa 30 V, apare arcul electric între anodul principal şi baia de mercur. Dispozitivul de amorsare a arcului e reprezentat în detaliu în fig. III. Cînd pistonul 3 e atras în jos (v. fig. III a), el face să ţîş-nească prin orificiul sau mercurul de sub el şi realizează vîna necesară. La întreruperea curentului în solenoid, pistonul revine la locul, său (v. fig. III b). 2» Exesziune, pl. exci-ziuni. Tehn.: Tăiere prin aşchiere sau prin deformare plastică, efectuată în vederea detaşării prin scoatere a unui fragment dintr-un material sau dintr-o piesă. 3. Excluziune. Mat.: Relaţia care există între două propoziţii cari nu pot fi valabile împreună, sau nu pot fi valabile împreună, în raport cu un anumit sistem de axiome. O propoziţie se numeşte valabilă în raport cu un sistem de axiome, dacă e adevărată în ipoteza că sistemul e sistemul de axiome al Logicii, şi corectă în ipoteza că sistemul e sistemul de axiome (adică de legi) al unei alte ştiinţe (de ex. al Mecanicii). O propoziţie care nu e valabilă (adică e falsă sau incorectă) se numeşte avalabilă. (Dacă negaţia unei propoziţii avalabile e valabilă în raport cu un sistem de axiome, ea se numeşte, în particular, nevalabilă în raport cu acel sistem de axiome.) 4. Excluziune, principiul de ~ . Fiz. V. Pauli, principiul de excluziune al lui 5. Excluzive, specii ~ . Geobot. V. sub Fidelitate. 6. Excluzivifafe. Te/c.: Alocarea, respectiv folosirea unui canal de frecvenţe de emisiune către, respectiv de către, o singură staţiune de radioemisii^ne (spre deosebire de partaj, v.). / ?. Excrescenţă, pl. excre/cenfe. Si/v., Ind. lemn.: Defect de structură al lemnului, constituit dinfr-o umflătură locală a tulpinii, a crăcilor sau a rădăcinilor arborilor. Lemnul excrescenţelor creşte de 1,5—3,0 ori mai repede decît lemnul tulpinii. Excrescenţele rotunde se numesc g/Jme. Lemnul excrescenţelor obişnuite şi al gîlmelor se deosebeşte, în privinţa proprietăţilor fizice şi mecanice, de lemnul normal. Lemnul gîlmelor are greutatea specifică şi duritatea mai mari pe direcţia transversală decît lemnul normal, iar rezistenţa la compresiune paralelă cu fibrele e mai mică Ia lemnul gîlmelor decît la cel normal; caracteristic penfru lemnul din excrescenţele obişnuite e faptul că duritatea lui, ca şi rezistenţa la compresiune, sînt aproape egale după toate direcţiile (longitudinală, radială şi tangenţială). Excursie de frecvenfă 378 Exoemisiune Excrescenţă obişnuifă (pe o tulpină de pin). După structura internă, excrescenfele se clasifică în excrescenţe obişnuite, cu structură pufin creafă, aproape normală, a lemnului (v. fig.), şi în ex-crescenfe cu structura lemnului creafă, cari sînt glme. în majoritatea cazurilor, excrescenfele cu suprafafa netedă prezintă în secfiuneo structură pufincreafă. Excrescenfele de fipul gîlmelor se formează în special la speciile foioase şi rareori la cele răşi-noase. Lemnul cu gîlme, de exemplu lemnul de nuc cu gîlme, are valoare mare, fiind un lemn foarte frumos, şi e folosit la confecfionarea obiectelor mici (de ex. casete) şi la fabricarea furnirelor. 1. Excursie de frecvenfă. Te/c.: Sin. Deviafie de frecvenfă(v). 2. Executarea parcursului. C. f.: Operafia de îndeplinire a comenzii prin care se aşază şi se înzăvorăsc în pozifia indicată semnalele şi macazurile, pentru a permite trecerea pe un parcurs anumit a unui tren sau a unui material rulant, de la intrarea înfr-o stafie pînă la garare, respectiv de la plecarea dintr-o stafie pînă la intrarea acestora în linia curentă. V. şî sub Parcursul unui tren în stafie. 3. Exedrăr pl. exedre. 1. Arh.: Sală de conversafie, cu scaune de jur împrejur, în gimnaziile sau în casele senioriale antice. 4. Exedră. 2. Arh.: Bancă circulară, lipită de zidul curb al absidelor, în bisericile creştine primitive. 5. Exedră. 3. Arh.: Anexă în formă de semicerc a unei construcfii, care are în interior scaune, de-a lungul zidului curb. 6. Exedră. 4. Arh.: Construcfie în semicerc (portic, zid, etc.) într-un parc. Uneori exedră e formată numai din plantaţii dispuse în semicerc, constituind un fel de perete de verdeaţă. 7. Exemplar, pl. exemplare. Poligr.: O unitate sau un singur obiect dintr-o mulţime de obiecte egale, reproduse în număr mare (de ex.: o carte, o revistă, un ziar). 8. Exfoliere. Tehn.: Fenomenul de fisurare şi de desprindere ulterioară a unor straturi subfiri de la suprafafa unui material sau a unei piese. în Metalurgie şi în Metalofehnică, exfolierea constituie un defect al pieselor de ofel tratate termic ori termochimic sau supuse unei operafii de suprafafare cu strat de adaus metalic (prin imersiune sau prin depunere electrolitică), care consistă în desprinderea unor lamele sau a unor solzi subfiri de material de la suprafafa pieselor. Defectul e produs de efectuarea tratamentului respectiv în condifii necorespunzătoare sau de solicitări prea mari ale stratului superficial. E x f o I i e r e a tencuielilor se datoreşte, fie măririi volumului mortarului prin înghefarea apei infiltrate în tencuială, fie contracfiunii diferite a straturilor tencuielii, provocată de folosirea mai multor tipuri de ciment, sau de executarea acestor straturi la intervale de timp mari. 9. Exhausfor, pl. exhaustoare. 1. Termot.: Ventilator folosit la evacuarea forfată a unui gaz, a aerului sau a unui alt amestec de gaze (de ex. gaze de ardere), eventual a unei suspensii de particule solide în aer, dintr-o încăpere care poate fi o cameră de locuit, o. hală de uzină, inferiorul unei nave, interiorul unei exploatări miniere subterane, etc., sau focarul şi canalele de gaze ale unei instalafii de încălzire cu combustibil (de ex.: al unei căldări, al unui cuptor industrial, etc.). Exhausforul poate lucra singur, sau combinat cu un coş, cînd e folosit pentru a completa firajul acesfuia. Exhausfor (vacuum), a) alimentarea exhausforului; k) debitarea exhausforului;!) recipienf; 2) cuvă interioară; 3) plutitor; 4) supapă de aer; 5) supapă de presiune: 6) supapă de evacuare; 7) puncf fix; 8 şi 9) pîrghii; 10) conductă de legătură cu carburatorul; 11) conductă de legătură cu rezervorul de benzină; 12) accesul aeru/ui. 10. Exhausfor. 2. Mş.; Aparat pentru alimentarea cu combustibil a unui motor de autovehicul, folosind depresiunea din cilindriimotorului. Exhaustorul absoarbe in #1 „ combustibilul din re- ------------* '■---- zervorul autovehiculului, datorită depresiunii din interiorul Iui (v. fig.); fiind instalat deasupra cuvei cu nivel constant a carburatorului motorului, poate alimenta carburatorul prin cădere. La autovehiculele actuale nu se mai foloseşte. Sin. Vacuum. 11. Exinif. Petr.: Grupul format din maceralele (v.): spo-rinit, cufinit, alginit, rezinit. Proprietăfile exi-nituluî pur sînt pufin cunoscute. Totuşi, prin comparare cu celelalte macerale rezultă că duritatea exi-nitului e mai mare decît a vitrinitului (v.) în cărbunii cu 18'--25% materii volatile şi mai mare decît a micrinitului (v.) în cărbunii cu mai mult decît 25% materii volatile. Datorită durităfii sale, exinitul măreşte rezistenfa mecanică a cărbunelui, se concentrează în clasele granulometrice mai mari decît 1 mm şi micşorează cantitatea de praf format în cursul exploatării. Are un confinut mare de hidrogen şi*în procesul de cocsificare şi semicarbonizare a cărbunilor cu peste 25% materii volatile e componentul cel mai bogat în subproduse. Exinitul favorizează hidrogenarea cărbunilor în cari se găseşte, îi face mai pufin oxidabili şi deci ie micşorează capacitatea de aprindere spontană. Sin. Stabil protobitumina. 12. Existenţă, teoremă de ~ . Mat.: Teoremă prin care se demonstrează că, în anumite condifii, o problemă admite soluţii, în analiza matematică, exemplul tipic sînt teoremele de existenţă a soluţiilor sistemelor de ecuaţii diferenfiale sau cu derivate parfiale (Cauchy, Kowalewsky). 13. ExifeSit. Mineral.: Valentinit. (Termen vechi, părăsit.) 14. Exînscris, cerc ~ . Geom. V. sub Cerc. îs.. Exo-. Chim.: Prefix care arată că un substituent sau o dublă legătură sînf exociclice, adică se găsesc în cafena laterală a unui compus ciclic. Exemplu: exo-nitro-toluen, C6H5-- CH2—N02. îs. Exocklic. Paleonf.: Tip de sisfem apical al echinidelor neregulate (Irregularia), la cari anusul a migrat în inter-ambulacrul posterior. V. Echinoidea. 17. Exoemisiune. Fiz., Elt., Metg.: Emisiune electronică (v.) de către o suprafafă metalică sau nemetalică, ce se produce dacă suprafafa a ajuns într-o stare instabilă în urma exercitării prealabile a unei anumite acfiuni fizice asupra ei (prelucrare mecanică, iradiere, transformări de faze, reacfii chimice, etc.). Emisiunea de electroni e relativ slabă (0---105 electroni/min-cm2), electronii corespunzători (numifi şi exoelectroni) avînd o energie mică (pînă la cîfiva eV), pentru măsurarea căreia trebuie folosite aparate foarte sensibile (contoare Geiger). Exoemisiu-nea se poate produce însă în condifii în cari alte feluri de Exoenzime 379 Exondare emisiuni (fotoemisiune, termoemisiune, emisiune secundară, emisiune „la rece") sînt improbabile. Terminologia şi notajiile utile pentru descrierea.acestui fenomen prezintă analogie cu terminologia folosită la lumines-cen}ă şi se referă la cele două etape în cari poate fi analizat fenomenul de exoemisiune şi la momentul măsurării. într-o primă etapă (stimularea) se formează centre sau niveluri de energie situate pe suprafafa respectivă sau în apropierea ei. Aceste centre confin totdeauna electroni împrumutafi pe cale de transfer direct de la defectele interioare ale corpului. în a doua etapă (excitarea), electronii din aceste centre capătă energie suficientă penfru a ajunge, de exemplu, în banda de conducfie, de unde pot părăsi corpul. în general, stimularea şi excitarea sînf produse de agenfi diferifi. Felul stimulării se caracterizează prin următoarele prefixe (respectiv simboluri): deformafia reţelei, tribo- (Tr); reacfia chimică, chemi- (Ch); cristalizare, cristalo- (K); iluminare, foto- (F); iradiere, radio- (R); încălzire, lermo- (T). Felul excitării se caracterizează prin următoarele prefixe (respectiv simboluri): încălzire, termo- (excitare) (T); iluminare, fofo-(excitare) (F); iradiere, radio-(excitare) (R). Momentul măsurării se caracterizează prin următoarele prefixe (respectiv simboluri): măsurarea în timpul excitării sau stimulării, co- (C) şi măsurarea după excitare sau stimulare, post- (P). Exemplu de aplicare a terminologiei: Exoemisiunea radiopost-termo (excitată) coelectronică E-RP-TC (adică: măsurarea emisiunii electronice a metalului, după expunerea la raze X, în timp ce se măreşte temperatura). Exoemisiunea poate fi folosită penfru cercetarea suprafefelor metalice, oferind date asupra purifăfii acestora, asupra stării după prelucrare, penfru cercetarea coroziunii, etc. Sin. Efect Kramer. 1. Exoenzime, sing. exoenzimă. Chim. biol.: Enzime cari, după ce sînf secretate în celule, sînt eliminate în lichidele din organism şi îşi exercită acolo acfiunea. De exempiu: enzimele salivare, enzimele din sucul intestinal, pancreatic, stomacal, din plasma sangvină. Enzimele din aceste lichide sînt identice cu cele produse în celulele respective, putînd fi extrase uşor din aceste celule. 2. Exogen. Geo/.: Calitatea unor procese geologice de natură fizică, de a se produces la suprafafa scoarfei Pămîntului, sub acfiunea unor agenfi externi modificatori. în opo-zifie cu procesele endogene (vulcanism, mişcări tectonice, cutremure de pămînt), cari produc schimbări mari şi de obicei bruşte în scoarfă, cele exogene se produc mult mai lent, şi continuu. Procesele exogene principale sînf provocate de: atmosferă (vînturi, schimbări de temperatură, precipifafii), hidro-sferă (ape curgătoare, lacuri, mări, ghefari), biosferă (plante, animale, om) şi au o triplă acfiune în modelarea scoarfei: eroziune, transport şi acumulare (sedimentare). Procese exogene secundare sau minore sînt considerate: alterarea (fizică şi chimică), pluviodenudarea, şiroirea, eroziunea torenfială, etc. Procesele exogene sînf condiţionate, în acfiunea lor de modelare a scoarţei terestre, de climă şi de existenţa vegetaţiei, cari fac ca anumite procese să fie predominante în anumite zone ale globului. Astfel, în zonele aride şi semi-aride predomină acţiunea vînturilor; în zonele înghefate predomină acfiunea ghefurilor; în zonele cu ploi abundente predomină acfiunea rîurilor, etc. Prin acfiunea proceselor exogene iau naştere reliefuri de eroziune sau sculpturale şi reliefuri de acumulare. Reliefurile de eroziune sînt: de excavafie (făgaşe, văi, canioane, circuri glaciare, caverne marine, depresiuni eoliene, etc.) şi reziduale (vîrfuri, cornete, interfluvii, ace, creste, roci vălurite, faleze, roci în formă de ciupercă, etc.). Reliefurile de acumulare sînf: conurile de dejecfie, cîmpiile alu-viale, deltele, morenele frontale, drumlinurile, eskers-urile, plajele şi cordoanele litorale, dunele, etc. 3. Exogiră. Mineral. V. sub Axă de simetrie. 4. Exogiroidă. Mineral. V. sub Ax£ de simetrie. 5.. Exogyra. Paleonf.: Lamelibranhiat monomiar din familia Ostreidae, fixat prin valva stîngă. Datorită modului de viafă, valvele sînt inechilaterale şi inechi-valve. Ligamentul intern e prins pe o fosetă ligamentară triunghiulară. Nu are dinfi şi nici impre-siune palială. La ambele valve, umbonele sînt răsucite lateral. Pe suprafafă, unele specii sînt ornamentate cu coaste, iar altele sînt netede. Reprezentanţii acestui gen sînt răspîndiţi din Callovian pînă în Cretacicul superior. în ţara noastră au fost identificate următoarele specii: din Barremianul de la Co-chirleni-Dobrogea, Exogyra cauloni; din Apţian, Exogyra conica Sow; din Cretacicul superior de Ia Glodu (Munţii Bistriţei), Exogyra columba; etc. 6. Exomorfism. Geo/.: Ansamblul de transformări meta-morfice determinate de o masă magmatică atît în rocile înconjurătoare pe cari le străbate în drumul ei ascensional, cît şi în rocile de la suprafafa scoarfei, peste cari se aştern pînze de lavă. Exomorfismul e funcfiune de temperatură, de compozifia chimică şi de produsele volatile ale corpului magmatic, de natura rocilor înconjurătoare şi de forfele cari apar prin diastrofism (v.). Astfel: cărbunii şi şisturile cărbunoase se transformă în huile şi în cărbuni cocsificabili; argilele şi şisturile argiloase se întăresc şi ard; rocile calcaroase suferă o acţiune caustică, cu formare de CaO; uneori se marmori-zează sau se transforma în marmore cu silicaţi; rocile gre-zoase se întăresc şi se vitrifică. Rocile cari se formează prin exomorfism au o structură variată: unele păstrează structura rocilor preexistente, altele recrisfalizează, iar structura primordială trece, prinfr-o structură blastică, la o structură granoblastică. Textura devine uneori şistoasă. Ca roci metamorfice de exomorfism se formează: şisturi noduloase, fi ii te, corneene, marmore, skarnuri, etc., cari constituie aureola de contact (v.). Mineralele caracteristice acestui fenomen sînf următoarele: turmalinul, amfibolii, granaţii, epidoţii, diopsidul, andaluzitul, cordieritul, etc., cum şi concentraţii importante de minerale metalifere: magnetit, oligist, pirită, calcopirifă, wolframit, molibdenit, blendă, galena, etc. V. şl Metamorfism de contact, sub Metamorfism. 7. Exondare. Geo/.; Fenomenul geologic de ridicare a fundului unui basin de sedimentare deasupra nivelului mării. Exondarea se produce prin mişcări tectonice oscilatoare sau epirogenice (v. Mişcările scoarţei) ori de cutare, combinate uneori cu acţiunea de colmatare a basinului marin prin sedimentare (v. şi sub Regresiune marină). Acţiunea de exondare formează un relief subaerian şi declanşează denudaţia (v.), care îndepărtează o parte din depozitele basinului de sedi-mentaţie anterior. Imediat după exondare, relieful uscatului corespunde reliefului tectonic, iar pe măsura acţiunii denu-daţiei, relieful capătă caracter sculptural. Dacă regiunea exon-dată coboară din nou sub nivelul mării (suferă o imersiune), ea primeşte, în continuare, alte sedimente noi, cari fixează în profilul geologic al regiunii respective o discordanţă (v.) în dreptul suprafeţei de eroziune. Sin. Emersiune. Exogyra conica. Exopepfidaze 380 Experienţa 1. Exopepfidaze, sing. exopepfidază. Chim. biol.: Enzime capabile sa catalizeze reacţia de hidroliză a peptidazelor: R—R'-fH—OH ^ R—OH-f R'H şi cari fac parte din grupul hidrolazelor. Termenul exopepti-daze e necorespunzător pentru această accepţiune. El se foloseşte pentru peptidazele propriu-zise, adică pentru grupul de enzime care cuprinde aminopeptidazele, cum sînt leucin-aminopeptidaza secretată de mucoasa intestinală, amino-peptidaza din splină şi din rinichi, numită şi catepsina III; carboxipeptidazeie, cum sînf carboxipeptidazeie din pancreas, din splină şi din rinichi, numită şi catepsina IV; dipeptidazele. 2. Exoreică, regiune Geogr.: Regiune de la suprafaţa Pămîntului, caracterizată printr-un regim hidrografic cu ieşire Ia mare sau Ia ocean. Regiunile exoreice sînt delimitate prin cumpsne de ape bine precizate în relief. Ca întindere, regiunile exoreice sînf mult mai răspîndite decît cele endoreice (v. Endoreică, regiune ~). s. Exosferă. Meteor. V. Diviziunile atmosferei, sub Atmosferă 1. 4. Exosmoză. Chim. fiz.: Transportul de lichid spre anod, care se produce în electroosmoză. V. şi sub Electroosmoză. 5. Exospori, sing. exospor. Biol.: Spori cari se formează Ia exterior, pe suporturi speciale (conidiofori, sporofori, basidii). 6. Exoferm. Fiz., Tehn.: Calitatea unui proces sau a-unui fenomen de a se produce cu dezvoltare de căldură. Sin. Exofermic. 7. Exofermă, disolvare Chim. fiz.: Trecerea în soluţie a unei substanfe, însoţită de dezvoltare de căldură. Solubi-litatea sărurilor cari se disolvă cu dezvoltare de temperatură scade cu creşterea temperaturii. V. sub Echilibru chimic. 8. reacţie Chim. fiz.: Transformare chimică însofită de dezvoltare de căldură. La temperatura obişnuită, cele mai multe reacfii sînf exoterme. 9. Exofermic. Fiz., Tehn.: Sin. Exoferm (v.). 10. Exofoxine, sing. exofoxină. Biol., Chim. biol.: Antigeni toxici sinfetizafi de celula bacferiană şi eliminafi de aceasta în mediul înconjurător, adică în organism sau în mediul de cultură. Exotoxinele determină în organism aparifia de anticorpi, respectiv de antifoxine, cari pot neutraliza toxina prin combinare cu aceasta, atît in vitro, cît şi in vivo. Exotoxinele sînf de natură proteică sau sînt combinafii organice foarte intim legate de proteine. Ele sînt termolabile şi pot fi distruse prin încălzire între 60 şi 80°. Sînt solubile în apă. Pot fi uscate în vid, fără să-şi piardă proprietăfile caracteristice. Dintre exofoxine, cel mai bine studiată e toxina differica, despre care se crede că ar fi componenta proteica a enzimei da respiraţie a celulei, — cifocromul C. Ea e distrusă de enzimele proteolitice sub acţiunea cărora îşi pierde proprietăfile toxice şi anfigenice. Sub acţiunea aldehidei formice îşi pierde complet proprietăţile toxice, păstrîndu-şi proprietăţile antigenice, transformîndu-se în anatoxină, — formolfoxoidul. Anafoxina difterică a fost obfinută sub formă cristalizată. Anatoxinele sînt folosite pentru prepararea serurilor anfifoxice. Ele sînt folosite, de asemenea, în vaccinurile contra foxiinfecfiilor. 11. Expansină. 1. Elt.: Amestec incombusfibil constituit în principal din apă disfilată şi glicol [H20 + C2H4(0H)2], folosit în locul uleiului combustibil ca mediu de stingere a arcului în întrerupfoare electrice (v.) de înaltă tensiune. 12. Expansină. 2. Chim. biol. V. Clavacină. 13. Expansion, pl. expansioane. Tehn.: Sin. (parfial) Compensator de dilatat ie (v.). 14. Expansiune. 1. Fiz., Tehn.: Transformare prin care volumul ocupat de un sistem fizicochimic creşte. Dacă această mărire a volumului e datorită creşterii temperaturii sistemului, ea se numeşte dilafafie. 15. Expansiune. 2. Fiz., Tehn.: Transformare de stare a unui fluid, prin ^re vojumul său specific creşte odată cu scăderea presiunii sale. După modul în care se produce transformarea, se deosebesc: expansiuni adiabatice (efectuate fără schimb de căldură cu exteriorul), expansiuni /soferme (efectuate la temperatură constantă) sau, mai general, expansiuni politrope (efectuate astfel, încît între volumul specific v şi presiunea/? să existe relafia pi/*=const.). V. şl Exponent polifropic, şi Polifropă. Expansiune fracfionată. Mş.: Expansiune efectuată în mai multe trepte, realizată Ia maşini compound cu abur, Ia turbine cu at>ur cu mai multe etaje sau Ia turbine cu gaz cu mai multe etaje. La aceste maşini, fiecare etaj de expansiune e folosit în unul dintre cilindri, respectiv în unul dintre rotoarele maşinii. Sin. Expansiune în trepte, Expansiune multiplă, Expansiune în etaje. Expansiune liberă. Tehn.: Expansiune fără efectuare de lucru mecanic, realizată la trecerea unui gaz, printr-un ajutaj, într-un recipient cu presiune mai joasă. E un proces ireversibil, la enfalpie constantă. Prin expansiune liberă, vaporii umezi devin mai uscafi, vaporii saturaţi devin supraîncălzifi, şi gazele reale se răcesc (efect Joule-Thomson), iar gazele ideale nu-şi schimbă temperatura. Are aplicafii la lichefierea gazelor (Linde), la instalaţii frigorifice şi la determinarea umidităţii vaporilor. Sin. Detentă liberă. ie. ~a curentului supersonic: Mec. f/.: Accelerarea unui curent supersonic de gaz, cînd secţiunea acestui curent se măreşte. Expansiunea de-a lungul unui perete frînt sau curb e o expansiune plană, care poate fi studiată atît în cazul general, cît şi în anumite cazuri particulare. 17. Expansiune. 3. Maf. cs.: Defect al lianţilor hidraulici, care se manifestă prin mărirea volumului pastei de mortar sau de beton, după prepararea acestora, în timpul prizei şi în timpul întăririi. Expansiunea e provocată, în principal, de prezenţa unei cantităţi prea mari de oxid de calciu necombinat, ca şi de prezenţa oxidului de magneziu şi a frioxidului de sulf, cari se hidrafează mărindu-şi volumul, sau reacţionează cu bioxidul de siliciu amorf în stare activă din agregate, ori cu apele'cari conţin sulfaţi solubili, dînd compuşi cari se umflă. Sin. Umflare. îs. Expansiune dinamică. Te/c. V. Dinamică 3 şi sub Expan-sor dinamic. ia. Expansiune, manşon de Tehn.: Sin. Compensator cu presgarnitură. V. sub Compensator de dilataţie. 20. Expansiunea cărbunelui. Ind. cb. V. sub Aglutinare. 21. Expansor dinamic, pl. expansoare dinamice. Telc.: Cuadripol electric nelinear, utilizat în receptoarele de semnale de felecomunicafii pentru expansiunea dinamicii transmise, adică penfru restabilirea parfială sau completă a dinamicii iniţiale a semnalului, care a fost comprimată la emisiune (v. sub Dinamică 3). De cele mai multe ori, expansorul e un amplificator electronic de joasa frecvenţă care asigură un coeficient de amplificare mare penfru semnaie de nivel înalt şi un coeficient de amplificare mic pentru semnale de nivel jos. Compresorul şi expansorul dinamic servesc la îmbunătăţirea raportului semnal-zgomof, în radiocomunicaţiile şi în telecomunicaţiile pe liniile de înaltă tensiune. 22. Expecforanf, pl. expecforanfe. Farm.: Produs medicamentos care are calitatea de a uşura expulsarea, din aparatul respirator, a excreţiilor (mucozităţi, produse de degradare) inutile sau dăunătoare organismului. Expecforantele stimulează activitatea cililor vibratili de pe epiteliul mucoasei şi contrac-jiunile musculare ale aparatului respirator. în Medicină se întrebuinţează, în bolile de plămîni, atît produse de sinteză (benzoat de sodiu, etc.), cît şi droguri (rădăcini de ipeca, senega, etc.), sub formă de infuzii, pojiuni, comprimate, etc. 23. Experienţă, pl. experienfe. 1: Activitatea de cîştigare, verificare sau infirmare a cunoşfinfelor, prin observaţie şi experiment, înglobînd întreaga practică socială şi, în primul rînd; procesul de producfie a bunurilor materiale. 24. Experienţă. 2: Experiment (v.). Experiment 381 Exploatare selectivă 1. Experiment, pl. experimente: Combinarea şi varierea sistematică a condiţiilor în cari se pun obiectele, provocînd astfel fenomene, penfru a determina prin observafie con-difiile necesare şi suficiente ale aparifiei, evolufiei şi dispa-rifiei lor. Exemplu: Punerea unui corp în condiţiile în cari se determină experimentai legătura dintre spatiile parcurse de corp în căderea liberă, în vid, la suprafafa Pămîntului, şi dintre timpul trecut de la începutul căderii. 2. Experienţial: Calitatea de a se referi Ia experienţă. (Termen folosit rar.) 3. Experimental. 1: Calitatea de a se referi la experiment, de a face parte sau de a fi un rezultat al unuia sau al mai multor experimente (v. Experiment). Exemplu: Fizica experimentală (v. sub Fizică). 4. Experimental. 2: Experienfial: calitatea de a privi expe-rienfa în înfelesul de sub Experienţă 1 (v.). 5. Experimentare: Efectuarea unui experiment. 6. Explicit. Maf.; Calitatea relafiei dintre două variabile de a fi exprimată prin faptul că una dintre variabile (cea faţă de care relafia e explicită) e egală cu o expresie care, dintre cele două variabile, o confine numai pe cealaltă variabilă. 7. Exploatabilitate. Silv.: Proprietatea unui arbore sau a unui arboret de a fi ajuns într-o stare în care poate fi exploatat, adică între starea în care începe a satisface condifiile impuse de . scopul în care e gospodărită pădurea (cînd materialul lemnos confinut în arbori poate fi întrebuinţat cu folos) şi starea în care nu mai satisface aceste condiţii (cînd prezenfa arborilor în pădure nu mai poate aduce folosul aşteptat). 8. Exploatabilitatea unui zăcămînf. Mine; Calitatea unui zăcămînt de a putea fi exploatat (v. Exploatarea unui zăcămînt) în bune condifii tehniceşi economice.E determinată deansamblul proprietăfilor zăcămîntului de substanfe minerale utile şi de condifiile de. ordin general şi special, cari determină organizarea, în limite rafionale (tehnice şi «economice), a unei exploatări, în care zăcămîntul constituie baza pentru extracfia de produse valorificabiie. După natura lor, aceste proprietăfi sînt: geologice: natura substanfei minerale utile; confinutul său în zăcămînt (nu are limite absolute, ci depinde de importanţa în economia fării, de valoarea ei, de nivelul tehnicii de preparare mecanică a minereului); rezerve industriale (sînt funcţiune şî de modul în care sînf accesibile); condiţiile de zăcămînt (grosimea şi regularitatea dezvoltării, adîncime, roci înconjurătoare, prezenfa apelor şi a gazelor); tehnice miniere: nivelul posibilităţilor tehnice de a rezolva problemele de exploatare; metodele de exploatare cari pot fi aplicate şi productivitatea lor; deschiderea zăcămîntului şi pregătirea lui; materialele de susfinere de cari se dispune şi înlocuirea celor cari se găsesc rar şi sînt costisitoare; materiale existente penfru rambleu; posibilitatea organizării aerajului în funcfiune de emanafiile de gaze; pilierii de siguranfă; construirea instalaţiilor Ia suprafafă; tehnice în general: nivelul industriei constructoare de maşini miniere; marea sau mica. mecanizare a exploatării; alimentarea cu energie; tehnica securităţii muncii: securitatea construcţiilor miniere; lupta contra erupţiilor de gaze şi de apă; lovituri de acoperiş; prevenirea şi combaterea focurilor şi a prafului exploziv; prevenirea şi combaterea bolilor profesionale; generale: forfe de muncă;-cazare; căi de comunicafie; mijloace de transport; economice: plasamentul produselor; aprovizionarea cu materiale pentru exploatare şi cu alimente; investiţii. s- Exploatarea unui zăcămînf. Mine, Expl. petr.: Totalitatea operafiilor cari constituie procesul tehnologic de pio-ducfie ce se execută la zi sau în subteran, prin mine, cariere sau sonde, pentru extragerea substanfelor minerale utile, a rocilor sau a hidrocarburilor fluide (fifei şi gaze). La exploatarea unui zăcămînt de substanfe minerale utile sau de roci, aceste operafii, cari se efectuează într-o anu- mită ordine şi succesiune în timp şi în spafiu, sînf următoarele: abatajul, încărcarea şi transportul, respectiv extracfia produselor abatafe, susfinerea locurilor de munca şi'a lucrărilor subterane, dirijarea presiunii rocilor din acoperiş, aerajul, iluminatul şi evacuarea apelor. V. ş] Exploatabilitatea unui zăcămînt. La zăcămintele de hidrocarburi, exploatarea cuprinde operaţiile prin cari se dirijează şi se controlează curgerea fluidelor . în strat, urmate de extracfia fifeiului şi a gazelor din zăcămîntul respectiv. Dirijarea curgerii fluidelor se realizează prin: stabilirea corespunzătoare a regimului tehnologic al sondelor de extracfie şi de injecfie; amplasarea corespunzătoare a sondelor; alegerea corespunzătoare a fluidelor injectate, etc. Controlul curgerii fluidelor se efectuează prin: măsurări ale presiunii şi ale temperaturii de fund, la sonde; analiza comportării sondelor individuale şi în bloc; urmărirea mişcării contactului apă-fifei, gaze-fiţei sau apă-gaze în strat. Variafia în timp a factorilor cari caracterizează exploatarea (în special debitul de fifei, de gaze şi de apă, producţia cumulativă de fluide, rafia de gaze-fiţei, presiunea de zăcămînt, saturafia stratului cu fluide, etc.) constituie evolufia exploatării zăcămîntului. Această evolufie se reprezintă pe diagrame în cari factorii de mai sus sînt dafi în funcfiune de timp, iar uneori şi în funcfiune de rezerva inifială de fi{ei sau de gaze a zăcămîntului. intervalul de timp din cursul exploatării, în care anumifi factori, cari determină în mod esenfial condijiile de exploatare, rămîn neschimbaţi, se numeşte etapă sau perioadă de exploatare. Se deosebesc: etape fără injecfie, respectiv cu injecfie de fluide, la zăcămintele de fifei; etape fără compresare, respectiv cu compresare, Ja zăcămintele de gaze; etape cu debit constant, la zăcămintele de gaze; etape ale regimului elastic, ale regimului de gaze disolvate şi ale regimului gravi-tafional, la zăcămintele de fifei. 10. ~ secundară. Expl. petr.: Etapă în exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi fluide, aparent epuizate, .în care se extrage o anumită parte din cantitatea de fluide existente în zona productivă, hidrocarburi cari, în perioada exploatării primare, nu au putut fi extrase prin metodele de extracfie obişnuite (erupţia naturală, erupţia artificială şi pompajul de adîncime). Prin această exploatare se obfine un coeficient final de extracţie mai ridicat decît la exploatarea primară, în urma căreia a mai rămas în zăcămînt o cantitate de fifei neextras, atingînd valori de ordinul a 60 "*80% din cantitatea existentă iniţial în zăcămînt (rezervă iniţială). Exploatarea secundară se efectuează prin: completarea energiei zăcămîntului cu energie exterioară penfru a asigura drenarea fluidelor în strat, cum şi, în unele cazuri, ridicarea lor de la talpa sondei la suprafaţă (de ex. injecţia de apă sau de gaze comprimate în zăcămînt, în cazul zăcămintelor degradate din punctul de vedere energetic); exploatarea la o presiune sub presiunea atmosferică (de ex. pompajul de adîncime sub vid, în care caz extragerea ţiţeiului prin pompare se face păstrînd în coloana de exploatare o presiune mai joasă decît presiunea atmosferică); exploatarea forfată (de ex. pompajul de adîncime forfaf, la sondele cari produc din zăcăminte inundate de apele de sinclinal); extracfia fifeiului prin lucrări miniere (v. Minerit, extracfia fifeiului prin ^). Sin. (impropriu) Recuperare secundară. 11. ^ selectivă. Expl. petr.: Metodă de exploatare succesivă, care consistă în deschiderea, prin perforare^rrmată de exploatare, numai a porţiunilor de strat a căror'saturafie în hidrocarburi e destul de mare pentru a asicjura un timp cît mai îndelungat curgerea unei singure faze din zăcămînt (fifeiul sau, respectiv, gazele). Prin exploatare selectivă se evită punerea în exploatare a porţiunilor de strat cari permit afluxul în sondă al fazeloj de fluide procuratoare de energie de dezlocuire (apele şi Exploatare simultana 382 Exploatare simultana gazele libere, în cazul exploatării fifeiului, respectiv apele, în cazul exploatării gazelor). Exploatarea selectivă se efectuează, de obicei, prin tubarea de coloane neperforate, prin cimentare pe toată lungimea şi prin perforare selectivă. Exploatarea selectivă înrăutăfeşfe însă coeficientul de perfecţiune hidrodinamică al sondei şi, în cazul descompunerii în complexe prea subfiri, dă productivităţi mic? cari, prin declin (v.) consecvent, pot conduce rapid la atingerea prematură a limitei economice de productivitate. 1. ~ simultană. Expl. pefr.: Extragerea separată, prin aceeaşi sondă, a ţiţeiului provenit din strate diferite. In mod normal, operaţia poate fi efectuată prin*punerea în comunicaţie a stratelor respective, perforînd coloana de exploatare în dreptul fiecăruia dintre ele. Metoda nu e însă cea mai indicată, deoarece caracteristicile fizice ale straielor şi ale fluidelor confinute diferă de la un strat la altul, iar debitul stratelor poate fi limitat din motive impuse de exploatarea rafională a lor. Separarea stratelor în exploatarea simultană se obfine prin montarea convenabilă a unuia sau a două packere. La sondele în erupfie naturală, atît în cazul utilizării unui singur packer, cît şi în cazul utilizării a două packere, se pot întîlni următoarele variante de echipare a sondei: cu o coloană de extracfie, cu două coloane de extracfie concentrice sau cu două coloane de extracfie paralele. Fig. I reprezintă din sondă şi se pot pune în producfie simultan ambele strate, fără să fie nevoie de o manevră a coloanei de extracfie. Operafiile de acidizare şi de fisurare a stratului inferior se efectuează prin coloana de extracfie, iar Ia stratul superior, prin coloana de exploatare. în cazul cînd se folosesc două packere pe aceeaşi coloană de extracfie, cu ajutorul unui niplu de încrucişare a traseelor şi al unei mandrine speciale, care poate fi introdusă cu o sîrmă de ofel, se poate folosi, penfru amestecurile eruptive, fie coloana de extracfie, fie coloana de exploatare. XX Ur xr / 2- I. Schema une! sonde în erupfie nafurală, echipată cu un packer (a) sau cu două packere (b) şi cu o singură coloană de fevi de extracfie. 1) duză mobilă; 2) duză laferafă; 3) inele de efanşare; 4) coloană de exploatare; 5) coloană de exfracfie; 6) niplu de efanşare; 7) packer; 8) clapetă; 9) niplu penfru încrucişarea traseelor; 10) niplu cu garnituri. echiparea unei sonde în erupfie naturală penfru exploatare simultană cu unu (a) sau cu două (b) packere şi cu o singură coloană ds fevi de extracfie. în primul caz, etanşarea coloanei de extracfie fafă de packer se face cu ajutorul unui niplu cu garnituri exterioare, intercalat între fevile coloanei de extracfie, care poate servi astfel la operafiile de punere în producfie succesivă a ambelor strate. Duza laterală 2, intercalată în coloana de exfracfie, poate fi deschisă sau închisă de Ia suprafafă, cu ajutorul unei duze mobile 1, introdusă cu o sîrmă de ofel; prin această duză se circulă fluidul 11. Schema echipării sondelor în erupfie naturală, în exploatare simultană cu două coloane de exfracfie. a) cu un packer şl cu două coloane paralele; b) cu un packer şl cu două coloane concentrice; c) cu două packere şi cu două coloane concentrice; d) cu două packere şi cu două coloane paralele; î) coloană de exfracfie penfru stratul superior; 2) coloană de extracţie penfru stratul inferior; 3) stratul superior; 4) packer; 5) stratul inferior; 6) sabot comun pentru ambele coloane de extracţie. Fig. II reprezintă schematic echiparea sondelor în erupfie naturală cu unu (a şi b) sau cu două (c şi d) packere şi cu două coloane de extracfie. La exploatarea prin erupfie artificială se pot întîlni, de asemenea, mai multe variante de echipare a sondei. Una dintre ele e reprezentată în fig. III. Introducerea gazelor comprimate, necesare ascensiunii amestecului provenit din stratul inferior, se face la partea inferioară a coloanei de extracfie, printr-o coloană specială. La exploatarea prin pompe de adîncime, cu prăjini, se utilizează două pompe, cîte una penfru fiecare straf. Aceste pompe pot fi acfionate prin aceeaşi garnitură de prăjini, cu o singură unitate de pompare, sau prin două garnituri de prăjini paralele, acfionate fiecare de cîte o unitate de pompare. Atît într-un caz cît şi în celălalt pot fi folosite unu sau două packere, în funcfiune de varianta aleasă pentru echiparea sondei. Fig. IV reprezintă schema variantei cu un singur packer, cu două pompe acfionate printr-o singură garnitură de prăjini, iar fig. V, schema utilării sondei în varianta cu două packere şi cu două garnituri de prăjini de pompare paralele, acfionate independent. Exploatarea simultană separată a stra-felor se poate face şi utilizînd două instalafii de pompaj, cu pompe cu piston acfionate hidraulic. Gazele provenite din stratul inferior sînf evacuate la suprafafă printr-o coloană suplementară de fevi III. Schema exploatării simultane separate a două strate/ prin erupţie artificială. 1) coloană de ţevi pentru introducerea gazelor comprimate; 2) coloană de ţevi de extracţie; 3) packer. Exploatare, bîoc de ~ 383 Exploatare, cîmp de ^ de 3U”i *ar gazele din stratul superior sînt evacuate prin coloana de exploatare. pe acfionate de o singură garnitură de prăjini şi cu evacuarea separată a gazelor din ambele strate. î) coloană de exploatare; 2) coloana de extracfie pentru stratul superior; 3) stratul superior; 4) prăjini de pompare; 5) coloana de extracţie pentru stratul inferior; 6Jpom-pă de extracţie; 7) bucea de etanşare pentru prăjina lustruită; 8) bucea de etanşare; 9) coloană pentru evacuarea gazelor din stratul Inferior; 10) packer; 11) stratul inferior. V. Schema exploatării simultane separate a două strate ufilizînd două pompe acţionate de două garnituri paralele de prăjini de pompare. а) fără separarea gazelor; b) cu separarea gazelor; 1) coloană de exploatare; 2) coloane de extracţie; 3) garnituri de prăjini de pompare; 4) stratul superior; 5) pompă de extracţie tip P; б) rac de ancorare pentru coloana de extracţie; 7) packer; 8} bucea de etanşare; 9) garnitură de prăjini tubulare; 10) stratul inferior. în practică se întîlnesc şi cazuri în cari unul dintre strate (de ex. cel inferior) se exploatează prin pompaj, iar celălalt,#prin erupfie naturală. în acest caz se foloseşte schema de exploatare combinată din fig. VI, cu un singur packer fixat deasupra stratului inferior, din care gazele se evacuează printr-o coloană separată, cu diametru mai mic. Pentru ascensiune, amestecul eruptiv din stratul superior poate folosi, fie coloana de exploatare, fie o coloană de exfracfie, în care caz, după încetarea erupfiei naturale, exploatarea sondei poate continua prin erupfie artificială. VI. Combinaţie de metode de exploatare (stratul superior în erupţie/ stratul inferior în pompaj). 1) coloană de exploatare; 2) garnitură de prăjini; 3) coloană de extracţie pentru stratul inferior; 4) stratul superior; 5) coloană de extracţie penfru stratul superior; 6) adaptor pentru cele trei coloane; 7) coloană pentru evacuarea gazelor din stratul inferior; 8) pompă de extracţie tip P; 9) packer; 10) stratul inferior. 3. cîmp de Mine: Porfiune limitată dintr-un zăcămînt, care formează obiectul de exploatare a unei mine, a unei exploatări Ia zi, a unui puf de extracfie, a unei galerii de coastă sau a unui plan înclinat. Forma cîmpului de exploatare depinde, în general, de modul de prezentare (forma, dimensiunile şi înclinarea) a zăcămîntului respectiv. La zăcămintele stratiforme cu elemente geometrice (grosime, înclinare) constante, forma cîmpului de exploatare, dacă aceasta nu e impusă de forma cîmpurilor de exploatare învecinate e, de obicei, dreptunghiulară, cu laturile orientate NS şi EV, sau cu latura lungă după direcfia stratului, şi cu cea scurtă după linia de cea mai mare pantă a acestuia. La alte forme de zăcăminte (masive, lentile, stock-uri, mase de impregnafie neregulată), cîmpurile de exploatare pot avea forme regulate sau neregulate poligonale (v. fig. /). 1. Exploatare, bloc de 2. ~ , cameră de Mine. V. Bloc de exploatare. A/line. V. Cameră de exploatare. /. Forme de cîmpuri de mină. a) dreptunghiulară, în planul stratului;' b) cîmp da mină situat pe cuta unui zăcămînf; c) cu limitele determinate prin fa Iii; of) cîmp de mină al unui zăcămînt stratiform. Cîmpul de exploatare se împarte convenfional, din punctul de vedere geometric, în aripi, de o parte şi de alta a pufului de extracfie principal, a galeriei de coastă sau a planului înclinat principal. Dimensionarea unui cîmp de exploatare se face în funcfiune de următorii parametri principali: rezervele industriale ale zăcămîntului, adîncimea acestuia, producfia planificată, durata de exploatare (care condifionează valoarea de amortisare a investifiilor în lucrările capitale). Penfru zăcămintele stratiforme regulate există următoarele relafii de calcul: Ri=PT=Lrli'Zpi-ci, în care (t) e rezerva industrială a zăcămîntului; P (t) e producfia anuală planificată a exploatării respective; T e durata de existenfă a exploatării respective, în ani; Ld e lungimea pe direcfie a cîmpului de exploatare; li e lăfimea pe înclinare a cîmpului de exploatare; E/Vci O/™2) e productivitatea zăcă-mînfului (rezerva industrială); pi(tîn t/m2) e rezerva geologică * specifică a unui strat; q e coeficientul de pîerderi de zăcămînt şi de exploatare a acelui strat. \ Mărimea cîmpului de exploatare variază după forma şi după dimensiunile zăcămintelor respective. La zăcămintele de cărbuni cu rezerve mari se stabilesc, practic, durate de exploatare de 30---60 de ani, pentru producfii zilnice planificate de 1000'**5000 t( iar pentru rezerve limitate se recomandă durate de exploatare mai mici: 10*--15 ani, pentru producfii zilnice de 500--1000 t, şi de 15-*-25 de ani, pentru producfii zilnice de 1300---1700 t. La zăcămintele de minereuri, durata de Exploatare, panou de ~ 384 Exploatare, metodă de ^ exploatare a unui cîmp de mină se ia de 10“*20 de ani. La zăcămintele stratiforme înclinate (v. fig. //), cîmpuriie de l-i. g-J II. Schema împărţirii cîmpului minier în efaje. L./.) limita inferioară; L. s. v.) limifa superioară verticală; L, d.) limife direcţionale; a, b, c) galerii de subefaj; Ep-E/y) efaje; 1) galerie principală; 2) puţ de exfracfie. exploatare se împart pe verticală în efaje. înălfimea pe înclinare a unui etaj se determină cu relafia <*LY>Pi'Ci în care P e producfia anuală planificată a exploatării respective; L e înaintarea anuală a abatajului în limita unui strat (izolat sau făcînd parte dintr-un complex) şi a unei aripi a cîmpului de exploatare; pi (t/m2) e rezerva geologică specifică a stratului i\ ci e coeficientul de pierderi de zăcămînt şi de exploatare a stratului i\ a e un coeficient egal cu 1, pentru exploatarea înfr-o singură aripă, şi cu 2, pentru exploatarea în două aripi. La exploatările de cărbuni, înălfimea pe înclinare a etajelor se ia pînă la 80 m pentru înclinări mari (80---900) şi pînă la 160 m, pentru înclinări mijlocii şi mici (BO**^0, respectiv 15—300), iar excepţional mai mult (200“*300 m)^ La minele de minereuri cari exploafează filoane, înălţimea pe înclinare a etajelor variază de la 30-* 60 m şi excepţional mai mult. Sin. Cîmp minier. î. panou de Mine: Porţiunea minimă dintr-un cîmp de exploatare a unui zăcămînt stratiform foarte subţire, şi, excepţional, de grosime medie, în care se aplică metoda de exploatare aleasă. Panoul se delimitează pe direcţia zăcămîntului prin galerii de bază şi de cap, iar pe înclinare, prin suitori, respectiv prin plane înclinate, distanţa dintre aceste lucrări repre-zentînd lungimea şi lăţimea panoului (v. fig.). Dimensiunile unui panou depind de metoda de exploatarerespectivă. în interiorul panoului seexe-cută lucrările şi operaţiile cari constituie procesul tehnologic de exploatare (preabatajele, fronturile de abataj, extragerea, evacuarea şi transportul produselor abatafe, susţinerea spaţiului de lucru, aerajul, etc.), în ordinea prestabilită prin proiectul tehnic. V. şi sub Bloc de exploatare. 2. perimetru de Mine: Porţiunea dinfr-un zăcămînt sau din mai multe zăcăminte de substanţe minerale utile sau de roci, dată unei întreprinderi miniere pentru exploatare. Perimetrul de exploatare e constituit din mai multe cîmpuri de exploatare, (v. şi Exploafare, cîmp de ~). 3. sfîlp de Mine: Porţiunea dinfr-un panou de exploatare delimitată, în cazul zăcămintelor stratiforme sau al feliilor înclinate, pe direcţie prin galerii, iar pe înclinare, prin plane înclinate sau prin galerii. Stîlpii de exploatare pot avea formă pătrată sau dreptunghiulară. Cînd dimensiunile lor nu diferă prea mult, se numesc sfîlpi scurfi, iar cînd lungimea e mult mai mare decît lăţimea, se numesc sfîlpi lungi. La stîlpii Jungi, latura cea mai mare poate fi situată paralel cu direcţia zăcămîntului, în care caz se numesc sfîlpi lungi direcţionali, sau paralel cu linia de cea mai mare pantă, — cînd se numesc sfîlpi lungi pe înclinare. Rareori, la zăcămintele stratiforme înclinate, se folosesc stîlpii în diagonală, la cari latura lungă e înclinată faţă de direcţia sau faţă de linia de cea mai mare pantă a zăcămîntului. La zăcămintele stratiforme orizontale sau la cele de orice formă exploatate cu felii orizontale, poziţia laturilor sfîlpilor poate fi oricare, ea sfabiiindu-se în funcţiune de alţi factori decît direcţia şi înclinarea. Stîlpii de exploatare nu trebuie confundaţi cu stîlpii de susţinere (la metodele cu camere şi cu stîlpi), cu stîlpii de protecţie a lucrărilor miniere (galerii, plane înclinate, suitori, etc.) sau cu stîlpii de siguranţă ai puţurilor verticale şi înclinate, ai construcţiilor şi instalaţiilor de la suprafaţă. 4. Exploatare, metodă de Mine: Modul de executare, într-o anumită ordine în spaţiu şi în timp, a lucrărilor de pregătire şi a operaţiilor de exploafare, în interiorul unui zăcămînt de roci sau de substanţe minerale utile şi în rocile înconjurătoare, cum şi felul acestor operaţii. Orice metodă de exploatare raţională trebuie să îndeplh nească următoarele condifii esenţiale: să asigure deplina securitate a lucrătorilor şi a utilajului contra accidentelor sau avariilor, cum şi a exploatării înseşi contra inundafiilor catastrofale, a focurilor (ia exploatările subterane); să aibă o înaltă eficacitate, caracterizată prinfr-o productivitate cît mai mare a muncii şi un pref de cost cît mai redus pe tona de substanfă minerală utilă abatată; să permită extragerea substanţei minerale utile din zăcămînf cu pierderi minime de exploatare; să satisfacă cerinţele proceselor tehnologice de preparare mecanică şi de afinare metalurgică; să permită mecanizarea cît mai completă a operafiilor de bază ale procesului tehnologic de exploatare (exfrâgerea, evacuarea şi transportul produselor abatafe). Factorii determinanfi în alegerea metodei de exploatare sînt următorii: facfor/ constanţi (grosimea, înclinarea, structura şi caracteristicile geologice ale zăcămîntului, structura şi caracteristicile fizice şi mecanice ale rocilor înconjurătoare, ca rezistenfă şi stabilitate, ca mod de surpare, înfoiere, etc; caracteristicile fizice şi mecanice ale subsfanfei minerale, ca rezistenfa şi stabilitatea la autoaprindere şi la aglomerare) şi factori variabili (valoarea intrinsecă a substanţei minerale utile; caracterul repartifiei mineralelor şi al metalelor la zăcămintele de minereuri; procentul de steril; compoziţia mineralogică şi conţinutul mineralizaţiei rocilor înconjurătoare, în cazul zăcămintelor de minereuri; predispoziţia la aufoaprin-dere — la cărbuni şi minereuri ■—, şi la aglomerare sau oxidare — la minereuri; forma şi dimensiunile zăcămîntului, în special lungimea; adîncimea de exploafare; conţinutul de gaze; condiţiile hidrogeologice; valoarea terenului de la suprafaţă şi posibilitatea degradării acestuia ca urmare e exploatării). După poziţia pe care lucrările miniere o au faţă de suprafaţa solului, se deosebesc: metode de exploatare la zi, caracterizate prin lucrări şi prin operaţii cari se execută sub cerul liber şi cu variante în funcţiune de: modul de dezvelire şi sistemul de transport al sterilului la haldă, procesul de abataj folosit, sensul de înaintare al fronturilor de abataj, 2 Schema unui panou de exploafare. 1) galerie superioară (de cap); 2) galerie inferioară (de bază); 3) suifori sau plane înclinate de panou; L) lungimea panoului; I) lăţimea panoului; a) înclinarea stratului. metodă de ~ a cărbunilor 385 Exploatare, metodă de ~ a cărbunilor efc.; -metode de exploatare subterane, caracterizate prin lucrări şi prin operafii cari se execută în subteran, la oanu-cnifâ adîncime de la suprafafă, în interiorul zăcămîntului şi în rocile înconjurătoare ale acestuia şi cu variante în funcţiune de, forma (zăcăminte stratiforme şi nestratiforme), grosimea şi înclinarea zăcămintelor respective; metode de exploatare mixte, la zi şi în subteran (de ex. exploatarea cu pîlnii deschise); metode de exploatare speciale (de ex.: gazeificarea subterană a cărbunilor; disolvarea subterană a sării, etc.). După natura substanţei minerale utile sau a rocii exploatate, se deosebesc: metode de' exploafare a zăcămintelor de cărbunii metode de exploafare a zăcămintelor de minereuri; metode de exploatare a zăcămintelor de sare gemă şi de săruri de potasiu şi de magneziu; metode de exploatare a zăcămintelor de alte minerale utile (sulf, fosfafi, asbest, mică, etc.); metode de exploafare a zăcămintelor de roci folosite ca pietre şi ca materiale de construcfie. Fiecare dintre aceste metode prezintă diferite variante, în funcfiune de grosimea şi de înclinarea zăcămintelor respective, de dirijarea presiunii rocilor din acoperiş, de sensul de înaintare al fronturilor de abataj, etc. După forma sub care se prezintă zăcămintele de substanfe minerale utile şi de roci, se deosebesc: metode de exploatare a zăcămintelor în formă de strat; metode de exploatare a zăcămintelor în formă de masive, stock-uri, lentile; metode de exploatare a zăcămintelor în formă de filoane; metode de exploatare a zăcămintelor în formă neregulată. După metoda de dirijare a presiunii rocilor din acoperiş, se deosebesc: metode de exploafare cu camere şi cu sfîlpi părăsi fi; metode de exploatare cu surpare (totală sau parfială); metode de exploafare cu rambleiere (totală sau parfială); metode de exploatare cu coborîrea lină a rocilor din acoperiş. 1. ~f metodă de ~ a cărbunilor. Mine: Metodă de exploatare .specifică a zăcămintelor de cărbuni, cari sînt caracterizate prin: prezentare stratiformă, în general, destul de regulată ca întindere, grosime şi înclinare, şi numai rareori lenticulară sau neregulată; înclinare de obicei mică şi medie, iar excepfional orizontală şi mare; tărie relativ mică a substanfei minerale utile; prezenfa de gaze inflamabile (în special a metanului), cu degajări lente sau bruşte (erupfii simple sau combinate cu praf de cărbune) în unele zăcăminte şi tendinfa de autoaprindere în altele. După grosime şi înclinare, se deosebesc: metode de exploatare pentru strate foarte subfiri şi subfiri; metode de exploatare pentru strate cu grosime medie şi mai mare decît medie — şi metode de exploatare pentru strate groase şi foarte groase. O metodă specială de exploafare a cărbunilor e metoda de gazeificare a acestora în zăcămintele respective. Metodele de exploafare pentru strate loarte subfiri şi subfiri se aplică stratelor a căror grosime e cuprinsă între 0,4 şi 2 m. Se deosebesc: Metode de exploafare cu stîlpi părăsifi, aplicate în cazuri excepfionale la exploatările sub apele mărilor şi oceanelor (de ex.: în Anglia, Japonia). Zăcămînful respectiv e exploatat în camere între cari se lasă stîlpi ^fe~s«Sjinere. Practic se extrag 40—60% din rezervele zăcămîntului, restul rămînînd pierdut în stîlpii cari se părăsesc, în stîlpii de protecfie din lungul lucrărilor miniere, în stîlpii de siguranfă ai pufurilor de extracfie şi de aeraj, în stîlpii de hotar, efc. Caracteristicile metodei sînt asemănătoare cu cele ale metodelor similare aplicate la zăcămintele de sare şi de minereuri (v. sub Exploatare, metodă de ~ a minereurilor, şi Exploatare, metodă de ~ a sării). Metode de exploatare cu rambleiere, aplicabile în toate cazurile în cari se urmăreşte o deplasare cît mai mică a rocilor din acoperiş (de ex.: la roci pufin stabile şi rezistente sau la roci destul de rezistente şi stabile, cu tendinfa de a produce lovituri de acoperiş; cînd se exploatează sub construcţii şi instalafii importante, cari nu permit tasări mari ale terenului de fundafie; la zăcămintele cu multe intercalafii sterile, cu confinut mare de metan şi cari au tendinfa de autoaprindere). Rambleierea (totală sau parfială) se execută manual, hidraulic, pneumatic, cu material provenit din săparea lucrărilor subterane sau din operafia de abataj. Metodele cari fac parte din această categorie sînt următoarele: Metoda de exploatare cu front lung, foarte răspîndită Ia exploatarea stratelor subfiri de cărbuni, orizontale sau cu înclinări de 0*-30°. Zăcămîn-tul e exploatat pe întreaga sa grosime dintr-odată, cu un front de abataj lung şi linear sau frînt, avînd lungimi (L), în general, de cîteva zeci de metri (50**-100 m) şi uneori mai mari (100—300 m şi chiar 600 m)şi dispus după linia de cea mai mare pantă (v. fig. I) sau înclinat fafă de aceasta; frontul de abataj poate înainta în sens direct (progresiv sau în cîmp) de Ia lucrarea principală de deschidere spre limita cîmpului de exploatare (v. fig. II) sau în sens contrar (regresiv sau în retragere), de Ia limita cîmpului de exploatare spre lucrarea principală de deschidere^. fig.///). Tăierea cărbunelui se poate face cu ciocane de abataj, cu haveze, cu pluguri de cărbune sau cu combine, iar încărcarea lui se face manual (prinlopătare)sau combinat (prin aruncare, de către explozie, pînă I, Metoda de exploafare cu front lung linear, cu deplasare direcţională. 1) galerie de aera]; 2) galerie de transport; 3) maşină de havaf; 4) sfîlpi de susţinere în surpare; 5) bandă de fransporf; 6) surpare; L) lungimea fronfului. II. Mefoda de exploafare cu front lung pe înclinare şl cu ram-bleîere parţială, cu înaintare progresivă (în cîmp). î, 2) galerii direcţionale; 3, 4, 5} ieşiH de rezervă; 6) fîşii de rambleu; 7) galerii de rambleu; 8) iranspor-for; 9) galerie de circulaţie. la 60%, şi restul, prin lopătare sau de către combine). Transportul în abataj se realizează cu: scocuri oscilante (pentru 25 Exploafare, mefodă de ~ a carburilof 386 Exploafare, mefodă de ~ â cărbunilor înclinări sub 20° şi lungimi de front pînă la 100 m), transportoare cu bandă (pentru înclinări de 17—20° şi lungimi pînă IV. Mefoda de exploafare cu fronf lung direcţional, cu înaintare ascendentă. a) varianta cu pregătire cu suitori extreme de panou; b) varianta cu pregătire cu suitoare mediană de psnou; 1) suitori. fîşii pe înclinare abafafe descendent; frontul poate avea o pozifie direcfională cu lungimea egală cu lăfimea fîşiei, sau înclinată^ (v. fig. V). Aerajul e ascendent, iar susjinerea e obişnuită, cu grinzi şi cu sfîlpi de lemn aşezaţi pe înclinare. Dirijarea presiunii rocilor din acoperiş se poate face cu rambleiere totală (uşurată de înclinarea mare a stratului) sau cu surpare totală. V. Metoda de exploafare cu front lung înclinat, cu înaintare descendentă. ///. Mefoda de exploafare cu front lung de subetaj pe înclinare şi cu rambleiere parfială, cu înaintare regresivă (în retragere). 1, 2) galerii de efaj; 3) galerie de subetaj; 4) galerie de rambleu; 5) fîşii de rambleu; 6} suitori de circulafie; 7) plan înclinat; 8) galerie de circulafie; 9} transportor. la 300 m) şi cu transportoare cu raclefe (pentru fronturi orizontale şi înclinate cu fransport ascendent, cu înclinarea pînă la 25° şi lungimi pînă la 100 m). Rambleierea se execută manual (prin lopătare), hidraulic sau pneumatic. Variantele acestei metode de exploatare sînt următoarele: Metoda de exploafare cu front lung direcjional, cu înaintare ascendentă; e aplicată la stratele subfiri regulate, cu înclinare mică şi medie (pînă la 45°). în principiu, metoda consistă înfr-o pregătire o-bişnuită cu galerii de cap şi de bază şi cu suitori de panou săpate de la început (v. fig. IV a) sau cari se amenajează pe măsura înaintării fronturilorde abataj (v. fig. /V b); în plus se sapă sau se amenajează o suitoare mediană de panou, care serveşte la aeraj şi la transportul materialelor, iar la una dintre variante, şl la coborîrea rambleului. Frontul de abataj e dublu (cîte unu în fiecare aripă), avînd lungimi de 100—200 m, cu înaintare integrală pe înclinarea stratului, în sens ascendent. Mefoda poate fi aplicată şi cu un singur front continuu direcţional, în care caz nu se mai sapă suifoarea mediană, iar frontul are lungimea de 100 m. Mefoda de exploafare cu îront lung direcţional sau înclinat, cu înaintare descendentă; e aplicabilă în sfrafe subfiri regulate, cu cărbuni de tărie mică,avînd înclinări mari(peste45°). Zăcămîntul se împarte în panouri cari se pregătesc cu galerii de cap şi de bază, unite cu o suitoare, care serveşte la aeraj, la transportul de cărbune, de materiale şi de utilaje, cum şi la circulafia personalului. Fiecare panou se exploatează în VI. Elementele geometrice ale metodei de exploafare cu front lung diagonal. , f) galerie de cap; 2) galerie de bază; ? " 3> f'°"> abataj; 4) linie de cea mai mare pantă; h) distanfa pe verticala dintre cefe două galerii (/, 2). fronf lung diagonal; în această metodă, frontul de tăiereare o pozifie diagonală fafă de direcfia stratului sau fafă de linia de cea mai mare pantă, creîndu-se astfel o înclinare a fronfului mai mică decît cea naturală; se aplică în aceleaşi condifii ca metoda precedentă, însă penfru înclinări de 30—80°. Principiul metodei consistă în pregătirea unor galerii de bază şi de cap, distanfafe pe înclinare cu 50—60 m, cu o singură suitoare de panou avînd un unghi de înclinare fafă de proiecfia sa pe un plan orizontal: (3 = 30—50°, şi un unghi cu galeria direcfională de bază y dat de relafia: sinY = = sin (3/sina, în care a e înclinarea stratului care se exploatează (v. fig. V/). Tăierea cărbunelui, transportul acestuia, susţinerea V//.*Metoda de exploatare cu fronf fung diagonaf. a) abataj în trepte răsturnate; bj , b2 , b3) fazele abatajului în fîşii înclinate extrase descendent; cJtc2, c3) fazele abatajului în dinfi de ferestrău; dt, d2) fazele abatajului ~ în infrîndurij e) abataj linear. abatajului şi rambleierea se execută în acelaşi fel ca la metodele precedente. Fronful de abataj în diagonală are lungimi Exploatare, mefoda de ^ a cărbunilor 387 Exploatare, metodă de ~ a cărbunilor de 100—120 m, la stratele cu grosimea pînă la 2 m, care poate atinge 150 m, la un unghi (3 = 45°. Pentru strate cu grosimi de 2—3 mf lungimea frontului de abataj se reduce la jumătate, ca în cazurile precedente. Abatajul se poate face după mai multe variante: în trepte răsturnate (v. fig. Vil a); cu fîşii înclinate abatate descendent (v. fig. VII 61,62,63); în dinfi de feresfrău (v. fig. VII c\, c2, c3); cu abataj în intrînduri (v. fig. V/i di, c/2); sau linear (v. fig. VII e). Metodele de exploatare cu front scurt şi cu fîşii înguste sînt metode combinate la cari zăcămîntul e exploatat cu mai multe fronturi scurte în linie dreaptă sau în trepte răsturnate, cu înaintare independentă, direcfională sau pe înclinare, şi cu decalări variabile. Se aplică la strate foarte subfiri şi subfiri cu orice înclinare, cu acoperişul constituit din roci pufin rezistente şi stabile, în condifii 63 zăcămînt şi de abataj variabile. Panoul de exploafare e împărfit în fîşii direcfionale sau pe înclinare, a căror lăfime să permită amenajarea de fronturi cu lungimi de 5—45 m. Susţinerea abatajelor şi rambleierea se efectuează ca la metodele precedente. La varianta cu fîşii pe înclinare şi cu înaintarea frontului în sens ascendent (v. fig. VIII), panoul e împărţit, prin galerii direcfionale distanfa-te la 20—30 m, în sfîlpi lungi direcfionali, cari sînt depi-lafi în fîşii late de 5—10 m, cu decalări ale fronturilor, pentru mărirea numărului lor şi pentru obfinerea unei producfii mărite. Pentru asigurarea transportului cărbunelui abatat, a aera-jului frontului de abataj şi a introducerii rambleului, suitorile stîlpilor de exploatare (situate între rambleu şi cărbune) se păstrează scurtîndu-se pe măsura extragerii cărbunelui din fîşie. La înclinări mari se depilează întreaga fîşie, iar cărbunele abatat ^e lăsat pe loc, evacuîndu-se numai excesul datorit afînării. După terminarea abatajului în fîşie, cărbunele e evacuat, iar spafiul respectiv se rambleiază. La varianta cu fîşii direcfionale şi cu înaintarea fronturi VIU. Mefoda de exploafare cu fîşii îngusfe (/,//,///•••) pe înclinare şi cu fronturi scurfe direcţionale lineare, cu înaintare ascendentă. 1) gaferie de aeraj; 2) galerie ds fransporf; 3) fronf scurf în curs de' exploafare; 4) rambleu. care se atacă fîşia. Partea superioară a suitorii, respectiv a planului înclinat median, serveşte la asigurarea aerajului şi la introducerea rambleului. De asemenea, pentru intrarea aerului proaspăt în panou, la fronturile de abataj, şi penfru evacuarea cărbunelui abatat, se păstrează suitorile laterale, cu o fafă în cărbune şi alta în rambleu. Circulafia personalului spre şi din fronturile de abataj se face prin suitori amenajate în rambleu. Metoda de exploafare cu fronf scurt direcţional, cu înaintare ascendenfă se aplică la strate cu înclinarea de 35 **50° şi excepţional mai mult, cu acoperiş pufin rezistent şi stabil. Cărbunele e tăiat în fîşii cu lăfimea de 1,5—2 m, cu frontul de aTsataj înaintînd ascendent pe înclinare (v. fig. X a); y yv 3, IX. Mefoda de exploafare cu fîşii late direcfionale şi cu fronf scurf în formă de trepte răsturnate, cu înaintare bilaterală^ <3/ b) aripi.de panou; 1, 2) galerii transversale; 3) suifori-rosfogoluri sau plan înclinat penfru cărbunej 4)‘ suitori de circulafie; 5) suitoare mediană sau plan înclinat pentru rambleu şi aeraj. bilateral (v. fig. IX) sau unilateral —, panoul e pregătit cu o suitoare sau cu un plan înclinat median sau lateral, din X. Metoda de exploafare cu front scurf direcţional, a) cu înaintare ascendentă pe înclinare; b) cu înaintare descendentă pe înclinare. susjinerea abatajului se face cu stîlpi şi cu grinzi de lemn sau de ofel (grinzi în consolă); spafiul exploatat se rambleiază total. Caracteristicile acestei metode sînt asemănătoare metodelor cu front lung direcfionâl. Mefoda de exploafare cu fronf scurt direcţional, cu înaintarea descendentă e aplicată în aceleaşi condifii ca şi metoda precedentă, se foloseşte destul de des în fara noastră, la exploatarea stratelor cu grosimea de 1,1—5,6 111, cu înclinări foarte mari (pînă la 85°). Cărbunele se taie, de obicei, cu t ciocane de abataj, în fîşii pe înclinare cu lăfimea de 2,5—3 m. Fafă de metodele cu front lung, această metodă prezintă următoarele particularitafi: pregătirea cu galerii direcfionale de bază şi de cap săpate în strat; galeria de bază e dublată cu o galerie săpată în steril; galerii transversale distanfate la fiecari 30—40 m le leagă cu galeriile direcfionale; o suitoare mediană de panou, care leag^ galeria de bază cu cea de cap, fiind situa fă între două galerii transversale, serveşte la atacul stratului cu înaintare spre galeriile transversale; cărbunele se taie din intrînduri (v. fig. X b), în fîşii pe înclinare cu înaintare descendentă, în care scop trebuie să se monteze poduri de siguranfă. Metode de exploafare cu surpare, aplicabile la zăcămintele fără tendinţă de autoâprindere şi fără confinut mare de gaze inflamabile, cu orice înclinare, cari au un acoperiş direct care se surpă uşor şi grosimea de 3—7 ori grosimea stratului care se exploatează, în cazurile în cari surpările, chiar dacă afectează suprafafa, nu creează dificultăfi construcţiilor şi instalaţiilor de la zi, iar degradarea terenului respectiv are o importanfă mică. Spafiul din care s-a extras cărbunele se umple (în întregime sau parfial) cu material rezultat din surparea naturală sau forfată a rocilor din acoperiş şi, uneori, şl din culcuş. Metodele mai importante din această categorie sînt următoarele: Metode de exploafare cu fronf lung; în aceste metode zăcămîntul se exploatează integral cu frontul de 25* Exploatare, mefoda de ~ a cărbunilor 388 Exploatare, metodă de a cărbunilor abataj situat pe înclinare, cu înaintare directă şi în retragere, sau pe direcfia stratului, cu înaintare ascendentă şi descendentă. Varianta cu front lung pe înclinare şi cu extragerea cărbunelui în retragere se aplică la strate cu grosimi de cel mult 3 m şi înclinări mici şi medii (pînă la 30° şi, excepfional, pînă Ia 40°). Panoul se pregăteşte cu galerii de cap şi de bază legate la extremităfi cu plane înclinate, respectiv cu suitori, din cari se amenajează fronfu! de abataj. Etajele au lungimea pe înclinare de 200--450 m şi sînt împărfite în subetaje. Fronturile de abataj au lungimi variabile în funcfiune de grosimea stratelor.. Fig. X/ a reprezintă exploatarea cu front lung continuu (linear) în retragere, a cărui lungime pe înclinarea stratului e egală cu distanfa dintre galeriile de cap şi de bază, iar fig. XI b, exploatarea cu sfîlpi lungi, în retragere, cu fronturile decalate. Varianta cu fronf lung pe înclinare şi cu extragerea cărbunelui cu înaintare directă poate avea frontul linear sau nelinear. La varianta cu front linear, galeriile direcfionale cari delimitează panoul pe înclinarea stratului se sapă cu front larg şi se zidesc la perefi cu fîşii de rambleu rezultat din tăierea rocilor din acoperiş şi din culcuş. Fig.' XII reprezintă varianta cu front în trepte, la care pregătirea se face cu o galerie de bază dublă (distanfa dintre galerii e 3 ' V de 20 m), săpată cu o devansare mare fafă de fronturile de abataj, din care se sapă planul înclinat dublu de pregătire a unui nou panou de exploatare (numai în X/J. Metoda de fexploafare cu fronf lung continuu în trepte şi cu înaintare directă cu fîşii de rambleu şi cu surpare înfre e/e. U') gaferie de bază dublă; 2) p/an înclînaf; 3) ga/erie de cap; 4) stî/p de protecţie; 5) rambleu; 6) surpare. cazul cărbunilor negrizufoşi; la cei grizutoşi, săparea e descendentă); galeria de cap e simplă, între ea şi frontul de abataj superior lăsîndu-se stîlpi de protecfie scurfi, cu lăfimea, respectiv cu lungimea de 10 m. Dirijarea presiunii rocilor din acoperiş se face cu rambleiere parfială (cu fîşii de rambleu) şi cu surpare parfială între fîşiile de rambleu. Varianta cu fronf lung pe înclinare în formă de trepte răsturnate se aplică în fara noastră (în Valea Jiului) la stra-tele subfiri şi cu înclinări mari (peste 45°), frontul de abataj înaintînd fie direct, fie invers, cu surpare totală, cu coborîrea lină a acoperişului sau cu metode combinate. Pregătirea se face cu galerii direcfionale de etaj, unite între ele cu suitori (v. fig. XIII). Extragerea cărbunelui se efectuează, în general, cu ciocane pneumatice şi, mai rar, combinat cu explozivi, frontul XI. Metoda de exploafare cu front lung continuu (linear) pe înclinare (a) şi cu stîlpi lungi direcfionali (în subetaje) (b), cu extragerea cărbunelui în retragere, î) cărbune; 2) spafiu surpat; AA) linia generală â frontului de abataj; H) înălfimea pe înclinare a etajului. XIII. Mefoda de exploafare cu fronf lung şi cu trepte răsturnate, a, b) cu înaintare directă (în cîmp), fără împărţirea panou/ui în subetaje (a), respectiv cu împărfirea panoului în subetaje (b); c, d) cu înaintare inversă (în retragere), fără împărfirea panoului în subetaje (c), respectiv cu împărţirea panoului în^ subetaje (d); I) galerie de cap (de etaj/ penfru aeraj); 2) galerie de bază (de etaj, penfru transport); 3) galerie intermediară (de subetaj); 4) suitori; 5) rostogoluri; 1,11) subetaje. fiind împărfit în trepte scurte cu lungimea de 4--10m şi în trepte lungi de 20»-50 m. Fig. XIV reprezintă schema variantei de exploatare cu front lung şi cu trepte răsturnate, la care dirijarea presiunii rocilor din acoperiş se face la partea ilngaaâ&aac superioară a panoului cu rambleiere, iar în rest, cu surpare totală. Cărbunele abatat cade liber pînă la galeria de bază superioară, de undve e încărcat pe transportoare sau în vagonete. Aerajul e ascendent. Metoda de exploafare cu stîlpi lungi direcfionali şi cu surpare (v. fig. XV) se aplică la strate subfiri (1 —2 m) sau cu grosime medie de (2---3 m) şi cu orice înclinare, avînd un acoperiş care se surpă uşor pe o grosime pînă Ia de şapte ori grosimea stratului care se exploatează; această metodă nu se recomandă la exploatarea cărbunilor grizutoşi şi a celor autoinflamabili. Cîmpul de exploatare e pregătit, prin galerii direcfionale şi prin plane înclinate, în X/V. Mefoda de exploafare cu front lung şi cu trepte răsturnate, cu rambleiere parfială (/) şl cu surpare (2). Exploafare, mefoda de ~ a cărbunilor 389 Exploafare, mefoda de ~ a cărbunilor panouri cari, la rîndul for, sînf împărfite, prin galerii de pregătire direcţionale şi pe înclinarea stratului, în stîlpi de exploatare lungi, dispuşi pe direcţie (cu lungimea de 50—200 m şi lăţimea de 10—20m). Galeriile direcţionale de delimitare pe înclinare a lăfimii panoului sînt distanţate la 100—400 m şi excepţional mai mult (pînă la 600 m), iar planele înclinate □D P=iiwr——]n i—mr~—ig -----|g XV. Mefoda de exploatare cu sfîlpi lungi direcţionali, a] cu înaintare directă (în cîmp); b) cu înaintare Inversă (regresivă); 1, 2) galerii transversale de cap, respectiv de bază; 3) plan înclinat; 4) suitori; 5 şi 6) galerii de subetaj; 7) stîlp. de panou se sapa Ia 200—400 m distanfă, pe direcţia stratului. Panoul are la bază două galerii gemene, separate printr-un stîlp de protecţie direcţional, lat de 8—20 m, străpuns de galerii scurte de legătură, la distanţe de 10—50 m dispuse pe înclinarea stratului. Abatajul cărbunelui se poate face manual, cu tîrnăcopul, cu ciocanele de abataj şi cu explozivi. La stîlpii cu lăţimea de cîteva zeci de metri se poate aplica ş) abatajul combinat, cu haveze şi cu depilare . manuală sau cu explozivi. Primul stîlp care se aba-fează dintr-un panou e cel superior, ceilalţi urmînd succesiv, cu o decalare de 5—15 m. XV/. Metoda de exploatare custîlpl lungi. direcţionali şl cu înaintare inversă/ cu fronturi în trepte răsturnate. 'M ţ^> > ^ ||l^ =^111^“? Fig. XVI reprezintă o variantă a metodei de exploatare cu stîlpi lungi direcţionali, cu înaintare inversă, însă cu frontul de abataj în trepte răsturnate, aplicată la strate cu înclinare mare. Există şî variante cu stîlpi lungi pe înclinare cu frontul de abataj linear direcţional'^. fig. XVII a) sau înclinat (în diagonală) (v. fig. XVII b). Metoda de exploatare cu stîlpi scurţi şi cu surpare e o variantă a metodei precedente, care se practică uneori la zăcămintele de cărbuni (în special de lignit) cu acoperişul puţin rezistent şi' stabil, Ia care stîlpii au dimensiuni mici şi egale (pe direcţie şi pe înclinare). Depilarea stîlpi-lor se execută de Ia partea superioară a panoului, cu decalări XV//. Metoda de exploatare cu sfîlpi lungi pe înclinare. ]□□□ Z3DEZ3 Z3QCZZ1 Y XVIII. Mefoda de exploafare cu sfîlpi scurfi şl cu surpare, î) plane înclinate; 2) camere de abataj; 3) galerii direcţionale. (v. fig. XVIII). în cazul cînd acoperişul e friabil, se Iasă la tavan un strat de cărbune de 0,2—1 m. După evacuarea cărbunelui abatat din stîlpi, se lasă să se surpe tavanul excavaţiei respective. începerea abatajului în camera alăturată se face după completa surpare şi liniştire a acoperişului în camera exploatată. < Metodele de exploafare cu camere şi cu stîlpi se aplică la strate cu grosime mică şi medie (1,5—3 m), orizontale sau cu înclinare mică, cu acoperişul suficient de rezistent şi stabil penfru ca tavanul camerelor să nu aibă nevoie de susţinere specială. Cărbunele se extrage în camere cu profil dreptunghiular, avînd lăfimea de 6—10 m şi mai mulf,jn funcţiune de adîncimea de exploatare şi de rezistenţa cărbunelui, şi 11 lungimea de 90—105 m, între cari se lasă stîlpi de cărbune cu lăţimea de 4,5—10,5 m şi, excepţional, pînă la 15 m. Camerele sînt deschise şi grupate într-un panou (v. fig. XIX). Zăcămîntul e împărţit în panouri prin galerii conjugate duble, triple sau cua-druple, paralele şi întretăiate de alte galerii similare rectangulare (la zăcămintele orizontale) sau prin plane înclinate (la zăcămintele cu înclinare mică). Paralel cu galeriile, respectiv cu planele înclinate de transport principal, se pregătesc camerele de exploatare cu ajutorul unor galerii cu secfiune obişnuita, cari se lărgesc apoi la lăţimea camerei. Abatajul cărbunelui se execută, de obicei, combinat, cu haveze şi explozivi, iar cărbunele abatat se încarcă, cu . maşini de încărcat de mare capacitate, în vagonete autopropulsate pe pneuri, sau în vagonete trase de locomotive puternice (prin galerii). Susţinerea tavanului camerelor e sumară şi se execută numai dacă e necesară. După terminarea extragerii cărbunelui din camere urmează depilarea sfîlpilor de separaţie dintre camere şi, în final, a stîlpilor de protecţie din lungul galeriilor secundare de transport. Aerajul panourilor, incluziv al galeriilor, al camerelor, etc. e artificial. Metodele de expl o.a tare penfru sfrafe cu grosime medie şi mai mare decît medie se aplică la sfrafe cu grosimea de 2—7 m şi cu înclinarea de la mică Ia mare. Se deosebesc: Mefoda cu sfîlpi lungi în refragere, cu surparea „pe cuţite" (pereţi); se aplică la sfrafe cu grosimea pînă la 3,5 m şi cu înclinarea mică sau cu grosimea pînă la 4 m şi cu înclinarea mare, avînd un acoperiş de rezistenţă şi stabilitate medie, şi conţinînd cărbune care nu are tendinfa de auioinflamare. Principiul metodei e asemănător cu acela al metodelor cu stîlpi lungi de Ia strafele subfiri (v. fig. XX). X/X. Metoda de exploafare cu camere şl cu stîlpi. Exploafare, mefoda de ~ a cărbunilor 390 Exploatare, metodă de ~ a cărbunilor O caracteristică importantă a metodei e lăsarea de perefi („cuţite") de cărbune cu grosimea de 2—4 m şi cu lungimea ycnxQ XX, Mefoda de exploafare cu sfîlpi lungi în refragere, cu surparea „pe cufife" (perefi). cît a subefajului respectiv, penfru fiecare pas de surpare. Perefii protejează locurile de lucru în abataje, însă pierderile de cărbune pot să atingă 30%. Mefoda de exploatare cu stîlpi lungi direcfionali şi cu camere, cu extragerea cărbunelui în retragere (Sin. Mefoda veche sileziană); se aplică stratelor cu grosimea de 3—10 m, orizontale sau cu înclinare mică, cu acoperiş consfifuit din roci slabe (de ex. la exploatarea lignijilor) sau din roci rezistente şi stabile (de ex. ia exploatarea huilei). Principiul metodei e acelaşi ca la metodele cu stîlpi lungi direcfionali folosite la sfrafe subfiri. Zăcămîntul e pregătit, de la un plan înclinat central, în panouri cari, la rîndul lor, sînt divizate, cu ajutorul unor galerii direcfionale, în sfîlpi lungi cu lungimea de 30—50 m şi cu lăfimea de 12—25 m. Stîlpii sînf depilaţi cu fîşii transversale scurte (v. fig. XXI). înainte de sur- XXI, Depilarea sfîlpllor cu fîşii fransversale scurfe la mefoda veche sileziană. a) vedere în plan; b, c) secfiune verticală (b — abataj în trepte răsturnate; c — abafaj în trepte drepte). parea acoperişului camerei se aşază stîlpi în orgă în lungul sfîlpului de profecfie de cărbune al camerei, penfru a împiedica ruperea acestuia în momentul surpării. Metoda prezintă dezavantajul important al pierderilor de cărbune de 30—50%. în cazul cînd rocile din acoperiş nu se surpă regulat, metoda e aplicabilă numai cu rambleiere. Mefoda de exploatare cu stîlpi [ungi direcfionali, cu extragerea cărbunelui în fîşii înguste pe înclinare şi cu înmagazinare; se aplică la strate de cărbune neaufoinfla-mabil, cu grosimea de 1,4—3 m, cu înclinarea peste 45°, cu acoperişul şi culcuşul constituite din roci rezistenfe şi stabile. Principiul metodei e asemănător cu al metodei cu stîlpi lungi direcfionali. Se împarte zăcămîntul în panouri cari se pregătesc (v. fig. XXII) cu galerii de bază duble, între cari se lasă un stîlp de protecfie cu lăfimea de 7—10 m şi o galerie de cap, care^ serveşte şî ca galerie de aeraj. Sfîlpul de profecfie e împărfit prin galerii scurte amplasate în mijlocul fîşii lor de mx [ui 3 * 5 XXII. Metoda de exploatare cu stîlpi lungi direcţionali/ cu fîşii înguste şi cu înmagazinare. î) galerie de cap (de aeraj); 2, 2') galerii de bază paralele; 3) susfinerea în orgă; 4) pîlnie; 5) suitoare de străpungere. extragere, cari Ia partea superioară sînf amenajate în pîlnii. Galeria superioară de bază şi cea de cap se unesc cu o suitoare pentru aeraj şi pentru începerea depilăm cărbunelui în prima fîşie. Abatajul se efectuează cu explozivi, cărbunele abatat căzînd în pîlnia respectivă a fîşiei, din care e evacuat din cînd în cînd excesul de afînare. Evacuarea cărbunelui înmagazinat în fîşie se face după ce s-a terminat abatajul în fîşia imediat alăturată şi a început abatajul în fîşia următoare. După evacuare, spafiul fîşiei poate fi umplut prin surparea acoperişului sau prin rambleiere. Mefoda de exploatare cu galerii de suborizont consistă în împărfirea zăcămîntului în panouri (la zăcămintele cu grosimea pînă la 3 m), şi în blocuri (la zăcămintele cu grosimea de 3—7 m), cari, la rîndul lor, sînf împărfite în subetaje prin galerii direcfionale de suborizont, din cari apoi se efectuează abatajul cu ajutorul explozivilor. Se aplică la zăcămintele de cărbuni cu tărie medie, cu rocile înconjurătoare rezistenfe şi stabile şi cu înclinare mai mare decît 40°. O variantă a acestei metode e: Metoda de exploafare cu surpare în sub-efaje e aplicabilă la sfrafe cu grosimea de 3—7 m şi, mai rar, la cele cu grosimea sub 3 m, cu înclinarea peste 40°. Zăcămîntul e pregătit cu galerii direcfionale în efaje, împărfite în subetaje, cari se aseamănă cu nişte stîlpi lungi direcţionali. Depilarea lor se face cu explozivi, în sens ascen-• dent la zăcămintele cu roci înconjurătoare rezistente şi stabile, sau descendent (v. fig. XXIII), la zăcămintele, cu roci înconjurătoare cu rezistenfa şi stabilitate mai mici. Cărbunele abafaf cade gra-vitafional, datorită înclinării mari a stratului, în pîl- XXIII. Metoda de exploafare cu surpare în subetaje, cu depilarea stîlpilor în sens descendent. niile amenajate la baza panourilor, respecfiv a blocurilor, de unde ajunge, prin gurile de rostogol, în vagonefele cari circulă prin galeria de bază. Spafiul exploatat nu se rambleiază. Penfru reducerea la minim a amestecului cărbunelui abatat cu rocile surpate s-a conceput o nouă variantă a acestei metode, caracterizată prin folosirea unei plase de sîrmă ca protecfie spre zona surpată (v. fig. XX/V), plasă care era susfinută cu ajutorul unor ferme metalice şi care cu ajutorul unor trolii poate fi deplasată pe măsura înaintării fronturilor de abafaj. Mefoda de exploafare cu sfîlpi scurfi; se aplică Ia sfrafe orizontale sau cu înclinări mici şi medii cu grosimea de 2—5 m, avînd un acoperiş care se surpă uşor, curgător sau moale, cu suprafefe cari pot rămîne libere relativ reduse (20—25 m2); nu se recomandă la. exploatarea cărbunilor cu manifestări grizufoase sau cu tendinfa de aufoaprindere. Principiul şi Exploatare, metoda de ~ a cărbunilor 391 Exploatare, metodă de ~ a cărbunilor caracteristicile metodei, ca şi dezavantajele aplicării ei, sînt aceleaşi ca la metoda similară, aplicată la strate subţiri. XXIV. Metoda de exploatare cu surpare în subetaje, — varianta cu plasă de sîrmă. 1) ferma de jos; 2) ferme mijlocii; 3) ferma superioară; 4) cablu purtător; 5) plasă de sîrmă; 6) troliu. Metoda de exploafare cu camere şi cu sfîlpi părăsiţi cu surpare; se aplică la strate regulate, cu orice înclinare, cu cărbune tare şi compact, fără tendinţă de autoaprindere, avînd grosimea de 4—12 m (la grosimi mai mici se foloseşte rar), cu acoperiş cu rezistenţă şi stabilitate medii, care se surpă cînd tavanul camerei ajunge să aibă o anumită deschidere sau suprafaţă dezvelită. Caracteristicile metodei depind de varianta respectivă. — Se deosebesc: Varianta de exploafare penfru sfrafe - cu î n c I i n ă r i m i c i ş i med/ /; se aplică la sfrafe cu gro- XXV. Mefoda de exploatare penfru strate cu înclinări mici şi medii. I, 2, 3) preabataje; 4) galerie de fransport. simea de 6—10 m şi cu înclinarea pină la 40°, cu roci înconjurătoare cu rezistenţă şi stabilitate medii. Exploatarea camerelor e în retragere. Metoda se aplică şi în ţara noastră, la exploatarea unor zăcăminte de lignit cu grosimea de 7—8 m şi cu înclinarea mică (8—11°), cu acoperiş de marnă destul de rezistenfă şi stabilă, care nu se umflă şi se surpă în blocuri ma i (v. fig. XXV). Această variantă permite extragerea a numai 40—50% din rezerva zăcămîntului exploatat. Pentru înclinări ale stratului mai mari decît 45° şi la un acoperiş suficient de rezistent şi stabil se aplică varianta de exploafare cu camere şi cu i n m a g a z i-n a r e (v. fig XXVI); camerele pot avea lăţimea de 3—7 m, iar stîlpii dintre camere, lăHmea de 2—6 m. Abatajul se face excluziv cu explozivi, în mod ascendent, cărbunele abataf rămînînd înmagazinat în interiorul camerei;, evacuarea se face gravitaţional, prin pîlnia de Ia baza camerei, iar de aici, printr-un rostogol, ajunge în galeria de transport de la baza blocului. După evacuarea cărbunelui din cameră, se lasă să se surpe camera în mod natural sau forţat, cu găuri de sondă forate de la suprafaţă. /-/ XXVI. Mefoda de exploafare cu camere-magazin şl cu sfî/pi părăsifi. Metoda de exploatare cu scut şi cu surpare numită şi Metoda prof. N. A. Cinakal, se aplică zăcămintelor stratiforme regulate (ca grosime şi înclinare), cu cărbune nu prea tare şi, de preferat, fără tendinţă de autoaprindere, cu înclinarea de XXVII. Metoda de exploatare cu scut. 5Q **60° pentru strate cu grosimea de 2—9 m, de 60—65° penfru grosimea de 9—11 m şi de circa 70°, penfru grosimi mai maM decît 11 m, avînd în acoperiş roci cari se surpă uşor. Exploatare, metodă de ^ a cărbunilor 392 Exploatare, metodă de ~ a cărbunilor Zăcămîntul e pregătit cu galerii direcfionale în subetaje cu înălţimea de 40—50 m, cari, la rîndul lor, se împart, prin suitori cu compartimente de circulafie şi pentru coborîrea lemnului, în blocuri de exploatare. în interiorul blocurilor se execută prin forare găuri de sondă cu diametrul inifial de 400 mm, lărgite ulterior, ca suitori-rostogol, la 700—800 mm, cari servesc la evacuarea cărbunelui abatat de sub scut (v. fig. XXV//). Scutul consistă dintr-o construcfie metalică de tablă şi din profiluri-corniere de ofel, alcătuind scheletul unui pod masiv de grinzi de lemn cioplite, suprapuse în 4—8 rînduri aşezate alternativ, compus din tronsoane (secfiuni) cu lungimea de 5—6 m. Scuturile obişnuite au patru tronsoane legate flexibil între ele cu cabluri de ofel. Fig. XXVIII reprezintă construcfia XXVIII. Scut de construcţie simplă, î) brăţări metalice; 2) grinzi de lemn; 3) ramă metalică; 4) cabluri; 5) grindă de reazem. unui scut simplu. Scutul se montează, în pozifie orizontală, în galeria superioară a panoului, iar apoi, prin împuşcarea cărbunelui din culcuş, se aduce perpendicular pe culcuş şi pe acoperiş (v. fig. XX/X). Cărbunele e abatat cu explozivi din găuri perforate în jurul suiforii-rostogol. -Penfru uşurarea evacuării cărbunelui, gurile suitorilor-rostogol sînt lărgife în formă de pîlnie. Scutul coboară cu 0,6—1 m pe ciclu. La terminarea abatajului dintr-un bloc se demontează scutul ajuns la partea inferioară a acestuia, pufîndu-se recupera pînă !a 80% din materialul lui. Un scut rezistă, în bune condifii de lucru, la 40—50 m de bloc. Circulafia personalului şi aerajul abatajelor se fac prin suitorile laterale ale blocului, aerul proaspăt venind prin galeria de bază, ajungînd în abataj şi ieşind xx)x_ Schema aducer„ prm suitoarea de circulafie a blocului scu)ului în pozIfla de alăturat, în curs de pregătire, în galeria jucru> de aeraj. Metodele de exploatare a stratelor groase şi foarte groase sînt aceleaşi cari se aplică zăcămintelor neexploatabile dintr-odată pe întreaga lor grosime, ci prin îm-părfire în felii, adică zăcămintelor stratiforme sau de alte forme mai mult sau mai pufin regulate, cu grosimea de 5— —100 m şi excepţional mai mult, cu orice înclinare şi CU roci încon- XXX. Schema poziţiilor diferitelor feluri de felii, jurafoare de ori- a) felii înclinate; b) felii diagonale; c) feli orizontale; ce rezistentă şi d) felii înclinate transversal; A, B, C, D) acoperiş; stabilitate. Zăcă- A'B' C’D’J culcuş; -») direcţia, mîntul se împarte, prin plane imaginare, în felii cu grosimea de 2—3 m şi, mai rar, de 4—5 m, cari se exploatează apoi ca un strat obişnuit de aceeaşi grosime. După pozifia planelor respective, deci a feliilor, se deosebesc: felii înclinate, paralele cu culcuşul, respectiv cu acoperişul (cu stratificafia) zăcămîntului (v. fig. XXX a); felii diagonale, dispuse perpendicular pe direcfie cu pozifie înclinată între acoperiş şi culcuş (v. fig. XXX b); felii orizontale ,(v. fig. XXX c) şi felii înclinate transversal, cu o înclinare de circa 30°, situate între acoperiş şi culcuş, avînd direcfia paralelă cu direcfia zăcămîntului (v. fig. XXX d). Feliile pot fi exploatate în ordine ascendentă, la mefoda cu rambleiere, şi în ordine descendentă, la metodele cu surpare sau cu rambleiere. Se deosebesc următoarele variante: Mefoda de exploatare cu felii pe înclinare şi cu surpare; se aplică Ia strate regulate cu înclinare mică şi medie (pînă Ia 30°), cu grosime uniformă şi cu acoperişul constituit din roci cari se surpă uşor, cum şi Ia zăcămintele de cărbuni stratiforme, cu intercalafii groase de steril. La cărbunii cu ten-dinfă de autoaprindere se preferă exploatarea cu rambleiere. Se împarte stratul în felii pe înclinare, cu grosimea de 2 — 3 m, cari se exploatează în ordine succesivă de Ia acoperiş spre culcuş. Se împarte zăcămîntul în sectoare de exploatare, cu una sau cu două aripi, delimitate prin plane înclinate sau prin galerii transversale. Fiecare felie se pregăteşte independent şi se exploatează în retragere (spre planul înclinat sau spre galeria transversală). Pe înclinare, aripile sînt împărfite în 2 — 3 subetaje cu lungimi pe înclinare, în Valea Jiului, de 60 — 90 m, iar în alte părfi, de 10-*50 m. Fiecare felie se exploatează cu abataje cu front lung, cari pot fi situate pe înclinare cu înaintare direcfională (v. fig. XXXI) sau pe XXXI. Metoda de exploatare, cu surpare în felii pe înclinare, opli-caiă la un strat gros de cărbune cu înclinare mică. 1] galerie direcfională inferioară de transport; 2} suitoare} 3) rostogol; 4) galerie direcţională pe felie; 5) galerie superioară de aeraj. direcfie, cu înaintare pe înclinare. Pentru economii de inves-tifie, galeria direcfională de bază, care serveşte pentru fransport (cu profil dublu), şi galeria direcfională de cap, cu destinata principală pentru aeraj (cu profil simplu), sînf comune la exploatarea mai multor felii. în fiecare felie există şî galerii direcfionale independente. Abatajul şi evacuarea cărbunelui se fac ca la metodele folosite Ia exploatarea stratelor subţiri şi cu grosime medie, înclinate. Cărbunele abatat ajunge din feliile superioare în galeria direcfională de bază, prin rostogoluri. în cazul în care susfinerea e de lemn, dirijarea presiunii rocilor din acoperiş se face cu stîlpi monfafi în orgă sau cu stive. La susfinerea metalică, surparea urmează imediat sau după un anumit timp de la răpirea stîlpilor. Metoda de exploatare cu felii pe înclinare şi cu rambleiere; se aplică stratelor orizontale sau cu înclinare mică. Se împarte stratul în felii pe înclinare (cu grosimea ca la metodele precedente cu surpare) cari pot fi exploatate descendent Exploatare, metodă de ~ a cărbunilor 393 Exploatare, metodă de ~ a cărbunilor (în cazul unei rambleîeri bune, cu material care se leagă bine) sau ascendent (varianta folosită cel mai frecvent, deoarece uşurează, prin subminarea cărbunelui din feliile superioare, abatajul acestuia). Caracteristicile metodei depind de varianta aplicată. Fig. XXXII reprezintă schema metodei de exploatare cu felii pe înclinare, varianta cu stîlpi şi cu camere. Această variantă se aplică ia strate cu grosimea de 7-10 m şi cu înclinarea sub 10°. ordine descendentă sau ascendentă. Caracteristicile metodei depind de varianta de exploatare care se aplică. Metoda de exploatare cu felii o r i zo n-t a I e şi cu surpare; se aplică la zăcăminte cu grosime mare şi foarte mare, cu formă cît mai regulată, lipsite de apofize* de zone de fracturi, fără şist cărbunos în acoperiş (spre a evita focurile), cu roci în acoperiş cari se surpă uşor. Principiul metodei consistă în împărfirea zăcămîntului în felii orizontale, cari se exploatează succesiv în ordine descendentă; înainte de surpare, vatra abatajelor trebuie căptuşită cu podi-turi de scînduri. Se deosebesc următoarele variante: Varianta cu front lung; la această metodă felia se exploatează pe întreaga grosime în fîşii, cu fronturi lungi dispuse transversal pe strat cu înaintare direcfională (v. fig. XXXIII); mai rar, frontul e direcfional, cu înaintare transversală de la acoperiş spre culcuş. XXXII, Mefoda de exploafare cu felii pe înclinare, cu camere şi stîlpi şi cu rambleiere. 1 ' 1) galerie de bază; 2) galerie penfru conducfe de rambleiere hidraulică; 3) basin de decanfare; 4) galerie de fransporf; 5) galerie de evacuare a apelor de rambleiere; 6) dig penfru reţinerea rambleului hidraulic. Prima felie care se exploatează e cea inferioară. Ea se delimitează pe înclinare prin două galerii (de cap şi de bază) distanfate cu 100 "*300 m, iar pe direcfie, cu galerii pe înclinare situate la distanfa de 100 m una de alfa. Panoul e împărfit apoi în stîlpi lungi direcfionali, cari se* exploatează prin camere pe înclinare, succesiv, şi numai după ce camera alăturată a fost complet rambleiată. Exploatarea unei camere durează în medie 15 zile, iar rambleierea se efectuează în 2—3 schimburi. Cărbunele e abatat cu ciocane pneumatice sau cu explozivi. Transportul în abataje şi în galeriile de panou e mecanizat (cu scocuri oscilante sau cu transportoare cu raclefe). Uneori se atacă o nouă cameră, înainte de terminarea rambleierii camerei alăturate. în acest caz se lasă între camere un stîlp de protecfie, care se exploatează în cea mai mare parte ulterior (rezultă totuşi pierderi de 2—8%). Pentru colectarea apelor din rambleu trebuie să se sape o galerie Ia baza panoului (sub galeria principală direcfională de transport). Mefoda de exploatare cu felii pe înclinare şi cu rambleiere, sub diferitele ei variante, e mai costisitoare decît variantele cu surpare, pentru care motiv se aplică numai în anumite condifii (cărbune cu fendinfă la autoaprindere; evitarea surpărilor pînă la suprafafă). Mefoda de exploatare cu felii orizontale; se aplică la zăcăminte de orice formă, regulate sau neregulate, lipsite de intercalafii importante (la zăcămintele stratiforme), cu înclinarea mai mare decît 40°, cu roci în acoperiş de orice rezistenfă şi stabilitate, cu cărbune de orice tărie, avînd sau neavînd tendinfa la autoaprindere. Se împarte zăcămîntul în etaje (Ia sfratele foarte groase şî în subetaje), iar acestea, în felii orizontale cu grosimea de 2,5—5 m, cari se pot exploata în cuprinsul aceluiaşi efaj (sau subetaj), succesiv, în XXXIII. Mefoda de exploafare cu felii orizontale şl cu surpare, — varianta cu fronf lung transversal pe direcfia straiului, 1) galerie de cap; 2) galerie de bază; 3) galerie de preabaîaj: 4) suitoare în culcuş; 5) suitoare de aeraj în acoperiş; 6) fransporfor cu racleie. La varianta aplicată în fara noastră, datorită susfinerii care s-a adopfat (stîlpi metalici telescopici, cari pot prelua sarcini pînă la 60 t, sau cadre de lemn), s-a ales grosimea feliei de 2,7—2,8 m. După extragerea completă a cărbunelui din două fîşii sus-finufe metalic, abatajul se podeşte cu lăturoaie de lemn de brad, aşezate paralel cu frontul de abataj, şi se procedează ia surparea acoperişului fals, prin răpirea stîlpilor. Exploatare, mefoda de ^ a cărbunilor 394 Exploafare, metodă de ~ a cărbunilor Varianta cu camere e numirea dală în fara noastră exploatării feliilor orizontale cu fîşii şi cu fronturi înguste (v. fig. XXXIV). Felia se exploatează pe întreaga grosime în fîşii cu lăfimea de 3—4 m, cu camerele dispuse direcfional sau transversal. Lungimea frontului de abafaj este cît lăfimea fîşiei, iar înălfimea lui, cît grosimea feliei. Excavafia rezultată prin extragerea cărbunelui se numeşte abataj-ca-meră. Susfinerea abatajelor se face cu lemn (grindă şi patru stîlpi), iar vatra se podeşte cu sau fără grinzi. Surparea acoperişului fals (a tava- XXXIV. Mefoda de expfoafare cu felii orizontale şi cu surpare, — varianta cu camere direcfionale (abataje-camere direcfionale), aplicafă în Valea Jiului, a) secfiune GHIJ ; b) secfiune CDEF; c) secfiune AB; d) detaliul transportului în abafajTî) galerie de~cap; 2) galerie de bază; 3) scoc oscilant; A) fransporfor cu raclete; 5) suifoare; 6) zonă surpată. nului abatajelor) se face prin împuşcarea stîlpilor de lemn ai susfinerii. în cazul cînd rocile din acoperiş sînt rezistenfe şi stabile se aplică surparea forfată cu explozivi. La varianta cu camere direcfionale, deschiderea se face excluziv prin galerii direcfionale de subetaj, situate în culcuş, la 20---30 m pe verticală. Galeriile transversale sînt aşezate la distanfa de30--60m una de alta din cauza mecanizării transportului în abafaj. Suitorile au, normal, profil dublu (mai rar triplu) şi se sapă fie în cărbune, pe culcuş, fie în steril, în culcuşul stratului, făcînd legătura între galeria transversală de Ia orizontul inferior şi cea dela orizontul superior. Preabafajul, în cuprinsul unei felii, se sapă transversal, din el ata-cîndu-se camerele direcfionale, cari sînt exploatate în retragere, de la acoperiş spre culcuş. La varianta cu camere transversale, pre-abatajul se sapă direcfional, de cele mai multe ori, la culcuş sau Ia limita stratului, pînă la limita cîmpului de exploatare al suitorii. Din el se atacă transversal camerele de abataj. Această variantă se aplică în practică numai în cazul cînd acoperişul şau culcuşul stratelor prezintă neregularităfi mari (de ex. la extremitatea unor lentile). Avantajul, teoretic, al acestei variante fafă de cea cu camere direcfionale, consistă în faptul că, fraversînd bancurile, interca laf ii le pot fi separate mai uşor de cărbune. Dezavantajul principal al acestei variante îl constituie însă difi-cultăfile de exploatare a penultimei şi, mai ales a ultimei camere de lîngă suitoare, deoarece camerele exploatate anterior fiind surpate şi, uneori incomplet închise, întreaga presiune a acoperişului se manifestă asupra camerei care a rămas să fie exploatată. Metoda de exploata re cu fe l i i orizon -tale. şi cu rambleiere; se aplică la strate de cărbuni cu grosime mare şi foarte mare, cu forme regulate sau neregulate, cu sau fără apofize, avînd cărbuni cu tendinfa de autoaprindere' cu roci în acoperiş şi în culcuş de orice tărie şi stabilitate. Zăcămîntul se împarte în felii orizontale, XXXV. Metoda de exploafare cu felii orizontale şi cu rambleiere, — varianta cu fronf lung direcfional, cu înaintare transver-acoperiş la culcuş şl cu rambleiere pneumatică. I) transportor cu raclete; 2) conductă de rambleu pneumatic; 3) galerie de rambleu şi aera]; 4) galerie de transport; 5) puf de extracfie; 6) rambleu pneumatic. sală cari se exploatează în cuprinsul aceluiaşi etaj cendentă sau ascendentă, cu extragerea cărbunelui, în general, de la acoperiş spre culcuş; înainte de rambleiere se podeşte vatra abatajelor. Fig. XXXV, reprezintă pregătirea unui etaj în care exploatarea se efectuează cu front 1 ung sau scurt (abafaje-cameră). Varianta cu front lung şi cu rambleiere (v. fig. XXXVI) se aplteă în strate groase sau foarte groase, cu sau fără apofize în acoperiş şi în culcuş, cu grosime uniformă, cu cărbune i ordine des- XXXVI. Metoda de — varianta cu front exploatare cu felii orizontale lung transversal, cu înaintare direcfională şi cu rambleiere pneumatică. 1) maşină de rambleiat; 2) galerie de aerai şi rambleu; 3) galerie de transport; A) suitoare; 5) puf orb. avînd tendinfa la autoaprindere. Principiul şi caracteristicile metodei sînt aceleaşi ca Ia varianta similară cu surpare. Feliile se exploatează în ordine ascendentă numai la cărbunele tare şi foarte tare, pentru ca prin subminare să se uşureze abatajul în felia superioară. Metoda prezintă avantajele metodelor cu fronf lung (posibilitatea de mecanizare a operaţilor procesului de exploatare şi deci a măririi productivităţii, a scăderii prefului de cost, etc.), Exploafare, metodă de ~ a cărbunilor 395 Exploatare, metodă de ~ a cărbunilor Metodele de exploatare cu felii orizontale, cu camere şi cu rambleiere prezintă următoarele avantaje: posibilitatea de exploatare a zăcămintelor groase, de formă neregulată, cu cărbune autoinflamabil; tasare redusă a suprafefei; posibilitatea de creare a unor zone de izolare contra focului, — şi dezavantaje: consum mare de material lemnos; cost ridicat al rambleierii, deci şi al tonei de cărbune extras; aeraj defectuos; cheltuieli suplementare pentru captarea şi evacuarea apei din rambleu. Metoda de exploatare cu felii diagonale şi cu rambleiere» se aplică destul de rar, în general, la strate regulate, cu grosimea de 3—10 m, cu înclinări mici (sub 15°) sau mari (peste 60°), cu cărbune de tărie mare avînd sau neavînd tendinfa la autoaprindere, cu roci în acoperiş de orice tărie şi stabilitate. Stratul se împarte în feli#avînd o direcfie perpendiculară pe direcfia stratului şi o înclinare care să permită transportul gravitaţional al cărbunelui abatat, cum şi punerea în loc a rambleului. La varianta de exploatare a unui strat gros de huilă (3—10 m) cu înclinarea de 60—65° (v. fig. XXXIX), stratul a fost împărfit pe verticală în etaje cu înălfimea de 50 m, cu ajutorul unor galerii transversale săpate în steril. XXXVII. Metoda de exploatare cu felii orizontale şi cu camere transversale, cu rambleiere. şi o mai mare siguranfă contra izbucnirii focurilor subterane, iar ca dezavantaje: preful de cost mai mare decît la metodele cu surpare, datorită rambleului (în special cel hidraulic, care necesită evacuarea apei); productivitatea mai mică decît la alte variante. Varianta cu camere şi cu rambleiere se aplică Ia strate de cărbuni cu tendinfa la autoaprindere, cu grosime mare şi foarte mare, cu formă neregulată şi cu orice înclinare, însă se recomandă rîn special penfru înclinări mari. Se aplică şî Ia zăcămintele cu apofize, cu efilări şi cu intercalafii sterile numeroase şi cu roci în acoperiş rezistente şi stabile. Se împarte zăcămîntul în felii orizontale, cari se exploatează, în general, descendent; varianta ascendentă se practică numai Ia cărbuni tari şi foarte tari, deoarece prin subminarea feliei superioare se produc fisuri în masa cărbunelui, cari uşurează abatajul. Fiecare felie se împarte în fîşii direcfionale sau transversale, cari se exploatează prin abataje în formă de cameră. Caracteristicile metodei depind de varianta respectivă: cu camere transversale (v. fig. XXXVII) şi cu camere d i r e c -f i o n a I e (v. fig. XXXVIII). Pregătirea etajelor şi a subefajelor, extragerea cărbunelui din camere, evacuarea acestuia şi transportul pînă la galeria de bază, XXXVIII. Metoda de expjoatare cu felii orizontale şl cu camere direcţionale, cu rambleiere. susfinerea, aerajul, etc. se efectuează ca la metodele cu camere şi cu surpare. Deosebirea consistă în faptul că după extragerea cărbunelui din camere se procedează la umplerea acestora cu rambleu. Pentru aceasta camerele se podesc, iar perefii laterali se căptuşesc cu scînduri, după care se introduce rambleul din fundul camerei spre galeria de abataj. în vederea scurgerii apei din rambleu, se amenajează în peretele dinspre galeria de abataj barbacane, cari deversează apa în canalul colector al galeriei. Spre a evita focurile în strat se recomandă extragerea cît mai completă a cărbunelui din camere şi folosirea unui rambleu compact (rambleu hidraulic sau, în cazul cînd cărbunele nu e autoinflamabil, rambleu pneumatic). XXXIX. Metoda de exploafare cu felii diagonale aplicată la sfrafe groase şi cu înclinare mare. Pregătirea feliei pentru exploafare se face cu un preaba-taj săpat la acoperiş, cu înălfimea de 2 m. Frontul de abafaj înaintează transversal de la acoperiş spre culcuş; operafia de abataj se efectuează cu explozivi. După extragerea cărbunelui din felie se procedează la rambleierea spaţiului respectiv, cu material care se aduce, cu ajutorul unui transportor cu bandă, pe la partea superioară. Deoarece tasarea rambleului poate produce mari dificultăţi . în exploatare, în special în ce priveşte susfinerea coifurilor superioare ale frontului de abataj, s-a experimentat şi împărfirea etajului în subetaje. Metoda de exploatare cu felii diagonale şi cu rambleiere, aplicată destul de rar în practică, prezintă avantajul transportului gravitaţional al cărbunelui abatat şi al rambleului, şi următoarele dezavantaje: consum mare de lemn de susfinere în abataje şi în lucrările aferente (pînă la 60 m3/1000 t cărbune); pierderi mari de cărbune (pînă la 40%); producfie şi productivitate mici în abataje. Pentru uşurinfa alegerii metodei celei mai indicate, la exploatarea unui anumit zăcămînt de cărbuns, în fa'Joul care urmează sînt dafi parametrii cari trebuie luaţi în conside-rafie în acest scop. Exploatare, metodă de ~ a cărbunilor 396 Exploatare, metodă de ~ a cărbunilor Metodele de exploatare folosite curent în practică, în funcfiune de factorii geologici şi minieri cari caracterizează zăcămîntul de cărbuni Grosi- mea stratului încli- narea stratului Felul acope- rişului Forma stratului Metode de exploatare folosite curent în practică Grosi- mea stratului încli- narea stratului Felul acope- rişului Forma stratului Metode de exploatare folosite curent în practică regulată Fronf lung cu înaintare rn cîmp şi cu rambleiere; fronf lung în retragere cu surpare sau cu rambleiere; camere şi sfîlpi cu surpare ; front lung pe înclinare. tare variabilă Stîlpi lungi în refragere cu abataj (în camere mici); camere şl stîlpi, cu surpare. fare T mică sau mediu variabilă Stîlpi lungi în refragere; camere cu neregulafă Stîlpi lungi cu rambleiere sau cu surpare; fronf scurt cu rambleiere. nulă surpare. Ci- regulată Front lung cu surpare în retragere; front lung cu înaintare în cîmp cu surpare sau cu rambleiere; camere şi stîlpi. © © £ slab variabilă Stîlpi lungi în refragere cu abafaj în camere; stîlpi scurţi. mică sau nulă mediu © U Sfîlpi lungi în refragere cu tăiere în camere; camere cu surpare. neregulafă Stîlpi lungi în retragere cu surpare. © “O tare variabilă regulafă Fronf lung în retragere cu surpare sau cu rambleiere; sfîlpi lungi în refragere cu surpare sau 4) ra £ ’© medie mediu variabilă Stîlpi lungi în refragere; camere cu surpare; sfîlpi scurfl. slab cu rambleiere; camere şi stî/pl, cu surpare. E slab variabilă Stîlpi scurţ; felii orizontale cu sur- Sfîlpi lungi în retragere cu surpare sau cu rambleiere; fronf scurt cu surpare sau cu rambleiere. ^5 © pare. 'e neregulafă £ «0 (1) £ fare variabilă Sfîlpi lungi direcţionali cu felii pe înclinare şi cu înmagazinare; în sub- 13 o °n Combustia e amorsată în sfraf — la baza sondelor de per-colare — între două găuri de sondă apropiate. Rezultate bune a dat, în acest scop, amorsarea electrică, cu ajutorul unor electrozi coborîti în sonde. Gazele obfinute în prima perioadă da combustie, în cele douş sondaje izolate, se captează prin coloanele echipate cu robinetele b şi d (v. fig. XLIV). Cînd procesul de combustie a progresat, se închide unul dintre robinete şi se lasă deschis celălalt, injectîndu-se aer cu sau fără adaus de oxigen sau abur, numai printr-o conductă (a sau c). După terminarea combustiei masei de cărbune dintre două sonde, se izolează una dintre ele, operafia conti-nuînd între sonda rămasă în funcfiune şi o sondă din apropiere. î. mefoda de ~ a minereuriior. Mine: Metodă de exploatare specifică zăcămintelor de minereuri, cari sînf în general foarte variate ca formă, dimensiuni, înclinare, grad de mineralizafie, efc. Afară de factorii deferminanfi (v. Exploatare, metodă de ~), marea diversitate a metodelor de exploatare a zăcămintelor de minereuri provine şi din felul lucrărilor de pregătire şi al operafiilor de abataj, cum şi din ordinea de executare a lor (succesiunea exploatării etajelor, a blocurilor şi a panourilor; sensul înaintării exploatării într-un etaj; starea în care se găseşte zona de abafaj în momentul exploatării, din punctul da vedere al susfinerii tavanului, adică starea de zonă nesusfinufă, zonă rambleiată cu steril, zonă umplută cu minereu abafat, zonă susţinută cu armaturi de lemn, zonă surpată, zonă susţinută combinat cu armaturi şi cu rambleu; procedeele de abafaj folosite; sistemele de transport al minereului şi al sterilului). Cel mai răspîndit sistem de clasificare a metodelor de exploafare a minereurilor se bazează pe modul în care e susţinut tavanul spafiului de abataj în momentul exploatării, cu variante în funcfiune de anumite particularităţi: forma frontului de abataj, împărfirea zăcămîntului în etaje, în subetaje şi în felii, ordinea de exploatare a acestora, etc. (v. tabloul I). Tabloul I. Clasificarea metodelor de exploafare subterană a zăcămintelor de minereuri Clasa Numirea clasei Grupul Numirea grupului 1 Metode de exploatare cu spafiul de abataj, respectiv cu zona exploatată, ne-susfinută 1 2 3 4 5 Metode de exploafare cu frepfe drepte Metode de exploatare cu trepte răsfurnafe şi folosind poduri simple (casfuri) Metode de exploafare cu fronf lung Metode de exploatare cu camere şi cu stîlpi Mefode de exploatare în sub-efaje II Metode de exploafare cu înmagazinare3 minereului abafat în zona exploatată 1 2 3 Metode de exploafare cu trepte răsfurnafe şi cu abafaj cu găuri de mină obişnuite Mefode de exploafare cu abafaj din lucrări speciale Mefode de exploafare cu abafaj cu găuri adînci de mină III Metode de exploafare cu rambleie/ea zonei exploatate 1 2 3 4 Metoda de exploafare cu felii orizontale Mefode de exploafare cu felii înclinate Mefode de exploafare cu frepie răsfurnafe Mefode de exploafare cu fronf lung Exploafare, niefodă de ~ â minereurilor 399 Exploafare, mefoda de ~ â minereurilor Tabloul I (continuare) Clasa Numirea clasei Grupul Numirea grupului IV Mefode de exploafare cu susfinerea zo- 1 Mefode de exploatare, cu susţinere cu poduri (casfuri) nei exploatate 2 Metode de exploatare cu susţinere cu cadre prismatice V Metode de exploafare cu susfinerea şi cu rambleierea zonei 1 Metode de exploatare cu felii orizontale, cu susfinere şi cu rambleiere exploatate 2 3 4 Metode de exploafare cu felii (blocuri) verticale şi cu panouri scurte, transversale, cu susfinere cu cadre şi cu rambleu Mefode de exploatare cu fronturi scurte (camere) orizontale, cu susfinere şi cu rambleiere (exploatare cu fîşii transversale scurte) Metode de exploafare a panourilor în trepte drepte, cu susţinere şi cu rambleiere vi Mefode de exploatare cu surparea rocilor 1 Mefode de exploatare cu surpare în felii înconjurătoare 2 Metode de exploafare cu stîlpi, cu surparea rocilor din acoperiş VII Metode ds exploatare cu surparea minereului şi a rocilor 1 Metode de exploatare cu surpare în subetaje: varianta cu poduri de lemn; varianta fără înconjurătoare 2 poduri de lemn Mefode de exploafare cu surpare în blocuri prin lucrări de retezare a bazei acesfora 3 Mefode de exploatare cu surparea forfafă a etajului VIII Metoda de exploafare combinate 1 2 Metode de exploatare combinate, cu camere, fără susţinere Mefode de exploafare cu camere şi cu rambleiere 3 Mefode de exploafare combinate cu camere şi cu înmaga-zinarea minereului abafat Tabloul II. Frecvenfa aplicării diferitelor metode de exploafare a zăcămintelor de minereuri în zăcăminte Numirea metodelor de exploatare neferoase aurifere Frecvenfa % Frecvenfa % Cu spaţiul de abataj liber 23 8 Cu înmagazinarea minereului 13 2,5 Cu susfinerea spafiului de abafaj 7,5 3 Cu rambleierea spafiului de abafaj 14 1,5 Cu susfinerea şi rambleierea spafiului de abataj 5 2,6 Cu surparea minereului şi a rocilor din acoperiş sau numai a rocilor din acoperiş 37 9 Diverse alte metode de exploatare 0,5 0,5 Metodele de exploatare folosite cel mai frecvent sînt următoarele: Metode de exploatare cu trepte drepte (li), aplicate la exploatarea filoanelor subfiri, cu grosime medie şi excep- fional mare (peste 5 m), cu înclinare mare> avînd minereul (de obicei cu valoare comercială mare) şi rocile înconjurătoare de orice tărie. Se împarte zăcămîntul în panouri sau în blocuri (după grosimea respectivă 'a filonului), cari se exploatează prin fîşii sau felii abatafe descendent, fără susţinerea spafiului exploatat. în funcfiune de lucrările de pregătire folosite, se deosebesc: Varianta fără executarea prealabilă a unei galerii de bază (v. fig. /); e aplicată la filoanele subfiri (1,5—2 m). Metoda consistă în atacarea tălpii galeriei supe- /. Mefoda de exploafare cu frepfe drepte,— varlanfa da exploatare fără executarea prealabilă a unei galerii de bază. a) secţiune direcfională; b) secţiune l-l; G) galerie superioară; Gr--G5) excavaţii succesive în talpa galeriei G; 1) grindă; 2) filon. rioare G pe întreaga lăfime (grosime) a filonului, creîndu-se o excavafie inifială Gi. Din această excavafie se atacă filonul în sens direcfional, după care urmează crearea în adîncime a excavafiei G2, apoi a excavafiei G3, etc. Talpa galeriei G se susţine cu grinzi încastrate în perefii filonului, peste cari se aşază scînduri, traverse şi linia de cale ferată. Abatajul minereului se face cu explozivi, cu găuri obişnuite de mină dirijate în jos. Minereul abatat e lopătat de jos în sus, din treaptă în treaptă, pînă la galeria de transport G (cazuri mai rare) sau de sus în jos, pînă la fundul abatajului G5, de unde e apoi extras cu un vîrtej cu chiblă, aşezat în galeria G. Operafia de exfracfie a minereului e dificilă şi din această cauză varianta se foloseşte numai: la exploatarea unor resturi de minereuri situate sub un orizont exploatat sau în curs de exploatare; la exploatarea unor porfiuni izolate, prin accidente geologice, de masa zăcămîn-fului principal; la exploatarea minereurilor cu valoare comercială mare. Varianta de exploatare cu executarea prealabilă a unei galerii de bază (v. fig. II); consistă în pregătirea panoului de exploatare cu ajutorul a două II. Metoda de exploatare cu trepte drepte, ■— varianta cu executarea prealabilă a unei galerii de bază [penfru transport). 1) grindă; 2) grătar; 3) planşeu de profecfie; 4) gura rostogolului. galerii direcfionale G\ (de cap) şi G2 (de bază), cari se leagă cu o suitoare-rostogol S-R. Operafia de abataj se efectuează ca Exploafare, metodă de ^ a minereurilor 400 Exploafare, mefoda de ~ a minereurilor la varianfa precedentă, creîndu-se o serie de frepfe drepte. Minereul abafat e transportat descendent, din treaptă în treaptă, pînă Ia rostogol, de unde ajunge în galeria de bază a panoului G2, care e în acelaşi timp şi galeria principală de transport. Talpa galeriei de cap G\ se susfine ca la varianfa precedentă; tavanul galeriei de bază G2 e protejat, fie cu un planşeu de minereu cu grosimea de 1,5—2 m, fie cu grinzi de lemn încastrate în perefii filonului şi cu podifură de scînduri. Această varianfa _ se aplică în aceleaşi Seciunei'I cazuri ca şi varianfa precedentă, fafă de care prezintă următoarele avantaje: evacuarea gravitafională a minereului abafat şi a apelor de infiltraţie; aeraj mai bun. în cazul exploatării zăcămintelor groase se procedează (v. fig. III) la săparea unui puf de extracfie în zăcămînt, iar din el, la săparea galeriilor de orizont, legate între ele cu o suitoare verticală sau înclinată, din care se încep atacul zăcămîntului şi executarea treptelor cu înălfimea de 2—2,5 m (maximum 3 m) şi lungimea cît grosimea zăcămîntului. Pe direcfia zăcămîntului se pot lăsa stîlpi de protecfie verticali, cari conduc însă la pierderi importante de minereu (20—50%). Varianta cu pîlnii subterane; se aplică la zăcămintele groase (5—20 m) cu înclinare mare (a > 45°)f avînd minereul şi rocile înconjurătoare rezistente şi stabile, spre a permite desfăşurarea normală a operafiilor de exploatare, avînd în vedere că spafiul excavat nu se susfine. Zăcămîntul se împarte pe verticală în etaje şi fiecare efaj, pe direcfie, în blocuri cu lungimea de 13—25 m şi cu lăfimea cît grosimea zăcămîntului. Fiecare bloc se exploatează separat de sus în jos, în trepte drepte, dezvoltate în jurul unui rostogol central (v. fig. /V). între camere se lasă pe direcfie sfîlpi IV. Varianfa de exploafare cu pîlnii subferane. 1) planşeu de siguranţă; 2) sfîlpi; 3) rostogol; 4) grăfar; 5) rostogolului. gura de protecfie, iar între etaje, planşee de siguranfă. La zăcămintele cu grosime mare, treptele de abafaj pot avea forma circulară (v. fig. V). Din cauza pericolului mare la care sînt expuşi minerii, cari P°t cădea de pe trepte, a pierderilor mari de minereu în stîlpii şi în planşeele de siguranfă, a operafiei grele şi costisitoare de lopătare a minereului din freapfă în treaptă, această variantă se aplică destul de rar în practică. La un zăcămînt cu înclinare mare (pînă la verticală), dezvoltarea orizontală a pîlniei corespunde cu grosimea zăcămîntului, iar pe verticală poate atinge 50 m. Galeria superioară III. Schema mefodei de exploatare cu frepfe drepte a unul zăcămînf filonian cu grosime mare. î) sfîlp de profectie; 2) suitoare; 3) galerie; 4) galerie de orizont; 5) puf. V. Variantă a metodei de exploafare cu pîlnii subferane. I) pîlnie; 2) galerie de transport; 3) rambleu. V/. Exploatarea unui zăcămînt de minereuri, sfrafiform, gros şi vertical, prin mefoda cu pîlnii subferane. 1) galerie de orizont; 2) suitoare 3) rostogol. de orizont e legată cu cea inferioară printr-o lucrare verticală frîntă, care consistă dintr-o suitoare şi dintr-un rostogol, între cari e intercalată o cameră de fărîmare (v. fig. V/). La un zăcămînt orizontal, galeria de bază e săpată în steril, în culcuş, şi din ea sînt săpate suitorile, în mijlocul blocurilor corespunzătoare fiecărei pîlnii. Metodele de exploatare cu trepte răsturnate (I2) se aplică la exploatarea zăcămintelor în formă de filoane cu înclinare mare (a > 45°), cu grosime mică şi medie (0,7—1 m pînă la 2—3 m, mai rar pînă la 4—5 m şi, excepfional, pînă la 6—7 m), cu roci înconjurătoare rezistenfe şi stabile. Zăcămîntul se pregăteşte, cu galerii direcfionale de cap şi de bază, cum şi cu rostogoluri, respectiv cu suitori, în panouri cari la rîndul lor se împart în fîşii direcfionale, în fîşii pe înclinare şi în fîşii înclinate (în diagonală), abatafe succesiv în mod ascendent. Fronturile de abataj pot avea diferite forme: cu trepte scunde (înguste) şi cu decalaj între ele de 2—4 m şi fronf de abataj s/ ////////s/;s/s//ss/s////s/sssss /s/ZS/sS/s////////////. •>777% q/W//S///W/VWWV/7777777Tnn 17777 VII. Forma fronturilor de abataj în frepfe răsturnate şi direcţia for de înaintare. de ambele părfi ale suitorii (v. fig. Vila) sau de 10—12 m şi fronf de abataj de o singură parte a suitorii (v. fig. VII b); cu trepte late (înalte), cu decalaj de 2—4 m (v. fig. VII c) şi cu trepte în diagonală (v. fig. VII d). Dimensiunile treptelor, mărimea decalajului şi direcfia de înaintare a fronturilor de abafaj se Exploafare, mefoda de ~ a minereurilor 401 Exploafare, mefoda de ~ a minereurilor aleg în funcfiune da rezistenfa minereului, de procedeul de abataj şi de sistemul de transport al minereului, cari au fost stabilite. După modul în care se execută, în abataje, transportul minereului extras din zăcămînt, se deosebesc următoarele variante: Varianfa cu evacuarea minereului prin greutatea proprie are un abataj de pregătire (pre-abataj) care începe prin afacul unei fîşii lafe de 2 m, situată deasupra planşeului de protecfie al galeriei de bază sau direct deasupra tavanului acestei galerii. Abatajul de exploatare începe, fie din suifoarea centrală a panoului, în ambele aripi ale acestuia, în care caz înaintarea fronturilor de abataj e progresivă (v. fig. V///), fie de la una dintre suitorile margi- V///. Metoda de exploatare cu trepte răsturnate, — varianfa fără rostogoluri (cu scocuri fixe de lemn). 1) galerie de bază; 2) galerie de cap; 3) scoc; 4) gură de rostogol; 5) planşeu de protecfie. nale ale panoului, spre cealaltă extremitate a acestuia, în care caz fronturile de abataj au o înaintare în retragere (v. fig. IX). u o o 6 ‘C 3 * o o C " ’ “ “ ° ‘ ti w reul din panou se abatează (cu perforatoare pneumatice şi explozivi) în fîşii cu lăfimea de 7,5 m, avînd fiecare trei trepte. Minereul abafat se evacuează prin rostogoluri. o o Ar u o o ~» o o o u o er~ X. Metoda de exploatare cu frepfe răsfurnafe, —varianta cu înmagazinarea parfială a minereului abatat. 1) galerie superioară de transport; 2) minereu abataf; 3) rocă sterilă; 4) podi-tură; 5) suitoare-rostogol; 6) rostogol. Metoda de exploafare cu fronf lung (I3) se aplică la exploatarea zăcămintelor filoniene stratiforme, cu înclinări mici şi medii (sub 35°) şi cu grosimi pînă la 3-*4 m, avînd rocile înconjurătoare rezistente şi stabile. Se împarte zăcămîntul în panouri, iar într-un.panou, minereul se abatează cu front lung, situat pe înclinare sau formînd un anumit unghi (15---300) cu linia de cea mai mare pantă, exploatarea făcîndu-se pe întreaga grosime a zăcămîntului, fără împărfire în felii. Panoul e delimitat prin galeriile direcfionale 1 şi 2, cari se susfin fie cu stîlpi de protecfie direcţionali scurfi, fie cu sfive de lemn (v. fig. XI). Galeria direcţională de bază înaintează o dată cu exploatarea, depăşind frontul de abataj cu un anumit număr de metri. Minereul se evacuează cu ajutorul unei instalafii cu scre-per, avînd troliul in- 13 6 IX. Metoda de exploatare cu trepte răsturnate/ — varianfa cu rostogoluri şl cu susfinere cu propte. f) filon; 2) minereu abataf; 3) podifură; 4) rostogol; 5) gură de încărcare. Ca procedeu de abataj se foloseşte, pe scară mare, abatajul cu explozivi şi cu găuri de mină obişnuite. Minereul abatat cade prin greutatea proprie, fiind dirijat spre galeria de bază a panoului, fie prin scocuri fixe de lemn (podituri înclinate), fie prin rostogoluri special amenajate în interiorul spafiului de abataj, sau e colectat în pîlnii situate la baza panoului. Din motive tehnice de exploatare, susfinerea spafiului de abataj se face cu propte încastrate în perefii abatajului. Varianta cu înmagazinarea parfială a minere ul u i abafat se aplică la exploatarea zăcămintelor filoniene cu grosimea de 0,5*-*3 m şi cu înclinare mare (peste 45°), cu roci înconjurătoare rezistente şi stabile. La această metodă, se împarte zăcămîntul în panouri, ca la metodele precedente (v. fig. X), şi se abatează în trepte răsturnate, cu înmagazinarea provizorie a minereului abatat pe podituri de lemn amenajate în interiorul fiecărui panou. Mine- XI. Schema metodei de exploatare cu spafiul de abataj liber (nesusfinuf), — varianfa cu front lung-stalat in partea infe- 1) galerie de cap; 2) galerie de bază; 3) spafiu rioară a galeriei de exploatat; 4) front de abataj; 5) sensul înaintării bază. Spafiul de aba- frontului de abataj; 6) şir de sfive. taj neputînd rămîne liber pe o suprafafă atît de mare cît e suprafafa panoului, e susfinut: cu stîlpi părăsifi definitiv, amplasafi regulat sau ne- 3 XII. Stîlp artificial de coloane cu rondele (discuri) de beton prefabricat, de zidărie uscată şi rambleu, a) vedere în plan; b] secfiune /-/; 1) zidărie uscată; 2) rambleu; 3) rondele (discuri) de beton; 4) coloane de rondele de beton; 5) spafiu de abataj. regulat (după condifii le geologice ale zăcămîntului); prin rambleiere; prin surparea rocilor din acoperiş. Amplasarea stîlpilor 26 Exploatare, metodă de ~ a minereurilor 402 Exploatare, metodă de ~ a minereurilor se face în mod regulat, la zăcămintele de minereuri cu valoare intrinsecă mică, şi neregulat, de obicei în porţiunile mai sărace, la zăcămintele de minereuri cu valoare mare. Pentru a nu se pierde din rezerva industrială cu minereu, o parte din' stîlpii părăsifi se înlocuiesc cu stîlpi artificiali de beton (discuri prefabricate) între cari se depozitează steril, iar la exterior se construiesc ziduri fără mortar (v. Jig. XII). Metoda de exploafare cu camere şi cu stîlpi părăsifi (U) consistă în exploatarea zăcămîntului pe întreaga lui grosime (dacă grosimea e medie: 2—5 m, sau mare: pînă la 15—18 m) ori prin felii, respectiv prin etaje (la zăcămintele cu grosime mare sau foarte mare > 5 m), între camerele de exploafare lăsîndu-se stîlpi paralelepipedici sau cilindrici, avînd o amplasare regulafă şi dimensiuni suficient de mari pentru a rezista presiunii litostatice. Raportul dintre rezervele de minereu extras din camere şi părăsit în stîlpi e de 5:1—2:1, iar uneori chiar de 1:1. Din cauza pierderilor mari de minereu în stîlpi, această metodă veche de exploatare se aplică astăzi din ce în ce mai rar. Varianta cu camere şi cu stîlpi pe înclinare la zăcămintele subfiri se aplică la exploatarea zăcămintelor cu grosimea de 3—5 m şi cu înclinarea de 20—45°, cu roci înconjurătoare (în special în acoperiş) suficient de rezistente şi stabile (v. fig, XIII). Se împarte 777777777777777%77777777777777777777777777777?%^7777777777777777777777777777777Z777777777777%7777777777Zffl77Zffî^.ş XIII. Metoda de exploafare cu camere şi cu sfîlpi, — var/anta cu sfîlpi pe înclinare. î) galerie de cap; 2) galerie de preabafaj; 3) galerie de baza; 4) fronf de abafaj; 5) sensul înaintării frontului de abafaj; 6) screper; 7) stîlpi între camere (părăsifi); 8) cameră; 9) fîşie de preabafaj; 10) stîlpi de protecfie direcfionali. zăcămîntul în panouri cari se pregătesc cu două galerii direcţionale (de cap şi de bază), deasupra galeriei de bază lăsîndu-se stîlpi de protecfie direcfionali, avînd amenajate între ei spatii pentru circulaţia minerilor şi penfru evacuarea minereului abatat. Atacul panoului, penfru extragerea minereului, se face în mod ascendent, prin fronturi de abafaj în formă de trepte răsturnate mai mult sau mai pufin regulate, situate 9 3 în camere de ex- Metoda c*e exploatare cu camere şi cu stîlpi . , pe înclinare, — varianta cu exploatarea parfială sau ploafare cu lafi- F totaIă a stupilor. mea de 1 0***1 5 rn, 1) galerie de aeraj; 2) galerie principală de transport; între cari se lasă 3) screper; 4) jgheaburi; 5) stîlpi. stîlpi de susfinere părăsifi pe înclinarea zăcămîntului. Abatajul minereului şi transportul lui spre galeria de bază se fac ca la mefoda precedentă. Tavanul camerelor rămîne în general liber şi se susfine numai în cazul cînd se observă fisuri periculoase. Fig. X/V reprezintă o variantă cu camere şi cu stîlpi pe înclinare cari— pentru reducerea pierderilor de minereu (pînă la cel mult 10%) — sînt exploatafi, după terminarea extragerii şi a evacuării minereului din camere, prin împuşcare simultană. Rocile din acoperişul zăcămîntului, dacă sînt pufin rezistente şi stabile, se surpă astupînd astfel, prin înfoiere, spafiul excavat. Varianta cu camere şi cu sfîlpi la zăcămintele groase se aplică la exploatarea zăcămintelor stratiforme cu înclinare mică (5—20°) şi cu grosimea minimă de 6—8 m şi maximă de 15—18 m, ia cari atît minereul cît şi rocile din acoperiş şi din culcuş sînt rezistenfe şi stabile. Deschiderea zăcămîntului se face cu pufuri verticale situate în afara zonei mineralizate, de la cari se sapă galeriile principale de transport transversale, situate în rocile din culcuşul zăcămîntului, la adîncimea de 5—12 m sub acesta. Din aceste galerii se sapă galerii direcfionale de transport, avînd rami-ficafii transversale cari deservesc fiecare cîte două 3 ^ panouri (unul de o parte şi altul de cealaltă parte a galeriei). Pregătirea unei camere pentru abataj consistă în săparea galeriei 1 (v. fig. XV), care leagă între ele mai multe camere. Din galeria 1 se sapă galeria scurtă 2, din care se sapă apoi ascendent suitorile 3, iar la capătul lor, galeriile scurte de preabafaj 4, cari sînt lărgite pe lăţimea camerei; urmeazăfăiereatălpiigaleriei 4 şi pregătirea treptelor fi şi 12, cu înălfimea de 2,5—3,5 m. Materialul abafat se evacuează prin rostogolul 5 în galeria inferioară de transport 7. Pe măsura înaintării treptelor se lasă stîlpi de susfinere părăsifi 6, de formă cilindrică, în cazul cînd rocile din acoperiş nu sînt stabile, se lasă la tavanul camerelor un planşeu de protecfie. Pierderile de minereu în stîlpi şi în planşee sînt destul de mari (pîna la 21%). La o variantă a acestei metode se foloseşte abatajul minereului în trepte răsfurnafe, care prezintă, fafă de varianta cu abataj în trepte drepte, avantajul unei productivităţi mai mari. Mefoda de exploatare cu galerii de suborizont (I5) s*e aplică la zăcămintele cu înclinare mare (peste 45°), cu grosimea de 3—20 m (recomandabil între 10 şi 15 m) şi, excepţional, şî la filoane foarte subfiri, cu grosimea sub 0,7 m, cu minereu de tărie medie pînă la foarte mare, avînd o valoare intrinsecă în general mică, neconfinînd incluziuni de steril. Se împarte zăcămîntul în blocuri, la zăcămintele cu grosime mare, şi în panouri, la zăcămintele cu grosime mică şi medie, cari sînt pregătite prin galerii de suborizont, în subetaje. Abatajul minereului începe de la o suitoare amplasată la mijlocul blocului sau lateral, folosindu-se găuri lungi de mină. Minereul abafat cade într-o serie de pîlnii de colectare amenajate la baza blocului, de unde se evacuează — după o fărîmare prealabilă în camere speciale — prin rostogoluri, la galeria principală de transport, situată sub ultimul orizont al blocului. XV. Pregătirea unei camere penfru abafaj în varianfa cu camere şi cu stîlpi la zăcăminte groase. Exploafare, mefoda de ^ a minereurilor 403 Exploafare, mefoda de a minereurilor Fig. XVI reprezintă schematic varianta cu abafaj direcţional a! minereului din bloc. Acoperiş XVI. Schema de principiu a metodei de exploatare cu galerii de suborizont, — varianta cu abataj direcfional al minereului din bloc. Pregătirea zăcămîntului se face cu o galerie direcfională de bază 1, plasată pe culcuş, blocul fiind limitat lateral de cîte o suitoare 2, situată în mijlocul unui stîlp de separafie între blocuri. Deasupra galeriei direcfionale de bază 1 se sapă p.e acoperiş o galerie direcfională de fărîmare 3, iar din aceasta, transversal, camerele de fărîmare 4, legate cu galeria de bază prin rostogoluri 5, avînd la gură grătare. Blocul e împărfit pe verticală în subetaje, cu ajutorul galeriilor de suborizont 6. Se procedează apoi la săparea unei suitori mediane de bloc 7, amplasată în mijlocul grosimii zăcămîntului şi a! lungimii blocului (reprezentată în figură prin linia întreruptă), care face legătura între galeria de fărîmare 3 şi cea superioară. După terminarea acestei operafii se taie blocul la bază pe o lungime egală cu lăfimea a două pîlnii, prin galerii transversale de acoperiş. Se procedează apoi la pregătirea pîlniilor de deasupra orizontului de fărîmare. Operafia de abataj propriu-zisă consistă în împuşcarea minereului dintre două galerii de suborizont şi se efectuează de la suitoarea mediană 7 spre limitele blocului. Minereul e azvîrlif, prin împuşcare, în spafiul excavat al blocului şi cade în pîlniile colectoare de unde, prin rostogolurile 5, ajunge în vagonefele cari circulă în galeria principală de transport 1. La varianfa cu abataj transversal al minereului din bloc, abatajul minereului se face de la culcuşul spre acoperişul zăcămîntului, după o pregătire a blocului asemănătoare cu cea din varianta precedentă. Metodele de exploafare cu înmagazinarea minereului abafat în spafiul exploatat (II) se aplică la zăcăminte în formă de filoane cu grosime mică (0,7—2 m) şi medie (2—5 m), cu înclinare mare (a>45°), cu minereu rezistent şî stabil, ne-avînd predispozifie la oxidare şi aglomerare, lipsit de inter-calafii sterile importante, cu roci înconjurătoare rezistenfe şi stabile, lipsite de infiltrafii importante de apă, cum şi Ia zăcămintele cu grosime mare (5—20 m), cu minereul foarte tare şi stabil, cu rocile înconjurătoare rezistente şi stabile. Aceste metode se folosesc pe scară mare la exploatarea zăcămintelor de minereuri auroargentifere, cum şi a zăcămintelor de minereuri colorate. La aceste metode, minereul e abatat ascendent prin fîşii direcfionale cu fronturi în formă de trepte răsturnate, la zăcămintele cu grosimea de 0,7—2 m, şi cu felii orizontale extrase ascendent, cu fronturi în trepte răsturnate, la zăcămintele cu grosimea de 3—20 m. Minereul abatat e lăsat pe loc, în inferiorul panoului sau al blocului. Pe măsură ce se efectuează operafia de abataj, se procedează la evacuarea, din camera-magazin, a unei cantităfi de minereu corespunzătoare coeficientului de înfoiere. Deasupra masei de minereu abatat şi în lungul frontului de lucru se lasă un spafiu pentru circulafie, cu înăifimea de 1,8—2 m. După evacuarea totală a minereului abataf, spafiul exploatat se rambleiază sau se lasă liber (putîndu-se surpa, în acest caz, în cursul timpului). Variantele aplicate la filoane subfiri (0,7—2 m) sînt caracteristice unor zăcăminte de minereuri auroargentifere din unele regiuni din fara noastră. Se deosebesc patru variante: JfTTTTZ W/77T/7777/7///////////& XVII. Metoda da exploatare cu înmagazinare, aplicată în fara noastră. Varianfa I (v. fig. XVII a) se caracterizează prin lăsarea unui stîlp (planşeu) de protecfie de minereu (cu grosimea de 5 m) deasupra galeriei de bază, străbătut de rostogoluri echipate la partea superioară cu pîlnii colectoare, şi a unor stîlpi de protecfie în lungul suitorilor de panou. Pentru circulafia personalului şi pentru transportul utilajului în spafiul frontului de abataj se amenajează în masa minereului abatat o suitoare în cadre de lemn. Varianta a II-a (v. fig XVII b) a rezultat din modificarea primei variante, prin înlocuirea stîipului (planşeului) de profecfie din lungul galeriei de bază cu un planşeu de grinzi şi poditură de lemn, echipat cu guri de rostogol. Varianta a III-a (v. fig. XVII c) are, fafă de varianfa precedentă, două suitori executate în inferiorul masei de minereu abatat, la limitele panoului, cu scopul de a uşura transportul materialelor şi al utilajului de exploatare la frontul de lucru, cum şi circulafia personalului. Varinta a IV-a (v. fig. XVII d) se deosebeşte de variantele precedente prin faptul că fronturile de abataj ale treptelor înaintează în sens direct, de la suitoarea mediană de panou spre limitele panoului, iar nu în sens regresiv, ca la variantele I—III. în alte fări, la exploatarea filoanelor subfiri, metoda cu înmagazinare se aplică în varianta cu suitoare mediană de panou săpată în minereu şi cu suitori marginale de panou amenajate în minereul abatat. Variantele aplicate la filoanele cu grosime medie şi mare (2—20 m) sînt următoarele: Varianta cu înmagazinare, fără orizont de fărîmare; se aplică la zăcămintele filoniene cu grosimea de 2—12 m, cari se împart în blocuri. Fiecare bloc e pregătit (v. fig. XVIII) cu galerie de cap 2 şi galerie de bază 1, cum şi cu două 26* Exploatare, metodă de ^ a minereurilor 404 Exploatare, metoda de ~ â minereurilor suitori marginale 3 săpate în mijlocul unui stîlp de protecţie. La baza blocului se amenajează pîlnii terminate cu guri de rostogol. XV//K Metoda de exploatare cu înmagazinarea minereului,—varianta fără orizont de fărîmare. 1) galerie de cap; 2) galerie de bază; 3) suitori; 4) minereu abafat; 5) pîlnij; <5) guri de rostogol. Varianta cu înmagazinarea minereului în camere, cu orizont de fărîmare; se aplică la zăcămintele cu grosime mare (5—20 m) şi, excepjional, foarte mare (peste 20 m). Ea consistă în abatajul minereului în felii ascendente, operafia efectuîndu-se în camere separate între ele prin stîlpi de protecfie. Camerele sînt în legătură cu galeriile de suborizont din stîlpii de protecfie dintre camere prin scurte galerii transversale, la baza cărora se amenajează pîlnii cari comunică cu galeria de fărîmare, unde se efectuează operafia de mărunfire a blocurilor de minereu cu dimensiuni cari nu corespund gabaritului. Din orizontul de fărîmare, minereul mărunfit e evacuat gravitaţional, prin rostogoluri, în galeria principală de transport. Mefoda de exploatare cu rambleierea spafiului excavat (III) e indicată, din punctele de vedere tehnic şi economic, la filoane subfiri (0,7—2 m), mai rar la zăcămintele cu grosime medie (2—5 m) şi, foarte rar, la zăcămintele groase (5—20 m); la filoanele şi la zăcămintele cu înclinări mari (a>45°); în cazul unui acoperiş pufin rezistent sau rezistent |a zăcămintele subfiri, şi al unui acoperiş rezistent şi stabil, la zăcămintele cu grosime medie şi mare; la zăcămintele de minereuri cu valoare intrinsecă mare (aur, argint, cupru, etc.) şi, mai rar, la minereurile cu valoare medie (pirită, blendă, galena, etc.); la zăcămintele cu minereuri de tărie mare — în cazul grosimilor medii şi de orice tărie —, la zăcămintele subfiri; la zăcămintele cu mineralizafie neuniformă, cu mult steril sub formă de incluziuni cu dimensiuni mari, care să permită un abataj selectiv; în cazul unor posibilităfi avantajoase de procurare a rambleului; Ia zăcămintele groase, cînd se pune problema protecfiei suprafefei, fără lăsarea de stîlpi de siguranfă. Metoda se caracterizează prin faptul că spafiul rezultat din exploatarea zăcămîntului se umple cu rambleu pe măsură ce înaintează frontul de abataj, care nu se susfine decît rar şi provizoriu, cînd porfiuni din rocile înconjurătoare au tendinfa să se surpe. La exploatarea zăcămintelor filoniene auroargentifere din fara noastră se aplică variante cu fîşii direcfio-naie, cu fîşii orizontale şi cu trepte răsturnate, cu fîşii înclinate, etc. Varianfa cu fîşii direcfionale (v. fig. X/X) se aplică mai rar la filoane foarte subfiri (sub 0,7 m); mai frecvent la filoane subfiri (0,7—2 m) şi de grosime medie (2—5 m), cu minereu de orice tărie şi cu valoare intrinsecă mare, con-finînd intercalafii sterile cari se pot separa uşor pe ioc, cu roci înconjurătoare cu rezistenfă şi cu stabilitate medii pînă la mari. Zăcămîntul se împarte, prin lucrările de pregătire, în panouri delimitate pe înclinare cu galerii direcfionale şi, pe direcfie, cu suitori sau cu suitori-rostogol, cari servesc şi la aeraj, la aducerea rambleului, etc. Minereul din panou se X/X. Metoda de exploatare cu rambleiere, — varianfa cu fîşii direcfionale (orizontale), cu front simplu (panoul 1) sau cu front dublu (panoul II). 1) galerie de cap; 2) galerie de bază; 3) suifori-rosfogol; 4) rostogoluri; 5) minereu abafat. extrage în fîşii orizontale, cu lăfim-ea de 2—4 m, cu abafaj total sau selectiv cu ajutorul explozivilor, cu sau fără atacul rocilor înconjurătoare. Minereul abatat e evacuat — după sortare — prin rostogoluri amenajate în masa de rambleu, pînă la galeria de bază. Sterilul rezultat din triere e lăsat pe loc. Paralel cu extragerea minereului se face şi rambleierea spafiului excavat. Deasupra tavanului galeriei de bază sau de cap se lasă sau nu se Iasă (după gradul de mineralizafie al filonului şi după valoarea intrinseca a minereului) un planşeu de protecfie. Rostogolurile se ridică pe măsura înaintării exploatării în panou (pe înclinare), pe porfiuni corespunzătoare cu lăfimea fîşii lor, fiind susţinute cu cadre de lemn aşezate în desiş, avînd interiorul căptuşit cu scînduri într-un rînd sau în două, sau susfinute cu zidărie uscată. X*. Metoda de exploatare cu fîşii orizontale,—varianfa cu înmagazinarea rambleului provenit din rocile înconjurătoare abatafe. 1) galerie de bază; 2) galerie de cap; 3) suitoare; 4) rambleu; 5) minereu; 6) screper. Abatajul se efectuează cu explozivi, în fîşii late de 2—4 m, cu atacul acestora de la o suitoare de panou la cealaltă Exploatare, metodă de ~ a minereurilor 405 Exploatare, metodă de ~ a minereurilor (panoul I), sau de Ia cele două suitori marginale spre suitoarea mediană (panoul II). Rambleul se aduce prin galeria de cap şi prin suitorile respective pînă Ia fîşia care se rambleiază. La filoanele auroargentifere din fara noastră, exploatate cu panouri cu lungimea de 60 m şi cu lăfimea de 30 m, fîşiile avînd lăfimea de 2 m, extragerea unei fîşii durează circa 50 de zile cu o înaintare de 1,2 m/zi, iar durata de exploatare a unui panou e de circa doi ani. Pentru exploatarea filoanelor foarte subfiri s-a propus şi o variantă cu abatajul selectiv al minereului şi cu înmagazinarea, ca rambleu, a rocilor înconjurătoare abatate (v. fig. XX). Varianta cu fîşii or izont al e şi c u ‘ t r e p t e răsturnate se aplică Ia filoane subfiri (0,7—2 m) şi cu grosime medie (2—5 m), cu rocile înconjurătoare pufin rezistente, cu sau fără intercalafii de steril, şi la înclinări mari (peste 45°), cu minereu care se desprinde în blocuri mari sau e umed, iar ganga filoniană e tare şi nu reclamă susfinere (v. fig. XXI). ’ Fig. XX// reprezintă varianta gente (metoda poate fi aplicată două suitori-rostogol marginale şi cu o singură suitoare-ros-togol mediană. Afară desuitoarea-rostogol mediană se amenajează uneori, în masa de rambleu, rostogoluri cu două compartimente (unul putînd servi şl pentru circulafia personalului, transportul de utilaj, de materiale, etc.). La zăcămintele cu grosime mare şi foarte mare (peste 5 m) se aplică, cu rezultate bune şi în anumite condifii de zăcămînt (minereu tare sau foarte fare şi stabil, cu înclinare mare şi cu roci înconjură- cu fîşii înclinate converti cu fîşii divergente), cu XXII. Mefoda de exploafare cu fîşii înclinate convergente şl cu rambleiere, — varianta cu suifori-rosfogol multiple. 1) galerie de cap (pentru aeraj); 2) galerie de bază (pentru transport); 3) suitori-rostogol marginale; 4) suitoare-rostogol mediană; 5) rostogoluri în rambleu. toare slabe), metodele de exploatare cu felii orizontale şi cu felii înclinate, fiecare felie fiind^ abatată în sens ascendent, în fîşii. XXI. Metoda de exploafare cu rambleiere (rambleu provenit din lărgirea în steril)# — varianta cu fîşii orizontale şi cu trepte răsturnate. 1) galerie de cap; 2) galerie de bază; 3) suitoare; 4) rostogol; 5) rocă sterilă; 6) minereu. Panoul se pregăteşte ca la metodele precedente cu rambleiere, atacul zăcămîntului făcîndu-se de fa una dintre sui-torile marginale în sens ascendent, fronturile de abataj pre-zentîndu-se în formă de trepte răsturnate obişnuite. Minereul abatat selectiv e sortat pe loc şi e evacuat prin rostogolurile amenajate în rambleu. Varianfa cu fîşii înclinate (aripi) se aplică la zăcămintele filoniene subfiri (0,7—2 m) şî cu grosime medie (2— cel mult 5 m), neafectate de accidente tectonice, fără schimbarea bruscă a grosimii, fără ramificafii şi mineralizaţii în perefii filonului, cu incluziuni mici de steril, avînd înclinări mari (peste 55°), cu minereul şi cu rocile înconjurătoare, rezistente şi stabile. Zăcămîntul e împărfit în panouri delimitate prin două galerii direcfionale de cap şi de bază, şi prin suitori-rostogol marginale, cu cîte trei compartimente (două de rambleu şi unul de circulafie), săpate în minereu şi susfinute cu cadre de lemn. Abatajul minereului se efectuează cu explozivi brizanfi. Pentru ca minereul abataf să se evacueze gravitaţional, deasupra fîşiei de rambleu, pe vatra abatajului, se montează o poditură de scînduri, cu sau fără căptuşeală de tablă. Rambleierea se efectuează în paralel cu extragerea minereului din fîşii. XXIII, Metoda de exploafare cu felii orizontale şi cu abataj ascendent. 1) minereu; 2) suitoare. Pregătirea zăcămîntului se face în efaje, cu lucrări similare celor de la zăcămintele de cărbuni cu grosimi mari (v. fig. XXIII). Minereul rezultat din împuşcare e sortat în abafaj (dacă această operafie e necesară) şi apoi e evacuat prin rostogoluri amenajate în rambleu. (Această metodă e destul de răs-pîndită la exploa-tărilede minereuri din fara noastră în varianta cu rambleu procurat din mori de rambleu, v. fig. XX/V.) Exploatarea zăcămintelor cu grosime mare se poate face şi cu felii orizontale abatate descendent (v. fig. XXV). în XXIV. Metoda de exploatare cu felii orizonfale şi cu rambleiere, —varianfa cu rambleu procurat din mori de rambleu. 1) moară de rambleu; 2) minereu. Exploafare, metodă de ~ a minereurilor 406 Exploatare, metodă de ~ a minereurilor XXV. Metoda de exploafare cu felii orizontale şi cu rambleiere, — varitanta cu abafaj descendent. 1) suitoare de rambleu. acest caz, înainte de rambleiere, trebuie să se podească vatra abatajelor cu grinzi şi cu scînduri bine solidarizate, după care urmează introducerea rambleului. Afară de variantele descrise, zăcămintele de minereuri cu grosime mare (peste 5 m) şi cu înclinare foajrfe mare (60—90°) pot fi exploatate şi cu felii transversale înclinate. Metode de exploatare cu susfinerea spafiului de abataj (IV); se aplică filoa-nelor cu grosimea de cel mult 3 m, mai rar cu grosimea pînă la 4—5 m — şi foarte rar la filoanele mai groase decît 5 m, cu minereu de rezistenfa şi stabilitate de la mică pînă la mare şi cu rocile înconjurătoare rezistenfe şi stabile. Exploatarea se face, la zăcămintele groase, cu felii orizontale, iar la zăcămintele subfiri, cu fîşii direcfionale şi cu fronturi în trepte răsturnate, cu înaintare pe direcfia filonului. Ordinea de exploatare a. feliilor, respectiv a fîşii lor, e ascendentă. Dintre variantele acestei mefode sînt mai răspîndite următoarele: Varianta cu sfîlpi (propte) şi cu podituri; se aplică la filoane cu grosimea de cel mult 3 m, cu pereţi tari, cu minereu rezistent şi stabil şi cu încl nare mai mare decît 45°. Zăcămîntul sau părfile din el cari urmează să fie exploatate se împart în panouri pregătite prin două galerii direcfionale şi cu una sau două suitori. Extragerea minereului din panou se face în fîşii orizontale, cu front simplu sau cu fronf în trepte răsturnate. La varianfa din fig. XXVI, atacul fîşiilor se face din suitoarea 4, cu înaintare directă (în cîmp) a fronturilor de abafaj. Minereul abataf cade pe podituri, după împuşcarea găurilor de mină, unde e sortat. Utilul se evacuează prin rostogolurile 3, iar sterilul se lasă pe loc, între podituri. A- B La zăcămintele cu roci înconjurătoare cu rezistenfa şi cu stabilitate mici, datorită alterării, fisurării, infiltrafiiior de XXVII, Mefoda de exploafare cu stîlpi (propte) şi cu podituri* — varianfa cu fronturi în frepfe răsturnate. 1) galerie de cap; 2) galerie de bază; 3) suitori; 4) rostogol; 5) guri de evacuare. apă, etc., se foloseşte susfinerea cu grinzi întărite şi cu podituri (v. fig. XXVIII). Varianta cu susţinere cu schelărie; se aplică la exploatarea filoanelor cu grosime mică şi medie şi cu înclinare mare, cu minereu şi cu roci îln c o n j u r ă t o a r e de tărie şi stabilitate mici. Zăcă-mînful e împărfit în panouri sau în blocuri, cari sînt pregătite, ca la variantele prece- XXVI. Metoda de exploafare cu (sfîlpi propte) şi cu podituri, — varianta cu front simpîu. î) galerie de cap; 2) galerie de bază; 3) rostogoluri; 4) suitoare. La varianfa din fig. XXVII, abatajul minereului se face cu fronturi în trepte răsturnate, iar minereul abatat cade gravi-tafional în pîlniile de la baza panoului, din cari se scurge, prin gurile respective de rostogol, în vagoneteie din galeria de bază. XX/X. Mefoda de ex-ploafare cu susfinere cu schelărie. 1) stîlpi verticali; 2) confrafişe; 3) grinzi orizontale; 4) strfngă-fori; 5) sfîlpi sub acoperiş; 6) căptuşeala acoperişului; 7) căptuşeala tavanului; 8) jug ; 9) pană; 10) suitoare. dente, cu sfîlpi (propte) şi cu podituri. Exploatarea se face prin fîşii, respectiv prin felii, în fronturi simple sau în formă Exploafare, mefoda de ~ a minereurilor 407 Exploafare, mefoda de ~ a minereurilor de frepfe răsturnate. Susfinerea consistă din schelărie, care se montează după extragerea minereului (v. fig. XX/X). Abatajul minereului se face cu explozivi. Minereul sortat e evacuat prin rostogoluri plasate la fiecari 8—10 m; sterilul rezultat e lăsat pe loc, pe podituri. Varianfa cu susfinere cu cadre p r i s m a t i c e j se aplică la zăcămintele filoniene cu înclinare variabilă, însă XXX. Metoda de exploatare cu susfinere cu cadre prismatice, a) secţiune transversală; b) secfiune longitudinală; 1) galerie de bază; 2) suitoare. mare (peste 45°), cu formă neregulată (prezentînd ramificafii, schimbări bruşte în grosime), afectate de accidente tectonice, avînd intercalafii sau incluziuni de steril, cu grosimea medie (3—5 m), cu minereu tare şi cu rocile înconjurătoare rezistente şi stabile. La grosimi mai mari decît 5 m, metoda nu dă rezultate satisfăcătoare, din cauza deformării susfinerii, ca urmare a greutăfii proprii a acesteia. Zăcămîntul e împăr}it în blocuri, iar abatajul se execută în felii orizontale, extrase ascendent; fronturile de abataj sînt în trepte răsturnate (v. fig. XXX). Circulafia minerilor şi aerajul, cum şi aducerea utilajului şi a materialelor la fronturile de lucru, se fac prin suitoarea 2. Spaţiul excavat se susfine cu cadre prismatice de lemn ecarisat, cari constituie un eşafodaj celular semirigid, la care stîlpii şi grinzile sînt verticale, respectiv orizontale şi în prelungire (v. fig. XXXI). Evacuarea minereului abataf se face prin lopăfare, Sterilul rezultat de la sortare e lăsat pe loc, pe podituri, în interiorul anumitor compartimente rezervate în acest scop. Metoda de exploatare cu susfinerea şi cu rambleierea spafiului de abataj (V) se aplică la zăcămintele de orice formă şi grosime, cu minereul de orice tărie şi stabilitate, cu roci înconjurătoare pufin rezistente şi stabile. Din cauza costului ridicat al susfinerii şi ai rambleierii, această metodă e indicată la exploatarea zăcămintelor de minereuri cu valoare intrinsecă mare a metalelor respective (de ex. la zăcămintele de minereuri auroargentifere, cuprifere, complexe), deoarece asigură o pierdere şi o diluare redusă a minereului abatat. Metoda a fost aplicată în diferite variante, cari se deosebesc între ele prin felul susfinerii, prin forma frontului de abataj, prin procedeele de abafaj folosite, prin direcfia de înaintare a frontului de abataj. Varianfa cu fîşii orizontale ascendente, cu abataj direcfional, se aplică în cazul minereurilor şi al rocilor înconjurătoare cu rezisfenfă şi cu stabilitate mici, la cari grosimea zăcămîntului e pînă la 2—2,5 m şi înclinarea depăşeşte 45°. Zăcămîntul e împărfit pentru exploatare în etaje cari, la rîndul lor, se pregătesc cu galerii direcfionale şi cu suitori (cu două sau cu trei compartimente) săpate în filon în panouri (v. fig. XXXII). Panourile se exploatează într-un efaj, în ordine XXXI. Detaliu de susţinere în metoda de exploatare cu cadre prismatice, t) cadru; 2) gură de încărcare a minereului exploatat. XXXII. Metoda de exploafare cu susfinere şi rambleiere în fîşii orizontale ascendente, cu abataj direcfional (progresiv). 1) minereu abataf; 2) poditură; 3) zonă rambleiată; 4) suitori; 5) galerie de cap; 6) galerie de bază. progresivă sau regresivă fafă de lucrarea principală de deschidere (puf, galerie de coastă) a cîmpului de exploatare respectiv. Pot fi exploatate simultan mai multe efaje. Fîşiile se exploatează, în general, plecînd de la ambele rostogoluri de panou, pentru a avea simultan în lucru două fronturi de abataj. Fronturile de abataj se susfin, imediat după împuşcare şi după evacuarea minereului, cu cadre deschise, de obicei în cîmpuri şi, mai rar, în desiş. Tavanul şi perefii abatajelor se căptuşesc cu lăturoaie. După terminarea abatajului unei felii şi scoaterea podifurii aşezate în timpul operafiei de abataj, se procedează la rambleierea acestuia pe întreaga Iui lungime. Rambleierea începe de la mijlocul feliei spre suitorile de panou, sau de la una dintre suitori spre cealaltă. Varianta cu felii orizontale ascendente şi cu fronturi de abafaj transversale se aplică la zăcămintele cu minereu şi cu roci înconjurătoare instabile, cu grosimea peste 10 m, şi cu minereuri de valoare intrinsecă mare a metalelor respective. Pentru exploafare, zăcămîntul se împarte în efaje şi, eventual, în subetaje. Pe direcfie, etajele, respectiv subetajele, se împart în blocuri, cari pot fi simple, la zăcămintele cu grosime medie şi mare, sau constituite din două părfi: o cameră şi stîlpii laterali, la zăcămintele foarte groase (peste 20 m). Lăfimea camerei care se exploatează în primul rînd se ia, de cele mai multe ori, egală cu jumătate din lungimea blocului (7—12 m). După extragerea şi evacuarea minereului din camere se procedează la rambleierea golurilor respective. Urmează depilarea stîlpilor dintre camere, după aceeaşi metodă sau după alte metode (felii orizontale cu extragere descendentă; felii verticale cu susfinere şi cu rambleiere, etc.). Lucrările mai importante de pregătire a unui orizont de exploatare sînt următoarele: la partea superioară a blocului, o galerie direcfională pe acoperiş, una sau două galerii direcţionale pe culcuş şi o galerie transversală, care leagă galeriile Exploafare, metodă de ~ a minereurilor 408 Exploatare, metodă de a ~ minereurilor direcfionale pe culcuş şi pe acoperiş; la partea inferioară a blocului, ca mai sus; o suitoare pentru fiecare cameră şi pentru fiecare stîlp, săpate pe acoperiş şi avînd trei compartimente; suitori suplemenfare în blocurile camerei şi ale stîlpilor, cari au şî compartiment de rostogol (v. fig, XXXIII). Galeriile direc- 2 3 3 2 XXXIII. Mefoda de exploafare cu susfinere şl rambleiere# — varianfa cu felii orizontale cu mai mulfe rostogoluri de minereu şi rambleu, f) rostogoluri de minereu; 2) suitori principale; 3) suifori-rosfogol de rambleu. fionale şi transversale se susfin cu cadre prismatice, iar suitorile, cu lemnărie despicată. Abatajul minereului se efectuează în felii orizontale ascendente, începînd cu prima felie de deasupra galeriei de bază. Sensul în care se efectuează abatajul într-o felie e dinspre acoperiş spre culcuş. Frontul de abafaj are forma de treaptă răsturnată, ceea ce permite evacuarea gravitafională a minereului abatat. Atacul minereului dintr-o felie se face din suitoarea marginală situată pe acoperiş sau din suitorile marginale de bloc. Pentru ca minereul să nu se amestece cu ram-bleu! din talpa abatajului, înainte de împuşcarea găurilor de mină se aşază pe talpă, peste rambleu, o podifură de scînduri bine încheiată, care se scoate după terminarea exploatării feliei, înainte de începerea rambleierii acesteia, spre a fi folosită la abatajul feliilor superioare. Evacuarea minereului abatat se face prin rostogoluri, manual (prin lopătare sau cu vagonete pitice) ori mecanic (cu screpere de tip mic). '1 XXX/V. Schema metodei de exploatare cu susfinere şi rambleiere, —varianta în blocuri cu felii abatate ascendent, a) planul orizontului de bază; b) secfiune /-/; c] secfiune //-//; 1) galerie principafă; 2) galerie în minereu; 3) rambleu; 4) minereu; 5) galerii transversale spre acoperiş. La zăcămintele cu minereu stabil şi rezistent, avînd o suprafafă de exploafare limitată (filoane cu-grosimi sub 10 m) şi cu roci înconjurătoare de asemenea stabile, se poate aplica varianta de exploatare cu abatajul minereului pe întreaga suprafafă, fără a o mai împărfi în camere şi stîlpi. Varianta în blocuri cu felii abatate ascendent se aplică la zăcămintele de minereuri cu valoare intrinsecă mare a metalelor respective, fărîmicioase, cu roci înconjurătoare pufin rezistente şi stabile, cu grosime şi înclinare mari şi foarte mari. Caracteristica principală a acestei mefode e împărfirea zăcământului, pentru exploatare, în etaje, şi a etajelor în blocuri. Exploatarea blocurilor se face ascendent şi de la 1 centrul cîmpului de exploa® tare spre periferia lui. Fiecare bloc se subîmparte în secfiuni (de obicei patru). La aplicarea acestei metode, lucrările principale de pregătire a zăcămîntului sînt următoarele (v. fig. XXXIV şi XXXV): o galerie direcfională în steril, săpată în culcuş (uneori se sapă şi o galerie direcfională auxiliară, în minereu, pe acoperiş); o serie de galerii transversale săpate în mijlocul blocurilor, lîngă suiforile-rosfogol respective; suitori-rostogol cu doua compartimente săpate prin mijlocul fiecărui bloc; unul din-' tre compartimente serveşte ca rostogol de minereu şi de rambleu, iar celălalt, pentru circulafie, transport de materiale, aducerea utilajului, efc., de la orizontul superior la fronturile de lucru. în fiecare secfiune a blocului, abatajul minereului începe din suitoarea-rosfogol respectivă. Minereul se extrage în „cuburi" separate, iar spafiul liber se susfine imediat cu cadre prismatice. Operafia de extragere se poate efectua în mai multe felii, după stabilitatea minereului. Minereul abatat se evacuează prin rostogol. Rambleul se aduce tot prin compartimentul-rostogol (partea superioară a acestuia) şi se transportă în inferiorul secfiunii prin lopătare. Aerajul se face ascendent; aerul proaspăt vine prin galeria direcţională din steril, trece prin galeriile transversale, urcă prin suitori, frece pe la fronturile de lucru şi iese prin galeria superioară. Mefoda de exploatare cu surpare (VI); se aplică Ia zăcămintele cu minereu instabil sau cu stabilitate redusă, cu grosime medie şi mare, cu înclinare indiferentă (de preferat însă mare), cu roci înconjurătoare instabile (cari se surpă uşor) şi cu posibilitatea de degradare prin surpare-tasare a terenului de Ia suprafafă. Metoda consistă în surparea dirijată a rocilor acoperitoare sau a minereului şi a rocilor înconjurătoare în golurile create în urma extragerii din zăcămînt a minereului. V a r i a n t a cu surpare î n f eI i i orizontale se aplică în condifiile următoare: minereu instabil sau cu stabilitate mică; roci înconjurătoare instabile (se surpă uşor); XX^XV. Vedere schematică în perspectivă a unui bloc exploatat prin metoda cu susfinere şi rambleiere. f) compartiment penfru rambleu; 2) compartiment cu scară; 3) minereu; 4] rambleu. Exploafare, mefoda de ~ a minereurilor 409 Exploafare, mefoda de ~ a minereurilor grosime medie şi mare a zăcămîntului; posibilifafea obţinerii lemnului de susfinere în canfifăfi mari şi cu pref redus; valoare intrinsecă a minereului relativ mare; înclinare indiferenfă: zăcămintele cu înclinări mari sînf mai favorabile aplicării acestei variante; surpările de la suprafafă nu afectează con-strucfiile şi instalafiile. Zăcămîntul e împărfit pe verticală în etaje cu înălfimea de circa 40 m şi fiecare etaj se împarte în felii orizontale, cari se exploatează de la extre-mităfiie panoului spre mijlocul acestuia şi de Ia culcuşul spre acoperişul zăcămîntului (v. fig. XXXVI). Lucrările de pregătire consistă din: galeria di- recfională superioară pe culcuş 1, care serveşte la circulafia personalului, la transportul de materiale,laaeraj,etc.; galeria direcfională inferioară pe culcuş2f destinată să servească drept galerie principală de transport pentru orizontul re- XXXV/. Mefoda de exploafare cu surpare, — varianfa cu felii orizontale şi cu fransporful minereului abafaf cu screperul. a) secfiune A-A; b) secfiune C-C; c) plan prin M-N; d) defaliu al abafării camerei. spectiv; mai multe suitori-rostogol 3 săpate pe culcuşul zăcămînfului, distanfate între ele cu 9*"10 m şi avînd 2->*3 compartimente (unul cu rostogol, altul cu scări pentru circulafia personalului şi al treilea — numai la unele suitori— pentru transportul materialelor). Minereul abatat se evacuează de la fronturile de lucru cu ajutorul unor instalafii de screper 4, şi anume: o instalafie iîn spatele suitorii-rostogol, într-o nişă săpată în culcuş; două instalafii de screper cari lucrează, una în lungul abafajului-ycameră, evacuînd minereul pînă în galeria direcfională de / culcuş, şi a doua lucrînd în lungul acestei galerii; o instalafie de sereper, în galeria direcfională din culcuş şi lucrînd în unghi. Din rostogol, minereul e încărcat în vagonete cari rulează prin galeria direcfională de bază. Susfinerea camerelor de abataj se face cu cadre deschise (o grindă sprijinită pe doi stîlpi) dispuse în cîmpuri sau în desiş. După terminarea extragerii şi evacuării minereului dintr-o fîşie se procedează Ia căptuşirea tălpii camerei cu o poditură de scînduri, de lăturoaie sau de lemn rotund, şi apoi la surparea susfinerii prin împuşcarea stîlpi lor din cameră. La exploatarea zăcămintelor de minereuri de cupru şi de pirită se recomandă săparea galeriilor direcfionale în steril şi a suitorilor în culcuşul zăcămîntului, pentru a reduce pericolul de incendiu prin autoaprindere. Varianfa cu surpare în subetaje se aplică în următoarele condifii: minereu instabil sau cu stabilitate medie; roci înconjurătoare cari se surpă uşor, însă nu brusc; surparea terenului de la suprafafă fără consecinfe asupra con-sfrucfiilor, insfalafiilor, lucrărilor de artă, etc.; valoare intrinsecă mică a minereurilor cari se exploatează; grosime şi înclinare mari. Fafă de metoda cu surpare în felii, surparea în subetaje dă rezultate bune cînd rocile din acoperiş se surpă cu o oarecare întîrziere (nu imediat, ca la surparea în felii), ceea ce permite evacuarea minereului surpat. Zăcămîntul e împărfit pe verticală în subetaje, cari se exploatează în două etape: prima etapă reprezintă faza de preabataj, care consistă în săparea, la baza subetajelor, a unor galerii-camere cu înălţimea de 2,5 m şi lăfimea de 2,5 m, iar cea de a doua etapă, în care se efectuează operafia de abataj propriu-zisă, consistă în lărgirea acestor galerii-camere. Surparea se face în refragere, de la periferia panourilor şi de la acoperiş spre culcuş. Penfru exploatare, zăcămîntul e împărfit pe verticală, în etaje cu înălfimea de 40—60 m. Lucrările principale de pregătire sînt următoarele (v. fig. XXXVII): o galerie direcfională superioară, săpată în zăcă- m uz. VA V7Ă i &m777777777777777777777T/. XXXVII. Mefoda de exploafare cu surpare în subetaje. a) secfiune A-A; b) secfiune B-B; c) secfiune C-C; 1) galerie principală; 2) galerie de suborizont; 3) suitori; 4) troliu de screper. mînt pe culcuş sau în afara lui, servind la circulafia personalului, la transportul de utilaje, de materiale, la aeraj, etc.; o galerie direcţională de bază, care serveşte drept galerie principală de transport, săpată în zăcămînt pe culcuş sau în afara lui; o suitoare-ros-fogol cu 2-”3 compartimente (unul pentru circulafie, unul ca rostogol de minereu şi al treilea pentru transportul dema-teriale şi pentru aeraj). Abatajul propriu-zis în galeriile-cameră se face în tronsoane cu lungimea de 2-"3 m, cu, ajutorul explozivilor, în porfiunile 1 şi 3, şi prin surpare naturală sau prin surpare ajutată cu împuşcări mici, în restul porfiunilor (2, 2', 4, 4' şi 5) (v. fig. XXXVIII). Minereul abatat e evacuat cu screpere pînă la rostogol şi, de aici, cu vagonete cari circulă pr.in galeria de bază. După evacuarea minereului, sterilul situat deasupra galeriilor-cameră se surpă, astupînd spafiul exploatat. XXXVIII. Detaliu al abatajului fîşiilor transversale în ordinea succesivă a porfiunilor abatate (secfiune verticală). P) poditură. Exploatare, mefoda de ~ a sării 410 Exploatare, metodă de ~ a sării Met o d a d e exploafare cu surpare î n etaje sau în blocuri se aplică la zăcăminte în formă de sfockuri sau de strate cu grosimea de cel pufin 30 m, avînd contacte (salbande) clare, bine precizate, ale corpului de minereu, cu masa mineralizată uscată şi fărîmicioasă nepredispusă la autoapri ndere, capabilă să se surpe şi să se fă-rîme uşor sub presiunea rocilor acoperitoare şi a greutăţii ei proprii. Rocile înconjurătoare trebuie să se surpe cu o oarecare decalare fafă de minereu, rupîndu-se în bucăfi nu prea mici, pentru a nu dilua minereul., Mefoda de exploafare (v. fig. XXXIX) se bazează pe principiul împărfirii zăcă-mîniului în efaje (blocuri), cari sînf detaşate de restul zăcămîntului, după fefele laterale, printr-oserie de suitori şi de galerii orizontale săpate Ia distanfe nu prea mari — în funcfiune de rezistenfa la forfecare a minereului respectiv —, iar uneori chiar prin lucrări de tăiere speciale (înguste). Orizontal, blocul se sprijină pe o serie de sfîlpi de susfinere cu dimensiuni stabilite în funcfiune de rezistenfa la compresiune a minereului; aceşti stîlpi au rezultat din intersecfiunea unei refele de galerii rectangulare :săpafe Ia contactul dintre minereu şi roca din culcuş sau de la anumite niveluri pe verticală. Prin împuşcarea acestor stîlpi într-o anumită ordine, blocul pierzîndu-şi punctele de sprijin orizontale şi fiind slăbit (ca rezisfenfă şi pe fefele laterale) începe să coboare prin greutatea proprie şi sub acfiunea presiunii rocilor acoperitoare, în timp ce minereul se fărîma în bucăfi mai mari sau mai mici, după caracteristicile Iui. O serie de guri de rostogol amenajate la baza blocului colectează minereul fărîmat şi-l dirijează spre galeriile principale de transport săpate în culcuşul zăcămîntului. 1. mefoda de ~ a sării. Mine: Metodă de exploatare specifică zăcămintelor de sare, cari apar sub formă de masive, Sectfunea /.-/ ft fl2_ 3 r-----------------------------------------------r i ; 1 ; * ! ---------------------------------- i-----------------r ! * i XXXIX. Reprezentare isometrică a metodei de exploatare cu surpare în etaje. 1) minereu; 2) steril; 3) galerie de transport la grătarele rostogolurilor; 4) suitori; 5) rostogol; 6) galerie principală de bază (de transport); 7) galerie la marginea blocului de surpare. de lentile, de lame dezrădăcinate sau de strate. Se deosebesc: mefode de exploatare cu camere şi cu stîlpi părăsiţi, cînd se urmăreşte obţinerea de sare solidă sub formă de bulgări (sare formali) sau sub formă mărunfită (sare gogele), şi metode prin disolvare (statică sau cinetică), cînd se urmăreşte obţinerea de sare în solufie, sub formă de saramură concentrată. Mefoda de exploatare cu camere şi cu stî Ipi părăsifi se întîlneşte în două variante mai importante: varianta cu camere cu profil trapezoi-dal şi cu abataj descendent (în trepte drepte), — şi varianta cu camere cu profil dreptunghiular şi cu abataj ascendent (în trepte răsturnate). Varianta cu camere cu profil trapezoidal şi cu abafaj descendent a înlocuit metoda prin excava-fiiîn formădecon, de butelie sau de 3\- )---------------------------------f i i ! * ! --------------r 1 * ! , M ,OT |\j <3 I. Vedere schematică în plan orizontal şi în secţiune verticală a lucrărilor de deschidere şi a camerelor de exploatare la o mină de sare la care s-a aplicat metoda cu camere trapezoidale şi cu abataj descendent. 1) puf de extracţie; 2) put de aeraj; 3) galerii de trasare a camerelor de exploatare; 4) stîlpi de susţinere părăsifi; 4 c) stîlp de susfinere central; 5) rampa pufului; 6) sol; 7) marnă argiioasă; 8) sare; 9) acoperişul zăcămîntului de sare; ...........) limita camerelor de exploatare. clopot (ocne de sare) şi consistă în deschiderea zăcămîntului prin două lucrări principale: un puf vertical de extracfie şi unul de aeraj (v. fig. I), sau o galerie de coastă şi un puf vertical şi puf de aeraj). î) gura galeriei de coastă; 2) galerie de coastă susţinută pe porfiunea în steril; 3) galerie de legătură cu camera maşinii de extracfie 4, nesusfinută pe porfiunea din sare; 5) turn de extracţie; 6) puf de extracfie; 7) stîlp de susfinere; 8) camere de exploatare; 9) puf de aeraj; 10, 11) sfrafe din acoperişul sării. Exploatare, metodă de ~ a sării 411 Exploatare, metodă de ~ a sării de aeraj (v. fig. II), legate între ele cu galeriile de trasare a camerelor de exploatare, cari au forma dreptunghiulară cu tavanul plan (secfiunea: 4,50X2,5G sau 10X2,50) şi se executa în două faze, cu haveze şi cu explozivi. După terminarea lucrărilor de trasare şi lărgire (v. fig. III) urmează faza de exploatare, care consistă în abatajul sării din treilea tavan, de circa 6,5"*7 m Abatajul se face cu explozivi, găurile de mină fiind perforate după grămada de sare rezul- IV. Schema abatajului cu două frepfe orizonfale înfr-o cameră cu profil tra-pezoidal. a) secfiune transversală; b) vedere în plan; I) cameră de exploatare; 2) canal central; 3) tăietură la perete; 4) haveză care taie făgaşe orizontale; 5) vagonete goale; 6) vagonefe pline; 7) treapta I; 8) treapta II. ///. Fazele prin cari frece exploa-farea unei camere cu profil trape-zoidal. a) trasare (faza I); b) lărgire (faza II); c) exploafare (faza III). talpa galeriilor de trasare, cu haveze şi cu explozivi, în felii orizontale cu grosimea de 2 m (v. fig. IV). înainte de începerea operafiei de abataj al unei felii (trepte) se execută cu haveze, la perefii camerei de exploatare, făgaşe verticale cu adîncimea de 2 m, cu scopul de a atenua şocurile de explozie a găurilor de mină, în perefi. Urmeazăoregătirea canalului de transport, care poate fi situat în lungulxmtfîa dintre perefii camerei (în faza de exploatare, cînd camera are perefii încă înclinafi), sau în mijlocul camerei (cînd deschiderea e suficient de mare: peste 20 m). Abatajul unei trepte (felii) consistă în tăierea cu havezele a unor făgaşe orizonfale, la baza treptei, după care, cu găuri verticale, se împuşcă blocul de sare, care are trei fefe libere. Sarea rezultată se încarcă manual în vagonete. Varianta cu came“e cu profil dreptunghiular şi cu abataj ascendent e o metodă de exploatare folosită cînd nu interesează forma în care se obfine sarea rezultată din operafia de abataj. Deschiderea zăcămîntului se face în acelaşi fel ca la varianta precedentă (v. fig. V). Galeriile de transport, de aeraj, etc., de formă dreptunghiulară cu secfiunea de 4,5X2,5 m, se execută cu haveze şi cu explozivi. Galeriile de trasare a camerelor de exploafare se lărgesc pe lăfimea de circa 20 m şi pe lungimea de circa 100 m, prin lucrări de preabafaj (v. fig. VI). Cînd lărgirea camerei a fost terminată se execută, Ia una dintre extremităţile ei, o excavafie cu lungimea de 5-■■ 10 m şi lăfimea şi înălfimea cît ale camerei. Această operafie, numită depilare, se execută de mineri specialişti, cari stau pe grămada de sare rezultată din exploziile anterioare sau pe scări, respectiv pe schele de lemn, şi execută cu perforatoare găuri cari apoi se împuşcă. După terminarea depilării urmează abatajul sării din cameră, prin împuşcarea acesteia în trei tavane succesive (v. fig. VII): primul tavan, de 0,80"-1 m; al doilea tavan, de circa 2 m şi al V. Vedere schematică în plan orizontal şi în secfiune verticală Ia o mină de sare în care exploatarea se execută după metoda cu camere cu profil dreptunghiular şi cu abataj ascendent. 1) puf de aeraj; 2) puf de exfracfie; 3) zăcămînt de sare; 4) galerie principală de transport; 5) galerie de aeraj; 6) stîlp (pilier) de siguranfă; 7) rampa pufului cu galeria de ocol; —) limitele camerelor de exploafare. fată din împuşcarea celorlalte două tavane. Sarea din acest tavan se evacuează parfial (numai excesul din înfoiere, de ______________cL ‘ Wm ---M- sa Secţiune hi j r»—|— 20m —— VI. Schema lucrărilor de preabafaj (lărgire) la camerele de exploatare cu profil dreptunghiular şi cu abataj ascendent. 1) galerie de fransporf; 2) galerie de trasare; 3) galerie de aeraj. 30—50%), restul rămînînd înmagazinată temporar în cameră, sau se evacuează total, după cerinfele planului de producfie. Secţiuned 1-1 H 5 r £ Ls___________t .Şb VII. Schema abatajului ascendent într-o cameră cu profil dreptunghiular, î) galerie de transport; 2) grămadă de sare; 3) galerie de aeraj; 4) scară; 5) direcfia de înaintare; a) primul favan; b) al doilea favan; c) al treilea > tavan. Metoda de exploatare cu camere şi cu stîlpi, varianfa cu abataj ascendent, prezintă următoarele avantaje fafă de varianta Exploatare, metodă de ^ a sării 412 Exploatare, metodă de ~ a sării cu abataj descendent: are un coeficient de exploatare (raportul dintre sarea extrasă şi cea lăsată în zăcămînt) mai mare; permite realizarea unor productivităţi mult mai mari la abataj; face posibilă mecanizarea încărcării şi a transportului sării; permite să se facă, în camerele de exploatare, depozite de sare de rezervă; preful de cost al unei tone de sare e mai mic. Mefoda de exploatare prin disolvare se foloseşte în două variante: varianta bazată pe principiul disol-vării statice şi varianfa bazată pe principiul disolvării cinetice, cu găuri de sondă. Varianta bazată pe principiul disolvării statice are, de asemenea, două variante: exploatarea în basine prismatice şi exploatarea în basine conice. Metod a de exploatare cu disolvare în basine prismatice consistă în deschiderea zăcămîntului cu două pufuri verticale (unul de extracfie şi altul de aeraj) sau cu o galerie de coastă şi un puf orb vertical (servind la extracfie şi la transport), şi un puf vertical (servind Ia aeraj) şi o serie de galerii Ia fiecare orizont pentru transport şi aeraj. Pe verticală, zăcămîntul e împărfit în efaje de 20 m. Din galeria principală de extracfie (transport) 1, de la primul orizont, se execută un sistem de galerii secundare 2, cu secfiunea de 2,5X4 m şi cu lungimea de 18 m (v. fig. VIII), 3a fa — 60 rn — X. Dop de befon şi argilă perfecfionaf. I) mortar de ciment; 2) bitu-men; 3) befon cu saramură 19---19/5°Be; 4) argilă galbenă amestecată cu saramură 32 °Be; 5) conductă de scurgerea saramurii concentrate; 6) traverse de otel. i VIII. Schema lucrărilor de deschidere şi pregătire a basinelor de disolvare de formă prismatică. 1) galerie principală (de transport); 2) galerii secundare; 2 a) galerii secundare inferioare; 3, 3 a şi 5, 5 a) galerii de trasare a basinelor; 4) pufuri verticale. distanfate între ele, din axă în axă, cu 40 m. Extremităfile galeriilor 2 se unesc cu exfemităfile inferioare 2 a, prin pufuri verticale 4, avînd secfiunea de 2X3 m sau de 2X4 m şi adîncimea de 10 m, continuate cu găuri de 40 mm, pe o adîncime de 7,5 m; aceste găuri sînt lărgite prin disolvare cu apă, pînă la diametrul de 40 cm. Din pufurile 4 se execută, ia distanta de 10 m, pe verticală, galerii de trasare a basinelor IX. Fazele procesului tehnologic de producfie a saramurii în basinele prismatice. a) faza I (deschidere); b) faza II (pregătire); c) faza III (exploatare); I) conductă de apă; 2) dop de beton; 3) conductă de saramură. de disolvare 3 şi 5, paralele între ele, cu secfiunea de 2 X4 m şi cu lungimea de 80 m. Din talpa galeriilor 3 se perforează, la intervale de 0,75 m, găuri cu diametrul de 40 mm, pînă în tavanul galeriilor inferioare 5. După terminarea acestor găuri se montează conducta de apă şi cea de scurgere a saramurii (v. fig. IX). Pentru etanşarea conductei de evacuare a saramurii se astupă gaura care leagă fundul basinelor de disolvare cu galeriile inferioare 2 a, cu dopuri de befon bine încastrate în sare (v. fig. X). Pentru obfinerea saramurii se umplu cu apă galeria de bază 5 şi găurile verticale cari leagă această galerie cu galeria superioară 2; apa e lăsată un anumit timp, pînă cînd se saturează cu clorură de sodiu, după care se evacuează prin conducta de la fundul basinului. Prin repetarea operafiei de umplere şi de golire, găurile verticale se unesc între ele, reali-zîndu-se doi perefi de disolvare paraleli, cu lungimea de 80 m şi cu înălfimea de 10 m. Se umplu cu apă basinele şi se golesc de saramură, pînă cînd ating dimensiunile limită: lungimea 100 m, lăfimea 20 m şi înălfimea 10 m. în cazul unei dirijări necorespunzătoare a apei dulci, disolvarea perefilor se face neregulat (mai pufin în adîncime şi mai mult la partea superioară), putînd ataca şi stîlpii de susfinere dintre basine, periclitînd astfel siguranfa acestora din urmă şi buna funcfionare a procesului de producfie a saramurii. Mefoda de exploatare cu basine conice e o metodă învechită, cu numeroase dezavantaje fafă de metoda descrisă mai sus (coeficientul de exploatare al zăcămîntului e sub 25%; disolvare mai intensă la partea superioară a basinului, care are forma conică foarte lăfită, ceea ce constituie un pericol de prăbuşire a tavanului şi, deci, a terenurilor de la suprafafă; cantităţi importante de apă necesare la umplerea basinelor, în special în stadiul final de funcfionare a acestora; depunerea de impurităfi pe suprafafa basinului, ceea ce împiedică disolvarea sării, etc.), din care cauză nu se mai recomandă folosirea ei (v. fig. XI). Varianta bazată pe principiul disolvării cinetice consistă în disolvarea sării cu ajutorul unor găuri de sondă forate în terenurile acoperitoare şi în zăcămîntul de sare, pe o anumită adîncime, iar uneori pînă în patul (culcuşul) acestuia. Găurile de sondă se forează cu instalafii speciale, cu diametrul de 10*-*50 cm, tubate pe anumite porfiuni în rocile străbătute (penfru susfinerea perefilor şi închiderea apelor). Adîncimea găurilor se stabileşte în funcfiune de situafia geologică a zăcămîntului şi de mefoda de disolvare aleasă. în aceste găuri se introduce apă dulce, care drculă cu o anumită vitesă în porfiunea din sare a găurilor de sondă, în sens descendent sau ascendent, fiind extrasă sub formă de^saramură cu o anumită concentrafie. Cu timpul se formează în interiorul zăcămîntului de sare excavaţii de disolvare, avînd forma conică mai mult sau mai pufin regulată ori, în cazul unei disolvări dirijate cu curent de apă combinat (ascendent şi descendent), se obfin goluri cu formă cilindrică. Excavafiile de disolvare pot atinge, Ia tavan, dimensiuni de 100*-*150 m şi chiar mai mari, şi înălfimi de cîteva zeci de metri (pînă la 100 m şi mai mult). La metodele de disolvare dirijată, deschiderile la tavan (care poate fi: plan, boltit sau în formă de boltă retezată) ale excavafiilor de disolvare se stabilesc în funcfiune de rezistenfa sării la solicitări mecanice. După atingerea-deschiderii limită, basinele conice sînt abandonate, iar la cele cu formă cilindrică, disolvarea continuă vertical pe înălfimea Exploatare, mefpdă de ~ a sării 413 Exploatare, metodă de ~ a sarîî proiectată, după care şi acestea sînt părăsite. înainte de părăsire, se umplu basinele cu apă sau se rambleiază cu noroi argilos, cu deşeuri de la uzinele chimice, etc., după care se XI. Metodă de exploafare cu basine conice, a) secfiune schematică prin zăcămîntul de sare;*b) metoda de producerea saramurii cu basine tronconice prin disolvarea sării; I) puf de aeraj; 2) puf de extracfie; 3) puf de apă; 4) basin de acumulare a apei; 5) basin de disolvare; 6) basin de clarificare a saramurii; 7) zăcămînt de sare; A şi 8) galerii de pregătire, superioară şi de bază (orizonturile I şi III); C) puf vertical orb; D) basin conic de disolvare; E) dig de argilă; F) sorb-filtru; G) plan înclinat cu trepte de sare; H) conductă de saramură; K) conductă de apă dulce; L) galerii de disolvare. deschid altele, la anumite distanfe, în interiorul cîmpului de exploatare respectiv. Pentru exploatarea zăcămînt cu grosime mare, excavafiile de disolvar tează în etaje succesive, amplasate unele separate între ele, în acelaşi etaj, cu stîlpi de susfinere, iar pe verticală, cu planşee de siguranfă (v. fig. XVIII).— După modul cum decurge procesul de disolvare a sării şi de evacuare a saramurii obfinute, se deosebesc următoarele metode de exploatare prin disolvare: Metoda de exploatare veche, cu disolvare prin circuit ascendent de apă, consistă în forarea unei găuri de sondă cu diametrul de 8---12", pînă la acoperişul zăcămîntului de sare, sau pînă la o anumită adîncime în inferiorul acestuia (v. fig. XII); gaura se tubează cu o coloană de închidere a stratelor de apă străbătute. O a doua gaură de sondă, cu diametru mai mic (6--8"), e forată în prelungirea celei dintîi, pînă la culcuşul zăcămîntului de sare — dacă acesta are grosimea de cîteva zeci de metri (v. fig. XI a) — sau pe o adîncime corespunzătoare înălfimii excavafiei de disolvare, la un zăcămînt cu grosime mare (v. fig. XI b). în această gaură netubată se introduce o coloană prin care se injectează apă dulce, cu o anumită presiune. Saramura formată în excavafia de disolvare se ridică la suprafafă prin-spafiul dintre cele două coloane, datorită presiunii de injecfie a apei dulci. Excavafia de disolvare are formă conică lăfită; pe perefi şi la fundul ei se depun impurităfile,* dacă sarea nu e curată, ceea ce împiedică procesul de disolvare. Metoda are un coeficient de exploatare redus, prezintă pericol de prăbuşire I z—7 1 'o î\t A \ ^T 1 7T ^ “ :: :r ^ 5 f \ / r \ r 5 r XII. Schema procedeului vechi de disolvare cu circuit ascendent de apă. I) coloană de injecfie a apei dulci; 2) coloană de tubaj pentru închiderea apelor şi protecfia găurii de sondă (serveşte şi la evacuarea saramurii); 3) excavafie de disolvare; 4) depozit de impurităfi; 5) zăcămînt de sare; 6) Intrarea apei; 7) ieşirea saramurii; 8) acoperişul zăcămîntului de sare; 9) culcuşul zăcămîntului de sare. a tavanului excavafiei, care se dezvoltă mai mult în lăfime decît în înălfime, şi produce saramură insuficient concentrată. Metoda de exploatare veche, prin disolvare cu circuit descendent de apă, se deosebeşte de cea precedentă prin v3 X///. Schema procedeului vechi de disolvare cu circuit descendent de apă. 1) coloană de tubaj (de protecfie) (serveşte şi la injectarea apei); 2) coloană de evacuare a saramurii; 3) excavafie de disolvare; 4) zăcămînt de sare; 5) intrarea apei; 6) ieşirea saramurii. faptul că în locul unui circuit de apă ascendent foloseşte un circuit de apă descendent (v. fig. XIII). Apa dulce e introdusă, cu o anumită presiune, prin spafiul inelar dintre coloana de tubaj 1 şi coloana de evacuare a saramurii 2. Ea circulă cu o anumită vitesă în X)V> Schema metodei vechi de interiorul excavafiei de disolvare exploatareprin disolvare cu cir-şi iese la suprafafă, prin coloana 2, cuit descendent de apa, folo sub forma de saramură, de concentrafie mai mică sau mai mare. sind apa dintr-un strat acvifer superior, iar pentru evacuarea saramurii, air-lift. chiderea apelor de suprafafă; 2) coloană de evacuare a saramurii; 3) conductă de injec-Cînd *are 3 aerului comprimat penfru air-lift; 4) excavafiede disolvare; 5) zăcămînt de sare; 6) strat Excavafia de disolvare are formă 0 coloană de tubaj pentru în- ' # II* /*nUfti(aa analnr Hâ ennKarata • conică lăfită, iar pe fundul ei se depun impurităfile solide rezultate din procesul de disolvare deasupra zăcămîntului de sare ____ ______ există un strat acvifer, se poate acvifer; 7)" strat impermeabil de folosi pentru disolvarea sării apa marnă calcaroasă; 8) intrarea din acest strat, după schema din aerului' 9> ,e5'rea s”"' fig. XIV. Excavafia de disolvare are formă neregulată, care, în final, tinde tot spre o formă conică. Metoda prezintă aceleaşi dezavantaje ca şi metoda precedentă. Exploafare, metodă de ~ a sari! 414 Exploafare, mefoda de ~ a sării Mefoda de exploafare, veche, prin disolvare cu circuit mixt de apă, seamănă cu cele precedente în ce priveşte forarea şi tubarea găurilor de sondă (v. fig. XV). în interiorul coloanei de protecfie contra prăbuşirii perefilor 1 se introduce o coloană cu diametrul de 75 mm, prin care se extrage saramura, datorită jocului de presiuni dintre apa dulce şi saramură. La început, apa dulce se injectează în interiorul găurii de sondă prin coloana 2, pînă cînd se creează o mică excavafie la baza acesteia. Saramura care se formează se ridică la suprafafă prin spafiul dintre coloanele îşi 2f datorită presiunii apei de injecfie. După un interval de timp de circa şase săptămîni, se inversează sensul circuitului de apă, care rămîne apoi acelaşi pe toată durata de exploatare a sondei respective. Excavafia care se formează prin disolvarea sării are formă conică lăfită. Mefoda de exploatare perfecţionată prin disolvare, cu XV. Schema metodei vechi de exploatare prin disolvare cu circuit mixt de apă. 1) coloană de tubaj (de profecfie); 2) coloană de injecfie a apei dulci; 3) excavafie de disolvare; 4) zăcămînf de sare; 5) coloană de închidere a apelor freafice; 6) intrarea apei; 7) Ieşirea saramurii. circuit mixt de apă şi foloseşte, penfru faza de amorsare (preexploa-tare) a sondei, un circuit de apă ascendent, iar pentru faza de exploatare, un circuit de apă descendent (v. fig. XV/)-Gaura de sondă se forează cu diametrul inifial de 10—15" şi se fubează cu o coloană 1, închi-zîndu-se toate straiele acvifere superioare situate deasupra zăcămîn-fului de sare. ’ Urmează forarea, în continuare, a unei găuri de sondă cu diametrul de 6-**10,,,care se fubeazăcu o coloană 2, pentru închiderea stratelor acvifere de adîncime. Restul găurii, în rocile acoperitoare şi în zăcămîntul de sare, rămîne netubat. în interiorul coloanei 2 se introduce coloana de exploatare 3, în care se găsesc coloana 4, de evacuare a saramurii, şi coloana 5, de injectare a aerului comprimat, ambele formînd instalafia de air-lift. Operafia de disolvare se execută în felii orizontale succesive, air-lift, XVI, Schema procedeului perfecfionat de disolvare cu circuit mixt de apă şi cu evacuarea saramurii cu air-lift. I şi 2) coloane de tubaj (de protecfie); 3) coloană de exploatare „casing“;4) coloană de evacuare a saramurii; 5 şi 6) coloane de injectare a aerului comprimat; 7) manometre; 8) intrarea aerului comprimat; 9) intrarea apei; 10) ieşirea saramurii; 11) acoperişul zăcămîntului de sare; 12) culcuşul zăcămîntului de sare; a-g) discuri de disolvare. amorsare, apa se introduce în gaura de sondă prin coloana 4, sub forma de circuit ascendent, pentru a se crea prima excavafie de disolvare sub forma unui disc a cu înălfimea de 1,5 m şi cu diametrul de circa 90 m. Saramura formată se evacuează prin spafiul inelar dintre coloanele 4 şi 3. în acest scop, se coboară coloana 3 pînă aproape de fundul găurii de sondă, între sabofii celor două coloane 4 şi 3 păstrîndu-se o diferenfa de 1,5 m (cît înălfimea primului disc de disolvare). Saramura se evacuează prin presiunea apei de injecfie. După terminarea fazei de amorsare urmează faza de exploatare, în care circuitul de apă se inversează, devenind descendent. în acest caz, apa se introduce prin spafiul inelar dintre coloanele 3 şi 4, iar saramura care se produce se evacuează prin coloana 4, cu instalafia de air-lift. Pentru disolvarea dirijată a sării şi formarea de discuri circulare, coloana 3 se ridică din pozifia ocupată în faza de amorsare cu 3 m (cît e grosimea discurilor respective). între coloana 3 şi peretele găurii de sondă (care e netubat) se introduce, prin conducta 6, aer comprimat, la o presiune pufin mai înaltă decît cea a apei de injecfie. Astfel, apa va ataca şi va disolvă în sens orizontal un perete de sare înalt de 3 m, pînă cînd discul va atinge diametrul final proiectat (circa 90 m). Datorită aerului comprimat, apa nu poate pătrunde, în spafiul dintre coloana 3 şi gaura de sondă, mai sus decît sabotul coloanei 3. După terminarea disolvării unui disc se ridică coloana 3 cu încă 3 m şi urmează disolvarea discului imediat superior, cum s-a arătat mai sus. Prin disolvări succesive se creează un gol cilindric, cu perefii laterali dinfafi (v. fig. XV/), avînd înălfimea proiectată. Metoda de exploafare perfecfionată, prin disolvare cu în formă de discuri circulare, avînd fiecare grosimea de circa 3 m şi al căror diametru final e de circa 90 m. în faza de circuit mixt de apă şi siuneâ apei de injecfie, e o variantă a metodei precedente, bazată pe aceleaşi principii în ce priveşte forarea şi fu-barea găurii de sondă, cum şi procesul de disolvare a sării, atît în faza de amorsare (pre-exploatare), cît şi în faza de exploatare (v. fig. XVII şi XVIII). Deosebirile fafă de metoda precedentă sînt următoarele: discurile de disolvare au înălfimi mult mai mici; ele rezultă din ridicarea tot discontinuă a coloanei de exploatare 3, însă la intervale de timp mai scurte (de ex. zilnic); spafiul dintre coloana de exploatare 3 şi gaura netubată în sare se umple cu un lichid; insolubil în apă şi cu o densitate mai mică decît a apei (de ex.: păcură, motorină, etc.); extragerea saramurii se face prin jocul de presiuni dintre apa de injecfie şi saramură, adică în acelaşi fel ca la metoda veche cu evacuarea saramurii ,4 prin pre- •XVII, Schema metodei de exploatare perfecţionate, prin disolvare, cu circuit mixt de apă şi cu evacuarea saramurii prin presiunea apei de injecfie. 1) coloană de tubaj (de protecfie); 2) partea netubată a găurii de sondă; 3) coloană de exploatare (caslng); 4) coloană de evacuare a saramurii (tubing); 5) manometre; 6) intrarea apei; 7) intrarea păcurii sau a motorinei; 8) ieşirea saramurii; 9) zăcămînt de sare; 10) acoperişul zăcămîntului de sare; 11) păcură sau motorină. de exploatare prin disolvare cu circuit mixtfde apă (v. fig. XV); excavafia de disolvare are de asemenea formă cilindrică, însă, Exploatare, mefoda de ~ de jaf 415 Exploatare Ia zi datorită grosimilor mult mai mici ale discurilor de disolvare, perefii sînt mai regulafi (nedintafi) decît la metoda precedentă; XVIII, Schema metodei de exploatare % unui cîmp de sonde cu două orizonturi şi cu excavaţii cilindrice, î) coloană de tubaj (de protecfie); 2) coloană de exploatare (casing)î 3) coloană de evacuare a saramurii (tubing); 4) intrarea păcurii sau a motorinei; 5) intrarea apei; 6) ieşirea saramurii; a) orizont în exploafare; b) orizonf exploafaf şi rambleiat cu saramură# deşeuri de la fabricile de produse sodice, efc.; c) roci acoperitoare; d) zăcămînt de sare. diametrul excava|iei de disolvare e de 40—50m (fafă de circa 90 m); înălfimea e de 60—100 m, iar tavanul e uşor boltit, penfru a avea o rezistenfa mai mare. Metodele bazate pe principiul disolvării statice prezintă avantajele că procesul de disolvare poate fi controlat direct şi că tehnica disolvării sării e relativ simplă; ele prezintă dezavantajele că reclamă lucrări miniere de pregătire, în general costisitoare şi de lungă durată; disolvarea sării e relativ înceată şi se produce printr-un proces complex de natură fizică, în care numai fenomenele de difuziune şi de convecfie a moleculelor de clorură de sodiu în masa solventului (apa) au un rol mai impoftanf; produc-fia de saramură e intermitentă şi aceasta are o concentrafie mai mică decît cea de saturafie. Metodele bazate pe principiul disolvării cinetice prezintă avantajele că reclamă lucrări de pregătire de durată mai scurtă şi mult mai pufin costisitoare; procesul de disolvare, în care fenomenele de difuziune şi de convecfie a moleculelor de clorură de sodiu în masa solventului (apa) au, de asemenea, un rol important, e mult activat de circulafia apei; prin alegerea unei anumite vitese de circulafie a apei se pot obfine, în faza de exploafare a sondei, solufii saturate; producfia de saramură concentrată e continuă. Aceste variante prezintă dezavantajele că procesul de disolvare nu poate fi controlat direct, tehnica disolvării e mai complicată şi reclamă personal instruit. î. mefoda de ~ de jaf. Mine: Metodă de exploa- fare care consistă în extragerea porfiunilor celor mai bogate ale zăcămîntului, în mod neregulat, neglijîndu-se cele sărace, cu toate că şi acestea sînt rentabile. Sin. Exploafare prădalnică. 2. mefode de ~ speciale. Mine: Metode de exploa- tare a unor zăcăminte de minerale utile, cari folosesc alte procedee decît cele obişnuite. Dintre aceste metode, mai cunoscute sînt: metoda de disolvare a sării, în basine simple, în goluri cu disolvare dirijată, cu coloană mobilă, etc. (v. Exploatare, metodă de ~ a sării); metoda de disolvare a sulfului folosind apă fierbinte, introdusă în subteran prin sonde, cu ajutorul căreia sulful se topeşte şi iese la suprafafă prin coloana de extracfie; metoda de gazeificare subterană a cărbunilor (v. Exploatare, metodă de ~ a cărbunilor), etc. 3. Exploafare la zi. Mine: Metodă de exploatare minieră în care procesul tehnologic se efectuează sub cerul liber. Exploatările la zi pot fi de: cărbuni (turbă, lignit, cărbune brun, huilă, antracit), minereuri, minerale nemetalifere, aluviuni metalifere (platin, aur, casiterit), aluviuni minerale (pietre prefioase şi semiprefioase, celestin, zeoiifi, efc.), balastiere (nisip, pietriş, balast), marmură, calcar, gresie, granit, bazalt, etc. Exploatările la zi de roci şi de materiale de construcfie se numesc şl cariere (v.). Metodele de exploafare Ia zi sînt caracterizate prin lucrări şi operafii cari se execută atît în rocile acoperitoare şi înconjurătoare, cît şi în zăcămîntul propriu-zis. Ca principiu, o metodă de exploatare la zi consistă în împărţirea zăcămîntului şi a rocilor acoperitoare, respectiv înconjurătoare, în felii orizontale, cari reprezintă treptele, şi eventual subtreptele, de lucru (în steril şi în substanfă utilă), accesul Secfiune transversală printr-o exploatare de cărbune la zi. î) strat de cărbune; 2 şî 4) strate de roci impermeabile; 3) strat acvifer; 5) strat superficial (de pămînt); 6) suprafafa terenului; 7) trepte de steril; 7’) subfrepte de steril; 8) subtrepte de cărbune; 9) fundul (talpa) exploatării Ia zi; ÎO) canal de colectare a apelor din exploatare şi din haldă; 11) haldă; 12) platformele (bermele) treptelor de cărbune; 13) platformele (bermele) treptelor de steri!; 14) galerii de drenaj; 15) filfre de drenaj; 16) nivelu/ hidrostatic al apelor freatice (după drenare); 0C) unghiul de taluz în cărbune; 0S) unghiul de taluz în steril; 0/,) unghiul de taluz în haldă. la ele făcîndu-se cu tranşee avînd dimensiuni şi înclinări în funcfiune de mijlocul de transport ales pentru evacuarea sterilului şi a utilului abatat, iar amplasamentul lor fiind ales după metoda de deschidere respectivă. în figură sînt date elementele geometrice principale ale unei exploatări la zi. Fafă de exploatările subterane, exploatările la zi prezintă următoarele avantaje: posibilitatea de a folosi maşini mai puternice, cari permit extragerea substanfelor minerale utile cu o productivitate mai mare; posibilitatea de a efectua o extracfie totală sau cu pierderi foarte mici (maximum 5—8%) a substanfelor minerale din zăcămînt; posibilitatea de a avea fronturi de lucru lungi, cari permit reglarea producfiei după necesităfi; efectuarea trierii şi a transportului substanfei minerale utile şi separarea ei de steril, mai uşoară; lipsa insta-lafiilor, respectiv suprimarea cheltuielilor pentru aeraj, susfinere şi rambleiere; înlăturarea pericolului de explozie a gazelor din zăcămînt; etc. Principalele dezavantaje ale acestor exploatări sînt: întreruperea extracfiei în anotimpurile cu ploi intense şi cu temperaturi joase şi degradarea unor suprafafe mari de teren, atît pentru exploatarea propriu-zisă cît şi, uneori pentru haldele de steril. Metodele de exploatare Ia zi variază în funcfiune de natura substanfei minerale utile, respectiv a rocii care se exploatează (cărbuni, minereuri, aluviuni metalifere, aluviuni minerale, roci, etc.) şi de condifiile respective de zăcămînt. Se folosesc frecvent clasificarea acestor metode după principiul deplasării sterilului rezultat din dezveliri (v. tabloul I) şi clasificarea după principiul direcfiei de înaintare a fronturilor de abataj (v. tabloul II). Exploafare minieră 416 Exploatarea minelor Tabloul 1. Clasificarea metodelor de exploafare la zi a zăcăminfelor după principiul deplasării sferilului rezulfaf din dezveliri Tabloul II. Clasificarea mefodelor de exploafare la zi după principiul direcfiei de înainfare a fronturilor de abafaj Grupul de mefode Variantele metodei A. Metoda de exploafare cu încărcare manuală (uneori cu încărcarea parfial mecanizată) 1. Metoda de exploatare printr-un front în frepfe perpendiculare pe direcfia zăcămînfului 2. Mefoda de expfoafare prinfr-un fronf în trepte pe direcfia zăcămînfului 3. Mefoda de exploatare printr-un fronf în trepte perpendiculare pe direcfia zăcămîntului, cu abaterea radială B. Metoda de exploatare prin folosirea la încărcare a greufăfii proprii a materialului 1. Metoda de exploatare cu folosirea galeriilor de încărcare la zi 2. Metoda de exploafare prin pîlnii C. Mefoda de exploatare cu încărcarea mecanizată 1. Mefoda de exploafare cu deplasarea frontului în evantai 2. Mefoda de exploatare cu deplasarea paralelă a fronturilor D. Mefoda de exploafare cu încăr- 1 carea combinată ^ Combinarea unor metode din grupurile A şi B cu cele din grupul C, etc. 1. Exploatare minieră. Mine: Unitate independentă a unei întreprinderi miniere, formată din totalitatea lucrărilor, a construcţiilor şi a instalaţiilor de la suprafafă sau de la suprafafă şi din subteran, cari servesc la exploatarea substanţelor minerale utile sau a rocilor dintr-un zăcămînf (care poate ajunge pînă la suprafaţa terenului sau se găseşte în inferiorul scoarţei terestre), sub o conducere tehnică, economică şi administrativă comună, — şi în care procesul tehnologic de exploatare are loc la zi (exploatare ia zi) sau în subteran (mină sau exploatare minieră subterană). După natura substanţei minerale ufile sau a rocii exploatate, exploatările miniere pot fi de: cărbuni, minereuri, minerale nsmetalifere, roci pentru pietre şi pentru materiale de construcţie, etc. 2. Exploatare, pierderi de Mine: Pierderi de substanţă utilă din exploatarea cantitativă, datorite neexfragerii unei porţiuni din zăcămînf în subteran cu ocazia exploatării. Pierderile de exploatare variază, după metodă, între 2 şi 40% din substanţa utilă. Pentru zăcămintele metalifere, pierderea de metal e dată de formula în care Q e rezerva de minereu din mină, T e tonajul extras, V e conţinutul în procente de metal din minereul din zăcămînt, V\ e conţinutul în procente de metal din pereţii zăcămîntului, V2 e conţinutul în procente de metal din minereul extras, li e pierderea în procente de metal din rezervele totale de metal. ». Exploatare telegrafică. Te/c. V. Telegrafică, transmisiune 4. Exploatarea minelor. Mine: Ramură a ştiinţelor aplicate, care se ocupă cu studiul deschiderii, al pregătirii şi exploatării, în condiţii optime din punctele de vedere tehnic, economic şi de securitate a muncii, a zăcămintelor de substanfe minerale utile, solide şi, excepfional, sub formă lichidă (nisipuri bituminoase) sau gazoasă (gazeificarea subterană a cărbunilor), cum şi a maselor de roci folosite ca pietre, respectiv ca materiale de construcfie, situate în scoarfa terestră, la suprafafă sau în interior. A. Mefode de exploafare fără fransporful sferilului (cu deplasarea transversală a sferilului în halde) 1. Mefodă de exploafare cu depozitarea directă a sterilului 2. Metodă de exploafare cu fransbordarea repetată a sterilului cu ajutorul excavatoarelor 3. Mefodă de exploatare cu fransbordarea sterilului cu instalafia de format halde | B. Metode de exploafare cu fransporful sterilului (cu deplasarea longitudinală a sferilului în halde) Mefodă de exploafare cu transportul sferilului la halde inferioare 5. Mefodă de exploatare cu fransporful sterilului la halde exterioare 6. Mefodă de exploatare cu fransporful sferilului la ha/de inferioare şi exferioare C. Mefode de exploatare fără şi cu fransporful sferilului (cu deplasarea fransversală şi longitudinală a sferilului în halde) 7. Mefode de exploafare cu fransporful parfial al sferilului la haide inferioare şi exferioare i Metode de exploafare cu depozitarea parfială a sterilului la halde inferioare ^ : ;7 D* Mefode de exploafare în cari deplasarea sferilului în halde- nu prezintă importanfă esenfială 9. Metode de exploatare cu volum mic de dez-vel iri Exploatarea pădurilor 417 Explorare într-o accepfiune mai largă, exploatarea minelor cuprinde şî cunoştinfele referitoare la forma, dimensiunile şi geneza zăcămintelor (geologia aplicată la minerit sau geologia zăcămintelor), la prospectarea, explorarea şi calculul rezervelor acestor zăcăminte, la metodele de săpare şi de susfinere a lucră-* rilor miniere, la transportul (orizontal, pe înclinare şi vertical) al •produselor abatate şi al materialelor şi utilajelor de exploatare, la aeraj, evacuarea apelor, iluminat şi tehnica securităjii muncii. 1. Exploatarea pădurilor. 1. Silv.: Disciplină din cadrul ştiinjelor silvice sau forestiere, care se ocupă cu recoltarea şi valorificarea produselor pădurilor în condiţii optime, din punctele de vedere tehnic şi economic şi al respectării regulilor privitoare la regenerarea şi dezvoltarea arboretelor pădurilor. 2. Exploatarea pădurilor. 2. Si/v.: Totalitatea operafiilor cari se efectuează începînd cu recoltarea oricărui produs al pădurii, pînă la ultima operafie de la locul sau de la depozitul din care acesta e îndreptat spre un centru de consum, cum sînt: operaţiile de recoltare, de manipulare a produselor în interiorul pădurii (de ex.: adunatul, apropiatul, etc.), de prelucrare în semifabricate sau în fabricate, efectuate în pădure (de ex.: cioplirea manuală a doagelor, mangalizarea, etc.) şi transportul — cu orice mijloace — pînă la locul de unde sînt dirijate spre fabrică sau spre centre de consum. După produsul obfinut, se deosebesc: exploatarea produselor principale (în general lemnoase) şi exploatarea produselor accesorii (coajă, fructe şi seminţe, ierburi, vînat, etc.), cari se efectuează de cele mai multe ori separat şi numai în unele cazuri concomitent. Exploatarea produselor lemnoase (sau exploatarea lemnului) care — date fiind volumul şi importanta lor — coincide aproape cu exploatarea pădurii, consistă în doborîrea arborilor, în fasonarea şi prelucrarea lemnului la pădure, în scoaterea produselor lemnoase din parchet, cum şi în transportul, depozitarea şi păstrarea lor. 3. Exploatări vechi. Mine: Porţiunile dintr-o mină cari au fost abandonate, după ce lucrările de exploatare au fosf terminate. 4. Explodare. Expl.: Provocarea unşi explozii, care se produce, fie voit, ca operaţie, cu ajutorul mijloacelor speciale de distrugere, fie incidental, datorită descompunerii explozivului, ciocnirii, trepidaţiei, aprinderii, sau prin influentă. Pentru provocarea voită a exploziei se folosesc următoarele procedee: iniţierea cu capse detonante amorsate cu fitil ordinar (Bickford), introdus cu un capăt în capsă şi aprins la celălalt capăt; iniţierea cu electrodetonatoare; iniţierea cu ajutorul fitilului detonant. La provocarea voită a exploziei trebuie luate măsuri de siguranţă în legătură cu operafiile de aşezare a explozivului în locaşul pentru încărcătură, de amorsare a lui şi de îndepărtare a personalului sau a materialului de la locul exploziei. 5. Explodor, pl. explodoare. Mine: Sin. Explozor (v.). 6. * Explorare. Geo/., M/ne, Expl. petr.: Lucrări miniere sau de foraj, cari au drept scop: în cazul valorificării substanfelor minerale utile, precizarea formei, a întinderii, a grosimii, a confinutului, şi deci a rezervelor din zăcămînt, în vederea elaborării proiectelor pentru exploatarea rafională şi economică a acestuia; în cazul cercetărilor hidrogeologice, stabilirea confinutului (debitul) în apă al rocilor, a naturii, adîncimii şi a condifiilor de zăcămînt ale acestora, a compozifiei chimice a apei, etc.; în cazul cercetării terenurilor de fundafie, determinarea proprietăfiior fizico-mecanice, a stării naturale de zăcămînt, etc. Volumul şi amplasamentul lucrărilor de explorare se stabilesc numai după ce au fost efectuate lucrări de prospectare (geologică, geofizică sau geochimică) prin cari au fost descoperite zăcămintele de substanfe minerale utile (sau strate acvifere) ori, cel pufin, s-a constatat că există condifii favorabile pentru geneza sau înmagazinarea unor astfel de substanfe, ori s-au obfinut date generale asupra condifiilor naturale ale terenurilor de fundafie. — După precizia care se cere lucrărilor de explorare, se deosebesc: explorarea preliminară sau prealabilă, explorarea amă-nunfită sau de detaliu şi explorarea de pregătire sau în extindere a exploatării. Explorarea preliminară consistă în identificarea exisfenfei zăcămîntului, în determinarea caracteristicilor lui generale şi în crearea posibilităfii de estimare a rezervelor de categoria Ci (v. Evaluarea rezervelor, sub Rezerve de substanfe minerale utile). Explorarea de detaliu consistă în conturarea exactă a zăcămîntului şi în determinarea amănunfită a confinutului de substanfă minerală utilă, ceea ce permite evaluarea rezervelor de categoriile B şi A2, într-o anumită proporfie fafă de rezervele de categoria C. Explorarea în extindere se execută în timpul exploatării, pentru definitivarea studiului unui zăcămînt, pentru descoperirea şi studierea unor zăcăminte noi împrejurul minei sau pentru cercetarea caracteristicilor orizonturilor adînci ale zăcămîntului (tectonică, porfiuni eventual deplasate, conţinutul în substanfă minerală, eventual gradul de sărăcire, etc.), necercetate în timpul explorării de detaliu. — După natura lucrărilor de explorare, se deosebesc: lucrări de explorare prin procedee miniere (sondaje deschise), lucrări de explorare prin foraje (sondaje închise), şi lucrări de explorare mixte (combinafie de lucrări miniere şi foraje). Alegerea tipului de lucrări depinde de: particularităţile zăcămîntului (forma, tectonica şi dimensiunile lui); felul şi geneza substanfelor minerale utile; modul de răspîndire şi de transformare secundară a lor în zăcămînt; natura rocilor înconjurătoare; pozifia geografică a zăcămîntului şi condiţiile economice în cari se desfăşoară lucrările de explorare. Lucrările de explorare miniere sînt de suprafaţă şi de adîncime. Lucrările miniere de suprafafă cuprind lucrări de urmărire a aflorimentelor şi de delimitare a conturului zăcămîntului la suprafafă, şi anume: gropile şi exca-vafiile superficiale; şanfurile sau tranşeele şi pufurile de explorare. Gropile şi excavafiile, săpături de adîncime mică (pînă la maximum 2 m), se execută penfru îndepărtarea solului care acoperă aflorimentele zăcămintelor, pentru luarea probelor mai pufin alterate decît la suprafafă şi pentru culegerea fosilelor ori pentru cercetarea terenurilor pentru fundafii de mică adîncime, în regiunile de şes cu deschideri naturale insuficiente. /. Profilul unui şanf săpat în terenuri instabile. Şanţurile sînt săpături cari se execută pentru întocmirea profilurilor transversale continue ale unei formafiuni, pentru urmărirea aflorimentelor şi pentru delimitarea conturului la suprafaţă al zăcămîntului (v. f ig. /). Şanfurile se dispun de obicei perpendicular pe direcfia stratelor cari se cercetează, pentru a se reduce cît mai mult lungimea lor (v. fig. II). II. Amplasarea şanfurilor în‘raport cu direcfia stratelor. a) secfiune; b) vedere în plan. 27 Explorare 418 Explorare III. Şant în frepfe. Dacă rocile sînf instabile, perefii şanfurilor sînt susfinufi provizoriu cu scînduri distanţate, aşezate orizontal şi întărite cu şpraifuri transversale. ............................. Un şanf special e şan ful în trepte (v. fig. III), care se execută în special la cercetarea tehnico-geologică a terenurilor de fundafii pentru construcţii (la 2—3 m în afara perimetrului construcfiei, perpendicular pe laturile acesteia), şî mai ales penfru traseele de drumuri sau de căi ferate (în afara terasamentului acestora, perpendicular pe axa traseului). Adîncimea acestor şanfuri nu depăşeşte de obicei 6 m. Puţurile de explorare, numite şi pufuri de mînă sau şur-furi, se sapă, de obicei, în terenuri acoperitoare cu^ grosime mare. Adîncimea acestora poate atinge valori mari, dar se evită depăşirea a 10 m. Secfiunea transversală a pufurilor e în general dreptunghiulară, mai rar pătrată sau circulară. Dimensiunile variază de la 1 X0,8—1,5X 1 m, pentru pufuri a căror adîncime nu depăşeşte 10 m, iar dacă puful are şi scări, sau depăşeşte adîncimea de 10 m (pînă la 30 m), dimensiunile cresc la 1,8X1,2 m. Secfiunea circulară (cu diametrul de 0,8—1 m) e folosită, mai rar, numai în terenuri consistente, unde nu e necesară susfinerea perefilor. Introducerea şi extragerea materialelor se fac cu chibla (v.), cu ajutorul unui troliu de mînă simplu, numit crivac (v.), sau al unui troliu mecanic. Susfinerea pufurilor, cînd terenul se poate surpa, se face fie cu scînduri verticale întărite cu cadre de lemn rotund, fie cu cadre de scînduri, la distanfă sau în desiş, ori cu cadre de lemn rotund în desiş, fie cu palplanşe de lemn (în terenurile slabe şi curgătoare). Dacă terenul e mai stabil, susfinerea pufului se face cu cadre rezemate pe popi, cari la distanfa de maximum 6 m se reazemă pe cadre de sprijin (principale), cari au capetele grinzilor introduse în pilugi şi degete săpate în rocă (v. fig. IV). Aerajul pufurilor de explorare se face cu ajutorul suflaiurilor (v.), cu pîlnia îndreptată în direcfia vîntului, sau al ventilatoarelor de mînă, iar dacă adîncimea e mai mare sau dacă se degajă gaze nocive, cu ajutorul ventilatoarelor mecanice. Amplasarea pufurilor de explorare se face cu atenţie, pentru ca ele să poată deveni, eventual, prin mărirea ulterioară a gabaritului, pufuri de extracfie. Lucrările miniere de suprafafă se execută în general manual, însă tehnica nouă prezintă numeroase exemple de mecanizare a lor. Astfel, pentru săparea şanfurilor se folosesc excavatoare automobile (tractoare cu şenile şi cu excavatoare) şi pentru dislocarea rocii, la săparea pufurilor, se folosesc unelte pneumatice. Lucrările miniere de adîncime, necesare în regiuni foarte accidentate, la zăcăminte cu înclinare foarte mare, etc., au drept scop o explorare mai amănunfită a unui zăcămînt de substanfe minerale utile sau a unul teren de fundafie. Aceste lucrări sînt: galerii de pătrundere sau de coastă transversale (se execută în steril şi interceptează zăcă- IV. Armarea pufurilor de explorare cu scînduri şi cu popi. mîntul) şi galerii de nivel direcfionale (se execută în zăcămînt şî urmăresc deschiderea acestuia pe direcfie); galerii sau plane înclinate (folosite la explorarea zăcămintelor cu înclinarea pînă la 18°); suitori săpate între două orizonturi şi coborîtori, săpate sub ultimul orizont explorat; pufuri oarbe, verticale, săpate sub ultimul orizont cercetat. Secfiunea galeriilor de explorare e fie dreptunghiulară (înălfimea 1,8—2 m; lăfimea 1,2—1,7 m), cînd roca străbătută e stabilă (solidă, consistentă) şi nu are nevoie de susfinere, fie trapezoidală (înălfimea 2—2,3 m; lăfimea bazei circa 2,2 m; lăfimea tavanului circa 1,4 m), cînd roca străbătută e slabă şi golul săpat are nevoie de susfinere. Lucrările de explorare prin foraje se execută la zăcămintele de substanfe minerale utile cari se găsesc la adîncimi mari, cînd relieful e impropriu pentru amplasarea de lucrări miniere, la zăcămintele de substanfe fluide (fifei, gaze, apă), etc. în regiuni complet neprospectate, înainte de executarea lucrărilor de explorare prin foraje se execută foraje de cercetare, cari sînt: de referinfă (explorare de referinfă), cînd se forează izolat pentru a cunoaşte natura subsolului, cum şi înclinarea şi direcfia stratelor (dacă formaţiunile străbătute sînt sedimentare), şi structurale (explorare pe structură), cînd se urmăreşte în special identificarea structurilor geologice. După etapa în care se execută explorarea, se deosebesc: foraje de explorare preliminară sau de deschidere, cari urmează imediat după executarea forajelor de cercetare, şi prin cari se atinge şi se străbate zăcămîntul, penfru a obfine o primă evaluare a rezervelor de substanfe minerale utile, şi foraje în extindere şi de conturare, prin cari se delimitează zăcămîntul şi se stabilesc exact rezervele. După mijloacele cu cari se execută forajele, se deosebesc: lucrări de explorare cu sondeze şi lucrări de explorare cu sonde. Lucrări de explorare cu sondeze se folosesc la zăcămintele fără variafii mari de formă sau în distribuia substanfei minerale utile (la zăcămintele neregulate, lucrările miniere dau rezultate mai sigure) şi la cercetarea terenurilor de fundafie. în general, sondezele (v.) folosite la explorare forează sau carotează prin sistemul rotativ. Pentru foraje pînă la adîncimea de 100 m şi în special la cercetarea terenurilor de fundafie se folosesc uneori sondeze manuale, însă în general, şi pentru adîncimi mai mari (pînă la 1000 m sau chiar mai mult), se folosesc sondeze mecanice. Lucrări de explorare cu sonde se folosesc cînd explorarea trebuie să ajungă la adîncimi mai mari decît 1000 m şi, în special, dacă se cer carote cu diametru mai mare, necesare unor analize mai complete,sau unor probe de preparare mecanică. Prăjinile de foraj şi sculele de fund sînt cele uzuale în orice foraj cu sonde, însă instalafia de foraj de la zi se alege dintre cele mai uşoare, autotransportabile, sau tractabile, ori demontabile în blocuri transportabile Ia locurile de sondă greu accesibile. © +'+ ■ + + — < pz /? TT*-- Şî* Şd , b • 9 V. Cercetarea prin sondaie (Sj, S2r '), pufuri (Pl/ P2) Şi galerii (Gj, G2) a zonei amplasamentului unui baraj, a) secfiune; b) reprezentare în plan a lucrărilor de explorare; 1) pietriş cu nisip; 2) argilă cu blocuri; 3) arcoză; 4) granit fisurat; 5) granit compact; 6) limita zonei fisurate. Explorarea imaginii 419 Explorarea spafiului Lucrări de explorare mixte se execută cînd condifiile de zăcămînt nu pot fi determinate complet numai prin lucrări miniere sau numai prin foraje (de ex.: zăcămintele cari apar la suprafafă sau se găsesc în terenuri accidentate şi la cari în prima fază sînt indicate lucrări miniere, iar pentru explorarea în adîncime, lucrări de foraj; zăcămintele indicate numai prin prospecfiuni geofizice, cari se conturează întîi prin foraje şi numai după determinarea calităfii lor se explorează amănunfit prin lucrări miniere) şi în special în cazul lucrărilor mari de construcfii, cum sînt barajele, tunelele, etc. (v. fig.V). 1. Explorarea imaginii. Te/c.: în televiziune, operafia de cercetare, punct cu punct şi într-o ordine stabilită, a unei suprafefe în vederea captării de informafii privitoare la starea locală (strălucire, culoare, etc.) a unei imagini existente pe acea suprafafă, sau în vederea prezentării unei imagini pe ea. Explorarea imaginii, efectuată prin baleiajul (v.) suprafefei în linii succesive cu spotul unui fascicul luminos sau electronic, conduce în primul caz la analiza imaginii (v.), adică la descompunerea ei în elemente susceptibile de a fi transmise individual, şi se realizează în traductoarele imagine-semnal electric, numite tuburi videocaptoare (v.) sau tuburi analizoare, în al doilea caz ea conduce la sinteza imaginii şi se realizează în traductoarele semnal-imagine, numite cinescoape (v.). Corespunzător analizei efectuate, explorarea poate fi simplă sau întrefesută (cu interliniere, intercalară). în explorarea simplă, toate cele n linii în cari e descompusă imaginea se explorează succesiv în aceeaşi ordine în care liniile ar trebui dispuse una lîngă alta pentru a reconstitui suprafafa explorată (ordine caracterizabilă prin numărul de ordine ;=1, 2—n al liniilor). în explorarea întreţesută, liniile se grupează în c clase a cîte njc linii echidistante dispuse întercalat, astfel încît se explorează succesiv liniile fiecărei clase în parte (întîi ale primei clase care confine liniile cu j=Mc, unde M e întreg, apoi liniile celei de-a doua clase, cu 1, şi aşa mai departe, pînă la liniile ultimei clase, cu j — Mc + c — t). Prin explorarea întrefesută se reduce pîlpîirea imaginii fără sporirea benzii de frecvenfe necesare transmisiunii semnalului. Interlinierea se face de obicei cu c = 2 (o clasă de linii impare şi o clasă de linii pare). 2 Explorarea spaţiului. Te/c.: în radiolocafie, cercetarea unei regiuni a spafiului, prin varierea periodică şi sistematică a direcfiei unui fascicul dirijat de unde radioelecfrice, pentru descoperirea şi localizarea corpurilor („ţintelor") din acea regiune. Se efectuează automat (uneori manual), printr-o mişcare corespunzătoare a antenei (explorare mecanică), dar şi variind pe cale electrică axa fasciculului prin alimentarea cu curenfi de amplitudini şi faze adecvate a elementelor antenei (explorare electrică). După curba descrisă de fasciculul de unde .radioelecfrice care serveşte la explorare, se deosebesc următoarele tipuri principale de explorare, cari corespund unor moduri determinate de prezentare a informaţiilor obfinute pe ecranele tubului catodic indicator (v. şî Baleiaj): Explorare circulara: Fasciculul descrie o mişcare de rotafie numai în azimut, acoperind un arc fie de 360°, printr-o înaintare uniformă, fie mai mic decît 360° (explorare sectorială). Se caracterizează prin vitesa unghiulară de rotafie 5$ în radiani pe secundă. Dacă deschiderea (în pian orizontal) e b radiani, frecvenfa de repetifie a impulsiilor e fp~~y—, n^\. Se foloseşte atît în radiolocafia de sol, pentru detectarea fintelor din spafiul care trebuie controlat, cît şi în radiolocafia de avion, penfru cercetarea suprafefei solului deasupra căruia se găseşte avionul. Ea oferă posibilitatea determinării numai a distanfei şi a azimutului fintelor, fiind destinată mai mult radiolocatoarelor de supraveghere generală. E cel mai răspîndit tip de explorare (v. fig. /). Explorare elicoidală: Un punct al axei fasciculului descrie o elice înscrisă pe suprafafa unei sfere. Explorarea se objine prin combinafia ex- _____ plorării circulare complete (360°) în azimut, cu vitesa S$, cu o explorare mai lentă, în elevafie, cu vitesa (v> fig* H)‘ Unghiul total parcurs în ele-vajie, 0, variază de la caz la caz, fiind plasat în general asimetric, fafă de planul orizontal. Se utilizează în instalafiile de pe bordul avioanelor, penfru defecfia avioanelor inamice. Necesită un timp de explorare completă mai lung, ceea ce constituie o dificultate în cazul fintelor mai apropiate şi cari se deplasează rapid. Explorare conică: Explorare în care axa fasciculului emis descrie un con circular drept. Explorarea conică permite determinarea azimutului şi a elevafiei fintei cu o precizie considerabil mai mare decît însăşi lărgimea fasciculului (v. fig. III). 180°— //. Explorare elicoidală. A) anfenă; F) fascicul. I. Explorare circulară. >4) antenă; F) fasciculul reprezentat prin caracteristica de directivitate de vîrf P. UI. Explorare conică. A) anfenă; T) avionul interceptat; F) poziţii extreme ale fasciculului. E folosită pentru dirijarea focului artileriei antiaeriene sau în aplicafii similare, la cari se cere o precizie mare. Explorarea conică foloseşte faptul că numai în cazul cînd finta se găseşte exact în axa conului (axa de rotaţie) semnalul de ecou e uniform. Prin detectarea variafiilor în amplitudine ale impulsiilor recepţionate se poate determina abaterea în azimut şi în elevafie a axei conului fafă de fintă şi chiar, mai mult, se poate face ca aceasta să urmărească exact finta, în mod automat. Explorare spirală: Se obfine combinînd mişcarea conică cu creşterea lentă a unghiului de deschidere, ceea ce permite acoperirea unei regiuni mai mari a spaţiului, în vederea căutării fintelor (v. fig. IV). Cu ajutorul acestei metode e posibilă acoperirea unei regiuni a spafiului într-un timp foarte scurt, fără deplasarea reflectorului antenei. Sa foloseşte ca metodă auxiliară de găsire a fintei, după care se trece la explorarea conică, pentru urmărirea automată. r IV. Explorare spirală. A) antenă; F) fascicul. Exploratoare, bobină ~ 420 Explozie de praf de cărbune 1. Exploratoare, bobină Elf. V. Bobină de explorare. 2. Explozie, pl. explozii. 1. Fiz., Expl., Tehn. mii., Mine: Proces de transformare bruscă a stării unui sistem instabil din punctul da vedere termodinamic, în cursul căruia energia interioară (potenţială) a materialului exploziv se transferă spre exterior, prin intermediul efectuării de lucru mecanic, care poate produce distrugerea obiectelor din mediul înconjurător. Agenţii fizici direcfi prin cari se realizează transformarea căldurii de explozie în lucru mecanic sînt gazele sau vaporii rezultaţi din reacţia explozivă sau preexistenţi acesteia. Din punctul de vedere al naturii transformării energetice în cursul exploziei, se deosebesc: explozii fizice şi explozii chimice, cele nucleare trebuind să fie considerate un tip special de explozii fizice. Explozia f izică e datorită unei transformări fizice bruşte a sistemului (de ex.: explozia unui recipient cu gaze sub presiune, transformarea instantanee a unui lichid în vapori, etc.). Explozia nucleară sau termonucleară e cauzată de producerea unei reacţii nucleare extrem de rapide, însofită de dezvoltarea unei mari cantităţi de căldură pe unitatea de masă transformată şi de produse ale reacfiei; ea e fie o reacfie de fisiune, fie una de fuziune a nucleelor atomice. Explozia chimică e produsă de o reacfie chimică rapidă, cu formare de gaze şi cu dezvoltare de căldură. Producerea unei explozii chimice e condifionată de patru factori (valabili şi pentru exploziile nucleare), şi anume: exotermicitatea reacfiei, prezenfa produselor gazoase, vitesa şi capacitatea de autopropagare. Cantitatea de căldură care se dezvoltă, la explozia fie a unui mol de materie explozivă, fie a unui kilogram, considerînd gazele rezultate din explozie răcite de la temperatura de explozie la temperatura de 298°K şi care se exprimă în kcal/mol, respectiv în kcal/kg, se numeşte căldură de explozie. Pentru calculul ei se foloseşte legea lui Hess (v. Hess, legea Iui ~). împreună cu vitesa de detonafie, căldura de explozie indică efectul util al explozivului. Temperatura cea mai înaltă pe care o pot avea gazele de explozie se obfine considerînd că fenomenul e adiabatic; ea are o mare importanţă în uzura gurilor de foc, în efectul brizant şi termobrizant al explozivilor brizanfi, în siguranfa contra exploziilor de grizu. Gaze/e formate la explozia unei încărcături de exploziv confin, în general, bioxid de carbon, azot, oxid de carbon, oxizi de azot şi, într-o măsură mai mică, hidrocarburi, bioxid de sulf şi hidrogen sulfurat. Proporfiile în cari se găsesc aceste gaze depind de bilanful de oxigen al explozivului respectiv. Natura şi cantitatea de gaze formate la explozie depind de brizanfă şi de vitesa de detonafie, de finefea de măcinare a componenfilor explozivului, de umiditatea şi de densitatea explozivului, cum şi de condifiile în cari se produce explozia (de ex., Ia găurile de mină, diametrul cartuşului, adîncimea găurii, natura burajului, modul de inifiere, etc.). Reducerea cantităfii de gaze de explozie se obfine prin: folosirea explozivilor cu bilanf nul de oxigen, introducerea anumitor substanfe neutralizatoare în exploziv, folosirea burajului activ, etc. — Volumul gazelor rezultate din explozia unui kilogfam de exploziv, adus la presiunea şi la temperatura standard (298 eK şi p = 1 at), se numeşte volumul specific de explozie. Acest volum poate fi calculat, dacă se cunoaşte ecuafia de descompunere a explozivului, sau poate fi determinat experimental, trecînd gazele, după explozie, din bomba mano-metrică într-un gazometru special. Volumul specific al gazelor de explozie e o caracteristică importantă, deoarece permite calculul presiunii de explozie. Cînd încărcătura de exploziv e un kilogram şi cînd volumul de explozie sau camera de încărcare e un litru, presiunea de explozie se numeşte şi presiune specifică de explozie sau forfă de explozie. Determinarea experimentală a presiunii de explozie la explozia sub volum constant se face cu bomba manometrică Vieille, utilizînd dispozitive crusher sau alte dispozitive pentru determinarea şi înregistrarea presiunii. Vitesa mare a reacfiei chimice e datorită faptului că reacfia, fiind foarte exotermă, temperatura gazelor creşte repede, înainte ca aceste gaze să se destindă, fără a se fi terminat reacfia întregului material. După vitesa lineară de propagare a transformării explozive, explozia e numită deflagraţie sau combustie, explozie propriu-zisă, sau detonaţie. Vitesa de propagare, pentru deflagraţie, e de ordinul fracfiunilor de milimetru sau ai milimetrilor pe secundă; pentru explozia propriu-zisă, de ordinul sutelor (iar uneori al miilor) de metri pe secundă (nu e constantă în timpul procesului), iar pentru detonafie, de ordinul miilor de metri pe secundă şi constantă tot timpul procesului exploziv. Capacitatea de autopropagare a reacfiei e proprietatea acesteia de a se exfinde sub impulsul inifial exterior sub forma unei unde de şoc, care se transmite prin aer, prin apă sau prin corpuri solide, cu vitese cari ating valori de la 600*"5600 m/s (v. şi sub Detonafie).— Ulterior exploziei, produsele de ardere incomplete, cum sînt particulele .fine de cărbune, oxidul de carbon, hidrogenul, aluminiul, etc., se pot aprinde, datorită amestecului (gaze calde, incomplet arse, şi produse solide combustibile) rezultat din explozie şi care are o temperatură superioară temperaturii de ardere a amestecului cu aerul. Arderea acestui amestec se manifestă printr-o flacără de explozie, care se întîlneşte la explozivii nitroaromatici, la pulberea neagră, la unele dinamite cu bilanful de oxigen negativ, la explozivii cari confin aluminiu (amonali), etc. Durata şi lungimea flăcării de explozie pot să dea indicafii prefioase asupra calităfii unui exploziv. De exemplu, explozivii cu flacără de durată mai lungă decît 1,20 ms nu sînt anti-grizutoşi. Penfru determinarea lungimii şi duratei flăcării de explozie se folosesc aparate cu înregistrare fotografică asemănătoare cu cele de cinematografiat, dar cari înregistrează şî timpul. 3. ~ de grizu. Mine. Vi sub Grizu. 4. ~ de praf de cărbune. Mine: Ardere foarte rapidă şi violentă a unui amestec de praf de cărbune cu aer, care se produce, în anumite cazuri, în lucrările miniere subterane. Aprinderea şi explozia amestecului de aer şj praf de cărbune sînt fenomene distincte, condifionafe de o serie de factori. Astfel, explozia e cu atît mai violentă, iar aprinderea cu atît mai rapidă, cu cît praful e mai fin, cu cît confinutul de materii volatile e mai apropiat de 18%, cu cît gradul de prăfuire e mai apropiat de 500 g/m3 aer, şi cu cît raportul dintre greutatea prafului steril şi de cărbune e mai mic decît 40%. Prezenfa metanului în amestec măreşte sensibilitatea acestuia fafă de aprindere şi explozie. Aprinderea prafului de cărbune se poate produce sub acfiunea unei flăcări deschise, a unei scîntei electrice, a gazelor de explozie (din găurile de mină) sau a unei explozii de grizu. Combaterea exploziilor de praf de cărbune se bazează pe stabilirea explozivităfii prafului respectiv şi pe indicarea concentraţiei minime explozive. Măsurile respective se împart în: măsuri de combatere a formării prafului prin stropirea mijloacelor de transport şi de încărcare mecanică, şi prin injectarea de apă în strat, în cazul tăierii cu explozivi; măsuri de combatere a menţinerii prafului în lucrările miniere, prin stropirea pereţilor galeriei cu soluţii de clorură de sodiu (uneori amestecată cu un gel), substanţă higroscopică la care praful de cărbune aderă şi care, recristalizînd, înglobează acest praf, Explozie prin simpatie 421 Exploziv observîndu-se o migrafiune a prafului de cărbune spre perefii galeriei şi a clorurii de sodiu spre interiorul acesteia (procedeul nu e aplicabil în lucrările miniere în cari umiditatea depăşeşte 75«-80%); măsuri de combatere a propagării exploziei de praf de cărbune prin realizarea barajelor de oprire (din steril), astfel încît unda produsă de explozia de praf de cărbune, provocînd împrăştierea prafului steril, reduce explo-zivitatea prafului de cărbune şi împiedică propagarea exploziei; măsuri generale de prevenire a exploziei prin folosirea explozivilor antigrizutoşi şi a utilajului electric în construcfie anfi-grizutoasă; folosirea abatajului manual şi a celui mecanic; etc. 1. ~ prin simpatie. Expl., Tehn. mii.: Explozia unei încărcături de exploziv provocată indirect, prin unda de şoc transmisă de explozia unei alte încărcături de exploziv, care se găseşte la o oarecare distanfă. Capacitatea de transmitere a defonafiei la distanfă, cum şi sensibilitatea la explozie prin simpatie, prezintă importanfă în calculul distantelor de siguranfă dintre depozite, şi la explo-darea explozivilor în găurile de mină. Sin. Explozie la distanfă. 2. Explozie. 2. Geo/.: Expansiune bruscă de gaze şi de material vulcanic, în cursul unei erupţii vulcanice. 3. Explozie. 3. Tehn.: Distrugerea parfială sau totală a unui obiect cav printr-o suprapresiune mare produsă în fluidul din interiorul Iui. 4. ~ de căldare. Mş., Termot.: Distrugerea parfială sau totală a unei căldări de abur, prin suprapresiunea aburului generat prin vaporizarea instantanee a apei din sistemul fier-bător al căldării (a cărei presiune scade brusc de la presiunea de regim a căldării pînă la presiunea atmosferică), datorită unei fisuri în peretele recipientului sub presiune. Cauzele cari conduc Ia aparifia fisurilor (prin coroziunea perefilor metalici, modificarea structurii cristaline sau arderea acestora) cari pot provoca explozia unei căldări se datoresc, în principal, unei .exploatări nerafionale îndelungate a acesteia, cum sînt: neres-pectarea califăfii apei de alimentare (în ce priveşte conţinutul de săruri şi de gaze), menţinerea în serviciu a căldării cu nivelul apei scăzut sub limita admisibilă, nerespectarea prescripţiilor la scoaterea din serviciu a căldării, etc.; uneori aparifia fisurilor se datoreşte procesului tehnologic de fabri-cafie necorespunzăfor (de ex.: nituire de calitate necorespunzătoare, suduri defectuoase, modificarea structurii crisfaline a metalului elementelor de căldare fasonate la cald) sau montajului defectuos (de ex. imposibilitatea dilatafiei libere a elementelor încălzite intens, etc.). Pericolul de explozie, la o căldare de abur, creşte cu mărimea volumului de apă al acesteia, fiind aproape nul la căldările de construcfie recentă, cu străbatere forfată (la cari explozia eventuală se reduce, în general, Ia spargerea uneia sau a cîtorva fevi izolate, fără efecfe distrugătoare asupra întregii instalafii), şi mult mai mare la căldările de tip vechi, cu corp vaporizafor (la cari forfa exploziei poate arunca de pe fundafie căldarea, distrugînd hala căldărilor, avariind uneori şi consfrucfiile învecinate). La căldările acvatubulare de construcfie recentă (cu circulafie în circuit închis), echipate cu aparataj complex de control (sistem automat de protecfie, interblocări automate, etc.), pericolul de explozie e de asemenea foarte mic. Exploziile de căldare pot fi evitate prin revizii periodice' şi prin probe de presiune (efectuate la aceste revizii), impuse prin circulare oficiale. 5. * Exploziv, pl. explozivi, (rar) explozive. Expl., Tehn. mii., Mine: Substanfă definită sau amestec de substanfe (solide, lichide sau gazoase), cari formează un sisfem labil din punctul de vedere termodinamic şi cari, în condifii determinate, au capacitatea de a produce o explozie (v.). Durata reacfiei exoterme de descompunere, la explozivi, e foarte scurtă (1/20 000-”1/50 000 dintr-o secundă), iar temperatura se ridică la cîteva mii de grade. Explozia poate fi determinată de o încălzire locală care atinge temperatura de explozie, o frecare sau altă acfiune mecanică, ori o undă explozivă produsă de un exploziv mai sensibil, numit iniţiator. „Explozivii" nucleari nu fac parte din această categorie. Explozivii sînt constifuifi din elemente comburante (oxigen, clor), din elemente combustibile (carbon, hidrogen, sulf, aluminiu, etc.) şi din elemente inerte (azot); în timpul exploziei, primele două tipuri de elemente constitutive se combină, dînd noi substanfe, în majoritatea cazurilor sub formă de gaze (C02l CO, H2O, SO2, CH4, C2H6, NH3, etc.) şi, uneori, sub formă de reziduuri solide (sulfuri, sulfifi, metale sau oxizi metalici, cloruri, cianuri, etc.). în unii explozivi, atît elementele comburante cît şi cele combustibile pot face parte din substanfe diferite, iar în altele ele pot fi confinute în aceeaşi substanfă. Nu orice substanfă explozivă e însă un exploziv. Penfru a avea această calitate, substanfeie respective trebuie să aibă o energie potenfială suficientă, care să asigure acfiunea dorită de fărîmare sau de rupere; să prezinte o anumită sensibilitate fafă de acfiunile exterioare, care să asigure, de o parte, siguranfă Ia manipulare, la transport şi la depozitare, iar de altă parte, o inifiere sigură a exploziei; să aibă suficientă stabilitate (fizică şi chimică), în vederea menfinerii cît mai mult timp a caracteristicilor lor fizicochimice şi explozive; să asigure o fabricare sigură şi convenabilă; să satisfacă o serie de cerinfe speciale, după scopul în care sînt folosifi explozivii. După compozifie, se deosebesc: explozivi cari confin în molecula lor atît elementul comburant cît şi elementul combustibil (de ex.: nitroglicerina, pentrita, hexogenul, trinitro-toluenul, trotilul, etc.); explozivi constifuifi dintr-un amestec de substanfe, dintre cari unele confin elemente comburante, iar altele elemente combustibile (de ex. pulberea neagră, formată din azotat de potasiu, sulf şi cărbune); explozivi constifuifi dintr-un amestec de substanfe explozive, dintre cari unele au exces de elemente comburante, iar altele, exces de elemente combustibile (de ex. dinamita gelatină, formată din nitroglicerină şi nitroceluloză); explozivi constifuifi dintr-un amestec de substanfe, dintre cari unele sînt explozive, iar altele nu sînf explozive, dar confin elemente comburante sau elemente combustibile (de ex. amonalul, format din azotat de amoniu, trotil şi aluminiu în pulbere); explozivi constifuifi dintr-un amestec de substanfe explozive şi substanfe neexplozive cari au rolul de plastifianfi, de stabilizanfi sau de flegmatizatori. După vitesa de explozie, se deosebesc: explozivi de-f l a g r a n ţ i sau lenţi, cari au ca mod de descompunere combustia (cu vitese de propagare de ordinul fracfiunilor de milimetru sau al milimetrilor pe secundă), şi explozivi detonanţi, cari au ca mod de descompunere detonafia (cu vitese de propagare de ordinul miilor de metri pe secundă). La primul tip de explozivi, reacfia explozivă se produce şi se propagă prin ardere sau combustie, iar Ia cel de al doilea tip, printr-o undă produsă de un detonator sau printr-un şoc puternic. Deşi nu există o limită precisă între cele două categorii de explozivi, deoarece după impulsul inifial descompunerea poate să urmeze un regim sau altul, pot fi totuşi considerate, în prima categorie, pulberile cu sau fără fum, iar în a doua categorie, explozivii cu bază de nitroglicerină (de ex. dina-mifele), explozivii de siguranfă cu bază de nifrat de amoniu sau de clorafi (de sodiu sau de potasiu), explozivii antigrizutoşi (v.), explozivii cu aer sau cu oxigen lichid (constifuifi dintr-o substanfă bogată în carbon, cum sînt, de exemplu, făina de plută, rumeguşul de lemn, funinginea, pulberea de mină, etc. introdusă în cartuşe de hîrtie, cari sînt apoi îmbibate, prin imersiune înfr-o baie cu aer seu cu oxigen lichid), explozivii speciali (trinifrotoluenul, dinitrotoluenul, trinitro-naftalina, acidul picric, etc.) şi explozivii de inifiere. Exploziv 422 Exploziv După domeniul de folosire, explozivii se împart în: explozivi de inifiere, explozivi brizanfi, pulberi de azvîrlire şi explozivi pirotehnici. Explozivii de inifiere servesc la punerea în stare de explozie (detonare) a explozivilor din celelalte grupuri şi sînt folosifi, în general, în capsele detonante sau în amorse. Principalele materiale folosite ca explozivi de inifiere sînt: sărurile metalelor grele ale acidului fulminic, ca: fulminatul de mercur şi fulminatul de argint; azoturile metalelor grele, ca azotura de plumb şi azotura de argint; sărurile metalelor grele ale acidului stifnic şi ale acidului picric, ca stifnatul de plumb, etc. Explozivii brizanfi sau de rupere sînt folosifi la realizarea încărcăturilor din proiectilele balistice sau în scopul distrugerii prin rupere şi fărîmare. Aceşti explozivi pot fi constituiţi dintr-o singură substanfă sau dintr-un amestec mecanic de mai multe substanfe explozive. Tipuri de explozivi brizanfi formafi dintr-o singură substanfă sînt: trotilul, acidul picric, tetrilul, nitroglicerina. Tipuri de explozivi brizanfi formaţi din amestecuri mecanice sînt: amonitele (amestecuri explozive pe bază de azotat de amoniu), dinamitele (amestecuri explozive pe bază de nitroglicerină), oxilicvitele (substanfe organice pulverulente îmbibate cu oxigen lichid). Explozivii pirotehnici, cari sînt folosifi la încărcarea proiectilelor speciale (pentru semnalizare, trasoare, etc.), sînt constituifi, în general, din amestecuri mecanice formate din oxilicvite şi materiale combustibile. După proporfia de substanfe lichide şi de substanfe solide în amestecul exploziv, se deosebesc: explozivi plastici; explozivi semiplastici, cari confin o cantitate insuficientă de substanţă lichidă, dar proporfia dintre diferiţii constituenţi e aleasă astfel, încît spafiile dintre granule sînt umplute complet; explozivi pulverulenţi, cari confin foarte pufină substanfă lichidă (compacitatea acestor explozivi e cu 20***40% mai mică decît a explozivilor plastici sau semiplastici). După siguranfa pe care o prezintă la manipulare şi la transport, se deosebesc: explozivi periculoşi şi explozivi de siguranfă. Explozivii periculoşi la manipulare şi la transport sînt cei cari, la lovire sau la zdruncinare, la scînteie sau Ia flacără, pot intra în regim de detonafie. Sînt consideraţi periculoşi tofi explozivii, afară de amestecurile explozive pe bază de azotat de amoniu, sau de cele cari se comportă ca acestea (confin mai mult decît 70% azotat de amoniu). Explozivii de siguranfă, explozivi brizanfi cu temperatură joasă de explozie, sînt pufin sensibili la lovire şi U zdruncinare, la scînteie sau la flacără, din care cauză pot fi transportaţi şi manipuiafi fără să se ia precaufiuni speciale (de ex. explozivii pe bază de azotat de amoniu, cari confin mai mult decît 70% azotat de amoniu). Explozivii de siguranfă nu trebuie confundafi cu explozivii antigrizutoşi (v.), deoarece un exploziv de siguranfă cu vitesa mică de detonafie poate aprinde grizuul sau amestecul de praf de cărbune. Din punctul de vedere al cantităfii de oxigen pe care o confin, se deosebesc: explozivi supraoxidafi şi explozivi suboxidafi. Explozivii supraoxidafi au bilanful de oxigen pozitiv, adică confin, în substanfele componente, mai mult oxigen decît e necesar pentru asigurarea "combustiei complete a elementelor combustibile (de ex.: nitroglicerina, azotafii, clorafii şi perclorafii de sodiu, de potasiu şi de amoniu, dinamitele, explozivii antigrizutoşi, etc.). Explozivii suboxidafi au bilanful de oxigen negativ, adică confin mai pufin oxigen decît cel necesar pentru asigurarea combustiei complete a elementelor, combustibile (nitrocelulozele, nitroderivafii aromatici). Aceşti explozivi dau prin descompunere gaze combustibile (CO, H2) sau resturi solide (C, Al, S, etc.). Explozivii de acest tip nu sînt indicaţi în lucrările miniere subterane, ci numai Ia cele de la suprafafă. Există şi substanfe explozive cu bilanful de oxigen nul, cari confin, adică, atît oxigen cît e necesar pentru arderea completă a elementelor combustibile din compozifia lor (de ex. dinitratul de glicol). Substanfele explozive cari se folosesc în tehnică se numesc explozivi tehnici şi pot fi explozivi industriali (dintre cari fac parte în special explozivii minieri, folosifi în exploatările subterane sau la zi) şi explozivi militari. Pentru caracterizarea explozivilor frebuie cunoscute următoarele proprietăfi sau caracteristici balistice: vitesa de deto-nafie, căldura de explozie, temperatura de explozie, presiunea gazelor de explozie, presiunea specifică de explozie, capacitatea de lucru a explozivului, brizanfa, bilanful de oxigen, sensibilitatea explozivului. Vitesa de detonafie se determină cu metode comparative ori cu metode fotografice. Metoda comparativă consistă în determinarea vitesei de detonafie, prin măsurarea transmiterii detonafiei pe o anumită lungime a unui cartuş exploziv (v. Dautriche, mefoda ~). Mefoda fotografică se bazea- /„ ză pe determinarea vitesei de de-tonafie cu ajutorul unui dispozitiv optic a cărui schemă e reprezentată în fig. I şi !• Schema dispozitivului penfru defermlnarea vifesei care se bazează de defonatie prin mefoda fotografică, pe fotoînregistra- *) Încărcătură; 2 şi 4) lentile; 5)planfocaf; 5) oglindă rea iluminării, CO- rofafivă; 6) peliculă fotografică, respunzător propagării undei detonante în lungul încărcăturii de exploziv. Sistemul optic consistă din două lentile 2 şi 4, cu planul focal general 3. Mănunchiul de raze de lumină provenit de la explozia încărcăturii 1, plasată perpendicular pe planul figurii, cade pe oglinda plană rotativă 5, care o reflectă şi o fixează pe pelicula 6. Datorită rotirii oglinzii, se obfine pe peliculă o urmă înclinată, ca urmare a mişcării razelor de lumină în plan orizontal şi a undei de detonafie în plan vertical. Vitesa de mişcare a razelor de lumină pe peliculă se determină uşor, deoarece depinde numai de vitesa unghiulară a oglinzii şi de distanfa de Ia oglindă la peliculă. Căldura de explozie e cantitatea de căldură care se dezvoltă la explozia unui kilogram de exploziv. în practică, penfru compararea diferiţilor explozivi se foloseşte efectul caloric al unităţii de greutate de exploziv, determinat la volum constant şi exprimat în kcal/kg. Căldura de explozie, care variază de la 700 kcal (Ia pulberea neagră) pînă la 2000 kcal' (la oxigenul lichid), se determină conform legii lui Hess, „după care efectul caloric al unei reacfii depinde numai de starea inifială şi de cea finală a sistemului. Determinarea practică a căldurii de explozie se face în bomba calorimetrică (v.). Temperatura de explozie e temperatura maximă pînă Ia care se încălzesc produsele exploziei. Determinarea temperaturii de explozie se face numai pe cale teoretică, finînd seamă de faptul că explozia e un proces adiabatic, care se produce la volum constant. Presiunea gazelor de explozie e presiunea pe care gazele rezultate din descompunerea unei substanfe explozive o exercită, imediat după explozie, asupra perefilor spafiului în care Exploziv 423 Exploziv se produce explozia. Presiunea gazelor de explozie se poate deduce teoretic din. relafia gazelor perfecte: p[F~”iw]=0-843”(273+i)' în care P e presiunea absolută a gazelor la temperatura Ţ = 273° + t°', V (I) e volumul gazelor la temperatura T\ Vq (I) 22,42 e covolumul gazelor egal cu n ne numărul de mole- cule de gaz; R — 0,843 e constanta gazelor; t e temperatura de explozie. Practic, presiunea gazelor de explozie se determină în bomba manometrică (v.). Presiunea specifică de explozie sau forfa explozivă e presiunea exercitată de gazele rezultate din explozia unui kilogram de exploziv, într-un spafiu închis de 1 litru, presu-punînd perefii spafiului de explozie răi conducători de căldură. Prin definifie, pentru unitatea de greutate a explozivului, presiunea specifică de explozie se calculează cu relafia: f = n-R(273+t) = n-0,0843 (273 + t) [at/kg]. Capacitatea de lucru a explozivului e lucrul mecanic produs de gazele rezultate din descompunerea explozivului pînă la detenta lor completă. Determinarea teoretică se face cu relafia: A = E-QV [kgm/kg], în care E e echivalentul mecanic ai căldurii şi Qy (kcal/kg) e căldura de explozie. Practic, capacitatea de lucru se determină prin mefoda Trauzl (v. Trauzl, bomba ~ ) şi prin metoda pendulului balistic (v.). Brizanfa (v.)e capacitatea explozivului de a fărîma obiectele din mediul înconjurător în momentul exploziei. Sensibilitatea explozivilor e proprietatea acestora de a începe să se transforme prin explozie, mai uşor sau mai greu, sub influenfă unei acfiuni exterioare sau a unui impuls inifial. La substanfele explozive cu legături de electrovalenfă şi avînd refea cristalină ionică, sensibilitatea depinde de rezistenfa legăturilor refelei cristaline, caracterizate de mărimea energiei acestei refele: cu cît această energie e mai mare, cu atît explozivul e mai pufin sensibil; la substanfele explozive cu legături covalente şi mixte, cari nu au o refea ionică de cristalizare, sensibilitatea depinde de natura şi de cantitatea înlocuitorilor în nucleul benzenic. Sensibilitatea explozivilor e influenfată şi de starea fizică de agregare a acestora; în general, explozivii lichizi sînt mai sensibili decît cei solizi. Sensibilitatea unui exploziv se măreşte prin ridicarea temperaturii şi micşorarea densităfii şi poate fi redusă prin introducerea în amestec a unor materiale numite flegmatizatori (de ex.: apă, ulei, vaselină, parafină, etc.), cari învelesc particulele de exploziv cu o peliculă elastică, care amorfisează şocurile şi permite acestor particule să se mişte, una în raport cu cealaltă, fără a distruge refeaua cristalină. Sensibilitatea unor explozivi poate fi mărită şi prin introducerea în compoziţia lor a unor substanfe numite sensibilizafori (de ex. pilituri metalice, nisip, etc.), cari creează tensiuni locale cari pot inifia reacfia chimică în diferite puncte din masa explozivului. Sensibilitafea explozivilor la încălzire se caracterizează prin temperatura de decrepitafie, adică prin temperatura minimă pîna la care poate fi încălzit explozivul pentru ca reacfia explozivă să se propage cu vitesă suficientă pentru obfinerea unei flăcări sau a unui efeqt sonor. Sensibilitatea explozivilor la şoc (lovire) se caracterizează prin limita superioară şi inferioară de sensibilitate. Limita inferioară de sensibilitate e considerată înălfimea de cădere a unei greutăfi, la care într-o serie de încercări nu se obfine explozia materialului, iar limita superioară de sensibilitate e înălfimea minimă de cădere a unei greutăfi, la care se obfine totdeauna III. Dispozitiv pentru determinarea sensibilităţii la şoc a explozivilor brizanfi. î) ghidaje; 2) greutate; 3) mecanism pentru ridicarea greutăţii; A) cablu cu mîner pentru liberarea greutăţii; 5) fundafie de beton; 6) nicovală; 7) mufă de ghidaj; 8) rola nicovalei 9) rolă de izbire. fiere. 1) placă; 2) nicovală; 3) arc de măsurare; 4) berbec de izbire; 5) articulat ie; 6) pîrghie; 7) şurub penfru fixarea pîr-ghiei, explozia materialului. Determinarea sensibilităfii la şoc a explozivilor de inifiere se face cu dispozitivul reprezentat în fig. //, iar a celor brizanfi, cu dispozitivul reprezentat în fig. III. Sensibilitatea explozivilor de inifiere la străpungere se determină cu un dispozitiv asemănător celui folosit la determinarea sensibi ităfii la şoc, cu diferenfa că asupra explozivului introdus înfr-o capsă e lăsată să cadă o greutate cu un vîrf ascufit, care străpunge capsa. în acelaşi mod se determină o valoare inferioară şi una superioară. Sensibilitatea explozivului la frecare se determină, fie într-un aparat care realizează o frecare de rotire, între două poansoane, fie într-un dispozitiv (v. fig. IV) în care proba de exploziv e întinsă într-un strat subfire şi e presată cu o anumită^ forfă între o placă care primeşte un şoc şi o rolă sub care alunecă o greutate suspendată. în acest caz, sensibilitatea la frecare se exprimă prin greutatea care imprimă şocul şi prin înălfimea de cădere a acesteia, cari au produs explozia. Sensibilitatea explozivului la transmiterea detonafiei (unda de şoc) e unul dintre factorii cei mai importanţi de apreciere a unui exploziv industrial şi în special minier. Această sensibilitafe poate fi determinată ca greutatea minimă a încărcăturii de exploziv de inifiere care asigură detonafia completă a explozivului încercat în anumite condifii. Pentru explozivii minieri, această sensibilitate poate fi determinată prin detonafia a 7--10 cartuşe de exploziv de la un cartuş de inifiere, toate cartuşele fiind aşezate cotinear şi la anumite distanfe între ele: cap la cap, la 1-15 cm. Explozivii minieri IV. Dispozitiv pentru determinarea sensibilităţii explozivului la frecare. 1) şurub de frecare; 2) rofă de ofel; 3) probade exploziv; A) placă; 5) ciocan pendular. Exploziv antigrizufos 424 Exploziv anfigrizuios trebuie să prezinte o sensibilitate de transmitere a detonafiei de minimum 3 cm, încazul detonafiei complete a zece cartuşe. O altă metodă penfru determinarea sensibilifăfii explozivului la transmiterea detonafiei consistă în aprecierea sensibilifăfii la detonafie a unui exploziv p‘rin coeficientul de autoexcitafie, care se determină prin măsurarea sensibilifăfii la transmitere a detonafiei între două cartuşe de cîte 50 g, cu diametrul de 30 mm, aşezate colinear pe două plăci de plumb independente (v. fig. V). Prin încercări succesive se caută intervalul e\ dintre cele două cartuşe, pentru 1____C V. Măsurarea sensibilităţii explozivului la transmiterea detonafiei. î) cartuşe; 2) capsă; 3) placă de plumb; 4) pene de ofel; 5) plăci de ofel. care se obfin trei transmisiuni complete, şi intervalul e2, penfru care se obfin trei retransmisiuni complete. Coeficientul de autoexcitafie al explozivului respectiv se defineşte ca medie aritmetică a lui e\ şi e2. Stabilitatea chimică a explozivilor depinde de structura chimică, de prezenfa catalizatorilor sau a inifiatorilor de reacfii chimice (radicali), de temperatura de păstrare a materiilor explozive, etc. Instabilitatea chimică a unui exploziv e semnalată prin prezenfa substanfelor de descompunere. Astfel, de exemplu, la compuşii cari confin grupări nitro sau esteri ni frici, prezenfa oxizilor de azot e un semn al descompunerii lor. Pentru menţinerea stabilităfii chimice a explozivilor (pe o perioadă de trei luni pînă la 20 de ani) se introduc în compozifia acestora anumite substanfe, numite stabilizatori, cari anihilează acfiunea eventualelor substanfe catalizatoare ale descompunerii chimice. Determinarea stabilităfii chimice se face la temperaturi înalte, pe baza relafiei lui van't Hoff dintre vitesa de reacfie şi temperatură. La baza metodelor pentru determinarea sta-bilităfii chimice a explozivilor stă ipoteza că materia explozivă cel mai pufin stabilă la temperaturi înalte va fi cel mai pufin stabilă şi la depozitarea la temperatura obişnuită. Metodele pentru determinarea stabilităfii chimice sînt atît calitative cît şi cantitative. Dintre metodele calitative mai frecvent folosite sînt de menfionat: Proba Abel, care se bazează pe reacfia ce se produce între oxizii de azot şi .iodură de potasiu amidonată. V. Abel, proba Proba Vieille, care e folosită la nitroceluloze şi la pulberi fără fum, determină timpul în cursul căruia substanfa dintr-o fiolă închisă ermetic, Ia temperatura de 110° sau de 106,5°, colorează în roşu hîrtia albastră de turnesol. Proba Vieille poate fi simplă sau repetată. La proba simplă, hîrtia de turnesol nu frebuie să se înroşească înainte de un anumit timp (zece ore la proba franceză de 110°, sau şase ore la proba de 106,5°). Proba repetată consistă în încălzirea repetată pînă la aparifia culorii roşii (dar cel mult zece ore pe zi, pentru proba la 110°, sau şase ore pe zi, pentru proba la 106,5°), după care se păstrează proba, la temperatură obişnuită şi la umiditate relativă mai mare decît 65%, pînă a doua zi. Proba se repetă în fiecare zi, pînă cînd se obfine culoarea roşie după o oră. Timpul de rezistenfă reprezintă însumarea orelor de încălzire. Dintre metodele cantitative menfionăm: Proba Bergmann-Jounk, care se aplică la nitroceluloze, Ia cari încălzirea se face Ia 132°, timp de două ore, iar vaporii nitroşi dezvoltafi se absorb în apă. Se măsoară aciditatea solufiei apoase în care s-au prins vaporii şi cu care s-a agitat conţinutul eprubetei. Proba Hansen (analogă probei Bergmann-Jounk) măsoară pH-uI la 50 cm3 solufie cu apă distilată în care s-au agitat 5g pulbere încălzită în prealabil Ia 110°, timp de două ore. Se aplică la nitroceluloze şi Ia pulberi fără fum. Proba Taliani, la care încălzirea nitrocelulozei sau a pulberii se face la 135° şi se măsoară presiunea vaporilor nitrafi dezvoltafi, cu ajutorul unui manometru, sau se măsoară timpul pînă cînd presiunaa se ridică la 100 mm col. Hg. Proba Sy, care se aplică la pulberile fără fum, măsoară pierderea în greutate a unui eşantion de pulbere încălzit la 115° timp de 8 ore. Dacă durata de păstrare a unui exploziv a fost depăşită, acesta frebuie distrus, penfru a preveni autoaprinderea Iui. Distrugerea materialelor explozive cari au devenit inutilizabile se poate face prin: explodare, ardere, aruncare în apă sau disolvare în apă. î. ~ antigrizufos. Expl., Mine: Exploziv special, folosit în exploatările miniere subterane, în locurile de lucru în cari e posibilă prezenfa grizuului sau a prafului exploziv de cărbune — şi care reduce Ia minim pericolul de explozie al acestora. Principiul de bază ai explozivilor antigrizutoşi consistă, fie în realizarea unei temperaturi de explozie joase, fie în folosirea lor într-un anumit mod, care să permjtă răcirea bruscă a gazelor de explozie. Datorită faptului că metanul, în contact cu o sursă caldă, prezintă întîrziere la aprindere, care scade odată cu creşterea temperaturii de explozie, a fost posibilă prepararea unor explozivi cu temperatura de explozie de peste 650°, dar foarte brizanfi. Folosirea explozivilor antigrizutoşi permite ca, prin gruparea corectă a găurilor de mină şi prin burarea perfectă a acestora, să se reducă la minim pericolul de aprindere. Efectul de răcire se obfine prin introducerea în compoziţia explozivului a unor substanfe inhibitoare (de ex. clorură sau sulfatul de sodiu ori de potasiu), cari au rolul să ridice temperatura de aprindere a amestecurilor grizutoase, prin îm-prăştierea lor în particule foarte fine, în masa acestor amestecuri, în urma exploziei. Folosirea explozivilor antigrizutoşi nu e permisă în mină fără să fi fost încercafi şi aprobafi în prealabil de una dintre stafiunile de încercare existente. în generai se fac încercări înfr-o atmosferă de grizu cu 8-■ ■ 10% CH4 şi încercări într-o atmosferă cu praf exploziv de cărbune. încercările în atmosferă de grizu cu 8• ■ ■ 10% CH4 se efectuează într-un tunel de încercări (v. fig.), care are secfiune Secţiune longitudinală printr-un tunel de încercări în atmosferă de grizu. 1) galerie de încercare; 2) bloc de beton; 3) cameră de explozie; 4) perete de hîrtie; 5) gaură de mină; 6) folă de ofel; 7) mortier de ofel; 8) uşă de acces Ia camera de explozie. circulară şi e construit din tolă de ofel şi ancorat într-un bloc de beton. Spre blocul de beton e posibilă delimitarea unei porfiuni din tunel, prinir-un perete etanş de hîrtie, formînd camera de explozie. Restul lungimii tunelului serveşte la observarea modului în care se produce şi se propagă explozia unui amestec grizutos. Probele cele mai obişnuite sînt: proba cu explozivul introdus într-un mortier de ofel, cu variantele: încărcătură burată sau neburată şi diferite moduri de amorsare a încărcăturii; proba cu explozivul introdus într-un mortier crestat, acesta fiind aşezat cu crestături Ia anumite distanfe de un obstacol rezistent; proba cu explozivul introdus într-o încărcătură suspendată în axa camerei de explozie. Exploziv surogat 425 Explozor Se deosebesc mai multe tipuri de explozivi antigrizutoşi: Explozivi a n t i g r i z u t o ş i m ă n t ă I u i f i, la cari antigrizutanfa e asigurată de un înveliş de protecfie în care se introduce explozivul (care, în acest caz, poate să nu fie antigrizutos). învelişul poate avea un caracter activ şi, în acest caz, se confecfionează din 82% bicarbonat de sodiu şi 8% nitroglicerină, sau poate fi inactiv, în care caz se confecfionează din clorură de sodiu, din sulfafi alcalini sau, mai ales, din bicarbonat de sodiu. Grosimea mantalei în jurul cartuşului de explozie e de 3--*3,5 mm. Acjiunea de protecfie a mantalei e mecanică (particulele din materialul mantalei formează o perdea între atmosfera grizutoasă şi produsele exploziei, absorbind o parte din energia exploziei), chimică (particulele din materialul mantalei se pot amesteca intim cu produsele exploziei, absorbind o parte din căldura acestora) şi fizică (particulele din materialul mantalei acfionează ca inhibitori printr-o acfiune superficială de răcire, limitînd centrul de oxidare a produselor de explozie şi a grizuului). Explozivi antigrizutoşi ne mănfăluifi, ca ri au o siguranfă echivalentă cu a celor măntăluifi şi aceeaşi compozifie ca aceştia, cu diferenfa că, pe cît posibil, bicarbonatul de sodiu din care e confecţionată mantaua intră în compozifie drept clorură de sodiu, peniru a nu reacfiona cu azotatul de amoniu. Explozivi antigrizutoşi cu schimbare de i o n i, la cari substanfa inhibitoare, şi anume clorură de sodiu, nu e introdusă ca atare în compozifie, ci rezultă în cursul exploziei ca urmare a reacfiei dintre azotatul de sodiu şi clorură de amoniu. Acest tip de exploziv antigrizutos are o capacitate de lucru cu circa 30% mai mică decît a explozivilor antigrizutoşi obişnuifi, dar prezintă o mai bună antigrizutanfa fafă de metan şi mai slabă fafă de praful exploziv de cărbune. Pentru ca cele două substanfe să ofere un amestec echi-molecuîar trebuie să existe relafia: Explozivi antigrizutoşi de siguranfă intrinsecă, cari sînt formafi din: 15% nitroglicerină; 2% kiesel-gur şi 83% bicarbonat de sodiu. Se folosesc, în special, drept cartuşe de transmisiune, în cazul folosirii unor încărcături limită în găuri de mină mai lungi. Explozivi antigrizutoşi cu densitate mică (0,6—0,9), cari permit, de o parte, mărirea eficacităţi explozivului, datorită alungirii încărcăturii, iar de altă parte, mărirea siguranfei, datorită accelerării descompunerii ia trecerea undei de şoc prin exploziv. Astfel, volumul inifial de gaze e mai mare şi produsele intermediare ale reacţiei de explozie, cari ar putea amorsa reacfii de aprindere în lanf, au mai pufine şanse de ase produce. Pentru reducerea densităţii explozivilor, se folosesc: spuma de uree (care e o răşină sintetică), turba uscată, sau pulberea de Liege, oricare dintre aceste substanfe intrînd în compozifia explozivului în proporfia de 7*”10%. iv ~ surogat. Expl.: Amestec exploziv de uz militar, cu califăfi explozive inferioare sau cu stabilitate fizică inferioară, cari îl fac inapt la păstrare pentru mai mult decît 2--*3 ani. E destinat să înlocuiască explozivii principali de uz militar, în timp de război, satisfăcînd cererile considerabile de materii explozive. Dintre aceşti explozivi fac parte, de exemplu, explozivii militari cu azotat de amoniu (amatol, schneiderită, etc.). 2. Explozivă, disfanfă Elf.: Lungimea traseului de-a lungul căruia se produce o descărcare electrică (v.). La descărcări în gaze în cîmpvjri electrice uniforme sau slab neuniforme şi pentru produse pd (unde p e presiunea gazului, iar d e distanfa dintre electrozi) relativ mici, astfel încît să fie valabilă teoria avalanşelor, descărcarea se produce de-a lungul unei linii de cîmp electric. Tensiunea de descărcare variază în funcfiune de produsul pd, conform legii lui Paschen. în cîmpuri neuniforme şi pentru produse pd mari, descărcarea în scînteie se produce de-a lungul căii de ionizare optimă şi în direcfia de dezvoltare a strimerului, din care cauză linia de descărcare (liderul) are adeseori un aspect şerpuitor. Penfru un gaz dat şi pentru condifii atmosferice determinate, tensiunea de descărcare e funcfiune de distanfa dintre electrozi, de forma electrozilor, de polaritate şi de durata tensiunii. în ipoteza existenfei unor electrozi de curbură mare, dacă tensiunea e mai joasă decît tensiunea explozivă şi mai înaltă decît cea inifială, descărcarea se produce numai în jurul electrozilor, sub formă de efect corona. în acest caz nu se poate defini o disfanfă de străpungere, ea variind în funcfiune de valoarea tensiunii, de raza de curbură a electrodului, de presiunea gazului, etc. La descărcări superficiale în cîmpuri uniforme, distanfa explozivă e dată de distanfa dintre electrozi, de-a lungul suprafefei dielectricului solid, care favorizeaz-ă dezvoltarea descărcării. La descărcări superficiale în cîmpuri neuniforme, descărcarea se produce de-a lungul liniei de ionizare optimă şi deci de-a lungul liniei de dezvoltare a strimerului. Funcfiune de forma cîmpului electric, descărcarea se poate produce în intervalul de aer dintre cei doi electrozi ai dielectricului solid, tensiunea de descărcare .fiind echivalentă cu tensiunea de descărcare în aer. în cîmpuri neuniforme cu o componentă normală a cîmpului electric pe suprafafa dielectricului solid, descărcarea se produce de-a lungul suprafefei acestui dialectric, care determină astfel şi distanfa explozivă. Sin. Distanfă disruptivă. s. Explozivă, fază Geo/.; Fază de erupfie vulcanică a cărei manifestare se caracterizează prin proiecfiuni de substanfe solide, gazoase şi lichide, datorite acumulării de gaze (rezultate din degazeificarea magmelor) în părfile superficiale ale .scoarfei. Presiunea acestor gaze învinge greutatea stratelor acoperitoare şi le aruncă în aer sub forma unei explozii vulcanice. 4. Explozivă, tensiune Elf., Fiz.: Sin. Tensiune dis-tivă (v.). 5. Explozor, pl. explozoare. Mine: Aparat sau sursă portativă de curent electric, care poate debita, pentru un timp foarte scurt, sub o anumită tensiune, curent electric de intensitate suficientă penfru a produce aprinderea amorselor electrice ale capselor detonante, conectate la refeaua de împuşcare dintr-o lucrare minieră. Se deosebesc mai multe tipuri de explozoare: 1 ^Explozor dinamoelectric: Explozor la care curenful electric e generat de un mic dinam, al cărui indus se poate roti manual (prin învîrtirea unei manivele sau prin apăsarea bruscă a unei tije cu cremaiieră, a cărei mişcare e multiplicată de un dispozitiv cu rofi dinfate) sau prin destinderea unui arc spiral de ofel (acelaşi mod de multiplicare) între polii unui magnet al cărui cîmp, la început slab, creşte datorită excitaţiei mixte a dinamului (v. fig. /). Una dintre periile indusului vine în contact electric cu una dintre bornele explozorului, prin intermediul unei piese, care în stare de repaus întrerupe contactul; piesa se roteşte, antrenată de dispozitivul de rotire a indusului şi produce contactul, cînd ajunge la pozifia corespunzătoare momentului în care curentul a atins în indus intensitatea necesară aprinderii tuturor amorselor din refea (măsură de precaufiune obligatorie, deoarece o creştere progresivă a curentului din refea ar aprinde amorsa cu cea mai mică rezistenfă şi ar întrerupe refeaua provocînd rateuri) şi întrerupe curentul după 4 ms (timp acoperitor penfru aprinderea amorselor). 1 I. Schema explozorului dinamoelectric. I) electromagnet; 2 şi 3) polii eiectromagne-tului; 4) rotor; 5) înfăşurare; a, b) borne; Clt C2) colectoare. Exponent 426 Exponent de transfer II. Schema explozorului cu condensator VMR-3/50. 1) generator; 2) condensator de dublare; 3 sl 3'] coloană de redresare cu seleniu; 4 şl 10) întreruptoare; 5, 7 şi 7') rezistente; 6) condensator de acumulare; 8) lampă cu neon; 9) condensator; ÎJ) borne. Explozoarele dinamoelectrice debitează curent continuu (pulsator) de 1 A (obişnuit) pînă la 2,4 A (rar) şi de 150—290 V la borne, pentru reţele de 30-300 Q. La tipurile fără arc, tensiunea depinde de vitesa de manipulare manuala a dispozitivului de învîrtire a indusului; la cele cu arc, ea depinde de starea acestuia. Aceste explozoare au construcţia capsulată antigrizutoasă; pe cutie sînt două borne pentru branşat conductoarele electrice, un contact de întors cu cheia pentru încordarea arcului dinamului şi un contact de declanşare cu cheia a arcului. Explozor cu condensator: Explozor la care sursa de curent o formează un condensator 6 care se încarcă, în 10—15 s, de la generatorul de curent alternativ 1 (montat în sistemul general) şi se descarcă în 4—8 ms (v. fig. II). Indusul generatorului 1 e pus în mişcare manual cu manivela, iar tensiunea alternativă de Ia periile sale (200-210 V) e redresată (3 şi 3* redresoare cu seleniu) şi însumată cu a condensatorului de dublare 2 (se dublează la 400-420 V); tensiunea condensatorului 6 creşte pe măsura învîrtirii manivelei şi, cînd atinge 400—420 V, intră în funcfiune generatorul de joasă frecvenfă cu oscilaţii neamortisate, montat în paralel cu 6 (constituit din rezistenfele 7, 7', din lampa cu neon 8 şi din condensatorul 9), cu care se provoacă aprinderi şi stingeri repetate ate lămpii 8 (semnal care arată că 6 e încărcat la maxim). Legătura dintre 6 şi bornele 11 ale explozorului se face cu întreruptorul 10 (contact 4—8 ms, impuls 2—4 ms), manevrat cu cheia sau cu manivela. Sarcina remanentă în 6, după darea focului, e descărcată de circuitul cu rezistenfă 5, cuplat şi decuplat sub acfiunea unui arc, de întreruptorul 4. Ezplozoarele cu condensator au construcfie antigrizutoasă, funcfionează fără rateuri, produc la borne (după tip) tensiuni pînă la 1000V, sînt mai puternice, la greutate egală, decît cele dinamoelectrice, şi se defectează mai greu. Prezintă avantajul că, folosind o sursă inifială de curent de mică putere, pot debita în refea o putere mare şi, deci, pot funcfiona pînă la o rezistenfă a refelei de 55 Q. în mină, explozorul e finut la loc uscat, de obicei încuiat în nişa artificierului care-l manipulează şi care e obligat să păstreze cheia la sine. Capetele conductoarelor reţelei de împuşcare se leagă la bornele explozorului numai ]p/momentul dării focului şi totdeauna înainte de încordarea arcului sau încărcarea condensatorului. Var. Explodor. 1. Exponent, pl. exponenfi. Mat.: Număr care indică puterea la care se ridică o mărime matematică. Puterea se indică prin exponentul scris mai mic, la dreapta şi pufin mai sus decît simbolul mărimii care se ridică la putere. 2. ~ caracteristic. Mat.: Fiecare dintre numerele a din expresiile ea*cp (t), cari reprezintă integrale particulare ale unor ecuafii diferenfiale lineare şi cu coeficienţi periodici, şi în cari 0, avem 1 -<°°. £• 1 jU I y | w-f-e " ' jU \ \ m—e nQ | xn | nQ \ xn \ Nu orice şir admite un exponent de conve genfă. 4. Exponent. 2. Mat.: Variabilă care are acelaşi rol ca ş; un exponent numeric. Exemplu: în expresiunea ax, x e un exponent. s. Exponent. 3. Fiz., Tehn.: Mărime caracteristică pentru o stare sau o transformare a unui sistem fizic sau tehnic, definită pînă la un factor de logaritmul unei anumite expresii matematice. Sin. (parfial) Indice. .6. ~ de detentă. Expl.: Exponentul 1,25 al transformării politropice pv1,25 = const. a gazelor rezultate din combustia unei pulberi. Se foloseşte în Balistică. 7. ~ de hidrogen. Chim. fiz.: Logaritmul decimal cu semn schimbat al concentrafiei ionilor de hidrogen. Sin. pH (v.). 8. ~ de hidroxil. Chim. fiz.: Logaritmul decimal cu semn schimbat al concentrafiei ionilor de hidroxil. Se notează cu pOH. 9. ~ de transfer. Elf., Telc.: Mărime complexă, caracte- ristică pentru un cuadripol pasiv în condifii de funcfionare date, definită de relafia - 1 UI ^ = — In » 2 U2’ 2 în care U2 şi I2 sînt reprezentările în complex ale tensiunii şi curentului produse la bornele de ieşire ale cuadripolului în condifii le de funcfionare date, iar U şi I sînt reprezentările în complex ale tensiunii şi curentului Ia anumite borne de referinfă (de obicei, bornele de intrare ale cuadripolului). Sin. Constantă de transfer. Produsele UI (respectiv U212) din relafia de mai sus sînt numite uneori, incorect, puteri aparente (complexe), deşi puterea aparentă complexă (a cărei parte reală e puterea activă şi a cărei parte imaginară e puterea reactivă) e UI* = = t// cos (p + j UI sin qp (cu j = Y*-1 )• Partea reală a exponentului de transfer se numeşte atenuare (v. Atenuare 2), iar partea imaginară, defazaj (v. Defazaj 2). în diferite condifii de funcfionare se definesc exponenfii de transfer de mai jos. în relafiile cari urmează, Z2= U2II2 e im” pedanta de sarcină a cuadripolului, iar Z1 = ~(E~U\)jI\ e impe- danfa interioară a generatorului de tensiune electromotoare E care alimentează cuadripolul (v. fig.; v. şî Cuadripol pentru alte notafii). Exponentul de transfer pe imagini (numit de obicei numai exponent de transfer) e definit în cajzul cînd cuadripolul e conectat pe impedanfele lui imagine (Zi = Zti; Z2 — Zi2), bornele de referinfă fiind bornele de intrare {U=U\\ I=h): _ 1 7 °Z 1 T Cuadripol conectat pe impedanfele Zt şi Z2. -1, f ’2 " V Uih u?h = ,n lh = In .ft-, 'y,=i=|n (v^d+vsc ) Exponentul indicatorului 427 Exponenţială, linie ~ (A, B, C, D sînt parametrii fundamentali ai cuadripolului). Exponentul de transfer pe imagini e acelaşi pentru ambele sensuri de propagare. Exponentul de transfer' iierativ e definit în cazul cînd cuadripolul e conectat pe impedanfele Iui iterative (Zi = ZCi; 22=2^), bornele de referinfă fiind bornele de intrare (U—U\, W: ~ă+d {A-bpy -1 2 ’ y 4 Exponentul de transfer iterativ e aceiaşi pentru ambele sensuri de propagare. La un cuadripol simetric, gc=g. Exponentul de transfer compus (sau compozit) e definit în cazul cînd cuadripolul e conectat pe impedanfele Z\ şi Z2 oarecari, U şi / fiind tensiunea şi curentul la bornele generatorului dş, tensiune care alimentează cuadripolul în cazul cînd ar debita pe o sarcină adaptată de impedanfă 2, (£/=£-2,/=Ş;/= -4-i £=£/,+/i 20: 22! - _ 1 . £2/4 2i 1 . W 2 n t7272 2 " (£/i+/i2,)* 2,. VI+1VI .C/2 Exponentul de transfer compus se poate scrie aditiv sub forma: &comp Sr2'^~S12» exponentul de transfer (pe de refle- Zh (primar); g,s= în care g e exponentul de îranster ^pe imagini); = !n (Zi Z;Z\ e exponentul de transfer xiune (neadaptare) al impedanfelor Z\ şi = In {Z2JrZi^l2'\JziZ2 e exponentul de transfer de reflexiune (neadaptare) al impedanfelor Z2 şi 2^ (secundar); #12 = = !n (1 — e~2s pi P2) e exponentul de transfer de interacţiune cu pi = (Zi — Z^)/(Zi +Zh), respectiv cu pa=(Z2-Z^)/(Z2+2^)f cari sînt coeficienţii de reflexiune (neadaptare) la bornele primare, respectiv secundare. Exponentul de transfer de inserfie e definit în cazul cînd cuadripolul e conectat pe impedanfe Zt şi Z2 oarecari, U şi / fiind tensiunea şi curentul la bornele generatorului de tensiune care alimentează cuadripolul în cazul cînd ar debita direct pe impedanfa de sarcină Z2 a cuadripolului [U=E — Zj/ = = EZ2/(Zi+Z2) = (Z/i +7iZi)Z2/(Zi+Z2)] E2 Zs/ţZţ + Zg)2 U212 1 . £2/4Zi =T ........... 4 Z\ Z2 Părfile reale, respectiv imaginare ale tuturor acestor expo-nenfi de transfer, sînt atenuările, respectiv defazajele corespunzătoare. 1. ~ul indicatorului. Chim.: Exponentul concentrafiei în ioni hidrogen pentru care numai jumătate din indicator a virat. 2. ~ ionic. Chim.: Logaritmul decimal cu semn schimbat al concentrafiei unui ion; de exemplu: pAg = — l°g [Ag+]. 8. ~ politropic. Fiz.: Exponentul n din ecuafia pvn— const. care reprezintă o transformare politropică a unui fluid în sistemul de coordonate în care abscisele reprezintă volumul specific (t;), iar ordonatele, presiunea (p). Exponentul n are următoarele valori pentru transformările politropice particulare întîlnite mai frecvent: n — 0 pentru transformările isobare, n~ 1 pentru cele isoterme, n = k = cp!cv pentru transformările adia-batice (cp şi cv fiind căldurile specifice la presiune şi Ia volum constante) şi n—00 pentru cele isocore. în practică se întîl-nesc şl transformări în cari n diferă de valorile indicate pentru aceste patru transformări particulare. V. şî sub Politropă. 4. Exponent adjunct. Maf.: Numărul q=- ^ y , legat de 1 1 un număr £> 1, pentru care deci-----------j--=1. p q 5. Exponent de încărcare. Nav.: Diferenfa dintre deplasamentele unei nave, corespunzătoare pescajului maxim şi minim. 6. Exponenfială, consolidare Plast. V. sub Consolidare. 7. Exponenfială, ecuafie Maf. V. sub Ecuaţie transcendentă. 8. Exponenfială, funcfiune Maf. V. Funcfiune expo- nenfială. 9. Exponenfială, linie Telc.: Linie de transmisiune cu impedanfa caracteristică variind exponenfial de-a lungul ei. Se foloseşte ca transformator de adaptare între două linii omogene de impedanţe caracteristice diferite, sau între o linie de transmisiune şi o antenă cu impedanfă de intrare diferită de impedanfa caracteristică a acestei linii. Dacă R, G, L, C sînt constantele lineice (rezistenfa, con-ductanfa de izolafie, inductivitatea şi capacitatea referitoare ia unitatea de lungime a liniei), impedanfa caracteristică e R~hjcoL -y yx ~Zoe G+jmC unde x e distanfa de Ia o extremitate a liniei în care impedanfa caracteristică are valoarea Zq , la secfiunea curentă în care aceasta are valoarea Z. Constanta de propagare Y = '][(R-\-j(DL)(G-hj(x)C) nu variază de-a lungul liniei. Neglijînd pierderile (deoarece linia exponenfială e în general scurtă), rezultă condifiile: L = L$e x şi C-C^e* *■ Variafia exponenţi fială a inductanfei şi a capacităfii lineice se realizează, fie &r\2, U2I2 (Zi+Z2)2 unde gri2= In (Zi ~\-Z2)l2^JZ\Z2 e exponentul de transfer de reflexiune (neadaptare) în cazul conectării directe a generatorului de impedanfă Z\ Ia sarcina Z2. — Unul dlnfre cele două conductoare ale unei linii exponenţiale aeriene de trecere de la o linie tefrafilară la o linie bifilară. I) linie tefrafilară; 2) linie bifilară; 3) firele consfifuind conductorul liniei exponenţiale; 4) punţi distantiere; J) lungimea liniei exponenţiale. variind distanfa dintre conductoare, fie, cînd fiecare conductor e construit din două fire distanfate şt reunite prin punfi, variind lungimea acestor punfi; această a doua mefodă se Exponenfiale, curbe ~ 428 Expozi(ie foloseşte la trecerea de la linia de 300 Q tetrafilară la linia de 600 Q bifilară (v. fig.). în cazul cablurilor coaxiale, linia exponenţială se realizează prin variaţia corespunzătoare a diametrului conductorului interior. Uneori linia exponenfială se înlocuieşte cu o linie ai cărei parametri variază linear cu distanfa (trunchi de linie în formă de trapez). Linia exponenfială cu lungimea l terminată pe impedanfele caracteristice extreme Zq şi Zq el~Z are un coeficient b de undă progresivă —— ((3 fiind constanta de fază, adică partea imaginară a Iui y). Dacă pentru k vaioarea minimă In admisibilă e 1 — t, lungimea necesară a liniei e / = 2 |3 t • în î citate se folosesc şi linii de transmisiune sonică, exponenfiale. Sin. Transformator exponenfiai. i. Exponenfiale, curbe Geom.: Curbe plane definite, fafă de un reper cartesian, de o ecuafie de forma: Ele sînt transformate afine ale curbei. Y—ex prin afinităfile y = aY, x^=bX, cari formează un subgrup cu doi parametri al grupului afin. Dacă Mi (xit yj), (* = 1, 2, 3) sînf trei puncte distincte ale unei curbe exponenfiale, coordonatele lor verifică relafia: /yAxB-xi^/yş\x2-xi' \yij W invariantă fafă de subgrupul afin. Curba intersectează axa Oy în punctul A (O, a). Aria unui frapez curbiliniu corespunzînd dreptelor x — xq, x = xi e dată de cA~ = (3/0~Ji) *ar aria figurii obfinute prin rotirea curbei în jurul asimptotei Ox e dată de d\~ St, unde St e subtangenta, —b. Curbele y~l In—i obfinute prin inversiunea funcţiunii y~ae , se numesc curbe logarifmice. Proprietăfile lor nu diferă esenfial de proprietăfile curbelor exponenfiale. 2. Exponomefrice, diagrame Foto.: Diagrame cari indică variafia intensităfii luminoase pentru diferite epoci ale anului şi pentru diferite ore din zi; ele sînt folosite la stabilirea exactă a duratei timpului de expunere a filmului sau a plăcii fotografice, pentru diferite emulsii. 3. Exponomefrice, tabele Fotgrm., Foto.: Tabele cari indică durata de expunere a unui film sau a unei plăci fotografice pentru anumite deschideri relative (g/n) şi pentru anumite emulsii fotografice. 4. Exponomefrie. 1. Foto., Fotgrm.: Capitol al Opticii fotografice, care se ocupă cu studiul duratei de expunere a materialelor fotografice şi cu legile de variafie a timpului de expunere la fotografiere, în funcfiune de: sensibilitatea emulsiei fotografice, iluminarea obiectului de fotografiat, natura luminii folosite Ia fotografiere, etc. 5. Exponomefrie. 2. Foto.: Tehnica construirii şi folosirii exponometrelor (v.). 6. Exponomefru, pl. exponomefre. Foto., Cinem.: Instrument pentru determinarea duratei de expunere necesare pentru o placa fotografică sau pentru o peliculă de film, în func- fiune de următoarele elemente: iluminarea obiectului, ora din zi (în cazul fotografierii Ia lumina naturală), sensibilitatea fotografică a plăcii^sau a jilmului, natura filtrului-ecran folosit, natura diafragmei. Se deosebesc: exponometru chimic, exponomefru optic, exponomefru fotoelectric. Exponometrele chimice sînt bazate pe înnegrirea unei mici bucăfi de hîrtie fotografică (cu bromură de argint), astfel încît la expunerea ei, înfr-o durată de timp indicată de un cronometru, primeşte o înnegrire de tonalitatea căutată. Exponometrele optice sînt bazate pe principiul observării prin comparafie a luminozităfii obiectului de fotografiat, cu ajutorul unui vizor monocular aşezat la ochiul operatorului, luîndu-se la scara gradată a aparatului luminozităfi de intensităfi variate, pînă cînd se stabileşte acea luminozitate care asigură claritatea obiectului, şi pentru care e indicată fracfiunea de secundă corespunzătoare duratei de expunere. Exponometrele fotoelectrice sînt bazate pe principiul celulei fotoelectrice. Ele măsoară automat şi obiectiv intensitatea luminii de fotografiere şi indică timpul de expunere corespunzător. Se folosesc atît exponomefre simple, ale căror celule sînt conectate Ia un instrument de măsură, cît şi expono-metre automate. Figura reprezintă schema de principiu a exponomefrului fotoelectric automat. Fluxul luminos reflectat de obiectul de fotografiat acfionează asupra celulei fotoelectrice. Condensatorul se încarcă i într-un timp mai scurt sau mai lung, în funcfiune de intensitatea iluminării. în 7^ momentul în care tensiunea la bornele condensatorului atinge valoarea tensiunii Schema de princ,pi de aprindere a tubului cu neon, acesta intră în func- iu a exponomefrului fotoelectric.- a 1) fub cu neon; 2) condensator; 3) rezis- fîune actionînd asupra elec- fenjâ ohmică; 4) baterie; 5) înfăşurarea tromagnetului. Acesta, atră- elecfromagnetului; 6) spre obturatorul gindu-ŞÎ armatura, declan- aparatului de fotografiat; 7) armatura Şeaza închiderea obturato- electromagnetului; 8) elementul foto* rului aparatului fotografic. electric; 9) raze de lumină. Dacă iluminarea a fost intensă, încărcarea condensatorului se produce într-un timp foarte scurt şi timpul de expunere e foarte scurt; dacă iluminarea a fost slabă, timpul de expunere e mai lung, încărcarea condensatorului efectuîndu-se într-un timp mai lung. 7. Expozifie, pl, expozifii. 1. Arh.: Spafiu amenajat special (teren, parc, sală, pavilion, ansamblu de săli sau de clădiri) pentru a servi la expunerea, în scop de instrucfiune, educativ sau comercial, a unor opere de artă, a unor produse industriale sau agricole, etc. Din punctul de vedere al duratei, se deosebesc: expozifii permanente, alcătuite din construcfii şi din amenajări, de obicei definitive, folosite în permanenfă pentru diferite tipuri de exponate; expozifii temporare, alcătuite din construcfii şî din amenajări provizorii, cari sînt înlăturate după terminarea perioadei de timp stabilite pentru expunsrea obiectelor, sau se demontează pentru a fi transportate în alte localităfi. Din punctul de vedere al importanfei, expoziţiile pot fi: nafionale, internaţionale sau tîrguri de mostre, şi servesc la cunoaşterea cît mai largă a progreselor unui stat în toate domeniile, la popularizarea celor mai avansate metode tehnice, a unor materiale noi, ca şi a ultimelor descoperiri ştiinfi-fice, şi cari reprezintă o sinteză a activităfii umane dintr-o perioadă de timp recentă. După tipul exponatelor, se deosebesc: expozifii pentru un tip unic, cum sînf expozifiile de artă plastică (pictură, Expozifie 429 Exsudaf sculptură, grafică), expoziţiile agricole, industriale, etc., şi expoziţii complexe, destinate unor categorii diferite de exponate, cum sînt expoziţiile regionale, naţionale sau internaţionale. 1. Expozifie. 2. Arh.r Arta: Aşezarea unui obiect, a unei opere de artă, a unei clădiri, astfel încît să poată fi privite în condijiile cele mai favorabile. 2. Expozifie. 3. Arh., Urb. V. Expunere. s. Expresie, pl. expresii. Mat.: Grup de elemente (numere, litere, etc.) legate între ele prin simboluri (operatori) cari indică operafii matematice. 4. ~ algebrică. Maf..* Expresie în care operafiile cari leagă numerele şi literele sînt cele patru operafii elementare, ridicarea Ia putere şi extragerea de rădăcină. Exemple: un polinom, un întreg, o fracfie rafională, etc. 5. Expresiune. Ind. chim.: Procedeu de obfinere prin presare a unor uleiuri eterice (ulei de portocale, de lămîi, de bergamote, grapefruit, mandarine, petit-grain, neroii, biga-rade, etc.) din fructe citrice. Cojile fructelor, curăfite de pe pulpă cu cufife speciale şi introduse pentru cîteva ore în apă ori în solufia diluată a unor săruri, sau fructele întregi, sînt supuse presării în prese manuale sau mecanice. Uleiul eteric confinut în celulele părfii colorate a cojii (flavedo) e evacuat, odată cu o solufie coloidală de pectine, pentozani, emiceluloze, confinute în coajă. Produsul de expresiune e uneori o adevărată emulsie de apă în ulei. Cînd separarea uleiului eteric de solufia substanfelor coloidale însofitoare nu se poate face prin decantare, se utilizează filtrarea, centrifugarea sau distilarea. Cînd se supun presării fructele întregi, se obfin ca produse ale expresiunii atît uleiul eteric, cît şi sucul fructului respectiv. Procedeul un e prea indicat, deoarece urmele de suc (acide) influenfează negativ distilarea ulterioară a uleiului, iar urmele de ulei în suc favorizează degradarea acestuia. 6. Expunere. 1. Arh., Urb.: Orientarea unei clădiri fafă de soare şi fafă de vînturi. Sin. Expozifie. 7. Expunere. 2. Foto., Poligr.: Operafie prin care e supus acfiunii luminii un material fotografic (placă, fi'm sau hîrtie fotografică) ori materialul făcut sensibil la lumină pe care se pregăteşte un clişeu sau o formă de tipar preparată prin reproducere fotomecanică, pentru ca în stratul fotosensibil să se poată forma imaginea obiectului care se reproduce. Timpul necesar formării imaginii latente se numeşte durată de expunere sau timp de expunere. Durata de expunere depinde de: natura radiafiei incidente, distanfa focală a obiectivului, deschiderea diafragmei, coeficientul de deschidere relativă, natura obiectivului, natura filtrului folosit, etc.; sensibilitatea emulsiei fotografice, gradul de ortocromatism, vitesa de deplasare a obiectului fotografiat, etc. Durata de expunere se măsoară cu ajutorul expono-metrelor şi se alege folosind tabele exponomefrice. Raportul dintre durata de expunere necesară pentru obfinerea aceleiaşi transformări fotochimice, în cazul fotografierii cu filtru colorat şi fără filtru, se numeşte factor de pre/un-gire a duratei de expunere. Expunere instantanee se numeşte o expunere pentru care durata de expunere e o fracfiune de secundă, astfel încît se pot fotografia, cu rezultate bune, persoane şi obiecte în mişcare. Pentru a obfine o impresionare suficientă a materialului fotosensibil cu expuneri instantanee se întrebuinfează materiale fotografice cu sensibilitate mare şi cu iluminări intense ale obiectelor de fotografiat. în încăperi întunecoase, sau noaptea, se folosesc lămpi de construcfie specială, numite lămpi-ful ger. 8. ~ anticipată. Poligr.: Procedeu folosit în fotorepro-ducere, la fotografierea unei imagini în semitonuri cu ajutorul Fxsicafoare. a) tip A; b) tip B, varianfa I. /) capac; 2) corp; 3) placă; 4) robinet. sitei, pentru obfinerea unui negativ descompus în mici elemente. Expunerea anticipată se face acoperind originalul cu o coală de hîrtie albă, înainte de expunerea propriu-zisă, şi fotografiind un t.'mp scurt prin sită această suprafafă albă. Procedeul consistă, în realitate, într-o reproducere mai puternică a liniilor sitei. Se obfin puncte mai clare, chiar în cele mai întunecate porfiuni ale imaginii. 9. ~, durată de Foto., Poligr. V. sub Expunere 2. 10. Exsicator, pl. exsicatoare. Chim.: Vas de sticlă de formă specială, cu capacul rectificat pe margini, în care se' usucă aerul cu ajutorul unor substanfe capabile să absoarbă apa. Exsicatoarele sînt folosite, în laboratoarele de analize chimice, pentru uscarea substanfelor şi a precipitatelor analitice. Se deosebesc două tipuri de exsicatoare (v. fig.): tipul A,fără robinet,şi fipul B, cu robinet. Ambele tipuri au !a baza părfii cilindrice o placă de porţelan cu suporturi şi cu orificii pentru creuzete. în partea inferioară conică se introduc substanfe absorbante (de ex.: clorură de calciu granulată, acid sulfuric, pentaoxid de fosfor, oxid b'de calciu şi hidroxid de sodiu), pentru absorpţia, concomitent, a umidităţii şi a bioxidului de carbon. Exsicatoarele frebuie să fie incolore şi suficient de transparente pentru a permite uşor citirea unui text de ziar cu litere obişnuite. 11. Exsudare. Tehn.: Separarea şi ieşirea unor componenfi la suprafafa unui material. Exemple: — Separarea şi ieşirea componenfilor lichizi la suprafafa masei unui exploziv, de exemplu Ia dinamitele gome sau gelatine, la pulberile cu nitroglicerină şi la alfi explozivi, cari pot avea în compozifia lor substanfe lichide (de ex. trinitrotoluen brut), în exploatări. Indică instabilitatea fizică a explozivului. Exsudarea se determină, fie prin încălzirea unui cartuş de exploziv la o anumită temperatură, un anumit timp, şi măsurarea diametrului petei pe care o lasă pe o hîrtie de filtru; fie prin presarea unui cartuş într-un cilindru perforat şi primirea lichidului pe o hîrtie de filtru; fie prin centrifugarea unei cantităfi de exploziv în creuzet Gooch, un anumit timp, într-o centrifugă cu turafie determinată, şi recîntărirea creuzetului. Aceste probe se fac, de exemplu, la dinamitele gome. — Aparifia, la suprafafa unei îmbrăcăminte asfaltice, a excesului de bitum sau de gudron. (Sin. Asudare, Transpiraţie). — Difuziunea spre suprafafa articolelor dş cauciuc vulcanizat a unor componenfi ai amestecurilor (sulf, plastifianfi, coloranfi). 12. Exsudat, pl. exsudate. Chim. biol.: Produsul de secrefie care se formează, m cursul unui proces inflamator al mucoaselor, al seroaselor cavităfilor interne, cum şi al diferitelor fesuturi ale organismului animal. Exsudatul e caracterizat printr-un confinut mai mare de proteine, în comparafie cu transsudatul (v.). Exsudatul se prezintă sub formă lichidă, semilichidă sau vîscoasă, de culoare galbenă-citrin, uneori verzuie (puroiul), limpede sau opac; confine proteine şi globuline, combinate cu lipide (steroli) sub formă de cenapse sau libere. După caracterul istologic al exsudatului, se deosebesc următoarele forme exsudative: inflamafie seroasă, serofibrinoasă şi fibrinoasă, purulentă, pseudomembranoasa şi crustoasă, can-grenoasă şi emoragică. Exsudaf 430 Exfincjîe 1. Exsudaf. 2. Ind. piei.: Defect al pieilor, care se caracterizează prin aparifia pa suprafafa pielii a unei substanfe confinute în interiorul ei sau rezultate din modificarea chimică, în anumite condifii de temperatură şi de umiditate, a unei astfel de substanfe. Se deosebesc: exsudate grase, exsudate minerale, exsudate răşinoase, exsudate formate din substanfe organice şi exsudate de sulf. g. Extensibilitate. Gen.: Proprietatea unui corp de a se alungi fără rupere, cînd e supus la întindere. s. ~a aluatului. Ind. alim.: Proprietatea aluatului de a se alungi, cînd e supus la întindere. E o proprietate principală de panificafie, întrucît condifiile optime de panificafie sînt date de raportul dintre rezistenfa şi extensibilitatea maximă a aluatului, care trebuie să aibă anumite valori. 4. Extensiune. 1. Gen. V. întindere. 5. Extensiune. 2. Urb.: Mărirea suprafefei unei localităţi, în cursul dezvoltării ei. Teritoriul pentru extensiunea unei locali-tăfi trebuie prevăzut prin planul de sistematizare, fiind considerat, în mod normal, că reprezintă 30% din suprafafa existentă a localităţii. Acest teritoriu trebuie rezervat şi e folosit, pînă la completa sa construire, ca teritoriu plantat sau agricol. 6. Extensiune a unei mulţimi. Maf.: O mulfime N constituie o extensiune (prelungire) a unei mulfimi M (în care s-a definit o operafie, respectiv s-au definit două operafii), dacă în N s-a definit o operafie (respectiv două), astfel încît N să confină o submulfime strictă M, isomorfă cu M. 7. Extensiune de bandă. Telc.: Subdivizarea uneia sau a mai multor benzi (game) de frecvenfă ale unui radioreceptor, la care benzile (gamele) se schimbă cu ajutorul unui comutator, astfel încît fiecare subbandă creată în acest mod să fie extinsă pe întreaga scală de acord. Extensiunea de bandă se ufi-lizează în special la recepfia emisiunilor pe unde decametrice (scurte), fiindcă în această gamă acordul e mai greu de efectuat, dacă elementul de acord (condensator variabil sau bobină variabilă) e comun pentru toate gamele de frecvenfă ale receptorului. Astfel, de exemplu, gama undelor decametrice poate fi divizată în două sau în trei subbenzi; se poate extinde însă pe întreaga scală de acord fiecare dintre benzile alocate radiodifuziunii în gama undelor scurte, renunfîndu-se în acest caz la benzile intermediare alocate altor servicii de telecomunicaţie. Extensiunea de bandă se face modificînd circuitele de radio-frecvenfă ale receptorului obişnuit, prin multe metotle, dintre cari cele mai utilizate sînt următoarele: Extensiunea de bandă cu ajutorul unui element reactiv variabil, suplementar. în acest caz, elementul de acord principal (comun penfru toate gamele) se fixează în anumite po-zifii determinate, iar acordul se realizează, în limitele fiecărei subbenzi, cu ajutorul unui condensator variabil suplementar, de capacitate mai mică decît a celui principal, sau prin deplasarea miezului bobinei din circuitul acordat. Această mefodă e folosită în special la receptoarele profesionale. Extensiunea de bandă cu ajutorul unor elemente reactive fixe, suplementare. în acest caz se introduc în circuitul acordat condensatoare sau bobine suplementare, astfel încît variafia completă a elementului principal de acord (comun pentru toate gamele receptorului) să producă doar o mică variafie a frecvenfei de rezonanfă a acestui circuit. De obicei, acordul a h Realizarea extensiunii de bandă cu ajutorul unor condensatoare fixe suplementare, conectate tn serie şi în paralel cu condensatorul variabil. a) circuitul acordat o'biş’nuif; b) circuitul acordat căruia i s-a aplicat extensiunea de bandă; L, L’) bobine de acord; Cv) condensator variabil; Cj, C2) condensatoare suplementare. circuitului se face cu ajutorul unui condensator variabil, iar pentru extensiunea benzii se introduc condensatoare fixe, de capacitate determinată de limitele benzii extinse, în serie şi în paralel cu condensatorul de acord (v. fig.). Această metodă se foloseşte în special în receptoarele de radiodifuziune. 8. Extensiune ordonată a unei mulfimi. Mat.: Mulfime ordonată N, care confine o submulfime M, isomorf ordonată cu M (extensiunea ordonată a mulfimi M). 9. Extensivă, mărime Fiz. V. sub Mărime. 10. Extensograf, pl. extensografe. Ind. alim.: Aparat cu ajutorul căruia se înregistrează grafic tenacitatea şi extensibilitatea unui aluat de o anumită consistenfă, preparat la farinograf. 11. Extensogramă, pl. extensograme. Ind. alim.: Curbă trasată cu ajutorul extensografului, care reprezintă variafia tenacităţii şi a extensibilităţii unui aluat de o anumită consistenfă (0,5 kgm), preparat la farinograf, cînd e supus la întindere pînă la rupere, după ce a fost lăsat un anumit timp în repaus. Extensogramele au două caracteristici: rezistenfa maximă (tenacitatea), exprimată prin ordonata curbei, şi extensibilitatea maximă, exprimată prin distanfa dintre punctul de plecare şi cel de sosire a acului înregistrator pe axa absciselor.. 12. Extensometru, pl.exfensometre. Rez. mat.V. Tensometru. ia. Exfensor, pl. extensoare. Tehn.: Garnitură inelară elastică, folosită pentru a asigura un contact forfat între două obiecte. Exemplu: extensoarele folosite la unii segmenfi etan- Ş°ri (v.)* , , 14. Exterior. 1: Calitatea de a se găsi în afara unui domeniu. Exemplu: punct exterior unei suprafefe închise. 15. punct Mat.: Punct p al unui spafiu topologic, determinat prin faptul că, fiind dată o mulfime de puncte A din acest spafiu, există o vecinătate Vp a punctului p, care nu are nici un punct comun cu muifimea A. ie. Exterior. 2: Calitatea de a proveni din afara unui domeniu. Exemplu: forfă exterioară (adică forfă condifionată de un sistem fizic din afara unui sistem de puncte materiale). Sin. Extern. 17. Exteriorul unei mulfimi. Mat.: Muifimea punctelor exterioare mulfimii date. îs. Extern. 1: Calitatea de a proveni din afara unui domeniu sau de a avea acţiuni în afara acelui domeniu. Exemplu: acfiunile externe ale unui sistem fizicochimic. 19. Extern. 2: Calitatea de a se găsi în afara unui domeniu. Exemplu: unghiuri alterne externe. Sin. Exterior. 20. Extinctor, pl. extinctoare. Tehn.: Sin. Stingător de incendiu, Stingător (v.). 21. Extincfie. 1. Fiz.: Mărime egală cu logaritmul opacităfii — a unui strat absorbant 1 5= log , unde Iq e fluxul luminos incident; I e fluxul luminos emergent. La un clişeu fotografic, cu cît acfiunea luminii asupra clişeului a fost mai intensă, la expunere, cu atît stratul de argint care formează imaginea latentă a fotografiei e mai dens şi, prin urmare, imaginea e mai opacă. Stratul fotografic fiind un mediu cu structură granulară, slăbirea fluxului luminos poate fi datorită fie absorptiei propriu-zise, fie difuziunii. Dacă la determinarea extincţiei se consideră numai fluxul emergent care se propagă în aceeaşi direcfie ca şi fluxul incident, extincjia se numeşte extincţie (sau densitate optică) regulată, iar dacă se consideră şi fluxul difuzat, se numeşte extincfie integrală. Cînd fasciculul incident e un fascicul difuz, extincfia integrală se numeşte ex-tincfie difuză. Cantitatea de argint redusă pe unitatea de suprafafă e proporfională cu logaritmul de opacitate. Extincfia egală cu Extincfie, coeficient de ~ 431 Extinderea benzii de frecvenfe unitatea corespunde, pe negativ, unei mase de argint de 0 01 g pe decimetru pătrat; aceasta masă se numeşte constanta fofometrică a negativului respectiv. La o solufie, extincfia e 5 = 8 cd, unde c e concentrafia, d e grosimea stratului absorbant, iar e e un coeficient care depinde de natura substanfei absorbante şi de lungimea de undă a radiafiei incidente, numit coeficient de extincfie. î. ~r coeficient de Fiz. V. sub Extincfie 1. 2. Exfincfie. 2. Fiz., Mineral.: Anularea intensităfii unui fascicul de lumină (de cele mai multe ori prin absorpfie sau prin acfiunea a doi nicoli încrucişafi). Extincfia e o proprietate a mineralelor, respectiv a substanfelor anisotrope, de a se întuneca („de a se stinge") în timpul rotirii lor în cîmpul microscopului. Fenomenul se observă studiind mineralele sub formă de secf uni subfiri, între nicoli încrucişafi, şi apare ori de cîte ori planele de vibraţie ale luminii în mineral ajung să se suprapună, în timpul rotirii, planelor de vibrafie ale n i co Iilor indicate de firele reticu-lare din ocular. Firul N-S corespunde, de obicei, cu direcfia polarizorului, iar firul E-V, cu direcfia analizorului. Toate mineralele, respectiv celelalte substanfe cari prezintă acest fenomen, se sting de patru ori într-o rotire de 360°, deoarece planele de vibrafie ale luminii în mineral, fiind perpendiculare unul pe altul, ca şi planele de vibraţie ale nicolilor, fenomenul de exfincfie apare în timpul rotirii după fiecari 90°. Pozifia în care se stinge mineralul se numeşte pozifie de exfincfie. Această pozifie variază după sistemul de cristalizare, respectiv după forma cristalografică a mineralului şi după pozifia secfiunii în raport cu elementele cristalografice. Deoarece pozifia planelor de vibrafie ale luminii, în minerale cari au compozijii deosebite şi cristalizează în sisteme crisfalo-grafice diferite, poate varia în raport cu fefele cristalografice, cu planele de clivaj ori cu muchiile, pentru determinarea pozifiei acestor plane e necesar să se măsoare unghiurile pe cari le formează în raport cu direcţiile cristalografice respective. Aceste unghiuri se numesc unghiuri de exfincfie şi sînt bine definite pentru minerale cari cristalizează în anumite sisteme cristalografice şi au o anumită compozifie chimică. în cazul cînd unghiul de extincfie are valoarea de zero grade, cu alte cuvinte cînd planele ds vibrafie sînt paralele cu fefele cristalografice ori cu planele de clivaj, extincfia se numeşte dreapta (v. fig. a). Extincfia dreaptă se întîlneşte P Extincţie dreaptă (a), simetrică (b) şi oblică sau asimetrică (c). Ia secfiunile tăiate prin formele prismatice ale mineralelor cari cristalizează în sistemul exagonal, tetragonal, frigonal sau rombic, cum şi la secţiunile paralele cu pinacoidul transversal al mineralelor cristalizate în sistemul monoclinic, Dacă planele de vibrafie ale luminii în mineral bisectează unghiurile pe cari le formează între ele fefele cristalografice ori planele de clivaj, extincfia se numeşte simetrică. O astfel de extincfie se întîlneşte la formele bipiramidale din sistemul exagonal, tetragonal, frigonal şi rombic, cum şi la secfiunile bazale ale unora dintre mineralele cristalizate în sistemul monoclinic, cum sînt amfibolii (v. fig. b) şi piroxenii. Dacă unghiurile dintre planele de vibrafie ale luminii în mineral şi fefele cristalografice, respectiv planele de clivaj, au o valoare oarecare a, diferită de zero şi de 90°, mineralul respectiv prezintă extincfie oblică sau asimetrică. O astfel de extincfie se întîlneşte la mineralele cristalizate în sistemul triclinic şi Ia unele secfiuni prin mineralele monoclinice (d£ ex. secţiunile paralele cu pinacoidul lateral) (v. fig. c). 3. Extincfie. 3. Te/c.: Reducerea la zero sau la un minim pro-nunfat a tensiunii de intrare a unui radioreceptor, tensiune produsă de o anumită emisiune, prin dirijarea convenabilă a antenei de recepfie. Prin această operafie se poate elimina o emisiune perturbatoare (care are aceeaşi frecvenjă, dar provine din altă direcfie decît emisiunea dorită) sau se poate determina direcfia în care se găseşte o sfafiune emifătoare (cum se procedează în radiogoniometrie). O extincfie netă, care să permită o precizie de ordinul gradelor în determinarea direcfiei, se obfine cu ajutorul cadrelor electromagnetice (v.) bine echilibrate fafă de pămînt (fără efecf de antenă). 4. Extindere. Mat.: Dacă se dă un corp K şi muifimea de elemnte S din supracorpul 03 K, se numeşte extindere a corpului K prin muifimea de elemente S din supracorpul comutativ QD K, corpul generat de complexul (K, S) din Q; el se notează cu K (S). Muifimea S se numeşte mulfime adjunctă, iar unul oarecare dintre elementele ei se numeşte adjunct. Exemplu: Corpul numerelor complexe ordinare / e extinderea K (i) a corpului numerelor reale, prin rădăcina i a ecuafiei x24-1=0 cu coeficienfii în K. Sin. Adjoncfiune. 5. ~ algebrică. Mat.: Extindere în care toate elementele sînt algebrice. Se demonstrează că o extindere e algebrică în cazul, şi numai în cazul, în care elementele adjuncte sînt algebrice. 6. ~ separabiiă. Mat.: Extindere în care toate elementele sînt algebrice separabile, adică satisfac cîte o ecuafie ireductibilă cu rădăcini simple. (Se demonstrează că o extindere e separabiiă în cazul, şi numai în cazul, în care elementele mulfimii adjuncte sînt separabile.) Extinderea se numeşte finită sau infinită, după ordinul finit sau infinit al mulfimii adjuncte minimale. Extinderile separaBile finite formează obiectul teoriei clasice a lui Galois. Exemple: toate extinderile algebrice ale unui corp finit; toate extinderile algebrice aie unui corp de caracteristică nulă (de ex. corpul real). 7. ~ simplă, algebrică. Mat.: Extinderea simplă K (0) a corpului comutativ K se numeşte algebrică, dacă 0 e rădăcina unui polinom ireductibil / (x) din inelul de polinoame K (x). 8. ~ transcendentă. Mat.: Extinderea simplă K (9) a corpului comutativ K se numeşte transcendentă, cînd 9 nu satisface nici o ecuafie algebrică cu coeficienfii în K. 9. Extinderea benzii de frecvenfe. Te/c.: Operafia inversă comprimării benzii de frecvenfe a unui semnal, care consistă în sporirea de n ori — la recepfie — a frecvenfei fiecărei componente sinusoidale a semnalului transmis, în vederea refacerii semnalului inifial. Prin această operafie se revine la lărgimea de bandă A/ a semnalului inifial, care în urma „comprimării" fusese transmis în banda redusă A fjn. Dacă operafia de comprimare a benzii de frecvenfe a fost făcută fără deformarea semnalului, cu sporirea duratei de transmisiune de Ia T la riŢ, prin extindere se revine la durata de transmisiune inifială T. Dacă operafia de comprimare a benzii de frecvente a fost făcută cu deformarea semnalului şi cu menţinerea duratei de transmisiune, prin comprimarea unor fragmente de durată Tq (extrase din semnal Ia intervale egale cu t = şi transmisiunea numai a acestor fragmente „comprimate" în inter- valul sporit x = nxo, prin extindere fiecare fragment revine la durata Tq şi semnalul se reconstituie cu aproximafie la recepfie, din aceste fragmente disfanfafe, avînd aceeaşi durată totală ca şi semnalul inifial. V. Comprimarea benzii de frecvenfe. Exfirpafor 432 Exfracf pecfic 1. Exfirpafor, pl. exfirpatoare. Agr., Mş.: Maşină agricolă asemănătoare cu cultivatorul (v.) cu suporturi rigide, dar de care se deosebeşte prin forma piesei active şi deci prin acfiunea ei. Piesa activă, cuţitul, are formă triunghiulară, iar poziţia sa e paralelă cu suprafafa terenului. Două dintre laturile triunghiului care formează piesa activă, şi anume cele cari se găsesc pe direcfia de înaintare, sînt bine ascuţite. Extirpataru! distruge buruienile prin secţionarea lor la mică distanfă de la suprafafa terenului şi, în acelaşi timp, are o oarecare acfiune mobilizatoare a stratului superficial al solului. Penfru aceste motive, extirpatorul e utilizat, în special, la întrefinerea ogoarelor în stare curată. 2. Exfracf, pl. extracte. 1. Chim., Farm.: Substanfă sau amestec de substanfe în diferite grade de concentrafie, cari pot fi extrase, cu solvenfi corespunzători, din diferite materii prime (minereuri, soluri, coji de lemn de anumite specii, carne, droguri, plante, glande, etc.). Extractul se poate obfine prin extracfie (v.), prin per-colare (v.), prin macerare (v.), prin decocfie (v.), prin dige-rare sau prin infuzie (v.). Solvenfii întrebuinfafi în operafiile efectuate pentru obfinerea unui extract sînt de obicei apa, solufiile saline, alcoolul sau eterul. De aceea, după natura solventului întrebuinfat, se deosebesc extracte apoase, alcoolice, eterice, etc., iar după gradul de concentrafie obţinut sau impus, extracte siropoase, extracte moi şi extracte uscate. 3. ~ fluid. Farm.: Extract lichid care a fost evaporat astfel, încît 100 părfi de extract corespund ia 100 părfi de drog. 4. ~ hipofizar. Chim. biol.: Totalitatea principiilor active (hormoni) obfinute din glanda hipofiză, cu ajutorul unor solvenfi organici (cloroform, efer, alcool), prin macerare şi evaporarea completă a lichidului extractiv, sub vid, la temperatură joasă (20—25°), pentru a împiedica alterările. Extractul hipofizar total, sub formă de pulbere, se prepară din organe proaspete, prelevate, în principal, de la bou, cal şi oaie, după ce s-au înlăturat cu atenfie porţiunile periglandulare, inutile. Se întrebuinţează în Medicină penfru stimularea şi coordonarea secreţiei tuturor glandelor cu secreţie internă. 5. ~ în acid clorhidric. Ped.: Soluţie rezultată după fierberea în acid clorhidric cu d. 1,15, a părţii din sol a cărei compoziţie e apropiată de a complexului de alterare. Materialul din sol rămas după fierbere e tratat cu o solufie de hidroxid de potasiu 5%; silicea insolubilizată prin acest tratament se adaugă la cea obfinută după fierbere cu acid acidulată sau cloroformiată), de exemplu: extract de genfiană, de licvirifia, de opiu, etc.; extracte alcoolice, preparate cu ajutorul alcoolului concentrat, de exemplu: extractul de coajă de chinină, de hiosciam, de rădăcină de ipeca, etc.; extracte hidroalcoolice, preparate , cu ajutorul apei şi al alcoolului, de exemplu: extractul de absint din planta întreagă de Arte-misia absinthium L.; de aconit, din tuberculele de Aconitum napellus L.; de arnică, din florile de Arnica montana L.; de secară cornută, din cornul secarei; de cascarila; etc.; extracte eterice, preparate cu ajutorul eterului etilic, de exemplu: extractul de ferigă, — şi extracte eteroalcoolice, preparate cu ajutorul eterului şi al alcoolului, de exemplu: extractul de cubeba, de nucă vomică, efc. După forma sub care se obfin (consistenfă), extractele medicinale pot fi: fluide, moi sau uscate. Extractele fluide sînt preparate astfel, încît 1 ml să corespundă la 1 g de drog; extractele moi confin circa 20% apă, iar extractele uscate, maximum 5% apă. Extractele medicinale se prepară, fie prin macerare (v.), simplă sau repetată, la rece sau la cald, fie prin percolare (v.). Extractele sînt supuse uneori defecării, pentru înlăturarea balastului (clorofilă, pectine, mucilagii, amidon, etc.), şi apoi se concentrează din nou; defecarea se execută cu ajutorul apei,"la extractele alcoolice, sau cu ajutorul alcoolului, la extractele apoase. Extractele fluide pot fi obfinute, de asemenea, prin disolvarea extractelor uscate în cantitatea corespunzătoare de solvent. Penfru a obfine exfracfe uscate, cu un confinut determinat de substanfă activă, se aduc la fifrul necesar, prin amestecare cu excipienfe adecvate, ca, de exemplu: lacfoză, dexfrină, amidon, pulbere de licvirifia, sau pulbere uscată de drog epuizat. Solubilifatea în apă a extractelor diferă după solventul cu care au fost preparate; de exemplu extractele apoase sînt complet solubile în apă, formînd solufii transparente; extractele alcoolice sînf parfial solubile, sau foarfe pufin solubile în apă; extractele eterice sînt complet insolubile în apă. Extractele sînt medicamente cari se alterează după solventul folosit, după consistenfă sau materia primă folosită. Astfel, extractele alcoolice, extractele uscate sau extractele răşinoase se alterează mai pufin decît extractele fluide, apoase, etc. Extractele medicinale se întrebuinfează, în Farmacie, în amestec cu alte produse medicamentoase, la prepararea pre-scriotiilor medicale sau a unor forme farmaceutice oficinale u* * ^ iiiwivKiiaia i ai mu i i uuuo i ui ii iuv^cu 11\+ ic^uiiui uni evaporarea sucurilor sau a solufiilor obfinute prin tratarea unor substanfe vegetale sau animale (droguri), proaspete sau uscate, cu solvenfi, ca: apa, alcoolul, eterul, etc. Extracfele medicinale confin principiile active din droguri, confinutul variind după constituţia drogurilor, după puterea disolvantă a vehiculelor şi după procedeul de extracfie folosit. în extracte se găsesc, de obicei, substanfe mucilaginoase, gume, săruri, zaharuri, fanin, răşini, alcaloizi, glicozizi, substan-fe colorante, etc. După materia primă folosită, se deosebesc: exfracfe medicinale vegetale, cari se obfin din plante întregi sau din unele organe ale plantelor (rădăcini, scoarfă, frunze, flori, fructe, etc.), şl extracte medicinale animale (opoterapice), cari se obţin din diferite organe şi glande de animale (ficat, stomac, creier, ovare, splină, etc.). După solvenţii folosiţi, se deosebesc extracte apoase, preparate cu ajutorul apei (simplă, obicei, prin hidroliză acidă, folosind în special bioxid de sulf, acid clorhidric sau polifosfaţi. Procesul de extracţie se desfăşoară Ia temperatura de 80-* 90°, la pH = 2l5"*3f5, durata lui fiind dependentă direct de aceşti factori. în unele cazuri, hidroliza e precedată de imbibarea şi de spălarea cu apă rece a materiei prime, realizîndu-se astfel o purificare prin îndepărtarea componenţilor solubili ca: hidraţi de carbon, acizi, săruri minerale. După hidroliză se execută 2*”3 extracţii succesive, pentru epuizarea cît mai completă a materiei prime. Extractele brute au o puritate redusă, care le limitează întrebuinţarea. Purificarea se realizează în diferite moduri, în funcţiune de destinaţia produsului, şi anume: decantare, filtrare, tratare cu cărbune activ, precipitare cu săruri de aluminiu, precipitare cu alcool, etc. Exfracf tanant 433 Exfracfor Produsul comercial, galben-brun, avînd consistenfă siropoasă (10”‘12° refractometrice) se obfine prin concentrarea în vid a extractului purificat. 1. ~ fananf. Ind. piei. V. sub Tanant. 2. ~ uscaf. Ind. alim.: Totalitatea substanfelor disolvate sau în suspensie, din lichidele alimentare (bere, vin, lapte, etc.). Se determină prin evaporarea unei cantităfi determinate de lichid şi uscarea reziduului la temperatura de fierbere a apei, un timp anumit (de ex., ia vin, 2V2 ore). Extractul uscat al vinului confine tanin, glicerină, acizi ficşi (tartric, lactic, malic, citric), substanfe proteice.şi hidrocarbonate, bitar-trat de potasiu, materii colorante şi săruri minerale. Extractul uscat al berii confine dextrînă, maltoză, substanfe proteice, substanfe tanice, acid lactic şi săruri minerale. Metodele de determinare sînt variate şi numeroase. Afară de mefoda directă (gravimetrică) pot fi folosite mefode indirecte, în funcfiune de densitatea vinului liber de alcool şi de substanfele uşor volatile. în acest din urmă caz trebuie să se determine, în prealabil, densitatea vinului şi gradul său alcoolic. Din formula empirică: # = 2,062 (D — D'), în care De densitatea vinului la 15°, D' e densitatea la 15° a unui amestec de apă-alcool cu acelaşi grad alcoolic ca al vinului de analizat — se calculează greutatea în grame a extractului uscat pentru 1000 ml vin. Extractul uscaf mai poate fi determinat din densitatea solufiei apoase a extractului (reziduul obfinut după îndepărtarea alcoolului şi a substanfelor uşor volatile, completat apoi cu apă distilată pînă la volumul inifial), cum şi din indicele de refraefie al solufiei apoase de extract, etc. 3. Exfracf. 2. Chim., Farm.: Solufie simplă (prin extensiunea accspfiunii de sub 1). 4. Exfracf. 3. Ind. pefr.: Reziduul rezultat la rafinarea uleiurilor minerale cu solvenfi selectivi, după tratarea uleiului distilat cu solventul respectiv. E constituit din hidrocarburi cicloparafinice şi aromatice de diferite tipuri structurale şi din asfalturi. 5. Exfracf. 4. Ind. text.: Lînă regenerată obfinută din resturi de fire şi de fesături (noi sau vechi) cari au fost supuse operafiei de carbonizare, pentru a înlătura, prin transformarea cu acizi minerali (HCI şi SO4H2), fibrele celulozice conţinute. Cînd extractul provine din fesături cari nu au fost împîslite prin piuare, el se numeşte mungo, iar cînd provine din fesături piuate, se numeşte shoddy. e. Exfracf neufru. Ind. alim.: Diferenfa dintre valoarea extractului uscat şi valoarea acidităfii fixe a vinului. 7. Exfracf redus. Ind. alim.: Diferenfa dintre extractul uscat şi zahărul existent în vin, exprimată în grame la 1000 ml. Se determină prin calcul, după cunoaşterea cantităfii de zahăr din vin şi a cantităţii de extract uscat. 8. Extractiv. Tehn.: Calitatea unei operafii de ase referi la extragerea (mai ales din scoarfa terestră). Exemplu: industrie extractivă. 9. Exfracfor, pl. extraefoare. 1. Ind. chim.: Aparat folosit pentru separarea unuia sau a mai multor componenfi, dinfr-un material solid sau lichid, cu ajutorul solvenfilor. La un extractor se deosebesc, principial, trei părfi principale: partea în care se produce contactul intim între material şi solvent, partea în care se produce separarea fazelor şi partea în care se elimină şi se recuperează solventul. O instalafie de extracfie (v. fig. /) poate cuprinde: aparatele de extracfie (continuă, semicontinuă sau discontinuă); instalafia de distilare (evaporare şi condensare) pentru solvent; recipiente pentru solvent; aparate şi instalafii ayxiliare (filtre, preîncăl- zitoare, pompe, etc.). Există şi excepfii de la această regulă constructivă: de exemplu extractoarele destinate unor scopuri speciale, în cari cele trei părfi principale sînt reunite şi în cari toate operafiile extraefiei, incluziv distilarea solventului, se fac concomitent. După principiul constructiv folosit, se deosebesc: extractoare discon- tinue — cu efect simplu, extractoare semicontinue — cu efect multiplu, şi extractoare continue. După starea de agregare a materiei prime care trebuie supusă extraefiei, se deosebesc: extractoare pentru solide şi extractoare pentru lichide (lichid-lichid). Extractoare penfru solide. Se deosebesc: extractoare cu funcfionare discontinuă, extractoare cu funcfionare semicontinuă şi extractoare cu funcfionare continuă. Extractoare cu funcfionare discontinuă: Extracţia discontinuă poate fi obfinută în extraefoare deschise (rezervoare) cu fund dublu fals (perfo- /. Schema unei instalaţii de rat), pe care se aşază un strat de extracfie pentru corpuri so-material filtrant. Materialul solid, even- Ude. fual mărunfif, se aşază pe stratul fii- *) extractor; 2) bfază de trant şi se tratează CU solvent, în distilare; 3) răcitor-conden-şarjă; solventul disolvă O parte din sator;4) colectorde solvent, componenfi şi se elimină ca solufie a extrasului prin fundul perforat; aproape totdeauna e necesar ca materialul să fie tratat de mai multe ori cu solvent, penfru a realiza o extracfie completă. Pentru a evita un consum exagerat de solvent se pot efectua extraefii în extractoare cu efect simplu (deschise sau închise), după schema din fig. II: peste materialul proaspăt din extractor se pompează solufia extract din rezervorul 1, care a mai servit la trei extraefii succesive; după ce se îmbogăţeşte în componentul util, prin treceri repetate prin extractor, solufia (concentrată) se evacuează din extractor şi se prelucrează prin distilare, etc.; se trece apoi peste materialul din extractor solufia din rezervorul 2, care a mai servit Ia două extraefii succesive şi, după ce se II. Schema unui extractor cu efect simplu, f) rezervor cu solufie concentrată (după trei extracţii); 2) rezervor cu solufie parfial concentiată (după două extraefii); 3) rezervor cu solufie diluată [după o extracfie); 4) extractor cu efect simplu; 5) vas-suport pentru materialul de extras. îmbogăfeşte în componentul util, se colectează în rezervorul 1, de unde e trecută la şarja următoare, peste materialul proaspăt introdus în extractor; solventul din rezervorul 3, care a servit la o singură extracfie, trece de asemenea peste materialul din extractor şi se depozitează în rezervorul 2. Peste 28 Exiracior 434 Extractor materialul aproape complet extras din extrador se frece apoi solvent proaspăt, care se colectează în rezervorul 3. Lucrînd astfel, materialul supus extraefiei se epuizează mai bine, iar solufia care se prelucrează e mai concentrată. O astfel de schemă poate fi aplicată cu rezultate bune la objinerea de ape glicerinoase mai concentrate, la fabricarea săpunului, etc. Extracfia discontinuă poate fi realizată, cînd e necesar (solvenfi volatili), în extractoare închise; un astfel de extractor (v. fig. Iii) e extractorul tip Merz, care are un macerator 1 III. Exfracf or Merz. /) macerafor; 2) disfilafor; 3) condensator; 4) rezervor de so/venf; 5) condensator cu reflux; 6) coloană de rectificare; 7) fl/fru de mlscelă. în care solventul (benzină) se lasă în contact cu materialul oleaginos; după un timp de macerafie, miscela se scurge în distila torul 2, vaporii de solvent trec prin coloana 6 în condensatorul 3, iar condensatul se adună în rezervorul 4, de unde o nouă porfiune de solvent proaspăt e trecută în 1, penfru continuarea macerafiei. După mai multe operafii de macerare, se îndepărtează solventul din şrot prin distilare cu vapori de apă. Extractoare cu funcfionare semicontinuă, numite şi baterii de extracfie, cu efect multiplu, se folosesc cînd se urmăreşte obfinerea da solufii mai concentrate de extract (consum mai mic de solvent), solventul trecînd succesiv printr-un anumit număr de extractoare. Solventul proaspăt se introduce într-un extractor în care materialul e parfial extras, trece succesiv prin mai multe extractoare cu material din ce în ce mai pufin extras, şi se evacuează din ultimul extractor din baterie, în care se găseşte material proaspăt, fiind trimis mai departe spre prelucrare. primul extractor e epuizat de sub-scoate din circuit, se liberează de e apă), se descarcă, se încarcă cu / - -i IV. Schema de extracţie a taninurilor baterie (semicontinuu). /) extractoare. Cînd materialul din stanfa utilă, acesta se solvent (dacă acesta nu material proaspăt, şi se introduce din nou în circuit la capătul bateriei (ultimul din circuit); solventul proaspăt se introduce de data aceasta în extractorul al doilea, care a devenit primul, etc. Extracfia în baterie se face în contracurent. în fig. IV e reprezentată schema de extracfie a taninurilor, care se realizează în baterii de extracfie deschise (sau închise); circulafia dintr-un extractor în altul se face prin pompare, din ultimul extractor obfinîndu-se solufia care se prelucrează. Caracteristice penfru acest tip de instalafii de extracfie sînt bateriile de difuziune din industria zahărului, cum şi bateriile de extracfie din industria uleiurilor vegetale, a căror schemă de principiu e reprezentată în fig. V, care are drept aparat caracteristic extractorul vertical reprezentat în fig. VI. Extracfia în baterie e continuă prin fluxul solventului şi discontinuă prin cel al materiei prime. Extractoare cu funcfionare continuă: Aparatele pentru extracfia continuă a solidelor folosesc principiul contracuren-tului (pe tot parcursul sau numai pe o parte a lui), prin transportul continuu al materiei prime cu şnecuri, elevatoare, benzi de transport, cădere liberă sau forfată, etc., într-un curent de solvent care se deplasează, în general, în sens contrar sensului de înaintare a materiei prime. După modul de deplasare a materiei prime, se deosebesc: extractoare cu transportul materiei prime pe verticală, cum sînt extractoarele cu coşuri tip elevator, dintre cari e caracteristic extractorul Bollmann (v. fig. VII), care consistă în principal dintr-un elevator avînd cupe cu fund perforat; extractorul Olier pentru industria zahărului; extractoarele cu şnecuri . verticale, dintre cari cel mai răspîndit e extractorul Hildebrand, constituit din două tuburi verticale (v. fig. VIII), legate între ele la partea inferioară, în fiecare tub găsindu-se cîte un transportor elicoidal, care împinge materia primă la partea inferioară, solventul circulînd în contracurent; extraefoare cu fransporful materiei prime pe un plan înclinat, al căror reprezentant tipic e extractorul Schlotterhose (v.fig. IX); extractoare cu transportul materiei prime pe plan orizontal, cari pot fi extractoare cu şnecuri, al căror reprezentant tipic e extractorul tip Detrex (v. fig. X), construit pentru extracfia cu tricloretilenă V. Schema unei instalaţii de extracfie semicontinuă prin difuziune din industria uleiurilor vegetale. 1) extraefoare; 2) coloană de distilare; 3) condensatoare; 4) filtru pentru miscelă; 5) pompă penfru miscelă; 6) schimbătoare de căldură; 7) prlnzător de făină (şrof); 8) separator de benzină şi apă; 9) pompă pentru benzina; 10) filfru pentru benzină; 11) vas penfru benzină în circu/afie; 12) decantor; 13) rezervoare de miscelă; 14) coloane de deflegmare ; a) conducte pentru benzină; b) conducte pentru miscelă; c) conducte pentru amestec de vapori de benzină cu apă ; d) conducfe pentru apa de răcire; e) conductă penfru amestec de vapori de benzină cu aer; f) conducte pentru abur. VI. Extracfor cu funcfionare semicontinuă. 1) extractor; 2) cufite pentru malaxor; 3) ax; 4) suport perforat; 5) dispozitiv de acfionare a axului; 6) gură de încărcare; 7) gură de descărcare. IX. Extractor Schlotferhose. 1) distribuitor alimentator; 2) şnecuri extractoare înclinate; 3) evacuarea şrotului; 4) rezervor de solvent; 5) evacuarea miscelei. VII, Schema extractorului Bollmann. I) elevator; p2) cupe perforate; 3) dispozitiv de afimenfare cu materie primă; 4) rezervor de benzină; 5) rezervor de miscelă parfială; 6) pompă de miscelă parfială. VIII. Schema extractorului Hildebrand. 1) alimentator; 2) şnecuri vertica/e perforate; 3) şnec orizontal; 4) dispozitiv de intrare a benzinei; 5) pre-încălzitorde şrof; 6) dispozitiv penfru evacuarea şrotului; 7) preîncălzitor; 8) dispozitive de acfionare. X. Schema extractorului de tip Defrex. 1) alimentator; 2) pră j ii or; 3) valfuri; 4) elevator; 5) distribuitor; 6) şnec extractor orizontal; 7) şnec înclinat pentru scurgerea solventului din şrot; 8) uscător de şrof, cu şnecuri; 9) dispozitiv de evacuare a şrotului; ÎO) rezervor de miscelă; 11) preîncălzitor de miscelă; 12) coloană de distilare; 13) condensator de solvent; 14} de-cantor de solvent; 15) rezervor de solvent. Exfracfer 436 Exfracfor stabilizată, şi extractoarele cu benzi de transport, al căror repre- Extraefoare spălătoare: Pe lîngă extractoarele folosite zentant tipic e extractorul De Smet (v. fig. XI), în care materia pentru trecerea într-un solvent a unor componenţi utili, pot XIII. Schema extractorului Kennedy. 1) alimentator cu materii prime; 2) secţiuni succesive de extracfie, cu rojl cu palete perforate; 3) transportor pentru scurgerea şi evacuarea şrotului; 4) secţiune pentru filtrarea miscelei; 5) colector de miscelă, XI. Schema extractorului De Smeî. I) alimentator; 2) bandă de transport perforată; 3) stratul de material pe bandă; 4) colectoare de miscelă parfială; 5) colector de miscelă; 6) pompă de benzină; 7) pompe de miscelă parfială; 8) pompă de miscelă; 9) evacuarea şrotului. primă transportată pe o bandă fără fina e stropită la capăt cu solvent proaspăt, iar pe parcurs, cu solvent care a mai servit la extracfie; extractoare cari folosesc căderea liberă sau forţată a materiei prime, ca de exemplu extractoarele Olier pentru uleiuri vegetale (v. fig. XII), construite pe principiul extrac-fiei în contracurent în coloane, în cari materia primă care cade liber e frînafă de cîteva clopote perforate şi de şicane fixate în inferiorul extractorului; exfrac-toare de construcţii spe-ciale, ca de e-xemplu extractorul Kennedy (v. fig. XIII) (construit pentru extragerea materiilor o-leaginoase fără presare prealabilă), format § ţ dintr-o came- Ulei ră lungă şi îngustă, al cărui fund e constituit din seefiuni semicirculare, iar în fiecare secfiune se învîrteşte cu vitesă mică o roată cu palete perforate, care împinge materialul în secfiunea cu solvent şi îl scoate, storcîndu-l. fi considerate extraefoare şî aparatele penfru solubilizarea, de pe suprafafa granulelor sau a puiberelor, a unor impurităfi uşor solubile, de obicei în apă. Pentru spălarea granulelor, acestea sînt transportate pe un plan înclinat şi sînt întoarse pe parcurs cu ajutorul unor raclete; în sens contrar circulă un curent de solvent. Lungimea planului şi vitesa de deplasare se aleg astfel, încît la părăsirea planului înclinat granulele să fie complet spălate. Un extractor pentru pulberi, folosit în special la spălarea minereurilor şi a precipitatelor în industria aurului, e reprezentat schematic în fig. X/V. Extractorul e format dintr-un cilindru cu fund conic, în interiorul căruia se găseşfeun tub central deschis la ambele capete. Cînd a-paratul se încarcă (cu solid şi lichid sau cu pulberi şi lichid) se suflă aer în tubul central, astfel încît se realizează o circulafie a amestecului din tubul central în spafiul inelar; se suflă apoi aer şî în partea conică, pentru a evita depunerile; se obţine astfel o suspensie a pulberii în lichidul de spălare; după decantare, lichidul de spălare limpede se elimină, obfinîndu-se materialul spălat (extras). Acelaşi efecf se obfine folosind agitatoare mecanice pentru obfinerea suspensiei, separarea solidului XII. Schema extractorului Olier, penfru uleiuri vegetale. 1) alimentator cu materii prime; 2) elevator; 3) distribuitor; 4) coloană de extracţie cu cădere liberă; 5) transportor înclinat, penfru spălare cu benzină; 6) uscător de şrot; 7) condensatoare; 8) secţia de distilare a miscelei. Exfracfor 437 Exfracfor exfras făcîndu-se în decanfoare. Acesf gen de exfracfie se realizează şi în flux continuu, ca în schema din fig. XV. O X/V. Extractor pentru pulberi, î) tub central; 2) conducte de aer; 3) conductă Interioară de aer; 4) extractor; 5) Intrarea aerului. XV. Schema extracţiei solidelor în flux continuu. 1) alimentare; 2) apă de spălare; 3) solid; 4) extract parfial; 5) extract; 6) solid spălat (extras). astfel de instalafie e folosită pentru separarea sodei caustice de leşie, a acidului fosforic de sulfatul de calciu precipitat, etc. Extraefoare pentru I i c h i d e (extractoare lichid-lichid): Extragerea din amestecuri lichide sau din solufii a unor componenfi utili solizi sau lichizi se poate realiza într-unul din următoarele fipuri de extraefoare: Extractoare cu funcfionare discontinuă, cari sînf formate din vase cu fund conic, echipate cu agitatoare. Se agită lichidul de exiras cu un solvent imiscibil, un timp determinat; se lasă să separe fazele şi solufia exfracf se trece la prelucrare (filtrare, distilare, efc.). Penfru o exfracfie completă, în general, e necesar să se repete operafia de mai multe ori. ; Exfracfoare cu funcfionare semi-confinuă, constituite din coloane cari se umplu cu lichidul de extras (uneori cu solvent). Pe la partea inferioară se introduce continuu solventul (dacă acesta are greutate specifică mai mică decît a lichidului de exfras), în formă de picături, cari pătrund în masa lichidă supusă extraefiei; solventul se îmbo-găfeşte în extract, se separă în partea superioară a coloanei şi trece la prelucrare (filtrare, distilare, etc.). Solventul recuperat revine în circuit (v. fig. XVI). Coloana de exfracfie semicontinuă poate fi echipată sau nu cu umplutură. Instalafiile cari folosesc schema din fig. XV/ servesc, în special, Ia extracfia substanfelor organice disolvate în apă. Pentru a folosi o proporfie mai mică de solvent se poate folosi o schemă similară celei din fig. //, extractorul fiind constituit dinfr-o coloană de extracfie. Mai multe coloane de extracfie aşezate în serie, lucrînd cu curent continuu de solvent, dar cu încărcare şi cu descăr- care periodică a materialului supus extraefiei, pot constitui o baterie de exfracfie. Exfracfoare cu funcfionare continuă, constituite, de regulă, din coloane cu sau fără umplutură (de obicei cu umplutură de inele Raschig), avînd dispozitive de distribuire a solventului şi a lichidului de extras sub formă de picături; pentru exfrac-fia la cald, coloana are şl manta de încălzire, cum şi aparatura necesară de reglare şi de control. Fig. XV/l reprezintă o schemă de principiu a extraefiei continue pentru lichide. Dimensionarea tehnologică a coloanelor de extracfie frebuie să stabilească înălfimea şi diametrul coloanei. înălfimea coloanei se determină grafic prin stabilirea numărului necesar de „contacte" sau frepfe, penfru separarea componenfilor, iar diametrul, în funcfiune de vitesa optimă a lichidului. XV/. Extractor cu funcţionare semicontinuă. 1) coloană de extracfie; 2) distribuitor de solvent; 3) distilator; 4) condensator; 5)colectordesolvent;^) dispozitiv de încălzire; 7) spălător. XVII. Schema extraefiei continue a lichidelor, î) rezervor pentru amestecul de prelucrat; 2, 6V pompe; 3, 7) vase de presiune; 4) extractor; 5) rezervor pentru solvent; 8) vas de recepfie penfru solventul confinînd substanfa extrasă; 9) vas de recepfie penfru lichidul purificat; S) solvent; Ai) amestec Inifial; Lp) lichid purificat; Sr) solvent spre regenerare. Alegerea acestei vitese se face finînd seamă de faptul că, înfr-o coloană de exfracfie continuă lichid-lichid, atît solventul cît şi lichidul de extras pot constitui faza continuă, dar se recomandă ca faza dispersă să fie lichidul de exfras care e, de obicei, în cantitate mai mare. Cînd vitesa fazei continue depăşeşte o anumită valoare, aceasta antrenează şi faza dispersă, astfel încît sensul de curgere al acesteia se schimbă, iar faza dispersă se elimină din coloană împreună cu faza continuă. Fenomenul e similar şi la creşterea prea mare a vitesei fazei disperse. în ambele sifuafii, coloana se îneacă şi nu mai funcfionează ca extractor. Penfru a evita înecarea exfractoarelor, mărimea vitesei fazei continue se ia în calcul cu 30—40% mai mică decît vitesa optimă. î. Exfracfor. 2. Uf., Cs.: Maşină de lucru specială, folosită Ia extragerea din pămînt a pilofilor şi a palplanşelor, în vederea recuperării lor pentru alte lucrări. După modul de lucru, se deosebesc: extraefoare statice şi extractoare dinamice. Extractoarele statice acfionează asupra pilotului sau asupra paiplanşei prin exercitarea unei forfe de tracfiune, lente şi progresive, de jos în sus, şi sînt alcătuite fie dintr-o fraversă puternică şi una sau mai multe perechi de cricuri cu şurub, fie din capre asemănătoare celor pentru ridicat locomotive sau din capre hidraulice de ridicat. Prezintă Exfracfor 438 Exfracfor de miere dezavantajele că reclamă un timp îndelungat de lucru şi produc foarte des ruperea pilotului sau a palplanşei în teren. Extractoarele dinamice acfionează asupra pilotului sau asupra palplanşei prin lovituri dese (100"'600 de lovituri pe minut) aplicate de jos în sus, asociate cu exercitarea unei forfe de tracfiune transmise de cablul de care e suspendat extractorul. Aceste extractoare (v. fig.) pot fi constituite, fie din berbeci mecanici cu acfiune directă (cu abur, cu aer comprimat sau cu motor cu explozie ori Diesel), — inversa|i şi suspendafi de o sonetă sau de o macara, şi cari sînt legafi de piesa care trebuie extrasă cu un cablu, cu eclise speciale sau cu un cleşte cu gheare, — fie din maşini speciale, de construcfie asemănătoare cu a berbecilor, dar mai simple şi mai robuste. 1. Exfracfor. 3. Tehn. mii.: Dispozitiv, la închizătorul gurilor de foc, cu ajutorul căruia, cînd se deschide închizătorul, se extrage tubul cartuşului care a fost tras. Extractorul e util numai la muniţia echipată cu fuburi-cartuş, dar nu orice gură de foc cu tub-cartuş are extractor. După natura gurii de foc respective, extractorul are forme şi dimensiuni diferite. La unele revolvere nu există extractor, tuburile goale fiind extrase cu mîna; la revolverele cu extractor, acesta e asamblat cu butoiaşul revolverului şi funcfionează automat sau manual, La pistolete automate, puşti-mi-traiiere şi mitraliere, extractorul montat la închizător contribuie uneori şî la aruncarea tubului-cartuş. Extracfia se execută sincronizat cu mişcările de încărcare a unui nou cartuş; închizătorul, împreună cu extractorul, se deplasează fafă de feavă pe o distanfă pufin mai mare decît a unui cartuş întreg şi în momentul cînd cursa înapoi a extractorului, care fine apucat tubul, s-a terminat, tubul e aruncat afară datorită unui moment brusc de rotafie în jurul marginii superioare şi, în acelaşi timp, un nou cartuş, împins de un arc din magazinul gurii de foc, se ridică intrînd pe linia de acfiune a închizătorului. Sub acfiunea resortului comprimat în timpul deschiderii, închizătorul schimbă sensul mişcării, deplasîndu-se înainte, împinge noul cartuş în camera de încărcare şi, încă înainte ca acesta să fi ajuns în pozifia normală de tragere, extractorul s-a prins de gulerul său, gata să-l extragă în mişcarea viitoare de deschidere. La puştile neautomate, mişcarea închizătorului se face cu mîna şi, odată cu deplasarea înapoi a acestuia, extractorul, fixat la închizător, antrenează tubul şi-l aruncă afară la sfîr-şitul cursei închizătorului. La încărcare, închizătorul e împins înainte şi apasă, deplasîndu-l spre camera de încărcare, noul cartuş care urmează să fie tras. în timpul cursei înainte, cînd noul cartuş s-a axat complet pe linia de acfiune a închizătorului, extractorul apucă gulerul cartuşului şi deplasarea continuă cu tubul prins de extractor. Uneori, apucarea se face numai Ia finele cursei, cînd extractorul, care e echipat cu un prag înclinat, se ridică deasupra gulerului-cartuş, care s-a oprit în mişcarea sa, şi ajunge cu pragul dincolo de guler, coboară şi prinde gulerul datorită fefei posterioare a pragului, care nu e înclinată, ci e perpendiculară pe direcfia mişcării (v. fig. /). 1. Extragerea cartuşului la puştile neaufomate. a) organizarea principială a extragerii la închizătoare cu mişcare de translaţie la armamentul portativ; b) moduri dea face extractorul elastic; 1) tub-cartuş; 2) extractor; 3) arc-Iamă; 4) capul închizătorului; 5) percutor. La închizătorul oscilant, extractorul e legat de culafa fevii, spre deosebire de închizătorul cu mişcare de translafie, Ia care extractorul face parte din ansamblul închizătorului. în acest caz, extractorul are forma unei pîrghii care se poate roti în jurul unui ax sub acfiunea închizătorului (v. fig. II). Extractoare dinamice pentru piloţi şi palplanşe. a) extractor special; b) extractor alcătuit dintr-un berbec cu acţiune directă, inversat; î) piesă de legătură între tija pistonului şi pilot sau palplanşă; 2) cilindrul pistonului; 3) piston; 4) tijă cavă, penfru admisiunea aerului comprimat sau a aburului; 5) resort; 6) ureche de prindere a cablului de suspendare; 7) berbec inversat; 8) ecUse speciale de transmitere a loviturilor la capul pilotului sau al palplanşei. II. Funcţionarea extractorului la închizătorul automat, a) înainte de extragere; b) imediat după extragere; 1) tubul cartuşului; 2) exfracfor. La gurile de foc de artilerie, extractorul e o piesă separată de închizător, dar mişcările lui sînt sincronizate cu ale închizătorului; el e astfel construit şi plasat la culata fevii, încît după mişcarea de deschidere a închizătorului începe acfiunea dinamică a extractorului, care apasă puternic şi brusc asupra gulerului tubului-cartuş. El însoţeşte mişcarea de deplasare înapoi a tubului atît cît îi permite mişcarea sa de rotafie. în momentul în care extractorul a părăsit contactul cu gulerul tubului, acesta trebuie să fi căpătat o energie cinetică suficientă pentru a fi aruncat la o distanfă convenabilă înapoia gurii de foc. 2. Exfracfor-baîonefă; Expl. petr.: Sin. Bucea extractoare (v. sub Baionetă de extracfie). 3. Exfracfor de carofe. Geol. V. sub Carotă 1. 4. Exfracfor de miere. Agr.: Apairat care serveşte la extragerea mierei din faguri, fără distrugerea acestora, folosind forfa centrifugă. E constituit, în general, dintr-un corp cilindric vertical în care se roteşte, antrenat manual sau mecanic, un rotor; în rotor se fixează excentric fagurii descăpăcifi în prealabil. Se folosesc diferite tipuri de extractoare. Extractorul cu colivie are rotorul constituit dintr-o colivie (sau dintr-un coş) cu 3--6 buzunare de plasă de sîrmă, solidarizată cu axul, care poate fi antrenat în mişcare de rotafie cu o manivelă şi un angrenaj cu rofi dinfate. în buzunare se introduc fagurii. Prin acfionarea coliviei, mierea e aruncată din celulele de pe fafa exterioară a fagurelui şi e colectată în corpul cilindric al extractorului (v. fig. a). Penfru extragerea mierei din celulele de pe fafa interioară, fagurele trebuie scos din aparat şi introdus din nou, cu cealaltă fafă spre exteriorul coliviei. Exfracf ia hidrocarbur ilor 439 Exfracfie Exfracfoare de miere, a) cu colivie; b) radia!; t) axul extracforului; 2) buzunar; 3) rame. Extractorul reversibil are buzunarele coliviei monfafe astfel, încît se pot roti în jurul uneia dintre Jafurile lor verticale. întoarce- 7 rea fagurelui pe o fafă sau pe alfa (împreună cu buzunarul respectiv) se face prin inversarea sensului de roiireal extractorului. Extractorul r a d i a l are rotorul astfel,încît fagurii pot fi fixafi în acesta în plane verticale radia-le. La rotire, mierea e aruncată din celule simultan pe ambele fefe ale fagurelui. Extractoarele radiale pot cuprinde 30***45 de faguri şi sînf acfionate mecanizat (v. fig. b). 1. Extracfia hidrocarburilor. Expl. petr.: Ansamblul procedeelor de scoatere la suprafafă, din scoarţa terestră, de la diferite adîncimi, a hidrocarburilor fluide (fifei, gaze naturale sau amestec de gaze-tifei) cari se găsesc în zăcăminte. Extragerea hidrocarburilor fluide prezintă aspecte diferite, după cum aceasta se face prin sonde de fifei sau de gaze ori prin minerit (v. Minerit, extracfia fifeiului prin ~ ). La sondele de fifei, procedeele de extracfie sînt: erupfia naturală, erupfia artificială continuă sau erupfia artificială intermitentă (v. sub Erupfie) şi pompajul de adîncime (v. sub Pompaj), procedee aplicate în prezent în mod curent — şi procedeele vechi, pistonajul (v.) şi lăcăritul (v.), aplicate rar. La sondele de gaze naturale — considerate, într-o primă analiză, ca un caz particular al sondelor de fifei — procedeul de exfracfie e erupfia naturală, ridicarea la suprafafă a gazelor făqîndu-se numai datorită energiei proprii a acestora. Extragerea fifeiului şi gazelor -prin sonde cuprinde, afară de procedeele de exfracfie amintite, procedee şi măsuri cari se aplică în scopul asigurării unei funcfionări optime a sistemului strat productiv-sondă de extracfie, cum şi procedee de curăfire, de colectare şi de transport al fluidelor extrase. De exemplu: deschiderea şi fubarea stratelor productive şi operafii de punere în producfie (demarare) a stratului productiv; analiza fenomenului de ridicare a fluidelor de la nivelul stratului productiv Ia suprafafă, şi procedee de reglare a funcfionării; procedee de cercetare a afluxului de fluide din stratul productiv în gaura 2. Exfracfie. 1. Mine: Operafia de transport prin pufuri de extracfie verticale sau (mai rar) înclinate, realizată între diferitele etaje sau orizonturi ale unei exploatări miniere subteraen (puncte de colectare a produselor miniere), cu ajutorul instalaţilor de extracfie (v. şî sub Extracfie, maşină de şî sub Exfracfie, instalafie de ~ ). Studiul teoretic al extraefiei, pe baza căruia se face calculul unei instalafii de extracfie, cuprinde: cinematica şi dinamica extraefiei, cari se stabilesc separat, pentru organe de înfăşurare cu raza constantă şi pentru organe de înfăşurare cu raza variabilă. Cinematica extraefiei se referă la mişcarea vaselor de extracfie de la începutul unei curse (pornirea) şi pînă la finele acesteia (oprirea) şi corespunde mişcării punctului de contact dintre toba organului de înfăşurare şi cablul de extracfie în momentul în care atinge toba (pentru vasul care urcă) sau în momentul în care se desprinde de tobă (penfru vasul care coboară). Durata (T) a unei curse (extraefii) are de obicei trei perioade de mers: perioada de pornire t\, perioada de regim 12 şi perioada de oprire (3, Ia care se adaugă durata pauzei pentru manevra de încărcare-des-cărcare £4 la rampele pufului de extracfie (T= ti + t2 + t3~l-t4). Ansamblul operafiilor cari se efectuează în acest interval de timp se numeşte c o r d a j. Reprezentarea în coordonate carfesiene a variafiilor diferiţilor parametri ai unei maşini miniere de extracfie (accelerafia, vitesa, forfa tangenfială la periferia organului de înfăşurare, momentul forfei fangenfiale, puterea teoretică a motorului, efc.), în funcfiune de aceste perioade, constituie diagrama de exfracfie. Pe abscisă se marchează timpii corespunzători punctelor caracteristice ale unei curse de exfracfie, şi anume: pornirea (originea axelor de coordonate), sfîrşitul perioadei de accelerare (care coincide cu începutul perioadei de regim), sfîrşitul perioadei de regim (care coincide cu începutul perioadei de oprire) şi oprirea, iar pe ordonată, valoarea parametrilor reprezentafi. Astfel de diagrame se numesc şl diagrame în trei perioade (pornire, regim, oprire). Uneori, diagramele cuprind mai multe perioade (de ex. cinci sau şase perioade în cazul extraefiei cu skipuri, respectiv cu colivii basculante). Diagrama vitesei unghiulare (care în perioada de pornire creşte de la 0 la valoarea co, în perioada de regim rămîne constantă la valoarea co şi în perioada de oprire scade de la co la 0), ca şi diagrama vitesei lineare în cazul organelor de înfăşurare cu rază constantă (tobe cilindrice sau roată de fricţiune), la cari pornirea se face cu accelerafie constantă, are forma unui trapez (v. fig. / a). Dacă pornirea se face cu de sondă şi procedee de mărire a acestui aflux; procedee de curăfire a fifeiului extras: dezemulsionare (v.), desalinare (v.), dezbenzinarea gazelor (v. sub Dezbenzinare); măsuri de îm-bunătăfire a condifiilor de funcfionare, intervenfii şi reparafii Ia sonde. accelerafie variabilă (la conexiunile Ward-Leonard, cu sau fără volant), diagrama de exfracfie are în perioada de pornire alura unei parabole (v. fig. I b), iar în cazul adîncimilor de exfracfie mici, perioada de regim poate lipsi (f2=0) Ş' diagrama de extracfie se reduce la un triunghi (v. fig. I c). Aria trapezului Exfracfie 440 Exfracfie reprezentînd variafia vitesei lineare e tocmai adîncimea de extracfie H. Diagrama vitesei lineare a organelor de înfăşurare cu rază variabilă (bobine, tobe conice, tobe cilindroconice, etc.) e reprezentată în fig. II. La aceste sisteme, raza de în- v(m/s) y făşurare a cablului creşte n- linear de la valoarea r la valoarea R, cu numărul spirelor cablului înfăşurat. Vitesa cablului urcător variază, în perioada de pornire, după o parabolă cubică; în perioada de regim creşte linear, iar în perioada de oprire variază după o curbă de gradul al treilea. Penfru cablul coborîtor, diagrama vifeselor e*inversă. Ariile limitate de cele două diagrame sînf egale cu adîncimea de extracfie H şi echivalente cu aria trapezului, care are înălfimea egală cu media viteselor în perioada de regim (în momentul întîlnirii coliviilor). Fig.111 reprezintă informativ diagramele viteselor lineare cu cinci şi cu şase perioade. IL Diagrama vitesei lineare în cazul organelor de înfăşurare cu rază variabilă. La stabilirea cinematicii extrac|iei interes’ează şl raportul a, dintre vitesa maximă Vq şi vitesa medie Vm = H/t, care se numeşte şî coeficient de vitesă sau gradul de plenitudine al insfa/afiei. De obicei se ia a= 1,1—1,5. Pauzele se stabilesc în raport cu gradul de mecanizare la rampele pufurilor de extracfie, cu numărul de manevre necesare penfru încărcarea, respectiv penfru descărcarea vaselor, şi cu numărul de persoane cari se transportă în colft/ie. • Timpul rezervat pauzelor cuprinde: încărcarea, respectiv descărcarea vaselor de extracfie; aducerea vaselor în dreptul rampelor de descărcare (respectiv de încărcare); deschiderea şi închiderea porfilor pufului şi ale uşilor vaselor; darea semnalelor şi punerea în mişcare a maşinii. în practică, Ia extracfia cu colivii se realizează următoarele valori: pentru materiale circa 15 s, dacă rampele pufurilor au un număr de platforme de descărcare egal cu al coliviilor; circa 30 s, dacă platformele pufurilor sînt 1/2 din numărul coliviilor; circa 45 s, dacă platformele pufurilor sînt 1/3 din acelaşi număr; penfru intrarea, respectiv penfru ieşirea oamenilor din colivii se socoteşte circa 1—2 s pentru fiecare miner, plus circa 5 s pentru manevra coliviei de la o platformă la alfa (cînd colivia are mai multe etaje decîf numărul platformelor). Durata unei extraefii (cordaj) depinde, afară de vitesa maximă, de adîncimea de extracfie, de accelerafia la pornire şi de întîrzierea la oprire (v. tabloul). Adîncimea pufului m Acceleraţia la pornire m/s2 întîrzierea ia oprire m/s2 Vitesa maximă m/s Durata cursei s 200 0,5 0,8 8 40 400 1,0 1,2 12 46 600 1,0 1,2 16 57 800 1.0 1,2 20 63 1000 1,0 1,2 24 69 Accelerafiile întîlnife de cele mai mulfe ori în exploatările miniere moderne sînt: *1 = 0,2—1 m/s2 şi excepţional mai mari (1—1,4 m/s2) penfru adîncimi peste 800 m; în general *3=^1, dar uneori ^3=0,6—0,85 m/s2 (la tobe mari) sau a3= 1 —1,4 m/s2 (la rofi de friefiune cari au mase în mişcare mai mici decît tobele). La transportul de persoane, accelerafiile nu frebuie să depăşească 0,75 m/s2, chiar în cazul cînd maşina lucrează în perioada de pornire cu accelerafie variabilă. Vitesele admise pentru transporturile prin pufurile de exfracfie, reglementate în fiecare fară de normele de tehnică a securităţii muncii, sînt de la cîfiva metri pînă la 30 m/s, fiind mai mari Ia minele adînci. în general, Ia transportul de materiale se alege ]/H, iar la fransporful de perso- nal, normele de tehnică a securităfii muncii nu admif depăşirea vitesei de 10—12 m/s. Dinamica extraefiei se referă la forfele (F) cari apar în cursul extraefiei şi cari sînt aplicate, de motorul maşinii, la arborele organului de înfăşurare. Aceste forfe sînt formate din: forjele statice (Fs) produse de masele în mişcare de translafie (greutatea cablului, greutatea coliviei, greutatea vagonetelor-fsarcina utilă), a căror greutate totală e EGj=G/f* forfele de rezistenfă a pufului (Fr) la circulafia vaselor de extracfie (frecarea de glisiere, în aer, efc.), cari se evaluează cu destulă aproximaţie Ia 0,2 Gu (greutate utilă); forfele dinamice (Fd), de inerfie, provocate la pornire şi la oprire, — cînd mişcarea e neuniformă şi deci are accelerafie, respectiv înfîrziere, — de totalitatea maselor în mişcare de rotafie (organele de înfăşurare cu axul şi cu accesoriile lor, rofile de frînă, moletele, rotorul motorului electric, dacă acesta e cuplat direct, rezerva de cablu, efc.) şi de translafie (vasele de extracfie, vagonetele, sarcina utilă, cablurile). Aceste forfe dau momentele statice dinamice (Md) şi de rezistenfă (Mr), cari satisfac relafia: M = Mst-\-Md-\-Mr (ecuafia dinamică generală a exfracfiei), valabilă atît pentru organele de înfăşurare cu rază constantă, cît şi penfru cele cu rază variabilă. Prinfr-o serie de măsuri tehnice se poate obfine o diferenfa mică înfre cuplurile cerute motorului de extracfie la începutul şi la sfîrşitul cordajului, realizîndu-se astfel o extracţie echilibrată static sau dinamic. ? , Echilibrarea e necesară Ia adîncimi mari şi la sarcini utile mari şi numai dacă H<1200/1, unde H e adîncimea de exfracfie Exfracfie 441 Exfracfie la care urmează să se facă echilibrarea; X~(GU~{-GV)/GU e raportul greutăţilor agăfafe de cablu. Echilibrarea statică la organe de înfăşurare cu raza constantă se face: cu un cablu de echilibru, cu două cabluri de echilibru şi cu contragreutate. Echilibrarea cu un cablu de echilibru la tobele cilindrice duble (după r JT IV. Schema exfrac-îIei cu fobe cilindrice şl cu un cablu de echilibru (1). V. Schema de echilibrare cu două cabluri. (v. fig. IV) se foloseşte dorinfă) şi la roţile de fricfiune (obligatoriu). Acest procedeu prezintă dezavantajul că extracfia, în ambele vase, nu se poate face de la diferite orizonturi. Echiiibrareacu două cabluri de echilibru foloseşte pentru fiecare vas de extracţie cîte un cablu separat (v. fig. V), care se agafă cu cîte un cap la vas şi cu al doilea se fixează de puf la jumătatea înălfimii de extracfie. Cablurile de echilibru au lungimea egală cu H/2 şi sînt de două ori mai grele decît cele de extracfie (q~2p). Momentele statice la pornire şi la oprire sînt egale (Msp~ =MS0=G„). Procedeul permite extracfia de la diferite orizonturi şi poate fi folosit Ia tobe cilindrice. Echilibrarea cu contragreutate reclamă montarea pe arborele organului de înfăşurare, afară de tobele pentru cele două cabluri de extracfie, a unei alte tobe speciale, penfru cablul de care e legată contragreutatea (v. fig. VI). Aceasta rulează pe o cale cu un anumit profil, astfel încît în cablul de legătură să existe totdeauna o forfă egală cu diferenfa dintre.greutăfile lungimilor cablurilor de extracfie cari atîrnă în puf. Acest procedeu de echilibrare poate fi folosit la fobe cilindrice. La organe de înfăşurare cu raza variabilă, echilibrarea se realizează prin varierea razelor de înfăşurare (fără cabluri de echilibru şi fără contragreutate), numai prin egala-rea momentelor statice de pornire şi de oprire. Instalafia de extracfie echipată cu organe de înfăşurare extracfia de la diferite orizonturi, decît penfru o singură adîncime calculată ca mai sus. La tobele cilindroconice sau biconocilindrice, echilibrarea statică se stabileşte numai pentru anumite momente ale cursei. Echilibrarea dinamică, care urmăreşte ca momentele totale, atît la începutul cît şi la sfîrşitul cordajului, să fie egale, se obfine de asemenea prin folosirea organelor de înfăşurare cu rază variabilă. Echilibrarea dinamică se mai poafe obfine (în special la exfracfia cu colivii) şî printr-o alegere adecvată a greutăfii cablurilor şf*a cinematicii de extracfie, astfel încît forfa tangenfială (F) Ia periferia organului de înfăşurare (deci momentul de rotafie) să fie constantă pe toată durafa cursei de exfracfie, adică: F=1,2Gu—A(H — 2 x)~h'Sma = const. Aceasta e ceea ce se numeşte o extracfie armonică. Cum 1,2 Gu e constant, şi dacă greutatea cablului se echilibrează cu forfele de. inerfie F= 1,2 Gu, rezultă pentru A>0 şi (cablu de compensare mai greu decît cel de extracfie) ma-f-2 Ax-A^O. Fig. VI! reprezintă diagrama unei extraefii armonice. Dacă F e mai mică sau mai mare decît valoarea admisa (1,2 Gu), adică-dacă colivia e în subsar-cină sau în suprasarcină, cursa nu se poate termina în timpul T. Dacă prin anumite mijloace de conducere a maşinii (renunfarea la momentul constant pe arborele tobei şi introducerea unei diagrame de extracfie etajate) se obfine totuşi durata T pentru cursă, extracfia nu mai e armonică. VII. Diagrama viteselor, acceleraţiilor, forfelor şi puterilor pentru o extracfie armonică. VI. Schema de echilibrare cu contragreutate. cu rază variabilă permite însă ea nu e echilibrată penfru care raza a fost VIU. Diagrama de extracfie a maşinilor cu tobe cilindrice, a, b) fără cablu de echilibru, cu accelerafie constantă la pornire, respectiv cu accelerafie variabilă; c, d) cu cablu de echilibru de greutate unitară egală cu a cablu/ui de extracfie (p — q), cu accelerafie constanta la pornire, respectiv cu accelerafie variabilă; e( f) cu cablu de echilibru de greutate unitară mai mare (g^>p) decît a cablului de extracfie, cu accelerafie constantă la pornire, respectiv cu accelerafie variabilă. Exfracfie armonică 442 Exfracfie, maşină de ~ Dezavantajele extraefiei armonice sînf: cablu de compensare greu; coeficient de vitesă mare (1,57); obfinerea ei numai în anumite condifii inifiale, pentru o anumită valoare a forfei fangenfiale F\ antrenarea organului de înfăşurare în condijiile impuse poate fi obfinută numai printr-o conexiune Ward-Leonard (G-M), care e costisitoare. Cunoscînd momentul total (M) al instalafiei de extracfie, puterea necesară acesteia (N) se calculează (la începutul şi la sfîrşitul fiecărei perioade de mers) cu formula N=Mco/75 = = Fvj75 (în CP). Valorile lui M şi co, respectiv F şi v, se iau din diagramele cari reprezintă variafia acestora în timpul cordajului. Fig. VIII reprezintă diagrama de extracfie cu tobe cilindrice, pe care s-au trecut — în diverse ipoteze — variafia viteselor, variafia momentelor, respectiv a forfelor (diagrama forfelor) şi variafia puterii (diagrama puterilor). î. ~ armonică. Mine. V. sub Extracfie 1. 2. ~ bietajafă. Mine: Sistem de extracfie prin două pufuri paralele situate unul lîngă celălalt, fiecare asigurînd extracfia pe jumătate din adîncimea totală. Acest sistem reclamă două maşini de extracfie, şi e indicat pentru skipuri (v.) la adîncimi foarte mari. s. ~ echilibrată. M/ne. V. sub Extracfie 1. 4. insfalafie de Mine: Ansamblu de construcfii, de utilaje şi echipament, cu ajutorul căruia se realizează extracfia (v. Extracfie 1). Instalafia de extracfie serveşte la transportul substanfei minerale utile (în general de jos în sus şi mai rar de sus în jos), al utilajelor şi al materialelor necesare operafiilor miniere subterane, al personalului de deservire a orizonturilor miniere subterane şi al sterilului rezultat din lucrările miniere sau necesar rambleiajuiui minier. O instalafie de extracfie se compune din: un turn de extracfie (v.) cu moletele (v.) respective; 1—2 vase de extracfie; 1«"2 cabluri de extracfie; un organ de înfăşurare a cablului; un organ motor; echipamentul auxiliar de frînare, de control, de măsură şi de semnalizare; casa maşinii de extracfie, care adăposteşte organul motor şi de înfăşurare şi parte din echipamentul auxiliar. Uneori mai cuprinde: un cablu de compen-safie (de echilibru) şi casa pufului (v.). Instalafia de extracfie, după destinafia principală sau auxiliară, deserveşte un puf de exfracfie în exploafare sau lucrările de săpare (eventual de adîncire) a unui astfel de puf, cari pot fi verticale sau mult înclinate fafă de orizontală. Transporturile vaselor de extracfie prin puf sînt discontinue şi alternative, în sus şi în jos, şi se împart în curse, separate de pauzele necesare operafiilor de încărcare şi descărcare a vaselor de extracfie. După tipul organelor de înfăşurare a cablurilor, se deosebesc: instalafii de extracfie cu rază constantă de înfăşurare (tobe cilindrice, roată de friefiune) şi instalafii cu rază variabilă de înfăşurare (tobe conice, cilindroconice, bobine, etc.). După tipul dispozitivului de acfionare (organul motor), se deosebesc: instalafii acfionate de maşini cu abur şi instalafii acfionate de motoare. După tipul vaselor de extracfie, se deosebesc: instalafii cu chible, cu colivii, cu skipuri şi cu vase mixte. După gradul de echilibrare al sistemului de extracfie, se deosebesc: instalafii neechilibrate, static echilibrate, şi dinamic echilibrate (total sau parfial). V. şî sub Extracfie, maşină de înainte de a fi puse în exploatare curentă, instalafiile de extracfie se supun unor încercări de verificare, pentru a determina comportarea lor. încercările instalaţiilor de exfracfie se referăja următoarele elemente: debitul de extracfie; variafia vitesei în timpul unui cordaj, la ridicarea şi la coborîrea sarcinii-limHă (superioară şi inferioară); accelerafiile de demarare şi de oprire; încălzirea motorului electric după mai multe ore de exploatare în regim nominal (în plin): funefionarea sigură şi eficacitatea frînelor de serviciu; timpul necesar de oprire în cele mai grele condifii de exploatare (la vitesă şi sarcină-limită); încetinirea automată a mişcării la sfîrşitul cordajului; energia consumată pentru a efectua un anumit lucru mecanic util şi deci randamentul mijlociu al maşinii de extracfie şi al pufului în timpul unui cordaj în regim nominal; funefionarea organelor de siguranfă (funefionarea sigură şi eficacitatea frînelor de serviciu şi a celor de siguranţă la frînarea automată, cînd vitesa depăşeşte limita admisibilă, şi la frînarea bruscă, dacă se depăşeşte stafia de primire a coliviilor, decuplarea automată a curentului electric la depăşirea stafiei de primire a coliviilor, legătura corectă cu tahometrul, funefionarea sigură a indicatorului de adîncime, imposibilitatea de a porni maşina cînd semnalizarea din puf şi cea transmisă de stafia de primire nu sînt identice; funefionarea corectă a proteefiei electrice la variafii de tensiune, şi frînarea automată a maşinii la variafii prea mari ale ei). Pentru a determina randamentul mediu al pufului şi al maşinii de extracfie, în timpul unui cordaj, se determină randamentul ansamblului format de maşina de extracfie şi motorul electric care o antrenează, şi randamentul pufului. Primul e egal cu raportul dintre lucrul mecanic util al unui cordaj (egal cu produsul greuîăfii totale ridicate, prin înălfimea de ridicare sau adîncimea de cordaj) şi dintre lucrul mecanic efectuat de maşina de extracfie în timpul cordajului la arborele motor al organului de înfăşurare a cablului de extracfie (tobă, roată Koepe, etc.). Randamentul sistemului format de motorul electric şi maşina de extracfie e egal cu cîtul lucrului mecanic efectuat de sistem asupra arborelui motor al organului de înfăşurare a cablului de extracfie, prin energia electrică de alimentare a motorului electric, în timpul cordajului. Produsul celor două randamente e randamentul mediu al pufului şi al maşinii de extracfie. Scăzînd, din energia absorbită de motor, suma dintre energiile pierdute mecanic, în motor şi în maşină, şi cele pierdute în fierul şi în cuprul motorului, se obfine lucrul mecanic cedat de maşină arborelui tobei de înfăşurare a cablului de extracfie, şi deci se poate calcula randamentul sistemului format din motorul şi din maşina de extracfie. Pierderile mecanice ale pufului de extracfie se pot măsura şî direct, făcînd un cordaj cu coliviile goale şi echilibrate, şi măsurînd puterea absorbită, în aceste condifii, de motorul electric. înmulţind cu randamentul sistemului motor-maşină de extracfie (care trebuie să corespundă curenfilor absorfcifi la această încercare), se obfine lucrul mecanic efectuat asupra arborelui organului de înfăşurare a cablului de extracfie, care e egal cu pierderile mecanice ale pufului. Scăzîndu-le din lucrul mecanic cedat arborelui, se obfine lucrul mecanic utii, care frebuie să fie egal cu produsul greutăfii totale indicate, prin adîncimea de cordaj. 5. maşină de Mine: Maşină de transport vertical (mai rar înclinat), folosită pentru a pune în mişcare (de coborîre sau de ridicare) vasele de extracfie (colivii, skipuri sau chible) între diferitele etaje ale unei exploatări miniere subferane sau între interiorul minei şi suprafafă, în condiţii de precizie maximă şi de siguranfă totală. Legătura dintre vasele de exfracfie şi maşină se face prin cablu metalic de ofel (mai rar prin cablu vegetal). Maşina de extracfie e constituită dintr-un organ de înfăşurare a cablului (sau a cablurilor); un mecanism motor care comunică organului de înfăşurare vitesa şi puterea necesară rotirii, şi dispozitive de siguranfă (de comandă, frînare, control, măsură, etc.), cari asigură buna funcfionare a instalafiei în condifiile cerute de regulamentele de securitate minieră. Organul de înfăşurare e compus din: batiu, confecfionat din profiluri de ofel, legate între ele prin nituire sau sudare, spre a constitui o ramă care se prinde pe fundafie cu buloane; Exfracfie, maşină de ~ 443 Exfracfie, maşină de ~ lagăre (două sau trei) fixate pe batiu, cari suporfă arborele principal; arborele principal, acfionat direct de mecanismul motor (maşină cu abur sau motor electric) sau prin intermediul unui tren de angrenaje; arborele principal suportă o construcfie specială, pe care se înfăşoară cablul şi care con-stituie organul de înfăşurare propriu-zis. Cablul de extracfie de pe o tobă se înfăşoară în sens contrar cablului de pe a doua tobă; un cablu se înfăşoară şi ridică un vas de exfracfie din puf, iar al doilea cablu se desfăşoară şi coboară celălalt vas de exfracfie. La maşinile cu o singură fobă, aceeaşi înfăşurare-desfăşurare se face de la o margine la alta a tobei. Organul de înfăşurare (v. fig. /) poate fi: cu rază de înfăşurare constantă (tobe cilindrice simple sau duble şi roafă de fricfiune) sau cu rază de înfăşurare variabilă (bobine, tobe conice, ciiindroconice, bicii indro-conice, biconocilindrice). Tobele cilindrice sînt formate dintr-un bufuc de fontă sau de ofel, calat fix prin pene pe arborele principal; cîte două coroane de fonfă sau de ofel legate de bufuc prin spife de profiluri de ofel; o manta de tablă sau de fontă îmbinată cu coroanele cu nituri sau prin sudură (v. fig. II). Uneori coroanele şi mantaua sînt confecţionate într-o singură piesă. Coroanele au borduri late, astfel încît marginile lor exferioare depăşesc ultimul strat de înfăşurare a cablului cu cel pufin 2,5 dc (dc fiind diametrul cablului). Buna aşezare /. Dlferife forme ale fobelor de exfracfie. a) cilindrice; bj conice; c) cilin-droconice; d) bicilindroconice. //. Tobă cilindrică. I) roată dinfafă; 2) coroană dirijată; 3) şurub; 4) roafă de acfionare; 5) roată intermediară. a primului strat de cablu de exfracfie se obfine dacă mantaua are la exterior şanfuri elicoidale obfinufe prin turnare sau dacă se îmbracă mantaua cu o îmbrăcăminte de şipci de lemn (fixate de manta cu şuruburi), în care se taie la strung şanfurile elicoidale. Pasul elicei şanţurilor se ia (1,04—1,08) dc, iar adîncimea lor, V3 ^-‘Pentru ca spirele de cablu învecinate să nu se frece, şanţurile sînt separate printr-un interval £ = 0,001 ■••0,003 m. Există şi tobe fără şanţuri elicoidale (cu suprafaţa netedă). La organele de înfăşurare cu două tobe, una dintre ele (toba mobilă) are un mecanism, simplu şi sigur, de cuplare-decuplare cu butucul calat pe arbore. Acest mecanism per- mite şi imobilizarea tobei respective prin frîna (sau tija) de blocare, cînd se fac schimbările de orizonturi de exfracţie sau cînd se reglează lungimile cablurilor (alungite în timpul serviciului). Solidare cu tobele sînt, în general, şî jantele frînelor. Fiecare tobă are în interiorul ei un dispozitiv pentru prinderea capăfului cablului (buclă prinsă cu cleme de unul dintre braţele tobei sau o bobină), iar mantaua tobei are o gaură penfru trecerea cablului la dispozitivul de prindere. Diametrul tobei Dz se ia în raport cu grosimea cablului dc şi cu diametrul firelor sîrmelor 8, astfel încît să menajeze cablul la încovoierea lui pe tobă. El trebuie să respecte relaţia: £>*>(80-100) dc şi Dt >(800-1000) 8. Lăţimea tobei B se ia în raport cu lungimea cablului care se înfăşoară, formată din: lungimea pentru adîncimea maximă de extracţie (//); lungimea pentru cel puţin trei spire, care să asigure legătura capătului cablului la tobă (/5); lungimea pentru cablul de rezervă (lr), necesară tăierii Ia încercările periodice (trimestriale), cîte cel puţin 4 m de fiecare încercare. înfăşurarea cablului pe tobă se face într-un singur strat, în două straturi suprapuse şi, cu totul excepţional, în trei straturi suprapuse. Roata d e f r i c f i u n e (v. fig. III) e compusă dinfr-un bufuc (de fontă pentru diametri sub 5 m, şi de oţel pentru dia-metri mai mari), calat prin pene pe un arbore sus-finut pe două ja-găre de alunecare sau de rostogolire; dintr-o coroană (jantă) de tablă de ofel şi din spife de profiluri u de oţel, de cari se prinde janta prin guseuri. Bordurile coroanei se construiesc ca la tobele cilindrice, iar jantele de frîne pot fi solidare cu roata de fricfiune, ori pot fi monfafe separat. Roata de fricfiune se căptuşeşte la exterior cu un material cu coeficient mare de frecare fafă de oţel, de exemplu cu lemn, piele sau ferodo, pentru a menaja cablul în cazul pafînării Iui. Căptuşeala rofii, care se schimbă din timp în timp, are un şanf (jgheab) în care se aşază cablul a cărui mişcare se produce excluziv prin aderenfa Iui la căptuşeală. Sistemul de extracfie cu roată de fricfiune e echilibrat cu un cablu de compensaţie, care menţine constant cuplul rezistent. Roata de fricţiune se construieşte de obicei cu diametri mari (6, 7 sau 8 m) şi e indicată pentru adîncimi mari (sarcini iniţiale mari) şi penfru extracţia de la un singur orizont (fiindcă nu permite schimbarea nivelurilor de încărcare a vaselor de extracţie). La acelaşi diametru exterior, o roată de fricfiune are o greutate mai mică decît un organ de înfăşurare cu tobe cilindrice (de ex. pentru Dt= 7 m, roata de fricfiune are greutatea de circa 30 t, iar tobele, de circa 70 t). Sistemul de extracfie cu roată de fricfiune are în acelaşi plan vertical cu roata: cele două molete (suprapuse în turn), ramurile de cabluri, cele două vase de exfracfie şi cablul de compensafie (de aceeaşi greutate pe metrul linear, ca şi cablul de manevră). III. Roată de fricfiune. Extracfie, maşină de ~ 444 Extracfie, maşină de ~ Prin utilizarea rofilor de fricfiune, în special a celor cu două, cu patru sau cu şase cabluri de extracfie, se obfin următoarele avantaje: reducerea greulăfii totale a cablurilor folosite; mărirea sarcinii utile extrase; reducerea diametrului rofii de fricfiune; reducerea înălfimii construcfiei turnului de extracfie; reducerea diametrului sau chiar suprimarea rofilor de ghidaj pentru cabluri; eventuala suprimare a paracăzătoa-relor la cablu; înlăturarea alunecării cablului pe roata de fricfiune; automatizarea extraefiei. Dezavantajul sistemului cu roată de fricfiune consistă în faptul că sarcina care se poate extrage e limitată de aderenfa cablului la jantă. Sin. Roată motoare, Roată Koepe. Bobinele au aceleaşi elemente componente ca şi tobele cilindrice, însă construcfia lor e mai simplă. Se folosesc pentru adîncimi medii (v. şî sub Bobină de extracfie). Tobele conice cuprind aceleaşi elemente ca şi tobele cilindrice. Mantaua poate fi de tablă îmbrăcată cu lemn, avînd suprafafa exterioară netedă (fără şanfuri), dacă unghiul (3, pe care genera-toarea conului îl face cu axa sa, e mai mic decît 23°. La unghiuri mai mari, cablul nu se mai înfăşoară regulat pe o tobă netedă şi e necesar ca mantaua să aibă şanfuri de cablu confecfionate din profiluri de ofel speciale, cari se prind de manta prin nituire sau prin sudură, în acest caz, tobele conice se numesc tobe spiraloide (v. fig. /V). Pentru schimbarea orizontului, una dintre tobe e echipată cu mecanism de cuplare-decuplare. Cu tobele conice se poate obfine o echilibrare perfectă a momentelor statice Tobele cilindroconice şi bicilindroconice nu oferă o echilibrare perfectă a momentelor statice ia pornire şi la oprire, compensafia făcîndu-se numai între anumite limite ale puterii maxime, €= VI. Tobă ci/indroconlcă. IV. Tobă conică spira- V. Aşezarea iobelor conice în căzu! unor sarcini loidă. ufile mari. la pornirea şi la oprirea maşinii, în cazul adîncimilor de circa 600*"700 m, fără a utiliza cabluri de compensafie. Tobele se aşază, în general, una lîngă alfa. Daca însă sarcinile utile de exfras sînt mari, se ajunge Ia diametri de arbore prea mari şi se depăşesc unghiurile de deflexiune admise. în acest caz se folosesc două tobe conice, montate separat pe cîte un arbore, şi dispuse una în spatele celeilalte (v. fig. V). Tobele cilindroconice (v. fig. VI) au două porfiuni conice laterale (cîte una penfru fiecare vas de exfracfie) şi o porfiune cilindrică centrală, pe care se înfăşoară alternativ cîte unul dintre cele două cabluri de exfracfie, spre finele cursei ascendente. Tobele bicilindroconice (v. fig. VII) sînt compuse din cîte o porfiune cilindrică (mică) şi una conică laterală pentru fiecare cablu, cu şanfuri, şi dintr-o porfiune cilindrică mare centrală, care e netedă. în unele cazuri (rare), cele două porfiuni cilindrice mici sînt conice, constituind astfel o tobă biconocilindrică. Tobele conice, cilindroconice şi bicilindroconice sînf indicate pentru adîncimi cari depăşesc 700 m şi pentru sarcini utile mari (peste 5 t); nu au nevoie de cabluri de compensafie; sînf construcfii complicate, grele şi cu gabarite mari, ceea ce face să fie folosite pe o scară din ce în ce mai mică, în locul lor utilizîndu-se rofi de fricfiune cu cabluri multiple. Mecanismul motor, folosit pentru acfionarea maşinii de extracfie, poate fi cu abur sau electric. Pentru ca să funcţioneze în conformitate cu normele de securitate minieră, motoarele maşinilor de extracfie frebuie să îndeplinească următoarele condifii: să fie reversibile; să aibă un cuplu mare la pornire; să aibă vitesa reglabilă în limite mari; să aibă comanda simplă şi sigură; să fie robuste; să se preteze la automatizare; să nu prezinte pericol pentru sănătatea şi viafa oamenilor şi nici pentru alte instalafii miniere; cînd maşina de extracfie e montată în subteran, frebuie să fie demon-fabile în subansambluri, cari pot fi transportate prin gabaritul redus al diferitelor lucrări miniere (puf, galerii); să nu vicieze atmosfera minei; să dea un pref de cost cît mai redus pentru tona transportată. Aceste condifii sînt satisfăcute, în general, de motoarele electrice, iar la instalafiile de la suprafafă — în special la minele de cărbuni, unde combustibilul penfru căldările. de abur e uşor de procurat — şl de unele maşini cu abur, cari sînt însă pe cale de disparifie. Maşinile cu abur folosesc aburul saturat sau supraîncălzit pînă la 320° şi 12 at. De obicei se folosesc motoare cu expansiune fracfionată, orizontale, cu doi cilindri compound (v. fig, VIII) sau în tandem. Penfru economisirea aburului şi pentru a realiza puteri mai mari se folosesc astăzi maşini cu dublă sau chiar cu triplă expansiune, cu 2---4 cilindri, aşezafi în tandem, gemeni sau gemeni-tandem. în aceste maşini, aburul poate atinge presiunea de 32 at, obfinîndu-se expansiuni mari, fără mecanisme prea complicate. Maşinile cu motoare electrice sînt astăzi cele mai răspîndiie mecanisme motoare folosite pentru acfionarea maşinilor de extracfie. Se folosesc: motoare electrice cu curent alternativ, asincrone (v. fig. IX); motoare electrice de curent continuu, alimentate de la refea cu conexiune Ward-Leonard sau Ward-Leonard-llgner; motoare electrice de curent continuu alimentate prin redresoare cu mercur. I Motoarele de curent alternativ, asincrone, trifazate, sînt alimentate de la refea şi, din cauza vitesei lor mari, necesită Exfracfie, maşînă de ~ 445 Exfracfie, maşînă de ~ între ele şi axul tobelor de extracfie angrenaje reducătoare de vitesă. Folosirea motorului asincron permite frînarea instalafiei de extracfie cu contracurent. Prezintă dezavantajul vîrfurilor mari în refea, din cauza şocurilor la pornire, şi al randamentului mic pentru adîncimi de extracfie mici (număr mare de curse şi multe vîrfuri de sarcină). Conexiunea Ward-Leonard (conexiunea generafor-motor G.M.). asigură menfinerea turafiei motorului de curent continuu, iar cînd cuplul la organul de înfăşurare e nul sau negativ, motorul lucrează ca o frînă electrică sau chiar ca generator. Conexiunea Ward-Leonard-llgner (conexiunea generator-mofor-volant G.M.V.) realizează, prin introducerea unui volant greu şi cu turafie înaltă, aplatisarea, aproape totală, a vîrfurilor în refea şi asigură, în cazul întreruperii curentului, continuarea cursei la maşina de extracţie numai prin energia acumulată în volant. Instalafiile de redresoare cu mercur sînt folosite pentru puteri de 500---1500 kW şi pentru adîncimi mai mari decît 400 m. VIII. Maşină de exfracfie cu abur, cu doi cilindri. 1) cilindru de înaltă presiune; 2) cilindru da joasă presiune; 3) distribufie cu came; 4) servomotor; 5) indicator de adîncime; 6) frînă; 7) roafă Koape; 8) indicator de vitesă; 9) contragreutatea frînel. IX. Maşină da exfracfie cu mofor asincron trifazat, a) secfiune A-B; b) secţiune C-D); c) vedere de ansamblu; 1) motor; 2) por-nitor; 3) roată Koepe; 4) frînă de manevră; 5) frînă de siguranfă; 6) indicator de adîncime; 7) întrerupfor centrifug; 8) indicator de vitesa; 9) pedala frînei. Exfracfie, maşina de ^ 447 Exfracfie, maşina de ~ Dispozitivele de siguranfă (obligatorii) ale unei maşini de extracfie sînt: dispozitivele de comandă, respectiv de frînare; dispozitivele de confrol şi de măsură; dispozitivele de siguranfă propriu-zise (automate). Frîne/e unei maşini de extracfie trebuie să încetinească şi să oprească mersul maşinii, după ce acfiunea motorului a fost suprimată; să menfină maşina blocată (în pozifia „oprit"), atît timp cît e nevoie, iar în cazul unui accident de funcfionare, să poată bloca automat maşina. Frîna (v. fig. X) e constituită din doi sabofi (cu deplasare unghiulară sau paralelă), în general da lemn tare (ulm), cu de serviciu (de manevră) şi una de siguranfă, lucrînd independent şi fiind acfionate de surse independente. Frîna de manevră poate fi acfionată: manual, cu ajutorul unei greutăfi pneumatice, hidraulic (v. fig. XI) sau cu abur (numai la maşinile cu abur), iar cea de siguranfă, excluziv prin căderea unei greutăfi finute suspendate, fie de pistonul unui cilindru cu aer comprimat (v. fig. XII), fie de un dispozitiv electromagnetic. X. Frînă cu sabofi cu deplasare unghiulară (a) şi paralelă (b). garnituri de ferodo-fibră, ferodo-asbest, etc., sau de bandă metalica, căptuşiţi de asemenea cu materiale antifricfiune, cari apasă simultan pe o jantă de frînă, solidarizată cu organul de înfăşurare. Fiecare tobă are o frînă proprie; roata de fricţiune şi toba bicilindroconică unică au cîte două jante de frînă, iar pentru bobine există o jantă specială, împănată pe arborele principal. XI. Schema unei frîne cu acfionare hidraulică. 1) manelă; 2) pîrghie diferenfială; 3) robinet cu trei căi; 4, 5, 6, 7, 17) conducte de ulei; 8) cilindru de frînă; 9) rezervor pentru scurgerea uleiului;' 10) contragreutatea frînei; 11) tijă; Î2) pîrghia principală a frînei; 13) sabot; 14) acumulator de ulei; 15) robinet; 16) electromagnet de frînare; 18) pompe penfru repomparea uleiului; Î9) întreruptorul pozifiilor extreme pentru greutatea acumulatorului; 20) întreruptor de blocarea frînei de serviciu. Normele de tehnică a securităfii în exploatările miniere impun ca fiecare maşină de extracfie să aibă cel pufin o frînă XII, Schema unei frîne (de siguranfă) cu acfionare pneumatică, î) pîrghie principală de frînare; 2, 4) cilindri cu aer comprimat; 3) regulator de presiune; 5) greutate; 6j , 62) pîrghie de comandă din pozifia de-frînaf, respectiv frînat; 7) sertar; 8, 8j , 82) conducte. Există uneori şî o a treia frînă separată, frîna de schimbare, folosită numai în cazul cuplării şi decuplării tobei mobile. Forfa de frînare necesară atît pentru frînele de manevră, cît şi pentru cele de siguranfă, e dată de servomotoare, cari pot constitui dispozitive separate, avînd fiecare un mod de funcfionare propriu, sau pot fi cuplate într-un dispozitiv comun (în acest caz, frîna de manevră poate fi numai cu acfiune indirectă). Dispozitivele de confrol şi de măsură ale unei maşini de extracfie sînt: indicatorul de adîncime şi indicatorul de vitesă (tahograful). Indicatorul de adîncime indică pozifia coliviilor în puf, în orice moment, atît pentru a putea respecta diagrama de extracfie stabilită, cît şi penfru a putea micşora vitesa în anumite cazuri (de ex. la trecerea coliviilor prin porfiuni ale pufului cu ghidaje deviate sau prin dreptul unor orizonturi intermediare). El e constituit (v. fig. XIII) dintr-un soclu de fontă cu un cadru vertical, care susfine două tije filetate, a căror mişcare de rotaţie e comandată de arborele maşinii, printr-o transmisiune cu rofi dinfate. Vitesa unghiulară a tijelor e proporfională cu vitesa maşinii de extracfie. Filetul tijelor antrenează două cursoare (fiecare reprezentînd o colivie din puf), cari se mişcă de-a lungul unei scări gradate şi cari indică orizonturile de bază şi intermediare ale pufului, ca şi stafia de Ia suprafafă. La .pozifia extremă a cursei, cursoarele pot declanşa automat frîna, sau pot comanda unele dispozitive de siguranfă (evit-molete, modelatorul de accelerafie, etc.). Indicatorul de vitesă (tahograful) indică vitesa, în orice moment, a vaselor de exfracfie în puf, per-mifînd astfel să se controleze modul în care decurge extracfia. L XIII. Indicator de adîncime. î) clopot de semnalizare la fine de cursă; ’2) cursoare; 3) .corpul indicafo-rufui cu tijele filetate; 1,11,111, IV) orizonturile de exploafare. Exfracfie, maşină de ~ 448 Exfracfie, maşină de ~ Unele indicatoare de vitesă se bazează pe deplasarea unor mase sub acfiunea forfelor centrifuge sau folosesc presiunea hidraulică produsă de un piston, care se mişcă într-un cilindru cu o vitesă proporfională cu vitesa maşinii de extracfie. Altele (de ex. voltmetrul indicator) măsoară tensiunea proporfională cu vitesa maşinii de exfracfie, produsă de un mic generator acfionat de axul maşinii sau al moletei. Cel mai răspîndit e indicatorul de vitesă cu mercur (v. fig. X/V), constituit din două tuburi laterale (cu secfiune mică) în comunicaţie cu un tub central (cu secfiune mai mare), în care se găseşte mercur. Ansamblul tuburilor e legat de o tijă dispusă în prelungirea tubului central. Prin rotirea acestei tije în jurul axei sale, se rotesc şi tuburile; datorită forfei centrifuge, mercurul se ridică în tuburile la-. terale şi coboară în tubul central, iar un plutitor urmăreşte nivelul mercurului din acest tub. Plutitorul acfionează un ac de-plasabii de-a lungul unei scări gradate, care indică vitesa instantanee. Aparatul înregistrează, pe o diagramă, atît începutul şi sfîrşitul cordajului, cît şi variafia vitesei în timpul acestuia. Indicatorul de vitesă e acfionat de arborele maşinii şi are turafia proporfională cu a acestuia. Dispozitivele de siguranţă propriu-zise ale maşinilor de extracfie au rolul să prevină automat orice neafenfie a mecanicului sau orice defectare a instalafiei. Astfel de dispozitive sînt: limitoare (moderatoare) de vitesă (în special la maşinile cu abur); regulatoare de mers (pentru respectarea tahogramei impuse); limitoare de fine de cursă (cari opresc instalafia în momentul în care colivia a ajuns Ia rampa de Ia zi) şi dispozitive evit-molete (în turn); limitoare de accelerafie la pornire (la rofile de fricfiune); blocaje contra comenzilor greşite (de ex. pornirea în sens invers); efc. Afară de aceste dispozitive, orice maşină de extracfie are un echipament de semnalizare, cu ajutorul căruia, printr-un cod de semnalizare special, se transmit mecanicului toate dispozifiile de manevră. Semnalizarea se face: de la rampa inferioară a pufului de extracfie la rampa superioară; de la rampa superioară la mecanicul maşinii de extracfie, care va executa manevra; din orice pozifie a vasului de extracfie, în cazul controlului pufului sau în caz de accidente. în funcfiune de gradul de complexitate al schemei da semnalizare, se deosebesc: semnalizare acustică (cu clopot, prin tub acustic, prin lovire pe o bucată metalică sau pe o conductă continuă, prin telefon sau prin claxoane electrice); semnalizare optică (cu lampa de mină sau cu lămpi fixe electrice) şi semnalizare combinată (optică-acustică). La instalafiile de mare productivitate, cu trafic mare, semnalizarea e echipată cu blocarea orizonturilor intermediare nedeservite, cu semnalizare de la diverse etaje, efc. (v. fig. XV). Alimentarea cu energie electrică a instalafiilor de semnalizare se face de Ia alte surse decît alimentarea instalafiei de exfracfie, pentru a asigura manevrele în caz de accidente. XIV. Indicafor de vitesă cu mercur. 1) fub cenfral; 2\ şi 22) tuburi laterale; 3) roata de acţionare cu curea; 4) plutitor; 5) ac indicafor; 6) peniţă inscriptoare mobilă; 6') peniţă fixă; 7) sistem de oroiogerie; 8) cilindru înregistrator. XV. Schema unei instalaţii complexe de semnalizare, î) clopotul de pe orizont; 2) clopot cu ciocan; 3) sirenă penfru semnalul de alarmă; 4) contactul pus în funcţiune de maşina de extracţie; 5) contact de apel; 6) cutii de distribuţie; 7) înfreruptor cu siguranţe; 8) indicator de control; 9) sonerie de control; fO) contact; 11) primul confact; 12) contact pentru semnalul de alarmă; 13j telefon; 14) baterie de acumulatoare; 15) contact, semnalul „gafa"; 16) tablou optic de control; 1, II, III, IV) etaje. Maşina de extracfie poate fi amplasată Ia baza turnului de extracfie, într-o clădire separată sau chiar în turn, în cazul cînd nu e Ioc Ia suprafafă. Casa maşinii de extracfie se construieşte din materiale incombustibile şi are fundafiile separate de ale maşinii de extracfie. Dimensiunile ei sînt reglementate de prescripfii tehnice speciale, cari fin seamă de gabaritele utilajelor cari se montează. Pardoseala sălii e cu 0,8—1,2 m mai sus decît terenul înconjurător (în subteran, cu 0,5 m deasupra nivelului galeriei de acces). Exfracfie 449 Extracfie în ansamblu, la amplasarea unei instalafii de exfracfie (v. fig. XVI) trebuie să se fină seamă de următoarele (v. fig. XVII): unghiurile de deflexiune ai şi ot2 ale coardelor cablului să nu depăşească (la tobe cilindrice) 1°30', tn poziţiile extreme ale cablurilor; dacă sifuafia locală nu permite o distanfă prea mare între axa mo-letei şi axa organului de înfăşurare, respectarea pre-scripfiiior de mai sus se obfine reducînd porfiunea de utilizare din lăfimea tobelor (ia tobele conice se ia <2° în partea diametrul ui mic şi (*2 1 ° în partea diametrului mare); unghiurile epi şi qp2 formate de coardele cablurilor cu orizontala să nu fie mai mici decît 35°; lungimea coardelor cablului să nu depăşească 55---60 m; distanfa pe orizontală între axa ramurii de cablu care coboară în puf şi axa organului de înfăşurare se ia, în mod practic, de 20-40 m. Construcţia, montarea şi funefionarea maşinilor de extracţie sînt reglementate de instruefiuni tehnice speciale ale organelor da Stat şi de norme de tehnică a securitâfii muncii, atît în ce priveşte extracfia propriu-zisa, cît şi, XVII. Schema de amplasare fa}ă de puţ a unei în Special, în ce pri- instalaţii de extracţie cu tobă dublă. Veşfe siguranfa per- / \ lungimea coardei; B, Bl7 Bt>) lăfimea tobei, sonalului. 1.’ £xfrac)ie. 2. Mine: Extragere. — Termenul exfracfie e impropriu penfru această accepfiune. V. sub Abataj 1. 2. Exfracfie. 3. Chim., Ind. chim.: Operafia prin care unu sau mai mulfi dintre componenfii unui amestec omogen (solufie) sau eterogen se separă prin disolvare într-un solvent. Cînd amestecul supus extraefiei e solid, extracfia se numeşte exfracfie solid-lichid; de exemplu: extracfia cu apă a taninu- lui din coajă sau din lemn, extracfia zahărului din sfecla de zahăr, efc. Dacă amestecul supus extraefiei e un amestec omogen (solufie) de lichide, operafia se numeşte ex-traefie lichid-lichid. — Cînd solventul folosit în extracţie disolvă preferenţial unu sâu mai mulţi dintre componenţii amestecului iniţial, extracţia se numeşte exfracfie cu solvent selectiv. Extracţia cu solvent selectiv separă un amestec lichid omogen (soluţie) în doua fracţiuni, pe baza solu-bilităţii lor diferite în solventul selectiv. Amestecul de separat se consideră format din două fracţiuni sau din componenţii A şi B, solubili între ei în orice proporţie. Dacă se adaugă o a treia substanţă S — numită solvent ■— în care unul dintre componenţi, de exemplu componentul A, e insolubil sau numai parţial solubil şi celălalt component B e solubil în orice proporf ie, se formează, după agitare şi sedimentare, două straturi lichide: un strat, numit rafinat, format din componentul A cu cantităţi mici din componenţii B şi S, şi un al doilea strat, numit extract, format din componenţii B şi S cu o cantitate mică din A. Relaţiile dintre cei trei com- j. Reprezentarea sistemelor ternare, ponenfi A, B, S ai sistemelor de substanfe lichide apar clar, cînd sînt reprezentafi în grafic ternar. în cele trei coifuri ale triunghiului echilateral (v. fig. I) sînt reprezentate cele trei substanfe în stare pură; pe laturile triunghiului se reprezintă amestecurile binare formate din perechile de substanfe din unghiurile de la capetele laturilor, iar în înteriorul triunghiului, toate amestecurile posibile între cei trei componenfi: un amestec confinînd procentele a, b, s e reprezentat de punctul M, în graficul ternar. Cînd cei trei componenfi ai amestecului ternar sînt miscibili în orice proporfie, sistemul are o singură fază: întreaga suprafaţă interioară a triunghiului reprezintă amestecuri omogene. XVI. Ansamblul unei maşini de exfracfie cu fobe cilindrice. 1) pîrghie de comandă; 2) dispozitiv de acfionare a frînei de siguranţă; 3) indicafor de vitesă; 4) indicator de adîncime; 5) moderator de vitesă; 6) batiul maşinii; 7) organs de înfăşurare; 8) motor de exfracfie; 9) reductor de vitesă; 10) ventilator; 11) frînă penfru schimbarea orizontului; 12) întrerupfor; 13 ventil de aer comprimat; 14) reostat. 8 29 Exfracfie de combustibili solizi 450 Exfracfie de combustibili solizi Cînd condifia de miscibilitate totală nu e satisfăcută, sistemul ternar confine două, excepfional trei faze. De exemplu, cînd componenţii A şi S sînt parţial miscibili între ei, dar sînt miscibili în orice proporţie cu B, graficul ternar (v. fig. II) conţine în interiorul triunghiului o zonă de eterogenei-fate ale cărei ţuncte reprezintă amestecuri ternare globale, cari după agitare se separă în două straturi reprezentate prin cîte un punct, ca r (rafinat) şi e (extract), pe curba binodală xrDey; linia re, care leagă cele două puncte reprezentative ale fazelor în echilibru, se numeşte linie de legătură sau conodă. Un sistem ternar se defineşte, din punctul de vedere al echilibrului, prin cei trei componenfi, prin curba binodală şi prin cîteva conode. Raportul dintre cantităţile de rafinat şi de extract e egal cu raportul eM/rM dintre segmentele^ eM şi rM pe dreapta re. Punctele din interiorul triunghiului, în afara curbei binodale, reprezintă amestecuri ternare omogene. Alte relafii de solubilitate între componenfii sistemelor ternare conduc la reprezentările din fig. III. II. Graficul sistemului fernar aplicat la extracfie. nentului mai greu volatil e mică. în general, rectificarea se adoptă pentru amestecuri lichide formate din componenfi cu constitufie chimică apropiată, iar extracfia, pentru componenţi din categorii chimice diferite. în tehnică extracţia e folosită în următoarele cazuri: recuperarea, concentrarea şi purificarea produselor organice din soluţii apoase; rafinarea uleiurilor minerale cu furfurol, fenol, propan lichid; îndepărtarea mercaptanilor din produsele petro--liere cu sodă caustică sau cu bioxid da sulf lichid; tratarea combustibililor lichizi pentru separarea componenţilor anti-detonanfi, cu furfurol, bioxid de suit lichid, anilină, acid acetic; tratarea uleiurilor vegetale pentru separarea componenţilor sicativi (nesaturafi), cu furfurol sau cu nitroetan; rafinarea uleiurilor vegetale cu propan lichid; obfinerea acidului acetic din apele pirolignoase de la distilarea lemnului, cu acetat de etil sau cu eter isopropilic; îndepărtarea cerurilor din uleiurile de ungere, cu cetone sau cu propan lichid; obfinerea şi concentrarea penicilinei cu acetat de amil, cloroform sau ciclo-hexanonă; îndepărtarea inhibitorilor de polimerizare din buta-dienă şi din stirol, cu solufie de hidroxid de sodiu; purificarea şi decolorarea solufiilor concentrate de glicerină cu xilen; obfinerea şi concentrarea vitaminelor prin extracfie cu hidrocarburi sau cu hidrocarburi clorurate. Sin. Extragere. i, ~ de combustibili solizi. Ind. cb.: Extracfie practicată asupra combustibililor solizi, în vederea obfinerii bitumenelor, a cerurilor şi a răşinilor. în acest scop, sînt supuşi extraefiei combustibilii fosili tineri (turbă, cărbuni bruni pămîntoşi şi lignifi), cum şi cărbunii sapropelici (cannel, boghead, etc.). Extracţia combustibililor solizi se practică în instalafii complexe de extracfie, cu mers continuu sau discontinuu (v. fig.), echî- III, Reprezentări a/e refafiilor de solubilitate între componenfii sistemelor ternare. a, b, c) cîmpuri de eterogeneitate. Extracfia cu solvenfi selectivi se aplică, fie ca operafie discontinuă în şarjă, fie ca operafie continuă, în regim stafionar. Pentru cantităţi mici de material, operafia discontinuă e preferabilă; se agită amestecul inifial cu solventul şi, după sedimentare, se separă extractul şi rafinatul, din care se recuperează apoi solventul (de obicei prin distilare), pentru a fi folosit la o nouă şarjă. Deoarece după o singură operafie de extracfie separarea e de obicei insuficientă, se repetă operafia, adăugînd o nouă cantitate de solvent în rafinatul rezultat de la prima operafie; operafia se repetă pînă la obfinerea rafinatului cu puritatea dorită. Folosirea mai rafională a solventului se obfine în instalafiile de extracfie în contracurent, în cari rafinatele operafiilor succesive de extracfie sînt amestecate cu extractul rezultat de la operafia următoare; solvent proaspăt se adaugă în ultima operafie, din care rezultă rafinatul final (v. şî Extractor 1). în comparafie cu rectificarea (care serveşte de asemenea la separarea amestecurilor lichide omogene), extracfia prezintă avantajul că nu se consumă căldură decît la recuperarea solventului, care se realizează, de obicei, prin distilare. Extracfia e mai avantajoasă decît rectificarea, cînd componenfii au volatilitate apropiată, cînd componenfii sînt greu volatili, sau cînd sînt termolabiii, şi cînd concentrafia compo- Insfalafie periodică penfru e>tracfia bitumenelor din combustibili solizi. 1) bandă de transport; 2) siloz de alimentare; 3) extractor; 4) colector de solvent; 5) instalafie de distribuţie şi verificare; 6) feavă de alimentare; 7) feavă de închizător hidraulic; 8) conductă; 9) evaperator; 10, 13, 15, 19, 20, 12, 24, 28) conducte penfru lichide; II) condensator răcifor; 12) separator; 14) pompă; 16) receptor de bitumen; 17,18, 26) conducte de abur; 21) rezervor de presiune; 23) preîncăfzitor; 25) coloană de rectificare; 27) răcifor condensator. pate cu utilaj pentru încărcare şi descărcare automată. Solvenfii întrebuinfafi mai frecvent sînt: eterul, benzina, benzenul, amestecul de alcool-benzen şi dicloretanul. Cantitatea cea mai mare de extras se obfine cu amestecul de alcool-benzen, sau cu dicloretan. Pentru atingerea scopului urmărit, solvenţii folo-sifi pentru extragerea cărbunilor frebuie să îndeplinească următoarele condifii: să aibă o putere de extracfie cît mai mare şi să extragă bitumenele sau componenfii urmărifi în totalitatea Exfracfie, coeficient de ~ 451 Extremele unei funcfionale lor; să nu reacţioneze cu componentul extras; să fie economici; să aibă limite înguste de fierbere; să poată fi îndepărtaji uşor din componentul extras. Extracfia e favorizată de temperatură. De obicei, temperatura de extracfie e cu 2--3° mai joasă decît temperatura de fierbere a solventului. Afară de aceasta, extracfia combustibililor e favorizată de o măcinare fină, de o afînare avansată şi de un confinut mare de umiditate. în instalafiile industriale, din motive tehnologice se foloseşte combustibil cu granulafie mică, dar lipsit de praf. După natura solventului folosit, se obfin mai multe feluri de bitumene. Astfel, în cazul folosirii amestecului de alcool-benzen sau a dicloretanului se obfine un bitum bogat în răşini cu punct de topire înalt (aproximativ 80°); în' cazul folosirii benzenului se obfin bitumene cu un confinut mai mic de răşini şi cu un confinut mai mare de ceruri; în cazul folosirii benzinei ca solvent, bitumenele obfinute confin o cantitate minimă de răşini, fiind compuse în special din ceruri, parafină şi uleiuri. 1. Exfracfie, coeficient de Expl. petr. V. Coeficient de extracfia. 2. Exfracfie de făină. Ind. alim. V. sub Făină. 3. Exfracfie de tutun. Ind. alim.: Operafie la care sînt supuse deşeurile de tutun pentru a extrage din ele leşia de tutun, care se întrebuinfează contra anumitor parazifi ai plantelor şi ai animalelor. 4. Exfracfie, energie de Fiz.: Valoarea energiei necesare extragerii sau ieşirii unui electron dintr-un metal. Această valoare depinde de natura metalului şi poate fi dedusă din valoarea pragului fotoelectric vq, corespunzător metalului re- YYl%p- spectiv, în formula ——= h (v —vo), care dă energia cinetică a fotoelectronilor (de masă m) emişi de radiaţia de frecvenfă v. Energia de extracfie e We~bvQ. Sin. Lucru mecanic de exfracfie. 5. Exfracfie, lucru mecanic de Fiz.: Sin. Energie de extracfie (v. Extracfie, energie de ~). s. Extraefii repetate. Agr.: Tratarea repetată a solului cu o solufie extractivă, pentru extragerea substanfelor greu solubile, şi pentru a urmări şi a caracteriza gradele de regularitate a procesului de solubilizare şi de desorpfie. 7. Exfracurent de rupere. Elf.: Curentul de regim fransi-toriu produs prin autoinducţie, care se închide prin arcul electric apărut între contacte la deschiderea unui circuit electric. (Termenul extracurent e impropriu şi tinde să iasă din uz.) 8. Exfrados, pl. extradosuri. 1. Arh., Cs.: Suprafafa exterioară, de obicei convexă, a unui arc sau a unei bol fi. 9. Exfrados. 2. Tehn.: Porfiunea superioară sau dorsală a unei suprafefe carenate, cuprinsă între bordurile de atac şi de fugă. De exemplu, extradosul unei aripi e fafa superioară a acesteia, iar extradosul unei palete e fafa ei convexă. 10. Extradosul paletei. V. sub Exfrados 2. 11. Extragere. 1. Mine. V. Abataj 1. 12. Extragere. 2. Chim.: Sin. Extracfie (v. Exfracfie 3). 13. Extragere în greutate. Mine: Raportul dintre greutatea unui concentrat şi greutatea minereului brut din care a fost obţinut. La cărbuni, e raportul dintre greutatea cărbunelui preparat şi greutatea cărbunelui brut. Sin. Extragere cantitativă. 14. Extrahaif. Ind. text.: Fire simple, sau răsucite din mai multe fire simple, cu torsiune mai mare decît torsiunea critică, formînd cîrcei. Prin desfacerea cîrceilor, aceste fire capătă o alungire mare. Se numesc şî fire ţărăneşti, deoarece sînt indicate penfru ţesutul manual, la războiul de ţesut casnic, la care solicitările la întindere sînt mari şi neregulate. îs. Extraordinară, rază Fiz.: Aceea dintre razele de lumină refractate şi corespunzătoare unei raze incidente care cade pe un mediu transparent birefringent, a cărei direcţie nu verifică legile obişnuite ale refracţiei. io. Extraordinară, undă Telc.: Una dintre cele două componente în cari e separată o undă electromagnetică în timpul refraefiei ionosferice, din cauza cîmpului magnetic terestru (v. sub lonosferă). Unda extraordinară îşi roteşte planul de polarizafie, suferă o reflexiune totală în părfi mai joase ale stratului ionizat, are vitesă de propagare mai mică şi frecvenfă critică mai înalta decît unda ordinară. 17. Extrapolare. Mat.: Operaţia de determinare a valorii unei funcţiuni y, corespunzătoare unei valori a variabilei x, care e situată în exteriorul intervalului de valori pentru care a fost determinată dependenţa dintre x şi y. Se efectuează cu formule da tipul celor folosite Ia interpolare (v.). îs. Exfras, pl. extrase. Poligr.: Pasaj sau capitol dinfr-o carte, unu sau mai multe articole alese dinfr-o revistă, dintr-o colecţie de ziare (de ex. reproducerile de articole din ziare sau din reviste cari se publică în alte ziare sau reviste) ori alta seleefiuni similare, cari interesează numai un cerc restrîns de cititori şi cari se tipăresc şî separat. Extrasul poate fi imprimat ca o simplă foaie volantă, ca o fasciculă sau chiar ca o broşură. Se poate aplica extrasului şî o copertă, de obicei dinfr-o foaie de hîrtie colorată. Atît pe copertă, cît şi pe prima pagină de text, se menţionează cartea sau revista din care a fost făcut extrasul respectiv. 19. Exfras ligninic. Ch im.: Produs obţinut la fabricarea celulozei după procedeul cu sulfit de calciu, constituit din acid lignin-sulfonic. E întrebuinţat ca tanant auxiliar în tăbăcărie. 20. Extrase de culori. Poligr. V. Culori, extragere de 21. Extravilană, zonă Urb.: Teritoriu! cuprins între limita zonai intravilane a unai localităţi şi limita teritoriului aparţi-nînd unităţii administrative a localităţii respective. La oraşele mari, din zona extravilană pot face parte şî suprafeţele intravilane ale unor localităfi mai mici, cînd există interese economice comune. Suprafafa zonei extravilane se stabileşte, în general, proporfional cu a zonei intravilane a localităţii respective, astfel încît să cuprindă anumite elemente de deservire a acesteia, cari trebuie amplasate în afară (industrii nocive, instalafii edilitare, instalajii ale transporturilor exterioare, spatii plantate, case de odihnă, tabere penfru copii, efc.), ca şi zona agricolă da aprovizionare imediată. V. şî Infraviiană, zonă 22. Extrem absolut. Mat. V. sub Extremele unei funcfionale. 23. Extrem condiţionat (legat). Maf. V. sub Extremele unei funcfionale. 24. Extrem forfe. Maf. V. sub Extremele unei funcţionale. 25. Extrem relativ. Mat. V. sub Extremele unei funcţionale. 26. Extrem slab. Maf. V. sub Extremele unei funcţionale. 27. Extrem unilateral. Mat. V. sub Extremele unei funcţionale. 28. Extreme, valori Meteor.; Cele mai mici şi cele mai mari valori ale unui element meteorologic, înregistrate într-un interval de timp dat. Extremele pot fi diurne (raportate la o zi), lunare (raportate la o lună), etc. Cele mai mici şi cele mai mari valori din şirul de extreme cari acoperă o perioadă de timp oarecare se numesc extreme absolute (minimă absolută sau maximă absolută). Mediile extremelor deduse dintr-un număr mare de ani de observaţie se numesc extreme normale. V. Normale, valori 29. Extremele unei funcfionale. Maf. Fiind dată funcţiunea F (x, y, y1), continuă, cu derivate parţiale continue în raport cu x,y,y', pînă la ordinul al doilea, se cere să se construiască curba y = y{x), trecînd prin două puncte date, A(xQ,yQ), B(x\iyi), de-a lungul căreia integrala (funcţionala) (1) /!>(*)]=( F{x,y.y')Ax J Xq ia o valoare maximă sau minimă; aceasta e numită exfremum al funcţionalei, Condiţia necesară pentru aceasta e, cum se arată 29* Extremele unei funcfiuni 452 Extrudare tn Calculul Euler: (2) sau, explicit, (2') variafiunilor, ca y~y(x) să satisfacă ecuafia lui vy dx FJ" 0 -Fxy,-Fy ‘y * xy L yy'V Dacă există curba y=y{x), care realizează extremul, y se găseşte printre solufiile acestei ecuafii diferenfiale, care depinde de doi parametri cari se determină prin condifia ca curba să treacă prin punctele date, A şi B, în ipoteza că Fyy =£0. Dacă Fyy = 0, ecuafia (2) e de primul ordin, deci F—M(x,y) + £)M q)N -\-y’N(x, y), pentru care ecuafia lui Euler conduce == Dacă aceasta nu e identic satisfăcută, ea defineşte o curbă bine determinată în plan care, în general, nu trece prin punctele A şi B, astfel încît problema variafională nu are totdeauna solufie. Funcfiunile cari satisfac relafia (2) se numesc extremalele problemei. Pentru ca extremala să reali- zeze extremul funcfionalei / e necesar ca, de-a lungul extre-malei, să avem Fyy^Q pentru minim şi Fy'yK0 pentru maxim (condifia Iui Legendre). Extremul e relativ pentru curba y=y(x), care aparfine clasei Ci şi ia valorile Jg=:K*o) V yi—yi^i) extremităfi, dacă valoarea funcfionalei / nu e mai mică (sau mai mare) decît valoarea ei pentru orice alte curbe de clasa Q, cari se găsesc într-o vecinătate 8 a acesteia şi iau aceleaşi valori în extremităfi. Extremul e absolut în clasa C de funcfiuni penfru cari / are sens, pentru curba y = y(x), dacă valoarea lui J penfru j(x) nu e mai mică (sau mai mare) decît valoarea pentru orice altă curbă din clasa C. Extremala j(x) dă un extrem slab pentru integrala (1), dacă ea dă un extrem acestei integrale în comparafie cu toate curbele cari sînt într-o vecinătate s a ei de ordinul întîi, în comparafie cu toate curbele suficient de apropiate de ea, atît în privinfa ordonatei, cît şi a coeficientului unghiular al tangentei. Dacă însă extremala jy(x) dă un extrem integralei (1) în comparafie cu toate curbele cari se găsesc într-o vecinătate a ei de ordinul zero (apropiere numai cupă ordonate), avem un extrem forfe. Dacă funcfionala / depinde de mai multe funcfiuni, y\(x),"' y„{x), fXi (3) J=\ F{x,yuy'vy2,y2-‘-yn,y'n)dx, J X0 condifiile necesare penfru extrem sînt (4) ^/£~~cbc ^==^| 2» * * ’>n, cu condifiile Ia limită Ie extremifăfilor yjg{xo)~yf\ y/g(x\) — . Dacă F confine şî derivate de ordin superior, (5) •dx„ Dacă F confine şî derivate de ordin superior, ecuafia Iui Ostrogradski e mai complicată. Cînd se cere ca extremala y(x), care face exfremă funcţionala (1), să satisfacă şî unele condifii suplementare, exprimate prin inegalităţi, de exemplu y — cp(x)^0, unde funcfiunea dată cp(x) are o derivată continuă, extremul se numeşte unilateral. Cînd, pe lîngă condifia de a face extremă funcfionala /, se mai impun condifii suplementare, extremul se numeşte legat sau condiţionat. î. Extremele unei funcfiuni. Mat.: Cea mai mică şi cea mai mare valoare pe cari le ia o funcfiune f(M), de coordonatele punctului M într-un domeniu. Funcfiunea admite un extrem în punctul Mq, dacă valoarea }(Mq) e mai mare (respectiv mai mică) decît toate valorile funcfiunii în punctele vecine lui Mq, f(M)^ţ(Mo), avînd maximul cînd /(A/)-&, + ■ În cazul unei funcfiuni de n variabile, x\,"',xn , (7) /= • p7(•*!.* • ■,xn,z,pi,p2.---,pn)dxl dx2- ■ unde = condifia necesară penfru extrem e dată de ecuafia lui Ostrogradski (8) c)*n F* =0. să aibă un semn constant, negativ în cazul maximului şi pozitiv în cazul minimului. Expresia precedentă e o formă pătratică cu m variabile, h\, h2,"',hm, care se descompune într-o sumă de cel mult m pătrate, cari trebuie să fie toate de acelaşi semn. Pentru funcfiunile de o singură variabilă, f(x), frebuie ca f'(xo)=0, iar /"(*o) fie negativă pentru maxim şi pozitivă pentru minim. în general, grupul derivatelor de cel mai mic ordin par, cari nu sînt toate nule, trebuie să păstreze un semn constant în jurul lui Mq. Dacă cele m variabile sînf legate prin pm 0005 03050,005 09375U-G‘ms ' . 'i.-------1 13Z5,,ÎO'm + Bun 0-- S- Nrl * Nn 2 Nr3 ■ Nr.H Nr 5 Dtrnenuunes ,, ^ Tolerznla ■fW /'3 Nrlff 0' imensiuned V, Fabricaţie mecanizată. (Schema unui ambalaj cu flux tehnologic continuu pentru produse mărunte de otel). 1) tabla de scurgere oscilantă servind silozul; 2) siloz de şuruburi (piuliţele sînt înşurubate în alte linii paralele); 3) aparate de numărat; 4) maşini de confecţionat cutii; 5) buncăre de cutii; 6) aruncarea şuruburilor în cutii; 7) cîn-tărire; 8) închiderea cutiilor cu benzi adezive; 9) etichetare; 10) expediţie. (mecanizare complexă). Fabricafia în unicate are, uneori, producţia mecanizată; la fabricaţia în loturi, producţia şi, parfial, transportul, sînt mecanizate; la fabricafia în serie, produefia şi transportul sînt mecanizate, iar fabricafia în masă e, în general, mecanizată complex. VI. Instabilitatea procesului de fabricaţie. care s-au înregistrat zece dimensiuni (Nr. 1—10) ale unui număr de 15 piese fabricate consecutiv la aceeaşi maşină. Din diagramă rezultă că dimensiunile 3 şi 4 sînt foarte instabile. Fabricafia automatizată se foloseşte curent la piese mici, cu forme geometric simple şi în serie mare, în scopul reducerii prefului (de ex. la fabricafia rulmenţilor). Fabricaţia automatizată e folosită şi la piese de serie mică (de ex.: la turboreactoare, matriţe, poansoane), la cari fabricafia manuală cere mînă de lucru foarte specializată, din cauza pieselor complicate şi a maşinilor foarte costisitoare. V. şî sub Automatizare. — Fabricafie, ciclu de ~ 460 Fabricafie, ciclu de ~ După modul de asamblare a elementelor componente ale produsului fabricat, se deosebesc: Fabricafie individuală: Fabricafie în care toate operafiile de ajustare sînt efectuate de aceiaşi lucrători, atît pentru montajul parfial cît şi pentru cel general. Se aplică, în general, la fabricafia în unicate, care reclamă mult timp pentru ajustare. Acest sistem reprezintă o formă de organizare a muncii, în care responsabilitatea e precizată. Fabricafie cu diferenfiere parfială: Fabricafie în care montajul parfial şi cel general sînf efectuate de echipe de lucru separate. în general, montajul în subansambluri, în ansambluri şi în agregate se execută de echipe diferite, iar montajul general, de o echipă specializată. Se foloseşte la fabri- Deplasarea ritmică a obiectelor se face cu transportoare, cari pot fi cărucioare (în buclă verticală sau orizontală), trans- catia in serie. Fabricafie cu diferenfiere în operafii separate: Fabricafie în care fiecare operafie de montare sau fiecare grup de operafii sînt efectuate de o altă echipă de lucru. Se foloseşte la fabricafia în masă. — După deplasarea relativă dintre produs şi factorul care îl transformă în obiect fabricat, se deosebesc: Fabricafie cu montajul la post fix: Fabricafie în care montajul obiectului fabricat se efectuează la post fix, piesele de asamblare fiind aduse echipei de lucru. Montajul se efectuează: direct pe pardoseală, pe standuri utilate, pe fundafii, pe capre, etc. Montajul staţionar se practică la fabricafia în serie mică şi în unicate, dînd rezultate satisfăcătoare numai în anumite domenii de fabricafie, de exemplu la fabricafia obiectelor cu dimensiuni mari (construcfii de nave). Fabricafia cu montajul la post fix poate fi aplicată atît la fabricafia individuală, cît şi la fabricafia cu diferenţiere parfială ori cu diferenfiere în operafii separate. Fabricafie cu montajul la post mobil: Fabricafie în care montajul e efectuat de echipe fixe, obiectul deplasîndu-se succesiv la fiecare loc al echipei. Acest sistem se aplică la fabricafia în serie mare şi la fabricafia în masă, în care organizarea muncii se face după principiul diferenţierii în operafii separate şi, uneori, după principiul diferenfierii parfiale. — După ritmicitatea operafiilor, se deosebesc: Fabricafie în bandă: Sin. Fabricafie în lanf (v.). Fabricafie în lanf: Fabricafie în care lucrul se desfăşoară continuu, iar produsele asamblate ies periodic, la intervale de timp stabilite. Realizarea fabricaţiei în lanf e condiţionată de următorii factori: interschimbabilitatea pieselor, defalcarea procesului de operafii şi realizarea unui anumit ritm (sincronizare), folosirea de lucrători specializaţi, transportul regulat de piese, aprovizionarea din timp cu subansambluri a locului de montaj, amplasarea maşinilor după un flux raţional, planificarea lucrărilor. Sin. Fabricafie în bandă. Se deosebesc: Fabricaţia în lanf cu stand mobil, în care obiectul fabricat e amplasat pe un stand mobil, trecînd astfel succesiv (continuu sau intermitent) la fiecare echipă de lucru, lucrătorii avînd locuri fixe (v. fig. VII). La avansul continuu, durata operafiei e determinată de vitesa de deplasare, ritmul fiind prestabilit. La avansul periodic, durata operafiei e stabilită de durata de repaus a transportorului. Asigurarea ritmului se realizează prin: numărul de lucrători, folosirea de dispozitive şi de scule, subasamblarea pieselor şi organizarea locului de lucru. Acolo unde durata unei operaţii e mai mare decît durata corespunzătoare ritmului, se execută lucrări în paralel. □ 18 qoŞiIp % 11 15 zo 18 18 VIU Fabricafie în lanf cu fransporfor cu bandă (prelucrarea pisfoanelor). 1) alezarea brîului de conducere; 2) adîncirea găurii; 3) sfrunjire la exterior; 4) frezarea tăieturii; 5) găurirea a zece găuri de ungere; 6) rectificare de degroşare; 7) rectificare de finisare; 8) alezarea definitivă a găurilor 9) frezarea canalelor; 10) ajustarea greutăfii pisfoanelor, prin sfrunjirea interioară a nervurilor speciale; J1) rectificarea profilată a suprafefei conice; 12) cosiforire; 13) prelucrarea definitivă a găurii boitului pistonului prin sfrunjire cu diamant; 14) alezare la maşina de alezat; 15) sfrunjirea canalelor găurii de bolf; 16) la dă penfru semifabricate; 17) masă de recepfie; 18) ladă penfru produse finite; 19) transportor cu bandă; 20) confrol tehnic. porfpare cu bandă, transportoare cu plăci, transportoare suspendate, monoraiuri, căi cu role, linii ferate. Fabricaf ia:în- lanf cu stand fix, în care obiectul fabricat e amplasat pe un stand fix, echipa de lucrători trecînd succesiv la fiecare loc de lucru, într-o ordine prestabilită. în acest sistem, fiecare operafie sau grup de operafii trebuie efectuate în aceeaşi durată de timp, şi fiecare echipă trebuie să fie specializată pe operaţie sau pe grup de operafii. Ritmicitatea pe grup de operafii se asigură, pentru toate echipele, prin variafia numărului de lucrători, prin dispozitive speciale, etc. Uneltele se găsesc pe mese mobile, cari se deplasează cu echipele, iar unităfi ie fabricate părăsesc standul fix în ordinea deplasării ultimei echipe şi la intervale egale de timp. Utilajul de ridicat şi de transport folosit poate fi format din: poduri rulante, grinzi rulante, macarale-consolă, dispozitive hidraulice, monoraiuri, căi cu role, plane înclinate, jgheaburi înclinate, electrocare, autocare, cărucioare, loco-tractoare, etc. Fabricafie aritmică: Fabricaţie staţionară sau mobilă, în care lucrul se desfăşoară fără să se respecte un anumit ritm de fabricafie. Fabricaţia aritmică nu implică o organizare raţională a lucrului, e neeconomică şi nu permite posibilitatea planificării producţiei. în general, ea nu se aplică fabricaf ii lor în serie sau în masă, şi numai uneori la fabricafiile în unicate de prototipuri, la cari nu se impune stabilirea unui timp de lucru precis. î. ciclu de Tehn.: Totalitatea fazelor din procesul de producţie prin cari trece un obiect în curs de fabricaţie, de la materia primă pînă la obfi- f*----------------~ r . W nle ' 1 saptamim nerea produsului rAnc finit. Ciclul de fabricaţie poate fi aplicat, fie la fa-bricaţiaînunicate, fie pentru o serie de loturi de fabricafie, succesive şi diferite ca obiect (v. fig.).Organizarea raţională apro-ducfiei conduce la reducerea timpului necesar realizării unui ciclu de fabricafie, de unde rezultă mărirea fondului circulant. Prin aceasta se obţine o reducere importantă a prefului de cost. Ciclu!E Grafic penfru un ciclu de fabricafie în Ioturi, de 42 de zile. După această perioadă, ciclul se repetă. Fabricafie, plan de ~ 461 Fabrică de befon i. plan de Parle din planul unei întreprinderi, care cuprinde specificarea completă a ciclului de fabricafie şi a fluxului tehnologic pentru fabricarea unui obiect, indicînd detaliile de fabricafie (de ex. locuri de lucruj uneltele necesare, materiale, etc.) şi adaptarea lor Ia posibilităţile locale. 2 Fabrică, pl. fabrici. Gen., Tehn.: Ansamblu de instalafii industriale amplasate în acelaşi loc, cu organizafie economică şi tehnică unitară, în care cooperează lucrători în procesul de producţie — pe bază de diviziune a muncii, folosind maşini de forţă şi de lucru şi instalaţii tehnice, penfru a executa operaţii de transformare a materiei prime în produse finite. în general, o fabrică e organizată pe principiul a trei grupuri de funcţiuni distincte: pregătirea şi deservirea, execuţia şi controlul, evidenţa. — Pregătirea şi deservirea cuprind: proiectarea produselor de fabricat şi a utilajului necesar; aprovizionarea cu materii pr/me necesare penfru elaborarea produsului fabricat şi pentru întreţinerea utilajului şi. a instalaţiei fabricii; planificarea lucrărilor în funcţiune de gradul de încărcare al utilajului şi de personalul disponibil; elaborarea celui mai rentabil proces tehnologic, cu folosirea cît mai economica a utilajului, la un flux de fabricaţie raţional şi cu normarea timpului pe operaţie; întocmirea instructajului pe utilaj; deservirea locului de lucru, care implică organizarea magaziilor şi a parcurilor de materiale, transportul interior şi între ateliere, întreţinerea utilajului. — Execuţia şi controlul cuprind: realizarea procesului de fabricaţie a produselor în atelierele de cari dispune fabrica; controlul tehnic în procesul de fabricafie (controlul calităţii materiilor prime, a semifabricatelor, a producţiei finite, a sculelor), în laboratorul metrologic central sau în secţiile de confrol din ateliere; recepţia produselor fabricate după prescripţiile stabilite. — Evidenţa cuprinde: culegerea rezultatelor exploatării; prelucrarea şi sistematizarea lor; studiul, analiza şi concluziile în vederea exploatării viitoare. Personalul fabricii cuprinde în principal: conducerea, lucrătorii, tehnicienii şi inginerii, personalul administrativ, personalul de serviciu. Atelierele pot fi ateliere productive, cari elaborează produsele fabricate, şi ateJiere auxiliare, carî deservesc atelierele productive cu dispozitive, matriţe şî unelte, întreţinînd totodată utilajul, clădirile şi instalaţiile. Mijloacele de bază (fixe) ale fabricii cuprind: clădirile şi instalaţiile (construcţiile, instalaţiile tehnico-sanitare, etc.); utilajul productiv şi auxiliar (utilajul tehnologic şi energetic, dispozitivele şi uneltele); inventarul. Organizarea unei fabrici diferă: după obiectul fabricat, după numărul şi varietatea obiectelor fabricate, după gradul de mecanizare, gradul de prelucrare al obiectului fabricat, modul de lucru, etc. (v. şî sub Fabricaţie). Fabrica se numeşte primară, dacă e organizată de la înfiinţare pe principiile fabricaţiei unui anumit fel de produs (de ex.: fabrică de zahăr, de maşini, de celuloză, etc.) şi secundară, dacă provine din transformarea unei întreprinderi industriale, de exemplu dinfr-o manufactură (ţesătorii, filaturi, etc.).— După natura produselor, se deosebesc: Fabrică de produse finite, în care se produc obiecte gata pentru a fi date în consumaţie (de ex.: unelte, mobile, etc.), Fabrică de produse intermediare, în care se produc semifabricate şi se efectuează numai o parte din operaţiile necesare elaborării produselor finite (de ex.: fabrică de caroserii, de produse chimice, etc.), care livrează produsele fabricilor de produse finite, în cari procesul de prelucrare continuă. Dacă domeniul de transformare se extinde pînă la forma sub care produsul fabricat se distribuie consumatorului, se numeşte „integrare în susu (integrare în înălţime); dacă se extinde pînă la obţinerea materiilor prime din natură (incluziv transformarea produselor intermediare), se numeşte „integrare în josu (integrare în adîncime). De exemplu, fabrica de zahăr care face şi culturi de sfeclă; fabrica de automobile în care se fabrică şi anvelopele, plexiglas-ul, efc.— După gradul de mecanizare, se deosebesc: Fabrică de prototipuri, care lucrează după principiul de fabricaţie a unicatelor şi e echipată cu standuri de încercare, cu laboratoare şi cu birouri de studii dezvoltate. Fabrică mecanizată, în care mecanizarea producţiei e relativ înaintată (v. sub Fabricaţie mecanizata). Fabrică automatizata, în care procesul tehnologic e automatizat. Fabricile automatizate au, în general, personal puţin, dar cu o specializare înaltă. Organizarea acestei fabrici diferă de a fabricilor neautomatizate prin: birou de studii dezvoltat, utilaj mecanic redus faţă de utilajul electric şi electronic, cheltuieli generale sporite, folosirea raţională şi intensă a suprafeţei de lucru, imobilizare redusă a obiectelor în cursul fabricaţiei (v. şi sub Fabricaţie automatizată). s. ~ de befon. Cs.: Instalaţie complexă folosită penfru prepararea betoanelor. Fabricile moderne de beton sînt corn- I, Schema tehnologică a unei fabrici automatizate de befon, cu două betoniere de cîte 1200 I. 1) conductă pentru transportul pneumatic al cimentului; 2) ciclon; 3) filtru; 4) transportor cu bandă pentru agregate; 5) pîlnie rotativă; 6) buncăre pentru ciment; 6') buncăre penfru agregate; 7) dozator penfru ciment; 7') dozatoare pentru agregate; 8) pîlnie de încărcare a betonierelor; 9) dozator pentru apă; 10) dozator pentru adausuri; 11) conductă de alimentare a betonierelor cu apă şi adausuri; 12) betoniere; 13) buncăre pentru beton. plet automatizate şi pot fi cu debit intermitent, cînd sînt echipate cu betoniere intermitente, sau cu debit continuu, cînd sînt echipate cu betoniere continue. Fabrică de befon 462 Fabrica de befon Fabricile de beton cu debit intermitent pot fi echipate, fie cu două betoniere cilindrice aşezate fafă în fafă, fie cu 3—5 betoniere basculante, aşezate în cuib. Fig. I reprezintă schema tehnologică a unei fabrici automatizate de beton cu două betoniere de cîte 1200 I fiecare, în cari pot fi preparate două mărci de beton, fără a modifica pozifia greutăfilor uscate frec în dozatoare, iar din acestea, într-o pîlnie cu bifurcafie, din care sînt dirijate spre fiecare betonieră, cu ajutorul unei clape aşezate în punctul de bifurcafie a pîlniei. Apa şi eventualele adausuri (plastifianfi, etc.) sînt dozate separat şi sînf introduse, printr-o conductă, direct în betoniere, în timpul descărcării uneia dintre betoniere şi al încărcării ei 2Z % 3 16 ZbZIZI 17 C 139 16711IZ 13 e IU Fabrică automafizafă de befon, cu debif periodic, cu două secjiuni de fabricaţie* echipate cu cîte patru betoniere de 2400 I. a) secţiune transversală verticală l-l; b) secfiune longitudinală verticală ll-ll; c) plan Ia cota 26,27; d) secţiune prin buncăr; e) plan la cofa 12,70; f) plan fa nivelul buncărelor de beton (stînga) şi la nivelul betonierelor (dreapta); I) transportor exterior cu bandă; 2) pîlnii rotitoare; 3) fransporfor interior cu bandă; 4) compartimente penfru nisip; 5) compartimente pentru piatră spartă; 6) compartimenfe pentru ciment; 7) rezervoare de apă; 8) dozatoare automate pentru nisip; 9) dozatoare automate pentru piatră spartă; 10) dozatoare^auto-mate pentru ciment; 11) dozator automat pentru apă; 12) dozator automat pentru adausuri; 13) post de comandă a dozatoarelor; 14) betoniere; 15) buncăre penfru befonul proaspăt preparat; 16) ascensor; 17) postul de comandă al secfiunii superioare de fabricafie; 18) pîlnie pentru încărcarea betonierelor; 19) transportor elicoidal; 20) ciclon; 21) ventilator;22) filtru; 23) conductă; 24) conductă de aer; 25) indicator de nivel; 26) palan; 27) rezervor de aer comprimat; 28) tonducfă de apă. dispozitivelor de cîntărire ale dozatoarelor. Nisipul şi piatra sparfă de diferite sorturi sînt transportate din depozite cu ajutorul unui transportor cu bandă şi sînt descărcate, cu ajutorul unei pîlnii rotative, în buncăre separate. Cimentul e transportat pe la partea superioară a fabricii, fie pneumatic, fie cu ajutorul unui elevator cu cupe. Din buncăre, materialele cu o nouă şarjă, cealaltă betonieră execută prepararea amestecului. Betonul preparat e descărcat în alfe buncăre, iar din acestea, în vehiculele de transport. Fig. II reprezintă diferite secfiuni printr-o fabrică de beton automatizată, cu două sec-fiuni de preparare, echipată fiecare cu cîte patru betoniere de 2400 I, aşezate în cuib. Aşezarea betonierelor în cuib Fabry-Perof, inferferomefrul ~ 463 Facies geologic IU. Schema tehnologică a unei fabrici aufomafizafe de befon, cu debif confinuu, cu amestecare unică. I) alimentare cu agregate; 2) alimentare cu ciment; 3) buncăr penfru ciment; A) buncăr penJru nisip; 5) buncăre pentru piatră spartă; 6) dozator penfru cimenf; 7) dozafor pentru nisip; 8) dozatoare penfru piatră sparfă; 9) transportor; 10) alimentare cu apă; II) dozafor penfru apa; 12) betonieră; 13) buncăre penfru beton; 14) mijloace de transport. micşorează dimensiunile fabricii, permife o folosire mai raională a dozatoarelor şi asigură, în ansamblu, o producţie aproape continuă a betonului. Fabricile cu -1 5 * betonierele aşezate în cuib asigură prepara|ea a patru mărci de beton, fără modificarea poziţiei greutăţilor dispozitivelor de cîn-tărire ale dozatoarelor. Fabricile de beton cu debit continuu pot funcţiona după doua variante: în prima variantă(v.fig.///), materialeleuscate (piatră spartă, nisip şi ciment) sînt transportate din depozite în buncărele din interiorul fabricii, de unde frec în dozatoare cu acţiune continuă, cari ie cînfăresc cu precizia de 1—2 %. Sub dozatoare se găseşte un transportor cu bandă, care transportă aceste materiale şi le descarcă într-o betonieră cu palete, cu debit continuu. Apa e dozată separat şi introdusă direct în betonieră. Betonu preparat cade în-tr-un buncăr, de unde poate fi încărcat în diferite mijloace de transport. în a doua variantă (v. fig./V4), cimentul şi apa sînt dozate separat, şi apoi sînt amestecate într-un malaxor. Betonul se prepară cu ajutorul unei betoniere cu cădere liberă, în care se amestecă laptele de ciment (preparat în malaxor) cu celelalte materiale uscate. Ultima variantă prezintă avantajul că micşorează pierderile de praf de ciment şi oferă lucrătorilor din interiorul fabricii condiţii de lucru mai bune. î. Fabry-Perof, inferferomefrul F/z. V. sub Inter-ferometru. - 2. Facelia. Agr.: Phacelia tanacetifolia. Plantă erbacee anuală din familia Hydrophyllaceae, folosită ca nutreţ murat de bună calitate şi, în special, ca plantă meliferă. Tulpina are înălţimea de 50—70 cm, frunzele sînt penate, iar inflorescenţele, în formă de cîrcei, poartă flori violete sau albe. Planta e rezistentă la ger ( — 6°) şi are cerinţe modeste faţă de climă şi sol. Facelia pentru nutreţ poate fi semănată tîrziu, chiar Jn primele zile ale lunii septembrie. Recoltată la începutul înfloritului (după opt săptămîni de la semănat), dă producţii medii de 230 q masă verde la hectar. 3. Facerea formatului. 1. Poligr.: Operaţia de potrivire a culegarului pe lungimea de rînd stabilită. V. şl sub Cules. IV. Schema tehnologică a unei fabrici automatizata de beton, cu dublă amestecare. I) alimentare cu agregata; 2) buncăr pentru nisip; 3) buncăre pentru piatră spartă; 4) dozator pentru nisip; 5) dozatoare pentru piatră spartă; 6) transportor; 7) alimentare cu cimenf; 8) buncăr pentru cimenf; 9) dozator pentru ciment; 10) alimentare cu apă; II) dozator pentru apă; 12) malaxor pentru fapte de ciment; 1?) betonieră cu cădere liberă; 14) mijloace de transport. 4. Facerea formatului. 2. Poligr. V. sub Pregătirea formei. 5. Fachie, pl. fachii. Pisc.: Mănunchi de crengi sau de alte uscături (de ex. stuf uscat) îmbibate cu petrol, răşină sau păcură, care se aprinde pentru a atrage peştii la pescuitul de noapte. Sin. Opaiţ, Văpaiţ, Vălung. 6. Facies, pl. faciesuri. Geobof.: Variaţie a unei asociaţii vegetale, care se deosebeşte de tipul de bază al asociaţiei prin caractere de mai mică importanţă (de ex.: abundenţa generală, preponderenţa unei specii sau a unor specii de importanţă secundară, de ex. speciile tovarăşe, etc.). 7. Facies geologic. Geo/., Pefr.: Totalitatea caracterelor mineralogice, petrografice şi paleontologice ale unei roci (aspectul general al acesteia), rezultate din condiţiile genetice şi în cari se oglindesc caracterele mediului de formare a rocii respective. La rocile magmatice se deosebesc faciesuri intru-zive, efuzive şi filoniene; la rocile sedimentare, faciesurile sînt definite după domeniul de acumulare (continental, maritim, etc.), iar la rocile metamorfice, de zona de metamorfism (faciesuri epizonale, mesozonale, catazonale) sau de natura acestuia (de contact, dinamic). Faciesul poate prezenta variaţii pe orizontală, în spaţiu, variaţii pe verticală, în timp, — cum şi variaţii combinate, în timp şi în spaţiu. Noţiunea de facies, folosită în special pentru rocile sedimentare, are următoarele semnificaţii şi subdiviziuni: Totalitatea caracterelor paleontologice şi litologice ale rocilor dinfr-un anumit loc. Această accepţiune se referă la particularităţile rocilor, adică la efectele mediului ambiant asupra depozitelor sedimentare. De exemplu: faciesul grezos calcaros fosilifer (faciesul de Şotrile) din Eocenul Flişului carpatic. Totalitatea condifiilor paleogeografice şi paleobiologice cari au determinat caracterele mineralogice, litologice şi paleontologice ale rocilor dintr-un anumit loc. Accepfiunea se referă la cauzele cari determină aspectul rocilor. Se deosebesc: faciesul continental (lacustru, torenţial, fluviatil, dezerfic şi del-taic) şi faciesul marin (lagunar, litoral, neritic, batial sau abisal). Faciesul lacusfru e constituit din marne şi din argile cu varve (v.) cu aspect vărgat tipic, din calcare cu fructificaţii de Chara (de ex. în unele niveluri din Eocenul Basinului Transilvaniei) şi din depozite fine cu moluşte de apă dulce (de ex. faciesul pontic cu Unio şi Viviparus al Ponţianului şi argilele cu Helix din Levantinul din ţara noastră). Depozitele faciesului lacustru au uneori aspecte speciale, conţinînd turbă şi cărbuni (autohtoni sau alohtoni). Faciesul lacustru dă depozite, în general, cu grosime mică, cu unele excepţii remarcabile (de ex. argilele pestriţe inferioare din baza Eocenului de pe marginea de nord-vest a Basinului Transilvaniei, cari ating grosimea de 1200 m). Faciesul torenţial e constituit din depozite cu granulaţie grosieră, fără stratificaţie evidentă (stralificaţie haotică) sau cu stratificaţie încrucişată de tip torenţial, lipsite, în general, de fosile, cu grosime variabilă, avînd aspectul unui şir de lentile la baza rupturilor regionale de pantă a terenului, caracteristice depozitelor de piemont (de ex. pietrişurile de Cîndeşti, de la limita Terţiar-Cuaternar din Muntenia). Faciesul fluviatil e constituit din depozite cu grosimi foarte variate, predominant psamitice şi psefitice, lipsite de fosile sau cu urme, relativ rare, de mamifere terestre, cu numeroase discordanţe locale şi o stratificaţie de terasă. Faciesul dezerfic e constituit din roci în general psamitice, cu stratificaţie încrucişată de dune avînd culoarea albă sau roşcată. Psefitele întîlnite sporadic au adeseori faţete de provenienţă eoliană. , Faciesul d e 11 a i c e constituit din depozite detritice cu granulaţie variată, avînd stratificaţie încrucişată adeseori cu discordanţe locale, uneori cu cărbuni alohtoni şi, în general, sărace în fosile (conţin uneori forme eurihaline sau de apă îndulcită) (de ex. Meoţianul din Podişul moldovenesc). Faciesul Facolif 464 Factis deltaic afectează adeseori şi depozitele de molasă (v.) (de ex. Straiele de Hida din Transilvania). Faciesul lagunar e constituit din argile vărgate vinete sau roşii, cu gips, sare gemă sau săruri de potasiu, cari conţin fosile de apă salmastră sau, mai rar, sărată şi, uneori, fosile continentale. ^ Faciesul litoral e constituit din depozite în general detritice grosiere, cu faună adeseori bogată şi variată, indivizii avînd testul foarte dezvoltat, pentru a rezista acţiunii valurilor. Fefele de stratificaţie prezintă adeseori urme caracteristice (urme de valuri, urme de palmipede, picături de ploaie). Sînt depozite cu grosime moderată şi cu răspîndire redusă în suprafafă în jurul masivelor vechi, rămase exondate. Faciesul n e r i f i c e constituit din depozite cu lifo-logie variată, cu faună marină de asemenea variată, avînd grosimi medii. V. şi sub Neritică, regiune Faciesul bat i al e constituit din depozite fine, cu grosime mare şi litologie uniformă, avînd faună pelagică, cu indivizi cu testul subţire (de ex. partea inferioară a Stratelor de Sinaia). V. şi sub Batială, regiune Faciesul abisal e constituit din depozite fine, cu grosime redusă, în general silicioase, cu faună de radiolari, spongieri silicioşi, etc. V. şî sub Abisală, regiune Orice caracteristică sedimentară bine individualizată a unei roci sau a unui mediu de sedimentare. De exemplu faciesul cu congerii din depoziteJe pliocene din Depresiunea panonlcă; faciesul de argile roşii în diferite subdiviziuni geologice (Ceno-manian, Senonian, Eocen, etc.) din fara noastră. Se folosesc frecvent şi următoarele numiri: L i t o f a c i e s: Facies care reprezintă ansamblul caracterelor litologice predominante ale rocilor (de ex. faciesul gresiilor cu ieroglife din Eocenul Flişului carpatic). Sin. Facies petrografic. B i o f a c i e s: Facies care constituie caracteristica de ansamblu a conţinutului paleontologic al rocilor. Sin. Facies paleontologic. Tectofacies: Facies care reprezintă ansamblul caracterelor fecfonice ale unei regiuni de sedimentare sau al strate-lor cari s-au depus într-un acelaşi mediu tectonic (de ex. faciesul de platformă al Cenomanianului din Moldova). M i c r of a c i e s: Aspectul mineralogic, petrografic şi micro-paleontologic la microscop. Facies geo chimic actual: Facies reprezentat prin ansamblul stratelor cari au o caracteristică geochimică bine individualizată. După literatura sovietică, unde a apărut acest termen, fiecare facies geochimic permite să se presupună — după prezenţa unuia sau a mai multor minerale cunoscute — prezenţa sau absenţa şi a altor minerale singenetice sau dia-genetice. S-au deosebit astfel, trecînd de la medii reducătoare spre medii oxidante, faciesurile: sulfuric (de ex. faciesul euxinic al Mării Negre), sideritic, leptocloritic, glauconitic, oxidant şi puternic oxidant. Magnafacies: Facies litologie de extindere mare, care traversează liniile isocrone geologice (de ex. faciesul recifal al Jurasicului superior—Cretacicului inferior). Parvafacies: Porţiunea de fascies dintr-un magnafacies cuprinsă între două orizonturi reper biostratigrafic. Faciesuri echivalente: Faciesuri formate în acelaşi timp, indiferent de aspectul rocilor respective. Sin. Faciesuri sincrone. Faciesuri i so pi ce: Două sau mai multe faciesuri' identice din toate punctele de vedere şi, în acelaşi timp, sincrone (de ex. faciesul Stratelor de Krosno şi de Fusaru din Paleogenul Flişului carpatic). Faciesuri et ero p i c e: Două sau mai multe faciesuri diferite dar sincrone (de ex. Jurasicul superior lagunar din avant-fosa predobregeană şi Malmul calcaros recifal din Carpaţi). Faciesuri eterocrone: Faciesuri identice, dar de vîrste diferite şi răspîndite pe zone diferite (de ex. faciesurile calcaroase recifale). Faciesuri recurente: Faciesuri identice dar de vîrste diferite, cari se succed pe verticală în aceeaşi regiune (de ex. faciesul disodilic din Paleogenul Flişului carpatic). Faciesuri o mo taxe: Faciesuri de roefe cari conţin aceeaşi faună, dar la cari nu s-au identificat un pat şi un acoperiş comun, cu faune caracteristice diferite faţă de conţinutul paleontologic al depozitelor respective (omotaxe). Ele nu sînt deci, în mod necesar, şi perfect sincrone, vîrstele lor putînd fi diferite în interiorul intervalului de timp în care a trăit fauna respectivă (de ex. calcare cu Orbitolites compla-natus, care apare în întregul Eocen). Pentru paralelizarea stratigrafică a diverselor faciesuri se foloseşte, în primul rînd, metoda directă sau paleontologică (v. sub Stratigrafie), Iar în absenţa fosilelor, metoda indirectă, a alternanţei faciesurilor, sau metoda lui Hebert. Mefoda alternanţei faciesurilor, cea mai sigură, se bazează pe trecerea faciesurilor unele în altele prin alternare (angrenare, îndinţare), progresiv şi brusc, iar metoda lui Hebert, pe considerentul că două faciesuri deosebite cari au depozite sincrone în pat şi în acoperiş sînt şî ele sincrone. Pentru aplicarea cu succes a acestei mefode, succesiunea stratigrafică din cele două regiuni între cari se face compararea trebuie să fie în continuitate de sedimentare. 1. Facolif. Geo/., Petr.: Corp de roci magmatice infruzive, cari apar intruse concordant în zonele de boltă ale anti-clinalelor (v. fig.) sau în albiile sinclinafe. Ele au formă de Facolif în anticlinal. A) în secfiune verticală transversală; 8) pe harta geologică. seceră atît în secfiune transversală, cît şi în secţiune orizontală (pe hartă). De obicei sînt asociate cu zonele de plonj ale unor anticlinale din regiuni puternic cutate şi cu structură complexă. Dimensiunile facolitelor sînt relativ mici (grosimea lor e de maximum cîteva sute de metri, şi lungimea, de ordinul unui kilometru). Var. Phacolith, Sin. Harpolit. 2. Facsimil, pl. facsimile. 1. Poligr.: Reproducerea grafică exactă — prin tipărire — a unui text scris (de mînă sau dactilografiat), a unui desen, a unei semnaturi, picturi sau chiar a unei lucrări tipărite mai vechi. Reproducerea poate fi făcută prin unul dintre mijloacele grafice de pregătire a unei forme de tipar, iar tipărirea, prin unul dintre procedeele grafice de multiplicare, care depinde de natura originalului de reprodus. Procedeul se foloseşte şi pentru imitarea semnăturii originale pe circulare, etc. şi, uneori, pentru imprimarea de timbre poştale sau de alte valori. 8. Facsimil. 2. Te/c.: Sin. Fototelegrafie. Termenul e impropriu pentru această accepţiune. 4. Factis, pl. factisuri. Ind. chim.: Produs macromolecular, cu molecule tridimensionale formate din lanţuri polimolecu-lare de gliceride, obfinut prin polimerizarea termică a unor uleiuri vegetale (rapiţă, porumb, in, bumbac, ricin) în prezenţa sulfului sau a clorurii de sulf. E o masă solidă elastică, asemănătoare cauciucului, care se foloseşte ca umplutură în industria cauciucului, la fabricarea gumelor de şters, ca liant penfru unele materiale de şlefuit, în compoziţia unor lacuri pentru obiecte de cauciuc (galoşi), la fabricarea linoleumului, etc. Factis plutitor 465 Factor apă/ciment Se fabrică îh două sorturi: factis alb şi factis brun. Facfisul alb se obţine prin tratarea uleiului de bumbac, de in sau de ricin cu clorură de sulf Ia 30”>60°; în timpul reacţiei se degajă vapori de clorură de sulf, bioxid de sulf şi hidrogen sulfurat; reacţia e exotermă şi cuprinde polimerizări, substituţii şi adiţii; se obfine un produs de consistenţa cauciucului, de culoare deschisă, sensibil la lumină, greu solubil în solvenţi organici, dar uşor solubil, prin încălzire, în potasă alcoolică. Cantitatea necesară de clorură de sulf e de circa 45% faţă de ulei, penfru uleiul de bumbac, 30% pentru cel de in, 20—25% pentru cel de ricin. Excesul de clorură de sulf frebuie evitat (deoarece rămîne neconsumat), iar dacă proporţiile sînt mai mici, se obţin produse lipicioase sau gelatinoase (sulfofirnisuri). Factisul brun se obţine prin încălzirea, Ia 130—180°, a unui amestec de ulei cu 10—20% sulf, după gradul de oxidare al uleiului. Se lucrează, de obicei, cu ulei de rapiţă, suflat cu aer (ulei oxidat), în care se introduce sulful la 130--" 140°; se continuă încălzirea pînă la 180°, cînd se produce polimerizarea. Elasticitatea, ca şi alte proprietăţi ale factisului, depind în mare măsură de proporţia de sulf folosită. î. ~ plufifor. Ind. chim.: Factis (v.) a cărui densitate e mai mică decît 1. 2. Factor, pl. factori. 1. Maf.: Fiecare dintre termenii unui produs. Produsul ab a doi factori diferiţi de zero a şi b diferă de zero, afară de cazul în care unul dintre factori e di vizor al lui zero. Exemplu: în inelul numerelor reale, care nu are divizori ai lui zero, produsul a doi factori e zero numai cînd unul dintre factori e nul. 3. ~ integrant. Mat.: Funcţiune (x\, — , xn) aleasă astfel, încît expresia \i [Pi(*i,—, xn) d*i + — o diferenţială totală (exactă). Existenţa factorului integrant e condiţionată de existenţa relaţiilor în cari i, .j, k='\, 4. ~ prim. Mat.: Factor, dintr-un produs de numere întregi, care e număr prim. 5. Factor. 2. Fiz., Chim., Tehn.: Mărime a cărei valoare intervine ca termen multiplicativ într-o relaţie care caracterizează starea sau proprietăţile unui sistem fizicochimic sau ale unui sistem tehnic (aparat, instrument, maşină, etc.). 6. ~ de aşezare. Si/v., Ind. lemn. V. Aşezare, factor de 7. ~ de calitate. Elt., Telc. V. Calitate, factor de ~. 8. ~ de corecţie de măsură. Fiz., Chim., Tehn.: Factorul cu care trebuie înmulţită indicaţia într-o măsurare, spre a obţine adevărata valoare a mărimii măsurate. 9. ~ de merit. Elf., Telc.: Sin. Factor da calitate (v. Calitate, factor de ~). 10. ~ de multiplicare. Fiz.: într-un proces de fisiune nu- cleară, raportul K = S/N, în care N e numărul de neutroni liberi conţinuţi într-un material fisionabil, la un moment dat, şi S e numărul de neutroni secundari produşi prin noile procese de fisionare provocate de o parte din cei N neutroni iniţiali. Acest factor poate fi definit şl astfel: Dacă fisionarea unui nucleu, iniţiată de captarea unui singur neutron termic, produce n neutroni rapizi, şi dacă, în procesul de încetinire a neutronilor rapizi, numai o fracţiune p < 1 din cei n neutroni rămîn neabsorbiţi sau pierduţi (p reprezentînd probabilitatea ca un neutron rapid să atingă energiile termice, scăpînd capturii prin rezonanţă), rămîn np neutroni termici, cari însă nu sînt toţi captaţi de un nucleu din materialul fisionabil. Dacă f (factorul de utilizare termică) e fracţiunea de neutroni lenţi cari produc fisiuni secundare, pentru un nucleu care a captat iniţial un singur neutron, la fisiunea secundară următoare vor lua parte nţţ neutroni. Pentru N neutroni liberi inifial într-un material fisionabil există Nnpf neutroni cari produc, final, S neutroni secundari prin fisiunea următoare. Deci: Nnpf = S. în consecinţă, factorul de multiplicare poate fi definit prin relaţia K = SjN = nţţ. Dacă K> 1, numărul de neutroni cari iniţiază fisiunea creşte după fiecare act de fisionare. Pentru ca să se producă o reacţiune nucleară în lanţ, neutronii produşi prin fisionarea unui nucleu de uraniu trebuie să producă, Ia rîndul lor, cel puţin o fisionare a unui alt nucleu; deci, pentru a obţine o reacţiune în lanţ trebuie ca K > 1; altfel fenomenul se întrerupe. Pentru K— 1, reac-ţiunea se desfăşoară în proces stafionar, fiuxui de neutroni rămînînd constant. Această valoare e caracteristică pentru „dimensiunea critică" a materialului fisionabil. Factorul K depinde de mărimea pilei (care influenţează factorul p), de structura pilei (care influenţează factorul /) şi de puritatea materialului (care influenţează de asemenea factorul /). Factorul n e independent de procedeul experimental şi nu poate fi influenţat. 11. ~ dinamic. Rez. mat. V. sub Impact, Multiplicator de impact. 12. ~ul filtrului. Foto.: Numărul care arată de cîte ori trebuie-mărită expunerea cînd în faţa obiectivului unui aparat de fotografiat sau de filmat se pune un filtru de corecţie-contrast, de efect, neutru, etc. Ei depinde de sensibilitatea la culoare a filmului respectiv, de caracteristica spectrala a luminii, de culoarea obiectului care trebuie filmat sau fotografiat. 13. ~ în alternativ. Elf., Telc. V. sub Pelicular, efecf ~6 14. ~ multiplicator. Nav.: Factor numeric, cu valori definite, folosit de obicei în calculele navale de carene, cu care se multiplică ordonata corespondentă a unei curbe care trebuie integrată printr-o metodă de cuadratură aproximativă. îs. ~ multiplicator al unui shunf. Elf.: Factorul supraunitar cu care frebuie înmulţită valoarea curentului electric care trece printr-un instrument de măsură shuntat, pentru a obţine valoarea curentului total din circuit, adică a curentului care trece prin ansamblul constituit de bobina instrumentului şi shunt, montate în paralel. 16. Factor. 3. Tehn.: Mărime caracteristică penfru un sistem tehnic, un material sau o operaţie tehnică, definită de raportul a două mărimi de natură diferită. ir. ~ apă/ciment. 8et.: Raportul dintre cantităţile (în greutate) de apă şi de ciment cari intră în compoziţia unei paste de beton sau de mortar proaspăt preparate. Se scrie abreviat factorul A/C sau numai A(C. Teoretic, valoarea factorului apă/ciment ar trebui să fie determinată numai de cantitatea de apă necesară hidratării cantităţii de ciment care intră în compozifia betonului sau a mortarului respectiv. Cantitatea de apă de amestec e mai mare decît cea strict necesară hidratării (25—30% din greutatea cimentului), chiar la betoanele cele mai vîrtoase (cari conţin cel puţin 35% apă), deoarece e necesar un exces de apa, care serveşte la umezirea agregatelor, la uşurarea amestecării şi a punerii în lucrare a materialului (de ex. turnarea în cofraje strîmte sau printre armaturi dese), Ia realizarea unei anumite compacităfi, etc. Acest exces de apă se pierde ulterior 30 Facfor de dozaj 466 Factor de putere prin evaporare, lăsînd în masa materialului întărit pori şi canale capilare. Dacă excesul de apă de amestec e prea mare se produc separarea ei la suprafafă şi segregarea granulelor mari din agregate, iar dacă e prea mic, betonul e prea uscat şi nu poate fi îndesat bine (la îndesarea cu mijloace obişnuite, masa betonului poate rămîne cavernoasă, iar îndesarea cu mijloace mecanizate are un randament mic). Penfru betoanele obişnuite, factorul apă/ciment e cuprins între 0,4 şi 0,6. Factorul apă/ciment se determină în laborator, în funcfiune de natura şi de granulomefria agregatelor, şi de consistenfă şi lucrabilitatea cerute betonului respectiv. Valoarea lui, prescrisă pentru un anumit beton, trebuie menţinută constantă, mărind sau micşorînd cantitatea de apă de amestec, în funcfiune de umiditatea agregatelor, de temperatura şi umiditatea aerului în momentul punerii în lucrare a betonului, efc. Uneori, în locul factorului apă ciment se foloseşte inversul lui, numit factorul ciment/apă (abreviat factorul C/A). î. ~ de dozaj. M?.: Raportul dintre cantitatea de aer şi cantitatea de combustibil, din amestecul carburant introdus în cilindrii unui mofor cu ardere internă. La motoare cu elecfroaprindere (cu explozie), la cari amestecul carburant eformat într-uncarburator, factorul de dozaj a e Gg= ‘ rt ft unde lFa = j Pd* e energia activă şi Wr=-}^Qăt e energia reactivă în intervalul t, măsurată cu contoare. Această expresie e valabilă numai în regim sinusoidal, dar în practică se aplică şi în regim nesinusoidal (deformant), neglijînd energia deformantă D dt, care nu poate fi măsurată. Măsurarea factorului de putere mediu într-un interval de timp t se face prin măsurarea, cu contoare, a energiei active şi a energiei reactive în acest interval/Măsurarea e aplicabilă şi sistemelor polifazate. I Factorul de putere natural al unui consumator e factorul de putere mediu al consumatorului într-un interval de timp dat, fără a folosi mijloace speciale de îmbună-tăfire a lui (sincronizarea motoarelor asincrone, montajul în cascadă, folosirea de condensatoare sau de compensatoare sincrone): K^- 1 unde Wa e energia activă, Wf e energia reactivă consumată de întreprindere de la refea şi W^ e energia reactivă furnisată de dispozitivele de compensaţie. Efectele unui facfor de putere redusîn refelele electrice sînt multiple: Se produc pierderi de putere suplementare prin efect Joule în linii, în transformatoare şi în generatoare, datorită puterilor reactive şi deformante suprapuse puterii active. Apare necesitatea supradimensionării insfalaţiilor de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice, cari trebuie să debiteze o anumită putere activă în raport invers cu factorul de putere (S = P/K). Capacitatea de a debita putere activă a instalaţiilor electrice şi mecanice din centrale (generatoare, motoare cu combustie internă, turbine în căldări de abur, turbine hidraulice) e redusă, datorită încărcării generatoarelor sincrone cu putere reactivă şi, în special, datorită reducerii puterii aparente a acestor generatoare (funcfionînd cu sarcină inductivă în regim supraexcitat), din cauza încălzirii înfăşurărilor de excitaţie. Se produc căderi de tensiune în reactanfele liniilor electrice şi ale transformatoarelor, datorite circulafiei puterii X reactive AU0=~ Q, care se adaugă căderilor de tensiune v U în rezistenţele liniilor şi transformatoarelor, datorită circulafiei puterii active AJJp=—P. Reactanfa liniilor electrice aeriene şi, în special, a transformatoarelor, fiind de 2—4 ori mai mare decît rezistenfa lor ohmică pentru un factor de putere mai mic decît 0,7, căderile de tensiune suplementare, datorite puterii reactive, au valori comparativ mult mai mari decît cele cari corespund puterii active. Apare^necesitatea supradimensionării întreruptoarelor automate din refelele electrice, din cauza măririi curentului de scurt-circuît permanent din reţele, datorită creşterii curentului de excitaţie al generatoarelor sincrone, funcţionînd cu un mic factor de putere inductiv (în regim supraexcitat). Cauzele scăderii factorului de putere sînt consumurile mărite de putere reactivă şi de putere deformantă ale receptoarelor din reţele. Principalele receptoare de putere reactivă sînt motoarele asincrone (cari reprezintă circa 70% din consumul de putere reactivă), transformatoarele (cari reprezintă circa 20%) şi liniile electrice aeriene funcţionînd în sarcină. Pentru diferite tipuri de motoare asincrone, puterea reactivă Qo de mers în gol, raportată la puterea nominală Pn a motorului, are valori cuprinse între 25% (corespunzînd la cos cp == 0,95) pentru motoare cu putere mare şi turaţie înaltă şi 75% (corespunzînd la cosqp = 0,7) pentru motoare cu putere mică şi turaţie joasă. Puterea reactivă Qs la plină sarcină pentru aceleaşi tipuri de motoare, raportată la puterea nominală Pn, are valori cuprinse între 15 şi 30%. în exploafare, motoarele asincrone nu funcţionează decît rareori în plină sarcină (factorul lor de încărcare mediu variază, după specificuj industriei, între 20 şi 70%) şi, de aceea, puterea reactivă de mers în sarcină reprezintă numai 5—20% din puterea reactivă totală; practic se poate considera că puterea reactivă Q, consumată de motoarele asincrone în funcţiune, e aproximativ constantă. Cînd reparaţiile motoarelor asincrone sînt efectuate defectuos, se produc modificări în caracteristicile constructive ale motoarelor, în special reducerea numărului de spire ale înfăşurării şi mărirea înfrefierului prin rectificarea rotorului. Reducerea numărului de spire conduce la o mărire a inducţiei B care, ca şi mărirea întrefierului, determină o mărire importantă a curentului magnetizant şi, deci, a puterii reactive de mers în gol Q0. Din punctul de vedere al consumului de putere reactivă, transformatoarele se comportă similar motoarelor asincrone, cu deosebirea că valoarea puterii reactive consumate e mult mai mică (volumul de întrefier Vi e practic neglijabil, iar volumul de fier Vj pe unitatea de - putere nominală e mult mai mic decît la motoare). Liniile electrice funcţionînd în sarcină consumă o putere reactivă QL=Ico/2=Ico^=-^ (P2 + Q2) care creşte cu pătratul sarcinii şi cu inductanţa L a liniei. La liniile aeriene, valoarea acestei puteri e mai mare decît la liniile în cablu (distanţa dintre conductoare şi deci induc-fanţa e mai mare). Datorită capacităţii lor, liniile electrice produc o putere reactivă Qc = CcoU2, care creşte cu pătratul tensiunii şi cu capacitatea liniei. La liniile în cablu, valoarea acestei puteri e mai mare decît la liniile aeriene de aceeaşi tensiune (distanţa dintre conductoare fiind mica, valoarea capacitătii e mare). îmbunătăţirea factorului de putere în refelele electrice se poate obţine prin reducerea consumului de putere reactivă şi de putere deformantă al consumatorilor din reţelele electrice, cum şi prin producerea puterii reactive cît mai aproape de punctele de consumaţie, cu scopul de a reduce circulafia '•de putere reactivă şi de putere deformantă. Măsurile de îmbunătăţire a factorului de putere se împart în trei grupuri principale: Măsuri tehnico-organizatorice, tinzînd la înlăturarea condiţiilor cari determină scăderea factorului de putere sub valoarea lui nominală, dintre cari cele principale sînt următoarele: înlocuirea motoarelor de putere prea mare cu motoare de putere mai mică; utilizarea limitoarelor de mers în gol; folosirea de comutatoare stea-triunghi pentru trecerea 30* Facfor de reflux 468 Factor de cer la conexiunea în stea a motoarelor, cînd acestea funcţionează în sarcină redusă; verificarea bunel execuţii a reparaţiilor motoarelor; înlocuirea transformatoarelor de putere prea mare cu altele, de putere mai mică, în cazul cînd sarcina lor e prea mică. Modificarea caracteristicilor nominale ale motoarelor prin: Sincronizarea motoarelor asincrone cu ajutorul redresoarelor uscate (cu seleniu), folosind fie o schemă simplificată, în care numai sincronizarea se face în mod automat, fie o schemă pentru funcţionarea complet automată atît la sincronizare cît şi la ieşirea din sincronism (sincronizarea motoarelor asincrone conduce la rezultate cari în exploatare nu sînt considerate favorabile); montarea motoarelor asincrone în cascadă cu maşini cu colector. Compensarea puterii reactive consumate de receptoare prin folosirea de maşini sincrone supraexcitafe sau de condensatoare. Folosirea primei solufii e recomandată în special în cazul cînd aceste maşini produc şi putere mecanică (motoare sincrone). Folosirea condensatoarelor constituie solufia apli-cată cel mai frecvent, datorită procentului mic de pierderi (circa 0,5%) şi uşurinfei supravegherii şi a întrefinerii. Avantajul condensatoarelor e micşorat în cazul folosirii lor la joasă tensiune, datorită creşterii costului lor la putere egală în raport invers cu tensiunea (dificultatea de fabricafie a unul dielectric de hîrtie impregnată de o calitate perfect uniformă, cu grosime foarte mică, corespunzătoare pentru tensiuni de 220—380 V). Condensatoarele prezintă totuşi dezavantajul unei sensibilităfi mari la creşteri de tensiune şi al scăderii puterii reactive produse cu pătratul tensiunii, adică tocmai cînd consumul de putere reactivă e mai mare. 1. ~ de reflux. Ind. chim.: Raportul dintre cantitatea tde reflux (v.) şi cea de distilat scoasă ca% produs de vîrf al unei coloane de rectificare. Valoarea se alege în raport cu gradul de separafie necesar şi e cuprinsă obişnuit între 1 şi 2, la produsele petroliere comerciale, 3—7 la fracfionarea industrială a indivizilor chimici, 8—12 la fracfionarea isomerilor şi, în general, în distilările de laborator; la separarea isotopilor se întîlnesc factori 20 şî mai mari. Eficacitatea de fracţionare a unei coloane fiind determinată atît de factorul de reflux cît şi de numărul de talere, aceeaşi separafie se poate obţine cu o coloană mai înaltă şi un factor de reflux mai mic şi invers, alegerea făcîndu-se pe considerente economice. Mărirea refluxului sporeşte consumul de energie al coloanei (încălzirea fierbătorului şi răcirea condensatorului), cum şi secfiunea de turn necesară. La coloanele continue, factorul de reflux e de obicei reglat automat (indirect), în funcţiune de temperatura vîrfuiui (reglarea cantităţi de reflux) sau în funcfiune de bilanful de materiale al coloanei (reglarea cantităfii de produs evacuat). La coloanele cu operafie discontinuă se folosesc distribuitoare de reflux etalonate direct în facfor de reflux, cari permit să se mărească uşor acest factor în cursul elaborării şarjei. La coloanele cari lucrează sub presiune sau în vid, controlul purităţii distilatului, în vederea ajustării refluxului, e mai sigur prin măsura indicelui de refraefie decît prin temperatura de condensare, aceasta putînd fi deplasată de variafii ale presiunii sau de prezenţa de gaze în condensator. V. şi Rectificare. 2. ~ de umplere. Uf.: Raportul dintre volumul materialului săpat sau încărcat şi volumul cupei sau al lăzii maşinii de lucru respective. Cu cît valoarea acestui raport e mai mare, cu atît productivitatea maşinii creşte; împreună cu scurtarea ciclului, mărirea factorului de umplere constituie principalul mijloc prin care se obfin valori mari ale productivităţii muncii. Factorul de umplere (Ku) intervine în formulele de calcul al productivităţii, atît la excavatoare şi încărcătoare cît şi la screpere. La cupele de excavatoare (cu lingură directă, inversă şi de draglină) se admite, în general, = 1,35; această valoare scade la solurile cari depăşesc umiditatea normală cu 10—15%. La excavatoarele cu mai multe cupe, Ku variază între 1,05 (teren moale) şi 0,85 (teren fare). La screpere, Ku are valorile 0,6—0,9 penfru nisipuri şi pietrişuri, şi 1,0—1,25 pentru soluri pămîntoase. 3. ~ deformant. Elf.: Raportul D ~Yp2 + Q2 dintre puterea deformantă şi rezultanta „geometrică" a puterilor, activă şi reactivă în regim nesinusoidal. V. şî Facfor de pufere. 4. r^/ reactiv. Elf.: Raportul dintre puterea reactivă şi puterea activă. V. şî Facfor de putere. 5. Facfor. 4. Tehn.: Coeficient sau constantă. 6. ~ de absorpfie. Opt.: Sin. Putere absorbantă (v.). 7. /x/ de amortisare vîscoasă. Mec., Tehn.: Factor, dependent de constanta de amortisare a unui sistem oscilant, egal cu raportul dintre pătratul constantei de amortisare h al sistemului oscilant şi dintre produsul constantei elastice k prin masa m a acestuia (la un sisfem oscilant cu un grad de libertate), adică h2 8. ~ de amplificare. 1. Telc.: Sin. Coeficient de amplificare (v.). 9. ~ de amplificare. 2. Mec., Tehn.: Raportul dintre amplitudinea mişcărilor vibratoare ale unui sistem oscilant şi săgeata produsă de o forfă periodică perturbatoare, exercitată asupra acestuia. La un sistem oscilant cu un grad de libertate, avînd pulsafia proprie p şi constanta elastică k, factorul de amplificare unde A e amplitudinea mişcării vibratoare, xq e săgeata şi F e valoarea maximă a forfei perfurbafoare, care, de exemplu, poate fi de forma F sin cot (adică sinusoidală). 10. ~ul de amplificare al unui aparat de iluminat. II.: Raportul dintre intensitatea luminoasă maximă emisă de aparatul de iluminat şi intensitatea luminoasă emisă în aceeaşi direcfie de lampa sau de lămpile montate în aparat. La proiectoare, numitorul raportului e intensitatea medie sferică a lămpii folosite. 11. ~ de aplafisare. Elf.: Sin. Facfor de sarcină zilnică (v. sub Factor de sarcină). 12. ~ de atenuare. Elf., Telc.: Sin. Constantă de atenuare. V. sub Constantă de propagare a unei linii electrice. 13. ~ de cer. Cs.: Raportul dintre iluminarea orizontală Ec într-un punct al unei clădiri, produsă excluziv de lumina naturală incidenţă datorită porfiunii de cer vizibile din acel puncf, şi iluminarea Eext care ar exista pe un plan orizontal în exterior, sub cerul complet iiber, avînd o strălucire uniformă egală cu a porţiunii de cer care produce iluminarea Ec . Factorul de cer depinde numai de unghiul spaţial sub care se vede cerul din punctul considerat, deci de geometria încăperii; el nu ţine seamă de efectul reflexiunilor din încăpere şi din exterior, de transmisiunea prin geamuri şi perdele, de neuni-formitatea strălucirii cerului, etc. Se stabileşte numai prin calcule, Facfor de cerere 469 Facfor de sarcină cu ajutorul unor abace, şi serveşte la calculul factorului de iluminare al zilei (v.). li de cerere, Elf.: Sin. Coeficient de cerere (v. Cerere, coeficient de ~). 2. ~ de consum al rezervelor. Expl. pefr.: Raportul, în procente, dintre producfia de fifei sau de gaze în unitatea de timp (de obicei un an) şi rezerva de fifei, respectiv de gaze (rezerva recuperabilă, existentă la începutul anului respectiv pentru o fară întreagă, pentru un anumit zăcămînt, sau rezerva recuperabilă inifială). Mărimea factorului de consum variază de obicei între 3 şi 10% (normal, 4•■■5%). s. ~ de contrast. Fiz., Fofo. V. Contrast, factor de ~ prin reflexiune, şi Contrast, factor de ~ prin transmisiune. 4. ~ de cubaj. Si/v., Ind. lemn. V. Cubaj, facfor de 5. ~ de cuplaj. Elf. V. Coeficient de cuplaj magnetic, şi Cuplaj. e. ~ de declin. Expl. pefr. V. sub Curbă de declin. 7, ~ de depreciere. Elf., II. V. sub Depreciere. e. ~ de deviaţie. Te/c. V. Deviaţie, factor de 9. ~ de disîpaţie. Elf., Telc.: Sin. Factor de pierderi (v. Pierderi, factor de ~). 10. ~ de dispersiune magnetică. Elf.: Sin. Coeficient de dispersiune magnetică. V. sub Dispersiune magnetică. 11. ~ de distorsiune. Elf., Telc.: Sin. Coeficient de distorsiune (v.). 12. ~ de diversitate. Elf.: Valoarea reciprocă a factorului de simultaneitate (v.). 13. ~ de exces de aer. Termof.; Raportul A a~A0 dintre cantităfile de aer reală (efectivă) A şi teoretică Aq, cari intervin la arderea unui kilogram de combustibil solid sau lichid, respectiv a unui metru cub de combustibil gazos, în spafii deschise (de ex. focare) sau închise (de ex. cilindrii unui motor cu ardere internă). Valoarea reciprocă a A se numeşte facfor de lipsă de aer, facfor de exces de combustibil sau bogăfia amestecului carburant. Arderea se produce cu exces sau cu lipsă de aer, după cum a>1 (|3<1) sau a<1 ((3>1), arderea perfectă fiind caracterizată prin a = (3 = 1 (deci confinutul de bioxid de carbon e maxim în gazele de ardere). în focare, a e: 1,20-**1,35 penfru combustibili gazoşi; 1,25**-1,40 penfru combustibili lichizi; 1,25—1,50 pentru combustibili pulverulenfi; 1,25—2,00 pentru combustibili solizi. La motoare cu electroaprindere şi cu amestecător (numite motoare cu gaz), a>1. La motoare cu electroaprindere şi cu carburator (numite, impropriu, motoafe cu explozie), a depinde de felul şi regimul motorului, şi anume: la motoare de automobil e 1,1—1,3 la dozaj sărac, 1,0—1,1 la dozaj optim, 0,9—1 la dozaj semibogat şi 0,7—0,8 Ia dozaj bogat; la motoare de avion, a<1, fiind supraunitar (pînă la a«s1,2) numai la regimuri de croazieră economice (amestec sărac de croazieră). La motoare cu autoaprindere (Diesel), a e 1,0—1,8 pentru regimul de plină sarcină, 1,4-”2,2 pentru regimul de durată, 5—10 pentru regimul de mers în gol. La turboreactoare, a = 3,5—4,5, etc. 14. ~ de exces de combustibil. Termot.: Sin. Factor de lipsă de aer (v. sub Factor de exces de aer). 15. ~ de fază. Elf., Telc.: Sin. Constantă de fază. V. sub Constantă de propagare a unei linii electrice. 16. ^ de formă. Elf. V. Formă, factor de 17. ~ de grosime. Uf.: Raportul dintre diametrul unui cablu de tracfiune (d) şi diametrul unui foron (di) al acestuia, adică m = d/di, respectiv raportul dintre diametrul foronului {d\) ş al sîrmei (d2) din care e constituit, adică m' = di/d2. Factorul de grosime al cablului poate avea valoarea m = 2,15—3,66, care depinde de felul cablului, iar al foronului, valoarea m' =2,15—11, care depinde de felul foronului — şi se aleg din tabele (eventual din standarde). îs. ~ul de iluminare al zilei. Cs.: Raportul dinfre iluminarea orizontală E într-un punct al unei clădiri, produsă de lumina zilei, şi iluminarea orizontală Eext, cari există simultan în exterior, sub cerul complet liber (fără obstrucfii produse de clădiri sau de alte obiecte interpuse); pentru ambeie iluminări E şi Eext, nu se fine seama de lumina solară directă. Valorile lui, de ordinul sutimii, sîni stabilite de normele ds iluminat natural, întrucît iluminarea E, produsa de lumina zilei, e o mărime prea variabilă pentru a putea fi normată. Factorul de iluminare al zilei serveşte, fie la predeterminarea iluminării naturale într-o construcfie cunoscută, fie la calculul dimensiunilor şi al orientării ferestrelor pentru realizarea unui factor dat. Calculul factorului de iluminare al zilei se face cu ajutorul unor tabele, plecînd de la factorul de cer respectiv. 19. ~ de încărcare. Elt. V. Coeficient de încărcare 1. 20. ~ de lipsă de aer. Termof. V. sub Facfor de exces de aer. 21. ~ de opacitate. Meteor. V. sub Radiafie solară. 22. ~ de pierderi. Elf., Telc. V. Pierderi, facfor de v. şî sub Condensator electric. 23. ~ de rafionalizare. F/z., Elf.: Mărime adimensională utilizată în scrierea unitară, independentă de unităfile alese, a relaţiilor fundamentale cari caracterizează cîmpul electromagnetic (v. sub Cîmp 6), egală cu unitatea (x=1) în siste-mele de unităfi de măsură rafionalizafe şi egală cu 4 jt în sistemele de unităfi de măsură nerafionalizate (clasice). Sin. Coeficient de rafionalizare. 24. ~ de reflexiune. Fiz., II.: Sin. Putere reflecfătoare (v.). 25. ^ de rezervă. Elf.: Raportul dinfre puterea instalată Pi a unei centrale electrice şi sarcina de vîrf maximă a centralei Pv : Kf=Pi/Pv—Ks/Ku. 26. ~ de sarcină. 1. Elf.: Raportul dintre puterea medie Pm produsă de o centrală electrică sau absorbită de un consumator /. Diagrama sarcinii zilnice. Pv< zl) vîrful de sarcină zilnică; Pm zj) sarcină medie zilnică; W zj) energie zilnică. II. Curba sarcinii anuale clasate. PV, an) v*r^u* de sarcină maxim; Pm an) sarcina medie anuală; W an) energia electrică anuală. de energie electrică, într-un anumit interval de timp avînd durata t, şi sarcina de vîrf Pv în acelaşi interval de timp; „ _Pm _ W s P tP ' 1 V 11 V unde W~Pmt e energia electrică produsă în timpul considerat t. Sin. Coeficient de sarcină, Coeficient de încărcare. Facfor de sarcină 470 Facfor de fransmisibilifafe Se deosebesc: Facfor de sarcină zilnică (v. fig. /), corespunzător duratei de o zi: _ s Kc ,= Pm, zi s'ti p . 24-P , ' z v, zi ^ 1 v, zi Sin. Factor de aplafisare, Factor de umplere al diagramei de sarcină zilnică. Facfor de sarcină anuală (v. fig. //), corespunzător duratei de un an: ir, Pv, an 8760-Pt,an Sin. Factor de umplere al diagramei de sarcină anuală. între durata de utilizare a sarcinii T şi factorul de sarcină anuală Ks an există relafia: Ks,Bn = Ti8760. Factorul de sarcină, care depinde de natura consumatorilor, poate avea următoarele valori: iluminat public 0,17--0;29; iluminat de clădiri 0#29---0,40; întreprinderi industriale lucrînd într-un schimb 0,23---0,29; întreprinderi industriale lucrînd în două schimburi 0f40»-0f57; înireprinderi industriale lucrînd în trei schimburi 0,57*”0,80. i. ~ de sarcină. 2. Av.: Raportul dintre suprasarcina la care frebuie să reziste structura de rezistenfă a unui avion în anumite cazuri de zbor, la aterisare sau la rularea pe teren, şi dintre sarcina normală care solicită avionul sau elementul considerat, în zbor orizontal recfiliniu şi cu vitesă constantă. Se deosebesc: factorul suprasarcinii de exploatare maxime admise, în cazul considerat, care nu trebuie să fie depăşită la utilizarea normală a avionului şi la care acesta (sau elementul considerat) trebuie să reziste fără a suferi deformafii permanente; factorul suprasarcinii de rupere, la care avionul sau elementul considerat e solicitat la probele statice, pînă la distrugere. Raportul dintre sarcina de exploatare maximă admisă Q1 (numită uneori sarcină „sigură") şi sarcina de rupere Q a elementului considerat se numeşte coeficient de siguranfă c, care trebuie să aibă valoarea minimă impusă de regulamentul respectiv; coeficientul de siguranfă c variază de obicei între 1,5 şi 2,0, după frecvenfa de repetare (în utilizarea avionului) a cazului considerat şi în funcfiune de caracteristicile materialelor folosite la construcţia elementului respectiv. Condifiile prevăzute în regulamentele de calcul se referă la toate elementele structurii de rezistenfă a celulei, a fuzelajului, a ampenajelor, a cîrmelor, a aterisorului şi a altor organe de cari depinde siguranfa de zbor a avioanelor. Aceste regulamente cuprind deci o mare parte din teoria şi din practica construcfiei avioanelor. Valoarea factorilor de sarcină la avioanele cu reacfiune creşte repede. în timpul trecerii zonei transsonice se produc accelerafii şi sarcini suplemen-fare, datorită scuturăfurilor puternice provocate de variafia instantanee a coeficientului de portanfă C2 între un maxim şi un minim (v. fig.), din care cauză factorii de sarcină la avioanele supersonice cresc şi mai mult. Compresibilitafea aerului conduce', de asemenea, la creşterea bruscă a rezisfenfei la înaintare (datorită undelor de şoc), la deplasarea instantanee şi imprevizibilă a centrului de presiune în zona transsonică, etc.; aceste influenfe trebuie luate în considerafie la calculul de rezistenfă, de la caz la caz, întrucît caracteristicile aerodinamice ale avioanelor supersonice sînt cu totul individuale. 2. ~ de scară. FotgrmRaportul dinfre scara unei hărfi sau a unui plan topografic restituit şi dintre scara fotogramei folosite la restitufie sau la redresare. 3. ~ de siguranţă. Av.: Rapor.tul dintre factorul sarcinii de rupere şi factorul sarcinii de exploatare, eventual raportul dintre sarcinile respective sau raportul dintre tensiunea de rupere şi cea admisibilă, folosit în calculele de rezistenfă a avioanelor. Acest factor e necesar penfru ca elementele structurii unui avion să fie calculate astfel, încît să aibă rezistenfă suficientă pentru ca să suporte sarcinile cari acfionează asupra lor în zbor şi la sol. Sin. Coeficient de siguranfă. V. şî sub Factor de sarcină 2. 4. ~ de simultaneitate. Elt.: Raportul dintre puterea de vîrf totală simultană Pv cerută de mai mulfi consumatori alimen-fafi de la aceeaşi sursă, şi suma puterilor de vîrf maxime ne- n simultane cerute de fiecare dintre acei consumatori ^v.h: P„ TS __________ sm k=\ Acest factor e dependent de decalarea în timp a vîrfurilor şi e egal cu cel mult 1. Cu cît factorul de simultaneitate e mai mic, la aceeaşi sumă de puteri ale consumatorilor, cu atît se poate asigura alimentarea — în cazul funcfionării în paralel a acestora — cu o putere mai mică. 5. ~ de strălucire. II.: Raportul dintre strălucirea (lumi-nanfa) unui corp reflecfător sau transmifător văzut dinfr-o direcfie dată şi strălucirea unui difuzor perfect care ar primi aceeaşi iluminare. Are simbolul (3. Sin. Factor de luminanfă. 6. ~ de transmisibilitafe. Mec., Tehn.: Factor dependent de pulsafia relativă a unui sistem oscilant şi de factorul de amortisare vîscoasă (v.) a lui, egal cu raportul dintre forfa transmisă de sistem mediului exterior şi forfa de excitafie internă (în cazul unui sistem oscilant cu un grad de libertate, asupra căruia se exercită o forfă periodică perturbatoare): VT + eăJ Vo-W+eW ' — Curba valorii CJV2, în funcfiune de numărul Mach (M), cu unghi de afac constant. X = Co/p, unde 8 e factorul de amortisare, X e frecvenfa relativă (v.), co şi p sînt pulsafia forfei perturbatoare şi pulsafia proprie a sistemului oscilant. Curba de variafie q = f (X) e reprezentată în figură, din care rezultă că pentru diferifi 8 se obfin curbe cari trec printr-un punct fix X = 1,41; dacă s e foarte mic şi A, = 1, atunci q -»oc, adică forfa care se transmite mediului exterior poate deveni exagerat de mare. Factorul de fransmisibili-fate, care intervine în calculele fundafiilor de maşini cari produc forfe periodice (de ex. motoare neechilibrate), poate fi redus dacă se modifică factorii 8 şi X, adică: mărind factorul de amortisare vîscoasă s, prin creşterea constantei de amortisare h şi reducerea masei sau a constaniei elastice a sistemului oscilant; mărind frecventa relativă A, = 1,41, Facfor de transmisiune 471 Factorial prin creşterea pulsaţiei forfei perturbatoare interne (de ex., Ia motoare, prin ridicarea turaţiei) sau prin scăderea pulsaţiei proprii, deci prin micşorarea constantei elastice şi creşterea masei. 1. ~ de transmisiune. Opt.: Sin. Putere transmiţătoare (v.). 2. ~ de uniformitate a iluminării. Elt. V. Coeficient de uniformitate a iluminării. 3. ~ul de utilizare a fluxului luminos. //.; Raportul dinfre fluxul luminos util, produs iniţial de o instalaţie de iluminat, şi fluxul nominal al tuturor lămpilor instalaţiei, reprezentînd proporţia din fluxul lămpilor care e primită de suprafafa de utilizare. Are simbolul u. Cunoaşterea factorului de utilizare al unei instalafii permite predeterminarea fluxului nominal al lămpilorinstalaţiei , în funcfiune de iluminarea medie necesară Em, de aria planului de utilizare A şi de factorul de depreciere al instalafiei A;, după relafia: Factorul de utilizare al unei instalafii depinde de: tipul corpurilor de iluminat folosite (randament, distribufie spafială a intensităţilor luminoase); forma şi dimensiunile încăperii (sau ale spaţiului exterior); factorii de reflexiune ai suprafeţelor pe cari cade fluxul luminos (perefi, favan, perdele, clădiri); aşezarea corpurilor de iluminat fafă de suprafafa de utilizare. Se utilizează uneori şî raportul dintre fluxul util produs de instalaţie şi fluxul emis de corpurile de iluminat ale instalafiei; acest raport e egai cu factorul de utilizare al instalaţiei împărţit la randamentul corpurilor de iluminat folosite. 4. ~ul de utilizare a puterii instalate. E/t.: Raportul dinfre puterea medie Pm produsă de o centrală electrică într-un anumit interval de timp, care are durata t, şi puterea instalată a centralei Pt\ = Pm=W_ P. ~ tP■ ' 1 t 1,1 % unde W = Pmt e energia electrică produsă în timpul considerat. în mod obişnuit se foloseşte factorul .de utilizare anuală a puterii instalate (KU Qn) corespunzător unei perioade de un an (t=8760 h): P W ^ 1 m, an __ . an Ku, an“ p. ”8760^” Sin. Coeficient de utilizare (sau de folosire) a puterii instalate. 5. ~ de vizibilitate. F/z. V. sub Vizibilitate, coeficient de 6. ~ de volum. Expl. petr. V. Coeficient de volum. 7. ~ul de zgomot al unui receptor. Telc.: Sin. Coeficient de zgomot al unui receptor (v.). 8. ~ dimensional. Mş..' Raportul l/d dintre lungimea unui fus cilindric (1) şi diametrul său (d). La fusuri montate în paliere, factorul dimensional interesează )a alegerea palierului; de exemplu, dacă l/d=0,3‘”‘\ ,8, se pot folosi paliere cu cusinet rigid, iar dacă l/d = 1,8--2,5 sau e mai mare, sînt necesare paliere autoreglabile (de ex. cu cusineţi oscilanţi), cari să permită cusinetului să urmeze înclinările fusului (evifînd astfel creşterea presiunii de contact între cusinet şi fus, eventual griparea lui). Din punctul de vedere al portanfei, fusurile (respectiv palierele) pot avea următorii factori dimensionali: l/d=0,8---1,2 pentru presiuni medii; l/d ^2 penfru presiuni mari; lld~3 pentru presiuni excepfional de mari. în construcfiile actuale de maşini se preferă paliere mai scurte (cu l/d>0,3), fiindcă deformafiile fusurilor sînf mai mici, iar pierderile laterale de ulei permit o circulafie mai bogată de lubrifiant, o temperatură mai joasă, o viscozitate mai mare şi, deci, o portanfă mărită. Dacă factorul dimensional scade sub o anumită limită (de ex. l/d<0,3), temperatura palierului creşte foarte mult. 9. ~ Hopkinson, Elt. V. sub Dispersiune magnetică. 10. ~ luminos. Cs. V. Factorul de iluminare al zilei. ii- ~ telefonic de formă. Telc.: Raportul dintre curenful perturbator echivalent (respectiv tensiunea perturbatoare echivalentă) şi curenful nominal (respectiv tensiunea nominală) al unei linii telefonice. Se exprima în procente şi are, în general, valori diferite, după cum se referă la curenfi sau la tensiuni. 12. ~ul soluţiei titrate. Chim. V. sub Tifru. 13. Facfor. 5. Gen.: Agent fizic sau chimic. 14. Facfor. 6. Gen.: Element care condifionează producerea unui proces. Exemple: în Ştiinfele naturii, factorii cari condifionează dezvoltarea formelor de relief: factorul climatic, vege-tafia, rocile, tectonica, — sau cei cari condiţionează răspîndirea geografică a vieţuitoarelor continentale: factorii edafici, cei climatici, etc., factori externi (în raport cu pămîntul) pot fi rîuriie, valurile, vînturile, efc., iar factori interni,- vulcanismul, tectonica, cutremurele, etc. îs. ~ de echilibru. Chim. Fiz.: Mărime de stare a unui sistem fizicochimic, prin a cărei variaţie se modifică echilibrul acelui sistem, dacă variaţia acelei mărimi e însoţită de o variaţie de energie (temperatură, presiune, concentraţie). Catalizatorii nu sînt factori de echilibru. 16. ~ de vegetaţie. Agr.: Fiecare dinfre factorii cari influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor. Se deosebesc: factori de vegetaţie energetici sau cosmici, primiţi de plante de la soare (de ex. lumina şi căldura), factori de vegetaţie pedologiei, primiţi prin intermediul solului (de ex. substanţele nutritive şi apa) şi factori de vegetaţie atmosferici, aerul asi-gurînd aprovizionarea plantei cu oxigen şi cu bioxid de carbon. Azotul din atmosferă e folosit în special de plantele leguminoase, prin intermediul unor bacterii cu cari trăiesc în simbioză. Substanţele nutritive din sol, necesare, în cantităţi mari, plantelor, sînt următoarele: azotul, fosforul, potasiul şi calciul. Elementele nutritive consumate de plante în cantităţi mici (microelemente) sînt următoarele: manganul, borul, magneziu!, cuprul, sulful, molibdenul, fierul, iodul, cobaltul, efc. Factorii de vegetaţie pot fi întrucîfva influenţaţi, şi anume: cei pedologiei, în măsură mai mare, iar cei energetici şi aerul, în măsură mai mică, în special în cultura forţată. 17. ~ ecologic. Geobof.: Fiecare dintre factorii cari, reuniţi în complexe mai mari sau mai mici, definesc mediul de viaţă al plantelor şi de cari depinde existenţa lor. Variafia unuia dintre factorii ecologici conduce la schimbarea tuturor celor-lalfi factori. Factorii ecologici sînt următorii: factorii climatici (de ex.: aerul cu mişcările lui, lumina, temperatura, precipifafiile atmosferice şi umiditatea aerului, fenomenele electrice); factorii edafici (de ex. proprietăfile fizico-mecanice şi compozifia chimică şi microbiologică a solului şi a subsolului); factorii biotici (de ex. animale şi plante); factorii antropogeni (diferitele forme de influenfă a omului, fie direct asupra plantelor, fie asupra factorilor ecologici); factorii topografici (de ex. relieful). îs. Factorial, pl. factoriale. 1. Mat.: Produsul primelor n numere întregi pozitive. Se scrie: «1 = 1. 2. 3—n. O expresie asimptotică a facforialului e dată de formula lui Stirling n \ = 2 jt n în care e e baza logaritmilor naturali, iar sn e un factor care tinde către unitate cînd n tinde către infinit. Facforial 472 Fading 1. Facforial. 2. Maf.: Produs de forma Pn M = x (*1) * 2) * * * (x + n ~~ 1)» respectiv expresia în unele probleme e important să se dezvolte o funcfiune dată în serie de factoriale /(*)= unde coefi- cienţii Ufe se determină succesiv prin lim x (x-f-1)-(* + k— 00 +6-1) [/ {x)-a(s~al Qx{x)-----------*-Timp porta mai multe minime /. înregistrarea intensităţii unui cîmp recep-pe secundă; fadinguri fionat cu fading. lente pot avea perioade de ordinul minutelor. Adîncimea fadingului se exprimă în decibeli (dB). Se consideră de obicei nu cea mai mare adîncime observată, ci adîncimea care a fost depăşită mai puţin decît 1 % din timp (adîncime cuasimaximă); aceasta poate fi de ordinul a 10"*20 dB. Rapiditatea fadingului se exprimă prin valoarea medie a variaţiei de cîmp (în dB/s). Valori de ordinul a 5 dB/s sînt curente (v. fig. /). în unde kilometrice şi hecfometrice există fading în timpul nopţii, prin interferenţa undei de sol cu unda ionosferică, în zona în care au acelaşi ordin de mărime, numită zona de fading (la distanţe de ordinul a 100 km de la emiţător). Zona de fading separă între ele zona de serviciu primar (în undă de sol) şi zona de serviciu secundar (în undă ionosferică). în aceasta din urmă există oarecare fading, din cauza prezenţei mai multor unde ionosferice. II. Cauze de fading ionosferic. a) interferenţa a două unde cu număr de reflexiuni ionosferice diferit; b) interferenţa a două unde reflectate pe straturi diferite; c) interferenţa undei ordinare 1' cu unda extraordinară 2" (produsă în ionosferă datorită cîmpului magnstic terestru) venită pe alt traseu; d) interferenţa unor unde reflectate difuz. receptor e de ordinul sutelor de kilometri) provoacă fading selectiv, adică nesimultaneitatea minimelor de cîmp penfru frecvenţe apropiale, ceea ce produce distorsiuni nelineare şi de frecvenţă. în unde metrice, decimetrice şi centimefrice, fadingul e foarte frecvent şi se datoreşte interferenţei mai multor unde froposferice, avînd trasee puţin diferite şi variabile cu condiţiile atmosferice (v. tig. III a-"d). Repartiţia statistică a valorilor intensităţii cîmpului în timpul unei perioade de fading se apropie de distribuţia Rayleigh, dar diferenţele faţă de aceasta pot fi mari de la caz la caz. Mijloacele de combatere a efectelor fadingului se grupează în trei categorii: mijloace generale, măsuri luate la emisiune şi măsuri luate la recepţie. Mijloacele generale sînt: alegerea judicioasă a frecvenţelor în funcţiune de oră şi de traseu, astfel încît să micşoreze probabilitatea coexistenţei mai multor moduri de propagare (în unde hecfometrice, limitarea la unda de sol; în unde decametrice, folosirea unei frecvenţe apropiate de frecvenţa maximă utilizabilă); alegerea traseelor de radiorelee astfel, încît să se evite reflexiuni pe un sol neted în zone de aer stătător; folosirea diversităţii de frecvenţă, transmisiunea făcîndu-se pe două frecvenţe suficient de depărtate pentru ca fadingul să se manifeste selectiv în raport cu ele; folosirea, în transmisiunile telegrafice, a manipulaţiei de frecvenţă, cu pauză activă, împiedicînd erorile produse de deformarea semnalului (în fig. /V a, în manipulaţie de amplitudine Aj, III. Cauze de fading froposferic. a) interferenţa undei directe cu unda reflectată de sol; b) trei unde într-o atmosferă prezentînd ghiduri de undă froposferice; c) interferenţa undei difracfafe în jurul solului cu unda reflectată de un avion; d) divizarea difuză a undei într-un mediu turbulent. Fading 473 Fag semnul M a fost transformat în D, în timp ce în fig. /V b, în manipulafie de frecvenfă Fi, confuzia e evitată); repetarea mesajelor deformate de fading. IV. Influenfă fadingului în Ai şi în Fi. a) Aj: litera M emisă şl deformată de un fading rapid; b) F^: litera M în prezenfa aceluiaşi fading nu mai poate fi ccnfundafă cu 0. Măsurile luate la emisiune consistă în folosirea antenelor antifading. Radiodifuziunea pe unde hecfometrice foloseşte de preferinţa antene verticale, dimensionate ca lungime astfel, încît să aibă o tensiune cimomotoare cît mai mare în planul orizontal şi cît mai mică pentru distanţe zenitale între 0 şi 30°. Astfel, zona de fading se depărtează, în avantajul zonei de serviciu primar. înălţimea optimă a antenei verticale trebuie să fie între 0,53 şi 0,58 X (v. şi sub Pilon autoradiant). Antena Aizenberg (pilon autoradiant alimentat capacitiv la capătul de sus), echipată cu o capacitate terminală constituită din patru conductoare egale cu jumătate din înălţimea pilonului, are proprietăţi antifading dacă |înălţimea e de ordinul a 0,53 X (v. fig. V). Dacă, în loc să fie pus la pămînt, pilonul e izolat la bază şi conectat la pămînt printr-o impedanţă reglabilă, acelaşi pilon poate fi reglat astfel, încît să devină antifading pe diverse frecvenfe. V. Antenă Aizenberg (cu alimentare la capătul de sus) (schemă). 1) pilon fubular, pus la pămînt; 2) conductor interior de alimentare; 3) capacitate terminală; 4) ancore. în unde decametrice, reţelele de antene cu multe elemente suprapuse pe verticală au caracter antifading, deoarece fascicularea strînsă în plan vertical face ca diversele moduri posibile să difere mult ca valoare a intensităţii de cîmp (v. fig. VI). în unde metrice nu se pot construi antene antifading, deoarece unghiul dintre diferitele unde, la plecare, e prea mic, de ordinul gradului, iar variaţiile condiţiilor atmosferice modifică traiectoria în aceeaşi măsură. Măsurile luate la recepfie sînt următoarele: echiparea receptorului cu reglaj automat de volum, ceea ce atenuează efectul neplăcut al variaţiei intensităţii sonore pe măsura variaţiei intensităţii de cîmp; recepţia în diversitate (v.) de spaţiu (cu două antene distanţate), metodă aplicabilă în orice gamă de frecvenţe (dacă distanţa dintre antene e mare, variaţiile intensităţii de cîmp în dreptul celor două antene pot deveni complet decorelate; în acest caz, dacă p e probabilitatea ca intensitatea cîmpului să scadă sub o valoare minimă admisă, diversitatea de spafiu reduce această probabilitate la p2); folo- sirea dispozitivelor antiparazite îmbunătăţeşte raportul semnal/ perturbaţie, înrăutăţit de fading. Distorsiunile nelineare provocate de fading nu pot fi eliminate decît prin montaje foarte complicate. Fadingul de polarizafie e produs prin modificarea în timp a elipsei de polarizaţie a undei şi se produce în undă ionosferică, în gama undelor decametrice. O undă polarizată orizontal sau vertical la origine devine polarizată eliptic în urma influenţei cîmpului magnetic terestru în iono-sferă (v. sub lonosferă). înclinarea axei mari a elipsei faţă de verticală se modifică din cauza variaţiei în timp a densităţii electronilor pe traseu. O antenă orizontală va recepţiona o tensiune proporţională cu diametrul orizontal, variabil, al elipsei de polarizaţie. în timpul unui fading de polarizaţie, componenta orizontală şi cea verticală variază aproape în antifază (v. fig. VII b), astfel încît efectul acestui fading poate 1 2' Timp VI. Rolul caracteristicii de directivifate. 1) caracteristica de directivifate a anfe-nei-refea; 2) mod favorizat (cu o singură reflexiune); 3) mod defavorizat (cu două reflexiuni); 4) strat ionosferic. VIL Fading de polarizaţie. a) variaţia elipsei de polarizaţie în timp: în situaţia I, componenta orizontală e l-l; în situaţia II, ea e 2-2; b) alura variaţiei în timp a componentelor orizontală I şi verticală 2. fi eliminat prin diversitate de polarizaţie (recepţie simultană pe o anfenă orizontală şi pe una verticală). Fadingul de absorpfie e produs prin variafia ab-sorpţiei undelor ionosferice, condiţionată de modificarea densităţilor electronice în straturile ionizate. ’ i. Fading. 2. Ind. text.: Modificare intervenită în culoarea unei ţesături, produsă sub acţiunea unui agent natural sau artificial (lumina soarelui, lumină artificială, apă sau frecare cu abrazivi). 2. Faeton, pl. faefoane. 1. Transp.: Trăsură hipomobilă pe patru roţi, cu capotă pentru scaunul din faţă. Prin extensiune, şî autoturismele asemănătoare cu această trăsură. s. Faeton. 2. Transp.: Caretă cu două roţi pe arcuri, utilizată mai ales de lăptari (Termen regional, Muntenia). 4. Fag, pl. fagi. Silv., Ind. lemn.: Specie arborescentă din genul Fagus L., cu 14 specii şi mai multe varietăţi cari ocupă vaste arii de răspîndire în părfile mai călduroase ale zonei temperate din emisfera nordică (Europa, Asia Mică, China şi Japonia, America de Nord). în fara noastră au fost identificate două specii: fagul comun (Fagus silvaiica L.) şi fagul oriental (Fagus orientaîis Lipsky), un hibrid al celor două specii (Fagus taurica Popi.) şi o serie de varietăfi şi forme în fiecare dintre cele două specii. Lemnul de fag e destul de omogen, avînd pori/ foarte fini, repartizaţi uniform şi cu o foarte mică diferenţiere a lemnului timpuriu de cel tîrziu. Vasele, fibrele şi razele medulare sînt, în proporţie, aproximativ egale încompunerea lemnului (31, 37, respectiv 27%) spre deosebire de stejar, de frasin şi de alte foioase tari, iar parenchimul e uniform distribuit în inelul anual. Culoarea lemnului ealbă-roz spre roşcată, fără diferenţiere de culoare a albumului de duramen. Razele medulare apar dis- , tinct: în secţiune transversală, ca linii parte groase, parte subţiri; în secţiune radială, ca benzi cu lăţimi diferite,^cu luciu puternic, numite „oglinzi"; în secţiune tangenţială, ca lenticele caracteristice fagului. — Lemnul de fag e greu (greutatea ^specifică a lemnului uscat în aer, cu umiditatea «=15%, variază între 0,55 şi 0,90). Prin uscare, lemnul se contrage puternic, crăpînd şi deformîndu-se în mai mare măsură decît lemnul altor specii Fag, ulei de ~ 474 Fagure lemnoase; de asemenea, volumul lui variază (lemnul „joacă") la variafia gradului de umiditate din mediul înconjurător, ceea ce constituie un defect important. E elastic (modulul de elasticitate la încovoiere statică, pentru umiditatea « = 15%, are valoarea paralel cu fibrele E = 160 000 kgf/cm2, iar perpendicular pe fibre £^=15 000 kgf/cm2); prin tratare hidroter-mică devine plastic, putînd fi curbat cu uşurinţă. Are rezistenfe mecanice mari (pentru «=15%, rezistenfa la compresiune aC)l = 530 kgf/cm2; rezistenfa la întindere (7^ = 1350 kgf/cm2; rezistenfa Ia încovoiere a^=1050 kgf/cm2; rezistenfa la răsucire tj=150 kgf/cm2; rezistenfa la forfecare ty =80 kgf/cm2; duritatea (Janka) H{= 780 kgf/cm2). Lemnul de fag e foarte pufin durabil, ceea ce îl face impropriu pentru construcfii în mediu umed, în care putrezeşte în timp relativ scurt. Datorită sistemului său de vase uniform distribuite în inelul anual, e permeabil pentru substanfele de prezervare, şi e uşor de impregnat (de ex. traversele de cale ferată, impregnate, rezistă chiar peste 30 da ani). Are putere calorifică mare (absolut uscat, circa 4500 kcal/kg; uscat la aer, cu «=15%, circa 3550 kcal/kg). Lemnul de fag îşi pierde în mare măsură omo-geneitatea, prin aparifia destul de frecventă a „lemnului de tracţiune*' în masa lemnoasă şi, în special, a inimii roşii sau a duramenului fals. El se şlefuieşte, se lustruieşte şi se colorează frumos. Lemnul de fag, în special cel impregnat, se întrebuinfează în construcfii (de ex. ca lemn pentru parchete), ca lemn pentru traverse de cale ferată şi pentru stîlpi de conducte electrice, ca lemn de mină, în industria ambalajelor (lăzi şi butoaie). El e folosit, de asemenea, în unele industrii chimice, de exemplu: pentru produse obfinute prin distilare uscată, Ia fabricarea celulozei pentru viscoză, la fabricarea hîrtiei din celuloză şi pastă mecanică. Cheresteaua, furnirele şi placajele de fag sînt întrebuinfate pentru diferite fabricate finite, de exemplu în industria mobilei curbate şi a altor genuri de mobilă; în ultimul timp, lemnul de fag e folosit mult la fabricarea plăcilor de aşchii sau de fibre aglomerate şi a plăcilor stratificate, a lemnului densificat, etc. Fagul comun (Fagus silvatica L.) e, dinfre foioase, specia arborescentă europeană cu cea mai vastă arie de răspîndire, cuprinzînd Franfa, Sudul Angliei, Europa Centrală, Italia, Peninsula balcanică, Romînia, Polonia, pînă în părfile sudice ale Peninsulei scandinave. în fara noastră, fagul comun e specia forestieră principală, cu cea mai mare răspîndire, ocupînd peste 35% din totalul suprafefei păduroase (fafă de circa 25% stejar şi circa 20% molid). Se întinde din regiunea colinelor joase (150—300 m altitudine) pînă la altitudini cuprinse între 1250 şi 1440 m (în funcfiune de condifiile stafionale), constituind subzona fagului (Fagetum). în general, are tulpina dreaptă, plină (cilindrică) şi lipsită de ramuri pe o mare lungime, cu coronament relativ mic; crescut izolat, capătă o coroană mare, semirotundă, cu ramuri puternice şi frunziş des. Are coaja netedă, cenuşie, cu pete albicioase neregulate; nu face ritidom decît în mică măsură şi numai la vîrsta înaintată. Fagul comun cere soluri fertile, destul de afînate şi de profunde, relativ reavene; e sensibil la gerurile puternice din timpul iernii; cere o umiditate relativă a aerului destul de mare; e sensibil la insolafie, însă e foarte pufin pretenţios în privinţa luminii. Fagul trăieşte pînă la circa 300 de ani şi, cu fotul excepţional, atinge 500 de ani. Nu lăstăreşte din cioată decît în mică măsură şi nu drajonează (practic, arboretele de fag nu se regenerează vegetativ decît cu totul excepţional, în staţiuni relativ călduroase, cu sol bogat şi fresc şi cu mare umiditate relativă a aerului). Fagul comun se cultivă excluziv în regimul codrului; prezenfa lui în crînguri constituie o excepţie* Sin. (abreiat) Fag. Fagul oriental (Fagus orientalis Lipsky) e o specie arborescentă foarte asemănătoare cu Fagus silvatica L. Aria Iui de răspîndire naturală se întinde peste jumătatea estică a Peninsulei balcanice şi peste jumătatea nordică a Asiei Mici, în Crimeea, în Caucaz. în fara noastră au fost identificate cîteva localizări sporadice în pădurile de fag comun din Banatul sudic. Se deosebeşte de fagul comun printr-o creştere viguroasă şi în special printr-o lăstărire puternică; de asemenea, manifestă o sensibilitate şi mai mare la ger, însă e mai rezistent la uscăciune. î, ulei de Ind. chim.: Ulei extras prin presare din fructele (jir) uscate, decorticate sau nedecorticate, şi mărunfite, ale fagului comun (v. sub Fag). La pr|ma presare, la rece, se obfin 14---16% ulei de culoare galbenă deschisă, iar la a doua presare, la cald, se mai obfin 3"-4% ulei de culoare -galbenă-roşcată, cu gust slab acidulat. Uleiul de fag rîncezeşte după un timp îndelungat şi congelează la —17°; are d. 0/920">0f922; indicele de saponificare 191 '”196; indicele de iod 104—111; acizii graşi pe cari îi confine se solidifică la 17° şi au p. f. 23--24°. Confine oleină, cantităţi mici de stearină şi palmitină, etc. în unele ţări, uleiul de fag se întrebuinţează în alimentaţie şi ca înlocuitor al uleiului de migdale şi de măsline; e folosit, de asemenea, la fabricarea săpunului şi la iluminat. Turtele de fag, rezultate după presarea fructelor nedecor-ticate, se întrebuinţează numai ca îngrăşămînt şi combustibil, deoarece conţin un alcaloid nociv (fagina). Cele rezultate din fructele decorticate se întrebuinţează în alimentaţia animalelor. 2. Fagara. Ind. text.: Mătase produsă de viermi de mătase sălbatici. s. Fagefum. Silv. V. Făget. 4. Fagot, pl. fagoturi: Instrument de suflat, cu membrană (aricie) dublă. Tubul instrumentului e compus din mai multe părţi, cu dimensiuni diferite; la partea cea mai mică se găseşte un tub de argint sau de cupru, îndoit în formă de S, la extremitatea căruia se fixează ancia dublă pe care o prind buzele suflătorului. O ancie mai flexibilă emite mai uşor tonurile mai joase, iar o ancie mai tare emite mai uşor tonurile mai înalte. Fagotul poate emite sunete cuprinse în aproximativ trei octave şi jumătate; nota cea mai joasă e si^ ^ sau chiar la_j sub portativul cheii fa. V. şi Contrafagot. 5. Fagofaj. Expl.: Operaţia de aşezare în mănunchi a bastonaşelor de pulbere, în vederea încărcării lor înfr-o gură de foc, fie prin aşezarea lor într-un cartuş, fie prin formarea de garguze. Mănunchiul de pulbere se leagă cu fire de mătase naturală. 6. Fagure, pl. faguri. Zoof.: Construcţia de ceară, executată de albina în cuibul stupului (v. fig. /); fagurele e format din celule prismatice exagonale alăturate, dispuse pe am- ■ /. Porţiune dreptunghiulară de fagure ^ cu larve/ cu celule normale. //. Celulă de fagure decupată. bele fefe ale unui perete median (v. fig. II). Fundul celulei e format din trei faţete rombice. Celulele servesc la creşterea puietului şi la depozitarea mierei şi a polenului. Celulele au Fagure artificial 475 Faianţa diverse dimensiuni, şi anume: ceiule de albine, cu diametrul de 5,3—5,4 mm şi adîncimea de 10-**13 mm, destinate creşterii albinelor lucrătoare; celule de trîntori, cu diametrul de 6,3—7,7 mm şi adîncimea de 13—17 mm, destinşte creşterii trîntori lor; celule de matcă (botei) cu diametrul de ^,5—9,2 mm şi adîncimea de 16—21 mm, destinate creşterii măteilor. Celulele de albine şi cele de trîntori, folosite şl la depozitarea mierei, sînt construite cu perefii mai înalţi. Grosimea unui fagure e în medie de 25 mm. Fagurele confine pe ambele părfi, după mărimea ramei, 4000 -*9000 de celule. între faguri se lasă un coridor de circa 12 mm, pentru circulafia albinelor. Fagurii se aşază în stup fie perpendicular pe urdiniş, alcătuind un cuib rece, fie paralel cu urdinişul, alcătuind un cuib cald. Albinele construiesc fagurele din ceară secretată de glandele cerifere înmuiată cu salivă; construcţia se execută de sus în jos şi numai la temperatura interioară constantă a stupului de 35°. i. ~ artificial. Zoot.: Foaie subţire de ceară cu adîncifuri asemănătoare fundului celulelor de albine lucrătoare, imprimată cu ajutorul unei prese speciale (v. fig.), folosită la stupii sistematici, pentru grăbirea procesului de completare a cuibului stupului. Fagurele artificial are dimensiunile uzuale de 410X260 mm şi trebuie să fie transparent, fără găuri şi rupturi. Peste adîncifurile fagurelui artificial, albinele clădesc perefii celulelor Fagure artificial. n mod experimental s-au folosit faguri artificiali confecfionafi din aluminiu, cari au dat rezultate bune. Sin. Fagure presat, Foaie de fagure. 2. ~ presat: Zoot.: Sin. Fagure .artificial (v,). 3. Fagure, înfăşurare în Te/c.: înfăşurare specială pentru bobine fără miez de înaltă frecvenfă, cu firul condus în elice cu pas mare, în mai multe straturi, spirele succesive fiind mult distanfate, iar cele din straturi suprapuse, încrucişate (v. fig.); prezintă o capacitate proprie mică şi pierderi mari; poate fi construită din conductoare masive, izolate, sau din Iită (pentru frecvenfe sub 550 kHz). 4. Fagure, înveliş Av.: înveliş de avion constituit dintr-un miez în formă de înfăşurare în fagure, fagure de albine şi din două pînze cari acoperă miezul. La acest înveliş, de tip „sandwich", miezul (partea din mijloc) e confecţionat din benzi subţiri în formă de celule exagonale, ca fagurele de albine, iar fefele (părţile exterioare)* sînt confecţionate din table sau din foi. Miezul şi feţele învelişurilor fagure pot fi confecţionate din aliaje uşoare, din oţeluri inoxidabile, din complex sticlă- următoarele limite: diametrul cercului care se poate înscrie în celula exagonală e cuprins, în general, între 3,2 şi 9,5 mm; grosimea pereţilor celulei e de 0,03—0,15 mm; grosimea feţelor e 0,4—1,5 mm, iar grosimea totală a învelişului fagure e '. înveliş fagure care contribuie la rezistenta structurii unui avion. 1) miez; 2) faja acoperitoare; 3) de rigidizare; 4) adaus. lisă 8—15 mm. Felul constructiv al învelişurilor fagure permite mărirea rezistenţei şi a rigidităţii acestora, prîn introducerea (înecarea) între feţele învelişului a unor lise de rigidizare longitudinală sau transversală (v. fig. /). II. înveliş fagure al unui bot de fuzelaj. Fig. II reprezintă schiţa unui bot de fuzelaj executat din înveliş fagure de complex sticlă-răşină. 5. Fagure, legătură Ind. text. V. sub Legături. 6. Fagure, structură Av.: Structură uşoară şi rezistentă a unor organe de avion, al căror inferior e constituit din celule exagonale (ca fagurii ds albine) formale din benzi metalice subţiri, îndoite şi lipite înlre ele. Structurile fagure sînt utilizate din ce în ce mai mult Ia confecţionarea aripilor, a cadrelor, a planelor de comandă, etc., datorită rigidităţii şi rezistenţei la oboseală mari, penfru o greutate relativ mică. de de Aripă cu structură fagure. 1) fagure; 2) intrados (de tablă de duralumin); 3) exfrados (de tablă de duralumin); 4) extremităţi (de duralumin). Figura reprezintă o secţiune printr-o aripă cu structură fagure, care se realizează utilizînd caje constituite din două jumătăţi. în jumătatea de cajă inferioară se aşază fafa care constituie intradosul (de tablă de aliaj de aluminiu), apoi fagurele cu celulele de înălţime variabilă (după grosimea profilului aripii) şi peste acesta se pune faţa care constituie ^ extradosul, deasupra căruia se aşază jumătatea de cajă supe-" rioară. Ansamblul e strîns astfel, încît să se exercite o presiune între feţe şi fagurele propriu-zis, iar apoi e introdus în autoclavă, pentru polimerizarea adezivului care realizează lipirea între fagure şi feţe. • Construcţii fagure se utilizează şi la elemente cari nu fac parte din structura de rezistenţă a avionului, însă sînt mult solicitate, cum sînf, de exemplu: podeţele, planşeele, perefii despărfitori, perefii de presurizaţie, efc. 7. Fahlbande. Petr.: Şisturi cristaline impregnate cu nodule şi cu granule de pirită, calcopirită, blendă şi sulfură de argint. 8. Fahlerz. Mineral.: Sin. Tetraedrit (v.). 9. Fahrenheif, grad ~ . V. sub Grad termometrie. 10. Faianfar, pl. faianfari. Cs.; Lucrător specializat în executarea placajelor de faianţă. u. Faianţare. Cs.: Operaţia de executare a unui placaj alcătuit din plăci de faianţă. V. sub Placaj. 12. Faianfă, pl. faianţe. Ind. st. c.: Produs ceramic cu masa albă, poroasă, cu ciobul nevitrifiat, acoperită cu smalf, utilizată, alături de porfelan, în sectoarele în cari se admit calităţi inferioare pentru acesta. Biscuitul, adică masa de faianfă arsă, dar care nu e acoperită cu smalf, are o absorpfie de 9—14%, absorbind şi lăsînd să treacă lichidele şi gazele. După compozifia masei, se deosebesc: faianfă feldspafică sau tare, faianfă cu oxid de aluminiu şi faianfă calcaroasă. Faianfă, plăci de ~ 476 Faianjă, plăci de Faianţa feldspatică se fabrică dintr-o masă compusă din 45—55% caolin, 35—40% cuarf şi 5—15% feldspat. Penfru faianfa feldspatică se întrebuinfează, de preferinfă, smalfuri cu boraf de plumb fritate, mai stabile termic şi chimic. Caracteristicile principale ale faianfei feldspatice sînt următoarele: greutatea specifică 2,55—2,60; greutatea aparentă 1,95—1,96; volumul porilor 25,3—25,7%; absorpfia 9—12%, rezistenfa la rupere 70—120 kg/cm2; rezistenfa la încovoiere 130—230 kg/cm2; rezistenfa la şoc cu încovoiere 1,5—2,0 kg/cm/cm2; modulul de elasticitate 2420 kg/cm2. Faianţa cu oxid de a I u m i n i u conţine mai multe materii prime argiloase şi mai puţin fondant (feldspat) decît faianţa feldspatică. Confinutul în argilă şi în caolin atinge 75—83%; restul e nisip cuarfos. La temperaturi de ardere egale, faianfa pe bază de oxid de aluminiu are o rezistenfă mecanică mai mică decît cea feldspatică. Faianfa calcaroasă se fabrică dintr-o masă care confine 35—55% materii argiloase, 30—40% cuarf şi 5—20% cretă sau dolomit. Faianfa calcaroasă e foarte poroasă, e uşoară, are rezistenfă mecanică mică şi prezintă tendinfa de a i se fisura smalful. Avînd calităfi inferioare, această faianfă e pufin răspîndită. Tehnologia şi utilajele folosite la fabricarea faianfei sînt cele folosite la fabricarea porfelanului, cu unele variafii în parametrii tehnologici, ambele produse făcînd parte din ceramica fină (v. sub Porfelan, şi sub Ceramică 2). Masele plastice şi materiile auxiliare penfru fabricarea faianfei se prepară normal. Fasonarea se execută la strung, pentru articole de menaj curente, şi prin turnarea şlicherului (masă plastică fluidă) în forme de ipsos, pentru forme mari şi neregulate (castroane, ceainice, efc.). Fasonarea se obfine mai repede decît la porfelan, penfru că masa e mai plastică, însă uscarea se produce mai încet. Uscarea se face în forme pînă ia umiditatea de 2—4% la farfurii şi de 16—17% Ia ceşti (pentru ca să se poată ataşa mînerele). Arderea se face în cuptoare-tunel. Faianfa se caracterizează prinfr-o deformare mică la ardere (farfuriile pot fi încărcate pe muchie). Faianfa se arde în două etape; arderea pentru biscuit la 1250—1280° şi arderea penfru smalf la 1050—1150°. Dacă, după ardere, masa de biscuit are culoare gălbuie, din cauza fierului şi a atmosferei reducătoare la ardere, pentru a obţine o complementare a culorii gălbui se adaugă în masă oxid de cobalt. Pentru smălţuire se foloseşte arderea în atmosferă oxidantă. Pînă la 900°, temperatura se poate ridica cu 100—150°/h; apoi, în 20 de ore, se ajunge Ia 1050—1100°, temperatură care se menţine constantă timp de 1,5—3 ore. Dacă se micşorează această durată, topirea smalţului nu mai e uniformă şi luciul lipseşte, iar dacă e prea mare, smalţul topit curge de pe margini. Smălţuirea, care îmbunătăţeşte proprietăţile tehnice ale faianţelor, se face de obicei prin afundare într-o suspensie de smalf (fineţe: rest 0,02% pe sita cu 10 000 ochiuri/cm2) care confine 40—45% apă (d. 1,30—1,35 g/cm3) şi se menfine în agitare continuă. Obiectele smălfuite se şlefuiesc la margini, penfru a îndepărta impurităfile depuse. Sortarea se face după a doua ardere. Dată fiind temperatura joasă de topire a smalţului, pentru obţinerea faianţelor colorate se utilizează culori sub smalţ. Din faianţă se execută diferite obiecte ca: veselă de menaj, plăci de faianfă şi articole sanitare, obiecte decorative, colorate, diferite obiecte de maiolică, etc. i. plăci de ~ . Ind. st. c., Mat. cs.: Plăci de diferite forme şi dimensiuni, — fabricate dinfr-o materie primă pulverulentă, cu umiditatea de 5—7% şi constituită din 40—50% argilă plastică, 6—8% caolin spâlat, 25—30% cuarf, 3—4% feldspat, cu adaus de 10—11% talc şi 15• ■ -16% pirofilit, pentru /. Plăci de faianţă (elevaţii şi secţiuni). a) placă simpla cu muchii vii (placă de cîmp); b) placă de margine cu o muchie rotunjită; c) placă de margine cu două muchii rotunjite. a-i micşora umflarea în atmosferă umedă, — fasonate prin presare (la prese cu excentric sau cu fricfiune, eventual semiautomate) în două etape (în prima pînă la 50 kg/cm2, iar în a doua, pînă la 140—160 kg/cm2), şi arse în cuptoare-tunel timp de 20—30 de ore, la temperatura de 1180—1260°, fie o singură dată (atît pentru biscuit cît şi pentru smalf), fie de două ori (prima oară pentru biscuit, iar a doua oară după smălfuire), folosite în diferite scopuri, în special ca material de construcfie. Penfru căpfuşirea pereţilor interiori ai clădirilor civile şi industriale se folosesc plăci de faianţă plane, albe sau colorate, cu structură granulară fină, de formă pătrată (cu latura de 150 mm şi grosimea de 5— •■■7,5 mm), acoperite cu smalţ pe faţa văzută, cealaltă faţă avînd proeminenţe, pentru a se fixa mai bine pe stratul de mortar de pe perete. Se fabrică în trei tipuri: plăci simple, cu toate muchiile vii; plăci cu muchia aparentă a uneia dinfre laturi rotunjită; plăci cu muchiile aparente a două laturi rotunjite (v. fig. /). Primul tip e folosit la executarea cîmpului căptuşelii (plăci de cîmp), iar ultimele două tipuri sînt folosite la executarea marginilor acesteia (plăci de margine). Condiţiile tehnice pe cari trebuie să Ie îndeplinească plăcile de faianţă folosite la căpfuşirea pereţilor, cum şi abaterile admisibile de la acestea, cari constituie criteriile de sprtare a plăcilor în trei clase de calitate, sînf standardizate. Verificarea acestor condiţii tehnice şi determinarea abaterilor respective se fac prin examinări şi încercări. Astfel, condiţiile de aspect (culoare, netezimea smalfului, băşici, grăunţi, etc.) se determină vizual; duritatea smalfului se verifică prin încercarea la zgîriere cu vîrful unui briceag,* unghiurile feţelor plăcii se măsoară-cu un colţar metalic etalon; abaterile de la planei-tate se determină cu un curbimetru special (v. fig. II); absorpţia de apă se determină cu formula % absorpfie de apă = = 100-(G2-Gi)/G1, în care Gi e greutatea plăcii, determinată dupăuscarea acesteia în etuvă la 105—106°, pînă cînd nu se mai constată scăderea greutăţii, iar G2 e greutatea plăcii îmbibate cu apă (determinată după ce placa a fost fiartă în poziţie verticală timp de trei 15—20r f 8 \^2 4t Ţ r j-J. 1 ^-1 i i 2 # & ll. Curbimetru pentru determinarea abaterilor de la planeitate a plăcilor de faianţă, a) vedere din fată; b) vedere laterală, secţionată parţial; I) placă de faianjă; 2) butoane fixe; 3) buton mobil; 4) pîrghie penfru deplasarea bufonului mobil; 5) tijă penfru acţionarea acului indicator şi a pîrghiei 4; 6) cadran gradat în zecimi de milimetru. ore, răcită în aceeaşi apă pînă la apoi scoasă şi ştearsă de excesul de apă cu o cîrpă umedă); comportarea la şoc termic se determina încălzind treptat placa pînă la 105°, timp de 25 de minute şi scufun-dînd-o apoi, cu faţa smălţuită în sus, în apă cu temperatura de 15-18°. Faianfă semiporfelan 477 Falca 1. ~ semiporfelan. Ind. st. c.; Masă de faianfă (v.) cu caracteristici apropiate de ale porfelanului (v.), care confine 25—30% caolin, 25—39% argilă plastică, 24—30% nisip cuarfos, 9—10% feldspat, 5---10% spărturi. Are următoarele caracteristici: absorpfia 7,2—8,0%; rezistenţa la rupere 147 kg/cm2; rezistenţa la încovoiere 378 kg/cm2; coeficientul de dilataţie 47—50 *10~7; rezistenţa la şoc termic mai mare decît a faianţei (rezistă în medie la 8—9 cicluri de încălzire la 200° timp de două ore şi de răcire bruscă în apă la 25°). Proprietăţile tehnologice ale masei de faianţă semi-porţelan sînt apropiate de ale porfelanului, şi anume: umiditatea masei "plastice gata pentru fasonare, circa 22%; contrac-fiunea volumului 5%; contracfiunea la ardere 5,5%; rezistenfa la rupere a produselor uscate, 16,1 kg/cm2; rezistenfa la compresiune a produselor uscate, 63 kg/cm2. Faianfa semiporfelan e folosită ia fabricarea obiectelor sanitare şi a veselei menajere. 2. ~ şamotă. Ind. st. c.: Masă de faianfă cu contracfiune mică la uscare şi la ardere, din care se confecfionează obiecte sanitare mari. Masa de faianţă are următoarea compoziţie: 25—30% argilă plastică, 20—43% caolin, 8—10% feldspat, 14% şamotă de 1—3 mm, 8% şamotă de 0—14 mm. Granulometria şamotei depinde de condiţiile de fasonare şi de uscare. Materialul are o contracţiune mică (4—6%) şi o deformaţie neînsemnată la uscare şi la ardere. Suprafafa produselor ne-arse e zgrunfuroasă, iar după ardere, masa are culoarea crem, din care cauză obiectele fasonate se acoperă în stare nearsă cu engobe. Obiectele cu engobă se smălfuiesc pe materialul nears sau ars pînă la biscuit, după dimensiunea obiectelor şi proprietăţile smalţului. La fabricarea faianţei şamotă, problema cea mai dificilă e potrivirea coeficientului de dilataţie al masei de faianţă cu coeficientul de dilataţie al stratului de engobă şi cu cel al smalfului, penfru a nu se produce fisuri. Din acest fel de faianţă se fabrică obiecte sanitare mari: căzi de baie, closete publice, etc. Sin. Masă foyerton. s. Faîlclown, pl. failclown-uri. Mett.: Sin. Menghină de mînă (v. sub Menghină). 4. Faiile. Ind. text.: Ţesătură de mătase sau de fibre celulozice continue, care prezintă efectul de rips, adică de cilindri subţiri, paraleli, cari apar în dreptul firelor de bătătură. Se întrebuinţează la confecţionarea de îmbrăcăminte, de îmbrăcăminte pentru mobile, de huse, etc. 5. Fairfieldîf. Mineral.: Ca2Mn(P04)2*2 H2O. Fosfat natural hidratat, de calciu şi mangan, întîlnit foarte rar în graniţele albitice. Cristalizează în sistemul friclinic, în agregate radiare sau fibroase. Are culoare albă, galbenă deschisă sau verzuie, cu luciu sidefos pînă la sticlos-adamantin. Prezintă clivaj perfect după (010). E transparent. Are duritatea 3,5 şi gr. sp. 3,1. 6. Fakelii. Mineral.: Sin. Kaliofilit (v.). 7. Falcă, pl. fălci. 1. Mş.: Element al dispozitivului de prindere al unui sistem tehnic (maşină, unealtă, etc.), care, prin deplasarea relativă de apropiere fată de unu sau de mai multe elemente asemănătoare, cu cari e asociat în serviciu, serveşte Ia prinderea unui obiect (piesă, material, etc.). Sin. Bac. 8. căptuşeală de Mett.: Sin. Adaus de menghină (v.). 9. Falcă. 2. Mş.: Organ de maşină, de formă adecvată, care serveşte la fărîmare, Ia deformare, ghidare, etc. Exemple: Falcă de concasor. Tehn., Prep. min.: Fiecare dintre cele două plăci dinţate (una ffxă şi cealaltă mobilă) între cari, prin mişcarea relativă, se fărîmă materialul introdus. Se confecţionează prin turhare din ofel-mangan, profilul din-ţării depinzînd de mărimea Q^pdusului final. Datorită uzurii rapide se construiesc astfel, încît să poată fi înlocuite uşor. Consumul de fălci se exprimă în grame la tona de minereu. Falcă de cordona j, Mett.: Scula de ofel călit a maşinii de cordonat, pe care e gravată inscripţia care imprimă pe rondelă metalică cordonul monetelor. V. şî sub Cordon 3. Falcă de ghidare. Mefg.: Element al armaturii de laminare, care serveşte în timpul laminării, fie la introducerea corectă a laminatului între cilindre, fie la conducerea lui în plan orizontal, la ieşirea dintre acestea. Se confecţionează din ofel (de obicei penfru cajele degroşoare) sau din fontă (de obicei pentru cajele finisoare), fie ca piese separate, fie turnate monobloc cu bara port-ghidaje (formînd panouri de ghidare). V. Armatură de laminare, sub Armatură 1. Falcă de osie. C.f.: Placă dreptunghiulară fixată pe lonjeroanele şasiurilor de locomotivă, de tender sau de vagon, servind la ghidarea cutiei de osie. Penfru fiecare cutie de osie sînt necesare două fălci de osie. La locomotivele cu lonjeroane din bare, fălcile fiecărui locaş al cutiei de osie se construiesc separat şi se fixează pe acestea prin înşurubare (v. fig. /) sau prin sudură, iar la locomotivele cu lonjeroane de tablă, cele două fălci constituie o singură piesă, numită placă de gardă (v. fig. ll), în formă de ramă, avînd conturul cores- I. Schema de ansamblu a unei legă- ll. Schema de ansamblu a unei plăci furi de gardă la un şasiu din bară. de gardă. I) lonjeron; 2) falcă de osie; 3) pană 1) placă de gardă; 2) legătură de gar. de reglaj; 4) şurubul penei; 5) sigu- dă; 3) falcă de osie; 4) pană de reglaj* rantă; 6) legătură de gardă. 5) şurubul penei; 6) siguranfă. punzăfor locaşului tăiat în tabla lonjeronului. Plăcile de gardă au şi rolul de a consolida lonjeronul în dreptul acestei tăieturi, fiind echipate cu nervuri transversale de întărire, iar fixarea lor, fără joc, pe lonjeroane, se face prin buloane păsuite. La locomotive, cele două fălci de osie ale unui locaş de cutie de osie nu sînt în general paralele, una fiind verticală, iar cealaltă puţin înclinată, permiţînd astfel să se introducă între cutia de osie şi falca respectivă o pană de reglare; aceasta permite anularea jocului suplementar rezultat prin uzură, între cutia de osie şi fălci. Reglarea se poate face manual (cu ajutorul unui şurub) sau automat. La locomotive, fălcile de osie fiind supuse acţiunii directe a efortului motor, penele de reglare sînt obligatorii, deoarece la jocuri mari între ele şi cutia de osie, şocurile sînt foarte puternice şi cu efect dău-nător. La şasiurile de tender şi de vagoane, ambele fălci de osie sînt verticale. Fălcile de osie se construiesc din ofel, prin turnare sau forjare, iar plăcile de gardă, numaiprin turnare (dinfr-o singură bucată). Unele plăci de gardă au suprafefele de contact construite separat şi aplicate prin şuruburi sau sudură, permifînd astfel demontarea, repararea sau înlocuirea acestora fără a demonta întreaga placă de gardă. io. Falcă. 3. Mş.: Bac de filieră (v.). Termenul falcă e impropriu pentru această accepfiune. Falcă 478 Falie u Falcă. 4. Nav.: întăritură de lemn de esenfă tare, fixată prin două sau trei inele metalice sub gîtul coloanei arborelui, la navele cu vele. Se folosesc două fălci, formînd o consolă, pe care se sprijină gabia (v. fig. sub Gabie). 2. Falcă. 5. Transp.: Fiecare dintre cele două piese mobile ale dispozitivului de cuplare a vehiculului de funicular, cu cari se prinde de cablul trăgător al acestuia. s. Falcă port-perii. Elf. V. sub Port-perie. 4. Fake, pl. fălci. Geod., Topog.: Unitate veche de măsură pentru aria suprafefelor, avînd lungimea de 80 de prăjini şi lăfimea de 4 prăjini, egală cu 14 321,952 m2 sau 1,4321952 ha. 5. Fald, pl. falduri. Tehn.: Sin. Cută. 6. Faldă, pl. falde. II.: Partea cu diametru mai mare, din soclul lămpii electrice, cuprinsă între filet şi gîtul balonului de sticlă. 7. Faleză, pl. faleze. Geogr.: Formă de relief sculpturală, rezultată din acfiunea valurilor mării (v. Abraziune) asupra fărmurilor, avînd aspectul unui abrupt sau ai unei denivelări care domină nivelul mării cu zeci sau chiar cu sute de metri. La orice faleză se deosebesc: muchia, frunfea şi piciorul sau baza falezei, unde de obicei, ca urmare directă a acfiunii valurilor, apare o mică scobitură, numiiă firidă de abraziune. Prin înaintarea şi dezvoltarea continuă a firidei, fruntea se prăbuşeşte şi faleza se retrage treptat, la baza ei îngrămă-dindu-se mari mase de materiale rezultate din prăbuşire. După timpul de formare sau după faza de evolufie, se deosebesc faleze vii şi faleze moarte. Falezele vii sînt falezele actuale, recente, în cari valurile lovesc continuu şi direct, iar falezele moarte sînt cele vechi, cari nu se mai găsesc sub acfiunea directă a valurilor mării, fiind distanfate de la farm, în urma creării platformei de eroziune, respectiv a plajelor (v. fig.). Faleza Mării Negre la sud de Constanta, a) sector activ (viu); b) sector „mort" cu depozite coluviale fixate şi cu plajă (c) în fafă. După rocile în cari se dezvoltă, se deosebesc: faleze în calcare (de ex. cele din Normandia), cu aspecte arhitectonice variate; faleze în gresii, asemănătoare celor în calcare, cu un traseu mai regulat şi cu profilul mai apropiat de verticală, fragmentate în blocuri, turnuri, stîlpi, efc. (deex. falezele din Heligoland şi Shetlands); faleze în granife, avînd forma unor perefi verticali, cu diferite grote, blocuri, dia-claze, insule stîncoase, etc. (de ex. cele din Nordul Bretaniei); faleze în şisturi cristaline, cu perefi verlicali, fisuri lărgite, grote, insule, etc., avînd, în general, un taluz foarte complicat; faleze în loess, cari apar pe fărmu-rile^Mării Negre (v. fig.), începînd de la Constanfa spre sud, Pjnă^la frontiera cu Bulgaria, caracterizate prin trasee rectilinii şi înălfimi mici (10—20 m) şi prin numărul mare al prăbuşirilor. 8. Falie, pl. falii. Geo/.: Suprafafă de discontinuitate (fractură) în scoarfa pămîntului, de-a lungul căreia cele două compartimente se- A parate de ea sînt /c \k deplasate unul fafă de celălalt, rea-lizîndu-se astfel 0 denivelare în care un compartiment e mai jos şi altul e mai înalt. E lementel e unei falii (v. fig. /) sînf următoarele: Compartimentele (blocurile, flancurile sau aripile) din culcuş (a), dacă sînt sub planul de falie, şi din acoperiş (b), dacăsînt deasupra planului de falie. /. Elementele unei falii. Planul fa- a) compartimentul din acoperiş; t) compartimentul din 1 i e i (c), adică culcuş; c) planul faliei; d) linia de falie; e] relieful Suprafafa de rup- faliei; e') privirea faliei; f) săritura pe înclinare; g) săritură de-a lungul tura pe orizontală; h) săritura pe verticală; /) săritura căreia se denive- stratigrafică; /) separarea verticală; m) separarea ori-lează flancurile, zonfală; n) lungimea faliei;o) adîncimea faliei; p) nodul Pozifiaplanului de faliei, falie se defineşte prin orientarea direcfiei (o linie orizontală în planul faliei) şi prin înclinarea (unghiul cu orizontala al liniei de cea mai mare pantă a planului de falie şi punctul cardinal către care se afundă) pe care o prezintă. Linia de falie (d) e intersecfiunea suprafefei terenului cu planul de falie. Pe hărfi le geologice, linia de falie apare aproape rectilinie, la faliile cu înclinări mari (de ex. falia Peceneaga-Camena), sau franjurată pe relief, cînd înclinarea e mică (de ex. planul de contact tectonic de la baza pînzei Gresiei de Tarcău). Relieful faliei (e) e ruptura de pantă a terenului, care reflectă denivelarea flancurilor. Orientarea perpendicularei pe relieful faliei, exprimată prin azimutul ei în raport cu punctele cardinale, e „privirea faliei" (e'). Elementele e şi e' se numesc directe sau adevărate, dacă relieful faliei e dat de compartimentul înalt şi dacă, deci, „privirea" e îndreptată spre compartimentul „căzut" (v. fig.), sau inverse ori false, în caz contrar. Săriturile faliei sînt distanfele pe cari s-a produs deplasarea (denivelarea) compartimentelor (stratelor). Se deosebesc: sărituri pe înclinare (f), pe verticală (h), pe orizontală (g) şi stratigrafice (i). Dacă deplasarea flancurilor s-a produs de-a lungul liniei de cea mai mare pantă a planului de falie, săritura pe înclinare corespunde cu săritura totală. Dacă falierea are şî o componentă de decroşare (falie de decroşare) (v. şi sub Decroşare), săritura totală e rezultanta geometrică a deplasării pe orizontală în planul faliei şi al săriturii pe înclinare. Săritura orizontală a faliei se măsoară pe un aliniament perpendicular pe direcfia planului de falie şi nu trebuie confundată cu deplasarea orizontală determinată de o decroşare, care se măsoară paralel cu direcfia faliei. Separarea faliei e distanfa măsurată între părfile omologe ale flancurilor deplasate. Se deosebesc: separare verticală (/), care apare în forajele şi lucrările miniere verticale (pufuri, suitori), şi separare orizontală (m), care apare în Falie 479 Falie II. Falie contrară (a); falie conformă inversă (b). lucrările miniere orizontale (galerii, fronturi de abataj), dacă acestea pătrund oblic pe direcfia stratelor. Lungimea faliei (n) e distanta măsurată paralel cu direcţia faliei între punctele de amorsare (anulare) a săriturii; determinarea ei cu exactitate e dificilă, deoarece în zona de amorsare falia frece adeseori gradat la o flexură (în special în regiunile orogenice). Adîncimea faliei (o) e extinderea maximă în adîncime a suprafeţei de faliere. Deşi uneori prezintă importanţă economică deosebită (de ex. la zăcămintele de petrol), adîncimea e foarte greu de determinat deoarece, uneori, faliile dispar gradat în adîncime, suprafafa de ruptură ramificîndu-se totodată în mai multe falii mici, iar alteori, cînd faiia reflectă la suprafaţă influenţa unei fracturi de adîncime (v. şî sub Fractură), ea se prelungeşte pînă ia adîncimi greu de atins. Nodul faliei (p) e punctul în care se schimbă sensul săriturii unei fa ii (de ex. locul unde o falie trece de la un caracter normal la unul anormal) şi apare numai Ia faliile cari au determinat un proces de rotire a celor două.flancuri. După raporturile spaţiale reciproce dinfre flancurile din acoperiş şi din culcuş (v. fig. II), se deosebesc: falii normale (flancul din acoperiş e căzut faţă de cel din culcuş), falii verticale şi falii inverse (flancul din acoperiş e ridicat faţă de cel din culcuş). O falie inversă, care reprezintă efectul de exagerare a unei cutări se numeşte falie de încălecare (v. Cută-falie). Faliile normale au, de obicei, înclinări mari, iar faliile inverse pot avea orice înclinare. După raporturile dintre direcţia planului de falie şi direcţia stratelor rupte, se deosebesc: falii direcţionale (paralele cu direcţia locală a stratelor); falii longitudinale (paralele cu direcţia generală a structurii, de exemplu cu un anticlinal pe cale de afundare, cu un caz special, al faliilor axiale, paralele cu structura şi situate chiar în axa unui anticlinal sau a unui sinclinal); falii' diagonale sau oblice; falii transversale sau oitogonale. Faliile transversale şi cele diagonale sînt, de cele mai multe ori, aproape verticale, iar celelalte pot avea orice înclinare. După raporturile dintre sensul de înclinare al planului de falie şi cel al stratelor (v. fig. II), se deosebesc: falii conforme sau cafaclinale (cînd sensul de înclinare al faliilor e acelaşi ca al stratelor) şi falii contrare sau anaclinale (cînd sensurile de înclinare sînt contrare). După înclinarea în planul de fracturare a săriturii totale, se deosebesc: falii propriu-zise (săritura totală s-a produs pe linia de cea mai mare pantă a planului de falie), falii de decroşare (săritura totală e oblică) şi decroşări (săritura totală e orizontală). După raporturile reciproce de amploare sau de vîrstă, se deosebesc: falii principale (cu extindere şi cu săritură mari, eventual mai vechi) şi falii secundare (mai reduse decît primele şi eventual mai noi). Un caz special al faliilor secundare sînt faliile satelite sau laterale, cari sînt ramificaţii ale faliei principale, sincrone ca vîrstă cu aceasta. După cum faliile au flancurile lipite sau depărtate, se deosebesc: falii închise (de obicei faliile inverse) şi falii deschise (de obicei faliile verticale sau normale). La acestea din urmă, spaţiul liber e umplut cu brecii, cu mineralizaţii hidrotermale (v. sub Filon) sau chiar cu material eruptiv intruziv (v. sub Dyke). După cum faliile lasă să circule de-a lungul planului lor de ruptură fluide (apă din stratele acvifere, fifei, ape de zăcămînt) sau nu le lasă să circule, se deosebesc: falii dre-nante sau neetanşe (de obicei falii normale) şi felii nedre-nanie sau etanşe (de obicei falii inverse). Pentru a fi etanşă, o falie frebuie să aibă flancurile supuse la compresiune, iar săritura să fie mai mare decît grosimea rocilor-magazin sau a rocilor colectoare de fluide. Din punctul de vedere genetic, după sensul deplasării absolute a flancurilor, se deosebesc: falii gravitaţionale (falii verticale sau normale, în cari compartimentul căzut s-a deplasat în jos singur, sau odată cu cel rămas relativ mai sus, dar într-o măsură mai accentuată decît acesta din urmă); falii de ridicare (falii verticale sau normale, în cari flancul ridicat s-a deplasat în sus singur sau odată cu cel rămas relativ căzut, dar în măsură mai mare decît acesta'din urmă); falii de supra-împingere (falii inverse, în cari compartimentul din acoperiş a fost cel activ); falii de subîmpingere (falii inverse, în cari compartimentul din culcuş a fost activ). Din diferite alte puncte de vedere, se mai deosebesc: falie recurentă, o falie care „a jucat" din nou de-a lungul timpului geologic; falie sinsedimentară, o falie care „a jucat" în timpul sedimentării unei formaţiuni oarecari; ea se caracterizează prin grosimi total diferite ale formaţiunii respective, pe cele două flancuri, şi are săritura mai mică spre suprafaţă; falie ezitantă, o falie care are de-a lungul ei cînd caracter normal, cînd caracter invers, cu încălecare slabă. Faliile apar, de cele mai muie ori, asociate în sisteme sau în fascicule (grupări) de falii (v. fig. III), Se deosebesc: UI. Fascicule de falii. Vedere în plan: a) falii radiale şi periferice; b) falii conjugate; c) falii în releu. — Bloc-diagrame: d) falii în trepte; e) falii în X şi în Y. falii radiale, cînd ele pornesc divergent, de la un centru comun, în toate direcţiile, şi împart în sectoare basinele tectonice de scufundare în cari apâr; falii periferice, cînd falii relativ paralele urmăresc marginile unei zone de scufundare a scoarţei (basin tectonic, depresiune internă sau intramontană din cadrul unui orogen, sinecliză ori chiar o simplă cuvetă); falii în trepte, cînd o serie de falii paralele au compartimentele căzute din ce în ce mai mult într-o d recţie (astfel de sisteme mărginesc grabenele, horsturile şi munfii-bloc); falii conjugate, cînd doua serii de falii paralele aproape verticale se întretaie, în zonele de întretăiere putîndu-se forma aparate vulcanice, sau eventual concentrafii de mineralizaţii utile; falii în releu (culise), cînd falii paralele ca direcţie se petrec unele pe altele în plan; falii în X şi în Y, cînd falii cu înclinări şi cu vîrste diferite se întretaie, aceasta dispoziţie putîndu-se constata atît în secţiune verticală cît Falkenhagen, efecf Dabye- 480 Falf şi în plan (apar de cele mal multe ori în bolta marilor domuri, cînd acestea sînt formate din roci cu plasticitate mică). Faliile se identifică pe teren şi pe harfă după: criteriul topografic (uneori faliile sînf însofife de rupturi de pantă sau chiar de zone de trunchiere a unui tip de relief prin altul); discontinuitatea structurii geologice, care însă se poate explica şi prin acoperirea ei de o formaţiune transgresivă sau prin contactul cu un corp important de roci magmatice; repetarea sau omiterea unor strate, cari altfel ar trebui să facă parte totuşi din succesiunea stratigrafică a formaţiunilor dintr-o regiune; aspectele caracteristice cari însoţesc zonele de falie (brecii, mineralizaţii sau silicifieri ale rocilor, prezenţa de suprafeţe lustruite, etc.) cari se observă mai uşor în cariere şi în galerii şi mai greu pe un teren fără deschideri artificiale; schimbări bruşte în faciesul stratelor de aceeaşi vîrstă (criteriu aplicat de preferinţă în fliş) sau în direcfia stratelor. Faliile au influenfe uneori favorabile şi alteori defavorabile asupra concenfrafiilor de substanfe minerale utile. Influenfe favorabile sînt următoarele: faliile pot aduce Ia adîncimi mici, favorabile exploatării, diverse corpuri de minerale utile; ele pot crea ecranări tectonice în calea migrafiunii în scoarfă a hidrocarburilor naturale şi deci pot crea capcane pentru astfel de zăcăminte; pot uşura exploatarea prin slăbirea rezistenfei rocilor în abataje; pot provoca destinderi locale în eforturile interne la cari sînt supuse rocile, armarea şi între-finerea galeriilor devenind astfel mai uşoare. Influenfe defavorabile sînt următoarele: faliile drenante creează pericolul de inundaţii sau de erupţii de gaze în mine; ele pot face să scadă valoarea economică a unor substanţe minerale (de ex. a cărbunilor), dacă aceştia apar zdrobiţi în zonele cu falii şi deci nu pot fi debitaţi în bucăţi mari; pot compartimenta un zăcămînt astfel, încît lucrările de deschidere, de pregătire şi exploatare să fie costisitoare, iar în cazul sondajelor pot reclama un număr mai mare de sonde; creează dificultăţi la operaţiile de forare (pierderi de noroi de foraj, furtiri de coloane, deviaţii nedorite, etc.); dacă nu sînt etanşe, pot conduce la degradarea zăcămintelor de ţiţei şi de gaze. 1. Falkenhagen, efect Debye- Fiz., Elf., Chim. fiz. V. Debye-Falkenhagen, efect 2. Falkmanit. Mineral.: 3 PbS • Sb2S3. Sulfură dublă de plumb şi de stibiu, asemănătoare cu boulangeritul (v.) în ce priveşte reţeaua cristalină, forma cristalografică, unele proprietăţi optice, etc. Cristalizează în sisterr ul monoclinic. Are gr. sp. 6,24. 3. Falope. Ind. fexf.: Gogoşi de mătase cu defecte, produse de viermi bolnavi, cari nu au fost capabili să elaboreze o fibră cu lungime normală. 4. Fals crepe. Ind. fexf.: Ţesătură cu aspect de crep (v.), obţinută nu prin legătură de crep, ci în aprefură, prin operaţia decreponaj. Exemplu: crep de Chine fals, crep marocain fals, etc. 5. Fals rips. Ind. fexf.; Ţesătură cu aspect de rips, prezenfînd dungi longitudinale sau transversale, deşi legătura ei nu e o legătură de rips, ci una de.pînză. Exemplu: înfr-o urzeală de mătase cu desime mare se bate un fir gros de bătătură de bumbac. Ripsurile false se folosesc penfru panglici de pălării, e. Faltboof, pl. falfboot-uri. Nav. V. sub îmbarcaţiune. 7. Falf, pl. falfuri. 1. Tehn., Ind. lemn.: Scobitură longitudinală executată pe marginea unei piese (scîndură, cărămidă, placă de piatră, etc.), penfru a permite îmbinarea ei cu altă piesă, cu scobitură corespunzătoare. Falţul poate fi drept (v. fig. a—d) sau ascuţit ori înclinat (v. fig. e). Se foloseşte pentru a evita un rost în linie dreaptă pe toată grosimea pieselor îmbinate (de ex.: la scînduri cu aceeaşi grosime, cari formează un panou; Ja îmbinarea scîndurilor unei duşumele, a plăcilor de piatră cari căptuşesc un zid, etc.) sau pentru a forma o îmbinare cu şicane cari să îngreuneze trecerea aerului ori a altui fluid (de ex. Ia uşi şi la ferestre, v. fig. f şi g). Falţul poate fi executat manual {de ex., la piatră, cu dalta £53 ^ d e f g Falfuri. a) drepf; b) drept cu muchii teşite; c) cu ciubuc marginal; d) cu profil în cioc de rafă; e) ascufit; f, g) falfuri folosite le perefi şi la uşi. şi cu ciocanul; Ia lemn, cu rindeaua fălţuifoare) sau mecanizat (de ex., la lemn, cu maşina de frezat canturi). s. Falf. 2. Cs.: Şanţ mic, executat pe faţa văzută a unei ţigle, în lungul marginii, în care intră o parte ieşindă, de acelaşi profil cu şanţul, executată pe cealaltă faţă a ţiglei vecine, îmbinare longitudinală a două figle pentru a obţine un rost cu şicane cu falf. cari să împiedice trecerea apei î) falf; 2) nervură, de ploaie (v. fig.). 9. Falf. 3. Cs., Meff.: îndoifură executată la marginea unei foi de tablă, pentru a obţine o îmbinare cu falt în accepţiunea Falf 4. 10. Falf. 4. Cs., Meff.: îmbinare a foilor de tablă subfire sau a pieselor de tablă subfire,' obfinută prin îndoirea (răsfrîngerea) marginilor cari se îmbină şi prin introducerea marginilor răsfrînte ale fiecărei table în interiorul îndoiturilor formate la cealaltă tablă (v. fig. I a); îmbinarea a două foi se poate efectua şî cu =r _!L^l_ 3 b c d I. Falfuri la tabla, a şi d) falf culcat, simplu, respectiv dublu; b) falf cu fîşie separată; c) faif în picioare, dublu; e) falf la învelitoare, în picioare, simplu; f şi g) falf la învelitoare, culcat, simplu, respectiv dublu. ajutorul unei fîşii separate de tablă cu falfuri la ambele margini (v. fig. I b). — îmbinarea se numeşte falf simplu sau falf dublu, după cum răsfrîngerea marginilor asamblate e efectuată o singură dată (v. fig. / a, e şi f) sau de două ori (v. fig. / c, d şi g). — După pozifia suprafefei medii a îmbinării, aceasta se numeşte falţ în picioare, cînd e perpendicular pe una dinfre foile îmbinate, respectiv falţ culcaf, cînd e paralel cu foaia. Falţurile se folosec cel mai mult la învelifori de acoperiş de tablă şi Ia burlane, butoaie şi cutii de tablă. La învelifori de tablă se execută, de obicei în sensul pantei, falţuri în picioare, simple sau duble (v. fig. I e şi c), iar paralel cu streaşina, falţuri culcate, simple sau duble (v. fig. I f şi g). După asamblarea foilor de tablă, îmbinarea e „strînsă" prin ciocănire, pentru a o rigidiza şi a o etanşa. La burlane, butoaie şi cutii de tablă se execută falţuri pentru manta — longitudinale (v. fig. II a şi c) sau transversale (v. fig. II e) — şi falţuri pentru îmbinarea mantalei cu fundul (v. fig. II b şi d). Se folosesc falfuri în picioare sau culcate; falful, maşină de strîns ^ familie radioactiva falfurile culcafe pot fi falfuri aparente sau exferioare (v. fig. II a şi b) ori falfuri inferioare sau ascunse (v. fig. II c şi d). a) falf exterior, longitudinal, Ia manta; b) falt exterior la fund; c) falf interior, longitudinal, la manta; d) falf interior la fund; e) falţ exterior, transversal, în picioare la manta. i. ~ul, maşină de sfrîns Meff., Uf.: Maşină folosită ia strînsul falfului longitudinal ia burlane de tablă subjire. E constituită în principal din următoarele piese: un batiu cu picior de fixare şi cu un braf de ghidare; o bara-suport cilindrică, de ofel, încastrată în batiu; un opritor articulat la braful de ghidare; un cărucior cu rolă de presare; un sistem de acfionare a căruciorului. Căruciorul e ghidat şi mişcat în lungul barei-suport fie de o cremaiieră antrenată de un pinion (v. fig.), fie de Maşină de strîns fal}ul, cu manivelă, I) batiu; 2) bară cilindrică; 3) rolă de presiune; 4) cremaiieră, 5) manivelă. şi de o manivelă un arbore filetat antrenat de o transmisiune cu curea. Piesa pregătită pentru strîngerea falfului e introdusă pe bară şi împiedicată să fie scoasă de pe aceasta cu ajutoruj opritorului; apoi falful e strîns prin apăsare de rola rotativă a căruciorului. 2. Falf. 5. Poligr.: îndoifură într-o coală de hîrtie, pentru a-i reduce formatul prin împăturire (v. şî sub FăIfuire 1)^ s. Falf. 6. Poligr.: Bentifă de pînză sau de hîrtie rezistentă de care se lipesc planşele intercalate într-un volum. Sin. Ongleu. 4. Falf. 7. Ind. piei.: Cleşte, de formă specială, folosit la tragerea pe calapod a fefelor încălţămintei, la confecţionarea manuală, penfru întinderea pielii şi baterea cuielor. Falţul se foloseşte, şi la unele operaţii efectuate manual, la confecţionarea mecanizată a încălţămintei (v. fig.). Sin. Cleşte de falţ. 5. Falfuri. Ind. piei.: Bucăţi mici de piele, în formă de aşchii mărunte, cari cad de la maşina de fălţuit. V. şi Fălţuire 2. 6. Falunif. Mineral.: Varietate de pinit, produsă prin transformarea cordieritului. 7. Famafinit Mineral.: Cu3SbS4. Sulfură dublă de cupru şi de stibiu, care cristalizează în sistemul monoclinic, fiind isomorfă cu enargitul (v.). Are structură granulară. Are culoarea cenuşie-roşietică pînă la cenuşie-galbenă (pentru varietatea în care stibiul e înlocuit cu arsen, numită luzonit), însă mult mai deschisă decît a enargitului. Are urmă neagră, duritatea 3,5 şi gr. sp. 4,4"-4l6, care creşte odată cu conţinutul în stibiu. 8. Famennîan. Sfrafigr.: Etajul superior al Neodevonianului de, facies marin, cuprins între Frasnian la partea inferioară şi ^depozitele sistemului carbonifer la partea superioară. El se caracterizează prin apariţia şi dezvoltarea rapidă a Amonoi-deelor din grupul Climeniilor. Forma caracteristică e Clymenia undulata. Falf. Depozitele famenniene prezintă în cele mai multe regiuni un facies de mare adîncă, fiind reprezentate prin şisturi cu Tentaculites şi cu goniatiţi şi prin calcare cu climenii. în domeniul mediteranean, Famennianul e cuprins în marmorele vişinii (marbres griottes) ale Neodevonianului. Local se întîlnesc depozite famenniene şî în facies de mare puţin adîncă (Psamitele de Condroz din Belgia). 9. Familie, pl. familii. Gen.; Mulţime de elemente avînd o caracteristică intrinsecă (adică distinctă de însuşi faptul că ele aparţin acestei mulţimi) comună. 10. Familie cuasinormală de funcfiuni. Maf.; Familie de funcţiuni olomorfe într-un domeniu D, care se caracterizează prin faptul că din orice şir infinit de funcţiuni ale familiei se poale extrage un şir nou, uniform convergent în D, afară poate de un număr finit de puncte, numite puncte neregulate. 11. ~ normală de funcfiuni. Mat.: Familie de funcţiuni olomorfe într-un domeniu D, care se caracterizează prin faptul că din orice şir infinit de funcţiuni ale familiei se poate extrage un şir parţial convergent uniform în D către o funcţiune-limită care poate fi chiar constantă infinită. O familie de funcţiuni se numeşte normală intr-un punct, dacă există un cerc cu centrul în acest punct în care familia e normală. Dacă o familie e normală în toate punctele unui domeniu D, ea e normală în D. Dacă valorile funcţiunilor unei familii normale în D sînt mărginite într-un punct fix din D, funcţiunile sînt mărginite în totalitatea lor în orice domeniu complet interior lui D. Dacă o familie normală în D nu admite nici o funcţiune limită egală cu constanta a, numărul zerourilor funcţiunii f{z)~ a inferioare Iui D e mărginit pentru toate funcţiunile familiei. Orice familie de funcţiuni olomorfe într-un domeniu D, cari nu iau valorile 0 şi 1, e normală în D. Mai general, o familie de funcţiuni olomorfe în D, în care toate zerourile lui f(z) au un ordin de multiplicitate divizibil prin m, iar zerourile lui f(z) — 1 au un ordin de multiplicitate divizibil prin n, e normală în D, dacă -----------f--< 1. Orice şir m n convergent de funcţiuni olomorfe, aparţinînd unei familii normale sau cuasinormale, converge uniform. 12. Familie de curbe. Geom.: Mulţimea curbelor cari au o aceeaşi proprietate şi deci sînf reprezentate de ecuaţii în cari intră unu sau mai mulţi parametri. 13. Familie de Hfere. Poligr.: Totalitatea varietăţilor de litere, gravate în acelaşi stil, în toate mărimile curente şi în toate variantele posibile: cu floarea normală pentru cules text, ca litere de evidenţiere negre, aldine sau cursive, ca litere de titlu şi de accidenţe, late şi înguste, efc. Exemple; familia de litere anticva, medievale, gotice, groteşti, egipţiene, caligrafice, etc. 14. Familie de mecanisme. Mş.: Totalitatea mecanismelor cari au acelaşi număr de legături comune impuse mişcării tuturor elementelor mecanismului; numărul de ordine al familiei mecanismului e determinat de numărul legăturilor comune, putînd varia de la zero la cinci. V. Familii de mecanisme, sub Mecanism. 15. Familie de roci. Pefr.: Asociaţie naturală de roci magmatice cu compoziţii chimice şi mineralogice asemănătoare. Se deosebesc familiile: graniţe (v.), granodiorite (v.), sienite şi sienite nefelinice (v. Sienit), diorite (v.)f gabbrouri şi gabbrouri alcaline (v. Gabbro), peridotite (v.), foidite (v.). 16. Familie de soiuri. Ped.: Grupare de tipuri genetice de soluri, avînd anumite caractere morfologice şi genetice comune. V. Tip genetic de sol, şi Clasificarea solurilor, sub Sol. 17. Familie de suprafefe. Geom.: Mulţimea suprafeţelor cari au o aceeaşi proprietate şi deci sînt reprezentate prin ecuafii în cari intră unu sau mai mulţi parametri. îs. Familie radioactivă. Fiz.: Ansamblu de elemente radioactive compus dintr-un element radioactiv iniţial şi din toate 31 / Fanai, coloranfi ^ 482 Fanofron elementele rezultate din acesta prin dezintegrări radioactive succesive, familia terminîndu-se deci cu un element stabil. Se cunosc trei familii radioactive cari confin elemente ce se întîlnesc în natură, şi o familie radioactivă care confine numai elemente sintetice. Cele trei familii radioactive naturale sînf următoarele: Familia uraniului (v. Uraniului, familia ~). Elementul inifial e isotopul cu numărul de masă 238 al uraniului (“2U)f iar elamentul final, stabil, e isotopul cu numărul de masă 206 al plumbului (^Pk), numit şi radiu G (RaG). Această familie se mai numeşte familia 4n + 2, deoarece numerele de masă ale diferitelor elemente din familie se obfin cu ajutorul acestei relafii, în care n ia valorile întregi cuprinse între n = 51 (pentru şi n = 59 (pentru ^U). Familia t o r i u I u i (v. Toriului, familia ~). Elementul iniţial e isotopul ai toriului, iar elementul final, stabil, e isotopul ^Pb al plumbului, numit şi toriu D (ThD). Familia toriului e o familie 4n, cu n cuprins între 52 şi 58. Familia a c t i n i u I u i (v. Actiniului, familia ^). Elementul inifial e isotopul 2^U al uraniului, iar elementul final e isotopul plumbului, numit şi actiniu D (AcD). Fami- lia actiniului eo familie 4n + 3, cu n cuprins între 51 şi 58. Familia sintetică. Aceasta e o familie cu o structură cu multe, ramificaţii, elementul ei final, stabil, fiind isotopul 2g|Bi al bismutului. Familia sintetică e o familie 4n +1. 1. Fanai, coloranfi Ind. chim.: Lacuri cu rezistenfe bune la lumină, obfinute prin precipitarea, cu acizi complecşi de tipul fosfowolframic, fosfomolibdic (rezistenfe mici) şi, în special, fosfomolibdo-wolframic (rezistenfe mari), a coloranfilor bazici şi acizi din clasa trifenilmetanului, a difenilmefanului, a xantenului. 2. Fanar, pl. fanare. Ind. făr.: Prisnel de moară de vînt. (Termen regional.) V. sub Moară de vînt. 8. Fanarea malfului. Ind. alim.: Operafia de uscare parfială, la temperaturi joase, a malfului verde. Maltul uscat astfel nu poate fi conservat timp prea îndelungat, deoarece are un confinut destul de mare de apă. Uscarea prin fanare se poate obfine întinzînd maltul verde în strat subfire, într-o cameră bine aerisită, în germinatoare pneumatice sau chiar în slădării, şi aerisind puternic. 4. Fanerif» Elt.: Material constituit din foi de placaj de lemn impregnate cu răşină de bachelită şi presate, folosit pentru confecfionarea cutiilor şi a carcaselor de aparate electrotehnice şi de radio. Proprietăfile lui izolante în joasă frecvenfă sînt destul de bune. Sin. Lignofoliu. 5. Fanerocrisfaiin. Pefr.: Calitatea structurii unor roci magmatice (în principal rocile porfirice) de a avea mineralele componente destul de dezvoltate (fanerocristale) pentru a fi vizibile individual cu ochiul liber. 6. Fanerofite. Geobof. V. sub Forme biologice. 7. Fanerogame, sing. fanerogamă. Bof., Paleonf.: Grupul plantelor superioare cari formează flori şi se înmulţesc prin seminfe. Cuprinde două încrengături: gimnosperme (v.) şi angiosperme (v.) (dintre cari fac parte majoritatea plantelor cultivate). V. şi sub Spermophyta. 8. Fanion, pl. fanioane: Steguleţ confecţionat din stofă sau din alt material, avînd forme, culori şi desene diferite, prins de un mîner sau de o frînghie, etc., folosit pentru semnalizări optice (de ex. în marină sau la căile ferate), pentru marcaje diverse (de ex. fanioane cu embleme sau cu indicative, la unităţile militare în mişcare sau la automobile, fanioane pentru marcarea terenurilor de sport), etc. 9. Fanofron, pl. fanotroane. Elf., Telc.: Diodă cu gaz cu catod cald, al cărei balon conţine gaz la presiune joasă (vapori de mercur, sau gaze inerte: neon, heliu, cripton, argon, etc.) şi funcţionează cu descărcare în arc. Sin. Gazotron. Datorită ionizării gazului, care se produce îndată ce tensiunea aplicată tubului depăşeşte tensiunea de amorsare, sarcina spaţială a electronilor emişi de catod e neutralizată rapid şi curentul poate atinge brusc valoarea de saturaţie corespunzătoare temperaturii catoduiui (v. sub Diodă cu gaz). Fanotroanele se utilizează ca tuburi redresoare şi principalele avantaje ale lor, cari rezultă din prezenţa gazului în tub şi a catoduiui încălzit, sînf: căderea de tensiune foarte mică, în raport cu cea din diodele cu vid (10—15 V la vapori de Hg şi 14—20 V la gaze inerte), şi tensiunea de amorsare mică, în raport cu cea a diodelor cu gaz cu catod rece. Caracteristica Ua=f{Ia) a fanofronului e reprezentată în figură împreună cu schema de principiu a circuitului de alimentare de rezistenţă Rex (necesară pentru ii-mitarea curentului), în A se produce a™ morsarea descărcării, iar în porţiunea BC se produce neutralizarea sarcinii spaţiale catodice. în C, neutralizarea e completă, curentul atingînd valoarea de saturafie. Dincolo de punctul C, la electronii de emisiune termică se a-daugă electronii secundari provenifi din bombardarea ionică din ce în ce mai intensă a catoduiui sub acfiunea unor tensiuni crescătoare. în această situafie, catodul se deteriorează rapid şi de aceea funefionarea fanofronului pe porfiunea CD nu e permisă nici pentru scurt timp. încălzirea insuficientă a cafodului cauzează o scurtare a porfiunii de lucru BC; de aceea funefionarea fanofronului cu catodul subîncălzif e de asemenea inadmisibilă. Se construiesc două tipuri de fanotroane: Fanoironul cu gaz inert, a cărui presiune interioară e de 10---30 mm col. Hg şi nu depinde de temperatura de încălzire a catoduiui. E folosit la redresarea tensiunilor cu valori mici (pînă la circa 100 V şi circa 300 V tensiune inversă). Catozii acestor tuburi se confecfionează din molibden toriat, sub forma de spirală cilindrică, cu emisiune care atinge 560 mA/W. Sin. Tungar. Fanofronul cu vapori de mercur, a cărui presiune inferioară e mai joasă şi depinde de temperatura de încălzire a catoduiui. E folosit la redresarea tensiunilor cu valori mari (pînă la circa 600 V şi circa 15 000 V tensiune inversă). Catozii acestor tuburi sînt fie cu încălzire indirectă, fie cu încălzire directă. Se confecfionează din benzi de nichel răsucite în spirală şi acoperite cu oxizi. Catozii încălzifi indirect au ecrane calorice speciale pentru a reflecta căldura spre interior şi a micşora astfel pierderile calorice. Caracteristicile tehnice ale fanofroanelor sînt: tensiunea inversă maximă (tensiunea anodică negativă instantanee maximă care poate fi aplicată tubului fără a se produce un arc invers); curentul anodic maxim (curentul instantaneu maxim admisibil în condifii normale de lucru); curentul mediu maxim (limitat de posibilitatea de disipafie a căldurii de către tub într-un regim normal de lungă durată); căderea de tensiune (tensiunea Caracteristica tensiune-curenf a unui fanotron. 1) caracteristică normală; 2) la temperatură mai joasă a catoduiui; 3) dreapta U^—Rex/a = Ua a căderii de tensiune din rezistenta exterioară, a cărei intersecţiune cu caracteristica determină punctul de funcţionare /V; A) schema de principiu a circuitului de alimentare. Fanfaisie 483 Panfa, anfena-^' anod-catod, la trecerea curentului anodic în condifii normale); timpul de deionizare (timpul în care, în condifii normale de lucru, deionizarea atinge valoarea la care producerea arcului invers nu mai e posibilă). Fn practică, fanotroanele se utilizează curent în instalaţiile de redresare a curentului alternativ. 1. Fanfaisie. Ind. text.: Legături ale firelor la o fesăfură, create după inspirafia desenatorului, în vederea obţinerii unor modele cît mai variate. 2. Fanfasfron, pl. fanfasfroane. Telc.: Circuit electronic pentru formare de impulsii cu frontul linear variabil, a cărui funcfionare e comandată de impulsii dreptunghiulare aplicate din exterior. Face parte din clasa generatoarelor de relaxafie. Cel mai simplu montaj al unui fanfasfron cuprinde o pen-todă sau un tub cu mai mulfe grile; el e acfionat de impulsii dreptunghiulare aplicate pe una dintre gri Iei e de comandă ale tubului (la penfode, pe grila supresoare) şi generează, în acelaşi timp cu impulsiile linear variabile (de polaritate negativă), şi impulsii dreptunghiulare de durată egală cu a celor linear variabile (v. fig. /). Durata acestor impulsii poate fi reglată prin varierea amplitudinii impulsiilor de comandă. Impulsia dreptunghiulară aplicată pe grila supresoare (v. fig. II) 3 J aer care intră, respectiv care iese din canal, trebuie să fie perpendiculară pe axa canalului. Fantele se folosesc, de exemplu, la canalele de la perdele de aer' sau de la ventilaţii locale ale suprafefei unui rezervor deschis (la cari refularea aerului se face pe o latură a rezervorului şi absorpfia, pe latura opusă). Pentru a realiza un debit uniform de aer în lungul canalului de refulare trebuie să se varieze secfiunea transversală a acestuia, iar pentru a obfine vinele perpendiculare pe axa canalului, fantele sînt echipate cu palete de dirijare (v. fig. a). Vine de aer perpendiculare pe axa cana- Fante de canale de ventilaţie, a) Ia refulare; b) Ia absorpfie I. Schema de principiu a unui fanfas- //. Variaţia tensiunilor pe electrozii tron cu penfodă. pentodeî din montajul fanfasfron. a) impulsia de declanşare, drepfun- permite trecerea curentului a- ghlularlj aplica)j pe supresor; b) im- nodic prin fub (care în repaus pu|sia cu fronfu| ,jnear variabil obr„ e blocat) şi tensiunea anodică nută pQ anodu, tubului; c) tensiunea a tubului ^ scade aproximativ grilei de comandă; d) impulsia drept-linear pînă la valoarea 14a m\n• unghiulară obţinută pe ecran, care depinde de parametrii montajului; după atingerea acestei valori, tensiunile pe electrozii tubului rămîn constante pînă la terminarea impulsiei de declanşare. Revenirea la situafia inifială are loc printr-o variafie aproximativ exponenfială a acestor tensiuni. Avantajele cele mai importante ale fantastronului sînt linearitatea bună a impulsiilor generate şi stabilitatea bună a duratei lor. Fantastronul e folosit în diferite aparate electronice de măsură, de modelizare, în dispozitive de automatizare, de telecomandă, de reglaj, efc., în instalafii de radiolocafie. 3. Fantă, pl. fante. 1. F/z.: Deschidere alungită şi strimtă într-un perete, într-o placă, într-un disc, etc. 4. Fantă. 2. C/nem,: Fereastră transparentă, dreptunghiulară, a cărei imagine, micşorată sub formă de linie luminoasă, se formează în planul peliculei, pe partea emulsiei sensibile, pentru înregistrarea optică a sunetului. Lăfimea dreptunghiului luminos avînd o valoare finită de aproximativ 10 ji, introduce atît la înregistrare, cît şi la redare, distorsiuni lineare (prin căderea caracteristicii la frecvenfe înalte), cum şi distorsiuni nelineare. 5. Fantă. 3. Inst. conf.: Fiecare dintre deschiderile practicate în peretele unui canal de ventilafie, cu ajutorul cărora se obfin introducerea sau absorpfia uniformă a aerului de-a lungul canalului din încăperea ventilată. Direcfia vinei de lului se pot obfine şi cu ecrane montate în interiorul acestuia. La canale de evacuare a aerului, cu secfiunea constantă, absorpfia uniformă de aer în lungul fantei se obfine prin construirea de fante cu secfiune variabilă (v. fig. b). Se numesc fante şi gurile de aer într-o instalafie de ventilare sau de condifionare a aerului, la cari raportul dintre lungime şi lăfime e mai mare decît 10. e. Fantă electromagnetică. Te/c.: Orificiu de forma unui dreptunghi alungit, practicat într-un perete conductor, situat astfel încît laturile sale lungi să intersecteze direcfia liniilor de cîmp ale unui cîmp electric alternativ de înaltă frecvenfă produs în spatele peretelui. Fanta electromagnetică poate să radieze unde electromagnetice, fiind elementul dual al unui dipol electric avînd aceleaşi dimensiuni. Cînd intensitatea cîmpului electric aplicat e perpendiculară pe latura sa lungă, distribufia de tensiuni (v. fig.) de-a lungul fantei e dată cu aproximafie de relafia: /s/z/z/y/ff/s'////„&&(, '77777777^777777777// 2 K sin — * K U^Uo în care a e lungimea fantei, iar V e lungimea de undă de-a lungul fantei, mai mare decît în spafiu liber. Distribuţia curenfilor şi distribuţia cîmpului electric şi magnetic în jur pot fi deduse cu ajutorul principiului Babinet-Maxwell (v. Ecranelor, teorema ~ complementar^. între rezistenţa de intrare R0f a fantei, cea a dipolului caracteristică a spaţiului liber Zo=120jcQ există relaţia Zo Distribuţia tensiunilor (a) şi a curenţilor (b) la o fantă electromagnetică excitată la mij loc. 1) linie de alimentare. dual R0d şi impedanfa o/ Rezistenfa de intrare creşte cu lărgimea fantei. 7. antenă-^. Te/c.: Antenă constituită dintr-o fantă electromagnetică practicată într-un perete metalic (de obicei tub cilindric sau prismatic). Se foloseşte, în special, în unde metrice şi centimefrice. Fantoma, circuit ^ 484 Anfena-fantă penfru unde metrice (v. fig./) e excitată la mijloc printr-o linie simetrică. O fantă verticală într-un cilindru circular oferă în plan orizontal o caracteristică de radiafie (v. fig. II) unde C (cp) e tensiunea cimomofoare pe direcfia de azimut cp, e derivata funcfiunii Hankel de ordinul n şi de spefa 2 r a doua, iar D e diametrul cilindrului; P=-r-# /. Anfenă-fantă. a) aspect exterior; b) aspect interior. //. Diagrama de directivifate în plan orizontal. 1) diametrul mic al cilindrului; 2) diametrul mare al cilindrului. 21 un dielectric nu alterează profilul aerodinamic. Pentru a reduce spafiul ocupat de ghid, în corpul (aripa) avionului, se utili-zează ghiduri profilate (v. fig. IV c) sau ghiduri umplute cu dielectrici de mare permifivitate. — ■Jt Se poate determina un diametru pentru care caracteristica e aproape circulară. Cu două fante pe generatoare diferite se pot realiza diverse caracteristici de radiafie. Dimensiunile tipice ale unei antene-fante multiple sînt date în fig. III (panou paralelepipedic de cîştig 16 dB). III. Panou paralelepipedic cu două fante, a) vedere; b) dimensiuni optime, exprimate în lungimi de undă ale mijlocului benzii; c) caracteristica în plan orizontal; d) caracteristica în plan vertical, 1) perete cu fante; 2) perete reflector. Anfena-fantă penfru unde centimefrice se alimentează printr-un ghid de unde excitat de o sondă de o formă anumită (v. fig. IV). Se obfine o adaptare acceptabilă IV. Anfenă-fantă de avion, a) avionuf cu pozifia şi caracteristica anfenei-fantă; b) fantă şi ghid de alimentare; c) fantă cu ghid de volum redus; 1) fantă; 2) peretele avionului; 3) ghid dreptunghiular; 4) cablu coaxial de alimentare; 5) sondă. într-o bandă de frecvenfe de aproximativ o octavă. Anfena-fantă practicată în suprafafa aripii unui avion şi astupată cu V. Antene-fante într-un ghid lung. a) aspectul ghidului; b) caracteristica de radiafie într-un plan normal pe axul ghidului; c) caracteristica de radiafie în planul determinat de axul ghidului şi normala la fafa cu fante. . Anfena-fantă poate acoperi o bandă de frecvenfe de o octavă. Avantajele ei sînt simplicitatea constructivă, comportarea la vînt şi la pojei excelentă, costul redus. Antena-fluture (v.) poate fi considerată o fantă într-un perete plan din care se păstrează numai o porfiune, şi aceea redusă la cîteva ■ vergele în locul unei suprafefe compacte. U'n ansamblu de fante pe peretele unui ghid dreptunghiular străbătut de o undă de mod superior constituie o antenă avînd radiaţia maximă în direcţie normală pe faţa ghidului pe care sînt dispuse fantele, în cazul cînd acestea sînt alimentate în fază, şi oblică faţă de ghid, dacă fantele sînt alimentate defazat, de o undă progresivă. Cîş-tigul unei atari antene atinge 3,2 n penfru n fante (v. fig. V). în gama undelor metrice se construiesc sisteme de fante suprapuse pe vîrfuri de turn sau de pilon (v. fig. VI), de exemplu pentru televiziune. î. Fantomă, circuit Telc. V. sub Circuit electric în instalafii de telecomunicafii. 2. Far, pl. faruri. 1. Transp., Mş.: Corp de iluminat construit astfel, încît lumina lui să fie proiectată într-o anumită direcfie, sub formă de fascicul luminos divergent (v. şî sub Proiector, Reflector). Are un reflector constituit dintr-o oglindă concavă (parabolică sau sferică), care dirijează fasciculul de lumină, şi dintr-un geam, format, de obicei, din lentile sau din prisme celulare juxtapuse, cari determină indicatoarea de emisiune a fasciculului. Sursa luminoasă — aşezată în focarul reflectorului — e, aproape totdeauna, un bec electric; becul are filamentul cît mai concentrat şi mai bine centrat în raport cu dulia becului, ca să poată fi aşezat cît mai exact în focar. Farul se foloseşte pentru luminarea drumului din fafa vehiculelor în mişcare, de exemplu la automobile, automotoare, motociclete, biciclete, efc., pentru a lumina locul de lucru, de exemplu la excavatoare, macarale, tractoare, etc., sau la avioane, pentru luminarea terenului de aterisare în timpul nopfii. Farurile de automobile (v. fig. /), cari se montează în stînga şi în dreapta motorului automobilului, aparent sau îngropate în aripi, au uneori, în Ioc de geamuri simple, geamuri compuse din lentile sau din prisme juxtapuse, cari dau o anumită dispersiune în stînga şi în dreapta fasciculului (spre a lumina şi laturile şoselei) şi concentrează VI. Antene-fante pe unde metrice pe vîrfuri de turn sau de pilon. Far 485 Far lumina la nivelul şoselei, etc. Becurile folosite în aceste faruri au, obişnuit, dublu filament (tipul „bilux"); uneori se introduce în far şi un a! doilea bec, care înlocuieşte o lampă de pozifie a automobilului. Unele faruri au reflectoare înclinabile, comandate, de la tablou, prin dispozitive electromagnetice sau pneumatice. II. Far de curbă. 1) reflecfor înclimbil; 2) soclu; 3) bec; 4) ecrcn; 5) geam cu prisme de dispersiune; 6) şurub pentru centrarea farului; 7) elecfromagnet; 8) miez de fier; 9) etrier pentru limifarea mişcării reflectorului. /. Far de automobil, a) lumină de distantă (fază mare); b) lumină redusă (fază mică); 1) reflector; 2) soclul farului; 3) dulia (cu baionetă) a becului; 4) filament pentru lumina de distanfă, aşezat în focarul reflectorului; 5) filament penfru lumina redusă, aşezat deasupra axei geometrice a reflectorului; 6) ecran; 7 şi 7’) raze incidente; 8) raze reflecfaie paralel (la mare distanfă); 8') raze reflectate înjos (spre şosea). Pe timp de ceafă se montează la automobile faruri speciale (faruri de ceafă), cari dau, în general, o lumină galbenă, pe care ceafa o absoarbe mai pufin. La unele automobile moderne, pentru a lumina porfiunile laterale din stînga şi din dreapta şoselei drepfe, cari nu sînt luminate de farurile principale, se montează faruri speciale de curbe (v. fig. II) (cîte două astfel de faruri), cari se aprind în special la înscrierea în curbe, la serpentine, etc. Pentru circulafia pe străzi bine luminate, sau pentru a evita orbirea conducătorilor vehiculelor înfîlniie, se folosesc la automobile (mai rar) faruri secundare, cu intensitate luminoasă mai mică. La avioane, spre a nu se modifica profilul aerodinamic al avionului, farurile se montează îngropate în bordul de atac al aripii, care e întregit cu un geam profilat, de material plastic translucid (de ex. de plexiglas). Farurile retrac-tabile (escamotabile) sînt montate în intradosul aripilor şi nu sînt scoase în afară, în pozifie de lumină, decît Ia aterisare; retractarea se face prin electromotoare comandate automat de acelaşi comutator care aprinde şi stinge farurile. î. Far. 2. Nav.: Instalafie echipată cu o sursă luminoasă, montată deasupra nivelului mării, care serveşte ca reper în navigafia maritimă, interioară sau fluvială, pentru reperajul de noapte. Caracteristicile farurilor sînt: înălfimea construcţiei, respectiv a sursei luminoase (centrul optic) deasupra nivelului mării sau (unde există maree) deasupra nivelului mediu (la ape crescute); forma şi culoarea construcţiei, cari permit identificarea farurilor ziua; sectoarele de vizibilitate, adică sectoarele din cari farul poate fi văzut de pe mare şi cari sînt limitate prin relevmentele adevărate luate din larg şi cari separă zonele vizibile de cele din cari lumina farului nu e vizibilă; bătaia luminoasă, reprezentată prin distanfa maximă la care poate fi percepută în mod normal, în condiţii normale de vizibilitate şi de refraefie atmosferică, lumina unui far; bătaia geografică, adică distanfa de la centrul optic pînă Ia un observator aşezat la 5 m deasupra nivelului apei; puterea luminoasă, care e dată în lumînări decimale; aspec- tul luminii, care caracterizează farurile şi permite identificarea lor noaptea, prin culoarea şi durata luminilor sau a intervalelor dintre lumini. Aspectul luminii poate fi: o lumină fixă, albă sau colorată; sclipiri la intervale regulate, durata acestora fiind mai mică decît a întreruperilor, şi anume, în general, lumina de5"-10 s, iar eclipsa, de 20---30 s; sclipiri repezi, cu frecvenfa mai mare decît 60 de sclipiri pe minut; grupuri de sclipiri la intervale regulate; ocultaţii, adică lumină întreruptă de eclipse, durata eclipsei fiind mai mică decît a luminii; grupuri de ocultaţii; lumină fixa cu sclipiri, la care lumina, constantă la început, creşte în intensitate, trecînd printr-un maxim, şi care poate fi precedată sau urmată de eclipse; lumină fixă cu grupuri de sclipiri; lumini alternative de diferite culori, cari se succed alternativ. Caracteristicile farurilor sînt trecute pe hărfile maritime şi în cartea farurilor. După locul de amplasare a farului pentru navigafie maritimă, se deosebesc: Far fix: Far instalat pe o fundafie fixă de pe o coastă sau de pe o insulă. Părfile lui principale sînt (v. fig. /): fun-dafia; turnul (de lemn, de zidărie, de beton armat sau de construcfie metalică), în interiorul căruia sînt amenajate camera pentru maşini (grupuri electrogene sau transformatoare), magazii şi încăperi destinate personalului; instalafia de semnalizare, constituită dintr-o cabină în care se găseşte o coloană centrală cilindrică sau prismatică, avînd, la partea superioară, perefii de sticlă, şi care suportă platforma dispozitivului optic rotitor format din grupuri de lentile, sursa luminoasă (lampă cu acetilenă sau electrică), dispozitivul de întrerupere sau de producere a eclipselor (prin obturarea luminii) şi instalafia electrică (reosfate, electromotorul de acfionare a dispozitivului optic, tabloul de comandă cu aparate de control şi siguranfă). Farurile sînt deservite de un J. Far fix. personal specializat (gardieni) sau 1) fundafie; 2) fum; 3) cabină de sînt automatizate, aprinderea şi semnalizare; 4) dispozitiv optic stingerea lor făcîndu-se automat de semnalizare; 5) sirenă elec-prin valve de dilatafie sau prin frică; 6) cameră de locuit; 7) bu-celule fotoelectrice, cari funefio- cătărie; 8) magazie de materiale; nează sub acfiunea diferenfelor de 9) magazie de provizii; 1C) ds-temperatură sau de luminozitate temă. dintre zi şi noapte. Unele faruri sînt echipate şi cu dispozitive acustice şi semnale submarine (cînd conformaţia coastei permite), penfru semnalizare pe ceafă. Far plufifor: Far instalat pe o navă (v. fig. II), în puncte în cari nu e posibilă construirea unui far fix sau cînd farul trebuie să-şi schimbe pozifia din cauza schimbării fundurilor (de ex. la gurile fluviilor), ori la aterisarea într-o strîmtoare, pe o coastă joasă fără repere, etc. Farul plutitor e constituit din următoarele părfi: un pilon sau un turn a cărui înălfime maximă e de 17—18 m, cu dispozitivul optic de semnalizare; semnalele de recunoaştere în timpul zilei (sfere, cilindri, etc., vopsite în negru şi în roşu, cari se ridică la verge şi la catarge); instalafia de semnalizare acustică pentru ceafă (de ex. clopot de bord), în unele cazuri radiofaruri, etc. Far 486 Farinograf Poziţia exacfă a farului plufifor e stabilită fafă de o geamandură cu pozifie precisă şi bine ancorafă; geamandura are forma cilindrică, e vopsifă în roşu şi are marcafă cu litere ll. Far plutitor. f) dispozitiv opfic de semnalizare; 2) cabină de TFF, radiofar; 3) cabină de gardă; 4) camera maşinilor; 5) acumulatoare; 6) grup propulsor; 7) antena radiofarului; 8) emifăfor de semnale submarine. albe numirea farului. Dacă farul frebuie să indice pozifia unei nave scufundate, în general, e vopsit în verde şi poartă semnale speciale, pentru a indica navelor pe care parte frebuie să treacă. în cazul cînd farul nu funcfionează, se ridică lumini speciale, ale căror caracteristici sînt înscrise în cartea farurilor. Sin. Navă-far. î. Far. 3. Nav.; Ansamblul constituit de un arbore cu vergile, velele şi manevrele fixe şi curente respective. La o navă cu trei arbori se deosebesc farul-proră, farul-mare şi farul-pupă. 2. Far. 4. Nav.: în teoria velafurii, totalitatea velelor situate în fafa sau în spatele centrului de greutate a! navei. în acest sens, pe o navă se deosebesc, indiferent de numărul arborilor, farul-proră şi farul-pupă. Farul-proră, fiind situat în fafa centrului de greutate, face ca nava să abată sub vînt (să se depărteze de direcfia din care bate vîntul), adică face „nava moale11. Farul-pupă face ca nava să vină în vînt (să se apropie de direcfia din care bate vîntul), adică face „nava ardentă". Pentru ca o navă să aibă calităfi de manevră bune, acfiunea farului-pupă trebuie să fie pufin mai puternică decît a faruiui-proră. 3. Far herfzian. Te/c.: Sin. Radiofar (v.). 4. Far, îub-~. Telc. V. Tub cu discuri. 5. Farad, pl. farazi. Elt.: Unitate de măsură a capacităfii electrice în sistemul practic MKSA, egală cu capacitatea unui condensator electric care, sub tensiunea de 1 V între armaturile Iui, se încarcă cu o sarcină electrică de 1 C. Are simbolul F. Faradul fiind o unitate foarte mare se folosesc în mod curent submultiplii: microfaradul (1 jiF = 10~6 F), nano-faradul (1nF = 10~9F) şi picofaradul sau micromicrofaradul (1pF = 1^uF=10‘l2F). 1F = 10~9 unităfi CGSem = 9-10H unităfi CGSes („cm"). 6. Faraday, consfanfa lui Elf., Chim.: Constantă universală definită de sarcina electrică necesară penfru a descompune prin electroliză un echivalenf-gram de elecfrolit şi egală cu 96 487 ±10 C (circa 28,6 Ah). Se notează cu Fq (sau cu F). Fiind egală cu produsul dinfre numărul lui Avogadro Nq şi cuanta electrică q$ {FQ — N^qo), măsurarea ei constituie un mijloc indirect de determinare a uneia dintre aceste două din urmă constante universale, cînd valoarea celeilalte e cunoscută. 7. cuşcă Elf.: Incintă cu perefi conductori, construită de obicei sub forma unei colivii cu perefi de plasă de sîrmă, legată la pămînt, folosită pentru ecranarea (v.) electrostatică şi electromagnetică a dispozitivelor electrice plasate în inferior. Atenuarea unei unde electromagnetice e cu atît mai bună cu cît perefii sînt mai groşi şi mai buni conductori, respectiv cu cît dimensiunile ochiurilor plasei sînt mai mici fafă de lungimea de undă. Pentru laboratoare de electronică şi de radiofrecvenfe se construiesc cuşti Faraday (echipate cu filtre pentru conductele de alimentare cu energie electrică a apara-tajului protejat) cari asigură atenuări de peste 100 dB ale undelor perturbatoare de frecvenfe cuprinse între 50 kHz şi 10 000 MHz. Sin. Colivie Faraday. 8. efecf Fiz.: Efect magnefoopfic care consistă în rotirea planului de polarizafie al unei raze de lumină polarizate linear, care se propagă în direcfia cîmpului magnetic înfr-o substanfă supusă cîmpului. Unghiul de rotafie a e dat de a~qIH, l fiind grosimea stratului de material traversat, H intensitatea cîmpului magnetic, iar Q, o constantă care depinde de natura substanfei, de temperatură şi de lungimea de undă a radiafiei, şi numită constanta lui Verdet. 9. legile lui Chim. fiz., Elf. V. sub Elecfroliză. 10. maşina elecfrică a lui Elf.: Sin. Discul lui Faraday. V. Maşină electrică unipolară. 11. Faradizaf, cablu Elf.: Sin. Cablu electric (v.) ecranat. (Termenul e învechit.) 12. Faradîzafie. Elf., Biol.: Terapeutică prin curenfii electrici produşi de o bobină de inducfie. 13. Faradmefru, pl. faradmefre. Elf.: Instrument de măsură indicator (v.), care serveşte la măsurarea capacităfii condensatoarelor electrice. Scara lui e gradată în submultiplii faradului (obişnuit în }iF). După modul de construcfie şi de funcfionare, faradmefrele fac parte din categoria logometrelor (v.), mai răspîndite fiind cele construite pe sistemul elecfrodinamic şi electromagnetic. 14. Fard, pl. farduri. Ind. chim.: Preparat cosmetic destinat să coloreze tenul, să-i'evidenfieze strălucirea sau să atenueze defectele epidermei. Se deosebesc: farduri uscate, cari sînf amestecuri de talc, caolin coloidal, oxizi de zinc şi de fifan, carbonat şi sfearat de magneziu, amidon, carbonat de calciu, cu pigmenfi coloranfi sau lacuri colorate (carmin, eozină, ocru, pămînt de Siena, floxină, erifrozină, etc.); farduri lichide, cari sînt solufii colorate sau suspensii în apă ale pigmenfilor coloranfi ori ale lacurilor colorate folosite şi la fardurile uscate; farduri grase, cari sînf creme pe bază de stearafi sau de glicerolat de amidon ori amestecuri de grăsime în cari s-au incorporat aceiaşi pigmenfi şi aceleaşi lacuri utilizate la fardurile uscate sau lichide. îs. Fargif. AMneral.: Varietate roşie de nafrolif (v.). (Termen vechi, părăsit.) 16. Farin. Ind. alim.: Zahăr pudră obfinut prin măcinarea zahărului tos sau a fărîmăfurilor de zahăr bucăfi. Are aspectul de făină fină, de culoare albă. E uscat şi nelipicios; nu are gust sau miros străin. E complet solubil în apă, dînd o solufie limpede şi fără miros străin. Se întrebuinfează la fabricarea produselor zaharoase şi în consum. 17. Farinograf, pl. farinografe. Ind. alim.: Aparat cu ajutorul căruia se înregistrează grafic rezistenfa la frămîntare, opusă de un aluat în timpul efectuării acestei operafii. Se compune, în principal, din următoarele părfi (v. fig.): două lopefi de frămîntaf, situate într-o cutie demontabilă cu perefi dubli (frămîntător), printre cari circulă în timpul lucrului apă caldă la 30°; un motor electric sincron suspendat pendular, care pune în mişcare lopefile de frămîntaf; un sisfem de pîrghii prin care e transmis momentul produs de frămîntarea aluatului; un sistem de înregistrare grafică, care înscrie pe o hîrtie gradată rezistenţa aluatului la frămîntare. Fârinogramă 487 Farmacolit Cu ajuforul farinografului se poi determina capacitatea de hidratare a făinurilor, puterea făinurilor şi variafia structurii Farinograf. 1) frămîntăfor; 2) mofor; 3) lagăre penfru suspendarea pendulară a motorului; 4, 5, 6, 7) pîrghii; 8 şl 10) indicatoare; 9) scară gradată; 11) greutate; 12) înregistrarea curbei farlnografice; 13) fermostat. aluatului în cursul operafiilor de panificafie. Farinografu! serveşte şi ca aparat ajutător ai extensografului (v.) şi al fermento-grafului (v.). î. Farinogramă, pl. farinograme. Ind. alim.: Curbă trasată cu ajutorul farinografului, care exprimă variafia rezisfenfei la frămîntare, opusă de un aluat în cursul acestei operafii. Cu ajutorul farinogramei se stabilesc următoarele proprietăfi ale aluatului: dezvolta- rea aluatului, prin timpul de laînceputul frămîntării pînă cînd aluatul atinge con-sistenfa de 0,5 kgm; stabilitatea aluatului, prin durata de timp cît aluatul îşi menfine aceeaşi consistenfă de 0,5 kgm; înmuierea aluatului, prin diferenfa dintre con-sistenfa de 0,5 kgm şi consistenfă la care coboară aluatul după 12 minute de la coborîrea liniei de consistenfă sub 0,5 kgm; elasticitatea aluatului, care e caracterizată prin lăfimea curbei farinografice. O valoare unică, obfinută din aceste caracteristici, exprimată cu ajutorul riglei valorimetrice, reprezintă puterea făinii. 2. Farmaceutică: Disciplină auxiliară a Medicinii, care studiază compozifia, prepararea şi folosirea medicamentelor. s. Farmaceutică, formă Farm., Ind. chim.: Starea sub care se prezintă medicamentele simple sau în amestec, pentru a fi conservate mai mult timp, pentru a fi administrate mai uşor bolnavilor, sau pentru a fi transportate. Se deosebesc forme farmaceutice simple sau compuse; forme farmaceutice magistrale (executate în farmacie după prescripfii medicale) şi oficinele (executate după farmacopee, tratate sau formulare). După operafiile prin cari se prepară, se deosebesc forme farmaceutice obfinute prin operafii farmaceutice mecanice: inciziuni şi recoltare (sucuri lăptoase sau uleioase, gumoase, răşinoase sau oleo-răşinoase, balsamuri, terebentine), divizare sau pulverizare (specii, pulberi, pulpe, emulsii, mucilagii); forme obfinute prin operafii farmaceutice fizice: disolvare (ape medicinale, pofiuni, limonade, infuzii, decocfii, etc. obfinute prin extraefii cu apă sau cu alcool, vinuri medicinale, uleiuri medicinale, etc.), distilare (ape distilate, uleiuri aromate, alcoolate, etc.), mojarare şi omoge-neizare (unguente, pomezi, creme, etc.); forme obfinute prin operafii farmaceutice chimice; forme obfinute prin procedee mecanice, fizice, chimice, şi prin sterilizare: fiole injectabile, catgut, etc.; prin granulare şi presare: comprimate. După calea de administrare, formele farmaceutice se împart cum urmează: medicamente pentru uz intern (administrate pe cale gastrică), medicamente pentru uz extern (aplicate la suprafafa corpului) şi medicamente administrate prin alte căi naturale (prin piele, muşchi, vene, ochi, nas, efc.). Din prima categorie fac parte: siropurile, geleurile, pastele zaharate, comprimatele, pastilele, tabletele, ciocolatele şi granulele zaharate, pofiunile, elixirurile, aicoolatele, pişcoturile medicinale, pilulele, capsulele medicamentoase, drajeurile, efc. — Din categoria a doua fac parte: pulverizafiile, fumigafiile, băile medicinale, lofiunile, linimentele, pomeziie, săpunurile medicinale, cataplasmele, emplastrele (sub formă de pastă sau de fesături), peliculele adezive şi materialele de pansament. — Din ultima categorie fac parte: solufiile injectabile, gargaris-mele, colireie, supozitoarele, bujiurile, creioanele medicamentoase, ovulele, antisepticele dentare, etc. Formele farmaceutice se prezintă sub diferite mărimi, forme, concentrafii, etc., după indicaf ii le terapeutice. Sin. Formă galenică, Formă medicamentoasă. 4. Farmacie. 1. Farm.: Disciplina care se ocupă cu studiul substanfelor medicamentoase şi cu stabilirea'mefodelor tehnologice de transformare a acestora în medicamente. Cunoaşterea, prepararea şi distribuirea rafională a medicamentelor se bazează pe Chimie, Fizică, Biologie, Fiziologie, Botanică, efc. Farmacia stabileşte condifiile şi metodele pentru identificarea, seleefionarea, conservarea, analiza şi standardizarea substanfelor medicamentoase şi a medicamentelor finite. în colaborare cu Medicina, farmacia cercetează şi stabileşte calitafile şi formele farmaceutice (v. Farmaceutică, formă ~) cele mal corespunzătoare penfru medicamentele noi. Farmacia cuprinde două ramuri principale: Farmacia chimică (Farmacochimia), care se ocupă cu studiul şi cu prepararea compuşilor chimici întrebuinfafi în terapeutică, şi Farmacia galenică, care se ocupă cu recoltarea şi alegerea materiilor prime medicamentoase, cum şi cu modul de preparare a tuturor formelor pe cari trebuie să le aibă aceste preparate pentru a corespunde cît mai bine scopului urmărit prin administrarea lor (pudre, siropuri, etc.). 5. Farmacie, pl. farmacii. 2: Ansamblul încăperilor şi al utilajelor necesare pentru prepararea prescripfiilor medicale şi a preparatelor galenice, cum şi pentru vînzarea acestor produse. Se deosebesc: farmacii „de circuif Închis" (în spitale, policlinici, şantiere, etc.) şi farmacii „de circuif deschis" (în diferite puncte ale oraşelor şi satelor, amplasate după numărul locuitorilor, starea sanitară locală, etc.). 6. Farmacochalcif. Mineral. V. Olivenit. 7. Farmacochimie. Farm.: Sin. Farmacie chimică (v. sub Farmacie). 8. Farmacodinamie: Studiul experimental al acfiunii pe care medicamentele o exercită asupra unui organism normal. 9. Farmacognozie: Studiul medicamentelor naturale, în cadrul Ştiinfei farmaceutice. io. Farmacolit. Mineral.: CaH (AsC^) • 2 H20. Mineral din grupul haidingerit-brushit, întîlnit sub forma de eflorescenfe pe minereurile de arsen. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale fin fibroase, agregate în mici sfere poroase şi sub forma de snopi cu luciu mătăsos. Are culoare albă-roşietică sau verzuie (datorită prezenfei de cobalt sau de nichel). Are duritatea 2 şi gr. sp. 2,6. tv. Cq Chj C^, Qq C\j CO ^ ^ Farinogramă. Farmacologie 488 Fascicul de conice 1. Farmacologie: Studiul (şi istoricul) medicamentelor şi întrebuinfării lor. 2. Farmacopee, pl. farmacopee: Manual oficial şi obligatoriu, folosit în practica farmaceutică şi care confine descrierea celor mai importante substanfe medicamentoase şi a celor mai importante forme farmaceutice, avînd drept scop îndrumarea în ce priveşte numirea, prepararea, controlul analitic, conservarea şi întrebuinţarea lor. а. Farmacosiderif. Mineral.: Fe5--[(OH)6 | (As04)3]-6 H2Q. Mineral din grupul wavellitului (v.), care apare ca produs de alterare sau în depuneri hidrotermale. Cristalizează în sistemul cubic, în cristale mici, cu dezvoltarea fefei (100) singură sau împreună cu (111) şi (110). E granular şi compact. Are culoare verde, roşie, brună sau neagră, cu urma verde deschisă bătînd în galben. Prezintă clivaj imperfect după (100) şi spărtură concoidală. Are luciu sticlos, iar în spărtură, gras. E piroelectric. Are duritatea 2,5 şi gr. sp. 2,9---3. 4. Farmacoferapie: Tratamentul bolilor cu ajutorul medicamentelor. 5. Farmof, coloranţi Ind. chim.: Amestecuri de azo-aminoderivafi cu naftoli. (Numire comercială.) V. şi sub Rapido-geni, coloranfi б. FarnesoL Chim.: CH3 ch3 ch3 I I .. I ch3-c=ch-ch2-ch2— c=ch—ch2—ch2—c=ch—ch2oh Alcool din seria sescviterpenelor aciclice, care se găseşte în multe uleiuri eterice, cum sînt uleiul de mărgărifărel, de flori de tei, efc. E isomer cu nerolidolul, ulei eteric care se găseşte în esenfa de neroii şi în balsamul de Peru. Se prepară şî sintetic, plecînd de la clorură de geranil, care se condensează cu ester acetil-acefic sodat. Se obfine o cetonă (dihidro-pseudoionona) care, prin condensarea cu acetilenă sodată, frece în nerolidol. ,Prin încălzire cu anhidridă acetică, în urma isomerizării, nerolidolul frece în farnesoi. Acesta e un lichid uleios, incolor, cu p. f. 160°, d^0—0,8846 şi w^°= 1,489. Se întrebuinfează mult în parfumerie la sintetizarea parfumului ds mărgăritărel, cum şi la prepararea parfumurilor de mosc. 7. Fasciafie. Bot.: Deformare a plantelor care se manifestă prin lăfirea tulpinii sau a ramificafiilor ei şi prin aparifia de excrescenfe fasciculate pe partea lăfită. Fenomenul e atribuit lipsei .substanfelor regulatoare de creştere din plante. 8. Fascicul de armare, pl. fascicule de armare. Cs. V. Mănunchi de pretensionare (Termenul e folosit impropriu şi penfru Cablu de pretensionare, v.) 9. Fascicul de cercuri, Mat. V. sub Fascicul de conice. 10. Fascicul de conice. Geom.: Muifimea conicelor dintr-un plan cari confin punctele comune a două conice distincte date din plan, numite conice fundamentale sau conice de bază ale fasciculului. Dacă planul e raportat la un reper proiectiv şi conicele fundamentale sînt reprezentate de ecuafiile punctuale 3 f{xi, x2, *8)= £ aikxixk = 0 aik=aki (1) I "'f* «(*l. *2, *3)= £ bikxtxk=0, bik=bki ' i, ecuafia fasciculului de conice e (2) ^if + A2^ = 0, X\t X2 fiind doi parametri independenfi, sau, sub forma neomogenă (3) f+Xg = Q f) Două conice distincte au, în general, patru puncte comune 2, 3, 4), numite puncte de bază ale fasciculului. Se pot prezenta următoarele cazuri: 1) Patru puncte distincte: [P\, P2l P3, P4]. 2) Două puncte distincte şi două puncte coincidente [P2], P2# P3L Conicele sînt tangente în P\, unde au un contact de ordinul întîi. 3) Două cîte două puncte coincidente [Pf, P2]. Conicele sînt tangente în două puncte diferite şi se numesc conice bitangente. 4) Trei puncte coincidente şi unul distinct [Pf, P2]. Conicele sînt osculatoare în punctul Pi, unde au un contact de ordinul al doilea. 5) Toate punctele sînt coincidente: [Pfl. Conicele sînt supraosculafoare în P\, unde au un contact de ordinul al treilea. Printr-un punct din plan x^, diferit de punctele de bază Pit trece o singură conică a fasciculului, reprezentată de ecuafia gof-fog-Q, în care (*'?’, *<»>*, *(»>). . Două conice arbitrare diferite din fascicul pot fi luate drept conice de bază. Astfel, în raport cu f2=a52)/+42)s=°« ecuafia fasciculului se scrie lHFi+ll2F2=°- unde În general, un fascicul punctual de conice confine trei conice singulare. Valorile lui X, cari corespund acestor conice, sînt solufiile ecuafiei cp {X)=\aik + Xbik\=0 sau (4)

0, şi, în acest caz, fasciculul (10) se numeşte fascicul i per bol ic (v. fig. a). Dacă c=0, punctele-limită coincid şi fasciculul se numeşte parabolic (v. fig. b), iar dacă c<0, punctele-limită sînt imaginare şi fasciculul se numeşte e I i p f i c (v. fig. c). Fascicul de conice, a) iperbolic; b) parabolic; c) eliptic. la două drepte date din plan e într-un raport constant cu produsul distanţelor lor la alte două drepte ale planului e o conică trecînd prin patru dintre punctele comune celor patru drepte. în cazul [Pf, P2, P3], ecuaţia fasciculului devine (6) A23An+^A12A13=o şi reprezintă mulţimea conicelor circumscrise triunghiului P1P2P3, tangentă în Pi la o dreaptă determinată An care conţine acest punct. în cazul [Pf, P|], ecuaţia (7) mA?2=o reprezintă fasciculul format de conicele cari sînt bitangente conicei de bază / în două puncte P\, P2 ale ei. în cazul [P\, P2I, ecuaţia (8) /+A,AnA12=o reprezintă fasciculul format de conicele tangente unei conice de bază / într-un punct Pj al ei, în care tangenta e dreapta An şi care confine punctul comun conicei / şi dreptei Ai2 prin Pi. Ele sînt osculatoare în Pi la conica /. în cazul [Pj], ecuafia (9) ^ / + U?i = 0 reprezintă conicele cari sînt supraosculatoare conicei / în punctul Pi, în care e tangentă la dreapta An- Locul centrelor conicelor fasciculului punctual (3) e o conică f xSy fy&x în cazul în care conicele fundamentale sînt cercuri, toate conicele fasciculului (3) sînt cercuri ‘cari, considerate două cîte două, au aceeaşi axă radicală. Centrele cercurilor fasciculului sînt colineare. în raport cu reperul format de axa radicală ca axă a ordonatelor şi de linia centrelor ca axă a absciselor, ecuafia fasciculului e Un cerc care e,ortogonal cercurilor de bază e ortogonal tuturor cercurilor fasciculului şi centrul său se găseşte pe axa radicală comună. Muifimea cercurilor cari sînt ortogonale cercurilor unui fascicul formează un fascicul reprezentat de ecuafia x2-^y2-h2 [ry — c=0 şi care se numeşte fascicul ortogonal sau conjugat fasciculului (10). — Figura duală, în planul proiectiv, a unui fascicul punctual de conice, e fasciculul tangenţial de conice. Două conice fangenfiale 3 F (u 1, u2, u3)~ Aikliiuk — ° (Aik = Aki) i,k=1 3 G(ui, u2, ^3)= ^ikuiuk~^ i, k-\ au, în general, patru tangente comune Di (i= 1, 2, 3, 4). Muifimea conicelor cari sînt tangente dreptelor Di e reprezentată de ecuafia _ [AjF-f n*C2 = 0 sau de ecuafia (11) Şi F + [iG = 0 (--2) (10) x2+y2+2 u -f- "Ku1 1 4* X x-j-c = 0. formează un fascicul tangenfial de conice. Proprietăfile acestei figuri se obfin din proprietăfile fasciculului punctual prin legea de dualitate; dreptele Di se numesc drepte de bază ale fasciculului. Există o singură conică în (11) tangentă unei drepte date, diferită de D^ Două conice distincte din fascicul pot fi considerate conice fundamentale ale fasciculului. în (11) există trei conice fangenfiale singulare formate de perechile de puncte comune dreptelor’*'!)^ Polii unei drepte fixe în raport cu conicele fasciculului tangenfial sînt coiineari. în particular, locul centrelor conicelor înscrise într-un patrulater e o dreaptă. Fascicul de cuadrice 490 Fascicul de cuadrice Tangentele duse dinfr-un punct fix, disfinct de punctele comune dreptelor de bază, la conicele unui fascicul, formează o involufie, dreptele unite fiind tangentele la cele două conice ale fasciculului cari confin punctul considerat. — în spafiul proiectiv cu trei dimensiuni, figura duală a unui fascicul punctual de conice situat într-un plan jt e figura formată de muifimea conurilor de ordinul al doilea avînd vîrf urile într-un punct P, corespondentul planului jt, cari sînt tangente planelor tangente comune celor două conuri F şi G, corespondente celor două conice de bază / şi g din jt. Figura duală a unui fascicul tangenfial de conice e figura formată de muifimea conurilor de ordinul al doilea cu vîrfu-rile în P, cari confin generatoarele comune a două conuri de bază corespunzătoare conicelor de bază ale fasciculului tangenfial. 1. Fascicul de cuadrice. Mai.; Muifimea cuadricelor cari confin curba de intersecfiune a două cuadrice date, numite cuadrice fundamentale sau cuadrice de bază ale fasciculului. Dacă spafiu! e raportat la un reper proiectiv şi cuadricele fundamentale sînt reprezentate de ecuafiile 4 f(x 1, X2,-X3, Xi) = Yi aikxixk=0 (a>k-aki)’ (i) *‘T' «(*1. *2, *3. *4)= Y i’ikxixk = ° (bik=bki)‘ i, k~\ ecuafia fasciculului de cuadrice e X]f -{-X2g~0 minanfi cărora exemplu li s-a notat (2) f + Xg- ■" R)- numai termenul principal; de bi 4 an a2l a3î a4l ^12 b2 2 ^32 ^13 ^23 ^24 ^34 ^42 a43 "44 Curba comună a două cuadrice e, în general, o curbă de ordinul al patrulea C4, numită curbă bipătratică (v. Bipătratică, curbă ^). Printr-un punct Mq(x^) din spafiu, care nu aparfine curbei de bază, trece o singură cuadrică din fascicul fgo-fog^Q- Cuadricele unui fascicul punctual determină pe o dreaptă arbitrar i (D)— care nu e incidenţă cu bipătratica de bază C4 — o involufie. în fascicul există două cuadrice tangente la (D), punctele de contact fiind punctele unite ale involufiei respective. Un fascicul confine trei cuadrice tangente unui plan dat (jt). Punctele de contact sînf punctele duble ale fasciculului de conice determinat de cuadricele fasciculului prin secfiune cu planul (jt). Cuadricele singulare ale fasciculului (2) corespund valorilor Iui X cari sînt rădăcinile ecuafiei 9 W'-\aik + hbik\ =0 sau (3) cp (x)=A+^+m2+e1^8+A1A.4=of unde A, Ai sînt discriminanfii formelor f, g, ceilalfi coeficienfi fiind dafi de relafiile 4 4 0= Yi bikAik> e>= £ aikBtk i,ft = 1 i,k = 1 (4) lIJ = H ±^11^22^33^44+ 2j — ^11^22^33^44 + S ± ^11^22^33^44 + + S ±^11^22^33^44 + S — ^11^22^23^44 + E ± ^11^22^33^44/ în cari Aik, Bik sînt complemenfii algebrici ai elementelor aikf bik,\n A» Aj» iar sumele parfiale au serrmificafia unor deter- Un fascicul punctual de cuadrice confine patru cuadrice singulare. Dacă o cuadrică singulară are un punct singular unic, adică e un con, vîrful conului —• numit punct dublu al fasciculului —are acelaşi plan polar în raport cu toate cuadricele fasciculului. Două puncte duble sînt conjugate fafă de cuadricele fasciculului. Dacă două cuadrice din fascicul sînt tangente într-un punct, toate cuadricele familiei sînt tangente două cîte două în acest punct. Două cuadrice din fascicul, cari au în comun o conică (Ci), mai au în comun o a doua conică (C2). Aceste conice sînt situate, în general, în plane diferite şi au două puncte comune P\, P2. Toate cuadricele fasciculului sînt tangente între ele în cele două puncte P\, P2. Fasciculul e format din cuadrice bitangenfe, Dacă ecuafiile planelor celor două conice sînt, respectiv, JTi = 0, jt2 = 0, ecuafia fasciculului e /H-Xjtijt2=0. Dacă două cuadrice sînt tangente în trei puncte colineare pe o dreaptă (D), ele se racordează de-a lungul lui (D) şi nu mai pot fi tangente într-un alt punct exterior lui (D). Dacă cele două cuadrice de bază sînt sfere, toate cuadri-cele fasciculului sînt sfere. Fasciculul de sfere e format din muifimea sferelor cari confin trei puncte date necolineare, reale sau imaginare, puncte cari determină un cerc, real sau imaginar. Sferele fasciculului, considerate cîte două, au ca plan radical planul real al cercului comun, iar centrele lor sînt situate pe o dreaptă ortogonală planului radical. Fafă de un reper cartesian ortogonal a cărui axă x'x coincide cu linia centrelor, planul radical comun fiind planul yOz, ecuafia fasciculului de sfere e x2 + j2 + 22 + 2 x + d = Q. 1 tA în fascicul există două sfere de rază nulă corespunzînd valorilor lui X cari sînt rădăcinile ecuafiei {a + Xa’)2-d(î +X)2 = 0. Dacă a, a', d sînt numere reale, centrele acestor două sfere — cari se numesc puncte-limifă ale fasciculului — sînt două puncte reale sau imaginare, distincte sau coincidente. Dacă d>0, punctele-limită sînt reale, diferite şi simetrice fafă de planul radical, iar fasciculul se numeşte i p e r b o I i c. Sferele lui sînt două cîte două simetrice fafă de planul radical şi sînf separate de acest plan, pe care îl intersectează după un cerc imaginar. Dacă d<0, punctele-limită sînf imaginare, fasciculul se numeşte eliptic, sferele lui sînt două cîte două simetrice fafă de planul radical. în cazul d = 0, punctele-limită coincid cu punctul comun dreptei centrelor şi planului radical. Fasciculul se numeşte parabolic şi sferele sale, simetrice două cîte două fafă de planul radical, sînf tangente acestui plan în punctul-limită unic. — Figura duală a fasciculului punctual de cuadrice e formată de muifimea cuadricelor înscrise în suprafafa desfăşu-rabiiă circumscrisă la două cuadrice date şi se numeşte fascicul f a n g e n fi a I d e cuadrice. Fascicul de drepfe 491 Fascicul de particule Fiind date două cuadrice tangenţiale 4 F (u 1, «2 . «3. »i)= £ A,kUlUk = 0 (Aik~Akî)' i, k—\ (5) 4^ G{ui, u2l u3 , u4)~ Bikuiuk~® i,k-1 muifimea planelor tangente comune determină o suprafafă desfăşurabilă care, în general, e de clasa a patra. Ecuafia A.iF + X2G = 0 sau (6) F + XG = 0 (^=^-) reprezintă muifimea cuadricelor înscrise în această suprafafă desfăşurabilă (A)* numită desfăşurabila de bază. Ele formează fasciculul tangenfial care are drept cuadrice de bază cuadricele (5). Proprietăfile fasciculului tangenfial de cuadrice se deduc din proprietăfile fasciculului punctual prin legea de dualitate. în (6) există două cuadrice tangente Ia (D). Planele tangente la aceste cuadrice în punctele de contact cu (D) sînt planele unite ale involuţiei respective. într-un fascicul tangenţial există patru conice considerate drept cuadrice tangenţiale singulare. Planele lor formează un tetraedru autoconjugat în raport cu toate cuadricele fasciculului. î. Fascicul de drepfe. Geom.: Mulţimea dreptelor unui plan proiectiv cari sînt incidente cu un punct al planului, numit centrul fasciculului. Dacă planul proiectiv e raportat Ia un reper proiectiv, ecuaţia unui fascicul de drepte e de forma (1) A,iZ)j—0, unde Di~al]xi-hal2x2-ha,l3x3 = 0 (i= 1, 2). Ecuaţiile £>i = 0, D2 = 0 reprezintă două drepte al căror punct comun coincide cu centrul fasciculului. Ele fac parte din fascicul şi se numesc drepte de bază ale fasciculului. Printr-un punct din plan Mq (*i°^, x20^, x^), diferit de centru, trece o singură dreaptă a fasciculul D, D<20)-D2D(i0) = 0, unde + ai2xf +atixf (i= 1, 2). Două drepte arbitrare diferite din fascicul Ai=XÎ,,D1+^',Z?2=0 (i = 1, 2) pot fi luate ca drepte de bază ale fasciculului, a cărui ecuafie devine M-lAl + unde În locul formei (1), omogenă în.raport cu parametrii Xi, \2, se foloseşte forma neomogenă (2) A = Di+kD2 = 0 parametrul k fiind coordonată proiectivă pentru dreptele fasciculului. în planul proiectiv, figura duală a unui fascicul de drepte e formată de muifimea punctelor dreptei care corespunde centrului fasciculului şi cari sînt reprezentate de o ecuafie tangenfială de forma (3) X\M\ — unde Mi~bx\UxArbi2u2Jrb%lul — § (*=1, 2) sînt ecuafiile celor două puncte cari corespund dreptelor de baza. în formă neomogenă, ecuafia (3) se scrie P = Mi+kM2 = 0l k fiind o coordonată proiectivă. în spafiul proiectiv cu trei dimensiuni, coordonatele plucke-riene ale dreptelor unui fascicul sînt Pi^^Piki unc^e Pik> P\k sînf coordonatele pluckeriene ale celor două drepte de bază cari verifică relafia (P> P') = Pl2/734 + /713i742 + /714/7k3 + -/742i?Î3 + ^23/7l4 + /734/7l2 = 0. în spafiul proiectiv cu trei dimensiuni, fasciculul de drepte e o figură autoduală. în planul afin, fasciculele de drepte se împart în două clase. Dacă centrul e un punct la distanfă finită, fasciculul se numeşte propriu, iar dacă centrul e un punct la infinit, fasciculul se numeşte impropriu. Dreptele unui fascicul impropriu sînf paralele cu o dreaptă determinată a planului (au aceeaşi direcfie) şi fasciculul e reprezentat de o ecuafie de forma D + k = 0, unde D~ax -f- by -f c = 0 reprezintă dreapta de bază. în planul metric orientat, unghiul orientat (Ai, A2) a două drepfe Ab A2 dinfr-un fascicul propriu e determinat în afară de un mulfiplu de n. Dacă se orientează şi fiecare dreaptă a fasciculului, care — în acest caz — apare ca figura formată de muifimea semidrep-felor planului avînd aceeaşi origine — centrul fasciculului —, unghiul a două drepfe e determinat pînă la un multiplu de 2 jt. Fixînd în fascicul o dreaptă determinată Ao ca dreaptă origine, fiecărei drepte A îi corespunde un număr tg (Ao, A)» numit coordonată tangentă, care are o valoare finită penfru orice dreaptă din fascicul, cu excepfia perpendicularei pe Ao* Dacă Ai, A2» A sînt trei drepte orientate din fascicul, numărul (Ai, &2< A) = -!—se numeşte raportul simplu al sin (A2, A) dreptelor Ai, A2, A- El nu depinde nici de orientarea dreptelor, nici de orientarea planului. 2. Fascicul de falii. Geo/. V. sub Falie. 3. Fascicul de particule. Fiz., Elf., Telc.: Ansamblu de particule în mişcare ordonată, în vid sau într-un gaz rarefiat, ale căror traiectorii sînt practic paralele sau frec practic prin acelaşi punct. Fasciculele se numesc monocinefice, dacă particulele au vitese practic egale. Din punctul de vedere geometric, fasciculele de particule se clasifică după forma secfiunii lor transversale (fascicule filiforme, aplatisate, etc.), caracterizîndu-se cu ajutorul unei mărimi numite deschiderea fasciculului, definită fie de unghiul solid al unei suprafefe conice care confine traiectoriile marginale, fie de aria sau de dimensiunile lineare ale secfiunii lor transversale. După natura particulelor, se deosebesc: fascicule moleculare, fascicule atomice, fascicule de electroni, de protoni, de neutroni, efc. Fasciculele de electroni se întîlnesc în foarte multe dispozitive electronice şi, în special, în tuburile catodice, iar celelalte tipuri de fascicule se întîlnesc în acceleratoarele de particule. Fascicul, fub electronic cu ~ dirijat 492 Fasciculul principal al unei antene 1. tub electronic cu ~ dirijat. Te/c. V. Tetrodă, şi Tub electronic. 2. Fascicul de plane. Geom.: Mulţimea planelor din spaţiul proiectiv cu trei dimensiuni, cari conţin dreapta comună a două plane distincte, numite plane de bază. Dreapta comună planelor de bază se numeşte axa fasciculului. Dacă spafiul e raportat la un reper proiectiv, ecuafia unui fascicul de plane e de forma X i Jti 4“ X2TC2=0, unde x\ + ai2x2 + ai3X3 + ai4x4 ~ 0 (*= 1' 2) reprezintă planele de bază. Printr-un punct exterior axei, trece un singur plan din fascicul JT1 = 0, unde ni')=!haikxT' (i=1-2)-k=\ Două plane diferite arbitrare din fascicul pot fi luate ca plane de bază. Scriind ecuafia fasciculului sub forma P~K\~\-kii2~0 , parametrul k e o coordonată proiectivă, biraportul a patru plane Pi din fascicul fiind egal cu biraportul coordonatelor corespunzătoare. O dreaptă arbitrară D, care nu e incidenţă cu axa, intersectează cele patru plane Pi în patru puncte Mi, al căror biraport e egal cu biraportul planelor. Figura duală a unui fascicul de plane e formată de mul-fimea punctelor X\M\~f- X2M2=0, situate pe dreapta determinată de punctele de bază M\, M2, corespondentele planelor de bază jti, JI2. în spafiul afin, fasciculele de plane se împart în două clase: Fasciculele a căror axă e o dreaptă la distanfă finită se numesc fascicule proprii, iar cele a căror axă e o dreaptă improprie se numesc fascicule improprii. 3. ~ de plane nucleale. Fotgrm.: Fascicul de plane cari au drept axă comună axa nucleală a unei stereograme (a unui cuplu stereoscopic). 4. Fascicul de radieri. Geod., Topog.: Ansamblul vizelor către punctele de radiere dintr-o stafie, cari concură în punctul de stafie. V. sub Radierii, mefoda 5. Fascicul de raze. Opt.: Ansamblu de raze (de lumină sau de altă natură) cari trec practic printr-un acelaşi punct. Un fascicul de raze poate fi fascicul plan, dacă toate razele fasciculului sînf confinute într-un acelaşi plan, respectiv fascicul spaţial, dacă razele fasciculului sînt confinute în interiorul unui con. Unghiul la vîrf al conului măsoară deschiderea fasciculului. Uneori, se numeşte deschidere a unui fascicul de raze unghiul format de razele marginale ale fasciculului plan obfinut prin secfionarea unui fascicul spafial printr-un plan care trece prin axa conului. De cele mai multe ori, se numeşte fascicul cu deschidere mică un fascicul a cărui deschidere e suficient de mică pentru ca, în calcule, sinusul unghiului de deschidere să poată fi aproximat prin valoarea unghiului. Un fascicul de raze poate fi divergent, dacă razele pornesc din punctul comun, considerat ca sursă de lumină reală, respectiv convergent, dacă razele tind către punctul comun considerat ca imagine reală. Dacă sursa sau imaginea se găsesc la infinit, fasciculul de raze e un fascicul paralel. Sin. (parfial) Fascicul luminos. e. ~ de raze nucleale. Fotgrm.: Fascicul de drepte cari unesc punctul nucleal al unei fotograme cu punctele-imagini din cîmpul ei. Dreptele corespunzătoare celor două fascicule de raze nucleale ale unei stereograme se întîlnesc două cîte două în puncte situate pe aceeaşi dreaptă de intersecfiune. 7. Fascicul de sfere, Geom. V. sub Fascicul de cuadrice. 8. Fascicul de triere. C. f.: Grup de 8—12 linii de triere, din grupul B de linii ale unui triaj, care e deservit de aceeaşi frînă de cale (v. fig.). Gruparea liniilor se face m n j B Grupul B al triajului cu patru fascicule de triere. -4) grupul A cu opf linii; B) grupul B de triere cu 32 de linii; i) cocoaşă de triere; 2) frîne de cale; 3) cabina frînarllor de cale; 4) linia de circulafie a locomotivei; I- -IV) fascicule de triere de cîte opt linii. astfel, încît schimbătoarele de cale să fie cît mai concentrate şi repartizate astfel, încît pentru fiecare linie din grupul de triere să rezulte un număr minim de schimbătoare de cale în abatere (circulafia vagoanelor pe schimbătorul de cale în abatere reclamînd un surplus de rezistenfă); la proiectare se urmăreşte ca repartizarea macazurilor în abatere să fie cît mai uniformă pentru fiecare linie în parte. Calculul înălfimii cocoaşei de triere se face finind seamă de rezistenfele specifice ale fiecărei linii, datorite atîtschimbătoarelor de cale, cît şi curbelor de racordare. o. Fascicul de fevi. Tehn.: Sin. Fascicul tubular (v.). 10. Fascicul de unde. Telc.: Undă electromagnetică radiată de o antenă (v.) în interiorul unui unghi solid mai mic decît 2tc şi delimitat de o suprafafă conică confinînd numai direcfii de radiafie minimă sau nulă. Centrul fasciculului de unde se consideră centrul electric al antenei; direcfia fasciculului e direcfia maximului de radiafie din interiorul lui. Conceptul de fascicul de unde poate fi definit numai în zona depărtată (de radiafie) a unei antene directive. După importanfa radiafiei confinute, relativă la radiafia totală a antenei, fasciculele de unde pot fi fascicule principale sau lobi laterali. 11. ~ul principal al unei antene. Telc.: Fascicul de unde al unei antene directive, cuprinzînd în interiorul său direcfia de radiafie maximă a antenei. O antenă are, în general, un singur fascicul principal; în radiodifuziune, însă, se folo- Forme de fascicule principale, f) fascicul ovoid; 2) fascicul piriform; 3) fascicul în formă de creion; 4) fascicul în evantai; 5) fascicul în coadă de castor; 6) fascicul în cosec2; a) proiecfie pe plan vertical; b) proiecfie pe plan orizontal. sesc uneori sisteme radiante cu două sau cu mai multe fascicule principale, pentru a deservi teritorii de anumite forme Fascicul de unde plastice 493 Fasole particulare. Aproape totdeauna numai radiafia din fasciculul principal e utilă, lobii laterali constituind putere pierdută. Se consideră formă a fasciculului principal forma unei suprafeţe de cîmp constant: Q~kF(e, cp), unde q e raza vectoare, iar F (0, cp) e tensiunea cimomotoare pe direcfia de azimut cp şi înălţime 0. Se deosebesc fascicule principale în formă de pară (de ex. la antenele pentru radiodifuziunea tropicală), ovoide (cele mai comune), în formă de creion (de secfiune circulară şi foarte subfiri, folosite de exemplu în radiolocafie), în formă de evantai (late într-un plan şi foarte subfiri în cel perpendicular, folosite în televiziune, în radioghidaj, etc.) (v. fig.). Fasciculul în evantai orizontal, nu prea lat, se numeşte fascicul în coadă de castor; fasciculul în evantai vertical care satisface, într-un unghi solid destul de mare, condifia F(Q, se numeşte fascicul în cosecantă pătrată; se foloseşte în radionavigafie (v. Diagramă în pătratul cosecantei unghiului de elevafie). 1. Fascicul de unde plastice. Plast. V. sub Undă plastică. 2. Fascicul explorator. Telc.: Fascicul luminos sau electronic, utilizat în dispozitivele de televiziune sau de foto-telegrafie, la explorarea imaginilor (v.) cari se transmit. Porfiunea din suprafafa explorată interceptată de fasciculul explorator se numeşte spot. 3. Fascicul fotogrammetrie. Fotgrm.: Fascicul spafial de raze cari unesc punctele-subiect ale obiectivului real cu punctele-imagini corespondente perspectivei fotogrammetrice a obiectivului, şi trec printr-un singur punct, numit punctul de vîrf al fasciculului, şi prin centrul de perspectivă al imaginii perspective. 4. Fascicul luminos. Opt.: Sin. Fascicul de raze (v.) de lumină. 5. Fascicul tubular. Tehn.: Sistem de fevi drepte, curbe sau formate din segmente drepfe şi din segmente curbe, dispuse după anumite scheme, şi racordate la un distribuitor şi la un colector comun. De exemplu: fasciculul fierbător al unei căldări de abur acvatubulare, racordat la un distribuitor de apă inferior, şi la un colector de amestec apă-abur superior; fasciculul de fevi drepte, paralele, ale unei căldări cu fevi de fum, fixat între plăcile tubulare ale căldării, etc. Sin. Fascicul de fevi. 6. Fasciculare, unghi de Telc.: Unghiul dintre direefiile situate de o parte şi de alta a direcfiei principale de radiafie, în interiorul fasciculului principal al unei antene (v.) directive, pentru care tensiunea cimomotoare (v.) a antenei scade cu 3 dB sub valoarea ei maximă. Se poate considera o fasciculare în plan vertical şi una în plan orizontal. Sin. Deschiderea fasciculului principal. 7. Fasciculă, pl. fascicule. 1. Poligr.: Sin. Colifă (v.) 8. Fasciculă. 2. Poligr.: Lucrare tipărită, compusă numai din cîteva pagini, sau o parte (de obicei o coală) dintr-o lucrare mai mare (operă ştiinfifică, diefionar, enciclopedie, etc.), care se tipăreşte şi se difuzează separat, fiindcă execufia întregii lucrări reclamă mult timp. 9. Fasciculă. 3. Agr.: Grup de foi de tutun cu o anumită aşezare, după alegerea lor pe calităfi, cuprinzînd un mănunchi de 15---25 de foi mari neîntinse, legate la bază cu o foaie de tutun împăturită în sensul lungimii, pînă cînd formează o panglică cu lăfimea de 1—2 cm. Acest fel de aşezare se aplică tutunului pentru figări de foi. 10. Fascicule corespondente. Fotgrm.: Două fascicule fotogrammetrice cari se referă Ia acelaşi obiect, dar cari au centre de perspectivă distincte, situate Ia o distanfă anume calculată. 11. Fascinaj. Cs., Hidrot.: Sin. Fascinare (v. Fascinare 2). 12. Fascinare. 1. Cs., Hidrot.: Operafia de aşezare într-o lucrare a fascinelor sau a celorlalte elemente executate din fascine (cîrnafi, pachetaje, saltele). 13. Fascinare. 2. Cs., Hidrot.: Lucrare executată din fascine sau din elemente confecţionate din fascine (cîrnafi, pachetaje, saltele), ca de exemplu: consolidări şi apărări de maluri (v. fig.) şi de taluze, drenuri, diguri mici, consolidări de drumuri în terenuri desfundate, etc. Sin. Fascinaj. 14. FaSCină, pl. Apărare de maluri executată din fascine, fascine. Cs., Hidrot., 0 pachefaj de fascine simple, lesfafe cu pămînt Tehn. mii.: Legătură 2) fascine grefe; 3) pereu de piatră brută, de nuiele subfiri, cu frunze şi mlădife, de obicei de salcie sau de plop, cu lungimea de 4 -12 m şi cu diametrul de 12--30cm, legată din loc în loc (2-**3 legături pe metrul linear de fascină) cu sîrmă arsă (cu grosimea de 1,5”*3 mm), folosită ca material de construcfie penfru diferite lucrări sub apă, în terenuri slabe, desfundate sau îmbibate cu apă (de ex.: consolidări de maluri şi de taluze, diguri mici, drenuri, drumuri în teren desfundat, umplerea şanfului la trecerea vehiculelor, în lucrări de fortificafie, etc.) (v. fig. a). Uneori se folosesc fascine grele (sau cîrnafi de fascine), de formă cilindrică (cu diametrul de 0,6--1 m şi cu lungimea de 4'*‘10 m), alcătuite dintr-un înveliş de nuiele (cu frunze şi mlădife) şi dintr-o umplutură de piatră (eventual de pămînt sau de moloz), închise la capete cu un dop de nuiele, cu lungimea de 0,60 m, şi legate cu sîrmă cu grosimea de 2*"4 mm (v. fig. b). Datorită volumului, greu-tăfii şi elasticităfii lor mari, aceste fascine sînt folosite, în special, la apărările de mal masive ale cursurilor de a) fascină simplă; b) fasci[lă grea (sec)io. apă cu funduri schimbătoare naU. partial|. c) modul de execuţie a şi atacate puternic de curent. fascine(or greie lungi, prin scufundare Fascinele grele se execută ,rep)at8. ,...3) fascine greU execu)0,e în imediata apropiere a am- succesiv, plasamentului . lucrării (pe mal, pe pontoane, etc.) şi pot fi mai scurte decît lungimea lucrării sau de aceeaşi lungime gu aceasta. în ultimul caz, fascina se cufundă treptat, pe măsura confecţionării ei, refi-nînd un capăt pe platforma de lucru, pentru a fi înnădit cu porfiunile executate ulterior (v. fig. c). în lucrările de fortificaţie, fascinele sînt folosite în diferite scopuri: fascinele de trasaj sînt folosite penfru trasarea lucrărilor de fortificafie; fascinele de coronament sînt folosite la căpfuşirea faluzelor şi sînt aşezate deasupra gabioanelo.r, pentru a asigura înălfimea necesară parapetului sau epol-mentelor; fascinele de asediu sînt folosite pentru căpfuşirea lucrărilor de instalare a bateriilor de artilerie atacatoare. îs. Faserdiagramă, pl. faserdiagrame. Fiz.: Sin. Diagramă de fibră (v. Fibră, diagramă de ~). 16. Fasole. Agr.: Phas'eolus vulgaris L. Plantă anuală erbacee din familia Leguminosae. Fasolea are rădăcină pivotantă cu multe ramificaţii secundare, pe care se formează nodozităfi bacteriene cu dimensiuni relativ mari. Tulpina e aproape Fascine, Fasonare 494 Fasonarea armaturilor rotundă Ia bază şi exagonală în părfile superioare. Frunzele primare sînt simple, opuse şi ovale, iar cele tulpinaie sînt trifoliate, ascufite la vîrf şi rotunjite la bază, cu pefioluri lungi şi stipelate la bază. Florile, papilionate, solitare sau dispuse în inflorescenfă de cîte 2*"5 perechi pe un peduncul axilar, sînt albe, roze sau violete. Fructul e o păstaie lungă, dreaptă sau curbată, care confine un număr variabil de boabe reniforme, ovale sau rotunde, de aceeaşi culoare sau multicolore. Soiurile preferate sînt cele cu bobul alb. în primul stadiu de dezvoltare, păstăile sînt verzi, iar Ia maturitate capătă o culoare albicioasă-gălbuie, galbenă-cenuşie sau cafenie. După forma de creştere, se deosebesc: fasolea oloagă (Phaseolus vulgaris var. nanus), cu tulpina înaltă de 30***60 cm, şi fasolea volubilă, de arac sau urcătoare (Phaseolus vulgaris var. communis), a cărei tulpină atinge lungimea de 3--4 m. în fara noastră se cultivă mai ales fasolea oloagă şi unele forme semivolubile. Cele mai răspîndite soiuri indigene sînt: ouşoara de Moldova, fasolea de lalomifa, fasolea de Dobrogea (Cealî) şi fasolea de Banat (soi timpuriu, care dă producfii mai mari decît celelalte). Se găseşte, de asemenea, în stare sălbatică sau cultivată pentru îngrăşăminte verzi (în Oltenia), specia furajeră Vigna sinesis (fasolifa). Fasolea e o plantă foarte sensibilă la frig (piere la -f-0,5o**--H°) şi la secetă, însă cerinfele ei fafă de sol sînt reduse. Cultura ei nu e indicată pe soluri acide, grele (podzo-luri) sau pe nisipuri. Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile de stepă, brun-roşcate de pădure şi aluvionare. Fasolea poate fi cultivată atît după cereale păioase, cît şi după culturi prăşitoare şi chiar după ea însăşi; e bună premergătoare penfru cerealele de toamnă. Semănatul se face la sfîrşitul lunii aprilie, după semănatul porumbului sau odată cu acesta, dacă fasolea se cultivă ca plantă intercalată. Sămînfa trebuie să aibă puritatea de cel pufin 97% şi facultatea germinativă de 90%. Cantitatea de sămînfă la hectar atinge 70--100 kg; sămînfa se introduce la adîncimea de 4“-6 cm şi la distanfa de 40--60 cm între rînduri. Lucrările de întrefinere consistă în 3-"4 praşile. Durata perioadei de vegetafie e de 70-"120 de zile, deosebindu-se din acest punct de vedere: fasolea precoce, fasolea semiprecoce, fasolea semitardivă, fasolea tardivă şi fasolea foarte tardivă. Recoltarea pentru boabe trebuie începută cînd majoritatea păstăilor sînt uscate. Operafia se execută prin zmulgerea manuală a plantelor, sau de prefe-rinfă prin secerat sau cosit. După ce a fost lăsată să se usuce în grămezi şi în şire timp de cîieve zile, se treieră fasolea cu batoza obişnuită, iar penfru cantităfile mai mici, se bate cu îmblăciul sau cu băful. Boabele se depozitează în magazii, în strat cu grosime mică şi se lopătează pînă Ia uscarea completă. în condifii favorabile de sol şi de climă, şi la aplicarea unor procedee agrotehnice rafionale, producfia de fasole poate atinge 1000*"1500 kg boabe Ia hectar. Principalii dăunători ai fasolei sînt gărgărifa fasolei (Achan-thoscelides obsoletus Say), care se combate prin gazare cu sulfură de carbon sau prin prăfuirea cu DDT a boabelor de sămînfă, — şi păduchii de frunză (Aphis rumicum), cari se combat prin stropirea plantelor cu emulsii de DDT sau cu preparate pe bază de nicotină. Bacterioza fasolei se combate prin expunerea seminfei la soare timp de 3---5 zile. Fasolea constituie un aliment de valoare, datorită confinutului bogat al boabelor în proteină asimilabilă; se consumă atît păstăile verzi (din cultura de grădinărie), cît şi boabele uscate (din cultura de cîmp). i. Fasonare. 1. Tehn.: Prelucrarea prin deformare plastică a unui material, necesară pentru a realiza un obiect de o formă determinată, fără modificarea grosimii materialului, dar eventual cu modificarea proprietăfilor mecanice ale acestuia. Fasonarea, care poate fi o operafie sau un ansamblu de operafii, se efectuează prin oricare dinfre procedeele de prelucrare prin deformare, şi anume prin forjare, matrifare, ştanfare, laminare, extrudare sau tragere. După scopul urmărit, prelucrarea de fasonare poate fi: lungire, pentru mărirea lungimii obiectului, micşorîndu-se secfiunea transversală; lăţire, pentru mărirea lăfimii obiectului, micşorîndu-se secfiunea longitudinală; turfire, pentru mărirea secfiunii transversale a obiectului, în detrimentul lungimii; subţiere, pentru reducerea secfiunii transversale a obiectului, pe o anumită porfiune, crescînd lungimea acestuia; calibrare, pentru obfinerea unor dimensiuni precise şi a unor suprafefe netede, pe anumite porfiuni ale obiectului; planare, la table, pentru îmbunătăfirea planeităfii acestora; căpuire, pentru realizarea capetelor la nituri, antretoaze, etc.; dornuire, numită şi găurire, penfru a obfine cu dornul un orificiu într-un obiect, fără detaşare de material; crestate, pentru separarea incompletă a unei porfiuni din materialul obiectului; refulare, pentru a obfine îngroşări sau umplerea unei cavităfi a obiectului, prin deplasarea locală a materialului; redresare, pentru restabilirea formei inifiale a obiectului, dacă a suferit anumite deformafii neintenţionate; rulare, penfru a obţine filete sau imprimări de mică adîncime, pe suprafefele cilindrice ale unui obiect, prin presarea acestuia între role sau bacuri. După temperatura materialului în timpul prelucrării, se deosebesc: fasonare Ia cald şi fasonare la rece, după cum această temperatură e deasupra sau dedesubtul punctului de recristalizare. Fasonare la cald. Metg.: Fasonarea unui obiect metalic (de ex. confecfionat dintr-un aliaj) prin deformare plastică la temperaturi superioare celei de recristalizare, pentru a-i da o formă determinată şi a-i îmbunătăţi structura şi proprietăfile mecanice. în cursul operafiei de fasonare la cald, starea de ecruisaj care se produce prin deformare poate fi distrusă imediat prin efectul termic. Fasonarea la cald se efectuează prin diferite procedee de deformare plastică (prelucrări prin deformare), cum sînt: forjarea, mafrifarea, laminarea, extrudarea, efc. V. şî Prelucrare la cald. Fasonare la rece. Mefg.: Fasonarea unui obiect metalic (de ex. confecfionat dintr-un aliaj) prin deformare la temperatura ambiantă sau la temperaturi mai înalte decît aceasta (dar inferioare temperaturii de recristalizare), pentru a-i da o formă determinată şi a-i modifica proprietăfile. în cursul operafiei de fasonare la rece, starea de ecruisaj care se produce (profundă sau numai superficială) nu e distrusă, astfel încît proprietăfile materialului sînt modificate corespunzător gradului de ecruisare final. Fasonarea la rece se foloseşte numai pentru metalele sau aliajele cari prezintă o suficientă plasticitate ia temperatura ambiantă sau la temperaturi pufin superioare acesteia. Domeniile de aplicare sînt: tragerea barelor şi a fevilor din metale neferoase; trefilarea metalelor feroase şi neferoase; laminarea tablelor subfiri, a ofelului-balot, a unor benzi, etc.; tragerea adîncă Ia presă (a corpurilor cave), baterea, ştanfarea, ambutisarea, efc. V. şî Prelucrare la rece. 2. ~a armaturilor. Cs.: Ansamblul operafiilor efectuate pentru a obfine, din bare de ofel-beton, armaturi cu formele specificate în proiect. Cuprinde următoarele operafii elementare succesive: îndreptarea barelor, eventual torsionarea (la unele armaturi speciale) sau ondularea lor (la capetele unor armaturi folosite la elementele de befon tensionat), însemnarea secfiuni!or de tăiere şi de îndoire a barelor, tăierea barelor în bucăfi de anumite lungimi, îndoirea bucăfilor tăiate pentru a li se da traseul prescris, eventual înnădirea a două sau a mai multor bare, după îndoire, pentru a obfine o armatură lungă, care nu poate fi fasonată dintr-o singură bară de ofel-beton. V. sub îndoirea armaturilor, îndreptarea fasonarea lemnului 495 Fafa văzută armaturilor, însemnarea armaturilor, înnădirea armaturilor, Tăierea armaturilor. 1. ^ a lemnului. Si/v.: în exploatarea pădurilor, grup de operafii din procesul tehnologic de recoltare, prin cari arborii doborîfi sînt prelucrafi în sorturi de lemn de lucru şi de foc. în acest grup de operafii sînt cuprinse: curăfirea de crăci şi de cioate (cioturi) (incluziv retezarea vîrfuiui), cojirea, clasarea lemnului (în piesele cele mai corespunzătoare — după dimensiuni, proprietăfi şi calităfi — pentru diferite întrebuinţări), secfionarea (urmată uneori de olărirea anumitor buşteni) şi fasonarea sorturilor mărunte (de ex. scurtarea lemnului de foc sau a lemnului pentru doage; despicarea în lobde; strîngerea şi stivuirea în figuri, cari pot fi steri, grămezi de crăci; etc.). Fasonarea lemnului constituie operafii-cheie în exploatarea pădurilor, rezultatul calitativ al exploatării acestora (lemn de lucru valoros sau lemn de foc de valoare relativ mică) depinzînd în mod deciziv de executarea corectă a acestor operafii. 2. Fasonare. 2. Ind. alim.: Proces tehnologic de abator care consistă în tăierea franjurilor de carne cari rămîn în urma despicării şi împărţirii cărnii în jumătăfi şi în sferturi, sau Ia prepararea diferitelor specialitâfi de carne cu forme caracteristice. 3. Fasonarea plantelor. Agr.: Operafie aplicată materialului săditor pomicol şi viticol, în vederea îmbunătăfirii procesului de creştere şi dezvoltare a acestuia. La puiefii de pomi, fasonarea consistă în scurtarea tulpinii pînă la lungimea de 10-"15 cm şi în reducerea rădăcinilor pînă la lungimea de 16 *‘*22 cm. Se execută toamna, la scoaterea puiefilor din cîmpul de înmulfire. Prin această măsură se reduce pericolul uscării puiejiior în timpul iernii; se obfine concentrarea materiilor plastice în jurul coletului, uşurîndu-se în primăvară deplasarea lor spre punctele de creştere; se favorizează terminarea proceselor premergătoare formării rădăcinilor noi (ceea ce contribuie la asigurarea prinderii). La pomii altoiţi, fasonarea se execută înainte de plantare şi consistă în îndepărtarea rădăcinilor dăunătoare şi uscate şi în scurtarea celor prea lungi, astfel încît să încapă în gropile de plantare. Lungimea rădăcinilor secundare se reduce la 7---20 cm (după grosime), iar aceea a rădăcinilor absorbante, la 1—2 cm. Rădăcinile pomilor scoşi din toamnă şi fasonafi înainte de stratificare nu se mai scurtează cu ocazia plantării, decît în cazul cînd n-au format calus. La butaşii de viţă de vie, fasonarea se execută prin tăierea rădăcinilor la lungimea de 10--12 cm. Rădăcinile înnegrite se scurtează pînă se ajunge la alb; cele mucegăite sau vătămate se taie pînă la bază. Lungimea lăstarilor şi a cordifelor se reduce pînă la un lăstar cu 2-**4 ochi, iar lemnul uscat al altoiului se îndepărtează în întregime. 4. Fassait. Mineral.: Ca8Mg6,5(Fe,,,Ti)of5Ali[Al2Sii4048]. Piro-xen din grupul augitului, întîinit ca mineral tipic de contact metamorfic. Se aseamănă cu diopsidul, însă are un habitus diferit şi e bogat fafetat. Cristalizează în sistemul monoclinic. Culoarea lui e verde deschisă pînă Ia verde închisă. 5. Fasfusol, coloranfi Ind. chim.: Coloranfi direcfi, cu rezistenfe mari la lumină. Sin. Clorantin, Sirius. 6. Fafa morgana. Meteor. V. Miraj, sub Meteori optici. 7. Fathom, pl. fathomi. Ms., Nav.: Unitate engleză de măsură, egală cu şase picioare, adică 6 X 0,3048 m = 1,828 797 m, utilizată pentru exprimarea lungimii cablurilor, toroanelor şi parîmelor fabricate din bumbac sau din fibre liberiene, folosite în navigafie. ' 8. Fafimidă, arfa şi arhitectura V. sub Musulmană, arta şi arhitectura 9. Fafa a doua. Poligr.: Sin. Tipar pe verso (v. sub Tipar). 10. Fafa întîi. Poligr.: Sin. Tipar pe fafă (v. sub Tipar.). 11. Fafadă, pl. fafade. 1. Arh.: Sistemul fefelor exferioare aparente ale unei co'nsfrucfii, în special ale unei clădiri. în general, se deosebesc: o faţadă principală, care e orientată, de obicei, spre calea de comunicafie publică (sau spre o alee de acces, cînd clădirea se găseşte într-o grădină sau într-un parc), faţade laterale, şi o faţadă posterioară. în unele cazuri speciale există două sau mai multe fafade principale: spre stradă (sau spre o curte de onoare) şi spre grădină sau parc, ori spre o curte interioară. Din punctul de vedere plastic, fafadele (în special cele principale) conferă unei clădiri expresia proprie şi caracterul estetic. în principiu, fafadele trebuie să exprime clar caracterul funcfional al clădirii şi, pe cît se poate, structura ei compoziţională (numită „sinceritatea expresiei"). Calităţile estetice ale unei fafade se disting prin: silueta ei generală; numărul şi proporfia diviziunilor orizontale (registre), cum şi a celor verticale (travee); raportul dintre plinuri şi goluri; proporfia golurilor (uşi, ferestre, loggii); materialele, apareiajul şi culorile folosite pentru paramentui peretelui de fafadă; elementele decorative întrebuinfate (socluri, brîuri, cornişe, pilaştri sau coloane, balcoane, balustrade, etc.). De asemenea, efectul estetic al fafadei e adeseori puternic influenfat de unele elemente aşezate, fie deasupra ei (acoperişuri), fie în spatele ei (cupole sau fleşe). Aşezarea, înălfimea, relieful şi caracterul fafadelor sînf stabilite prin regulamente de construcfie, cari pot specifica: aşezarea fafă de alinierea străzii; înălfimea maximă sau minimă; înălfimea etajelor; ieşituri maxime permise fafă de aliniere (trepte, brîuri, cornişe, balcoane, bow-window-uri); uneori, forma şi materialul acoperişurilor, ca şi structura şi coloritul paramentului. De asemenea, fafadele trebuie să respecte, uneori, unele specificafii cu privire la o unitate de stil, sau cel pufin de caracter, cu fafadele vecine. Fafadele lipsite de deschideri (în general ferestre) se numesc faţade oarbe. Efectul, de obicei supărător, al lipsei deschiderilor, e compensat adeseori prin elemente de arhitectură în relief (brîuri, pilaştri, arcaturi, etc.) sau prin acoperirea cu plante agăfătoare. Calcanele constituie o variantă de fafade oarbe cari urmează să fie acoperite de calcanele clădirilor vecine. Calcanele cari nu pot fi acoperite de alte calcane constituie elemente cu aspect inestetic şi trebuie mascate prin dispozitive decorative sau prin plantafii (perdele de pomi înalţi, plante agăfătoare, etc.). 12. ~ oarbă. Arh. V. sub Fafadă. 13. Fafadă. 2. Arh.: Desen executat la scară, reprezentînd exteriorul unei clădiri sau al unui monument. 14. Fafă, pl. fe}e. 1. Gen., Tehn.: Fiecare dintre părfile suprafefei exterioare a unui obiect, mărginită de muchiile lui drepte sau curbe. îs. ~ aparentă. Cs. V. Fafă văzută. îs. ~ polară. Elf.: Suprafafa dinspre întrefier a tălpii sau a piesei polare a unui pol magnetic. 17. ~ văzută. 1. Arh., Cs.: Fafa unui element de con- strucfie care rămîne vizibilă după terminarea construcfiei, nefiind mascată de alt element şi care, de obicei, nu e placată cu alt material. Sin. Faţă aparentă. îs. ~ văzută. 2. Arh., Cs.: Fafa prelucrată a unei piese de material de construcfie (bloc, placă, panou) care rămîne vizibilă după punerea în lucrare a materialului respectiv. Prezintă importanfă deosebită fafa văzută a blocurilor de piatră folosite la executarea zidăriilor aparente şi fafa văzută a elementelor prefabricate de beton pentru perefi (blocuri sau panouri). Fafa văzută a blocurilor de piatră poate fi prelucrată prin cioplire (v.)f — din gros sau fin, cu toporişca, rustic, brăzdat, gradinat, vermiculaf, cu bosaje, etc., — prin buciar-dare (v.), şpifuire (v.), raşchetare (v.), lustruire (v.), netezire (v.), etc., în funcfiune de natura şi duritatea pietrei, de aspectul arhitectonic şi decorativ urmărit, etc. Fafa văzută a elementelor prefabricate de beton pentru perefi se execută, de obicei, din mortare decorative (v.), finisată înainte de punerea 496 Pawceff, aparat ^ elementelor în lucru, prin periere (v.) sau sablare (v.), penfru a evita prelucrări ulterioare. Sin. Fafă aparentă. 1. Fafă. 2. Ind. lemn.: Fiecare dintre suprafeţele longitudinale, late, ale unei piese de cherestea, spre deosebire de canturi (cari sînt fefele longitudinale înguste) şi de capete (cari sînf fefele transversale de la extremităfi). Piesele cu secfiune pătrată au patru fefe în această accepfiune (nu au canturi). La o piesă de cherestea obişnuită (de ex. scîndură) se deosebesc: o fafă inferioară, care e fafa dinspre axa buşteanului debifatt şi o fafă exterioară, opusă fefei interioare. 2. Fafă. 3. Tehn. mii.: Element al traseului unei lucrări de fortificafie, a cărui creastă are direcfia aproximativ paralelă cu direcfia frontului. în general, fafa e expusă loviturilor directe şi atacului inamic. Începînd cu fortificaţia bastionată, fefele sînt apărate prin focurile de flanc, trase din lucrările vecine. Fefele bastionului, ale semilunei, ale fleşei sau ale lunetei sînt constituite din cele două laturi ale lucrării, cari formează între ele un unghi ascufit. 3. Faţă-spafe, raport Telc.: Raportul dinfre tensiunea cimomotoare în direcfia principală de radiafie (de radiafie maximă) a unor antene de emisiune şi cea mai mare valoare a tensiunii cimomotoare care se întîlneşte la acea antenă, în afara lobului principal, în semispafiul opus direcfiei de radiafie maximă. Se urmăreşte obfinerea unei valori cît mai mari a acestui raport la antenele de emisiune, pentru a mări profecfia acordată altor emisiuni cari folosesc aceeaşi frecvenfă de emisiune, iar la antenele de recepfie, pentru a reduce nivelul perturbafiilor radioelecfrice recepfionate. Raportul fafă-spafe maxim nu coincide cu cîştigul maxim, iar calculul lui nu se poate face decît aproximativ. Raport fafă-spate mare au antena parabolică (v.), antena Mandzarsky (v.), etc. 4. Fafetare. Poligr.: Operafia de prelucrare a unui clişeu sau a unei plăci de stereotipie, prin teşirea marginilor sau scobi-rea în ele a unui şanf pentru a putea fi fixat pe un suport, care să-i dea înălfimea normală, necesară procesului de tipărire.,Fixarea se poate face cu ajutorul unor şuruburi echipate cu gheare, cu reglefi fâfefafi, sau pe o fafetă (v. Fafetă 2); clişeele zincografice se fixează în mod curent cu finte pe un suport de lemn. Fafetarea se execută manual, cu rindeaua, sau cu ajutorul unor cufite (pentru conture mai complicate) sau mecanic, cu maşina. Maşina de fafetat e, de obicei, o maşină de frezat, adaptată operafiei de fafetare, sau o maşină de rabotat. Freza are profilul care se dă fafetei şi e echipată cu dinfi cu tăietură corespunzătoare materialului care se prelucrează (zinc, cupru, alamă, aliaj de plumb, etc.). 5. Fafetat, reglef Poligr. V. sub Reglet. 6. Fafetă, pl. fafete. 1. Tehn.: Suprafafă de dimensiuni lineare mici fafă de dimensiunile principale, la pietre prefioase sau la sticle şlefuite. 7. Fafetă. 2. Poligr.: Marginea teşită sau şanful scobit pe marginea unui clişeu, pentru fixarea lui pe un suport de lemn sau pe un fundament de sprijin, în forma de tipar. 8. Fafetă. 3. Poligr.: Placa de fontă folosită ca fundament penfru clişee sau plăci de stereotipie, cu şanfuri paralele, în cari pot fi introduse şi fixate clişeele cu gheare prinzătoare sau în cari sînt aşezate şipcidelemn, de cari .ele se fixează într-o formă de tipar (v. fig.). 9. Fafetă. 4. Uf.: Porfiune din fafa de degajare sau din fafa de aşezare a unei scule aşchie-toare, constituită dintr-o fîşie îngustă, în imediata vecinătate a muchiei tăişului. Fafefele de pe fefele de degajare (v. fig. a) au, în general rolul de a mări rezistenfa mecanică şi capacitatea termică Fa|ete la tăişurile sculelor, a) pe fafa de degajare; b) pe fafa de aşezare, cu rol de ghidare; c) pe fafa de aşezare, cu rol de element de control; fo) lăţimea faţetei. ale tăişului sculei, ceea ce se obfine datorită unghiului de degajare mai mic decît unghiul restului fefei de degajare, respectiv datorită măririi corespunzătoare a unghiului de ascufire (3 al muchiei tăişului. Fafefele de pe fefele de aşezare (v. fig. b şi c) au, de obicei, fie rolul de fefe de ghidare a sculei (de ex.: la burghie, alezoare şi scule similare), fie rolul de elemente de control al muchiei la ascufirea sculei (de ex. la freze), sau rareori rolul de întărire a tăişului. Prezenfa fafefelor pe fafa de aşezare măreşte aria suprafefelor de frecare dintre sculă şi suprafafa aşchiată, astfel încît ele frebuie să aibă lăfimi foarte mici (maximum 0,02-"0,1 mm); numai la partea cilindrică a burghielor lăfimea fafetei poate atinge valori mai mari (pînă la 1,5—2,5 mm, la burghie cu diametri foarte mari). io. Faujasif. Mineral.: (Na2Ca) [A^SisO^] • 10 H20. Zeolit calcosodic întîlnit în unele roci magmatice bazaltice. Cristalizează în sistemul cubic, în cristale ocfaedrice mărunte. Prezintă macle şi clivaj după (111). E alb sau brun, transparent şi are'luciu sticlos. E casant şi are spărtura neregulată, duritatea 5,5 şi gr. sp. 1,92. u. Faună. Zool., Paleonf.: Totalitatea speciilor de animale cari trăiesc pe suprafafa Pămîntului, înfr-o fară (de ex. fauna fării noastre), înfr-o regiune geografică (de ex. fauna Deltei Dunării), într-un anumit domeniu (mediu) (de ex.: fauna solului, faună marină, faună de apă dulce, faună terestră, etc.) sau cari au trăit în epocile geologice trecute (de ex.: fauna cretacică, fauna paleozoică, etc.). 12. ~ ornamentală. Arfă, Arh.: Ansamblul elementelor decorative cari reprezintă figuri de animale reale sau imaginare (de ex. grifoni, sfincşi, etc.). V. şi sub Ornament. 13. Faur, pl. fauri. Ind. făr.: Sin. Fierar (v.), Făurar. 14. Faurmaur, pl. faurmauri. Arh. V. Meşfergrindă. îs. Fauzerît. Mineral.: Varietate de epsomit (v.), care confine mangan. Se prezintă în cristale rombice albe, roşietice sau gălbui, solubile în apă, cu gust amar, astringent. 16. Favosifes. Paleonf.: Gen de coralier tabulat caracteristic penfru faciesul recifal din Silurianul superior (specia Favosifes gofhlandica) şi din Devonian (specia Fa-vosites polymorpha). Colonia masivă, rar ramificată, e formată din calicii înguste, prismatice, de obicei exagonale, strîns unite între ele. Perefii caliciilor sînt străbătufi de pori mari, distanţaţi Septeie sînt rudimentare, Favos|)es go,hlandica. iar planşeele, foarte numeroase, sînf orizontale, niciodată înclinate. Nu a fost identificat în fara noastră. 17. Fawcett, aparat Chim.: Aparat de laborator, de sticlă, folosit pentru distilare moleculară (v. fig.). Aparatul lucrează Fayalit 497 Fază, modulafie de ~ a impulsiilor sub vid înaintai, produs cu ajutorul unei pompe. Lichidul de distilat e introdus continuu pe la partea superioară a aparatului, prelingîndu-se pe suprafafa exterioară a tubului de încălzire. Vaporii cari părăsesc lichidul încălzit se condensează pe peretele opus, răcit cu ajutorul unei mantale cu apă care circulă. Condensatul se prelinge spre partea inferioară a aparatului, unde se evacuează printr-o conductă; lichidul nedistilat, constituind reziduul, se evacuează printr-o altă conductă, de asemenea pe la partea inferioară a aparatului. 1. Fayalif. Mineral.: Fe2Si04. Orto-silicat de fier din grupul divinului, termen al seriei isomorfe forsterit (v.)-fayalit şi al seriei tefroit (v.)-fayalit. Confine FeO pînă la 76% şi deseori cantităfi apreciabile de MgO, uneori de ZnO şi Fe2Og (ca produs de oxidare parfială). Se întîlneşte în cavităfile unor sticle vulcanice (obsi-dian), în unele riolite şi pegmatite, în liparite şi în unele sedimente ferugi-noase de contact metamorfic. Cristalizează în sistemul rombic, clasa rorpbo-bipiramidală, cristalele asemănîndu-se cu cele de olivin, fiind uneori tubu-lare sau prismatice scurte. Culoarea variază de la galben închis pînă la verde-negru, varietăţile oxidate fiind brune-cafenii. Are luciu sticlos puternic, aproape adamantin, şi prezintă clivaj bun după (010) şi imperfect după(100). Are duritatea 6,5 şi gr. sp. 4>"4,35. E optic biax, cu indicii de refraefie: rip— 1,823*-* 1,825; nm = 1,864---1,877; ng= 1,873*** 1,886. E slab pleocroic cu np — ng galben-verzui şi nm galben-portocaliu. Avînd punctul de topire jos (1335°), fayalitul e un constituent mineralogic dăunător, afît în refractarele forsteritice obfinute din olivin şi serpentin, cît şi în cele magnezitice defectuos omogeneizate. La 1400° frece în ferit de magneziu (refractar). 2. Fază, pl. faze. 1. Maf., F/z., Elf.: Argumentul care confine timpul, al unei mărimi care variază armonic în timp. Dacă qp(t) e faza şi Am e amplitudinea, mărimea armonică poafe avea una dintre expresiile Am sin cp (£) sau Am cos cp (t), respectiv Af Jq> (0 s. ~, circuif sensibil ia Telc.: Circuit electric sau electronic (v. Circuit electric 2) al cărui semnal de ieşire are amplitudinea dependentă de diferenfa dintre fazele a două semnale de intrare. Se utilizează în special pentru a pune în evidenfă cazurile în cari cele două semnale de intrare sînf în fază sau în opozifie (cu defazaj nul sau egal cu 180°). Se construiesc circuite sensibile la fază cu tuburi electronice şi cu elemente semiconductoare, incluzînd şi un dispozitiv indicator penfru tensiunea sau curentul de ieşire. Circuitele sensibile la fază cu tuburi electronice, folosesc o schemă de principiu de tipul celei din fig./. Tensiunile Aparaiul Fawceit pentru distilare moleculară. 1) lichid degazat; 2) răcitor; 3)apă; 4) distilat; 5) reziduu; 6) tub de încălzire cu termo-elemenf; 7) spre pompa de vid. /. Circuit electronic sensibil la fază. u-t—Ui sin(co/-f cpj); M2=^2s*n (a^ + 92) tensiune de intrare; D) cască telefonică. II. Montaj electronic sensibil Ia fază derivat din cel reprezentat în fig. /. u^Ui sin (coi+cpj); w2=C/2 sin (oo£ + q>2) tensiune de intrare; D) cască iele-fonică. în complex. Derivata co a fazei în raport cu timpul se numeşte pulsaţie instantanee şi e egală cu produsul prin 2 jt al frecvenfei instantanee f. în majoritatea aplicafiilor (cu excepfia celor referitoare la semnale şi unde modulate în fază sau în frecvenfă), faza e o funcfiune lineară de timp (mărimea considerată fiind periodică în timp) avînd expresia qp (£) = co£-{-a = 2 nft-ţ-a, în care co = 2jt fe pulsafia, / e frecvenfa, iar a = cp (0) e faza inifială. Diferenfa algebrică a fazelor a două mărimi armonice considerate într-o ordine dată se numeşte defazaj (v.). în reprezentarea geometrică a mărimilor armonice, faza e unghiul format de vectorul liber care o reprezintă (numit fa zor) cu o axă de referinfă (v. fig. sub Fazor). Fazele se măsoară în unităfi de unghi (de obicei în radiani). Măsurarea fazei (v. Fazelor, metode de măsurare a şi Fazmetru) se reduce la măsurarea defazajului mărimii considerate în raport cu o funcfiune armonică de referinfă. Sin. Unghi de fază. de atac pe grilele celor două tuburi electronice fiind de faze diferife (pi şi cp2, dar de pulsafie egală co, rezultă o diferenfă de fază qp = cpj — q?2 între curenfii anodici ii şi z2 ai tuburilor respective. Tensiunea electromotoare indusă în secundarul transformatorului e minimă sau maximă, după cum cele două semnale aplicate pe grilele tuburilor sînt în fază, respectiv în antifază. Pentru punerea în evidenfă a acestei tensiuni se foloseşte o cască telefonică (la frecvenfe pînă la 5 kHz) sau, mai bine, un oscilograf catodic. Frecvenfa maximă pînă la care pot fi folosite aceste circuite cu tuburi electronice e limitată şî de diferenfa dintre capacităfile parazite ale celor două tuburi. în locul transformatorului se poate folosi un grup de rezistenfe (v. fig. II). Circuitele sensibile la fază cu diode semiconductoare, prezintă avantajul de a putea fi folosite pînă la frecvenfe mult mai înalte; diodele utilizate trebuie să prezinte o caracteristică tensiune-curent pe cît posibil identică. Una dintre schemele cari folosesc diode semiconductoare e reprezentată în fig. III. La defazaj nul sau de 180° între tensiunile de intrare U‘r şi Ux, curentul de ieşire are amplitudinea maximă, iar la defazaj de 90°, curentul are amplitudinea minimă. Dacă Ur e suficient de mare fafă de Ux sau dacă unghiul cp e suficient de mic, prin instrument circulă un curent de valoare proporfională cu cos cp. Circuitele cu semiconductoare reclamă, în general, indicatoare cu oscilografe catodice, deoarece sînt folosite în domeniul frecvenfelor înalte. 4. ~r compensator de fază, şi Corector 3. s. ~, compensator de Compensator 3). . e. ~r modulafie de Te/c. V. sub Modulafie. 7. ~r modulafie de ~ a impulsiilor. Te/c.: Sin. Modu lafie de pozifie a impulsiilor. V. sub Modulafie. III. Circuit sensibil la fază cu redresoare cu semiconductor. 1. Telc.: V. Compensator de 2. Elt.: Sin. Compensator (v. 32 » Fază 498 Fazelor, mefode de măsurare a ~ 1. Fază. 2. Fiz.: Argumentul dependent linear de timp

F =0, în care x, y, z sînt coordonatele cartesiene ale punctului de observafie P{x,y,z), v==^ 6 v^esa defaza cu care se propagă suprafafa de fază constantă cp = const. (suprafafa echifază, suprafafa de undă), t e timpul şi A e amplitudinea constantă a undei, iar funcfiunea i|) {x, y, z) determină forma undei; suprafafa de undă are ecuafia (*» y> z) = const. şi se propagă după normala pe ea însăşi. 2. Fază. 3. Gen.: Fiecare dintre etapele succesive ale unei transformări. 3. Mş.: Interval de timp în care o anumită mărime caracteristică unui ciclu de transformare are valori diferite de zero şi de un anumit semn (adică fie pozitive, fie negative). La ciclurile motoarelor cu piston, intervalele de timp în cari pistonul trece de la un punct mort la altul (mărind sau mic-şorînd volumul ocupabil de agentul motor) se numesc timpi; fiecare timp cuprinde una sau două faze, după cum motorul e în patru timpi sau în doi timpi. La ciclul termodinamic al motoarelor termice se deosebesc patru faze principale, cari sînt admisiunea, compresiunea, expansiunea (numită şl detentă) şi evacuarea (numită şl emisiune, la motoare cu abur). — Faza c'e admisiune e intervalul de timp în care agentul motor sau aerul comburant intră în cilindrul maşinii, debitul lor fiind diferit de zero. Fracfiunea din faza de admisiune în care se efectuează şi compresiunea se numeşte fază de admisiune anticipată. — Faza de compresiune e intervalul de timp în care volumul ocupat de agentul motor scade. După compresiune urmează o fază intermediară, numită fază de ardere, adică intervalul de timp în care se produce arderea agentului motor, în camera de combustie sau într-o cameră separată. La motoarele Diesel, arderea e precedată de o altă fază intermediară, numită fază de injecfie, în care se injectează combustibil în aerul comburant comprimat în cilindrul motorului. — Faza de expansiune, numită şi detentă, e intervalul de timp în care volumul agentului motor (de ex. volumul gazelor obfinute prin arderea combustibilului) creşte.— Faza de evacuare, numită şi emisiune, e intervalul de timp în care agentul motor uzat e evacuat din cilindrul motorului. Fracfiunea din faza de emisiune în care se produce şî admisiune, de exemplu la motoare în doi timpi, se numeşte fază de baleiaj. 4. ~ de evolufie. Geo bot.: Etapă în dezvoltarea unei asociafii vegetale. Se deosebesc: faza inifială, faza optimă şi faza finală sau de degenerare, aceasta din urmă coincizînd uneori cu faza inifială a unei asociafii care urmează. 5. ~ de proiectare. Tehn.: Fiecare dintre formele succesive de elaborare a unui proiect. V. sub Proiect, Proiectare. 6. ~ de stabilizare. Ind. alim.: Faza a doua a procesului de fermentare a tutunului, în care temperatura acestuia se menfine constantă sau variază în limite foarte mici, în funcfiune de potenfialul fermentativ al tutunului şi de starea lui de condifionare. V. Fermentarea tutunului, sub Tutun. 7. ~ principală. Geo/. V. sub Seismică, undă 8. ~ tehnologică. Tehn.: Parte dintr-o prelucrare tehnologică sau dintr-un proces tehnologic, în cursul căreia scopul (obiectivul) tehnologic, scula şi regimul de lucru rămîn neschimbate. O anumită fază tehrrologică poate fi îndeplinită prin mai multe treceri de acelaşi fel (v. Trecere). Mai multe faze grupate, executate de acelaşi lucrător, la aceeaşi maşină sau la acelaşi loc de lucru, constituie o ope-afie (v.). împărfirea procesului tehnologic în faze şi distin- gerea riguroasă a acestora conform definiţiei de mai sus sînt necesare pentru ordonarea şi normarea ştiinfifică a procesului de producfie, în special sub aspectul tehnologic, în timp ce împărfirea în operafii are mai mult un caracter de organizare. 9. Fază. 4. Elf.: Circuit electric care face parte dintr-un sistem de circuite avînd tensiuni electromotoare alternative defazate între ele, sau prin cari circulă curenfi alternativi de aceeaşi frecvenfă, dar defazafi între ei. Sistemul poate fi difazat, trifazat sau, în general, polifazat. 10. Fază. 5. Chim. fiz., Metg.: Fiecare dinfre părfile omogene (solide, lichide, sau gazoase) ale unui sistem eterogen, care e separată de o altă parte omogenă printr-o suprafafă continuă sau constituită dintr-o mulfime de suprafefe continue, şi care poate fi separată din sisfem prin procedee mecanice; nu sînt considerate faze diferite constituenţii unui amestec la scară moleculară (amestec gazos, solufie), deşi există procedee mecanice (prin difuziune, centrifugare, etc.) de separare a componenfilor unui astfel de amestec. Trecerea de la o fază la alta e concomitentă şi e însofită de o variafie c|e compozifie chimică sau de stare fizică. Exemple: Un lichid omogen e un sistem monofazic, un metal pur e de asemenea un sisfem monofazic; un amestec mecanic de două tipuri de cristale e un sistem bifazic, fiecare cristal avînd ca suprafefe de separafie fefele lui, şi fiecare tip de cristal deosebindu-se de celălalt prin compozifie; un mefal în curs de topire e un sistem bifazic, metalul solid fiind în prezenfa aceluiaşi mefal lichid. Gazele prezen-tînd miscibilifate ilimitată, toate gazele cari se găsesc împreună formează un singur amestec omogen, adică există o singură fază gazoasă. Lichidele imiscibile şi solidele — cari au de cele mai multe ori o miscibilifate foarte mică — pot forma mai multe faze lichide, respectiv solide. în sistemul reversibil C03Ca±^C02+Ca0 sînt prezente trei faze, şi anume: faza solidă COsCa, faza solidă CaO şi faza gazoasă CO2 • în sistemul 2C0^C + C02 sînt două faze, şi anume una solidă C şi una gazoasă C0-fC02. 11. ~ dispersă. Chim. fiz.: Fază, într-un sisfem dispers, care se găseşte într-un mare grad de diviziune, de exemplu faza în suspensie într-un fluid (considerat continuu) sau faza constituită din ansamblul particulelor coloidale ale unui sol. în sens strict, frebuie considerată fază dispersă oricare dinfre fazele constituite dinfr-un component al unei solufii sau al unui amestec la scară moleculară. De regulă, se numeşte fază dispersă numai cea constituită din particule ale căror dimensiuni sînf mult mai mari decît dimensiunile moleculelor cari constituie faza continuă a sistemului dispers respectiv. 12. Fază de cufit. Uf.: Sin. Fafetă de cufit (v. Fafetă 4). 13. Fazelor, legea Chim. fiz.: Sin. Regula fazelor (v. Fazelor, regula ~). 14. Fazelor, metode de măsurare a Elf., Telc.: Mefode utilizate în industrie şi în laboratoare penfru determinarea fazelor inifiale ale semnalelor sinusoidale, în raport cu un anumit semnal de referinfă luat ca origine de fază, respecfiv pentru măsurarea diferenfei de fază dintre două semnale date (tensiuni sau curenfi), de aceeaşi frecvenfă. în ambele cazuri se măsoară, de fapf, defazaje (v. Fază 1). în instalafii electroenergetice interesează de obicei determinarea factorului de putere (egal în regim sinusoidal cu cosinusul defazajului dinfre tensiune şi curent).* Acesta se măsoară indirect, măsurînd puterea P, curentul I şi tensiunea U (cos cp = PJUI, în monofazat, respectiv cos cp = P/V3 UI în trifazat); se poate deduce în trifazat din indicafiile ai şi «2 a două wattmetre montate pe fazele 1 şi 2 pentru măsurarea puterii active [fg qp = *^3 (ai — «2) / (ai + o^)]; se măsoară direcf cu fazmetrul (v.). în telecomunicaţii şi în laboratoare sînt necesare mefode cari să implice un consum mic de putere şi Fazelor, mefode de măsurare a ~ 499 Fazelor, mefode de măsurare a să fie utilizabile la frecvenfe mai înalte. Penfru reperarea unor defazaje particulare (0°, 180°, etc.) se folosesc circuite sensibile la fază (v. Fază, circuit sensibil la ~). Pentru măsurări propriu-zise se folosesc mefoda celor trei voltmefre, mefoda celor trei ampermetre, metodele osciloscopice şi oscilografice, cum şi fazmefre electronice. Pentru măsurări de înaltă precizie se foloseşte o mefodă de comparaţie care poate afinge precizii de 0,1 •■•1°, aparatul de măsură respectiv numindu-se comparator (v.). Metoda celor trei voltmefre e simplă şi se foloseşte cînd se cere să se obfină defazajul dintre două tensiuni fafă de un punct comun (v. fig. / a). Cosinusul defazajului qpi2 dinfre tensiunile torului introduc aceiaşi defazaj, aplicînd ambelor intrări aceeaşi tensiune (în care caz cele două imagini cari apar pe ecranul oscilografului trebuie să coincidă). Mefoda e aplicabilă numai semnalelor cuprinse în banda de mijloc a audiofrecvenfelor, deoarece semnalele de frecvenfe prea joase nu trec prin amplificatorul comutatorului, iar cele prea înalte nu pot fi puse în evidenfă pe această cale. Pentru a obfine o imagine interpretabilă, raportul dinfre frecvenfa de comutafie şi cea a semnalului aplicat frebuie să fie mai mic decît 10. Erorile de determinare a defazajului prin această metodă sînt de ordinul a 10°. Mefoda elipsei consistă în aplicarea directă sau prin intermediul unor amplificatoare a tensiunilor între cari se Defszaju! ¥ /. Măsurarea defazajului dintre două tensiuni cari au un punct comun, prin metoda celor trei voltmetre. a) schemă de principiu; b) consfrucţie grafică corespunzătoare situafiei din fig. a. U\ şi U2 e dat de relafia cos qpi2= ±(£/§ — U^ — U2)I2UiU2i care rezultă din triunghiul celor trei tensiuni (v. fig. I b). Semnul ± se ia după cum U3 = UidnU2 în raport cu sensurile pozitive alese. Defazajul însuşi e determinat pînă la semn. Metoda poate fi aplicată şi cuadripolilor cari au o bornă de la intrare şi una de la ieşire la un potenfial comun, luînd precaufiile de montaj necesare pentru evitarea cuplajelor parazite dintre ieşirea şi intrarea cuadripolului, cari ar putea să apară din cauza rezistentelor interne ale voltmetre-lor (v. fig. II). Mefoda celor trei ampermetre e analogă, în acest caz măsurarea refe-rindu-se la defazajul dintre doi curenfi din laturi legate la acelaşi nod. în metodele osciloscopice şi oscilografice se foloseşte de obicei oscilograful catodic; sînt aplicabile la frecvenfe înalte şi sînt mai pufin precise. Erorile provin din citirea directă pe ecranul tubului catodic a unor segmente sau unghiuri, citiri influenfate şi de dimensiunile spotului luminos în raport cu ale ecranului. Se deosebesc: Mefoda comutatorului electronic, care consistă în folosirea unui oscilograf catodic căruia i se aplică tensiunile între cari se măsoară defazajul printr-un comutator electronic (v. fig. III a şi b). Defazajul dinfre cele două tensiuni (care trebuie sa aibă un punct comun) e dat de relafia IV. Măsurarea defazajelor prin metoda elipsei. a) schemă de principiu; b) aspectul elipselor cari apar pe ecranul oscilografului catodic în cazul aplicării metodei elipsei, penfru diverse valori ale defazajului cp; e reprezentat şi sensul în care spoful parcurge elipsele. Unghiul cp de defazaj e egal cu arc sin B //.Aplicarea metodei celor trei voltmefre penfru măsurarea defazajului introdus de un cuadripol. măsoară defazajul pe plăcile de deflexiune ale oscilografului catodic, astfel încît amplitudinile deviafiilor spotului din cele două direcţii perpendiculare să fie egale (v. fig. IV a). Pe ecranul oscilografului apare o elipsă al cărei aspect depinde de defazajul dintre cele două tensiuni aplicate plăcilor (v. fig. IV b). Practic, semnul lui q) se determină prin folosirea unui artificiu, introducînd un defazaj suplementar în canalul semnalului, defazat şî observînd modificarea formei elipsei (v. fig. V). a b c Metoda semicercului v. Elipse cari apar pe ecranul osci-prezintă avantajul de a permite lografului catodic, în cazul aplicării determinarea directă a unghiu- metodei elipsei, lui de defazaj, atît ca valoare a) iniţială; b) elipsSicare^apare *. (v \n \ cînd defazajul suplementar introdus cit şi ca semn (v. fig. V a). , , : K , , . , , ; _ r .. v * v , y e de acelaşi semn ca defazajul ini - Se reahzeaza in acest scop o ţjaf; cj e|ipSă care apare cînd defa-bază de timp circulară, folosind zajul Iniţial e de semn contrar celui O tensiune sincronă CU tensiunea al defazajului introdus suplementar. căreia i se măsoară defazajul. Pe grila de comandă a luminozităfii ecranului se montează un limifor prin care se trec succesiv cele două tensiuni cărora ///. Măsurarea defazajelor cu ajutorul unui oscilograf cafodic şi al unui comutator electronic, a) schemă de principiu; b) imaginea care apare pe ecranul oscilografului catodic; 1) comutator electronic; 2) bază de timp. (p = 360°^. înainte de a efectua măsurarea trebuie să se verifice dacă, la frecvenfa de lucru, cele două canale ale comuta- ~T sin cot sin(tof+?) sin (w t*v) VI. Aplicarea metodei semicercului, a) schemă de principiu; b) imaginea care apare pe ecranul oscilografului catodic; 1) limifor. li se determină defazajul. în fiecare caz apare pe ecran un semicerc, deoarece limitorul permite trecerea electronilor numai 32* Fazelor, regula ~ 500 Fazifron jumătate din timp. Pozifia relativă a semicercului depinde de faza semnalului corespunzător. în fig. V/ b s-a notat cu AA’ diametrul inifial al semicercului şi cu BB', diametrul care apare după aplicarea semnalului defazat. Semnul defazajului se determină prin montarea unui circuit defazor (v.) rezistenfă-capacifate în serie cu tensiunea aplicată uneia dintre plăcile oscilografului. După cum defazajul inifial e capacitiv sau inductiv va rezulta o rotire a axei în sensul acelor unui ceasornic, respectiv în sens trigonometric. 1. Fazelor, regula Chim. fiz.: Regula care exprimă relafia care există între numărul F de faze, numărul C de componenfi şi numărul V al gradelor de libertate statistică într-un sisfem fizicochimic în echilibru: F+V=C+2. în cazul unui sistem cu un singur component (C=1), dacă sînt în prezenfă toate cele trei faze, sistemul nu are nici un grad de libertate (şi se numeşte sisfem invariant). Cele trei faze sînt în echilibru în condifii de temperatură şi de presiune bine determinate. Dacă sînt prezente numai două faze, sistemul e univariant (are un singur grad de libertate). Sistemul e în echilibru înfr-o infinitate de stări, ale căror puncte reprezentative într-o diagramă pT se găsesc pe o curbă continuă (de ex. curba tensiunilor de vapori, pentru fazele lichidă şi gazoasă). Cînd e prezentă o singură fază, sistemul în echilibru e bivariant (are două grade de libertate) şi presiunea şi temperatura pot varia independent. Sin. Legea fazelor. 2. Fazelor, spafiuS Mec.: Varietatea (spafiul generalizat) cu 2X3 N dimensiuni pentru un sistem dinamic avînd N particule corporale, sau cu 2 n dimensiuni penfru un sistem dinamic olonom (v.) cu n = 3 N dimensiuni, în care un punct figurativ reprezintă în fiecare moment starea sistemului dinamic, determinată prin coordonatele sale lagrangiene de pozifie ql, q2, q (componente confravariante) şi prin impulsurile sale generalizate (sau coordonatele conjugate celor de pozifie) p\, p2, pn (componente covariante). Acest spafiu nu e metric, ci numai afin. E folosit în Mecanica analitică, în Mecanica statistică şi în Mecanica cuantică, datorită proprietăfii că admite ca invariant integral (v.) la o transformare canonică,— şi totodată ca invariant adiabafic (v.), „volumul" 2 «-dimensional • • -dpn. R2n s. Fazifron, pl. fazitroane. Telc.: Tub electronic cu fascicul, de construcfie specială, adecvată obfinerii unei modulafii de fază a unor osci la fii de înaltă frecvenfă. Fazitronul permite obfinerea unor deviafii de fază de valoare mare (pînă la 480°), ceea ce corespunde unui indice de modulafie de circa 8. Fig. I reprezintă o secfiune printr-un fazifron. Cafodul, încălzit indirect, e înconjurat de doi anozi de formă cilindrică, cari se găsesc la un potenfial continuu înalt. Electronii emişi de catod sînt concentrafi cu ajutorul a doi electrozi de concentrare a fasciculului şi al unor ecrane. Focalizarea electronilor e urmată de o împrăştiere bruscă a lor, care proiectează electronii sub formă de disc. „Discul electronic" format astfel, perpendicular pe axa catoduiui, e supus unui cîmp electric învîrtifor (de deviafie), obfinut prin montarea radială a unor grile deflectoare alimentate de o înfăşurare trifazată, grile plasate chiar în fafa discului electronic. Cîmpul învîrfitor are un dublu efect asupra discului electronic, şi anume: deviază inegal electronii, corespunzător cîmpului maxim, producîndu-se deviafiile maxime (consecinfa /. Secfiune printr-un fazifron. I) catod; 2, 3) anozi; 4, 5) electrozi de concentrare a fasciculului; 6) ecran; 7) grile deflectoare; 8) disc electronic; 9) bobină modulafoare; 10) amplificator de modulafii; 11) borne de Intrare a semnalului de modulaţie; 12) transformator trifazat care alimentează sistemul de electrozi ce produce cîmpul electric învîrtifor; 13) borne de ieşire a semnalului modulat de înaltă frecvenfă. imediată e forma ondulată, sinusoidală, pe care o ia discul electronic, reprezentată în fig. II); roteşte ondulafiile discului cu o vitesă care depinde de pulsaţia acestui cîmp. Electronii sînt apoi acceleraţi datorită cîmpului accelerator a doi electrozi plasafi în drumul lor spre anod. Aceşti electrozi sînt perfo-rafi astfel, încît discul, rotindu-se, marginea lui ondulată trece prin fafa perforafiilor, iar electronii sînt ll. Forma „discului electronic colectaţi cînd de anodul 2, cînd ondulat" dintr-un fazifron. de anodul 3. Cantitatea de electroni care străbate perforafiile e variabilă în timp, din cauza formei sinusoidale a periferiei discului, şi se obfine un curent anodic sinusoidal. Modulafia de fază a curentului se obfine printr-un cîmp magnetic transversal pe direcfia de deplasare a electronilor, care se obfine montînd o bobină modulatoare în jurul tubului (axul bobinei coincide cu axul tubului). Datorită acfiunii cîmpului magnetic transversal, fasciculul de electroni e deviat proporţional cu valoarea acestui cîmp, şi se variază faza curentului anodic în ritmul curentului de modulafie care străbate bobina, adică în ritmul semnalului de modulafie. în fig. III se poate urmări variafia deviafiei de fază realizată în fazitron în funcţiune de intensitatea cîmpului magnetic al bobinei modulatoare. Amplitudinea curentului care străbate bobina modulatoare fiind invers proporfională cu frecvenfa de modulafie, alimentînd bobina sub o tensiune constantă, se poate obfine corecfia necesară pentru trecerea de la modulafia de fază la modulafia de frecventă. H(0e) III. Caracteristica de modulafie a unui fazitron. Fazmefru 501 Fazmefru Fazitronul e folosit, în special, în emifătoarele cu modulafie de frecvenfă pentru radiodifuziune. .1. Fazmefru, pl. fazmetre. Elf.: Instrument penfru măsurarea defazajului (v.) sau a factorului de putere (v. sub Factor 3). Sin. (parfial) cos qp-metru, Cosfimetru. în refele şi instalafii energetice se folosesc fazmetre electrodinamice şi electromagnetice, monofazate şi trifazate (pentru regim echilibrat şi sinusoidal). F a z m e f r u I elecfrodinamic e compus, în principiu, din două bobine fixe (Si şi S2) cu axele la 90° (v. fig. /). în cîmpul lor e o bobină mobilă S3. S\ şi $2 sînt alimentate de tensiunea refelei astfel, încît cîmpul H\ al lui Si să fie în fază cu tensiunea, iar cîmpul H2 al lui S2 să fie în cuadra-tură cu ea. Bobina S3 e parcursă de curentul refelei /. Cuplurile produse ds Si şi S2 asupra lui S3 [adică M\~C\IH\ sin a cos qp, şi M2=C2IH2 sin (90°-a) cos (90°-qp)] sînt antagoniste şi la echilibru frebuie să fie egale. Dacă constructiv Ci = C2 şi H\~H2, la o anumită pozifie a lui S3, tg a = tg cp sau a = qp. S3 e solidară cu acul indicator şi indică defazajul dintre curenful refelei şi cîmpul H\, adică defazajul refelei şi factorul de putere al acesteia. Fazmetrele elecfrodinamice monofazate se construiesc fără fier sau cu fier. Fazmefrul elecfrodinamic fără fier funcfionează pe principiul logomefrului (v.), în care una dinfre bobinele încruci- /. Schema de principiu a fazmetrului. II. Schema de principiu a fazmetrului ///• Variantă a schemei fazmetruiui elecfrodinamic fără fier. elecfrodinamic fără fier. şate e legată la refea printr-o rezistenfă, iar a doua, printr-o reacfanfă inductivă sau capacitivă (v. fig. II). Bobina fixă S3 e de /V. Fazmefru elecfrodinamic cu mi fier oval. I) miez de fier oval; 2) bobine; 3) miez de fier rotund. V. Fazmefru elecfrodinamic cu indicator cu pol? aparenţi* 1) poli aparenţi. prin alegerea adecvată a constantei. Din cauza reactanfei, indicafia e influenfată de frecvenfă; pentru reducerea acestei influenfe se utilizează diverse montaje. De exemplu montajul reprezentat în fig. III, pentru care eroarea e de ± 1,2 grade electrice la o variafie a frecvenfei între 32 şi 78 Hz şi de i 0,6 grade electrice la o variafie între 37 şi 69 Hz. La fazmefrul elecfrodinamic cu fier (ferodinamic), pentru obfinerea unui cîmp uniform, dispozitivul de măsură e cuprins într-un miez de fier oval—forma fiind justificată pentru obfinerea unei repartifii sinusoidale a cîmpului, — iar în inferiorul bobinelor mobile e un miez de fier rotund, cu scopul de a mări cîmpul de inducfie magnetică şi deci fluxul corespunzător (v. fig. IV). Miezul de fier exterior poate fi şi cu poli aparenfi (v. fig. V). Fazmefrul electromagnetic (cu fier moale) a fost realizat pentru a evita trecerea curentului prin bobina mobilă. Există diverse tipuri; la cel din fig. VI, în interiorul unui cilindru de fier 1, neted, e o pereche de bobine 2, parcurse de curent. Coaxial cu cilindrul sînt alte două bobine fixe 3 şi 4, cari, excitate de tensiune, produc două cîmpuri antagoniste. Piesa mobilă e formată din două grupe 5 şi 6 de cîte două sectoare de fier moale aşezate în Z penfru fiecare dintre bobinele 3 şi 4, direcfiile celor două sisteme fiind la 90°, solidare pe axul cu acul indicator. Aceste sectoaffe sînt magnetizate de cîmpurile lui 3 şi 4 şi influenţate de cîmpul lui 2. Cuplurile cari se produc sînt antagoniste şi depind de defazaj; Ia echilibru, acul indică defazajul.— 3 5 VI. Fazmefru electromagnetic. VII. Schema de principiu fazmetrului trifazaf. Se construiesc şi fazmetre trifazate; ele folosesc montajul fazmetrelor electrodinamice şi defazarea existentă între fazele sistemului trifazat presupus simetric şi echilibrat, nemaifiind necesară o reactantă (v. fig. VII şi VIII). Scara fazmetrelor poate fi dată în unghi şi, în acest caz,: e proporfională, în tangentă sau în cosinus. Rotind acul în raport cu echipajul mobil se poate obfine indicafia 0 (penfru unghi şi tangentă) sau R 1 (pentru cos cp) oriunde pe scară. Scara (v. fig. IX) poate fi extinsă sau strînsă în anumite părfi ale ei, sau poatefi construită cu indicafii în toate cele patru cadrane, Co59 I' I' Unft'â % VIII. Diagrama curenţilor fazmefruiui trifazat. IX. Scări de fazmefru. parcursă de curenful refelei. Bobinele mobile Si şi S2 sînt parcurse ds curenfi proporfionali cu tensiunea refelei. Dacă defazajul dintre I1 şi I2 nu e chiar de 90° (din cauza rezis-tenfei proprii a inductanfei L), se obfine gradarea aparatului curenful fiind adus la bobinele mobile prin perii, etc., pentru fazmetrele electrodinamice. Legarea la refea se face conform schemelor din fig. II şi VII. Fazmetrele nu pot fi folosite în regim deformant sau dezechilibrat, dînd erori inacceptabile. Fazor 502 Făget 1. Fazor, pl. fazori. Fiz., Elf.: Vector liber prin care se reprezintă geometric, într-un plan convenfional, o mărime armonică funcfiune de timp, astfel încît componenta acestui vector după o anumită direcfie (fixă — fig. a, sau variabilă — Fazori reprezentativi ai unei mărimi armonice a — sin (coi-f-a). a) în reprezentare cinematică; b) în reprezentare polară; 0/4) axa de referinfă a fazelor; 08) axa de origine de fază; MP—a (£)=y 2/Vl'P' segmentul a cărui lungime e egală cu valoarea instantanee a mărimii; OP) fazor rotitor de lungime egală cu amplitudinea Am a mărimii (reprezentarea cinematică a luî Fresnel); OP') fazor fix de lungime egală (de obicei) cu valoare efectivă a mărimii (reprezentare polară, în care axa de referinfă se roteşte în sens contrar vitesei de rotafie co); cp~co£-{-a e unghiul format de fazor cu axa de referinfă, egal cu faza mărimii; a) faza inifială. fig. b) din acest plan să fie egală (v. fig. a) sau proporfională (v. fig. b) cu valoarea instantanee a mărimii. Sin. (în curs de eliminare) Vector de timp; (parfial) Vectorul Iui Fresnel. V. şî Reprezentare geometrică, sub Reprezentare simbolică. 2. Fazofron, pl. fazofroane. Fiz. V. sub Particule, accelerator de 3. Făcăfiioare, pl. făcălitori. Ind. ţăr.: Lingură mare, al cărei găvan e găurit, cu care se separă, Ia stînă,urda de zer. Sin. Polonic. 4. Făcăiir pl. făcaie. 1. Ind. ţăr.: Roată cu căuşe, cu fusul vertical, folosită la morile mici de apă din regiunile de munte. Sin. Ciutură, Roată cu căuşe. 5. Făcău. 2. Ind. ţăr.: Moară mică, folosită pe apele de munte, echipată cu o singură roată cu căuşe. 6. Fădruc. M/ne: Falie. (Termen minier, Valea Jiului.) ?. FăfăSug, pl. făfălugi. Ind. ţăr.: Bucată cilindrică de lemn, cu care morarul deplasează piefrele morii — după ce le ridică cu o pîrghie — cînd frebuie ferecate. Sin. Tăvălug. 8. Făgaş, pl. făgaşe. 1. Geogr., Drum.: Fiecare dinfre urmele adînci săpate de apele de şiroire sau lăsate de rofile unui vehicul într-un teren moale sau în noroiul de pe suprafaţa unui drum. Sin. Şleau (Oltenia), Ogaş. 9. Făgaş. 2. Drum.: Şanf cu dimensiuni mici, format prin circulafia vehiculelor, la suprafafa unei împietruiri sau a unui macadam obişnuit, înfrefinufe rău. Făgaşele formate numai în stratul de noroi întărit se înlătură prin curăfirea acestuia. Făgaşele formate în corpul îmbrăcămintei se repară prin: curăfirea de praf şi de noroi a porfiunii degradate; scarificarea cu tîrnăcopul a îmbrăcămintei de pe întreaga suprafafă delimitată, cel pufin pe grosimea unui strat de piatră, şi umplerea adînciturii obfinute cu material nou, aşezînd la fund materialul mai mare (pietriş sau piatră spartă, sortul 40/60 mm) şi deasupra materialul mai mărunt (split, sortul 15/25 mm, sau, în cazuri excepfionale, pietriş mărgăritar). Materialul folosit Ia repararea făgaşelor trebuie să fie’de aceeaşi nafură şi să aibă aceleaşi dimensiuni ca şi materialul din care e executată îmbrăcămintea respectivă, pe adîncimea scarificării, pentru a evita crearea de porfiuni mai slabe sau mai rezistente ale acesteia. Suprafafa reparată trebuie să fie la acelaşi nivel ca al îmbrăcămintei, pentru a nu crea dificultăţi în circulafie şi pentru a nu fi ocolită de vehicule. 10. Făgaş. 3. Mine: Scobitură cu înălfimea de 10---15 cm şi adîncimea de 0,5*"3 m, săpată în frontul minier de abafaj, spre a uşura dislocarea ulterioară a rocii. Făgajul se sapă de obicei pe întreaga •lungimea frontului, paralel cu vatra şi cît mai aproape de aceasta. Pentru a uşura operafia, făgaşul se taie, în general, într-o intercalafie cu duritate mică. La săparea galeriilor, uneori trebuie să se taie mai multe făgaşe (v. fig.). Săparea făgaşelor se poate face manual sau mecanizat, cu ajutorul maşinilor de havat. 11. Făgef, pl. făgete. Silv.: Pădure naturală de fag, mai mult sau mai pufin pură. Sin. Fagetum. în fara noastră, în cadrul subzonei acestei specii principale a pădurilor noastre, se deosebesc tipurile de păduri de bază din tabloul care urmează: Făgaşe la săparea galeriilor. Tipuri de făget Tipul de pădure Planfa caracteristică Altitudinea, amplasamentul şi solul Creşterea Regenerarea naturală Clasa de producfie Făgef normal cu vina-rifă (Fagetum asfîerufe-tosum normale) Vinarifa (Asperufa odo-rafa L.) Altitudini medii, pe versante însorite, cu pante înci/nafe şi locuri aşezate, cu soluri brune sau brune slab podzo-lite, în special pe substrat calcaros Creştere activă cu trunchiuri pline şi drepfe, bine elagafe . Se produce uşor Clasa 1 de producfie, cu lemn de califafe superioară Făgef de mare altitudine cu vinarifă (Fage-fum asperu/efosum alfi-cofum) Vinarifa (Asperula odo-rafa L.) Altitudini mari, pe versante însorite, cu pante înclinate sau repezi, pe sofuri brune slab po-dzolife Creştere desful de activă, cu consistenfă 0,8**-0,9 şi trunchiuri drepfe, slab elagafe Se produce desful de uşor Clasa III da producfie, cu lemn de calitate inferioară Făgef cu leurdă (Fage-fum alliefosum) Leurda (Allium ursinum L.), în covor confinuu în focuri aşezate şi în găvane, la poale/e pantelor, pe soluri brune, foarte bogate în humus Vegefafie foarfe activă, cu consistenfă 0,8 şi arbori drepfi, destul de bine elagafl Înfîmpină greutăfi Clasa l-II de producfie, cu lemn de calitate bună Făget cu păiuş (Fage-fum fesfucefosum) Păiuşu! (Fesfuca silva-tica L), în covor continuu Pe versante cu pante înclinate şi repezi, cu soluri brune podzolife sau brune-gălbui Vegefafie desful de activă, cu consistenfa0,7*0,8 şi arbori drepfi, desful de bine elagafi Înfîmpină greutăfi Clasa III de producfie, cu lemn de califafe bună Făgef cu rugi (Fagefum rubosum) Rugul (Rubus hirfus W. ef K.) în special pe versante cu pante înclinate şi repezi, cu soluri brune-gălbui Vegefafie desful de activă, cu consisfenfa0,7--0,8 şi arbori drepfi, desful de bine elagafi Se produce uşor Clasa III de producfie, cu lemn de califafe bună Făinare 503 Făină de carne (continuare) Tipul de pădure Planta caracteristică Altitudinea, amplasamentul şi solul Creşterea Regenerarea naturală Clasa de producfie Făgef cu horşti (Fagetum luzulefosum) Horştiul (Luzula nemo-rosa (Poli.) E. Mey.), în covor continuu în special pe versante cu pante repezi şi foarte repezi, pe podzoluri gălbui Vegefafielîncedă, cu con-sistenfa 0,6 - 0,7 şi arbori rău conformafi şi slab ela-gafi Înfîmpină greutăfi Clasa IV de producfie, cu lemn de calitate inferioară Făget cu afini (Fagetum myrtillosum) Afinul (Vaccinium myr-fillus L.) şi muşchi verzi, în covor continuu Pe creste şi pe partea superioară a versantelor de sub creste, pe po-dzoîuri primare Vegefafielîncedă, cu consistenţa 0,5*-0,6 şi arbori rău confcrmafi şi aproape neelagafi înfîmpină greutăfi Clasa V de producfie, cu lemn de calitate inferioară Făgef pe podzol nisi-pos-futos Rogozul (Carex pilosa Scop.) La altitudini mici (250 •••500 m), pe versante cu pante înclinate, pe soluri cenuşii deschise, de podzolire secundară, nisipoasă-lufoasă Vegefafie destul de activă, cuconsisfenfaO,8—0,9 şi arbori rău conformafi şi slab elagafi Se produce destul de uşor Clasa III de producfie, cu lemn de califafe inferioara Făget pe podzol argilos Vinarifa (Asperula odo-rafa L.) La altitudini mici (200-•• •••300 m), pe soluri cenuşii deschise de po-dzolire secundară, argiloase Vegefafie activă, cu con-sistenfa 0,8 - 0,9 şi arbori drepfi, destul de bine elagafi Se produce în bune condifii Clasa II de producfie, cu lemn de califafe bună 1. Făinare. Agr., Silv.: Boală a plantelor — în culturi, în arborefe de anumife specii de arbori şi arbuşti de pădure — produsă de ciuperci parazite din familia Erysiphaceae, de regulă specifice unui gen de plante. Ciuperca îşi dezvoltă miceliul pe suprafaţa organelor aeriene tinere (frunze şi lăstari), pe cari le acoperă cu un strat pîslos sau făinos, albicios. Scurt timp (3—8’ zile) după instalarea hifelor pe organele atacate, apar în număr din ce în ce mai mare coni- diile, cari sînt sporii de răspîndire a ciupercii în sezonul de vegefafie. în anumite condifii, apar spre toamnă cleistoteciile, cari sînt aparatele fructifere ale formei perfecte a ciupercii. Cu ajutorul unor sugători (hausforii), ciuperca ajunge în celulele epidermice alegazdei, de unde îşi extrage parazitar hrana; organele verzi atacate ale plantei sînt stînjenite în funcfiunile lor, ceea ce conduce la slăbirea fiziologică a indivizilor atacafi şi, în cele din urmă, Ia uscarea parfială sau chiar totală a acestora. Făinarea atacă diferite culturi şi plante de grădină, de exemplu ricinul, morcovul, măzărichea, castravefii; Erysiphe cichoracearum atacă cicoarea şi tutunul; Erysiphe gramminis atacă cerealele păioase şi gramineele de nutref; Erysiphe com-munis D. C. ataca trifoiul; Podosphaera leucotricha atacă mărul şi părul; Sphaerotheca pannosa atacă piersicul, agrişul şi trandafirul. Daunele cele mai mari le provoacă făinarea vifei de vie (Oidium). Unele soiuri de vifă, în special cele americane, sînt rezistente la făinare. Florile şi ciorchinii atacafi se usucă, iar boabele plesnesc şi se zbîrcesc; strugurii mănafi dau un vin lipsit de buchet. Combaterea f ăi nării se face prin măsuri complexe preventive şi represive, cari se aplică în special la culturi şi la arborefe tinere, cele mai expuse la făinare. Măsuri de combatere preventivă sînt: izolarea pepinierelor de sursele de infecţie, semănături cît mai timpurii, culturi adăpostite, arborete compacte şi amestecate, evitarea pă^unatului, combaterea inşectelor defoliafoare, etc. Măsuri represive recomandate sînt: prăfuiri cu praf de sulf fără alte adausuri ori cu preparate pe baza de sulf, sau stropiri cu solufie sulfo-calcică. 2. Făină, pl. făinuri. 1. Ind. alim.: Produs obfinut prin măcinarea în pulbere fină a cerealelor, în special a grîului, în instalafii special destinate acestui scop (mori). Prin generalizare, termenul se aplică şi pulberilor obfinute prin măcinarea boabelor de secară, de porumb, orez, etc. Făinurile se fabrică în diverse sorturi, cari se deosebesc în special prin gradul de extracfie (cantitatea de făină extrasă din 100 kg grîu, secară, etc.) şi prin gradul de finefe. Sorturile de făină de grîu fabricate curent în fara noastră sînt: făina albă (extracfie 0—30), făina semialbă (extracfie 0—75) şi făina neagra (exfracfie 30—83 sau 0—90). Făina de secară se fabrică într-un singur sort: semialbă (extracfie 0—75). Făina de porumb se fabrică în două sorturi: extracfia 0—90 şi extracfia 0—98 (v. sub Mălai). Finefea făinii se stabileşte prin cernerea a 100 g produs pe două site cu ochiuri de anumite dimensiuni şi se exprimă numeric prin două procente, unul reprezentînd cantitatea care rămîne după cernere pe prima sită (refuzul sitei), iar celălalt, cantitatea care trece prin a doua sită (cernutul sau trecerea sitei). Făinurile de grîu se folosesc în special la fabricarea pîinii, a produselor mărunte de franzelărie, a pastelor făinoase, a biscuiţilor, a produselor de cofetărie, etc.; făina de secară se foloseşte la fabricarea pîinii. s. Făină. 2. Tehn.: Produsul obfinut prin măcinarea fină a unor materiale. 4. ~ de cadavre. Zoot.: Nutref concentrat preparat din cadavre de animale, şi din cărnuri provenite de Ia serviciile de ecarisaj, din deşeuri de abator şi produse de carne improprii pentru alimentaţia omului, folosit în hrana animalelor şi în special a porcilor şi a păsărilor. Pentru distrugerea agenfilor patogeni şi a microorganismelor nocive confinute în materiile prime folosite la prepararea făinii, acestea sînt dezinfectate cu abur sub presiunea de 4—5 at şi la temperatura de 140—150°, timp de opt ore. Produsul uscat şi măcinat confine 25—70% proteină brută, 3—15% grăsime şi 20% fosfat de calciu. Pentru ca mirosul neplăcut al făinii să fie mai pufin simfit de animale, se adaugă nutreţului 5—10% anison sau chimion măcinat. s. ~ de carne. Zoot., Agr.: Nutreţ concentrat preparat (prin focare, fierbere, uscare şi măcinare) din carnea animalelor tăiate în abator şi din deşeurile de carne rezultate Ia fabricile de prelucrare a cărnii. Conţine 50—65% substanţe proteice, cantităţi mici de vitamine şi substanţe minerale (în special fosfat de calciu). Făina de carne, care conţine 9—11% azot, pote fi folosită şi ca îngrăşămînt organic, însă datorită preţului de cost ridicat, folosirea ei e limitată la plantele horticole în cultura forţată. Faină de carne şi de copile 504 Fălcea 1. ~ de coarne şi de copife. Agr.: Îngrăşămînt organic preparat prin fierbere, prăjire (în cuptoare) şi măcinare, din coarnele şi copitele animalelor tăiate în abatoare, şi cari nu se pretează la prelucrarea ca atare pentru obiecte de larg consum. Făina de coarne şi de copite conţine 12% azot şi 5% acid fosforic şi are o solubilitate redusă. E folosită în special ca îngrăşămînt în soluri acide sau la prepararea de mase plastice, la prepararea cheratinei şi a cherateinei. 2. ~ de foslafi naturali. Agr.: Îngrăşămînt fosfafic preparat prin măcinare din apatit sau din alţi fosfaţi tricalcici naturali. E cu atît mai eficace cu cît e mărunţit mai fin (sub 0,001 mm). Se aplică pe soluri cu condiţii favorabile nitrificării, (solurile din regiuni umede, cu reacţie neutră sau acidă, sărace în calciu), ca îngrăşămînt de bază, la arătura de toamnă şi, de preferinţă, în ame.stec cu sulfat de amoniu. Cantităţile date ia hectar sînt de 2—3 ori mai mari decît cele de superfosfat. Efectul îngrăşămîntului se face simţit timp de mai mulfi ani. E bine folosit de secară, hrişcă, mazăre, trifoiul alb, sulfină. Sin. Făină de fosfaţi bruţi. s. ~ de lemn. Ind. lemn.: Produs obfinut prin măcinarea aşchiilor de lemn (talaş, aşchii de şlefuire, rumeguş) de răşi-noase sau de alte specii (cum sînf molidul, bradul, pinul, mesteacănul, plopul, teiul, frasinul, arfarul, carpenul, stejarul, fagul, etc.) şi care poate fi folosit drept combustibil sau ca materie primă cu foarte variate utilizări. După provenienţă, se deosebesc: făină de lemn de răşinoase şi făină de lemn de foioase, iar după finefe (sau grad de măcinare), se deosebesc: gradul I, făină măcinată mare (făină brută); gradul II, făină măcinată mijlociu; gradul III, făină măcinată mărunt; gradul IV, făină măcinată fin. Făina de lemn este utilizată: ca material de umpiufură la fabricarea linoleumului; ca material absorbant, la uscarea blănurilor fine şi la degresarea obiectelor de metal; la lustruirea obiectelor de metal fine, a celor de mase plastice şi a tablei de ofel cositorite; la lustruirea pielii tăbăcite şi ca absorbant al apei din piele după operafia de tăbăcire; în fabricafia pilelor de ofel, pentru protejarea dinfilor în timpul călirii (sub formă de pastă preparată din făină de lemn şi sare); la fabricarea explozivilor (absorpfia nitroglicerinei); ca produs anfilianf şi modificator al porozităfii în industria ceramicii şi a electrozilor; la zugrăveli absorbante ale sunetului şi decorative, imifînd piatra, în cinematografe şi săli de spectacol; la zugrăveli şi vopseli speciale (datorită capacităfii termoizolante şi electroizolante); la prepararea mediilor de cultură a ciupercii Peniciiiium notatum (din care se extrage penicilina); la fabricarea săpunurilor de lux (fiind uşor abraziv) şi a pudrelor (avînd proprietăfi de dez-incrusfant şi dezodorizant); la fabricarea maselor plastice pe bază de răşini sintetice (bachelifă); în industria cartoanelor şi a hîrfiei, ca material de umplutură, în locul celulozei sulfat; Ia fabricarea cărămizilor poroase (prin amestecarea argilei cu făina, urmată de arderea făinii în timpul coacerii cărămizilor); la prepararea cleiurilor de umplutură (cleiuri colagenice); ca material de umpiufură Ia fabricarea cauciucului, a ebonifei, a covoarelor de cauciuc, efc. Procesul tehnologic de fabricafie a făinii de lemn cuprinde următoarele operafii: pregătirea rumeguşului (mărunfirea umedă cu ciocane, urmată de uscare), depozitarea rumeguşului uscat într-un siloz, mărunfirea rumeguşului uscat în moara cu ciocane, măcinarea propriu-zisă în mori cu pietre, cernerea făinii şi separarea în 3—4 sorturi, umplerea sacilor şi transportul la magazie. 4. ^ de oase. Zoot., Agr.: Nutref animal, obfinut prin măcinarea oaselor degresafe şi degelafinizate din abatoare sau din fabricile de clei şi de gelatină. Confine minimum 30% acid fosforic, 6% carbonat de calciu, 1—4% azot şi cantităţi mici de magneziu, potasiu şi sodiu. Făina preparată din oase proaspete mai confine cel pufin 5% grăsime şi substanfe proteice. Făina de oase e un suplement valoros în hrana animalelor înapoiate din punctul de vedere al creşterii şi poate fi folosită şi ca îngrăşămînt fosfafic, cu efect foarte lent în solurile acide. 5. ~ de peşte. Zoot., Agr.: Nutref concentrat preparat din specii de peşti necomesfibili, din peşti alterafi, din deşeurile provenite de la fabricarea conservelor de peşte (capete, înotătoare, organe interne, oase, etc.), cum şi prin prelucrarea altor specii pescuite odată cu peştele sau prinse în mod special ca: raci, crevete, crabi, scoici, broaşte. Masa degresată, obfinută după extragerea uleiului, e uscată şi măcinată. Scurt timp înainte de tăierea porcilor, făina de peşte trebuie eliminată din rafia de hrană, penfru ca grăsimea şi carnea animalelor să nu capete gust şi miros de peşte. 6. ~ de sînge. Zoot., Agr.: Nutref concentrat, obfinut prin coagularea, uscarea (în prezenfa absorbanfilor) şi măcinarea sîngelui (defibrinaf sau stabilizat) rezultat de la animalele tăiate în abatoare. Făina de sînge se prezintă sub formă de granule negre sau roşcate şi constituie un nutref cu valoare biologică mare, confinînd vitamina B12, minimum 80% substanfe proteice şi 2,5% grăsime. Datorită confinutului de 12% azot şi 1 % acid fosforic, poate fi întrebuinfată şi ca îngrăşămînt organic. E uşor solubilă la 20°. Făina de sînge poate fi folosită şi în scopuri tehnice, la fabricarea maselor plastice şi a cleiului. 7. ~ furajeră. Agr., Zoot. V. Fîn, făină de 8. ~ Thomas. Agr.: îngrăşămînt fosfafic obfinut prin măcinarea zgurii rezultate la fabricarea ofelului prin procedeul Thomas. E o pulbere brună închisă, confinînd 16—18% acid fosforic (solubil în acid cifric 2%), maximum 50% oxid de calciu, 5% oxid de magneziu, 5—8% acid silicic, 3—5% mangan. Efectul făinii Thomas e mai lent decît al superfosfatului şi durează 2—3 ani. Acest îngrăşămînt poate fi aplicat tuturor plantelor cultivate, fiind mai indicat în special pentru fînefele şi păşunile naturale şi cultivate şi pentru soluri uşoare, acide, sărace în calciu. Pe soluri cu reacfie neutră sau alcalină cu confinut bogat în calciu şi pe terenuri grele lutoase sau argiloase, solubilitatea făinii Thomas scade mult. Nu trebuie amestecată cu superfosfat, cu azotat de amoniu şi de calciu şi cu sulfat de amoniu. Se aplică în cantitate de 300—500 kg/ha, de obicei la executarea arăturii de însămînfare. Sin. Fosfat Thomas. 9. Făină. 3. Mat. cs.: Fracfiunea de material, dintr-o mixtură minerală folosită ca agregat pentru betoane, ale cărei granule au dimensiunile mai mici decît 0,2 mm, astfel încît trec prin sita cu 900 ochiuri/cm2. V. şî sub Granulometrie. 10. ~ de piatră. Mat. cs. V. Praf de piatră. 11. ~ de sfredel. M/ne: Pulbere de rocă produsă cînd se perforează o gaură de mină. 12. Făină lactată. Ind. alim.: Amestec de lapte condensat şi făină de grîu, întrebuinţat în special în alimentaţia copiilor. Penfru obţinerea lui, se amestecă făina cu apă, pînă se formează o pastă care e transformată apoi în foiţe foarte subţiri, cari se coc. După coacere se pulverizează fin, iar pulberea obţinută se amestecă cu lapte condensat. Se obţine din nou o pastă, care e transformată în foife subfiri, coaptă şi măcinată, realizîndu-se astfel făina lactată. 13. Fălcar, pl. fălcare. Ind. piei. V. sub Frîu-căpăsfru. 14. Fălcea, pl. fălcele. 1. Ind. far.: Sin. Talpă de sanie. V. sub Sanie. 15. Fălcea. 2. Ind. ţăr.: Fiecare dinfre cele două brafe ale piscului de car. V. Inima carului, sub Car. 16. Fălcea. 3. Ind. ţăr.: Fiecare dinfre scîndurelele între cari intră Limba melifei (v.). Fălcea 505 Fălfuif, maşină de ~ longitudinal c L X Cîrceie J) fălcele; 2) lopăfică; 3) cuiu lopafelei. 1. Fălcea. 4. Ind. fer.: Fiecare dintre piesele de lemn cari leagă între ele scîndurile cari formează fundul sau scoarţele carului. Sin. Chingă; (parfial) Spetează. V. Coşul carului, sub Car. 2. Fălcea. 5. Ind. far.: Piesă componentă a cîrceiei carului (v. fig.)* Sin. Fălcea de cîrceie, Fofează de cîrceie. s. Fălcea. 6. Ind. far.: Braf de va-tală. Sin. Fofează de vatală. V. sub Vatală. 4. Făfcea de afet. Tehn. mii.: Părfile egale în cari se despart afeturile unor tunuri, pentru a se sprijini pe pămînt în mai mult decît trei puncte'(două la rofi şi unul la sapa afetului). Există afeluri cu două fălcele (afeturi bifălcele) şi afeturi cu patru fălcele sau cu patru brafe. V. şî sub Afet. s. Fălfuire. 1. Poligr.: Operafia de îndoire şi împăturire (v. fig. /) a unei coli de hîrtie, pentru a-i reduce forma- tul, în vederea manipulării şi păstrării mai uşoare (hărfi, afişe, ziare), sau pentru a o transforma într-o fasciculă de carte, de broşură sau de revistă. Fălfuirea poate fi executată manual sau mecanizat, cu unu, două, trei sau patru falfuri, cu falfurile cruciş, paralele sau amestecate, etc. Fălfuirea manuală se execută îndoind coala cu mîna, potrivind coifurile şi marginile şi trecînd apoi cu fălfuitoa-rea peste muchia îndoită, pentru a o presa şi a o netezi bine. Fălfuirea manuală se recomandă pentru prelucrarea hîrtiilor sensibile, cum sînt hîriiile cretate mate, sau cînd numărul exemplarelor de fălfuit e relativ mic şi nu justifică ajustarea maşinii pentru formatul respectiv. I. Varianfe de fălfuire în fasciculă, a, b) formaf longitudinal, fălfuif de două ori, respectiv de frei ori; c, d) formaf transversal, fălfuit de două ori, respectiv de trei ori. //. Principiul de funcfionare al maşinii de fălfuit cu cujlfe (a) şi al maşinii de fălfuit cu casete (b). 1) coală de hîrtie; 2) cufit; 3) valfuri; casetă, Fălfuirea mecanizată se execută cu maşini speciale. Există maşini de fălfuit pentru un falf, pentru două, trei sau patru falfuri, cu alimentare manuală, semiautomată sau complet auto- mată; maşini combinate cari, pe lîngă operafia fălfuirii, execută şi alte procese tehnologice, maşini adaptate direct preselor da tipar, etc. După modul în care se execută îndoirea colii, se deosebesc: maşini de fălfuit cu cufite (v. fig. II a) şi maşini de fălfuit cu casete (v. fig. II b). e. Fălfuire. 2. Ind. piei.: Operafia de reducere şi de uniformizare a grosimii pielii pe toată suprafafa ei. Operafia consistă în îndepărtarea manuală sau mecanică, de pe partea cărnoasă, a unei porfiuni din grosimea pielii, spre deosebire de despicare (sau şpăltuire), la care se reduce grosimea pielii. în timp ce despicarea se efectuează, în general, înainte de tăbăcire, cînd pielea e în starea de gelatină, fălfuirea se efectuează totdeauna după tăbăcire, uneori chiar şi după uscare. Fălfuirea manuală se efectuează astăzi mai rar, în special Ia pieile mici, cari au straturi de grăsime aderente la carne greu de îndepărtat cu maşina, cum sînt pieile de cîine, sau la unele piei cu blană, a căror prelucrare mecanică e dificilă. Operafia se efectuează pe o scîndură de fălfuit care se aşază oblic pe un trepied. în producfia industrială se folosesc maşini de fălfuit (v. fig.). Maşina cuprinde un cilindru 1 cu cufite aşezate elicoidal, spre stînga şi spre dreapta, în formă de V, pornind din mijlocul cilindrului; cilindrul de apăsare 2, de alamă sau de Maşînă de fălfuif. cauciuc, paralel CU cilindrul CU 1) cilindru cu cufite; 2) cilindru de cufite Spre care apasă pielea; apăsare; 3) cilindru fransporfor; . cilindrul transportor 3; piatra 4) piafră de ascufif cufifele. de ascufit cufitele 4, care se învîrteşte în sens contrar cilindrului cu cufite. Fălfuirea influenfează pufin rezistenfa Ia tracfiune a pielii. Răzăturile de piele cari cad ca deşeu de la fălfuire se folosesc, fie ca material fibros Ia fabricarea pielii artificiale, în care scop se macină în mori speciale, fie ca materie primă pentru fabricarea cleiului şi a produselor de degradare a proteinei pînă Ia îngrăşăminte artificiale, Ia nevoie după ce au fost degresate şi destăbăcite. 7. Fălfuire- 3. Meff.: Operafia prin care se obfine o îmbinare prin falf (v. Falf 3) a obiectelor de tablă. După natura pieselor, fălfuirea se execută manual sau mecanizat; de exemplu, la învelitoarea de acoperiş, falful se execută manual, îndoind tabla cu ajutorul deştelor de fălfuit şi strîngîndu-l apoi prin batere cu ciocanul pe fierul de coamă; fălfuirea longitudinală a burlanelor se poate executa îndoind două margini ale foii de tablă — manual sau la maşina de îndoit muchii — şi strîngînd apoi falful prin batere cu ciocanul pe o, bară sau folosind maşina de strîns falful; fălfuirea longitudinală a cutiilor sau a butoaielor de tablă se execută la maşini de fălfuit longitudinal, iar fălfuirea de îmbinare a fundurilor cu mantaua se face cu maşini de închis, cari bordurează marginea şi formează apoi falful cu ajutorul unor role. s. Fălfuif. Meff. V. Fălfuire 3. 9. cleşte de Meff. V. sub Cleşte 3. 10. ~r fier de Meff. V. Fier de coamă. n. maşină de ~ longitudinal. Ut., Met., Maşină pentru executat falful longitudinal la mantaua cutiilor sau a butoaielor de tablă subfire. Pe batiul maşinii (v. fig.) sînt montate o piesă tubulară de susfinere 1, rezemată pe un ax rotativ orizontal 3, şi un berbec 2 cu mişcare de lucru rectilinie alternativă, comandată de un arbore cotit. în lungul tubului-suport sînt montate o şină de fălfuit cu canal, fixă, 4, şi una mobilă, 5; aceasta poate luneca ghidată într-un canal Fălfuitoare 506 Fărîmăfor de aşchii de fălfuif /ongifu-dinal. practicat în tubul-suport şi se sprijină pe axul 3 al tubului Pe una dintre fefele berbecului sînt montate o şină de fălfuit 6 şi un opritor 7, mobile şi acfionate prin pîrghii de arborele cotit al maşinii şi, pe cealaltă fafă, o şină de fălfuit fără canal 8, solidară cu berbecul. Penfru formarea unui falf interior se trece o foaie de tablă curbată 9, care va constitui mantaua, peste tubul-suport, astfel încît muchia lui exterioară să atingă opritorul 7, iar cea inferioară să intre în canalul şinei 5. La acfionarea arborelui cotit, şina 6 îndoaie cele două margini ale tablei, peste muchia şinei 5, şi le asamblează; apoi axul 3 ajunge înfr-o pozifie care permite mişcarea şinei 5, Maşină iar şina 8 de pe berbec presează tablele asamblate, formînd falful. Penfru executarea unui falf exterior se înlocuiesc şina 5 cu canal cu altă şină, fără canal, iar şina 8 de pe berbec, cu altă şină cu canal, şi procesul se efectuează în aceleaşi faze de lucru ca şi primul. î. Fălţuifoare, pl. fălfuitori. Poligr.: Unealtă plată de os sau de alt material rezistent (lemn, sficlă, mase plastice, etc.), folosită în tipografie pentru desprinderea colilor în cursul tipăririi, şi în legăforie, pentru presarea şi netezirea falfului, pentru prelucrarea pielii la cotor şi la alte lucrări similare. 2. Fă!|uifor, pl. fălfuitori. Poligr.: Lucrător specializat în operafia de fălfuire. s. FăI|u!for, pl. fălfuitoare, 1. Ind. lemn.: Sin. Rindea de fălfuit. V. sub Rindea. 4. Fălfuifor. 2. Ind. piei.: Sin. Cufit de fălfuif. V. sub Cufit 1. 5. Fălţuifor. 3. Poligr.: Sin. Cufit fălfuifor. V. sub Cufit 2. e. Făraş pentru mortar. Cs.: Unealtă folosifă penfru scoa- terea mortarului din lada de mortar şi punerea lui în lucrare. Cel mai des se foloseşte făraşul reprezentat în fig. a, care se compune dintr-o cutie prismatică (cu capacitatea de circa 3 l) de tablă (groasă de 1,25 mm), deschisă pe aproximativ 2/3 din lungime, echipată cu un mîner vertical, aşezat aproximativ la mijloc, şi cu un mîner orizontal sau înclinat la 45°, aşezat în spate. Perefii cutiei sînt asamblafi prin încheie- turi duble, iar mînerele sînt executate din ofel-beton (cu diametrul de 10 mm) şi sînt fixate de cutie prin nituire. Făraşul e vopsit cu două straturi de lac de bitum sau de vopsea de ulei, pentru a nu fi corodat. Fig, b reprezintă un alt tip de făraş, care se compune dintr-o cutie deschisă la partea superioară, alcătuită din doi perefi cari se întîlnescîn unghi ascufit, şi dintr-un fund prelungit la partea din fafă dincolo de marginile perefilor, şi care e echipată cu un mîner rabatabil, aşezat la capetele libere ale perefilor cufiei, şi cu un mîner fix, aşezat la inter-secfiunea celor doi perefi. 7. Fărîmare. Tehn.: Operafie de mărunfire sau de dezagregare mecanică a materialelor solide, în părfi cari au o formă neregulată, prin solicitări la compresiune. 8. Fărîmăfor de aşchii, pl. fărîmăfoare de aşchii. Uf., Meff.: Dispozitiv special adaptat pe unealtă sau amenajare specială pe tăişul sculei, în scopul de a conduce, a înfăşură şi a fărîma aşchia produsă. La aşchierea cu adîncime mică şi cu vitese mari, sub unghiuri de degajare între 10 şi 30°, metalele maleabile — fie că sînt dure (de ex. ofelul cu duritate medie), fie că sînt moi (de ex. ofelul moale, alama) — dau o aşchie continuă (v. sub Aşchiere), care ia uneori forma de elice; prin desfăşurare dezordonată, aşchia poate răni pe operator, sau poate deteriora suprafafa piesei în curs de prelucrare. Fărîmătorul de aşchii suprimă aceste inconveniente. Uneori aşchia e dirijată pe porf-unealtă ori pe o piesă a maşinii, care o fragmentează; alteori, însuşi cufitul are canale pentru curbat şi fărîmat aşchia, ori e echipat cu o cuirasă pentru fărîmat, sau strungul însuşi e echipat cu un fărîmăfor fix sau mobil. Fărîmătorul mobil a dat cele mai bune rezultate. Mărunfirea aşchiei se impune şi în cazul tăişurilor cu muchii lungi, pentru a uşura procesul de aşchiere şi pentru a uşura, de asemenea,înfăşurarea şi evacuarea aşchiilor, de exemplu la sculele cu mai multe tăişuri, cum sînt burghiele, alezoa-rele conice, frezele cilindrice, broşele, etc. în acest caz, fărîmăforul de aşchii consistă din mici canale practicate perpendicular pe muchii le active, cari determină fragmentarea aşchiei pe lăfimi egale cu distanfa dintre canale (v. fig. /). Pe tăişurile dinfilor succesivi, canalele sînt dispuse în eşichier, astfel încît urmele lăsate de canalele unui dinte să fie netezite de porfiunile continue ale dintelui următor. Exemple de fărîmăfoare penfru aşchiile din sfrunjire: Farîmăiorul cu canal longitudinal e constituit dinfr-un canal practicat /. Fărîmăfoare de aşchii, transversale, la tăişul sculelor. a şi b) canale practicate prin frezare pe fefele de degajare, respectiv prin rectificare pe fefele de aşezare, ale unui burghiu elicoidal; c) canale practicate prin rectificare la tăişul cufitului de alezare al unui dispozitiv penfru prelucrat mufe, la inferior; d) canale la tăişurile unei broşe; L) orientarea mişcării de lucru; 1, 2 şi 3) burghiu, cufit de alezare, respectiv broşa cu fărîmăfoare; 4 şi 5) cufite de strunjit interior, respectiv frontal; 6) opritor; 7) canal fărîmăfor de aşchii. Făraşe penfru mortar. a) făraş obişnuit, cu mînere fixe; b) făraş cu un mîner fix şi unul rabatabil; I) mîner fix; 2) mîner rabatabil. chiar pe tăişul cufitului. Se aplică la cufifele echipate cu plăci de mefal dur cu carburi metalice (v. fig. II a şi b). Canalele curbează şi rup aşchia. Canalele slăbesc însă tăişul cufitului şi, la o nouă ascufire, se produce o pierdere mare de material dur al uneltei. Fărîmăforul cu cuirasă, realizat printr-un adaus aplicat pe tăişul cufifului (v. fig. II c). Lovindu-se de pragul constituit de adaus, aşchia se rupe în elemente. De cele mai multe ori, pragul se construieşte din metal dur cu carburi metalice, care se lipeşte pe placa cufitului. Prezintă dezavantajul că lipirea provoacă tensiuni proprii, cari pot conduce la ruperea gurii cufitului. Fărîmăforul cu opritor fix e executat în suportul cufifului sau e adăugat suportului şi nu prezintă posibilitatea de reglare făişul cufifului. a şi b) fărîmăfoare cu canal longitudinal; c) fărîmăfor cu cuirasă; 1) corpul cufitului; 2) plăcufă de metal dur; 3) canal; 4) cuirasă. Fărîmăfor de bulgări 507 Fechner, formula lui ~ (v. fig. III a). Fărîmăforul din suporful cufifului e reprezentat printr-o cavitate practicată în port-cufit, care curbează şl rupe aşchia. III. Două tipuri de fărîmăfoare. a) cu opritor fix; b) cu opritor mobil, tip Joffe; 1) corpul cufitului; 2) plăcuţă de metal dur; 3) piesă prelucrată; 4) fărîmăfor fix; 5) fărîmăfor mobil în formă de mosor plat; 6) rulment; 7) dispozitiv de fixare a fărîmăforului. Fărîmătorul cu opritor mobil e constituit dinfr-o piesă montată pe suportul cufitului şi care — sub acfiunea aşchiei — se deplasează pentru a conduce şi penfru a rupe aşchia. Fărîmătorul Joffe are pe suportul cufitului un şurub vertical reglabil la capăt şi un fus pe care se poate roti un mosor metalic, prin intermediul unui rulment cu bile (v. fig. III b). O fafă a mosorului ajungeîn contact cu fafa superioară a cuţitului. Aşchia produsă prin tăiere loveşte în mosor sub un anumit unghi şi astfel se provoacă rotirea iui şi ruperea aşchiei. Fărîmăforul cu opritor reglabil e constituit dintr-un al doilea cufit, dispus perpendicular pe CU- jy_ Fărîmăfor cu opritor reglabil, fitul care taie, foarte j) Cufif cu plăcută de metal dur; 2) fărîmăfor de aproape de el^ ŞJ aşe- aşchii, reglabil; 3) suporful cufifului, 4 şurub de zat pufin mai înapoi reglare; 5) şurub de blocare, decît gura lui (v. fig. IV). El se montează pe suporful cufitului şi poate fi reglat cu un şurub. Prezintă avantajul că ocupă un loc mai mic şi se poate adapta formei aşchiei. Fafa care rupe e armată cu o placă de metal dur cu carburi metalice. 1. Fărîmăfor de bulgări. Mş,: Dispozitiv montat pe maşina de recoltat cartofi, servind la fărîmarea bulgărilor de pămînt cu cari sînt amestecate tuberculele de cartofi. E constituit din două suluri pneumatice (cilindre de cauciuc cu aer comprimat), cu axele paralele, cari se rotesc în sensuri contrare, prinzînd între ele tuberculele amestecate cu pămînt şi vre- jurile transportate de elevatorul scuturător. La trecerea printre suluri, cari apasă cu presiunea de 5—20 kgf/cm2, bulgării de pămînt sînt fărîmafi, iar tuberculele (nevătămate) trec mai departe, fiind apoi separafe de pămîntul fărîmifat. 2. Făfuială, pl. făfuieli. 1. Cs.: Sin. Făfuire (v. Făfuire 1). s. Făfuială. 2. Cs.: Strat subfire de mortar, bine netezit, care formează fafa aparentă a unei tencuieli, şi care se aplică peste stratul de grund şi se netezeşte cu drişca (manuală sau mecanică) pînă la obfinerea unei suprafefe plane şi netede. V. sub Tencuire. 4. Făfuire. 1. Cs.: Operafia de netezire a suprafefei văzute a unei construcfii sau a unui element de construcfie, cu sau fără adăugarea unui strat de material nou, pentru a corecta denivelările sau asperităfile, ori pentru a închide porii acesteia (de ex. făfuirea unei îmbrăcăminte rutiere asfaltice sau de beton de cimenf; făfuirea unei tencuieli, a unei scări de befon, etc.). Sin. Făfuială. 5. Făfuire. 2. Ind. piei.: Operafia la care se supun pieile în atelierul de cenuşărit, pentru a îndepărta din piele, prin stoarcere, impurităfile sau „grundul" constituit din membranele foliculilor piloşi şi ale canalelor glandelor sudoripare şi sebacee, împreună cu resturile confinute în aceste orificii (de ex. resturile de epidermă, de rădăcini de păr, de păr pufos scurt, de pigmenfi, de grăsime saponificafă sub formă de săpunuri de calciu, etc.). Eliminarea e posibilă numai dacă orificiile foliculilor piloşi şi ale canalelor glandulare sînt deschise. Pentru aceasta, pielea nu frebuie să fie în stare umflată, ci în stare afinată şi fiască. Anumite piei cu fafa rezistenfă sau cari au o pigmentaţie naturală intensă, care nu poate fi eliminată şi curăţită complet prin făfuire la ieşirea pieilor din cenuşar, se făfuiesc după sămăluire. în general, făfuirea se execută întîi cu maşinile şi apoi se completează manual; la pieile pentru fefe de încălfăminfe şi la pieile fine, la cari îndepărtarea totală a grundului e absolut necesară, făfuirea în bune condifii se execută numai manual, pe cîşlău, cu ajutorul cufitului de făfuit. Făfuirea mecanică a pieilor în stare de gelatină se execută cu maşini asemănătoare cu maşinile de depărat. Cilindrul cu cufite e echipat însă cu cufite tocite, aşezate în elice, asffel încît să nu rănească suprafafa pielii, ci să stoarcă numai grundul din folicuii şi din orificii. După făfuire, pieile gelatină se spală pentru îndepărtarea masei de grund aderent, a cărei culoare variază de la galben pînă la negru, în funcfiune de culoarea pigmentului pielii şi, totodată, pentru a face să dispară urmele lăsate prin apăsarea cufifului. 6. Făfuifoare, pl. făfuifori. Ind. lemn.: Rindea făfuitoare. V. sub Rindea. 7. Făfuifoare, rindea Ind. lemn. V. Rindea făfuitoare, sub Rindea. 8. Făfuifor, pl. făfuifoare. 1. Ind. lemn.: Sin. Rindea de netezit fefele scîndurilor, Rindea de făfuit, Rindea făfuitoare. V. sub Rindea. 9. Făfuifor. 2. Ind. piei.: Sin. Cufit de făfuit. V. sub Cufit 1. 10. Făurar, pl. făurari. Ind. ţăr.: Sin. Fierar (v.), Faur. 11. Făurărie, pl. făurării. Ind. făr.: Atelierul fierarului. Sin. Fierărie (v. Fierărie 4). 12. Febră affoasă. Zoot.: Boală infecfo-contagioasă virotică, observată la bovine, ovine şi porcine, transmisibilă şi la om, care se manifestă prin aparifia în anumite regiuni (mucoasa bucală, buze, uger, spafiul interdigital) a unor vezicule cu lichid opalescent, cari se sparg lăsînd ulcerafii dureroase la atingere. Pieile animalelor cari au fost bolnave de febră aftoasă nu se deteriorează, dar rămîn puternic infectante şi după jupuire. Deoarece virusul nu rezistă la valori mari ale pH-uIui, dezinfecfia acestor piei se face prin imersiune într-o solufie apoasă de carbonat de sodiu cristalizat 4% sau prin înmuierea lor, timp de 24 de ore, înfr-o solufie care confine o parte clorură de sodiu Ia 10000 părfi apă, la temperatura de20*"25°şi pH 6,2—6,5. 13. Febrifug, pl. febrifuge. Farm.: Sin. Antitermic (v.); Antipiretic; (parfial) Antinevralgic. 14. Fechner, formula lui C/c. e.; Relafia ./- [Ml m= y 71 V n (2 n — 1) în care m e eroarea medie pătratică a unui şir de n măsurări cu aceeaşi precizie, iar v e eroarea aparentă. Serveşte Fecioara 508 Fehling, solufie ~ Feculometru. ca formulă de control pentru rezultatul obfinut prin formula exactă a lui Bessel, în special în practica geodezică şi topografică. i. Fecioara. Astr.: Constelafie din emisfera boreală, formată dintr-o stea de mărimea întîi, numită Spica, şase stele de mărimea a treia, 181 de stele mai mic», vizibile cu ochiul liber, şi mai multe nebuloase. ^ Feculă. Ind. alim.: Amidon extras din tubercule de cartof, din rădăcină de manioc, efc. Granulele de feculă, ovoide, se deosebesc de celelalte granule de amidon (grîu, porumb, orez, etc.) prin aspectul lor microscopic şi prin faptul că prezintă un nucleu sau lumen în forma unui punct aşezat lateral. Straturile din cari sînt formate granulele, şi cari se pot distinge uşor, sînt aşezate excentric în jurul lumenului. La cartofii conservafi, procentul în feculă scade. 3. Feculerîe, pl. feculerii. Ind. alim.: Fabrică pentru extragerea amidonului din cartofi. 4. Feculometru, pl. feculometre. Ind. alim.: Aparat pentru măsurarea densităfii tuberculelor de cartofi. E compus (v. fig.) dintr-un vas cu capacitatea de circa 5 I, care are în inferiorul lui un coş metalic în care se introduce 1 kg cartofi, cîntărifi exact şi bine spălafi. Apa dezlocuită e colectată într-un balon cu gîtul marcat cu diviziuni corespunzătoare unui confinut în feculă de 12—25%. Diviziunile citite sînt convertite, cu ajutorul unor tabele, în procente de feculă. s. Fecundafie. Zoo/., Bot.: Fază a reproducfiei sexuate, prin care o celulă masculină se contopeşte cu una feminină, formînd o singură celulă — oul sau zigotul —, capabilă să dea naştere unei fiinfe noi. Fecundafia se numeşte încrucişată, cînd cele două celule (masculină şi feminină) sînt produse de indivizi diferifi (masculi şi femele). Cînd acelaşi individ are şî aparat reproducător mascul şî aparat reproducător femei, el se numeşte ermafrodit. Chiar în aceste cazuri, fecundafia e însă, de obicei, tot încrucişată, deoarece elementul mascul şi cei femei nu ajung Ia maturitate în acelaşi timp. Cînd fecundafia se produce între indivizi de rase diferite, fenomenul se numeşte metisaj, iar cînd se produce între indivizi de specii diferite, se numeşte hibridare. La fanerogame (plante cu flori), cum sînt aproape toate plantele cultivate, fecundafia se produce prin germinarea polenului căzut de pe anteră pe stigmatul pistilului, care formează un tub polinic ce pătrunde în ovar şi apoi în ovul, pe care-l fecundează. La animale, fecundafia e rezultatul împerecherii sau al însămîn-fării artificiale (v.), în timpul căreia spermatozoidul pătrunde în ovulul din uterul femelei, pe care-l fecundează. Studiul fecundafiei prezintă o mare importanfă penfru genetică, pentru formarea de varietăfi de plante sau de rase de animale mai productive, iar în agricultură şi în zootehnia practică, pentru combaterea sterilităţii. e. ~ artificială. Zoot.: Însămînţare artificială (v.). Termenul e impropriu pentru această accepţiune. 7. Fedeleş, pl. fedeleşe. Ind. făr.: Vas de lemn alcătuit din doage, cu formă uşor tronconică, înfundat Ia ambele capete şi caracterizat prin faptul că lungimea e, de obicei, mai mică decît diametrul mijlociu al fundurilor. 8. Feder, pl. federe. Ind. lemn.: Sin. Lamba (v.). 9. Federînă, pi. federine. Mine: Sin. Scoc oscilant. V. sub Scoc. 10. Fedorovif. Mineral.: Varietate de piroxen (augit) cu compoziţia intermediară între augit şi egirin-augit. 11. Feeder, pl. feeder-e. Elf.: Conductă electrică servind la alimentarea unui consumator sau a unui grup de consuma- tori de energie electrică racordaţi la extremitatea ei. Feeder-ul e un element important al reţelelor electrice de distribuţie, care face legătura între barele colectoare (v.) ale unei centrale electrice (v.) sau ale unei staţiuni de transformare şi conexiune şi barele colectoare ale unui consumator (sau ale unui grup de consumatori) ori, în reţelele urbane, ale unui punct de alimentare, de la care pleacă conducte distribuitoare. Feeder-ul poate fi constituit din una sau din mai multe linii aeriene ori din cabluri subferane a căror secţiune se stabileşte după prescripţiile generale pentru calculul liniilor electrice. După modul de funcţionare în reţea, se deosebesc: feeder-e radiale (v. fig. a), în buclă deschisă (v. fig. b) sau în buclă închisă (v. fig. c). Protecţia feeder-elor se stabileşte în funcţiune de configuraţia reţelei şi de felul lor (cabluri subferane sau linii aeriene), uti-lizînd relee cu acţionare directă sau indirectă, de curent operativ continuu sau alternativ. Contra scurt-cir- 2 Tipuri de feeder-e. a) radia!; b) în buclă deschisă; c) în buclă închisă; 1) stafîune principală; 2) consumator; 3) se-cuifelor polifazate se părător; 4) Înfreruptor închis; 5) înfreruptor foloseşte protecţia deschis, maximală de curent temporizată, completată, dacă e necesar, cu protecţia maximală de curent rapidă, combinată eventual cu dispozitive de reanclanşare automată rapidă (RAR), cari corectează declanşările neseiective ale acestei protecţii (protecţia de curent de accelerare pînă la reanclanşarea automată rapidă). Reţelele buclate au: protecfie de maxim de curent direcfională pentru acfionare selectivă, profecfie diferenfială longitudinala de curent sau, de cele mai multe ori, protecfie secfională de fir-pilot. Feeder-ele cari funcfionează cîte două în paralel se echipează cu profecfie diferenfială transversală de curent. Contra defectelor monofazate la pămînt se foloseşte pro-tecfia de maxim de curent sau de putere de secvenfă omo-polară cu semnalizare (la reţelele cu curent mic de punere Ia pămînt) sau cu declanşare (la reţelele cu curent mare de punere la pămînt). Sin. Linie principală de alimentare electrică.' 12. ~ de anfenă. Telc.: Linia de transmisiune a antenei (v.) unui radioemiţător. 13. Fehling, solufie Chim : Reactiv pentru recunoaşterea şi dozarea substanţelor cu putere reducătoare slabă, cum sînt aldehidele, monozaharidele, etc. E o soluţie de sulfat de cupru, sare Seignette (v.) şi hidroxid de sodiu în exces, în aceste condiţii se formează următorii complecşi solubili: CO—O------r I I CHO(H)->Cu*-OH2 CHOH 1 I co—o— tartrat compfex de cupru "I CO—o—| j* CHO—►Cu«-OH2 CHOH I co—o- Na+ sare de sodiu cari, în prezenţa substanţelor slab reducătoare, depun un precipitat roşu de oxid cupros, care poate fi dozat. Felagol 509 Felie Solufia Fehling nefiind stabilă se prepară ca două solufii A şi Bf cari se păstrează separat. Solufia A se prepară prin disolvarea a 34,66 g CuSC>4*5 H2O în 500 g apă distilată, iar solufia B se prepară din 173 gsare Seignette şi 50 g hidroxid de sodiu în 500 g apă distilată. înainte de folosire, pentru determinările calitative se amestecă volume egale d:n solufiile A şi B, acest amestec turnîndu-se apoi peste solufia de cercetat. Se obfine un precipitat roşu-brun de oxid cupros. Sin. Solufie Barreswil, Solufie cuproalcalină. 1. Felagol. Farm.: Produs medicamentos, pe bază de bilă de bou, în amestec cu salicilat de sodiu şi hexametilentetra-mină, sub formă de drajeuri. Are gust amar şi astringent. Se utilizează în terapeutica medicală pentru proprietăfile sale colagoge, coleretice şi antiseptice. 2. Feldspaioizi, sing. feldspatoid. Mineral.: Minerale magmatice leucocrate, constituite din silicafi aluminoşi de Na, K şi chiar de Ca, Unii termeni confin în raporturi stoichiometrice NaCI, Na2S04, CaCOs, analoge feldspafilor, dar cu un confinut de Si02 mai mic decît al acestora. Se întîlnesc relativ rar, în roci magmatice alcaline, sărace în silice şi lipsite de cuarf liber, în locul feldspafilor. Cei mai importanfi feldspatoizi sînf: leucitul (v.), nefelinul (v.) şi sodalitui (v.). 3. Feldspafi, sing. feldspat. Mineral.: Minerale principale, constitutive ale rocilor magmatice, cari se găsesc însă şi în rocile metamorfice şi H[MSi30Q1 -O- Punfe Feliei. în unele roci sedimentare, formînd 50 % din greutatea scoarfei terestre. După compozifia tor chimică, feldspafii sînt silicafi de AI, K, Na şi Ca şi, mai rar, de Ba. Confin uneori, în cantităfi foarte mici, Li, Rb, Cs, sub formă de amestec isomorf cu alcalii, şi Ca. Prezintă'proprie- 30 W 50 BU W SU ălA^l tatea de a forma serii isomorfe, în spe- Diagrama variaţiilor compoziţiei chimice a feld- cial binare, cum sînt spafllor. de exemplu seriile: Na(AISi308)—Ca(AI2Si208); Na(AISi308)—K(AISi308) şi, mai rar, K(AISi308)— Ba(AI2Si208). Diagrama ternară alăturată prezintă răspîndirea diverselor varietăfi de feldspat. Feldspafii cristalizează în sistemul monoclinic sau friciinic; se deosebesc foarte greu după caracterele lor morfologice. Au în general culoare deschisă (sînt minerale leucocrate), indici de refraefie relativ mici şi duritate mare (6—6,5). Prezintă clivaj perfect după două direefii cari se intersectează după un unghi de aproape 90° şi greutăfi specifice relativ mici (2,5—2,7). După particularităfile compoziţiei lor chimice, se deosebesc: feldspafi alcalini şi feldspafi calcosodici.? Feldspafii alcalini (pofasici şi sodopofasici), foifnafi din următorii componenfi: ortoză, sanidin, adular micro-ciin şi anortocJaz, sînt silicafi alurninoşi de potasiu (KA!Si308), cari confin mai totdeauna un mic procent de Na şi chiar de Ca. Ei pot fi considerafi o serie isomorfă, cu miscibilitafe restrînsă, între feldspatul potasic şi feldspatul sodic. Datorită faptului că Na şi K se deosebesc esenfial unul de altul din punctul de vedere al razelor ionice (respectiv: 1,33 şi 0,98 A), solufiile solide formate Ia temperaturi înalte, prin scăderea treptată a temperaturii, se descompun formînd pertife (v.). Feldspafii calcosodici (plagioclazi) sînt formafi din amestecuri isomorfe binare, ai căror termeni extremi sînt albitul (NaAlSiaOş) şi anortitul (CaAl2Si208). Au clivaj perfect după (001) şi (010), cu unghiul de clivaj oblic de 86c24'—86°50\ Formează rar cristale simple cu habitus tabular şi frecvent macle poiisintetice complexe. Au culoare albă, albă-cenuşie, uneori cu nuanfă verzuie, albăstruie, mai rar roşietică; au luciu sticlos, duritatea 6—6,5 şi gr. sp, 2,61—2,76. Feldspafii de potasiu şi de bariu, foarte rari, se numesc hialofani (v.). 4. Feliei, punie Elf., Telc.: Montaj penfru măsurarea prin comparafie a inductivităfilor mutuale. Dacă li şi /2 sînt cele două înfăşurări a căror inducfivitate mutuală trebuie măsurată, se conectează în serie cu li una dintre înfăşurările unui variomefru efalonat şi sursa de curent alternativ sinusoidal, iar cu /2, cealaltă înfăşurare a variometrului şi o cască telefonică. La extincfie, inductanfa mutuală dintre li şi /2 e egală şi de semn contrar celei cunoscute a variometrului. 5. Feiidae. Zoo/., Paleonf.: Familie de mamifere carnivore, cari se hrănesc cu pradă vie. Au cea mai mare specializare în privinfa dentifiei, fiind caracterizate prin reducerea numărului molarilor şi prin dezvoltarea foarte mare a caninilor şi a carnasierelor. Reducerea numărului din-fiior, determinată şi de scurtarea maxilarelor, atrage o dezvoltare mai mare a muşchilor masticatori. Suprafefele de inserfie a acestora pe mandibule sînt adîncite, iar arcada zigomatică e mult depărtată de craniu, lăsînd un spafiu mai mare pentru muşchiul temporal. Datorită acestui caracter, craniul felidelor e aproape tot atît de lat cît e de lung. Sînt mamifere digitigrade, cu cîte cinci degete, patru anterioare şi unul posterior, terminate cu gheare retractile. Felidele actuale (leul, tigrul, pantera, leopardul, etc.) trăiesc în special la tropice. Numeroşii reprezentanfi ai acestei familii sînt cunoscufi din Oligocen pînă azi. De exemplu: Machairodus (Miocen-Pleistocenul inferior) în Eurasia; Smilodon (Pleistocen) în America; Felis leospelaeus Goldf. (Cuaternar) în unele peşteri din Europa; etc. 6. Felie, pl. felii. Gen.; Bucată tăiată dintr-un întreg, mărginită de fefe plane, paralele sau, uneori, înclinate una fafă de alta, astfel încît aria fefelor e mare în comparafie cu aria oricărei seefiuni perpendiculare pe planul axial al feliei. 7. Mine: Porfiunea dintr-un zăcămînt de substanfă minerală utilă, limitată de două plane paralele orizontale sau înclinate, în interiorul căreia se execută lucrările miniere de pregătire şi de abataj în conformitate cu mefoda de exploafare adoptată. împărfirea zăcămintelor în felii şi exploatarea succesivă a acestora se aplică zăcămintelor groase şi foarte groase (peste 4—7 m), la cari nu poate fi extrasă dintr-odată întreaga porfiune dintre acoperiş şi culcuş. La unele strate orizontale (cu acoperiş slab, cu substanfă minerală utilă friabilă, în apropierea viiturilor de apă, etc.), împărfirea în felii începe chiar de la grosimea de 3,5 m a stratului, iar la stratele cu înclinare mare (peste 45—50°), împărfirea se aplică de la grosimi cari depăşesc 4,5 m. Pentru organizarea mecanizării operafiilor de; tăiere şi de transport de-a lungul frontului de abataj, suprafafa feliilor trebuie să fie cît mai plană. Feliile pot fi -^paralele cu acoperişul sau cu culcuşul stratului, ori înclinate fafă de acestea, cari, la rîndul lor, pot fi: cu înclinare naturală (feliile urmează înclinarea acoperişului sau sînt mărginite de suprafefele de contcat cu Felinar 510 Felinar de semna! intercalafiile sterile), diagonale sau cu înclinare artificială (arbitrară, impusă de consideraţii de exploatare). Feliile paralele se aplică stratelor orizontale sau cu înclinare mare (nu sînt recomandate pentru strate cu înclinare medie, din cauza porţiunilor triunghiulare cu unghi prea ascuţit, cari rămîn sub acoperiş sau pe culcuş); feliile cu înclinare naturală, stratelor cu înclinare mică sau medie (cu fotul excepţional straielor cu înclinare mare), iar feliile diagonale, oricărui tip de zăcămînt, cu condiţia ca natura substanţei minerale utile sau a intercalaţiilor să permită aceasta (sînt periculoase alunecările de front) şi adoptarea sistemului să fie raţională. Fiecare felie (cu excepţia primei, de sub acoperişul stratului) are un tavan fals, format dintr-un planşeu de scînduri (poditură), penfru reţinerea rocilor surpate sau a materialului de rambleiere cu care s-a umplut golul rămas după extragerea substanţei minerale utile din felia imediat deasupra ei. Alegerea numărului de felii şi înălţimea lor depind de grosimea stratului, de natura substanţei din strat, de intercalafiile sterile şi de metoda de exploatare aleasă. Deşi se recomandă ca înălţimea unei felii să fie cît mai mare, pentru a reduce numărul lor şi, deci, penfru a micşora cantitatea de lucrări de pregătire, această înălţime e limitată totuşi de mijloacele de susţinere de cari se dispune (lungimea stîlpi lor de lemn depinde de esenţa lemnului şi de posibilitatea de a fi transportaţi în mină; stîlpii de oţel nu frebuie să depăşească greutatea la. care rhanipularea lor devine obositoare). Feliile pe înclinare au de obicei înălfimea de 2—3 m, iar cele orizontale, înălfimea de 2,5—5 m. Lucrările miniere de pregătire a unui efaj sau a unui sub-efaj sînt comune tuturor feliilor din etaj sau din subetaj. Feliile se exploatează succesiv (una după alfa). După ordinea de exploatare a lor, se deosebesc: felii descendente (exploatare succesivă de sus în jos), folosite în cazul în care substanfa minerală utilă e de tărie medie sau mai pufin, ori are tendinfa de autoaprindere, şi felii ascendente (exploatare succesivă de jos în sus), folosite în cazuri contrare. Exploatarea descendentă a feliilor se face în cazul metodelor de exploatare cu surpare, iar exploatarea ascendentă numai Ia metodele cu rambleierea feliilor de dedesubt. Destul de frecvent se practică şi exploatarea simultană a mai multor felii (indiferent de ordine), realizîndu-se prin aceasta o mare concentrare a producfiei. î. Felinar, pl. felinare. 1. Tehn.: Corp de iluminat, în general în formă de prismă dreaptă, de cilindru, de trunchi de piramidă, respectiv de con, cu unu sau cu mai mulfi perefi transparenţi sau translucizi, conţinînd o sursă de lumină (lampă cu petrol sau cu ulei, bec electric sau de gaz, lumînare, etc.); are de cele mai multe ori şi un reflector metalic sau de tablă emailată. Se construiesc felinare cu dimensiuni mai mari, pentru iluminatul exterior, avînd astăzi în special un caracter decorativ, integrîndu-se într-un ansamblu arhitectonic oarecare, şi felinare cu dimensiuni mai mici, cu alimentare independentă (baterie uscată, rezervor de combustibil), folosite drept corpuri de iluminat portative penfru exterior (v. şî Lanternă). 2. ~ de drum. Nav. V. sub Lumini de navigaţie şi semnalizare. 3. ^ de macaz. C. f.: Felinar fix sau rotitor, folosit în semnalizarea feroviară pentru a indica de la distanţă pozifia macazului. Indicafiile date de felinarele de macaz diferă la diversele administrafii de cale ferată. După sistemul de macaz pe care îl semnalizează, se deosebesc: felinare penfru macazuri simple asimetrice, felinare penfru macazuri simple simetrice şi felinare pentru traversări dublă joncfiune (macazuri engleze). Felinarul pentru macazuri simple simetrice sau asimetrice e paralelepipedic, cu perefii de tablă, în cari sînt tăiate ferestre dreptunghiulare sau în formă de săgeată, acoperite cu sticlă de culoare albă lăptoasă pe fond negru (pentru a fi vizibile în timpul zilei), noaptea fiind iluminate din inferior cu ajutorul unei surse de lumină (lampă cu petrol sau electrică) (v. fig. I). Schimbarea indicaţiei felinarului de cale ferată se face simultan cu manevra macazului, fie prin rotirea felinarului cu 90° în jurul unui ax vertical (la felinarele rotitoare), fie prin acfionarea unor ecrane mobile de tablă, cari formează diferitele figuri (Ia felinarele fixe). Felinarele pentru macazurile de la traversări dublă joncţiune sînt fixe, avînd pe cele ' două fefe opuse cîfe patru ferestre cu geamuri de culoare albă lăptoasă, Două dintre acesfe ferestre sînt acoperite de nişte palete cari se rotesc în jurul unui ax orizontal, odată cu manevrarea acelor macazului; prin acoperirea acestor ferestre se formează anumite figuri cari indică parcursul peste macazul respectiv (v. fig. ll). I. Felinar penfru macazuri simple asimetrice, cu indicaţiile de pozifie a acestora. a) macaz manevrat pe finie directă; b) macaz manevrat pe linie abătufă (săgeata dirijată în direcfia abaterii) şi atacat pe (a vîrf; c) macaz manevrat pe o linie abătută şi atacat, pe Ia călcîi. II. Felinar pentru macazuri de la fraversări dublă-joncfiune. a, b) macaz manevrat pe iinie directă; c, d) macaz manevrat pe linie abătută. Felinarele de macaz se montează atît în stafiile necentralizate, cît şi în cele centralizate (cu excepfia celor centralizate elecfrodinamic, unde manevra se efectuează pe parcursuri nezăvorîte şi pe bază de semnal de manevră în dependenţă cu poziţia macazurilor), pentru a uşura acarului controlul pozifiei macazului, cum şi pentru a indica personalului de manevră şi de pe locomotivă care parcurs e executat peste macazul respectiv. Felinarele de macaz se aşază, pe cît posibil, în dreapta macazului (în sensul atacării pe la vîrf). La diagonale, felinarele se aşază în afara liniilor. în cazul cînd felinarele de la două macazuri consecutive se suprapun, al doilea felinar are suportul mai înalt, pentru a nu fi acoperit de primul. 4. ~ de navă. Nav.: Felinar de construcfie specială, folosit pe nave pentru siguranfa navigaţiei şi pentru semnalizare. Are carcasa de alamă, iar lentilele şi filtrul de lumină sînt construite corespunzător prescripţiilor din registrele de clasificare. După locul de amplasare, se deosebesc: felinar de catarg (cu lumina albă), felinar de bord (verde şi roşu), de pupă, de siaj, de ancoră, de navă care nu e stăpînă pe manevră, de navă eşuată, de pescuit, de pescuit cu plasă de fund, de pilotaj (alb sau roşu), de remorcă, de catarg, de împingere, etc. Cîmpul vizual al felinarelor trebuie să aibă unghiul (atît în plan vertical cît şi în plan orizontal) prescris de Regulamentul internafional penfru prevenirea abordajelor, iar lumina nu frebuie să depăşească acest cîmp, indiferent de distanfă. V. şî sub Lumini de navigafie şi semnalizare. 5. ~ de pozi{ie. Nav. V. sub Lumini de navigafie şi semnalizare. 6. ~ de semnal. C. f.: Felinar folosit la căile ferate penfru realizarea indicaţiilor luminoase ale semnalelor mecanice în timpul nopfii. E constituit dinfr-o cutie de tablă şi o sursă de lumină (o lampă cu petrol, o lampă cu gaz propan sau Felinar 511 Fenanfren o lampă electrică). Pe unul dinfre perefii felinarului se găseşte o lentilă albă, pentru concentrarea razelor luminoase într-un fascicul şi dirijarea acestuia în lungul căii. Felinarul are fante pentru asigurarea tirajului (la lămpile cu gaz sau cu petrol) şi penfru evitarea stingerii datorită vîntului sau curentului de aer produs de trecerea trenului. Felinarul se fixează pe un suport mobil, cu ajutorul căruia poate fi ridicat în vîrful semnalului, şi anume în spatele dispozitivului de semnalizare, care consistă din 2—3 filtre de lumină (de culori diferite) prinse într-un cadru de tablă numit „ochelari", prin acţionarea cărora se obfine indicafia luminoasă corespunzătoare semnalului respectiv. 1. Felinar. 2. Ind. chim., Ind. pefr.: Sin. Lanternă (v. Lanternă 4). 2. Felscuarfit. Petr., Maf. cs.: Varietate de cuarfit (v.) fără ciment de legătură (granulele de cuarf, cu mărime şi formă foarte variate, sînt legate între ele direct, prin forfa de coeziune). Transformarea felscuarfitului în tridimit (componentul mineralogic' de bază al refractarelor silica) se produce la temperaturi mai înalte şi după o ardere mai prelungită decît transformarea findlingscuarfitului (v.) (începe abia la 1200°, e net perceptibilă la 1300°, continuă la 1400° pînă la aproximativ 80% şi se termină abia la 1500—1550°). La findlingscuarfite, aceste temperaturi sînt inferioare cu aproximativ 100°. Cum în industria refractarelor se evită, din motive de economie, arderile peste 1450°, felscuarjitul nu e folosit la fabricarea refractarelor silica decît rar sau, adeseori, în amestecuri cu findiingscuarfit. s. Felsdbanyif. Mineral.: AU [(OH^qSOJ *5 H2O. Sulfat de aluminiu hidratat, întîlnit ca eflorescente în unele filoane hidrotermale. Cristalizează în sistemul rombic. 4. Felfer, pl. feltere. Ind. lemn.: Subansamblu al insfa-lafiei de fabricat plăci fibrolemnoase (v.), după procedee „la uscat", care serveşte la formarea covorului de fibre, din fibrele de lemn încleite şi uscate în prealabil. E constituit dintr-o cameră metalică în care sînt introduse fibrele cu ajutorul scocului oscilant de alimentare a felterului; în felter, fibrele sînt transportate pneumatic şi sînt azvîrlite pe banda transportoare a instalafiei, pe care se aştern în poziţie oare? care şi formează covorul de fibre cu lăfimea şi grosimea corespunzătoare plăcii care urmează să fie presată. Pentru nivelarea suprafefei superioare a covorului de fibre şi reducerea excesului de material se utilizează un cilindru rotativ dinfat, Feffer. I) banda de formare a covorului de fibre; 2) cilindru afimenfafor; 3) cilindru distribuitor; 4) fibre fine; 5) fascicule de fibre şi fibre fine; 6) fibre grosolane; 7) separator magnetic; 8) cilindru nivelator; 9) conductă de retur la siloz; 10) cilindru de presare; 11) fibre fine penfru fafă. perpendicular pe axa longitudinală a benzii transportoare; fibrele ridicate de dispozitivul nivelator sînt aspirate şi reintroduse în circuitul de material din felter (v. fig.). Sin. Cameră de fulguire. 5. Felucă, pl. feluce. Nav. V. sub Navă cu vele. 6. Femic. Mineral.: Sin. Melanocrat (v.). 7. Fenacefină. Farm.: C2H5O—C6H4— NH—CO—CH3; p-etoxiacetanilidă. Se prezintă în lamele albe, fără gust şi fără miros, cu p. t. 135°. E greu solubilă în apă, uşor solubilă în alcool. Se întrebuinfează ca antinevralgic şi antitermic, de obicei asociat cu piramidon, cafeină, aspirină, etc. 8. Fenacif. Mineral.: Be2Si04. Mineral rar, din seria neo-silicafilor (grupul willemitului), întîlnit, de obicei, în pegma-tifele rocilor magmatice acide, asociat cu: topaz, berii, apa-tit, etc. şi în micaşisturi. Confine 45,5% BeO şi 54,5% Si02 şi, în cantităfi mici, MgO, CaO, AI2O3 şi Na20. Cristalizează în sistemul exagonal, clasa romboedrică, în cristale de obicei mici, cu habitus romboedric, scurt colum-nar. Se prezintă şi compact sau în agregate cu granule mari ori mărunte. Prezintă frecvent macle de concreştere după (1010). E incolor sau uşor colorat în galben ca vinul, uneori roz, mai rar brun; are luciu sticlos sau gras şi urmă albă. E transparent pînă Ia translucid, la lumina razelor ultraviolete devenind puternic fluorescent. Prezintă clivaj imperfect după (1120) şi spărtură concoidală pînă la aşchioasă. Are duritatea 7,5 şi gr. sp. 2,96—3,0. Nu se topeşte la flacăra suflătorului; nu se disolvă în acizi. La lumina solară se decolorează în timp. Se întrebuinfează uneori, împreună cu beriiul, ca minereu de berii, iar varietăfile colorate şi transparente, ca pietre semiprefioase. 9. Fenaluz, coloranţi Ind. chim.: Coloranfi direcfi rezis-tenfi Ia lumină. Sin. Clorantin, Sirius. 10. Fenanfren. Chim.: Hidrocarbură aromatică în a cărei moleculă se găsesc trei nuclee benzenice condensate. Se prezintă sub formă de cristale mono- clinice incolore, de plăci sau H H de foife, cu p. t. 100,3°; H /C==C\ H p. f. 339,6°; sublimează în C — C.% 9 10 ,C — C% vid înaintat. E uşor solubilă HC^ * în benzen, în toluen, sul- \^f fură de carbon, cloroform, H H H acetonă, tetraclorură de carbon, eter etilic; e solubilă în alcool metilic şi etilic; e insolubilă în apă. Fenantrenul se găseşte în gudroanele cărbunilor de pămînt, în fracfiunea ulei de antracen, cu p. f. 270—370°, împreună cu antracen, fluoren, acridină, carbazol, fenoli superiori, în cantităfi mici se găseşte în fifei, în fracfiunile cu tempe- raturi de fierbere peste 200° şi în gudroanele de lignit. Ciclul fenantrenic se întîlneşte în multe substanfe importante din regnul animal şi din cel vegetal: în acizii din răşini, în ste-rine, în hormonii sexuali, în glicozidele cardiace, în acizii biliari, în saponine şi în alcaloizii din clasa morfinei şi apo-morfinei, etc. Fenantrenul se obfine, în special, din gudroanele de cărbuni prin extragerea fracţiunii fenantrenice cu solvent nafta şi îndepărtarea impurităfilor. Fenolii cu temperaturi de fierbere înalte se îndepărtează prin tratare cu solufie de hidroxid de sodiu diluat; acridina, cu ajutorul acidului sulfuric diluat, iar carbazolul şi difenilenoxidul, prin topire alcalină. Urmează distilarea şi recristalizarea din alcool de 95%. Extractul fenantrenic se refluxează cu anhidridă maleică în nitrobenzen; anhidrida maleică condensează numai cu antracenul. Metodele sintetice de obfinere a fenantrenului nu sînt aplicate industrial. Caracterul chimic al fenantrenului e aromatic, similar celui al naftalinei, fenantrenul fiind însă mai reactiv. Cu halogenii se obfin derivafi de adifie şi de substifufie. Nitrarea cu acid azotic (d. 1,45), în prezenfa unui amestec de acid acetic şi anhidridă acetică, conduce la patru mono-nitroderivafi, între cari predomină 9-nitroderivatuI. Cu acid azotic (d. ,1,5) se obfin, în aceleaşi condifii, dinitroderivafi. Sulfonarşa conduce la derivafi monosubstituifi. * .C — C _ 2CH 6 / \ 4 3 / c=c c=c H Fenantrenchinonă 512 Fenchonă Prin hidrogenare în condifii biînde se obfine 9,10-dihidro-fenantrenul; în condifii mai energice se obfin o serie de produşi în cari inelele laterale sînt hidrogenate, iar inelul mijlociu rămîne aromatic. Prin oxidare cu trioxid de crom în acid acetic'sau cu bicromat de sodiu ori de potasiu în acid sulfuric se obfine fenantrenchinonă şi apoi acid difenic. Fenantrenul adifionează litiu, sodiu, potasiu în pozifia 9,10. Datorită unor reacfii specifice, fenantrenul e folosit în Chimia analitică. Astfel, cu clorură de aluminiu sublimată dă o colorafie verde-albastră; cu acetatul de uraniu sau de fier în acid sulfuric şi în prezenfa urmelor de formaldehidă, dă o colorafie albastră intensă; oxidat la fenantrenchinonă şi apoi tratat cu pentaclorură de stibiu, dă un precipitat roşu; etc. Fenantrenul e întrebuinfat în industria coloranfilor, în special a flavindulinei; ca intermediar în sinteze organice, în industria farmaceutică; ca plastifiant pentru polistirenul folosit ca izolant, stabilizator pentru nitroglicerină şi nitroceluloză; adăugat în asfalt, conferă acestuia o mai bună fluiditate şi putere de acoperire. 1 Fenantrenchinonă, pl. fenantrenchinone. Chim.: Ci4H&02; chinona fenantrenului. Se prezintă sub forma a patru isomeri: 1,2-, 1,4-, 3,4- şi 9,10-fenantrenchinona. Fenantrenchinonele dau următoarele reacfii caracteristice: cu hidrosuifitul de sodiu trec în dihidroxifenantrenii corespunzători; cu zinc praf, acetat de sodiu şi anhidridă acetică dau diacetoxifenantrenii corespunzători. Cea mai importantă fenantrenchinonă e 9,10-fenantren-chinona, care e folosită la identificarea o-diaminelor, detectarea tiofenului în toluen, ca intermediar pentru flavindu-line, etc. Fenantrenchinon-oximele formează săruri metalice complexe. Monoxima e un reactiv foarte sensibil pentru sărurile feroase şi de cobalt. 2. o-Fenanfrolină. Chim.: Combinafie formată din două nuclee piridinice condensate cu un nucleu benzenic. E o pulbere cristalină albă, uşor solubilă în alcool şi în acizi diluafi, inso- ^ ^ lubilă în eter. o-Fenantrolina H ^ dă uşor combinafii complexe cu C—C C—C metalele, astfel încît se folo- HC^ ^C C? ^CH seşte ca reactiv în Chimia analitică pentru identificarea ionilor feroşi (Fe2+) şi ferici (Fe3+). Ferocomplexul o-fenantrolinei (feroină) se întrebuinfează ca indicator de oxido-reducere în analiza volumetrică (forma oxidată, albastră deschisă; forma redusă, roşie). Greutatea ionică a ferocomplexului o-fenantrolinei, [Fe(C12H8N2)3]2+, fiind mare, cationul formează săruri relativ greu solubile, uşor cristalizabile cu o serie de anioni, proprietate folosită în reacfiile microcristaloscopice pentru aceşti anioni. 3. Fenarson-sulfoxilaf. Farm.: Medicament de sinteză care confine arsen. Are o toxicitate redusă fafa de alte medicamente arsenicale. E folosit contra infecfiilor cu parazitul Tri-chomonas vaginalis. Sin. Aldarsonă. 4. Fenazină. Chim.: Dibenzo- \-\ |-j pirazină. E combinaţia de bază a C N C v ' \ CH H XN=C/ H materiilor colorante fenazinice (eu- ur^ \r/ ^ ____l:_____________~ :___I.. i:_•_________ ni U rodine, safranine, induline, nigro- ^ | j zine). Prezintă o mare stabilitate f-jq q q £f-| chimică. Cristalizează în două for-me, una incoloră şi cealaltă gălbuie. Are Pp. t. 171° şi p. f. 360° (fără descompunere). E o bază foarte slabă care se disolvă în acizi tari concentrafi dînd solufii cari confin săruri de fenaziniu. C' H N C' H 5. Fenchene, sing. fenchenă. Chim.: Terpene ciclice cu miros de camfor. Se deosebesc: H2C C : CH2 C : CHo (CH3)2C HC- a-fenchenă -CH-I CH2 h3c—C- ------CH — Y-fenchenă -C(CH3)2 -ch2 C(CH3)2 S-fenchenă a-F e n c h e n a: l-a-Fenchena are p. f. d143 = 0,870; «^=1,4760; [a] ^=—38,0°; se prepară din l-fen-chilalcool. d-a-Fenchenă are p. f. 155—156°; [a]1^=+29,0°; se prepară din d-fenchilamină. dl-a-Fenchena are p. f. 154—156°; d4Q —0,8660; 1,4705. 3-Fenchena: d-fi-Fenchena are p. f. 150,5—153,5°; 720 mm 153-154° 7_ : 0,8547; n 17 d2° = 0,8481; n2° = = 1,4645; d4 =0,8599; [«]£ = +62,27°; se prepară prin deshidratarea alcoolului l-isofenchilic. Y-Fenchena are p. f. 145—147°; = 1,46072. d-F e n c h e n a are p. f. 139*-* 140°; ^ ^ = 1,4494; [a]D = — 68,46° (în alcool etilic). Sin. Isofenchenă. Fenchenele au fost identificate în uleiul de eucalipt. 6. Fenchilalcool. Chim.: Alcool din clasa terpenelor ciclice. Se cunosc următorii isomeri sterici: d-a-Fenchilalcool (obfinut din l-fenchonă); are p. t. 47°; p. f. 201-202°; [«1^ = +10,36° (în alcool etilic). l-a-Fenchilalcool (obfinut din d-fenchonă); are p. t. 47°; P-f-20 mm 94»; d? [a]546i= -15,04°. l-fi-Fenchilalcool (obfinut din d-fenchonă); are p. t. 3—4° df = 0,9641; CHOH C(CH3)2 p. f. 18 mm 91°; [a]546i=-27,97° dl-a-Fenchilalcool (obfinut din dl-fenchonă); are p.t.38°; p. f. 199,5°; d. 0,9420; «"=1,47013; [a]D=±0°. dI-(3-Fenchila!cool (obfinut din dl-fenchonă); are p. t. 6,3°; p. f. 200,5°; d. 0,9428; «2>°=1,47033; [«^=±0°. Alcoolul fenchilic se întrebuinfează ca substanfă odorantă în preparate tehnice, în industria săpunului, ca dezodorizant de încăperi, etc. Sin. Fenchol; 2-Fenchanol; 1 : 3 : 3-TrimetiI-biciclo (1 : 2 : 2) heptanol (2). 7. Fenchonă. Chim.: Cetonă din clasa terpenelor ciclice, isomeră cu camforul. Se cunosc următorii isomeri sterici: d-Fenchona, carearepunctul de congelare 5—6°; p. t. 3 p. f. 193,5-194°; p. f. 82,3 5° 20 mm df = 0,9465; «^=1,4623; H2C- [a] ^°=-f 66,54°. Se găseşte uleiul de fenicul şi de tuja. I-Fenchonă, care are p. t. 6,03°; p. f. 193 — 194° [a] ^ =—66,56° (în alcool etilic). dl-Fenchona, care are p. t. —18--------16°; p CH3 I -C — I CH2 -co H2C- CH--------C(CH3)2 d20 = 0,948; f. 192-193° P-f.1 2 mm 72-73° dj|=0,9501; «2 = 1,4702. Fener 513 Fenil I, acid ~ H Se înfrebuinfează ca substanfă odorizantă în preparatele pentru baie şi pentru încăperi. Sin. 1 : 3 : 3-TrimetiIbiciclo-(1,2,2) heptanon(2). î. Fener, pl. fenere. Ind. far.: Prisnel de moară de vînt. (Termen regional.) V. sub Moară de vînt. 2. Fenergan. Chim., Farm.: Clorhidrat de -N-2-dimetilamino-propilfenotiazină. E o pulbere cristalină, albă sau slab gălbuie, fără miros, foarte amară; p. t. 148-150°; solubilă 1 : 20 în apă la cald; uşor solubilă în alcool metilic, etilic şi în cloroform. Se obfine prin condensarea fenotiazinei cu dimetil-aminoclorpropan.în prezenfa amidurii de sodiu, prin fierbere în xilen. Se întrebuinfează ca medi- .C S HC/ NC/ I ll ll HC C C XV/ \Nz V/ CH ! CH C H H .CHq CH2—CH—N I CHa / '\ CH.HCI Fenesfella. cament, acfionînd asupra sistemului nervos centrai prin efecte sedative şi hipnotice; are şi acfiune antihistaminică şi anestezică locală. E indicat în unele turburări alergice (astm, prurit, etc.). Sin. Alergan, Atosil, Prometazină. 3. Fenesfella. Paleonf.: Gen de briozoar marin paleozoic din ordinul Cryptostomata. Trăia în colonii în formă de pîlnie sau de evantai, constituite din zoecii scurte cari dădeau coloniei un aspect reticulat; cari au produs, uneori, importante aglomerări de calcare şi recife. Specia Fenestella retiformis Schloth. e caracteristică pentru formafiunile recifale de vîrstă carboniferă şi permiană. Nu e cunoscută în fara noastră. 4. Fenefidină. Chim.: C2H5O—C6H4—NH2. Eterul etilic al aminofenolului. Se prezintă sub trei forme isomere: orfo-fenefidina (2-aminofenetol), care e un ulei incolor, cu p. t. — 21° şi p. f. 228°; mefa-fenefidina (3-aminofenetoI), care e un lichid incolor, cu p. f. 180—205°; para-fenefidina (4-amino-fenetol), care e un lichid incolor, cu p. t. 3««4° şi p. f. 255°. Frin expunerea la aer sau la lumină, fenetidinele devin brune; sînt insolubile în apă, solubile în acizi diluaţi şi în cei mai mulfi solvenfi organici. Se obfin din nitrofenolii respectivi prin etilare cu etil sulfat sau cu clorură de etil în solufie alcalină şi, apoi, prin reducerea grupării nitro cu fier şi cu acid clorhidric. Dau reacfii specifice aminelor şi eterilor aromatici. Oarecare importanfă industrială au orto-şi para-fenefidina, principala lor utilizare fiind cea de intermediari în industria coloranfilor. Para-fenetidina e utilizată, de asemenea, ca intermediar în sinteza unor medicamente cum e fenaceiina (v.). Prin introducerea restului de uree în para-fenetidină se obfine dulcina, C2HsO—C6H4—NH—CO—NH2, o substanfă de 500 de'ori mai dulce decît zaharoza, întrebuinfată la îndulcirea alimentelor. Sin. Aminofenetol. 5. Fengif. Mineral.: Varietate de muscovit (v.), în care o parte din aluminiu a fost înlocuit cu siliciu (confine pînă la 52% Si02). 6. Fenic, acid Chim.: Sin. Fenol (v.). 7. Fenicul. Agr.: Foeniculum officinale AII. Plantă bianuală sau perenă din familia Umbelliferae, cu flori galbene, şi a cărei tulpină atinge înălfimea de 1—2 m. Fructele, cari confin 3—6% ulei eteric, sînt diachene cu lungimea de 5—6 mm, de culoare brună şi cu miros plăcut. Feniculul are perioada de vegetaţie de 130 -180 de zile şi trebuie cultivat în regiuni călduroase. Ca îngrăşămînt se întrebuinfează băligar în cantitate de 10—20 t/ha, dat plantei premergătoare, sau 200 kg/ha superfosfat. Semănatul se face în arătură adîncă de toamnă la adîncimea de 2—3 cm, cantitatea de sămînfă fiind de 8 kg/ha. Lucrările de întreţinere consistă în 2—3 praşile executate în primul an de cultură. în cazul cînd cultura durează doi ani, se muşuroiesc rîndurile după prima recoltare, pentru a feri plantele de ger. Feniculul se recoltează în faza de maturitate, în pîrgă. Seminfele de fenicul se folosesc ca drog (Fructus foeniculi), în Medicină, şi la aromafizarea unor produse alimentare. Dat în hrana animalelor, stimulează producfia de lapte la vaci şi cea de ouă la păsări. 8. ulei de Ind. chim.: Ulei eteric obfinut din fenicul (v.) prin antrenarea cu vapori de apă a fructelor mărunfite. E un lichid incolor sau slab gălbui, cu miros caracteristic, asemănător celui de anis. Se deosebesc: o varietate amară şi o varietate dulce. Varietatea amară are următoarele caracteristici: dj5== = 0,965-0,977; [a]D= +11-+24°; n2£-1,528-1,539. Varietatea dulce are următoarele caracteristici: di5=s = 0,976—0,980; [a]D= +5- + 16,30°. Confine următorii componenfi principali: anefol (50—60%), fenchol (10—20%), d-pinen, camfen, a-felandren, dipenten, feni-culin, metilcavicol. E întrebuinfat în Farmacie,în industria săpunului, şi ca agent de aromatizare în preparate culinare, lichioruri, etc. 9. Fenil. Cfi/m.:. CeHij. Radical organic cu viafă scurtă, monovalent, derivat din fenol prin suprimarea oxidrilului, sau din benzen prin suprimarea unui atom de hidrogen. 10. Fenil, isocianaf de Chim.: C6H5—N=C=0. Derivatul fenilic al acidului isocianic. E un lichid incolor, cu miros înfepător şi cu p. t. 166°. Apa şi alcoolul îl descompun. E solubil în cloroform, în benzen şi eter. Cu acidul clorhidric, prin fierbere, formează difeniluree şi clorhidrat de anilină. Prin fierbere cu solufii diluate de alea Iii se formează, de asemenea, anilină. Se întrebuinfează în Chimia analitică, ca reactiv la identificarea alcoolilor, a fenolilor şi a alchililor halogenafi, cu cari se combină rezultînd substanfe cu temperaturi de topire precise. Mai e folosit în diverse sinteze organice. 11. Fenil Cleve, acizii Ind. chim.: Isomerii: acidul 1 -anilinonaftalin-6-sulfonic şi acidul 1 -anilinonaftalen-7-sulfonic. Isomerul 1 :6 e greu solubil în apă. Sarea de sodiu se ,, NH CqH^ prezintă în foife greu solubile în apă. Isomerul 1 : 7 e de asemenea greu solubil în apă; sarea de sodiu cristalizează în formă de ace şi e mai uşor solubilă în apă. Acizii fenil Cleve sînt HC H CH ho3s- HC CH utilizafi la fabricarea coloranfilor azoici. Ei pot fi preparaţi prin încălzirea cu anilină a acidului Cleve amestec (isomerii 1 : 6 + 1 : 7). 12. Fenil I, acid Ind. chim.: Intermediar foarte important pentru industria coloranfilor azoici. Se prezintă în cristale greu solubile în apă, în ţ_j u alcool şi în acizi diluaţi; C C se disolvă în acid sulfuric, a, \ / % Na03S—C C C—NH—C6H5 I II I HC CK CH în solufie de carbonat de sodiu, în solufie de acetat de sodiu. Se obfine din acidul I şi anilină în proporfii moleculare, sau din acid P-naftilamin-5f7-disulfonic, cu anilină şi clorhidrat de anilină. E întrebuinfat drept component de cuplare la fabricarea de coloranţi albaştri direcţi derivaţi de la benzidină (de ex. X I OH C' H 33 * Fenil-gamma, acidul ~ 514 Fenildicianarsina albastru Naftamin PBF, etc.), sau de coloranfi direcfi de la diamine, altele decît derivafii benzidinei (de ex. violet strălucitor rezistent), cum şi drept component final în locul acidului lf la fabricarea de coloranfi pentru bumbac, de tip Sirius, di- şi tri-azoici, componentul di-azoic fiind un derivat al aminobenzenului sau al aminoazonaftalenului. E întrebuinfat şi Ia fabricarea complecşilor de cupru ai coloranfilor direcfi penfru bumbac de tip albastru Supra Sirius FBGL. Unii coloranfi azomordanfi, derivafi de la o-aminofenoli diazotafi, utilizează acidul fenil I drept component de cuplare (de ex. albastru-negru Diamant BR). Acidul fenil I e utilizat drept component final şi la prepararea unor coloranfi albaştri tri-azoici, sau direcfi pentru bumbac, retratafi pe fibră. Sin. Acid 6-aniiino-1 -naftol-3-suIfonic. 1. Fenil-gamma, acidul Ind. chim.: Intermediar la fabricarea coloranfilor azoici. Se prezintă sub forma de ace sau de foife solubile în 35 părfi apă caldă şi 300 părfi apă rece; HO la 50°, 1 I apă disolvă 3,8 g I H acid. E mai uşor solubil în alcool. HC C C— NHC6H5 Poate fi preparat prin I II I încălzirea acidului 1,7-dihi- HO3S C^ ^C ^ CH droxinaftaIen-3-sulfonic cu CC anilină şi cu sare de anilină H H sub presiune. Acidul fenil-gamma cuplat alcalin formează o serie de coloranfi bruni, cu rezistenfe bune la lumină şi la piuă, cari vopsesc lîna şi mătasea dintr-o baie neutră; de exemplu, brun Supramin R, etc. E utilizat şi la fabricarea de tipuri noi de coloranfi complecşi metalici pentru vopsirea pielii, sau drept component final la fabricarea de coloranfi tri-azoici. Sin. Acid 7-anilino- 1 -naftol-3-sulfonic. 2. Fenil-peri, acidul Ind. chim.: Intermediar pentru coloranfi de sulf şi azoici. Cristalizează în foife incolore. Practic, e insolubil în apă. E solubil c MU r u în solufie de acetat de sodiu. 3| j 65 E utilizat la fabricarea unor colo- q C ranfi azoici albaştri pentru lînă, de exemplu albastru sulfon R, folosit mult, j jj j avînd o bună rezistenfă la lumină. |~jc q cj-j Acid fenil-peri se utilizează, de ^C^ asemenea, la fabricarea unei serii im- „ portante de coloranfi verzi strălucitori de sulf, de exemplu a verdelui strălucitor de seif Immedial B (Pirogen G), care se obfine prin sulfurizarea unui indofenol preparat prin condensarea acidului fenil-peri cu para-amino-fenol. Sin. Acid 8-anilino-1-naftalin-sulfonic. 3. 1-Fenil-2,3-dimefil-5-pîrazolonă. Farm.: Sin. Antipi-rină (v.). 4. 1 -Fenil-3-metil-5-pirazolonă. Ind. chim.: Cetoderivat al dihidropirazolului. Cristalizează sub formă de prisme (din apă). Are p. t. 127°. E insolubil în apă rece ,, q q__pj_j şi în eter; mai uşor solubil în apă caldă; 2j |j 3 foarte uşor solubil în alcool. 0=C N 1-Fenil-3-metil-5-pirazolona prezintă un caz special de tautomerie, putînd re- j acfiona după trei forme diferite: metile- c6H5 nică, iminică şi fenolică. Procedeul general de fabricare a 1-fenil-3-metil-5-pirazo-fonei consistă în condensarea esterutui acetilacetic cu fenil-hidrazină. E un intermediar în industria coloranfilor azoici şi în industria medicamentelor. > 5. Fenil-a-naffilamină. Ind. chim.: Antioxidant care se yfntroduce în amestecurile de cauciuc în proporfia de 1—2%, pentru a asigura o bună protecfie a lor contra „otrăvurilor14 cauciucului (cupru, mangan) şi contra îmbătrînirii chimice şi mecanice. Se prezintă sub formă de cristale gri-violete; are gr. sp. 1,16 şi p. t. peste 50°. Pătează amestecurile de cauciuc colorate. Sin. PAN, Nonox AN, Neozon A. V. şî sub Îmbătrîni-rea cauciucului. 6. Fenil-(3-naffi!amină. Ind. chim.: Antioxidant cu utilizări generale pentru amestecurile de cauciuc, în special în cazul îmbătrînirii prin oxidare la cald şi al solicitărilor la flexiuni repetate. Se prezintă sub formă de pudră albă-roză pînă la cenuşie; are gr. sp. 1,15—1,23, p. t. 106—107°. La un dozaj mai mare decît 1% exsudează la suprafafă. Pătează amestecurile de culoare deschisă. Sin. PBN, Nonox D, Neozon D. V. şi sub îmbătrînirea cauciucului. 7. Fenilacetic, acid Chim.: C6H5—CH2—COOH. Substanfă cristalină cu miros de miere, solubilă în alcool etilic, în eter etilic şi în apă caldă; e parfial solubilă în apă rece. Sublimează uşor. Are p. t. 76—76,5°; p. f. 265,5°; d|7= 1,091. Se găseşte liberă sau sub formă de esteri în uleiul de mentă japoneză şi în uleiul de neroii bigarade. Se prepară industrial prin condensarea clorurii de benzii cu cianură de potasiu, urmată de hidroliza cianurii de benzii formate. Se întrebuinfează la prepararea esterilor, în special metilic şi etilic, caracterizafi prin mirosul de miere şi cari servesc în industria aromelor şi în parfumerie. Sin. Acid a-toluic. s. Fenilacefică, aldehidă Chim.: C6H5—CH2—CHO. Substanfă incoloră, cu miros caracteristic de zambile. Are p. t. 33- • -34°; p. f. 195°; p. f.,0 mm 78°; d^ 1,0272; 1,5255. E antrenabilă cu vapori de apă; are fendinfă pronunfată la polimerizare. Se prepară industrial, prin condesarea benzaldehidei cu monocloracetat de etil în prezenfă de sodiu metalic, urmată de scindarea esterului fenilglicidic format, sau prin dehidro-genarea alcoolului feniletilic trecut la 300»*400° peste catalizator de cupru sau de argint. E întrebuinfată în parfumerie şi în cosmetică pentru compoziţiile cu miros floral. Sin. Fenilacetaldehidă, Aldehidă a-toluică. 9. Fenilalanină. Chim.: Aminoacid cu constitufia: C6H5—ch2ch—nh2 c6h5—ch—nh2 I I COOH CH2—COOH fenilalanină a fenilalanină |3 Se găseşte în proporfie mică printre produsele de hidroliză ale gliadinei şi ale gluteninei din cereale. 10. Fenilamină. Chim.: Sin. Anilină (v.). ii- Fenilbarbifal. Farm. V. Feniletilmaloniluree. 12. Fenilbufazonă. Farm.: Medicament înrudit cu pirami-donul, întrebuinfat ca antinevralgic în tratamentul reumatismului. Amestecul fenilbutazonei cu piramidon se numeşte irgapirin. 13. Fenildibromarsină. Chim., Tehn. mii.: C6H5—AsBr2. Substanfă toxică iritant-strănutătoare. E un lichid incolor sau slab colorat în galben, insolubil în apă, solubil în solvenfi organici. Fierbe la 285° cu descompunere. Cu apa reacfionează încet la rece şi mai repede la cald. Cu substanfele alcaline reacfionează repede în solufii apoase şi imediat în solufii alcoolice. 14. Fenildicianarsină. Chim., * Tehn. mii.: C6H5—As(CN)2. Substanfă cu caracter toxic general şi iritant-strănutătoare. Se prezintă sub formă cristalină; e insolubilă în apă; solubilă în solvenfi organici. Se topeşte la 79°; la încercări de fierbere se descompune. Cu apa hidrolizează foarte uşor, formînd oxid de fenilarsină şi acid cianhidric. Solufiile alcaline o descompun imediat. Fenildiclorasină 515 Fenilhîdroxilsmină 1. Fenildidorarsină. Chim., Tehn. mii.: C6H5—AsCI2. Substanfă cu caracter toxic general, vezicantă şi iritant-strănută-toare. E un lichid greu, incolor cînd e pur; produsul tehnic e galben sau brun, insolubil în apă, solubil în majoritatea solvenfilor organici şi în alte substanfe toxice de luptă lichide (fosgen, difosgen, etc.). La presiunea normală fierbe la 257°, cu descompunere; cu apa hidrolizează încet, cu solufiile alcaline apoase pufin mai repede, iar cu solufiile alcaline alcoolice imediat, transformîndu-se în oxid de fenilarsină (C6H5ASO) şi în cloruri. Sub acfiunea substanfelor oxidante, în mediu apos, se transformă în acid fenilarsonic (CeH5AsO(OH)2). în general, compuşii aromatici ai arsenului se obfin prin încălzirea derivafilor mercurici ai arsenului, cum e clorură de fenil mercur, — cu halogenurile arsenului, cum e clorură de arsen; se obfine fenildiclorarsina: C6H5— HgCI + AsCI3 -* C6H5— AsCI2 + HgCl. 2. Fenildifluorarsînă. Chim., Tehn. mii.: C6H5—AsF2. Substanfă toxică iritant-strănutătoare, de luptă, E o substanfă cristalină, insolubilă în apă, solubilă în solvenfi organici. Se topeşte la 37° şi fierbe la 213°, cu uşoară descompunere. Cu apa reacfionează foarte încet; cu solufiile alcaline, în special la cald sau în mediu de alcool, se descompune cu formare de oxid de fenilarsină şi fluoruri. 3. Fenildiiodarsină. Chim., Tehn.< mii.: C6H5—AsJ2. Substanfă toxică iritant-strănutătoare. Cristalizează în ace galbene ca lămîia; are p. t. 15° şi p. f-^mm ^0°; e insolubilă în apă; se disolvă uşor în majoritatea solvenfilor organici. Cu apa hidrolizează uşor, iar cu substanfele alcaline, imediat. 4. Fenilen. Chim.: CqH4=. Radical organic cu viafă scurtă, divalent, derivat din fenil prin eliminarea unui atom de hidrogen, sau din benzen prin eliminarea a doi atomi de hidrogen. 5. Fenilendiamine, sing. fenilendiamină. Chim., Ind. chim.: Diamine aromatice derivînd de la benzen. Există trei isomeri: NH2 nh2 C C # \ # \ HC C— NH2 HC CH II! I II HC CH nh2 I HC CH I II HC C—NH2 HC CH H H o-fenilendiamînă m-fen il end lamina V I nh2 p-fenilendiamină o-Fenilendiamina: Se prezintă sub forma de cristale incolore, cari se colorează la aer, cu p. t. 102° şi p. f. 256—258° (cu descompunere). Se obfine industrial prin reducerea o-nitro-anilinei, cu solufie de sulfură de sodiu, în autoclavă. E folosită ca reactiv caracteristic pentru 1,2-dicetone, acizi ali-fatici, etc. m-Fenilendiamina : Se prezintă sub forma de cristale incolore, cari se colorează la aer, cu p. t. 63° şi p. f. 287°; se prepară prin reducerea m-dinitrobenzenului. E folosită la fabricarea coloranfilor azoici. p-Fenilendiamina: Se prezintă sub forma de ace incolore, cari se colorează la aer; are p. t. 147° şi p. f. 287°. Se prepară industrial, prin reducerea p-nitroanilinei sau prin scindarea reducătoare a p-amino-azo-benzenului, etc. Se foloseşte la obfinerea indaminelor (v. Safranine), a unor coloranfi de sulf, de păr şi de blănuri. Tofi trei isomerii sînt folosifi la vopsirea blănurilor şi a părului, deşi au o oarecare toxicitate. 6. Fenilefilîc, alcool Chim.: C6H5—CH2—CH2OH. Lichid incolor, cu miros de flori de trandafir, antrenabil cu vapori de apă; are p.t. -25,8°; p. f.#217,5-218,5°; p. f.14mm 104°; d^5 = 1,018; «^=1,531. E solubil în alcool etilic. Se oxidează la aer trecînd în aldehidă feniletilică. Se găseşte în uleiurile eterice de petale de trandafiri, de flori de portocal, neroii, geranium. Se obfine industrial: prin reducerea catalitică a fenilacetaldehidei cu hidrogen, în prezenfă de nichei sau de paladiu; prin reducerea fenilacetatului de etil cu sodiu metalic rn alcool absolut; etc. Alcoolul feniletilic şi esterii lui sînt substanfe odorante de bază pentru industria parfumurilor, a cosmeticelor, a săpunului şi a aromelor. Sin. 2-Fenileiil alcool-, Benzilcarbinol, (3-Hidroxietilbenzen. 7. Feniletîlmalonîluree. Farm.: Ureidă din familia verona- lului, de care diferă prin substituirea unei grupări fenil cu un radical etil. Se prezintă sub forma |-j q unei pudre cristaline albe, cu p.t. ^___q C9H* 173—178°, inodoră, cu gust slab QC^ ^C^ amar, foarte pufin solubilă în apă. V, V u Se întrebuinfează, în Medicină, ca NC CgHs hipnotic şi ca antiepileptic, şi în ^ O tratamentul stărilor convulsive (la copii). E cunoscut în comerţ sub numirile: Gardenal, Luminai, Fenobarbital, şi Fenil-barbital. Sin. Acid feniletilbarbituric. 8. FeniEglicină. Chim.: CgH5—NH—CH2—COOH. Pulbere cristalină albă, cu p. t. 126°, a cărei culoare se închide sub acţiunea luminii. E solubilă în alcalii, în apă caldă şi în alcool, şi mai puţin solubilă în eter. Se obţine prin condensarea anilinei cu acid monocloracetic. Cu sărurile de cupru, fenilglicina dă culoarea verde. E întrebuinţată în sinteza indigoului (care se obţine prin fuziunea alcalină a fenilglicinei în prezenţa amidurii de sodiu), cum şi ca reactiv la determinarea colorimetrică a cuprului. 9. Fenilhidrazina. Chim.: C6H5—NH—NH2. Derivat aromatic monosubstituit al hidrazinei, format dintr-un nucleu benzenic substituit unui hidrogen din molecula hidrazinei. Se prezintă în cristale jncolore cu p. t. 20°, p. f. 244°, greu solubile în apă şi în soluţii de alcalii, solubile în acizi diluaţi. E miscibil cu alcool, cu eter, cloroform şi benzen. E antrenabil cu vapori de apă. Fenilhidrazina e întrebuinţată, în Chimia analitică, drept reactiv pentru precipitarea aluminiului, a cromului şi a altor elemente tri- şi tetravalente, sub formă de hidroxizi, şi la determinarea pe cale colorimetrică a molibdenului. în Chimia organică e folosită la identificarea aldehidelor şi a cetonelor, cu cari se combină rezultînd compuşi cristalizabili (fenilhidra-zone). E întrebuinţată, de asemenea, la fabricarea antipirinei, a unor materii colorante şi ca peptizant pentru cauciuc. 10. Fenilhidrazone, sing. fenilhidrazonă. Chim.: Combinaţii cristalizate cari se obţin prin condensarea fenilhidrazinei (v.) cu o aldehidă sau cu o cetonă. Prin hidroliză acidă regenerează aldehida sau cetona iniţială şi fenilhidrazina. Fenilhidrazonele sînt folosite la identificarea şi purificarea aldehidelor şi a cetonelor. 11. Femlhidroxilamină. Chim.: C6H5NHOH.Derivat al hidroxil-aminei (v.). Se prezintă în cristale cu formă de ace incolore, cari se colorează cu timpul în galben deschis; are p. t. 81—82°; cristalele sînt uşor solubile în alcool etilic, în eter, sulfură de carbon, cloroform. Fenilhidroxilamina e autooxidabilă şi trece, sub influenţa aerului, în azoxibenzen şi azobenzen. Fiind un agent redu-cător puternic, reacfionează la rece cu solufia amoniacală de argint şi cu soluţia Fehling. Se condensează, în diverse condiţii, cu multe substanţe prganice. De exemplu, cu aldehideie dă derivaţi ai isooximelor O C6H5NHOH+C6H5CHO II H20 + C6H5—CH = N—C6H5 n-fenil-isobet>zaJdoxlmă 33* Fenilpropilic, alcool ~ 516 Fenol O reacfie caracteristică a fenilhidroxiiaminei e transpozifia aromatică intramoleculară nucleofilă care se produce sub influenta acizilor diluaţi. După condiţiile de lucru, se obfin diverse produse ca: p-aminofenol, p-aminodifenilamină, clor-anilină. Dacă se lucrează în mediu alcoolic, se obfin eteri ai aminofenolului, ca o-anisidina sau fenetidina. Această reacfie e utilizată industrial la prepararea p-aminofenolului, care se obfine direct, prin reducerea nitrobenzenuiui într-o solufie puternic acidă, fără a izola fenilhidroxilamina. Hidroxiiamina formează cu acizii minerali săruri stabile. Fenilhidroxilamina se prepară prin reducerea nitrobenzenuiui prin diverse metode, de exemplu: prin reducere în mediu neutru cu zinc în solufie apoasă, în prezenfa clorurii de amoniu (randament 60—62%) C6H5N02 -> C6H5N(OH)2 -> QHgNHOH; cu amalgam de aluminiu în efer umed; cu sodiu în amoniac lichid; cu sulfură de amoniu în mediu alcoolic sau de eter; etc. Se poate obfine şi prin reducerea electrolitică a nitrobenzenuiui sau prin oxidarea aniiinei. Pentru identificarea fenilhidroxiiaminei se poate folosi reacfia Wohl sau reacfia Bamberger. Fenilhidroxilamina e o substanfă foarte toxică şi trebuie evitat contactul ei cu pielea. 1. Fenilpropilic, alcool Chim.: CgH^—CH2CH2—CH2OH. Lichid incolor, vîscos, cu miros asemănător alcoolului cina-mic, solubil în alcool etilic; p. f. 235°; p. f.13mm 120—121°; df = 1,0079; 4°= 1.S3565. Se găseşte esterificat cu acid cinamic în mul le răşini, gume şi balsamuri (de ex. stira, benzoe). Se prepară prin reducerea cu sodiu metalic a cinamatului -1!l A ' ' 1 ' ' Se întrebuinfează în parfumerie, în cosmetică, în industria săpunului, şi a aromelor. Sin. Alcool hi-drocinamic; y-Feni!-n-propilalcool, 3-Fe-nil-1 -propanol. 2. Fenilsfirilcefo-nă. Chim.: Sin. Chal-conă (v.). 3. Fenilfriclorme-tan. Chim.: Sin. Clorură de benzenii (v.). 4. Feniluretani, sing. feniluretan. Chim : Esteri ai acidului fenilcarbamidic, Q3H5NH—COOH. Numirea feniluretan, dată în special esterului fenilic şi celui etilic ai acidului carbamidic (H2N-COO-C6H5; QHsNH-COO-QHs), a fost extinsă asupra tuturor esterilor acidului fenilcarbamidic cu alcooli, cu glicoli şi cu fenoli. Fenilurefanii sînt de etil în alcool absolut. Schema fabricării fenolului din clorbenzen. 1) supraîncălzifor pentru benzen şi aer; 2) evaporafor de acid clorhidric; 3) amesfecăfor de vapori; 4) clorurafor; 5) condensator; 6) pompă de gaze; 7) schimbător de căldură; 8) supraîncălzifor penfru clorbenzen şi apă; 9) vas de hidroliză; 10) coloană de spălare cu clorbenzen şi apă; 11) coloană de spălare cu apă; 12) coloană penfru extracţia fenolului din acid clorhidric; 13) coloană pentru extracţia fenolului din apă; 14) coloană penfru distilarea benzenului din fenolul brut; 15,16) ventilatoare; 17) rezervor penfru benzen; 18j) benzen; 182) benzen penfru completarea pierderilor; 183) vapori de benzen; I84) benzen extras; 19*) apă; 192) apă fierbinte; 20) aer; 21) abur; 22j) acid; 222) acid recuperat 15%; 23) acid clorhidric pentru completarea pierderilor; 24) fenol şi benzen; 25) clorbenzen brut pentru distilare; 26) fenol brut la distilare; 27) la turnul de spălare penfru gazul rămas; 28) clorbenzen şi apă; 29) fenol, clorbenzen şi apă; 30) fenol şi apă. substanfe solide, stabile, frumos crista- metale alcaline; prin fierbere cu acid clorhidric concentrat, uretanii pot fi hidrolizafi la amine primare. Fenilurefanii sînt folosifi în sinteza organică, ca intermediari la obfinerea unor alcooli şi fenoli puri şi ca mijloc de identificare a acestora, ca plastifianfi şi stabilizanfi pentru nitroceluloză. 5. Fenno-Scsndia. Sfrafigr.: Sin. Scutul baltic (v. Baltic, scutul ~). 6. Fenobarbifal. Farm. V. Fenilefilmaloniluree. 7. Fenocol. Chim.: [C6H4(OC2H5)NH~CO—CH2— NH2]HCI. Clorhidratul p-amino-acetilfenetidinei, care se prepară din amoniac şi cloracet-p-fenetidină. E o pulbere albă, solubilă în apă, şi are aceeaşi întrebuinţare ca şi fenacetina, ca anfi-termic sau antinevralgic. Sin. Clorhidrat de glicocol-p-fenetidil, Clorhidrat de amido-fenacetină, Clorhidrat de p-amino-ace-tilfenetol. 8. Fenocristal, pl. fenocrisfale. Mineral.: Cristal bine dezvoltat (cu dimensiunile lineare peste 5 mm), caracteristic unor roci magmatice (în special porfirice) avînd un contur mai mult sau mai pufin perfect. 9. Fenofază, pl. fenofaze. Biol., Agr.: Fiecare dinfre fazele de vegeta(ie în evolufia unei plante. Totalitatea fenofazelor constituie ciclul anual de vegatafie al plantei respective. La plantele perene, fenofazele unui ciclu anual se grupează în patru perioade: perioada de vegefafie; perioada de trecere de ia starea de vegefafie la starea de repaus; perioada de repaus relativ (în timpul iernii); perioada de trecere de la starea de repaus la starea de vegefafie. 10. Fenol. Chim.: C6H5OH. E cel mai important reprezentant al clasei fenolilor monohidroxilici (v. sub Fenoli). Se prezintă sub formă de cristale albe cari, la lumină, se colorează în roz; are p. t. 43° şi p. f. 183°; e an-trenabil cu vapori de apă; are miros caracteristic; e solubil în alcool, în benzen, eter, apă. Se obfine în cantităfi mari prin distilarea gu-droanelor (uleiul mediu, p. f. 170-240°) obfinute la prelucrarea cărbunilor, sau pe cale sintetică, după procedeul topirii alcaline, procedeul cu clorbenzen sau procedeul cu cumen. Metoda topirii alcaline, mai veche, consistă în topirea sării de sodiu a acidului benzensulfonic cu hidroxid de sodiu, la temperatura de 300—320°, realizîn-du-se un randament de 95—96% fenol, după reacţia lizate, cu temperaturi de topire caracteristice; sînt greu solubili în apă, solubili în alcool şi în alţi solvenţi. Principalele reacţii chimice ale feniluretanilor sînt: atomul de hidrogen liber la azot poate fi substituit cu clor sau cu C6H5S03Na + Na0H C6H5— OH + S03Na2. Folosind hidroxid de potasiu se obţin randamente puţin mai mari, însă procedeul e mai costisitor. în timpul topirii se produc şi unele reacţii secundare de oxidare, obţinîndu-se Fenolacfină 517 Fenoli cantităţi mici de rezorcină (v.), de fluoroglucină (v.)f difenil-eter şi tiofenol. Procedeul fabricării din clorbenzen e mai nou decît al topirii alcaline; se lucrează în sistem continuu, la presiunea ordinară; în prima fază, benzenul în stare de vapori e trecut, împreună cu acid clorhidric şi cu aer, peste catalizator (clorură cuprică): C6H6+V2O2 + HCI c6h5-ci + h2o. în a doua fază, clorbenzenul obfinut e hidrolizat cu vapori de apă la 425°, în prezenfa oxidului de aluminiu drept catalizator: c6h5ci+h2o C6H5—OH+HCI. Acidul clorhidric rezultat se reintroduce în ciclul de fafori-cafie. Schema fabricării fenolului e următoarea (v. fig.): Aerul şi vaporii de benzen, încălzifi la 250--350°în supraîncălzitorul 1, se amestecă în amestecătorul 3 cu acid clorhidric gazos 20% concentrat, provenit din evaporatorul 2. Amestecul trece apoi în reactorul de clorurare 4, unde circa 10% din benzen e transformat în clorbenzen şi condensat în condensatorul 5, din care e dirijat la distilare. Amestecul de vapori de benzen şi apă e introdus în schimbătorul de căldură 7 prin pompa de gaze 6, apoi în supraîncălzitorul 8, unde se încălzeşte pînă la 420° şi de unde trece în vasul de hidroliză 9. Catalizatorul se regenerează după şase ore. Vaporii rezultafi din reacfie sînt trecufi prin schimbătorul de căldură 7, unde se răcesc la 200°, apoi, succesiv, în coloanele cu umplutură 10 şi 11, în cari se liberează fenolul şi acidul clorhidric, cari se condensează. Fenolul condensat se extrage cu benzen în coloanele 12 şi 13, iar acidul clorhidric e dirijat în evaporatorul 2. în coioana 14, fenolul e liberat de benzen prin distilare. Fenolul brut, care mai confine circa 1% impurităfi (difenileter, etc.), trece la distilare. Fenolul mai poate fi preparat din clorbenzen şi cu hidroxid de sodiu la presiuni de 200 at şi temperatura de 340--3900, folosind drept catalizator cuprul, dar procedeul e mai pufin economic. Procedeul fabricării din cumen porneşte de la benzen, care se alchilează cu isopropilenă, obfinîndu-se isopropilbenzen (cumen) care, prin oxidare cu oxigen la 100°, trece ulterior în hidroperoxid de cumen. Prin tratare la cald cu acid sulfuric diluat, hidroperoxidul de cumen se descompune în fenol şi acetonă: CH3 I C0H5—C—H CH3 ch3 I C6H5—C—OOH I ch3 h2so4 HO- -C CH I HC^V -OH HC. CH * HC O 6=0 HC CH V H CH3 *C6H50H4-C=0. I ch3 Fenolul e întrebuinfat la fabricarea coloranfilor, a medicamentelor, a bachelitei şi a altor mase plastice, a fibrelor sintetice, a tananfilor sintetici, ca solvent selectiv la rafinarea uleiurilor lubrifiante, ca antiseptic şi dezinfectant, ca materie primă la fabricarea acidului picric, a fenolftaleinei, etc. Sin. Acid fenic, Acid carbolic. 1. Fenolacfină. Farm.: C2H5—O—C6H4— NH—CO—CH(OH)—CH3. Compus analog cu fenacetina, în care acidul acetic e înlocuit cu acid lactic. Se prezintă sub formă de cristale incolore, pufin solubile în apă. Se întrebuinfează în terapeutică, sub formă de pilule, ca analgezic şi antitermic. Sin. Lactofenină. 2. Fenolat, pl. fenolafi. Chim.: Sare a unui fenol (v.), provenită prin înlocuirea hidrogenului de la oxidril* cu un mefal. Sărurile alcaline sînt hidrolizabile, solufiile lor apoase avînd reacfie puternic alcalină. Acizii, chiar cei slabi ca, de exemplu, acidul carbonic, descompun fenolafii punînd în liber- tate fenolul respectiv. Fenolafii sînf folosifi mult în sintezele organice, de exemplu la prepararea eterilor alchil-aromatici: RArONa-f-HI—Raj -* NaHI + RAr—O—RAI. 3. Fenolaze, sing. fenolază. Chim. biol.: Cupru-proteide avînd rol de enzime şi cari se găsesc în diferite organe animale şi vegetale. Cantităfile mici de cupru confinute de aceste enzime au un rol catalitic. 4. Fenolffaleină. Ind. chim,: Materie colorantă din clasa trifenilmetanului, insolubilă în apă, solubilă în alcool. în stare pură, se prezintă sub |-j \-\ forma de cristale albe cu p. t. 261 •■•262°; produsul comercial e gălbui. Se prepară prin încălzirea fenolului cu anhidridă fta-lică în prezenfa clo-rurii de zinc sau a acidului sulfuric. Ca structură seaseamănă cu ftaleinele (fluo-resceina). E folosită ca indicator acid-bază, în Chimia analitică, în laborator şi în industrie. Solufia alcoolică e incoloră; ea devine roşie-albăstruie în prezenfa alcaliilor, intervalul de virare fiind 8,3-*10. E folosită, de asemenea, ca ingredient în preparate laxative. Sarea disodică a tetraiod-fenolffaleinei e folosită în radiografia vezicei biliare. 5. Fenol-furfurol, răşini Ind. chim.: Răşini sintetice obfinute prin condensarea cu furfurol a fenolului sau a fenolilor substituifi. în timpul condensării, furfurolul se comportă ca o aldehidă saturată, deşi are două duble legături; numai cînd condensarea e dusă prea departe, şi în special în timpul presării la temperatura de 150---2000, dublele legături dispar datorită faptului că se produc legături tridimensionale. Proprietăfile acestor răşini termoreactive sînt funcfiune de raportul molar fenol: furfurol, de natura şi cantitatea catalizatorului şi de temperatura de lucru. Proprietăfile lor pot fi modificate şi prin adăugarea în reacfie a unor cantităfi diferite de formaldehidă sau chiar de răşini fenol-formaldehidice. Răşinile de fenol-furfurol au, de cele mai multe ori, culoare închisă, o capacitate de curgere mai bună şi un timp de întărire mai lung decît răşinile fenol-formaldehidice şi, de aceea, pot fi prelucrate şî prin presare prin injecfie. Masele de presare confin aceleaşi tipuri de umpluturi ca şi răşinile fenol-formaldehidice; pentru accelerarea procesului de întărire li se adaugă agenfi de întărire ca hexametilentetramină, fur-furamidă, etc. în acest stadiu, sînf mai rezistente la temperaturi înalte decît răşinile fenol-formaldehidice, putînd suporta continuu temperatura de circa 225°. Utilizările răşinilor fenol-furfurolice sînt aproape aceleaşi ca ale răşinilor fenol-formaldehidice; avînd proprietăfi electrice mai bune se folosesc în special la confecfionarea pieselor electrotehnice, ca material de impregnare pentru fesături diverse, ca liant penfru materiale abrazive, etc. 0. Fenoli, sing. fenol. Chim.: Derivafi hidroxilici ai hidrocarburilor aromatice obfinufi prin înlocuirea unuia (fenoli monohidroxilici) sau a mai multor (fenoli polihidroxilici) atomi de hidrogen prin hidroxili. Fenolii monohidroxilici sînt: fenolul (v.), orto-crezolul, meta-crezolul, para-crezolul (v. sub Crezoli), alfa-naftolul şi betanaftolul (v. sub Naftol). Acestea sînf substanfe solide cristalizate, cu miros intens, pufin solubile în apă, dar uşor1 solubile în alcool şi în eter. Au densitatea mai mare decît Fenologie 518 Fenomen a apei. Au caracter slab acid, ceea ce le deosebeşte de alcooli. Se disolvă în hidroxizi alcalini, dînd fenoxizi. Fenolii monohidroxilici sînt identificaţi calitativ cu ajutorul clorurii ferice proaspete, disolvate în apă. Se obfine o colorafie intensă roşie-violetă pentru fenol, şi albastră pentru crezoli. Fenol i i polihidroxilici cei mai importanfi sînt pirocatechina (v.), rezorcină (v.), hidrochinona (v.), ca fenoli bihidroxilici, şi pirogalolul (v.), fluoroglucina (v.), hidroxi-hidrochinona (v.), ca fenoli trihidroxilici. Acestea sînt substanfe solide, cristalizate, cari se găsesc în natură, în regnul vegetal, ca derivafi substituiţi în nucleu sau la grupările hidroxil. Pot fi distilate, respectiv sublimate. Sînt uşor solubile în apă şi în alcool şi greu solubile în hidrocarburi. Dau reacfii asemănătoare cu ale fenolilor monohidroxilici, cu reactivitate mai mare. Sînt uşor oxidabile în mediu alcalin. i. Fenologie. Biol., Agr., Geobof.: Şfiinfa care se ocupă cu stabilirea legăturilor dinfre anumite fenomene biologice periodice şi condifiile de mediu, în special cele climatice (cursul anual al timpului). Fenologia înregistrează fazele principale ale perioadei de vegetaţie a plantelor cultivate, şi anume: înmugurirea (la speciile lemnoase); data germinaţiei; începutul şi sfîrşitul înfrunzim; aparifia bobocilor; începutul înfloririi şi perioada înfloritului; repetarea înfloritului (de ex. la salcîm, la liliac, măr, etc.); începutul Coacerii fructelor şi perioada de coacere a acestora; începutul schimbării culorii frunzelor (toamna) şi schimbarea totală şi generală a acestora; începutul căderii frunzelor; căderea masivă a lor şi sfîrşitul căderii. La animale,, fenologia înregistrează fenomene ca; migra-fiunea unor specii de păsări (de ex.: rîndunica, barza), primul cîntec al cucului, primul zbor al albinelor, prima aparifie a cărăbuşului de mai sau a gîndacului de Colorado, stabilind şi cauzele diferitelor fenomene urmărite. Rezultatele obfinute prin observaţiile fenologice pot fi folosite, împreună cu rezultatele observaţiilor meteorologice, la delimitarea zonelor de cultură a diferitelor specii şi soiuri de plante (de ex.: bumbac, in, ricin), la aplicarea măsurilor de profecfie a plantelor, la bonitarea solului, la întocmirea planurilor de cultură, efc. Fenologia cuprinde: Fenologia generală şi Fenologia particulară. Fenologia generală stabileşte legătura dintre dezvoltarea lumii organice şi factorii meteorologici. Pentru aceasta se întocmeşte, pe baza înregistrărilor zilnice, jurnalul naturii, care se generalizează după un şir de ani în calendarul naturii, cuprinzînd date asupra timpului de începere sau de terminare a fenomenelor separate (de ex. îngheful sau dezgheţul rîuri-lor; recolta plantelor, înverzirea, maturizarea plantelor, etc.). F e n o l o g i a p a r t i c u l a r ă sau Biofenologia studiază fazele de dezvoltare a lumii vegetale şi animale. 2> FenolsuSfafaze, sing. fenolsulfafază. Chim. biol.: Enzime cari au rolul de a grăbi hidroliza esterilor acizilor fenilsulfurici, a acizilor condroitinsulfurici, efc. Se găsesc în Aspergillus oryzae, cum şi în unele moluşte, etc. 3. Fenolsuifonici, acizi Chim.: Acizi obţinuţi prin sul-fonarea fenolului sau a unor derivafi ai acestuia. Cei mai importanţi sînt următorii: AciduTo-fenolsulfonic. Are p. t.j50°. Se obţine, împreună cu isomerul para, prin sulfonarea fenolului cu acid sulfuric concentrat sau monohidraf, la temperatura camerei sau la o temperatură puţin mai înaltă; e greu de izolat şi nu prezintă importantă practică. Acidul m-fenolsulfonic. Se prepară din acid m-benzen-sulfonic prin fuziune alcalină la 190°; se întrebuinţează la prepararea acizilor difeniletersulfonici. Acidul p-fenolsulfonic. Se prepară, fie din fenol şi acid sulfuric de 66 °Be, prin încălzire la 90—1000, fie din acid p-clorbenzensulfonic, prin încălzire la 240° cu hidroxid de calciu, apă şi sulfat de cupru, fie prin „coacerea" acidului p-diazobenzensulfonic. E întrebuinţat la obfinerea unor fananfi industriali, a ortoefoxibenzidinei, cum şi a unor derivafi ai acizilor fenolsuifonici şi la prepararea unor săruri şi a unor derivafi întrebuinfafi în Farmacie. Acidul 2,4-fenoldisulfonic. Produs intermediar la fabricarea acidului picric. Acidul 2,6-diiodfenol-4~sulfonic. Se prepară din acid p-fenolsulfonic; sărurile lui sînt întrebuinfate în Farmacie. Acidul 2-nitrofenol-4-sulfoiiic. Se prepară, fie prin nifrarea sării de sodiu a acidului p-fenolsulfonic, fie industrial, din acid cloronifrobenzensulfonic şi din alcalii; e întrebuinfat la prepararea acidului 2-aminofenol-4-sulfonic. Acidul 2,6-dinitrotenoh4-sulfonic. Se prepară, fie prin „coacerea" sării de potasiu a acidului p-fenolsulfonic cu acid azotic, acid sulfuric şi apă, fie prin sulfonarea fenolului cu acid sulfuric de 66°Be şi nitrare cu acid azotic de 40 °Be; e întrebuinfat la prepararea acidului 6-nitro-2-amino-4-sulfonic şi 2,6-diaminofenolsuIfonic. Acidul 2-aminofenol-4-sulfonic. Se prepară, fie din orto-aminofenoi, prin tratare cu acid sulfuric fumans, fie prin reducerea acidului 2-nitrofeno!-4-sulfonic; e întrebuinfat ca intermediar Ia prepararea unor coloranfi (colorant azo negru PV, palafincromblau, antracencromblau, etc.). Acidul 2,6-diaminofenoI-4-sulfonic. Se prepară prin reducerea acidului 2,6-dinitrofenol-4-sulfonic cu praf de zinc şi acid clorhidric; e întrebuinţat la prepararea negrului acid de alizarină SN şi SE. Acidul 6-nitro-2~aminofenol-4-sulfonic. Se prepară prin sulfonarea orfoaminofenolului la cald şi nitrarea produsului obţinut; e întrebuinţat la prepararea negrului acid de alizarină R. 4. Fenomen, pi. fenomene. Fiz., Chim.: Mulţimea ordonată a stărilor pe cari le are un sistem fizicochimic în momentele succesive ale unui interval de timp. După natura stărilor considerate, se deosebesc fenomene fizice şi fenomene chimice. După natura mărimilor prin cari se consideră determinate aceste stări, se deosebesc fenomene mecanice (în particular acustice), fenomene de gravitaţie, termice, electrice şi magnetice (în particular optice), fenomene elecfrono-pozitronice, mesonice, etc. Fenomenele statice sînf fenomene în cursul cărora nu se produc transformări de energie dintr-o formă în alta şi nici circulaţia energiei dintr-o parte în alfa a sistemelor fizicochimice; în cursul lor nu variază în timp nici o mărime de stare a acestor sisteme. Fenomenele stafionare sînt fenomene în cursul cărora nu variază în timp nici o mărime de stare a sistemelor fizicochimice, însă energia se poate transforma dinfr-o formă în alta. Fenomenele variabile sînf fenomene în cursul cărora mărimile de stare ale sistemelor fizicochimice variază în timp. Ele se împart în fenomene cuasistatice, în cursul cărora valorile mărimilor cari caracterizează stările succesive ale sistemelor fizicochimice variază desful de lent pentru ca să difere insensibil de valorile pe cari Ie au in stările corespunzătoare fenomenelor statice; în fenomene cuasista-f/onare, în cursul cărora numai unele dintre mărimile cari caracterizează stările succesive diferă sensibil de valorile pe cari le au în stările corespunzătoare fenomenelor staţionare, şi în fenomene nestafionare, în cursul cărora valorile mărimilor de stare diferă sensibil de valorile pe cari le-ar avea în stările corespunzătoare fenomenelor statice sau staţionare. Fenomenele în cursul cărora mărimile de stare nu variază în timp, sau variază periodic în timp, se numesc fenomene permanente, iar cele în cursul cărora un sisfem fizicochimic trece dintr-un serviciu în care fenomenele din el sînt permanente în altul se numesc f e n o m e n e t r a n s i t o r i i. Fenomen de captare 519 Fenoplaste 1. Fenomen de captare. Geo/.: Sin. Captare (v. Captare 1). 2. Fenomen de vîrgafie. Geo/. V. sub Virgafie. 3. Fenomen geologic. Geo/.: Fenomen natural, de natură fizică, chimică sau biologică, produs ia suprafafa sau tn interiorul scoarfei terestre, care, prin mărimea sau prin durata lui, producînd' schimbări în constitufia petrografică a scoarfei, în relieful suprafefei, etc., determină evoluţia în timp a Pămîntului. După natura agenfilor cari acfionează asupra scoarfei şi în interiorul acesteia, se deosebesc: fenomene geologice externe (exogene) şi fenomene geologice interne (endogene). Fenomene geologice externe sînt următoarele: eroziunea scoarfei prin acfiunea agenfilor modificatori externi (atmosferă, ape, organisme), transportul materialului rezultat şi acumularea (depunerea) acestuia în locuri în cari condifiile de sedimentare sînt favorabile. Ele modelează relieful scoarfei, schimbă structura şi textura rocilor preexistente şi formează marea majoritate a rocilor sedimentare. Fenomene geologice interne sînt următoarele: mişcările tectonice, vulcanismul, cutremurele. Ele creează formele de relief, aduc la suprafafă rocile cristaline magmatice din adîncime, formează crăpături (fracturi) şi cute (zone slabe de rezistenfă) în scoarfa pămîntului. 4. Fenoplaste, sing. fenoplast. Ind. chim.: Răşini sintetice cari se obfin din fenol şi aldehide. Proprietăfile lor depind de natura materiei prime folosite. Dinfre fenoli, sînt utilizafi cel mai des, ca materie primă, fenolul propriu-zis, crezolii, xile-nolii şi rezorcină. Dintre aldehide, cel mai mult sînt utilizate formaldehida, apoi furfurolul şi, mai rar, acetaldehida. Condensarea fenolului cu formaldehidă se poate* face atît în mediu acid cît şi în mediu alcalin; produşii finali formafi au însă proprietăfi deosebite. în mediu acid se lucrează, în mod obişnuit, cu mai pufin de 1 mol. de formaldehidă, obfinîndu-se răşina numită novolac, care nu devine insolubilă şi infuzibilă prin încălzire (nu se formează macromolecule tridimensionale). într-un novolac se pot produce totuşi legături tridimensionale, dacă se adaugă în reacfie şi hexametilentetramină (v.). Prin încălzire, aceasta se descompune în formaldehidă şi amoniac; formaldehida reacfionează cu radicalii fenolici, în prezenfa amoniacului (catalizator alcalin), cu formare de grupări metilol, cari conduc apoi la desăvîrşirea procesului de condensare. în mediu alcalin se lucrează cu un exces de formaldehidă (de ex. 1 mol. de fenol la 1,5 moli de formaldehidă), ob-finîndu-se răşina numită rezol (bachelita A). Rezolul are gr. mol. 300--400; deci are un grad de condensare mic; e lichid sau solid (se topeşte uşor) şi se disolvă complet în disolvanfi. Prin încălzire, rezolul se transformă în rezifol (bachelita B), care e numai în parte solubil în disolvanfi şi care nu se mai topeşte uniform. Rezitolul încălzit mai departe trece în răşina definitivă, numită rezit (bachelita C), care e insolubilă şi infuzibilă. în această fază se produc legături tridimensionale. Trecerea de la faza C la fazele B sau A nu mai e posibilă, procesul fiind ireversibil. Răşini fenolice cu proprietăfi similare se pot obfine prin înlocuirea formaldehidei cu acetaldehidă, cu butiraldehidă şi, în special, cu furfurol. Se pot prepara şi răşini fenolice solubile în hidrocarburi aromatice, prin modificarea lor cu uleiuri sicative sau cu colo-foniu; acestea sînt răşini fenolice modificate, cunoscute în comerf sic/ I ch2oh cari se condensează, între ei, şî conduc la răşini cari pot avea şî unele proprietăfi speciale. O proprietate importantă e, de exemplu, aceea de a se transforma în stadiul de produs infu-zibil chiar la o temperatură relativ joasă şi chiar la temperatura mediului ambiant. Această proprietate le-a deschis un larg domeniu de utilizare ca adezivi în industria placajelor, a fenoplastelor stratificate, la lipirea metal pe metal sau metal pe material plastic, ori metal pe lemn, etc. S-a constatat, de asemenea, că această răşină aderă într-un mod remarcabil la nylon. Schema de fabricafie a răşinilor fenolice e următoarea: Fenol şi formaldehidă catalizator alcalin catalizator acid fenoli alcoolici rezoli fenoli alcoolici diaril-metani încălzire turnare sau laminare novolac (CH2)fiN4 praf de presare încălzire | răşină fenolică faza C j Răşinile fenolice sînt utilizate în principal pentru lacuri, răşini de turnare şi răşini de presare. Lacurile folosite sînt atît novolacuri cît şi rezoli (ob-finufi în special folosind amoniac drept catalizator), disolvafi în diferifi disolvanfi ca acetonă, alcooli, esteri, etc. Răşinile de turnare sînt rezoli obfinufi din fenol cu un mare exces de formaldehidă (2->3 moli); din ele se pot obfine obiecte mai mult sau mai pufin transparente, colorate sau necolorate. Masele transparente bine preparate se deosebesc greu de acetilceluloză, de polistiren sau de polimetacrilafi. Sub numele de răşini sintetice nobile, sînt utilizate la confecţionarea obiectelor cari imită coralii, perlele, fildeşul, etc. Răşinile de presare se obfin din rezoli preparafi astfel, încît să se întărească în minimul de timp, cît durează presarea. Avantajul maselor de presare (răşini -f material de umplutură) consistă în faptul că obiectul presat nu mai trebuie Fenosafranină 520 Fenoxazine supus unor operafii de curăfire, de şlefuire, etc., ca răşinile de turnare. Materialele de umplutură folosite cel mai frecvent sînt următoarele: făina de lemn, fibrele textile sau fesă-turile, asbestul şi mica, cari ieftinesc masele de presare şi le conferă proprietăfi fizice şi mecanice mult superioare răşinilor fără umplutură. Bachelita folosită ca material de presare are umplutura aleasă astfel, încît obiectul finit să aibă una sau mai multe dintre următoarele caracteristici: o bună rezistenfă termică, Ia şoc şi la încovoiere; calităfi dielectrice, etc. Pentru obiecte cu dimensiuni mai mari, utilizate în special ca materiale de construcfie, s-au creat materiale stratificate (laminate), în special pe bază de lemn, de fesături textile şi de hîrtie, cari se impregnează cu o solufie de răşină fenolică, se usucă şi apoi se presează în straturi, pentru a obfine plăci, tuburi, sau bare cu dimensiunile dorite. Fenoplastele se găsesc sub următoarele numiri uzuale: stratificate cu hîrtie (hîrtie întărită): Getinax (sovietic), Pertinax, Neolit; fesături întărite: Textolit, Novotext, Linax, etc. Asbotextolitul e un material sovietic fabricat cu fesătură de asbest; e folosit pentru discuri de cuplare Ia motoare, etc. Afară de stratificatele de lemn, obfinute prin presarea foilor de furnir impregnate, s-au produs şi ameliorări ale lemnului de diferite grosimi prin impregnare cu răşini fenolice. Lemnul îşi îmbunătăfeşte sensibil proprietăfile mecanice, fie că e sau nu e presat după impregnare. Sin. Răşini fenolice, Bachelită. 1. Fenosafranină. Ind. chim.: Colorant din clasa safranine-lor, care se prepară prin oxidarea cu bicromat şi acid clorhidric a unui amestec de p-fenilendiamină şi anilină, indamina albastră formată prin fierberea solufiei fiind transformată în safranina B, roşie. A fost înlocuit, în parte, cu safranina T, dar e încă utilizat ca desensibilizator în Fotografie. Sin. Safrani-nafi. V. şi sub Safranine. 2. Fenosolvan, procedeul Ind.cb.: Procedeu de extracfie a fenolilor din apele reziduale din industria carbochimică, cu ajutorul unui solvent numit fenosolvan, constituitdintr-un amestec de esteri (isomeri ai acetatu-lui de butii) cari fierb între 110 şi 130°. Principiul procedeului e următorul: Apele reziduale fenolice degudronate se tratează cu fenosolvan într-o instalafie în trei trepte, amestecul de agent de extracfie cu fenoli, dela fiecare treaptă de extracfie, fiind în-trebuinfat ca agent de extracfie pentru treapta anterioară (v. fig.).Temperatura optimă a procesului e de 30°. După îndepărtarea agentului de extracfie cu fenoli, apa e trecută la coloana de evaporare, pentru a o separa de resturile agentului de extracfie, şi apoi e evacuată la epurarea finală. Regenerarea fenosolvanului din extractul de fenol se face într-o coloană de distilare, prin antrenare cu vapori; fenolul e produsul final comercial. Consumul de fenosolvan e de circa 7—10% din cantitatea de apă tratată. H N \ H H H „c^c I! I! C C \s/ \ c'%„ HC ✓ CH Exfracfia cu fenosolvan a fenolilor din apele reziduale, î) separafor de gudron; 2) rezervor pentru ape defenolate; 3) amestecător; 4) rezervor de fenosolvan şi fenoi; 5) rezervor penfru ape tratate; 6) schimbător de căldură; 7) încălzitor; 8) condensator; 9) separator cu fenosolvan; 10) generator de abur; 11) coloană de evaporare; 12) coloană de distilare; 13) vas penfru culegerea fenosolvanului; 14) coloană cu vid; J5) suflare cu abur pentru distilare. întrebuinţarea fenosolvanului e foarte rentabilă în cazul concentraţiilor mari (de la 3 g/l) de fenol. După epurarea apelor reziduale fenolice cu fenosolvan, mai rămîn în apa reziduală 0,1 ••■0,5 g/l fenoli, cari sînt apoi îndepărta}i printr-un procedeu de epurare finală. 3. ~r solvent Ind. cb.V. sub Fenosolvan, procedeul 4. Fenofiazină. Chim., Farm.: Produs de condensare a dife-nilaminei cu sulf, care se prezintă ca o pulbere cristalină incoloră sau galbenă-verzuie pînă la verde-cenuşie, cu miros slab, caracteristic; are gr. mol. 199,27, p. t. 180°, p. f. 370°. Practic, e insolubilă în apă; se disolvă în acetonă 25:100, în eter 7:100, în benzen 3: 100, în alcool 2:100. Se obfine prin încălzirea difenilaminei cu sulf, în ^ ^ prezenfa iodului sau a clorurii de aluminiu drept catalizator, la temperatura de 180-”200°. Fenotiazina se foloseşte: ca antioxidant pentru diferite substanfe, la conservarea uleiurilor polietilenice, ca agent de vulcanizare, în cromatografie şi la obfinerea unei serii de derivate cu utilizări în terapeutica umană şi în cea veterinară. Se utilizează ca medicament, direct sau brichetată cu sare, în combatarea strongilozei, la toate speciile de animale. Acfiunea terapeutică e optimă cînd particulele au mărimea de 10—25 ţx. Sin. Dibenzo-1,4-tiazină, Tiodifenilamină. 5. Fenofip, pl. fenotipuri. Biol.: în genetică, ansamblul caracteristicilor vizibile ale unui organism, cari sînt determinate de însuşirile lui ereditare şi de condifiile de mediu. o. Fenoxazine, sing. fenoxazină. Chim.: Combinafii etero-ciclice cu caracter aromatic, făcînd parte din grupul azinelor; confin un eterociclu de şase atomi cu doi eteroafomi, unul de oxigen şi celălalt de azot. Fenoxazina e cel mai simplu reprezentant al seriei. Se prezintă cristalizată în foite incolore (din benzen), cu p. t. 156°, insolubile în apă, solubile în alcool şi în cloroform. Fenoxazinele pot fi considerate derivafi ciclici ai indami-nelor, în cari cele două inele benzenice sînt legate între ele printr-un atom de oxigen. Coloranfii oxazi-nici, derivafi ai feno-xazinei, au grupări auxocrome NH2, NHR sau NR2, în poziţia para-fafă de atomul de azot central, ceea ce face posibilă aparifia unei structuri chi-noide. Fenoxazina se poate obfine prin con-clorhidratul său Ia circa 250°: H H H densarea NH«> H I II HC C XOH H o-aminofenolului H HCI cu H.,N-C CH II I C CH HO/ XC' H -NH4CI —h2o~ C N C v HC' \c' Vh > I II II I HC C C CH 'c'- \/ xc^ H H Fenoxiacefici, acizi ~ 521 Fereasfră Se poate obfine în condifii asemănătoare din o-aminofenol şi pirocatechină. Fenoxazina e oxidată de peroxidul de hidrogen, de clorură ferică sau de brom la sărurile instabile de fenoxaziniu, cari pot fi izolate ca perclorafi explozivi. Coloranfii oxazinici, albastrul Meldola (v.)f galocianina, etc., sînt derivafi ai clorurii de fenoxaziniu. Galocianina se obfins în mod asemănător albastrului Meldola, prin condensarea acidului galic cu nitrozo-dimetil-anilină. Din clorhidratul de nitrozo-dietilanilină, prin condensare cu amida acidului galic, se obfine albastrul celestin B. Prin condensare cu amine aromatice sau cu fenoli, galo-cianinele trec în derivafi cu nuanfă mai verzuie. Coloranfii oxazinici clasici sînt coloranfi bazici cari vopsesc în nuanfe vii, dar sînf pufin rezistenfi la lumină şi la clor. De aceea sînt înlocuifi cu alfi coloranfi mai rezistenfi. 1. Fenoxiacefici, acizi Ind. chim.: Grup de acizi organici obfinufi prin acfiunea fenolului iodat asupra acidului clor-acetic, întrebuinfafi, sub forma de săruri sau de esteri, ca erbicide (v.) şi ca pseudofitohormoni (v.). 2. Fenoxil, coloranţi Ind. chim.: Coloranfi de sulf. (Numire comercială.) Sin. Pirogen. s. Fer. Sin. Fier (v.). 4. Feralific, sol Ped.: Sol roşu sau roşcat, în care raportul molecular Si02: AI2O3+ Fe203 al fracfiunii argiloase are valoarea sub 2, confinînd minerale de tipul caolinitului şi sescvioxizi liberi. Se formează în zona tropicală caldă şi umedă, în condifii de drenaj intern liber (v. şî Laterit). Un caracter asemănător solului feralitic are şi orizontul iluvial B (v. sub ' Iluvial, orizont ~) al podzolurilor din zona temperată umedă. 5. Ferafină. Chim. biol.: Derivat feric al albuminei. Se prepară din ficatul de porc sau din albumina de ou cu o sare de fier. Se prezintă sub forma de pulbere gălbuie, inodoră şi insipidă, solubilă în apă. Se întrebuinfează în tratamentul icterului, al anemiei şi al anorexiei. e. Feraji, sing. ferat. Chim.: Săruri ale acidului feric (v. sub Fier). 7. Ferberif. Mineral.: FeW04- Wolframat de fier din seria isomorfă ferberit-hubnerit, care se întîlneşte foarte rar pur, în ganga unor filoane hidrotermale. Are culoare neagră şi urma cafenie închisă pînă Ia neagră (v. şî sub Wolframit). 8. Ferdelă, pl. ferdele. Ind. far.: Sin. Banifă (Transilvania). 9. Fereastră, pl. ferestre. 1. Arh.: Deschidere amenajată într-un perete exterior al unei clădiri, pentru a permite iluminarea şi aerisirea interiorului acesteia. Are, în general, formă rectangulară, dar poate avea orice formă (cerc, oval, romb, polilobat, etc.) sau numai partea superioară în plin cintru, în segment de cerc sau în formă de orice alt tip de arc. Dimensiunile ferestrelor, raportul dintre laturi, ca şi înălfimea de aşezare fafă de podea, sînt determinate de desti-nafia încăperilor clădirii respective: suprafafa ferestrelor unei încăperi, raportată ,la suprafafa pardoselei, variază între 1/4 şi 1/12; înălfimea de la pardoseală variază, de obicei, între 0,90 şi 1,10 m, dar poate fi redusă la zero (la uşi-ferestre), sau poate fi mărită prin micşorarea distanfei dintre marginea superioară a ferestrelor şi plafon (la băi, săli de gimnastică, etc.). Dispunerea deschiderilor în fafadă determină un anumit ritm, creat de alternanfa dinfre goluri şi plinuri. Acest ritm constituie unul dintre elementele principale de exprimare a funcţiunii clădirii, cum şi de plastică arhitectonică. Decoraţia exterioară a ferestrelor e determinată, de asemenea, de stilul şi destinafia clădirii. în arhi^cturile clasică şi neoclasică, decorafia a căpătat cea‘ mai bogată expresie: partea superioară e încoronată de o cornişă, mai mult sau mai pufin mulurată, completată adeseori cu console sau cu frontoane cari uşurează îndepărtarea laterală a apelor de ploaie; la partea inferioară e un solbanc care, prin profilul său în formă de lăcrimar, împiedică pătrunderea apei în interior şi prelingerea ei pe zid (solbancul poate fi îmbogăfit cu console, cu baluştri, etc.); părfile laterale au un ancadrament pur decorativ, format din profiluri, pilaştri, coloane, etc. 10. Fereastră. 2. Transp.: Deschidere în peretele unui vehicul, care îndeplineşte aceeaşi funcfiune ca fereastra în accepţiunea 1. 11. Tehn. mii.: Deschidere orizontală strimtă, practicată în blindajul carelor de luptă sau al autoblindatelor, pentru a permite observarea cîmpului de tragere sau a drumului. Pentru a asigura personalul contra proiectilelor cari ar pătrunde prin fereastră, se folosesc: episcoape, sau sticle imperforabile, cari închid fereastra, permifînd în acelaşi timp observarea; obloane blindate manevrabile din interior, cari închid fereastra fără posibilitatea de a vedea spre exterior. 12. Fereasfră. 3. Fiz.: Sin. Fantă (v. Fantă 1). 13. Fereastră. 4. Cinem.: Deschizătură dreptunghiulară care limitează fluxul luminos ce trece spre film într-un aparat de proiecfie (fereasfră de proiecfie), respectiv spre peliculă, într-un aparat de luat vederi sau într-o maşină de copiat (fereastră de expunere). 14. Fereastră. 5. Expl. pefr.: Deschidere practicată în peretele unui burlan (dintr-o sondă tubată), pentru a săpa prin ea o nouă gaură deviată. Fereastra se execută cu o freză acţionată cu prăjini rotative şi ghidată de o pană de deviere. îs. Fereastră. 6. Arh.: Dispozitiv format dinfr-un cadru fix (toc) şi din panouri (canaturi sau batante) cu geamuri, care închide fereastra îh accepţiunea 1. Tocul e format din doi montânţi laterali, legafi la capete prin două traverse orizontale, şi e fixat în deschiderea din perete. Canaturile sînt formate din rame (cercevele) în cari se fixează geamurile. Atît tocul, cît şi cercevelele, sînt executate, de obicei, din lemn sau din mefal, dar pot fi şi de beton armat, prefabricat. Spaţiul liber al canatului poate fi împărţit în mai multe părţi (ochiuri) prin rigle de lemn sau de metal, numite sprosuri. Din punctul de vedere al numărului de rînduri de cercevele, se deosebesc: ferestre duble şi ferestre simple. Fereasfră dublă: Fereastră compusă din două rînduri de cercevele, aşezate în plane paralele, la distanfă mică (în general 10-15 cm). La ferestrele mobile, cercevelele exterioare se deschid, în general, m afară, iar cele interioare, înăuntrul încăperii; uneori, ambele rînduri de cercevele se deschid spre interioul încăperii şi, în acest caz, canaturile exterioare sînt mai puţin late decît cele interioare. Uneori, ferestrele duble sînf împărţite, în înălţime, în două părţi, printr-o traversă orizontală interme- /. Fereastră batantă, dublă, cu deschidere mixtă, cu supraîum ină. a) vedere din inferior; b) secfiune transversală verticală; c) secfiune transversală orizontală; 1) toc 2) cercevelele canaturilor principale ale ferestrelor; 3) cercevele le canaturilor supraluminii; 4) traverse intermediare; 5) sprosuri; 6) ochiurile canaturilor principale; 7) ochiurile supraluminii; 8) lăcrimar. diară, pentru a se micşora înălţimea canaturilor cari se deschid mai des. Partea de sus, numită supralumină, e mai pufin înaltă decît partea de jos şi serveşte la iluminare şi, mai pufin, la aerisire (v. fig. /). Fereasfră 522 Fereasfră Fereasfră simplă: Fereasfră cu un singur rînd de cercevele, cari pot fi fixe sau mobile. Din punctul de vedere al mobilităţii cercevelelor, se deosebesc: ferestre fixe şi ferestre mobile. Fereasfră fixă: Fereasfră, de obicei simplă, a cărei cercevea face corp comun cu focul. Se execută din lemn, din mefal şi, uneori, din beton armat. Fereasfră mobilă: Fereasfră simplă sau dublă, cu unu sau cu mai multe canaturi cari se pot deschide, fie prin rotire (în jurul unei axe verticale sau orizontale), fie prin translafie (v. fig. //). 10 1Z 13 n II. Reprezentare schematică a diferitelor moduri de deschidere a ferestrelor. J) fereasfră batantă simplă, cu deschidere în afară; 2) fereasfră batantă dublă, cu deschidere mixtă (canaturile exterioare în afară, cele interioare înăuntru); 3) fereasfră batantă dublă, cu deschidere înăuntru (pentru ambele rînduri de canaturi); 4) fereasfră batantă dublă, cu deschidere în afară (penfru ambefe rînduri de canaturi); 5) fereastră pivotantă cu axă de rotafie verticală, cu un singur canat; 6) fereasfră pivotantă cu trei canaturi, cu axe de rotafie orizontale; 7) fereasfră basculantă cu trei canaturi, cu axe de rotafie ia marginea inferioară a canaturilor; 8) fereasfră basculantă cu frei canaturi, cu axe de rotafie la marginea superioară a canaturilor; 9) fereastră pliantă cu ghida] la marginile canaturilor; 10) fereasfră pliantă cu ghidaj la mijlocurile canaturilor; 11) fereastră-ghilotină cu două canaturi; 12) fereasfră glisantă cu două canaturi; 13) fereasfră glisantă cu frei canaturi; 14) fereasfră glisantă cu locaşuri pentru mascarea canaturilor în perete. Din punctul de vedere al felului cum se deschid canaturile ferestrelor mobile, se deosebesc: ferestre basculante, ferestre batante, ferestre glisante sau culisante, ferestre cuplate, ferestre-ghilotină sau ridicătoare, ferestre pivotante sau oscilante şi ferestre pliante (v. fig. II). Fereasfră batantă: Fereastră simplă sau dublă, cu unu sau cu mai multe canaturi, care se deschide şi se închide prin rotirea fiecărui canat în jurul unei axe verticale, aşezată la una dintre marginile verticale ale acestuia (v. fig. II). Fereasfră basculantă: Fereasfră cu unu sau cu mai multe canaturi, de obicei simplă sau cuplată, care se deschide şi se închide prin rotirea fiecărui canat în jurul unei axe orizontale, dispusă fie la marginea lui de sus, fie la cea de jos (v. fig. II şi III). Fereastră culisan-fă. V. Fereastră glisantă. Fereasfră cupla-fă: Fereastră dublă, la care canaturile interioare sînt legate cu cele exferioare, astfel încît se închid şi se deschid împreună. Legătura dintre canaturi permite separarea lor cu uşurinfă, pentru înlocuirea sau curăfirea geamurilor. Fereasfră -ghilotină: Fereasfră alcătuită din canaturi aşezate unul deasupra celuilalt, în plane paralele foarte apropiate. Deschiderea şi închiderea ferestrei se fac prin mişcarea III. Fereasfră basculantă cu frei canaturi, cu axe de rotafie la marginile inferioare ale canaturilor, a) vedere din inferior; b) secfiune transversală verticală; c) secfiune transversală orizontală; I) canaturi; 2) toc; 3) traverse intermediare; 4) dispozitiv de menfinere a canaturilor în pozifie deschisă; 5) glaf; 6) oblon rulant. verticală a fiecărui canat, în fafa celorlalte; cele două margini laterale ale canatului alunecă în două şanfuri amenajate IV. Fereasfră-ghilofină cu două canaturi, a) vedere din inferior; b) secfiune transversală verticală; c) secfiune transversală orizontală; 1) canat superior; 2) canat inferior; 3) contragreutăfi; 4) ghidajul canatului inferior; 5) dispozitiv de efanşare; 6) oblon rulant. în montanfii tocului. Imobilizarea canaturilor, în pozifie deschisă, se-face prin dispozitive de înzăvorîre- fixate pe tec, Fereastră 523 Fereastră tectonică Uneori canaturile mobile sînt echilibrate prin contragreutăţi, pentru a uşura deschiderea şi pentru a evita eventualele accidente datorite coborîrii neaşteptate a canaturilor, din cauza unei înzăvorîri rele sau a ruperii dispozitivelor de înzăvorîre (v. fig. IV). Sin. Fereastră ridicătoare. Fereastră glisantă: Fereastră, de obicei simplă, care se deschide şi se închide prin alunecarea laterală a canaturilor. Unele ferestre glisante au mai multe canaturi mobile, cari, cînd sînt deschise, se acoperă unele pe altele. Canaturile mobile pot ocupa, cînd fereastra e deschisă, o parte din golul acesteia, sau sînt introduse într-un spafiu lateral, amenajat în perete (v. fig. II şi V). Ferestrele glisante sînt folosite, în spe- cial, la încăperi la cari deschiderea canaturilor prin rotire ar ocupa prea mult spafiu, sau ar fi împiedicată (de ex.: în magazine, birouri, şcoli, etc.). Sin. Fereastră culîsantăJ Fereastră oscilantă. V. Fereasfră pivotantă. d V/. Fereasfră pliantă cu două perechi de canaturi, cu ghidaj la margini, a) vedere din interior; b) secfiune transversală verticală; c) secfiune transversală orizontală, cînd canaturile sînt închise; d) secfiune transversală orizontală, cînd canaturile sînt deschise (linia întreruptă: varianta cu toate canaturile pliabile la una dinfre marginile golului). Fereastră pivotantă: Fereastră Ia care canaturile sînt fixate de toc astfel, încît deschiderea lor se face prin rotirea fie- căruia în jurul unei axe orizontale sau verticale, aşezată la mijlocul lui (v. fig. II). Sin. Fereasfră oscilantă. Fereastră pliantă: Fereastră alcătuită din două sau din mai multe canaturi legate între ele prin balamale; unul dintre cele două canaturi extreme e legat, tot prin balamale, de toc. Deschiderea, respectiv închiderea ferestrei, se fac prin deplasarea laterală a canaturilor şi prin rotirea- lor în jurul axelor verticale formate de balamale, astfel încît se alătură unele de altele, la marginea focului, respectiv se aşază unul în prelungirea celuilalt (v. fig. II şi VI). Fereastră ridicătoare. V. Fereastră-ghilotină. 1. Fereasfră. 7. Elt.: Spafiul dintre coloanele unui transformator, ocupat în parte de înfăşurări. Dimensiunile ferestrei pot fi stabilite din relafiile: c_2 (Nls1 + N2s2) r S rr 2 hNt s _ l-h\ h=-jt' în cari Se aria ferestrei; N\ şi N2 sînt numerele de spire ale înfăşurărilor primare'şi secundare; $i şi s2 sînf secfiunile conductelor înfăşurărilor; L e lăfimea ferestrei; H e înălţimea ferestrei; e densitatea de curent lineică, iar Kcu e coeficientul de umplere al ferestrei. 2. Fereasfră. 8. Agr.: Ramă (cercevea) de lemn sau de fier, peste care se aşază sticla şi care serveşte Ia acoperirea tocului de răsadnifă pentru a apăra legumele de intemperii sau pentru a le grăbi vegetaţia. Rama ferestrei se construeşte, de obicei, din lemn de brad de 4X4 cm. Are formă dreptunghiulară, de 100X150 cm. Prin trei stinghii aşezate transversal se împarte rama în patru cîmpuri egale, cari se acoperă cu geam, a cărui grosime e de 2--3 mm. s. Fereasfră. 9. Mine: Intersecfiunea unui puf cu rampa subterană. Ferestrele se armează astfel, încît să corespundă compartimentării pufului. 4. Fereasfră. 10. Gen., Poligr.: Articolul dintr-un ziar, aşezat, Ia paginare, în partea din dreapta sus, de obicei pe două coloane şi separat de restul paginii printr-o linie compactă. De multe ori, pe pagina întîi, locul ferestrei ziarului e ocupat de un clişeu. V. şi sub Colfişor. 5. Fereasfră de afac. Hidrot.: Galerie sau puf de acces care se amenajează pe traseul unei galerii de aducfie pentru a împărfi lungimea totală a acesteia în mai multe sectoare de. lucru. Pozifia ferestrelor de atac se alege la stabilirea traseului galeriei de aducfie astfel, încît tronsoanele acesteia să aibă lungimi aproximativ egale şi să fie uşor accesibile, pentru aprovizionarea cu materiale, cu apă şi cu aer comprimat, cum şi pentru evacuarea şi depozitarea materialelor săpate. Distanfa dinfre ferestrele de afac se stabileşte în funcfiune de metodele de lucru şi de durata de execufie a galeriei de aducfie, cum şi de condifiile topografice şi geologice, pentru ca cheltuielile de execufie să fie minime. în general, fiecare fereastră de afac constituie un şantier independent, echipat cu toate instalafiile necesare unor astfel de lucrări. Lucrările de execufie a galeriei de aducfie se încep de la fiecare fereastră, în ambele direcfii, după un program întocmit astfel, încît toate tronsoanele să fie terminate aproape în acelaşi timp. După terminarea lucrării, unele ferestre de atac pot fi amenajate pentru accesul permanent în galeria de aducfie, pentru controlul funcfionării acesteia şi pentru execufia eventualelor reparafii. e. Fereasfră Lenard. Fiz. V. Lenard, fereasfră 7. Fereasfră fecfonică. Geo/.: Zonă de afloriment a autohtonului unei pînze de acoperire sau de şariaj (v. fig. sub Pînză de şariaj), înconjurată din toate părfile de alohfonul pînzei, în care roci noi apar de sub roci mai vechi, în zone cu contur închis. Exemple: Marea fereastră a Parîngului din Carpafii meridionali, unde apare la zi Autohtonul danubian (în Frecare 524 Ferestrău principal graniţe de epizonă şi graniţe) de sub Pînza getică (cu şisturi cristaline de catazonă şi de mesozonă); fereastra Dumesnic din Carpafii orientali, unde de sub Senonianul flişului în pînză apare Oligocenul Autohtonului. Zonele de fereasfră tectonică fiind porfiuni în cari pînza, cu rocile ei, de obicei mai rezistente, e îndepărtată de eroziune, corespund aproape totdeauna, din punctul de vedere morfologic, cu depresiuni de teren. Structural, ferestrele corespund cu zone de supraridicare axială a cutelor anticlinale din autohton. Pe hărfile geologice, ferestrele se conturează cu linii groase (contact anormal cu rocile înconjurătoare), cari au dinfi spre zona de pînză (v. şî sub Carapace, Pînză tectonică, Şariaj). Distanfa dinfre porfiunile cele mai interne ale ferestrelor şi fruntea pînzelor de şariaj, măsurată perpendicular pe direcfia structurilor geologice, dă lăfimea minimă de şariaj, care permite să se aprecieze extinderea suprafefei de ruptură de la baza pînzei şi nu trebuie confundată cu deplasarea masei şariate. Ferestrele tectonice dau indicafii directe asupra structurii geologice ascunse sub o pînză şi deci accesibile numai prin foraje adînci. De asemenea, ele pot aduce spre suprafafă zăcămintele mai adînci, permifînd astfel exploatarea lor. Pentru zăcămintele de petrol, ferestrele tectonice au uneori o influenfă negativă, deoarece ele pot scoate în aflo-riment rocile colectoare de fifei, expunînd astfel zăcămintele la degradare. 1. Ferecare. 1. Ind. hîrt.: Operafia prin care se măreşte (ferecare propriu-zisă) sau se micşorează rugozitatea suprafefei pietrei de defibrator (v.), în timpul defibrării lemnului, în vederea obfinerii pastei mecanice de calitatea dorită şi cu un consum minim de energie. Operafia se execută cu ajutorul unui aparat (v. fig.) acfionat hidraulic, numit aparat de ferecare — aşezat în fafa pietrei defibratorului. ijj | L|J ‘ y lj Aparat de ferecare. I) dispozitiv de ferecare; 2) presă hidraulică penfru deplasarea dispozitivului 1; 3) rolă de ferecare. Ferecarea propriu-zisă (înăsprirea pietrei) se efectuează cu ajutorul unei role cu dinfi (ace) de ofel (de diferite forme şi dimensiuni), aşezată în vîrful aparatului de ferecare (rolă de ferecare). Rezultatul ferecării e în funcfiune de tipul rolei, de presiunea cu care aceasta e apăsată pe piatră, de vitesa cu care se mişcă în fafa pietrei de defibrator care se roteşte. Micşorarea rugozităfii suprafefei pietrei (tocirea pietrei) se obfine cu ajutorul unui abraziv de piatră, în cazul în care prin ferecarea propriu-zisă a rezultat o rugozitate prea accentuată. 2. Ferecare. 2. Ind. far.: Operafia de pregătire a fefelor pietrelor de moară, şi anume a fefelor cari se freacă una de alta prin mărirea rugozităfii lor, pentru a le face proprii măcinării grăunfelor cari intră între ele. Operafia consistă în efectuarea unor crestături pe fefele asociate în serviciu ale celor două rofi, crestături numite săruri, şanfuri, sau zimfi, şi cari sînt efectuate cu ajutorul unui ciocan de ofel, numit ciocan de ferecat. 3. Ferecare. 3. Ind. tar.: Operafia de sfrîngere în fiare, în cercuri metalice. Exemplu: ferecarea unei rofi de cărufă, la sfrîngerea rofii în şina ei metalică. 4. Feresfrau, pl. ferestraie. Tehn.: Unealtă sau maşină-unealtă cu care se fac tăieturi lineare pentru crestare, decupare sau detaşare, folosind o piesă activă — scula în sens restrîns — care lucrează fie transformînd în aşchii tot materialul din tăietură (la lemn, metal, os, piatră, etc.), fie topind acest material (la materiale metalice), fie tăind materialul prin deformare plastică (la piele, materiale textile, etc.). în general, scula e caracterizată prin lăfimea mică a părfii active şi a corpului. Scula poate efectua o mişcare de lucru rectilinie alternativă, rectilinie continuă sau circulară continuă. Ea poate fi condusă şi acfionată manual ori condusă de un cadru şi acfionată manual (la ferestraiele de mînă) sau condusă de un cadru ori de un alt sistem de conducere şi acfionată mecanizat. La ferestraiele cari lucrează prin aşchiere, scula e numită, de obicei, pînză de ferestrău, şi e caracterizată printr-un număr mare de dinfi aşchietori mărunfi şi o schemă de aşchiere analogă cu a frezelor. Scula ferestraielor cu mişcarea principală rectilinie poate fi: o lamă dinfată sau nedinfată (rigidă sau flexibilă; întinsă sau neîntinsă în timpul lucrului), cu mişcare alternativă; un lanf de elemente lamelare dinfate, întins, cu mişcare alternativă; o bandă fără fine dinfată, un cablu fără fine sau un lanf de elemente lamelare dinfate, întinse, cu mişcare continuă. La ferestraiele cari lucrează prin topire, scula e un disc di'nfat sau nedinfat, cu mişcare circulară continuă. La ferestraiele cari taie prin deformare plastică, scula, cu marginea de lucru subfiată şi ascufită, e fie un disc cu mişcare circulară continuă, fie o bandă fără fine, cu mişcare rectilinie continuă. Prezintă importanfă mare şi au caracteristici constructive specifice ferestraiele pentru lemn, penfru metale, pentru piele sau fesături, pentru piatră. Exemple: Ferestrău pentru lemn: Ferestrău folosit pentru a executa tăieturi înguste în lemn sau, uneori, şi în alte materiale, ca osul, fibra, etc. Poate fi acfionat manual de unu ori de mai mulfi lucrători — sau mecanizat. La ferestraiele cu mişcarea de lucru circulară continuă, unealta poate fi (v. fig. I g-^m): un disc plan, o calotă sferică, un cilindru drept sau un corp în formă de butoi, rotitoare; la cele cu mişcarea de lucru rectilinie, unealta tăietoare e fie o lamă cu mişcare de translafie alternativă (v. fig. I a---f), fie o bandă cu mişcare continuă de translafie, fie un lanf de elemente lamelare aşchietoare (v. fig. V a), cu cîte unu sau cu mai mulfi dinfi. La ferestraiele cu pînză cu mişcare alternativă, aceasta poate fi liberă (neîntinsă) sau întinsă înfr-o ramă sau într-un cadru. Elementele componente ale pînzei de ferestrău sînt următoarele: partea aşchietoare, constituită din dinfi; corpul sau pînza propriu-zisă, care e suporful danturii şi elementul de ghidare în crestătură, şi care uneori e şî parte de prindere (de ex. la ferestrăul cu bandă); partea de prindere, care poate fi constituită din urechi cu gaură de prindere monobloc cu pînza, ori din urechi asamblate prin nituire la aceasta, dintr-un orificiu numit „ochi" la discurile de ferestrău (v. fig / f), dintr-un cilindru de prindere, la pînzele cilindrice şi în butoi (v. fig. / / şi m). Forma pînzei şi a dinfi lor depind de natura lucrării efectuate (debitare simplă ori după contur, decupare, tăierea arborilor, crestare, etc.), de direcfia tăieturii fafă de direcfia fibrelor (tăiere transversală sau longitudinală), de specia şi umiditatea lemnului şi de calitatea (gradul de netezime) a tăieturii. Feresfrau 525 Feresfrau Pînzele în formă de lamă şi de disc cu mişcarec ontinuă taie de obicei într-un singur sens al mişcării uneltei. La tăierea transversală a lemnului cu pînze cu mişcare alternativă, dinfii au profilul simetric şi sînt ascuţiţi oblic, astfel încît taie Ia Laaaaaaa^juuwwaaaajuuuui^ uuuuuvjiJifiJiftTtJui njiM AAR^Rnjif\M/WinAriAnjuuinr^ ______________ C L' J efc.), ferestrăul cu cadru, ferestrăul-coadă de vulpe, etc., sau de doi, ori de mai mulţi lucrători, de exemplu joagărul sau beşchia (v.), ferestrăul cu jug, etc. — După modul de prindere a pînzei, ferestrăul de mînă poate fi: ferestrău cu pînza rigidă sau liberă (neîntinsă), care e folosit, în general, la tăierea pieselor de lemn subţiri, perpendicular pe direcţia fibrelor (el are pînza mai groasă, pentru a avea rigiditate suficientă, şi fixată într-un mîner, adaptat formei şi mărimii mîinii); ferestrău cu pînza întinsă numai de forţa celor doi lucrători cari o mînuiesc; ferestrău cu pînza întinsă într-un cadru (numit şi ramă). — Ci /. Forme şi sisfeme de prindere Ia pînze de ferestrău. a şi b) pînze de ferestrău cu ramă fără urechi, normală, respectiv îngustă (ghimirlie); c) pînză derferesfrău-coadă de vulpe, fără urechi, pentru prindere în mîner de lemn; d) p.înză de ferestrău cu ramă, cu urechi monobloc; e) pînză cu urechi nituite; f) pînză de beşchie cu urechi penfru mîner, nituite; g, h, i, i' şi /) vedere şi secfiuni prin discuri de ferestrău drept, respectiv conic, respectiv geluifor; k) pînză de ferestrău sferică; / şi m) pînză de ferestrău cifindrică, respectiv în formă de butoi. ambele sensuri ale mişcării. Pentru a evita înţepenirea pînzei în şanţul tăieturii, se ceaprăzuiesc dinţii (v. sub Ceapraz), se îngroaşă pînzele spre dinţi sau se subţiază lama ori discul spre partea de prindere. Elementele danturii (v. fig. II a) sînt următoarele: partea de prindere, dintele, golul dintelui, baza, înălţimea şi pasul dinţării, iar elementele dintelui (v. fig. II b) sînf: feţele laterale, spatele, pieptul, vîrful, tăişul, fundul dintelui, unghiul de aşezare (unghiul spatelui) a, unchiul vîrfuiui (3, unghiul de aşchiere (de atac) y, unghiul de tăiere 8 = (3-f-y. Dantura poate fi constituită din: dinţi triunghiulari drepţi sau oblici, dinţi cu ceafă (sau dinţi retezaţi, dinţi de lup), dinţi cu ceafă şi cu spate scobit, dinţi boltiţi (cocoşaţi), dinţi întrerupţi (dinţi cu gingie), dinţi grupaţi, etc. (v. fig. II ci”*f). Ferestraiele pentru lemn pot fi acţionate manual sau mecanizat. Ferestrău de mînă pentru lemn, acţionat manual: Ferestrău portativ cu mişcarea principală de lucru lineară alternativă. Se folosesc ferestraie mînuite de un singur lucrător, de exemplu ferestrăul cu coardă (pentru tlmplărie, pentru retezat, II. Elementele danturii şi ale dintelui de ferestrău penfru lemn, şi forme de dantură de ferestrău. a) vederea unei pînze (bandă sau lamă); b) elementele dintelui; ct şi c5) dinfi (triunghiulari) oblici (înclinafi), respectiv bolfifi (sau cocoşafi), pentru tăierea longitudinală a lemnului de specii moi; c2 şi d2) dinfi triunghiulari, respectiv în M, simetrici, pentru tăiere transversală; c3 , c4 şi Ce) dinfi cu ceafă (retezafi sau de lup), respectiv cu ceafă şi spate scobit, respecti-v cu gingie (întrerupfi) pentru tăierea longitudinală a lemnului de specii mijlocii şi tari; dt) dinfi grupaţi pentru tăiere transversală în ambele sensuri, cu beşchia; ej - e^ danturi cu formele A, B, C şi D (după STAS), pentru discuri de ferestrău, pentru orice material lemnos, respectiv pentru material subfire şi uscaf (şi pentru lemne de foc), respectiv pentru tăiere transversală la lemn umed ori la lemn uscat; f) dinfi grupaţi la discuri de ferestrău; I) corpul pînzei; 2) dinte; 3) tăişul cu vîrfurile 3'; 4) pieptul dintelui; 5) spatele; 6) fefele laterale; 7) golul dintelui; 8) fundul dintelui; 9) baza dintelui; 10) linia vîr-furilor; 11) /inia funduri/or; p) pasul danturii; /) înălfimea dintelui; a) unghi-de aşezare (unghiul spatelui); J3) unghi de ascufire (unghiul vîrfuiui); y) unghi de aşchiere (unghi de atac); 6) unghi de tăiere (5=a + P). Exemple de ferestraie de mînă cu pînza întinsă: Feresfrau cu coardă: Ferestrău cu pînza întinsă cu ajutorul unui cadru de lemn, constituit din două braţe (numit şi condac sau crac), o punte şi o coardă. Forma cadrului şi a pînzei depind de natura şi de locul lucrării la care e folosit ferestrăul. — De exemplu, ferestrăul care e folosiMn exploatări forestiere (v. fig. III a) are un braţ cu mîner monobloc cu el şi un braţ fără mîner, şi pînza fixată în braţe prin cuie şi tensionată de o coardă răsucită cu ajutorul unei pene. Pînza are dantura asemănătoare cu cea a beşchiei (triunghiulară întreruptă, cu grupuri de trei dinţi sau cu grupuri de patru dinţi triunghiulari, tăietori, şi un dinte curăjitor în M). — Ferestrăul folosit în atelierele de tîmplărie (v. fig. III b) are pînza prinsă cu cuie în cele două mînere, numite şi chei, întinsă fie cu ajutorul unei coarde de sfoară, fie cu ajutorul unei coarde FeresfrăXi 526 Feresfrau metalice (v. fig. III b'). Forma pînzei de feresfrau folosite diferă după scopul în care e folosit şi ea poate fi: lată cu dinfi mici, pentru croit în direcfia fibrelor; îngustă cu dinfi mici, pentru conture curbe şi decupări; îndoită în unghi drept (v. fig, III d), fi les> /V. Ferestrău de spintecat/ cu jug. Exemple de ferestraie de mînă cu pînză rigidă: J o a g ă r: Sin. Beşchie (v.). B e ş c h i e (v.). Feresfrău-coadă de vulpe: Ferestrău care are lama lată, uneori dinfată pe ambele muchii (v. fig. V b). Sin. Coadă de, vulpe. Feresfrău-coadă de şoarece: Ferestrău care are lama îngustată spre vîrf şi e folosit pentru a executa, în scînduri, găuri cu contur închis (decupări) (v. fig. V c). Pentru lucru se execută în prealabil o gaură tangentă conturului, de unde se începe decuparea. Sin. Ferestrău pentru găuri; Coadă de şoarece. Ferestrău penfru găuri. V. Ferestrău-coadă de vulpe. Ferestrău cu spinare: Ferestrău care are lama rigidizată printr-o bucată de ofel-balot îndoită în U (v. fig. V d şi d1). E folosit, de obicei, la tăieturile precise şi fine pentru îmbinări. III. Ferestraie cu pînză întinsă, a) feresfrau cu coardă, pentru exploatări forestiere; b) ferestrău cu coardă de tîmplărie; b') coardă de întindere, metalică; c şi c’) ferestrău cu ramă metalică (cu cadru metalic) trapezoidală, monobloc, respectiv trapezoidală cu asamblare telescopică; d) pînză de ferestrău în unghi drept; e) ferestrău de traforaj; f) ferestrău penfru pomi; î) braf; 2) mîner monobloc cu braţul; 3) mîner (amovibil şi rotitor) sau cheie; 4) pînză; 5) punte; 6) coardă de sfoară; 7) pană. pentru executarea de tăieturi perpendiculare şi pornind de la extremitatea altei tăieturi practicate anterior; etc. Sin. Ferestrău cu ramă, Ferestrău încordat. Ferestrău cu r a m ă . V. Ferestrău cu coardă. Ferestrău încordat. V. Ferestrău cu coardă. Ferestrău cu ramă metalică: Ferestrău la care cadrul de întindere e metalic. în tîmplărie şi exploatări forestiere se folosesc rame metalice (din feavă sau din profil în U, de tablă subfire) în arc de cerc sau trapezoidale (din feavă monobloc sau din două bucăfi, cu asamblaj telescopic) (v. fig. IJI c şi c'). Ferestrău de traforaj: Ferestrău cu cadru metalic, cu pînză foarte îngustă, de 1--2 mm (v. fig. III e), folosit în tîmplăria fină (marchetărie, intarsio, etc). Ferestrău pentru pomi: Ferestrău a cărui formă e apropiată de a ferestrăului de mînă pentru metal (v. fig. III f); se foloseşte. în livezi. Ferestrău cu jug: Ferestrău la care o pînză lată, mai groasă decît a celorlalte ferestraie, cu cadru e întinsă în axa unui cadru cu două punfi (v. fig. IV); e folosit la spintecarea buştenilor pentru traverse sau a grinzilor ori a dulapurilor în scînduri subfiri. Sin. Ferestrău de spintecat. Ferestrău de spintecat. V. Ferestrău cu jug.— Exemplu de ferestrău de mînă cu pînza întinsă numai de forfa celor doi mînuitori: Ferestrău-lanf: Ferestrău cu pînza constituită din elemente de lanf dinfate, scurte, asamblate cu buloane (v. fig. V a). E mînuit de doi oameni şi e folosit la tăierea arborilor, în locuri în cari pozifia acestora nu permite folosirea beşchiei. Vvw**a/vvvvvvvvvvvvn^^ (f 3 h V. Ferestrău-lanf şi fere straie penfru lemn, cu pînză liberă, a) feresfrău-fanf; b) feresfrău-coadă de vulpe; c) feresfrău-coadă de şoarece; 6 şi d') ferestraie cu spinare; e) feresfrău de şănfuif; f) ferestrău penfru vie; g) feresfrău penfru livezi; h) ferestrău penfru furnir. Ferestrău cu mîner -mobil: Ferestrău care poate tăia în ambele sensuri. Ferestrău d e şănfuif (v. fig. V e); Ferestrău folosit la executarea de tăieturi la suprafafa materialului, pentru ea apoi, prin dăltuire, să se obfină şanfuri între tăieturi. Sin. Ferestrău de crestat. Feresfrău de crestat. V. Ferestrău de şănfuit. Ferestrău pentru vie: Ferestrău care are lama uşor curbată spre vîrf şi e folosit ia tăierea coardelor groase de vifă de vie (v. fig. V f). Feresfrău pentru livezi: Feresfrău care are lama fixată într-un manşon conic, în care se poate introduce o coadă de lemn de diferite lungimi, şi e folosit la tăierea crăcilor în livezi (v. fig. V g). Ferestrău penfrufurnir: Ferestrău care are lama scurtă, cu două muchii curbe convexe dinfate (v. fig. V h); mînerul e fixat la mijlocul lamei, pe una dintre fefe. — Feresfrău 527 Feresfrau V/. Ferestrău cilindric. J) batiu; 2) cărucior; 3) şine de rulare a căruciorului; 4) pînză cilindrică; 5) roafă de curea de antrenare; 6) apărătoare; 7 şi 8) limitoare pentru piesa prelucrată. Exemple de ferestrău penfru lemn, acţionat mecanic, cu mişcare circulară continuă: Feresfrău cilindric: Feresfrău stafionar cu pînza cilindrică (v. fig. VI şi fig. ll), dinfată frontal, folosit la executarea de tăieturi cilindrice longitudinale, pentru butoaie cilindrice. Pentru doage de butoi obişnuite se foloseşte o pînză specială (v. fig. / m). E folosit la debitarea lemnului în doage. Sin. Feresfrău pentru doage. Ferestrău pentru doage. V. Ferestrău cilindric. Feresfrău circular: Feresfrău stafionar sau portabil, a cărui unealtă e un disc rotativ circular dinfat la periferie şi asamblat cu un.arbore, prin intermediul a două flanşe. Discul poate fi acfionat, fie direct de un motor, fie prin transmisiune cu curea. Se foloseşte pentru tăieturi în, orice plan fafă de direcfia fibrelor şi de inelele anuale ale lemnului. După planul tăieturilor executate, se deosebesc: ferestraie circulare obişnuite şi universale, ferestraie pentru tăiere în lung, ferestraie pentru retezat şi ferestraie circulare multiple. Feresfrău circular obişnuit: Ferestrău care are axa principalăorizontală, dispusă sub masa de lucru a maşinii (v. fig. VII). Pe masă se pot dispune rigle de conducere a materialului. E folosit pentru tăieturi longitudinale sau transversale. Conducerea pieselor se face manual. Sin. (termen de atelier) Circular. Feresfrău circular universal, penfru tî m p I ă-r i e: Ferestrău asemănător constructiv cu cel circular obişnuit, putînd avea masa înclinabilă şi diferite dispozitive de ghidare. Poate fi: cu avans manual al piesei de prelucrat (penfru spintecare şi secţionare perpendiculară sau oblică fafă de axa piesei); cu avans mecanic, cu ş^hile (pentru spintecarea de piese de lungime mare, în serie mare). Uneori poate avea două discuri paralele, pentru a tăia piese de o anumită dimensiune. Ferestrău circular de tăiat longitudinal: Ferestrău folosit la tăierea în lung a pieselor de lemn şi care poate fi cu unu sau cu mai multe discuri cu axa orizontală. După scopul în care sînt folosite, se deosebesc: Feresfrău pentru debitarea buştenilor cu un disc sau cu două ori trei discuri cu axurile dispuse eşalonat,în lungul maşinii, şi cu avans automat a (v. fig. VIII) sau cu cilindre; sau de traverse. Feresfrău circular de tivit, cu unu sau cu două discuri, dintre cari unul e deplasabil pentru prelucrarea de piese de lăfimi diferite; e folosit la tivirea scîndurilor (v. fig. IX). vii. IX, Ferestrău circular dublu de tivit scînduri. Ferestrău circular de spintecat dulapi, grinzi şi lăfuroaie, pentru producerea de scînduri subfiri, cu un singur disc. Feresfrău cu unu sau cu mai multe (5—12) discuri, montate pe acelaşi ax, pentru debitarea de şipci, din scînduri. Axul e dispus deasupra masei de lucru. Feresfrău circular de retezat, folosit la tăierea pieselor de lemn perpendicular pe fibre. Se construieşte în diferite forme, după utilizare. Exemple: Ferestrău circular de secţionat buşteni, cu discul cu diametrul pînă la 1800 mm, sprijinit la capătul unei bare oscilante (v. fig. X). Sin Kappsăge, Ferestrău-cobză (termen de atelier). tîm- Ferestrău circular de plărie. I), batiu; 2) masă de lucru înclinabilă; 3) discdeferesfrău; 4) piesă de ghidare (dreptar) pentru limitarea lăţimii pînzei; 5) dispozitiv pentru înclinat masa de lucru; 6) canal pentru prinderea dispozitivelor de lucru (limitoare, etc.). Feresfrău circular pentru debitare^ buştenii buşteanului; cu cărucior cu rofi e folosit la debitarea de grinzi X. Ferestrău circular de secţionat buşteni. I) batiu; 2) braf oscilant; 3) ax de oscilaţie; 4) electromotor; 5) disc de ferestrău; 6) apărătoare pentru curea. Ferestrău-pendulă de retezat scînduri: Ferestrău cu discul montat în paliere, pe un suport care poate avea o mişcare de pendulare în jurul unei axe verticale, care e uneori axa rofii motoare; discul pendulează într-un plan perpendicular pe axa rofii motoare. Se construieşte pentru fixare pe plafon (v. fig. XI), pe perete, pe masa de lucru sau pe un picior (în care caz ferestrăul poate fi rotit în jurul axei verticale a aces--tui picior). Ferestrău basculant de retezat scînduri: Feres- trău cansfruit ca şî de retezat buşteni, însă echipat cu o masa de lucru care se aşază piesa; discul e dispus sub masa de ridicîndu-se de sub aceasta. Un dispozitiv cu cel pe lucru şi taie Feresfrău 528 Feresfrău pîrghie şi contragreutate imprima mişcarea de refragere (v. fig. XII). în funcfiune de locul în care sînt folosite, XI. n Ferestrău-pendulă circular, cu antrenare prin curea, palier; 2) arbore motor; 3) roată de antrenare; 4) curea; 5) disc de ferestrău; 6) suport pendular; 7) apărătoare; 8) pîrghie de acţionare a furcii de oprire. XII. Ferestrău basculant de retezat scînduri. Feresfrău culisant, cu mişcare rectilinie a axului orizontal al discului; axul e susfinuf de un sisfem deformabil de bare, legate în foarfece. Feresfrău cu cărucior: Feresfrău la care scula execută mişcarea principală de lucru, iar piesa — care se aşază pe un cărucior (cu mişcare de translafie ghidată) — executa mişcarea de avans. Ferestrău circular de retezat, dublu, folosit la retezarea în serie mare a pieselor (scînduri, placaje, efc.), la lungimi fixe. Unul dintre discuri e calat în pozifie fixă pe axul de antrenare, iar al doilea e deplasabil în lungul acestui ax. Ferestraiele circulare multiple se folosesc, fie la scurtarea riglelor, şipcilor şi deşeurilor lungi în scurtături penfru celuloză sau pentru foc, în care caz maşina e numită şi slezer sau multicircular stabil, fie la retezarea la lungimi standardizate a scîndurilor, cînd maşina — numită şi frimmer — e constituită dintr-un grup (de pînă la 20 de bucăfi) de ferestraie circulare basculante, montate în linie dreaptă la intervale determinate de scara lungimilor scîndurilor; la ultimul agregat de maşini, materialul aşezat paralel cu arborele de antrenare avansează pe transportoare cu role libere, iar pentru tăiere se coboară numai cîteva dintre pînzele de ferestrău. Ferestrău ci r cu I a r portativ (cu discuri mici) (v. fig. XIII): Ferestrău care are pînza fixată fie fără reductor pe capul axului motorului de antrenare, fie pe axulfe unui reductor, angrenat cu acesta, în ultimul caz, axul discului poate fi deplasat, pentru a mări adîncimea de tăiere. Exemple de ferestraie pentru lemn, acţiona f e mecanic, cu mişcare rectilinie continuă. Feresfrău cu bandă: Feresfrău stafionar a cărui unealtă e o bandă fără fine, flexibilă, dinfată pe o muchie; ea e antrenată în mişcare rectilinie de translafie de o roafă (acfionată de motor sau de o transmisiune) şi de una sau de două rofi de ghidare şi de întindere (v. fig. XIV). Mişcarea benzii poate fi într-un plan vertical sau orizontal. Piesa se aşază pe o masă sau pe un cărucior, iar avansul poate fi manual sau mecanizat. Sin. Bandzeg (termen de atelier). XIII. Feresfrău circu/ar portativ. XIV. Ferestrău cu bandă penfru lemn. 1) batiu în C; 2) roată de antrenare; 3) roată de conducere şi de întindere a benzii; 4) bandă aşchietoare; 5) palier reglabil; 6) masă de lucru; 7) pîrghie cu greutate penfru întinderea benzii; 8) ghidaj pentru bandă; 9) apărătoare. Constructiv, se deosebesc: Ferestrău cu bandă, pentru debitarea buşteni-/ o r: Ferestrău care poate avea banda verticală sau orizontală. Buşteanul se aşază pe un vagonet care primeşte mişcarea de avans imprimată de un mecanism cu rofi dinfate şi cremaiieră. în timpul cursei de înapoiere, buşteanul e deplasat lateral penfru a evita frecarea cu pînza, iar vagonetul are vitesa mai mare decît vitesa de avans. Ferestraiele verticale (numite, în fabrici, Blocbandzeg) sînf folosite la debitarea în scînduri a buştenilor cu diametri mari, la pregătirea buştenilor în vederea prelucrării lor în furnire prin taiere plană, etc. Ferestrăul orizontal e folosit în special la debitarea în scînduri a speciilor valoroase. Ferestrăul de fîmplă-r i e, cu bandă, cuprinde mai multe tipuri şi dimensiuni de ferestrău, folosite în ateliere de tîmplărie de mobilă, de tîmplărie de binale, etc., la tăierea rectilinie longitudinală sau transversală ori înclinată pe fibre, şi la croirea curbă după model. Are masa de lucru mobilă, încli-nabilă şi deplasabilă în înălfime (v. fig. XIV). Feresfrău de spintecat, cu bandă: Feresfrau a cărui construcfie e analogă cu a ferestrăului de tîmplărie, de care se deosebeşte prin robus-tefe şi prin 2—4 perechi de cilindre verticale ca-nelate, cari ghidează scîndurile groase, cari se introduc în maşină pe cant şi se spintecă în piese mai subfiri. Feresfrău cu lan) (v. fig. XV a): Maşină-unealiă portativă, la care aparatul de tăiere e constituit dintr-o şină care poartă un lanf format din elemente tăietoare (v. fig. XV b). Motorul de antrenare poate fi electric (v. fig. XV) sau cu ardere internă, de obicei în doi timpi (v. fig. XV/). Şina de conducere a lanfului poate avea diferite forme (ovală, cu arc, trapezoidală, etc.). Lanful poate fi întins cu un sistem elastic XV. Ferestrău cu lant tip VAKOOP. a) ansamblu: I) motor; 2) şină port-lanf; 3) lanf tăietor; 4 şi 5) roată de acfionare, respectiv de întindere a lanfului; 6) înfreruptor; 7) carcasa ventilatorului motorului; 8 şi 9) mîner penfru lucrătorul ajutor, respectiv pentru motorist; f0) mîner inelar; II) cablu de legătură cu fişa 12; 13) maneta întreruptorului; 14) carcasa reductorului; 15) opritor; 16) carcasa dispozitivului de ungere şi de întindere a lanfului; b) alcătuirea lanfului tăietor (3) cu dinfi de limitare; 17) dinte tăietor; 18) dlnte-rindea; 19) dinte de limitare; 20) za de legătură; 21) nit. Feresfrau 529 Feresfrău sau rigid. La ferestraiele cu motor cu ardere internă, între acesta şi aparatul de tăiere e intercalată o transmisiune cu reductor şi ambreiaj. Ferestraiele cu lanf pot fi mînuite de XVI. Ferestrău cu lanţ# cu motor cu ardere internă, tip JNIIME-KB2* I) motor; 2) şină; 3) lanj tăietor; 4 şi 5) reductor şi roată de antrenare a lanţului; 6) dispozitiv de ungere; 7 şi 8) mîner de sus|inere; 9) rezervor de benzină; 10) accelerator. pentru găurirea prealabilă a materialului de decupat (v. fig. XVII). El poate face tăieturi înalte de cel mult 90—100 mm şi e folosit la decuparea după conture închise. Ferestrău pentru mefal e: Ferestrău folosit penfru a executa tăieturi înguste în piese de metal (bare, grinzi profilate, table, etc.). Poate fi acfionat manual sau mecanizat. La ferestraiele cu mişcare de lucru rectilinie, unealta tăietoare e fie o lamă cu mişcare alternativă, fie o bandă cu mişcare continuă de translafie, iar Ia cele cu mişcare circulară continuă, un disc rotitor (care fie că nu e dinfat, fie că are dantură diferind după cum tăierea se execută Ia cald sau Ia rece). Elementele componente ale pînzei de ferestrău (v. fig. XVIII) sînt următoarele: partea aşchietoare, care e dantura feres-frăului; corpul sau pînza unu sau de doi oameni şi sînt folosite în exploatări forestiere, Ia tăierea transversală în lucrări de doborîre şi de secfionare a trunchiurilor. Exemple de ferestraie penfru lemn acfionate mecanic, cu mişcare rectilinie alternativă: Ferestrău cu pînze, multiplu: Sin. Gater (v.). Ferestrău de munte: Sin. Joagăr (v.). Feresfrău-coadă de vulpe: Ferestrău cu pînza constituită dintr-o lamă trapezoidală dinfată pe una dinfre laturile lungi şi asamblată cu capătul lat Ia o bielă, care îi imprimă o mişcare alternativă orizontală. Dinfii pînzei sînt fie simetrici, pentru a tăia la ambele curse, fie cu tăişul înapoi, pentru ca pînza să execute tăierea la cursa de întoarcere (şi să nu flambeze). Se foloseşte în fabricile de cherestea, de placaje, etc., în special la secfionarea transversală a buştenilor cu grosimea de 1,00-1,20 m. Ferestrău pentru furnire: Feresfrău cu pînza constituită dintr-o lamă cu dantură specială (dinfi simetrici, fără ceapraz), întinsă într-un cadru căruia i se imprimă o mişcare alternativă orizontală, prin intermediul unui mecanism bielă-manivelă. Buşteanul avansează lateral sau de jos în sus, astfel încît la fiecare cursă a va-gonetului se detaşează cîte o foaie de furnir. O şină cu secfiunea transversală în formă de pană apasă pînza pe lemn. E folosit la obfinerea furnirului ferestruit, din buşteni de stejar sau de alte specii sensibile la tratamente higrotermice. Ferestrău de traforaj: Ferestrău cu pînze foarte înguste şi subfiri, al căror capăt superior se prinde într-un suport mobil care — în cursa moartă — e tras înapoi printr-un arc. Printr-un mecanism bielărmani-velă se imprimă pînzei o mişcare alternativă verticală. Pînza poate fi demontată uşor şi poate fi introdusă într-o gaură executată în prealabil în piesa de lemn cu un burghiu, pe conturul de decupat. Ferestrăul de traforaj e echipat uneori şi cu un burghiu mecanic / h propriu-zisă, care e suportul danturii şi elementul de ghidare în crestătură, şi care uneori eşi elementul deprindere (la ferestrăul cu bandă); partea de prindere, care e o gaură centrală (la pînzele circulare)sau sînt două găuri ori două ochiuri de prindere la cele două capete. Dantura pînzelor de ferestrău în formă de lamă sau de bandă e formată (pe una sau pe ambele laturi longitudinale ale acestora) creînd dinfi cu fefe şi cu unghiuri de degajare şi de aşezare convenabile, şi canale pentru cuprinderea aşchiei (v. fig. XIX). De obicei, dinfii se ceaprăzuiesc alternativ lateral la dreapta şi la stînga cu 0,1—0,3 mm; la pînzele cu dinfi mărunfi (de ex. la ferestrăul de mînă), muchia dinfată a pînzei se ondulează cu o abatere egală cu valoarea cea-prazului (c) şi cu un pas egal h/7,1 cu de 2—3 ori pasul danturii. |—CT i 1 ~~LT Lăfimea (H) a părfii aşchietoare, şi deci a crestăturii, depăşeşte cu 0,2—0,6 mm grosimea (h) a pînzei (se măresc spafiile pentru cuprinderea aşchiilor şi se împiedică griparea pînzei şi a aşchiilor în crestătură). Pasul p al danturii e de 1—2 mm Ia scula manuală, respectiv de 1,5—3 mm la pînzele XVIII. Diferite pînze de ferestrău pentru metale. a) lamă (penfru feresfrău linear alternativ); b) disc (pentru ferestrău circular); c) bandă (pentru ferestrău linear continuu)! 1) partea aşchietoare (dantura); 2) corpul (pînza propriu-zisă); 3) partea de prindere. XIX. Dantura la ferestraiele lineare pentru metale, a) cu ceapraz individual; b) cu ceapraz prin ondulare. XVII, Ferestrău mecanic pentru traforaj. pentru maşină. în funcfiune de materialul prelucrat, unghiurile active a şi y au valorile y — 0--------8° şi a = 12—35°. La discurile cu ferestrău cu diametri mici (< 250 mm), dinfii sînt frezafi pe periferie în forma dinfilor de freze, cu unghiurile 7=10—22° şi a= 8—16°. Frecarea tăişurilor frontale şi a fefelor frontale ale discului cu perefii crestăturii se reduce prin rectificarea conică a acestora (xi = 1—2°) pînă în apropierea găurii de prindere, unde rămîne un butuc cu fefe paralele. ■— Discurile de ferestrău circulare cu diametri mai mari se construiesc cu dinfi raportafi (v. fig. XX a), sub formă de segmenfi cu 4—8 dinfi. Pasul dinfilor se alege astfel, încît la ferestruirea materialelor moi segmenfii să aibă patru dinfi, la materiale semidure şase dinfi, iar la materiale c'ure, opt dinfi. Segmenfii (cu canal circular de centrare practicat la partea 34 Feresfrău 530 Feresfrău inferioară, prin care se îmbină cu proeminenţa circulară subţiată de la periferia corpului pînzei) se fixează cu nituri pe corp. Penfru economisirea oţelului special de scule, partea activă (dantura) de oţel special se sudează cap la cap cu partea de prindere de oţel de construcţie. Geometria părţii active a dinţilor sau a segmentului (fig. XX d) are următoarele particularităţi: forma şi volumul golului penfru aşchii permit cuprinderea unui volum mare de aşchii; alternativ, un dinte are tăişul principal în formă de trapez, iar următorul îl are drept pe toată lăţimea lui; pe feţele frontale, în dreptul golurilor dintre dinfi se practică, prin rectificare, cîte o degajare dreptunghiulară (cu lăfimea k şi adîncimea 0,5 mm); suprafefele laterale de frecare se reduc la fafefe cu lăfimea m = 3*-*6 mm, iar ambele fefe laterale ale segmentului se rectifică cu o conicifafe inversă xi = 2°. muchia nedinfată şi nu are ceapraz. Piesa de prelucrat se fixează, pe o masă, a cărei mişcare de avans e automată sau manuală. XX. Disc de feresfrău circular, cu segmenţi (cu dinţi) raportaţi, nituiţi, a) ansamblul pînzei; b) segment cu patru dinţi; c) periferia corpului cu suporful pe care se fixează segmenfii; d) elementele danturii segmentului; 1) corpul (pînza); 2) dantura raportată, din segmenti; 3) gaură de centrare; 4) găuri de antrenare şi penfru trecerea şuruburilor discurilor de prindere; 5) găuri de detensionare şi pentru agăţare la depozitare; 6) canal de centrare; 7 şi 7') găuri de nit; 8 şi 8') dinfi alternaţi cu tăişul drept, respectiv în formă de trapez; k şi /) dimensiunile degajărilor practicate prin rectificare; m) lăfimea faţetei de frecare; p) pasul danturii} a) unghi de aşezare; y) unghi de degajare. Ferestraiele circulare utilizate la retezarea prin topire datorită frecării ori prin încălzire electrică, sau la tăierea anodomecanică (v. şî Elecfroprelucrare prin procedeul electromecanic, sub Elecfroprelucrare), au periferia lisă (fără dinfi); cele pentru retezare prin frecare pot avea pe periferie o zimţuire foarte măruntă, cu înălfimea în jurul valorii de 0,5-'1,0 mm şi cu pasul de 1—2 mm. Exemple: Ferestrău de mînă penfru metale: Feresfrău de mînă cu pînza constituită dinfr-o lamă de ofel, dinfată mărunt, întinsă într-un cadru metalic echipat cu un mîner şi cu un dispozitiv cu şurub penfru întins pînza. Dinţii sînt dispuşi astfel, încît pînza lucrează prin împingere. Sin. Bomfaier (termen de atelier). Ferestrău cu bandă penfru metale*. Ferestrău mecanic la care unealta tăietoare e o bandă fără fine dinfată, cu mişcare continuă de translafie. Construcfia lui se aseamănă cu a feres-trăului pentru lemn, însă are rofile de conducere mai mari şi vitesa benzii mai mică (v. fig. XXI). Banda e îngustată spre XXI. Feresfrău cu bandă pentru metale. 1) batiu în C; 2) masă-suport pentru piesa de prelucrat; 3) roată pentru avans manual; 4) roată de conducere şi de întindere a benzii de ferestrău; 5) banda de ferestrău; 6) roată de antrenare prin curea; 7) curele de transmisiune. cărui are o Feresfrău cu cadru penfru metale: Ferestrău a pînză, constituită dintr-o lamă întinsă într-un cadru, mişcare alternativă pe o direcfie puţin înclinată faţă de orizontală; mişcarea e imprimată de un mecanism bielă-manive- 1 ă, cu cursă, de obicei, reglabilă (v. fig. XXII). Acţionarea poate fi manuală (de ex. la feres-trăul portativ pentru şine) sau mecanică. Pînza e apăsată pe piesă de greutatea cadrului şi, uneori, de o greutate suplementară, deplasa-bilă pe cadru. Ferestrăul mecanic are, de obicei, un dispozitiv pentru oprirea mişcării cadrului, la terminarea tăierii. Pînza de ferestrău taie în ambele sensuri ale mişcării şi e răcită cu un curent de apă de răcire, îndreptat asupra locului în care se execută tăierea. — Unele ferestraie, folosite la executarea matriţelor, au pînza aproape verticală, iar lama poate fi înlocuită, uneori, cu o pilă. Feresfrău circular pentru metale: Ferestrău mecanic cu pînză constituită dintr-un disc, cu sau fără dinţi tăietori, dispus într-un plan vertical sau orizontal. Pentru tăierea Ia rece a metalelor neferoase, ferestrăul, a cărui construcţie e asemănătoare celei a ferestrăului pentru lemn, are masa fixă în raport cu axa discului. Pentru tăierea la rece a pieselor de metale feroase, piesa e fixată, de obicei, pe batiul maşinii, iar sania port-arbore a discului are o mişcare de avans — ghidată de batiu — pe direcţia orizontală sau pe cea verticală. La tăierea la cald a laminatelor sau a altor semifabricate, discul e răcit, în timpul tăierii, imediat după ce părăseşte piesa. — La laminoarele de şine şi de grinzi, cu productivitate mare, se instalează 3"-5 ferestraie mobile de-a lungul XXII. Ferestrău mecanic cu cadru penfru metale. I) batiu; 2) cadru de întindere a pînzei; 3) pînză de ferestrău; 4) roată de curea, de antrenare; 5 şi 6) roată cu bufon excentric şi bielă de antrenare a cadrului; 7) glisieră de conducere*a cadrului; 8) contragreutate deplăsabilă, de reglare a apăsării de tăiere; 9) manetă de oprire a mişcării cadrului; 10) opritor reglabil pentru fixarea lungimii piesei de detaşat; îl) bara care se taie. Feresfrău 531 Ferestrău unor lonjeroane de ghidare, paralele cu calea cu rulouri a laminorului, pentru a varia lungimea de tăiere a pieselor. La ferestraiele mari, avansul discului e, de obicei, hidraulic, ceea ce asigură reglajul fin al vitesei de avans, atenuează şocurile şi lungeşte durata de folosinţă a discului (v. fig. XXIII). XXIII. Schema hidraulică şi cinematică a unui ferestrău circular pentru metale, cu variafia automată a avansului (prin laminare sau prin reglajul pompei) în funcfiune de lungimea arcului de contact dintre sculă şi material, i) distribuitor; 2) sertar reversibil pentru avansul păpuşii port-disc; 3) sertar de blocare a avansului,- dacă semifabricatul nu e prins; 4) reglaj al vitesei de avans; 5) reglai prin laminare al avansului maxim; 6) supapă de retragere a discului de ferestrău după tăiere; 7) sertar pentru fixarea semifabricatului; 8) cilindru pentru prinderea semifabricatului; 9) cilimdru de avans (avansul de pătrundere prin intrarea uleiului sub presiune în spafiul din stînga al cilindrului; pentru retragerea discului se schimbă intrarea uleiului, comutatorul 10 readucînd sertarul 2 în pozifia inifială); 10) dispozitiv de comutare; 11) valvă de suprapresiune; 12) pompă de ulei; 13) motor; 14) cutie de vitese; 15) disc de ferestrău; 16) semifabricatul de debitat. Variaţia turaţiei discului se realizează folosind: cutii de vitese cu blocuri baladoare de roţi dinţate; variafoare continue; roţi de schimb. Diametrul discurilor pentru tăierea la rece e de 350--1400 mm, iar penfru tăierea la cald (de ex. în laminorii) e de 800*"2300 mm; grosimea discului e de 4—12 mm sau mai mare şi are, de obicei, valoarea * = 0,18***0,20 YD [mm], D fiind diametrul discului. De obicei, discul e dispus în consolă pe un arbore rezemat în cele două paliere ale unei sănii port-disc. Tipurile folosite mai mult sînt următoarele (v. fig. XXIV): XXIV. Tipuri de ferestrău circular pentru metal, a) ferestrău universal, cu avans orizontal al discului; b şi b’) ferestrău cu avans vertical al discului cu două pînze, respectiv cu o pînză cu cadru port-pînză rigid; c) ferestrău cu avans vertical al păpuşii port-disc şl cu disc orîentabil în plan vertical; d) ferestrău cu disc vertical, basculant; e) ferestrău radial; f) ferestrău cu avans orizontal, cu discul înclinabil în turul unei axe orizontale; 1) mişcarea principală; 2 şi 2') mişcarea de avans ectilinie; 2") mişcarea de avans circulară (basculare); 3) mişcările de r orientare ale discului. Feresfrău universal, avans orizontal al discului: Ferestrău la care avansul şi prinderea piesei sînt, de obicei, hidraulice, avansul materialului putînd fi manual sau automat (v. fig. XXIV a). Pentru debitarea oblică a semifabricatelor (pînă la 45°), fie că se folosesc menghine cu bacuri înclinate, fie că se construieşte maşina cu batiu rotitor. Feresfrău cu avans vertical al discului: Ferestrău care poate fi cu avans mecanic (v. fig. XXIV b) şi la care electromotorul de acţionare se montează pe păpuşa port-disc sau pe batiu, sau cu avans hidraulic cu una ori cu două pînze şi cu cadru rigid în care e montată păpuşa pcrt-disc (v. fig. XXIV b'), pentru a realiza astfel o construcţie mai compactă şi o reducere a suprafeţei necesare în atelier. Feresfrău cu avans vertical şi cu discul o r i e n f a b i I: Ferestrău care poate avea avansul păpuşii port-disc, hidraulic sau mecanic; prinderea piesei e de obicei hidraulică (v. fig. XXIV c). Axul discului poate fi rotit în plan orizontal, pentru a permite debitarea oblică a materialului. Ferestrău cu disc vertical, basculant (v. fig. XX/V d): Ferestrău care poate avea discul instalat în interiorul sau de o parte a bai iu tui, pe un suport basculant. Avansul discului poate fi mecanic sau hidraulic, iar retragerea discului după tăiere, se obţine prin acţiunea greutăjii proprii. Acest tip de feresfrău nu poate fi folosit decît pentru lucrări uşoare. Ferestrău radial (v. fig. XX/V e): Feresfrău cu avans mecanic al căruciorului discului. Maşinile mici se construiesc şi transportabile şi cu avans manual. Pentru debitarea oţelurilor aliate, în locul discurilor metalice se pot folosi discuri abrazive. Ferestrău cu avans orizontal, cu discul înclinabil (v. fig. XXIV f): Ferestrău cu avans hidraulic al săniei discului. Se utilizează la debifarea transversală şi oblică a materialelor rotunde şi profilate. Ferestrău pentru piele sau ţesături: Maşină de croit folosită în industria confecţiunilor din piele sau din ţesături la tăierea prin deformare plastică a materialului dispus în stive de foi. Se folosesc ferestraie cu scula cu mişcare continuă, circulară ori rectilinie. Ferestrău circular pentru piele sau ţesături: Ferestrău portativ la care scula e un disc rotitor de oţel, subţiat şi ascuţit la periferie; discul e calat pe axul unui electromotor de antrenare fixat pe un suport cu o talpă, care poate luneca pe faţa mesei de luciu pe care se aşază materialul. Tăierea se produce datorită mişcării principale circulare, şi mişcării de avans, de translaţie, ale sculei. Ferestrăul e folosit la tăierea de piese cu conturul compus din segmente drepte. Ferestrău cu bandă pentru piele sau ţesături: Ferestrău staţionar analog ferestrăului cu bandă pentru lemn, la care scula e o bandă de oţel fără fine cu una dintre muchii subţiată şi ascuţită, antrenată în mişcare de translaţie continuă de o roată de antrenare şi de una sau de două roţi de ghidare şi de întindere (v. fig. XXV). La o înălţime potrivită (800 1000 mm), maşina are o masă de lucru plană, pe care se aşază materialul care trebuie croit. De obicei, maşina e echipată cu un dispozitiv de ascuţire montat deasupra mesei de lucru. Tăierea se face XXV. Scheme de feresfrău cu bandă penfru croi materiale textile, a) obişnuit (cu două ro}i); b) cu trei rofi penfru banda de ofel; 1) bandă de ofel; 2) roată de antrenare; 2' şi 2") rofi de conducere şi de întindere; 3) motor de antrenare; 4) masă de lucru. 34 Feresfrău de plase 532 Feresfruire XXVI. Feresfrău de mînă penfru pîafră. 1) ramă cu coardă metalică de întindere; 2) lamă aşchietoare; 3) ghidaj pe verticala; 4) blocul prelucrat. — după conturul unor fipare sau după conturul desenat pe primul strat al stivei — imprimînd manual materialului mişcarea de avans către tăişul benzii. Maşina poate fi folosită şî la decuparea după conture curbe. Ferestrău penfru piatră: Ferestrău acfionat manual sau mecanizat, folosit pentru a executa tăieturi în piatră. Scula poate fi o lamă cu mişcare rectilinie alternativă, un cablu cu mişcare rectilinie continuă sau un disc rotitor. Exemple: Feresfrău cu lamă, penfru piatră: Ferestrău cu pînza constituită dintr-o lamă (cu grosimea de 3 mm şi lăfimea de 100---150 mm) întinsă într-un cadru care are o mişcare alternativă, de obicei pe o direcfie pufin înclinată fafă de orizontală. Cadrul cu pînza întinsă are avansul pe verticală dat de greutatea proprie şi e ghidat pe verticală de unghidaj fixat în consolă pe un stîlp lateral (v. fig. XXVI). Ferestrăul poate fi acfionat manual sau mecanizat. Pentru roci moi, ca ardezia, alabastrul, etc., pînza e dinfată; pentru marmoră, lama e de ofel comercial sau de cupru, nedinfată, şi lucrează presînd şi frecînd — în făgaşul creat în piatră — nisip fin de cuarf amestecat cu apă; penfru roci tari (de ex. granit) se folosesc lame de ofel de scule sau de ofel comercial, nedinfate, cari presează şi freacă — în făgaşul creat în piatră — un amestec de granule dure, mărunte, de fontă sau de ofel.— Rareori sînt folosite pînze cu fragmente de diamant negru. Ferestraie cu mai multe lame paralele: Ferestraie asemănătoare constructiv şi funcţional cu un gater, folosite la tăierea în plăci a blocurilor de piatră. Feresfrău circular, penfru piatra: Feresfrău mecanic la care scula tăietoare e constituită din unu sau din mai multe discuri rotitoare de ofel. Căruciorul, pe care sîntsprijinite în palier axurile principale, poate fi coborît sau ridicat, în funcfiune de adî ncimea tăieturii (v. fig. XXVII); la unele maşini, el poate pivota în jurul unui ax vertical. Discurile au la periferie fragmente de diamant negru, cristale de carbo-rundum sau plă-cufe de metal dur. Distanfa dintre discurie reglabilă. Adîncimea tăieturii e limitată de diametrul discului, care obicei 1800 mm, iar la atinge 3600 mm. Feresfrău cu cablu, penfru piatră: Dispozitiv de tăiere prin roadere cu ajutorul unor granule de ofel antrenate în XXVII, Feresfrău clrcu/ar dublu a discuri penfru piatră. cu diamant nu depăşeşte de discuri armate cu metal dur poate făgaşul formaf în piatră de un cablu* fără fine, care e folosit în special la tăierea blocurilor de marmoră. E constituit din doi stîlpi verticali cari poartă cîte două role de cablu fixe şi cîte una deplasabilă pe verticală (cu ajutorul unui mecanism şurub-piulifă). Cablul tăietor fără fine (cu diametrul de 3-"4 mm) e acfionat electric şi întins cu un cărucior de întindere (v. fig. XXVIII), care poartă şi motorul de antrenare. Cablul b c XXVIII. Feresfrău cu cabfu penfru piafră, de atelier. а) schemă; b şl c) cablu, respecfiv bandă, folosife ca element aşchiefor; 1) stîlp de susfinere; 2) role de cablu fixe; 3) mecanism cu şurub şi piuliţă, penfru ghidarea şi deplasarea pe verticală a rolei mobile 4; 5) cablu de lucru; б) motor de antrenare fixaf pe căruciorul înfinzător 7; 8) curea; 9) ancore; 10) blocul prelucrat. are lungimea de maximum 50 m şi poate deservi mai multe locuri de lucru. în carierele de marmoră se foloseşte, la tăierea verticală de blocuri monolite, un dispozitiv asemănător, constituit dintr-un cablu fără fine, de ofel (cu lungimea de 500--1000 m şi diametrul de 4«"6 mm, v. fig. XXVIII b), condus de role deplasabile şi antrenat electric. Cablul de lucru e menfinut întins, între roata motoare şi o rolă de întindere, cu ajutorul unui dispozitiv de întindere cu cărucior. Cablul taie marmora prin roadere, iar în făgaşul creat de el se pune nisip de cuarf umezit. Uneori, în locul cablului se foloseşte o bandă de ofel torsionată la fiecari 75 cm în sens contrar (v. fig. XXVIII c). Sin. Filou. — Var. Ferăstrău. î. ~ de plase. Nav.: Ferestrău montat la prora submarinelor, cu care se taie, în mers şi sub apă, plasele întinse de inamic, ca obstacol la intrarea într-un canal, într-o. baie sau într-un port. E format dintr-o pînză cu dinfi independenfi, nituifi, care se montează, prin nituire, atît pe puntea din proră, cît şi pe chilă. 2. dantură de Ut., Mett., Ind. lemn. V. sub Ferestrău, Ferestrău pentiu lemn, Ferestrău pentru metale. 3. pînză de Ut., Tehn. V. sub Ferestrău, Feresfrău pentru lemn, Ferestrău pentru metale. 4. Feresfruire. Tehn.: Operafia de crestare, de retezare sau de debitare de material printr-o tăietură strîmtă, executată cu ajutorul unui ferestrău (cu lamă, cu bandă, cablu sau disc, care efectuează mişcarea de lucru principală), prin aşchie e, topire de frecare ori electrică, abrazare sau electro-erodare (anodomecanică). Ferestruirea poate fi executată manual sau mecanizat. Var. Ferăsfruire. V. şî sub Ferestrău. îndepărtarea particulelor de material (aşchii sau picături) se produce ca urmare a două mişcări relative dintre sculă şi piesă: mişcarea principală, de lucru (care poate fi rectilinie, la ferestraie alternative şi continue, — sau circulară), şi mişcarea de avans. Direcfia avansului e situată totdeauna în planul pînzei-lamă sau bandă, respectiv în planul de rotire al pînzei-disc. Fergusonif 533 Ferimagnefism Cinematica procesului şi parametrii ferestruirii prin aşchiere sînt analogi celor de la frezare (v.); singura particularitate a procesului consistă în faptul că, din cauza rezistentei mici a dinfilor (grosimea pînzei fiind mică), aceştia, ca şi golurile de aşchii dintre ei, trebuie să aibă înălfime cît mai mică, ceea ce impune dinfi mărunfi, goluri pufin voluminoase şi, în con-secinfă, şl grosimi de aşchie şi avansuri pe dinte $d cît mai mici. Grosimea aşchiei şi avansul pe dinte trebuie să fie cu atît mai mici cu cît raportul pjh dintre pasul dinfării şi lungimea arcului de contact, în timpul tăierii, e mai mic, sau cu cît diametrul sau dimensiunile secfiunii transversale ale profilului de retezat sînt mai mari (v. fig.). La metale, la valori Schema de feresfruire fa piese mefalice. a) la bară rotundă; b) la profil I; 1) disc de feresfrău; 2) piesă de făiaf; 3) arc de confacf; h şi d) înălfimea, respectiv diametrul piesei; p) pasul danturii discului; v) orientarea mişcării principale; s) orientarea avansului. p/h<0#06, Sfi trebuie să fie mai mic decît 0,03—0,09 mm/dinte; cînd h e relativ mic, se admite sd 0,15---0,18 mm/dinte# La depăşirea acestor limite, în special la valori mari ale arcului de contact, golurile dintre dinfi se înfundă cu aşchii, putînd provoca ruperea dinfilor. Calculul regimului de aşchiere decurge ca şi la frezare, considerînd drept lăfime de frezare grosimea pînzei, iar drept adîncime de aşchiere, dimensiunea maximă (h) a profilului. — La decuparea de conture complicate în plăci şi table de metale moi, ferestruirea se execută cu pînze de traforaj, acfionate alternativ (rareori continuu) de maşini speciale. Ferestruirea prin topire de frecare se execută cu un disc de ofel de grosime mică (5—10 mm), fără dinfi, cu vitesa periferică de 100---150 m/s. Materialul se topeşte datorită căldurii dezvoltate la frecarea de-a lungul arcului de contact dintre disc şi material. La ferestruirea electrică, temperatura de topire la locul de contact se realizează — conectînd piesa şi discul într-un circuit electric de joasă tensiune (10—15 V) şi cu intensitate mare (150—500 A) — datorită rezistenfei de contact şi arcului electric care se formează. Ferestruirea prin abrazare se realizează cu discuri abrazive elastice (cu liant de cauciuc). Ferestruirea prin electroerodare (v. sub Elecfroprelucrare, Prelucrare anodomecanică) se aplică numai la materiale foarte dure (ofeluri de scule, călite; metale dure; etc.), ca şi ferestruirea prin abrazare. î. Fergusonif. Mineral.: Y(Nb, Ta)04. Mineral din grupul niobafilor şi al tantalafilor, întîlnit foarte rar în unele pegma-trfe. Uneori, prin alterare, confine apă. Cristalizează în sistemul tetragonal, clasa bipiramidală, în cristale nedefinite, granulare sau avînd forma de bipiramide ascufite. Are culoare brună pînă la neagră ca smoala şi urma brună deschisă. Are spărtura concoidală pînă la neregulată, cu IucKj puternic gras pînă la semimetalic, cînd e recentă. E translucid pînă la opac, optic isotrop. Are dtiritatea 5-6,5 şi gr. sp. 4, 7-6,2. 2. Feric. Chim.: Calitatea compuşilor de fier de a confine ioni de fier trivalenf, Fe3+. De exemplu: sulfat feric, Fe2(S04)3; clorură ferică, FeCla; hidroxid feric, Fe(OH)3, etc. V. Sărurile fierului trivalent, sub Fier. 3. acid Chim.: F^FeO^ Acid necunoscut în stare liberă, dar cunoscut prin sărurile sale numite ferafi. V. Sărurile fierului exavalent, sub Fier. 4. Fericianhidric, acid Chim.: H J[Fe(CN)6]3~. Acid tri- bazic ai cărui cation e gruparea complexă [Fe(CN)6]3_, în care fierul e trivalent (Fe3+). Are gr. mol. 214,98. Se obfine prin reacfia dintre solufiile concentrate de fericianură de potasiu şi de acid clorhidric. E un acid foarte puternic. Formează săruri numite fericianuri, dintre cari mai importantă e feri-cianura de potasiu (v. sub Potasiu). Cu sărurile feroase formează fericianura feroasă (v. sub Fier). 5. Fericianură. Chim.: Sare a acidului fericianhidric (v. Feri- cianhidric, acîd ^ )• 6. Ferie, pl. ferii. Ind. ţăr.: Măsură de capacitate corespunzătoare unei vedre. (Transilvania.) 7. Ferigă, pl. ferige. Bot., Farm.: Aspidium Filix mas (Dryopteris Filix mas). Plantă criplogamă vasculară din familia Polypodiaceae, perenă, cu tulpină subterană (rizom), învelită în tecile frunzelor cari pornesc de pe ea. V. şl sub Filicalae. Rizomul ferigei, ca drog, se prezintă sub formă de bucăfi drepte sau uşor curbate, cu lungimea de 10—15 cm şi grosimea de 1—5 cm, care se recoltează toamna, cînd drogul e mai bogat în principii active. Rizomul şi pefiolurile proaspete sînt brune închise ta exterior şi verzi deschise Ia interior. Principiile active obfinute din ferigă sînt: filicina (v.), filma-ronul (aspidinol-filicina), care se descompune în filicină şi aspidinol şi un ulei eteric cu proprietăfi antihelmintice. în rizom mai există: acizii flavaspidinic, albaspidinic, etc., cari nu au acfiune antihelmintică. Din punctul de vedere chimic, principiile active din drog sînt derivafi ai fluoroglucinei sau ai omologilor acesteia cu acidul butiric sau isobutiric. Drogul se întrebuinfează contra teniei la om, contra ces-tozelor la toate animalele domestice şi la păsări, contra fasciolelor şi a altor trematode, cum şi, în oarecare măsură, contra anchilosfomelor. 8. Ferimagnefism. Fiz.: Ansamblul proprietăfi lor feromagnetice ale feritelor (v.), cari se deosebesc de metalele feromagnetice obişnuite prin caracterul lor de semiconductori, cum şi prin anumite detalii ale variafiei susceptivităfii lor magnetice, în funcfiune de cîmp şi de temperatură, deasupra şi dedesubtul temperaturii lor Curie (v. şi Feromagnetism). Corpurile ferimagnetice pot prezenta o magnetizafie spontană M , pentru o temperatură mai joasă decît temperatura Curie Tc. Dependenfa de temperatură a acestei magnetizafii I. Dependenţa magnetizaflel spontane de temperatură fa diferite fipuri de ferite. spontane poate lua însă forme mai variate decît în feromagnetism (v. fig. I). în particular, în unele cazuri există o Ferimolibdif 534 Ferită „temperatură de compensafie uTcomp0), anfiferomagnetismul (două subreţele ocupate egal, ^4<0), ferimagnetismul (două subreţele ocupate llll! I III. Schemele magnetice a le subreîelelor la materialele feromagnetice obişnuite (a), anfiferomagnetice (b) şi ferimagnetice (c). inegal, ^4<0) — sînt reprezentate în fig. ///, în care săgeţile reprezintă momentele magnetice permanente ale ionilor. î. Ferimolibdif. Mineral.: f2(MoO^T H2O. Mineral din grupul molibdaţilor hidrataţi, întîlnit ca produs de transformare al molibdenitului în zonele de oxidare ale unor zăcăminte de minereuri metalifere. Cristalizează în sistemul rombic, formînd mase fibroase sau solzoase. Are culoare galbenă-cenuşie, clivaj potrivit după (001),.duritatea 2 şi gr. sp. 4,5; se disolvă în acizi şi se descompune în NH4OH. Are indicii de refracţie: wg= 1,87-2,05; nm = 1,733-1,79 şi ^=1,720-1,78. 2. Ferinafrif, Mineral.: Sin. Gordaif (v.). 3. Feripirină. Chim.: (CuH^l^O^FeC^. Combinaţie între antipirină şi clorură ferică. Se prezintă sub forma unei pudre roşii-gălbui, solubilă în apă. E întrebuinfată ca astringent şi ca hemostatic. Sin. Feropirină. 4. Ferif. Chim.: Sare a acidului feros, HFe02, în care ionul de hidrogen e înlocuit de ionul unui mefal. De exemplu: feritul de potasiu, KFe02; feritul de magneziu, MgFe204; etc. Se cunosc ferifi ai metalelor alcaline, alcalino-pămînfoase, cum şi ai altor metale. V. Hidroxid feric, sub Fier. 5. Ferită, pl. ferite. 1. Mineral., Metg.: Compus al unor metale divalenfe cu oxid de fier, avînd compozifia M2+-j-Fe3+-f O4 , în care M e un metal divalent. Se găseşte în stare naturală, de exemplu magnetiful, sau, de cele mai multe ori, se fabrică industrial prin sinferizare. Feritele au proprietăfi feromagnetice şi o rezistivitate ridicată, fiind folosite în tehnică, fie ca materiale magnetic moi, fie ca materiale magnetic dure (pentru magnefi permanenfi). Din compozifia feritelor din prima categorie fac parte: nichelul, manganul, zincul, cuprul, cadmiu!, magneziul, litiul, etc.f iar din a celor din a doua categorie: cobaltul (folosit rar actualmente), bariul şi plumbul. Refeaua cristalină a celor mai multe ferife (de Fe, Ni. Mn, etc.) e o refea (cubică) de spinel (MgO-Al2C>3) „inversat", în fiecare celulă a spinelului există 32 de ioni O2*, 8 ioni Mg2+ şi 16 ioni Al3+, ionii metalici fiind sifuafi în intersfitiile dintre ionii de oxigen (64 de interstifii tefraedrice, dintre cari 8 sînt ocupate, şi 32 de interstiţii octaedrice, dintre cari 16 sînf ocupate). în reţeaua spinelului „normal", ionii metalici bivalenţi ocupă 8 interstiţii tefraedrice şi ionii trivalenfi ocupă 16 inferstifii octaedrice. în refeaua spinelului „inversat", cei 8 ioni metalici bivalenfi ocupă cele 8 interstiţii octaedrice, ionii metalici trivalenţi ocupă cele 8 interstiţii octaedrice şi alte 8 interstiţii tefraedrice. Proprietăţile magnetice ale feritelor şi comportarea lor în cîmpuri magnetice constante sînt comparabile cu cele ale materialelor magnetice metalice (v. Ferimagnefism). Punctul lor Curie e cuprins între 60° şi 450°. Permeabilitatea feritelor, ca materiale magnetic moi, variază în limite mari pentru diferitele grupuri de ferife; ea se menţine constantă pînă la anumite frecvenfe înalte, atin-gînd, la cîteva sute de megahertzi, valori apropiate de unitate. în cîmpuri alternative slabe, permeabilitatea scade de zeci şi sute de ori la suprapunerea unui cîmp continuu chiar de intensitate mică. Permeabilitatea diferenţială a feritei de bariu>, folosită ca material magnetic dur (pentru magneţi permanenţi), e foarte mică (aproape de unitate). Salturile Berkhausen, cari constituie cauza zgomotelor, au la ferife o intensitate mult mai mică decît la diferitele tipuri de permalloy. Magnetosfricţiunea (variaţia dimensiunilor fizice sub acţiunea unui cîmp magnetic exterior) e de acelaşi ordin de mărime ca la materialele feromagnetice metalice şi e negativă, cu excepţia magnetostricfiunii magnetitului, care e pozilivă. Magnetostricţiunea variază cu permeabilitatea, crescînd cu scăderea acesteia. (La ferita de nichel-zinc, magnetostricfiunea poate avea valori între — 3-10~6 şi -22-10*6 cm/cm, în raport cu permeabilitatea.) Rezistivitafea electrică e foarte mare, fiind cuprinsă, pentru tipurile curente, între 106 şi 108 Q*cm. La unele ferite, rezistivitafea poate fi mită, de minimum 50 Q*cmf iar la altele, cu rezistivitate mare, pînă la 1010 Q-cm. Datorită rezis-tivităfii mari, feritele sînt practic lipsite de pierderile prin curenfi turbionari. Feritele au proprietatea de a fi stabile la solicitări mecanice, la compresiune, la şoc, etc.; ele sînt însă sensibile Ferită, antena cu ~ 535 Ferma (a? variafii de temperatură, modificîndu-şi astfel proprietăfile magnetice. i Cîmpul magnetic coercitiv e mare Ia ferita de bariu, ca material magnetic dur, şi e datorită, în special, anisotropiei cristaline şi dimensiunilor mici ale particulelor. (Cu creşterea energiei de anisotropie — adică a energiei pe unitatea de volum, necesară pentru dirijarea domeniilor în direcfii preferenţiale — forfa coercitivă creşte. Constanta de anisotropie K, pentru ferita de bariu, are valoarea de 3,1 • 106erg/cm3, fdfă de constanta pentru fier, care e de numai 0,15• 106arg/cm3.) Principalele proprietăfi mecanice ale feritelor sînt următoarele: duritatea, după scara Mohs, 6; modulul de elasticitate Young, 1,5 • 106 kgf/cm2; rezistenfa la rupere, 180 kgf/cm2; densitatea, între 3,7 şi 5,3 g/cm3. Caracteristicile magnetice ale feritelor depind de puritatea materialelor folosite, de raportul elementelor componente, de densitatea produsului final, de timpul, temperatura şi atmosfera de sinterizare şi de mărimea granulelor. Ca materiale magnetic moi, feritele se folosesc pentru intensificarea şi concentrarea fluxului magnetic şi pentru micşorarea dispersiu ni lor; la toate frecvenfele tehnica, acustice şi radio, şi anume la: miezuri penfru transformatoare, bobine de şoc, bobine de inductanfă, bobine Pupin, filtre speciale cu cuarf, televizoare (pentru miezurile transformatoarelor de linie), antene magnetice pentru receptoare, etc.; într-o serie mare de aparate şi utilaje specia’e ca: miezuri pentru maşini de calcul, transformatoare de impuls, multiplicatoare de frecventă, generatoare armonice, micromotoare, microgenera-toare, diferite aparate de măsură, capete magnetice penfru magnetofoane, etc.; ca materiale cu magnetostricfiune pronunţată, în emiţătoare şi receptoare de ultrasunete. Ca materiale magnetic dure, feritele sînt folosite la fabricarea magneţilor permanenţi, în special a magnefilor penfru difuzoare, fiindcă prezintă avantajul important că nu confin materiale costisitoare şi cari se găsesc greu, ca nichelul şi cobaltul. Feritele moi sînt cunoscute sub diferite numiri comerciale ca: Ferroxcube, Formalite, Fermilite, Maniperm, etc.; cele pentru magnefi permanenţi au numirile: Ferroxdur, Magnadur, Maniperm, Koerrox, etc. î. anfenă cu Te/c.: Cadru electromagnetic (v.) cu miez de ferită. Antena cu ferită poate fi echivalată cu un dipol magnetic elementar, al cărui moment magnetic e de aproximativ \ir ori mai mare decît momentul magnetic al cadrului fără miez, iiy fiind permeabilitatea relativă a materialului feromagnetic din care e confecfionat miezul. Se foloseşte pentru recepţia undelor lungi şi a celor medii, în special la receptoarele de radiodifuziune, servind şi drept bobină a circuitului acordat de la intrarea receptorului. Lungimea efectivă relafivmicăa antenei cu ferită, în comparafie cu antenele de recepfie obişnuite, e compensată de posibilitatea de a realiza un cuplaj strîns între anfenă şi receptor. Avantajul principal al acestui tip de antenă consistă în caracteristica sa de direc-tivitate în formă de 8, ceea ce permite reducerea interferenţelor şi mărirea raportului semnal/perturbafii. Antenele cu ferită se construiesc de obicei sub forma unui cilindru de ferită cu lungimea de 10—20 cm şi cu diametrul de 0,5—1 cm, avînd bobinate la centru sau la una dinfre extremităfi înfăşurările penfru unde Imngi şi pentru unde medii. Se montează în interiorul receptoarelor şi pot fi orientate independent sau prin rotirea receptorului, pentru a obfine recepţia optimă. Uneori se montează într-un ecran electrostatic. 2. Ferifă. 2. Metg.: Constituent structural al oţelului. V. Constituenţii structurali ai aliajelor în stare turnată ori recoaptă, sub Fier-carbon, aliaje 3. Ferifă. 3. Metg.: Fierul a sau fierul pur. (Termen ieşit din uz.) 4. Ferifă. 4. Mineral.: Produse de alferafie, amorfe, roşii-brune şi feruginoase. 5. Ferifungsfif. Mmera/.; F2'”(W04) (OH)4* 4 H20. Mineral din grupul wolframafilor hidratafi, care se formează ca produs de oxidare al wolfraraitului. Cristalizează în sistemul exagonal, formînd cristale tabulare microscopice şi mase solzoase. Are culoare galbenă deschisă sau brună-gălbuie; se descompune în acizi, degajînd WO3 de culoare galbenă. 6. Fermaf, principiul Iui F/z.: Principiu conform căruia, din familia de traiectorii de-a lungul cărora lumina ar putea străbate distanfa dintre două puncte Pi şi P2 într-un mediu cu indicele de refraefie (uniform sau neuniform) n=n (x, y, z), e parcursă traiectoria a cărei lungime optică e un extre- rp2 mum. Se numeşte lungime optică funcfionala S — ( cLS, în JPi care dS=n(x, y, z) ds, dacă di reprezintă elementul de lungime al arcului de traiectorie. Principiul variafional care cp2 exprimă condiţia de staţionaritate e Si = 0 sau, ceea Jpt ce e acelaşi lucru, 6| —= 0, fiindcă n~cjq, unde c e . 1 q vitesa luminii în vid şi q e vitesa luminii în mediul respectiv. Principiul lui Fermat constituie principiul fundamental al Opticii geometrice. 7. feorema lui 1. Mat.: Dacă funcfiunea f(x) e continuă şi derivabila în intervalul (a, b) şi devine maximă sau minimă într-un punct c al intervalului, derivata f'(x) se anulează pentru x = c. 8. feorema lui 2. Mat.: Dacă p e un număr prim şi dacă a e un număr prim cu p, numărul — 1 se divide prin p. 9. ulfima teoremă a lui Mat.: Oricare ar fi numărul natural «>2, ecuafia xn~\-yn = zn nu admite soluţii întregi x, y, z diferite de zero. Teorema nu a putut fi încă demonstrată. Pentru n = 3 a fost demonstrată de Euler; pentru n=5, de Lejeune-Dirichlet; pentru n~7, de Lame; penfru n< 100, de Kummer. Cazul n = 2 conduce la numerele pitagorice. Există, de asemenea, cercetări cari au drept scop transformarea acestei teoreme în probleme mai uşor abordabile. Sophie Germain a demonstrat imposibilitatea soluţiilor prin numere x, y, z prime între ele două cîte două şi cu n, penfru 2 0 reprezintă panou triunghiular al unei grinzi cu o mărire a unghiului a. Se cal- zăbrele, de beton armat, culează toate variafiile unghiulare Aot, a căror sumă, în fiecare triunghi, trebuie să fie nulă. Se determină apoi rotirile ale fiecărei bare, pornind de la o bară a cărei rotire se cunoaşte şi adăugînd, de la nod la nod, variafiile Aa, cu semnul lor. Se calculează momentele de Fermă de funel 542 Fermenf galben GEI încastrare perfectă lâ capetele barelor (M = —j~ op), luîndu- se pentru E aceeaşi valoare, atît pentru betonul întins, cît şl pentru cel comprimat. Momentul de inerţie / se determină finind seamă şi de armatură, cu formula I—Ib-\-EaIJEb (Ia, lb, respectiv Ea, Eb, fiind momentele de inerfie, respectiv modulele de elasticitate ale armaturii şi betonului). Se determină apoi momentele definitive la capetele barelor, cu mefoda distribufiei momentelor. în general se neglijează sporurile de eforturi axiale rezultate din momentele încovoietoare. Dacă talpa superioară suportă sarcini între noduri, trebuie să se fină seamă, la dimensionarea ei, şî de momentele produse de aceste forfe. Pentru a asigura stabilitatea tălpii superioare, comprimate, în special la montaj, frebuie ca dimensiunea ei perpendiculară pe planul fermei să fie destul de mare (de ex. la fermele cu deschidere de 18 m, această dimensiune e, în general, de 25 cm).De asemenea, frebuie ca talpa superioară să fie armată cu bare cari să preia eforturile cari se produc în ea la ridicarea fermei din pozifia de turnare (culcată) în pozifia de montaj. Fermele cu zăbrele legate rigid de stîlpi prin betonarea ulterioară a primei bare a tălpii inferioare sînt solicitate la eforturi suplementare provenite din momentul produs în coiful cadrului, datorită forfelor cari apar după realizarea legăturii. Aceste eforturi se determină cu metodele obişnuite, considerînd momentul descompus într-un cuplu de forje orizontale, care acfionează în nodurile de capăt ale fermei. Pentru a evita fisurarea barelor întinse şi a realiza economie de ofel se folosesc ferme la cari talpa inferioară se pretensionează cu unu sau cu mai multe cabluri, aşezate în interiorul sau la exteriorul ei, sau ferme alcătuite din panouri (dreptunghiulare sau triunghiulare), asamblate prin postcom-primare cu ajutorul unor cabluri introduse în tălpi. Aceste ferme prezintă avantajele că permit executarea panourilor într-o fabrică de prefabricate şi creează posibilitatea realizării unor ferme cu diferite deschideri, folosind un număr mic de tipuri de panouri, cari sînt asamblate convenabil. Se folosesc, de asemenea, ferme prefabricate de beton armat alcătuite în formă de grindă-macaz (v. fig. XVIII b şi e), ca şi~ ferme cu zăbrele cu talpa superioară executată din beton armat şi cu celelalte bare, în special talpa inferioară, din ofel (v. fig. XVIII d). Domeniul de folosire a lor e aproximativ acelaşi ca al fermelor cu zăbrele de beton armat. Prezintă avantajul că barele întinse sînt metalice, asffei încît e înlăturat pericolul de fisurare a lor. Prezintă dezavantajul că reclamă întrefi-nerea părfilor metalice. Dacă talpa superioară e solicitată de forfe aplicate între noduri, trebuie să se fină seamă de momentele încovoietoare produse în talpă. XVIII. Ferme prefabricate de beton armat, a) fermă cu zăbrele; b) fermă-macaz cu talpa superioară alcătuită din două bucăfi; c) fermă cu inimă plină, pentru deschideri mici; d) fermă cu talpa superioară de beton armat şi cu celelalte bare de ofel; e) fermă-macaz cu talpa superioară dinfr-o bucată. Pentru deschideri mici (pînă la 18 m) se folosesc, de obicei, grinzi cu inimă plină (v. fig. XVIII c), în general cu secfiunea în Tf cari sînt alcătuite, uneori, din panouri asamblate prin postcomprimare. a) eleva fie; 1) şienderi; în unele cazuri, la hale mici, fermele sînf solidarizate cu stîlpii, structura halei transformîndu-se într-un cadru cu frei ariiculafii cu barele zăbrelite. î. Fermă de funel. Tril.: Element principal de rezistenfă din eşafodajul de sprijinire a unui tunel în construcfie, destinat să transmită terenului, prin intermediul unor piese numite perne sau banchine, presiunile masivului muntos preluate de marciavanti şi de longarine. E alcătuit din mai multe piese puternice de lemn rotund (ştenderi) dispuse în evantai, în două grupuri simetrice fafă de axa verticală a secfiunii tunelului, din doi stîlpi puternici (bufi) de susfinere a fiecărui grup de ştenderi, şi dintr-o grindă orizontală ecarisată (şveler), dispusă între ştenderi şi bufi, — aşezate în acelaşi plan vertical,men-finute la distantă unele de altele cu ajutorul unor propteie(şpanuri) şi solidarizate între ele cu cleşte şi cu pene de stejar (v. fig.). Fermele unui tunel se aşază în plane paralele şi echidistante, perpendiculare pe axa tunelului, la distanfe cari variază între 1,20 şi 2,00 m, după mărimea presiunii litostatice, şi sînt contra-vîntuite în lungul tunelului cu ajutorul unor longarine cu dimensiuni mai mici. 2. Fermă hidraulică. Hidrot.: Stavilă constituită din două panouri articulate de radier în lungul marginii inferioare a lor, şi cari se sprijină la partea superioară unul pe altul. Sin. Capcană hidraulică. V. sub Stavilă, şi sub Stăvilar. 3. Ferment. 1. Chim. biol.: Sin. Enzimă (v.). Termenul e impropriu pentru această accepţiune. 4. Fermenf, pl. fermenfi. 2. Chim. biol.: Ansamblul format dintr-o enzimă şi din microorganismele cari o secretă. 5. ^ galben. Chim. biol.: Enzimă din clasa desmolazelor, grupul oxidazelor. E o enzimă de oxidare slabă, care poate produce respirafia corpusculelor roşii ale sîngelui. A fost separată de O. Warburg (1932) din muşchiul inimii de porc şi din drojdia de brutărie. Fermentul galben e format dintr-o proteidă: care se desface, prin tratare cu acid clorhidric disolvat în metanol, înfr-o proteină (denaturată) şi o grupare prostetică: aceasta e un ester al riboflavinei cu acidul fosforic, adică acidul riboflavin-fosforic, numit şi flavinmononucleotidă (FMN): OH OH OH I I I h2c—c—c—c—ch2-o—PO(OH)2 Fermă de tunel, b) secfiune verticală prin axa tunelului; 2) bufi; 3) şveler; A) piesă de proptire şi disfanfare (şpan); 5) cleşfe; 6) longarine; 7) coroană; 8) capelă; 9) marciavanti; 10) pene; 11) banchină (pernă). H H H H ,Nv 'C iC=0 I II- I I C< C C 2NH / ^5/ \ 4 \ 3 / h3c x n cr H il O Acid riboflavin-fosforic (flavinmononucleotidă; FMN) Această enzimă nu se găseşte în organismele vii sub forma de mai sus, ci e un produs artificial, obţinut prin descom- Fermenf respîrafor 543 Fermenfafie punerea parfială a flavoproteinelor cari, de fapt, formează grupa de enzime ce se găsesc în organismele vii. Flavo-proteinele sînt enzime transmifătoare de hidrogen. Ele au drept grupare prostetică flavin-adenin-dinucleotida (FADN), care e constituită din o moleculă de acid pirofosforic esteri-ficată cu adenozină şi riboflavină. în mecanismul de oxidare, flavoproteinele leagă doi atomi de hidrogen, cedafi de diferite substraturi, şi trec în dihidroderivafi, pentru ca apoi să-i cedeze citocromului C şi să revină la forma inifială. Fermentul galben există în toate celulele vii şi are un rol important în procesele de oxidare celulară. î. ~ respirator. Chim. biol.: Enzimă din clasa desmo-lazelor, grupul oxidazelor. E o cromoproteidă care confine drept grupare prostetică o hemină (v.). Din cauza concentratei prea mici din celule, fermentul respirator nu a putut fi izolat ca substanfă, dar a fost caracterizat prin spectrul şi prin comportarea sa. împreună cu citocromii şi cu fermentul galben formează sistemul celular de oxidare. 2. Fermenfafie. Chim. biol.: Proces biochimic de transformare catalitică a materiei organice sub acfiunea fermenfilor (v. Ferment 2) în substanfe cu o constituie mai simplă. După condijiile în cari fermentul îşi exercită acfiunea, se deosebesc: fenomene de fermenfafie cari se produc în absenfa aerului (procese anaerobe: fermentafia alcoolică, cea lactică, acetono-butilică, etc.) sau în prezenfa aerului (procese aerobe: fermentafia acetică a alcoolului, fermentafia gluconică, cea fumarică, oxalică sau citrică). Condifiile de fermentare, printre cari în special prezenfa sau absenfa oxigenului, determină procesul care se va produce. De exemplu, drojdia însămînfată într-o solufie zaharată în prezenfa oxigenului fermentează aerob şi arde complet zahărul, transformîndu-l în bioxid de carbon şi apă; cantitatea de drojdie formată în aceste condifii e abundentă, iar cantitatea de alcool e neînsemnată. Aceeaşi drojdie, în condifii anaerobe, se înmulfeşte mai pufin, dar produce o cantitate mare de alcool. în aceleaşi condifii, aceeaşi specie de microorganisme produce totdeauna aceeaşi fermentafie (principiul acfiunii specifice a microorganismelor). în orice fermentafie se formează mai multe produse. Produsele cari rezultă din fermentaţii (alcool etilic, acid acetic, acid lactic, bioxid de carbon, eter, etc.) nu sînt utilizate ca alimente de nici unul dintre fermenjii cari le-au produs. Din contra, unele sînt toxice, pentru ei, iar altele, peste o anumită limită, încetinesc sau opresc dezvoltarea microorganismelor. Fermentaţiile pot fi clasificate după materialul supus procesului fermentativ, după agentul care le produce sau după produsul principal obfinut (cea mai utilizată). Fermenfafie acetică: Proces biochimic de transformare a alcoolului etilic în acid acetic sub acfiunea fermenfilor acetici ca: Bacterium aceti, B. pasteurianum, B. xylinum, B. kutzinfianum, B. suboxidans, etc. Se produc următoarele reacjii: 2CK3—CH20H + 02 -* 2CH3—CHO + 2 H20 alcool etilic ' aldehidă acetică 2 CH3—CH0 + 02 —► 2 CHa—COOH acid acetic CH3— C00H+2 02 -> 2 C02+ H20. Pentru a accelera fermentafia se adaugă, de obicei, 1-»3% acid acetic. Adăucjarea de sulfat de mangan în proporfia de 1/40 000 sau de sulfat de fier 1/30 000 activează, de asemenea, fermentafia. Fermentafie acetono-butilică: Proces biochimic de transformare a zaharurilor în alcool butilic şi ace-tonă, sub acfiunea unor fermenfi ca: Amylobacter bufiiycum, granulobacter, efc. Chimismul fermentafiei acetono-butilice poate fi exprimat după următoarea ecuaţie: 12 C6H1206=6 CH3— CH2— CH2— CH2OH+4 CH3—CO—CH3-f- hexoză alcool butilic acetonă + 2CH3—CH2OH-f CH3—CO—CHOH—CH3-f- acetoină + 18H2 + 28 CO2 + 2 h2o. Fermentafia acetono-butilică se produce numai în mediu acid şi numai în condifii de anaerobioză. în acest proces de fermenfafie există două faze: faza acidă, în timpul căreia seînmulfesc intens bacteriile şi se formează acizii, şi faza acetono-butilică, cînd aciditatea scade, bacteriile mor şi se acumulează acetona, alcoolul butilic şi alcoolul etilic. în diferite condifii de conducere a procesului poate predomina fie prima, fie a doua fază de fermentafie. Prezenfa în mediul de fermentafie a unor cantităfi mari de substanfe azotate uşor accesibile micşorează randamentul. Industrial se utilizează drept materii prime substanfe amila-cee fierte sub presiune, la pH 4,3, pentru a asigura o bună lichefiere. Mustul fierbinte, steril, e trimis în cuve sterile, iar după răcire se însămînfează. Fermentafie acefono-efilică: Proces biochimic de transformare a zaharurilor în acetonă şi alcool etilic, sub acfiunea unor bacterii ca: Bacterium macerans sau B. acefo-ethylîcus. Fermentafia se conduce în mediu neutru sau slab alcalin. Se formează acetonă şi alcool etilic după ecuafia: 2 C6Hi206 + H20-> ->2CH3— CH2OH+CHs— CO—CH3 + 5 C02+4 H2. Ca produs intermediar esenfial se formează aldehida acetica. Deoarece adăugarea de aldehidă acetică în substratul de fermentat determină formarea unei cantităfi proporfionale de acetonă şi alcool etilic, iar adăugarea de acid acetic măreşte numai cantitatea de acetonă, se presupune că aldehida acetică se supune dismutafiei, determinînd începutul formării alcoolului etilic şi acidului acetic. Industrial se utilizează ca materie primă porumbul, cartofii, sfecla, melasa. Fermentafie alcoolică. V. sub Alcool. Fermentafie butirlcă: Proces biochimic de transformare a zaharurilor în acid butiric, sub acfiunea bacteriilor butirice. Se cunosc peste 25 de specii de bacterii cari pot produce această fermentafie. în interiorul grupei de bacterii amylobacter se admite o serie de forme morfologice şi fiziologice, cele mai cunoscute fiind: Closfridium pasteurianum-Vinogradski (care se caracterizează prin proprietatea de a asimila azotul atmosferic); Granulobacter pectinovorum-Beijerinck (se caracterizează prin proprietatea de a fermenta substanfele pectice, confinînd fermentul pectinază); Granulobacter butiricum (produce fermentarea hidrajilor de carbon, cu formare de acid butiric şi acetonă). Toate bacteriile sînt anaerobe şi se dezvoltă bine numai într-un mediu de 20--30 mg oxigen la 1 litru de aer. Ca sursă de azot pot folosi peptonele, substanfe minerale azotate, şi chiar azotul din aer. în natură, aceste fermentaţii sînt foarte răspîndite. Agenfii fermentafiei butirice se întîlnesc în băligar, în unele ape turburi, în brînză, în soluri, etc. Descompunerea zaharurilor în fermentafia butirică poate fi reprezentată după ecuafia; C6Hi206 = CH3— CH2—CH2— COOH-f 2 COs+2 H2 . acid butiric Fermenfafie 544 Fermenfafie Cum bacteriile butirice pot fermenta şi acid tactic, CHa— CHOH—COOH, şi acid piruvic, CH3— CO—COOH, prin această fermentafie, pe lîngă descompunerea desmolitică a hexozelor, au loc şi procese de sinteză. Descompunerea merge pînă la aldehida acetică, din care se sintetizează apoi acidul butiric. Fermentafia butirică e folosită pentru producerea acidului butiric. Pentru a neutraliza, în final, fermenfii butirici, se adaugă cretă în mediul de fermentafie. Cînd cultura de fer-menfi se face în mediu acid, se poate forma alcool butilic. Fermentafie cifrică: Proces biochimic de transformare a zaharurilor în acid citric, în mediu aerob, de către microorganisme aparfinînd genurilor Aspergillus, Citromyces şi Penicillium. în fermentafia citrică a zaharurilor se obfin, pe lîngă acidul citric, şî alfi produşi ca: acid oxalic, acid gluconic, etc. Chimismul formării acidului citric nu e definitiv stabilit, dar se consideră că degradarea hexozei, pînă Ia acidul piruvic, decurge ca şi în fermentafia alcoolică; din aceasta se obţine, prin carboxilare, acidul oxalil-acetic, conform reacţiei: HOOC—CO—CH3-j-C02 -» HOOC—CO—CH2—COOH . Prin condensarea acidului oxalil-acetic cu acid acetic sau cu acid piruvic se formează acid citric. Producerea industrială a acidului citric pe cale fermenta-tivă se bazează pe creşterea mucegaiurilor de Aspergillus niger pe o soluţie formată din 20% zahăr şi săruri minerale ca: NH4NO3; (NH4)2S04; NaNOs sau Mg(N03)2, la 30-32°. Cu mucegaiurile respective se fermentează solufia de zahăr care are concentrafia de circa 20%, temperatura de 30--320, reacfia acidă, pH 2,4--2,6. în aceste condifii, procesul de fermentafie se termină aproape complet în patru zile. Randamentul în acid citric e de 50 --60% din cel teoretic. Concentrafia solufiei în acid citric e de 10-• • 15%. Pentru a se separa de ceilalfi compuşi, ac/dul citric se precipită sub formă de sare de calciu şi se filtrează. Acidul citric e pus în libertate prin acidulare şi e obfinut în stare pură prin recristalizare. Fermentafie fumarică: Proces biochimic de transformare a zaharurilor în acid fumărie, sub influenfă mucegaiurilor Aspergillus fumaricus, Aspergillus oryzae, Rhizopus nigricans, etc. Chimismul de bază al fermentafiei e: C6Hi206+3 02 -> COOH—CH = CH—COOH+ 2 C02+4 H20 . Fermentafia se produce în prezenfa carbonatului de calciu. în fabricafia industrială a acidului fumărie prin fermenfafie se obfin ca produse secundare acid succinic, alcool etilic şi acid acetic. Fermenfafie g I u conică: Oxidarea simplă a glucozei în acid gluconic, cu ajutorul unui mare număr de bacterii acetice (în special B. giuconicum) şi mucegaiuri (Asper-gillaceae, Penicillium). Condifiile fermentaţiei variază după organismul considerat şi după compozifia mediului. Pentru Aspergillus niger, confinuful în azot, sub formă de săruri de amoniu, trebuie să fie cuprins între 0,01 şi 0,03%. Se folosesc culturi în suprafafă ori culturi scufundate în vase fixe sau rotative, sub presiune de aer. în vase rotative se obfine, în 18 ore, în prezenfa de carbonat de calciu, transformarea completă a unei solufii de glucoză (15%) în acid gluconic. Lichidul de cultură confine: 0,038% P04H(NH4)2, 0,018% PO4H2K şi 0,015% S04Mg*7H20. Se foloseşte mucegaiul Penicillium luteum pur-purogenum. Fermenfafie lactică tipică: Proces biochimic prin care zaharurile se transformă în acid lactic, sub influenfă unor bacterii. Cea mai activă bacterie e Streptococcus lacfis, care produce acrirea naturală a laptelui. în culturi tinere se prezintă ca un streptococ tipic, iar prin creştere în vas Petri dă colonii punctiforme cu marginile netede. Se dezvoltă cel mai bine între 30 şi 35°. Fermentează cu uşurinfă glucoza, galacfoza, lactoza şi malfoza. în timpul fermentafiei nu produce gaze. Bacterium Delbriicki e folosit la obfinerea pe cale industrială a acidului lactic (2r=48°, acumulare de acid lactic pînă la 2,2%, iar cu adaus de cretă, pînă la 10%). Bacterium brassica e agentul principal al acririi verzei. Primul stadiu de descompunere a zaharului e fosfafarea (cafalizor: fosfoferază). După aceasta, hexozodifosfatul se descompune în doua molecule de triozofosfat (cafalizor: aldolază). în stadiul al treilea se poate frece prin unii produşi intermediari ca: aldehidă glicerică şi acid -piruvic sau chiar metil-glioxal. Acest stadiu e catalizat de o dehidrază de tip piri-dinic, care cedează hidrogenul. în ultimul stadiu, tofi aceşti produşi intermediari trec în acid lactic. Bacteriile lactice au o fendinfă pronunfată spre anaero-bioză. Cantitatea de acid lactic care se acumulează în cultura diferitelor specii de bacterii lactice e diferită, astfel: Bacterium bulgaricum (3,2%); Bacterium Delbriicki (2,2%); Streptococcus lactis (0,8"*1%). în prezenfa substanfelor neutralizatoare, acumularea de acid lactic creşte. Astfel, în lapte, prezenfa cazeinei (se formează cazeinatul de calciu) face ca acidul lactic să se acumuleze, deoarece el ia calciul de la cazeină şi se neutralizează, iar cazeina fermentează şi se depune sub formă de coagulat. Fermentafia lactică tipică e folosită în foarte multe domenii (industria laptelui, acrirea friştei, prepararea chefirului şi a kumîsului, prepararea acidului lactic, conservarea legumelor, a nufrefurilor, etc.). Fermentafie lactică netipică: Proces biochimic de transformare a zaharurilor în acid lactic şi acid acetic, alcool etilic, bioxid de carbon şi hidrogen sub influ-enfa unor bacterii ca Bacterium coli-Escher. şi Bacterium pentoaceficum, cari nu fermentează laptele decît foarte puţin sau deloc. La fermentarea glucozei se obţin acid lactic, alcool etilic, acid acetic, bioxid de carbon şi hidrogen, iar la fermentarea penfozei (/?H = 4,5—5) se formează acizii lactic şi acetic. Dacă fermentaţia decurge anaerob, 90% din zahărul fermentat se transformă în acizi. Această fermentafie prezintă un mare interes pentru fermentarea nufrefurilor în siloz. Din zaharul fermentat se formează acid lactic pînă la 40%, acid succinic pînă Ia 20%, alcool etilic şi acid acetic pînă Ia 10%. Formarea acidului lactic, a alcoolului etilic şi a acidului acetic se produce, probabil, în acelaşi fel ca şi la fermentafia lactică tipică. Formarea acidului succinic e datorită adifiei bioxidului de carbon la acidul piruvic şi hidrogenării intermediarilor. Aldehida acetică şi acidul formic se obfin prin descompunerea hidratului de metiiglioxal. E foarte posibil ca bioxidul de carbon şi hidrogenul să se formeze datorită de-hidratării ulterioare a acidului formic. Fermenfafie oxalică: Transformarea hidrafilor de carbon ('n special glucoză, levuloză, zaharoză, arabinoză) în acid oxalic, cu ajutorul mucegaiurilor aparfinînd aspergila-ceelor şi mucoraceelor. Multe bacterii, în special bacteriile acetice, produc această fermentafie. Fermentafia se produce în soluţii neutre sau alcaline. Acizii organici: acetic, citric, succinic se transformă uşor în acid oxalic. Fermentaţia e o sursă de azot şi de azotaţi alcalini. Chimismul fermentaţiei e în funcţiune de reacţia mediului. Fermenfafie pecfică. V. sub Pectoză. Fermentafie propionică: Proces biochimic prin care zaharurile sînt transformate în acid propionic, sub acfiunea unor bacterii anaerobiofice. Speciile mai caracteristice sînt: B. acidi propionici a şi b, Orla-Jensen şi B. acidi pro-pionici rubrum Van Niel. Fermenfii propionici sînt asporogeni, gram-pozifivi şi imobili. Fermentograf 545 Feroaliaj Procesul fermentării propionice începe prin fosfatarea zaharului şi descompunerea ulterioară a hexozodifosfatului în două fosfotrioze din cari, prin transformări analoge cu fer-menfafia lactică tipică, se formează acidul lactic. Mai departe, acidul lactic trece în acid propionic şi acetic. în această fermentaţie, o parte din acidul propionic se consumă în procesul de formare a acidului succinic, prezent în cantităfi destul de mari. în procesul de fermentafie se urmăreşte să se menfină un mediu aproape neutru, cu ajutorul carbonafilor alcalini, şi temperatura de circa 13°. Ecuafia generală a fermentafiei propionice, finînd seamă numai de principalii compuşi din faza finală, e următoarea: 3 C6H1206=4 CH3-CH,-COOH + 2 CH3COOH -f 2 C02-f 2 HsO. Bacteriile propionice participă la formarea ochiurilor în anumite brînzeturi şi la maturizarea lor. 1. Fermentograf, pl. fermentografe. Ind. alim.: Aparat cu ajutorul căruia se înregistrează grafic cantitatea de bioxid de carbon produsă de un aluat, cînd acesta e supus fermentării un anumit interval ds timp pentru a stabili puterea de fermentare a aluatului respectiv şi momentul în care el poate fi introdus în cuptor. Fermentograful (v. fig.) se compune din următoarele părfi principale: o membrană de cauciuc I ataşată la o montură 2 cu închidere ermetică şi în care se pune aluatul; o baie cu apă 4, încălzită electric, în care temperatura se menţine ia 30° cu ajutorul unui termoregulator 7; un clopot 3, suspendat cu un lanf de o pîrghie 5, care e în legătură cu un sistem de înregistrare grafică 6. 2. Fermenfogramă, pl. fermentograme. Ind, alim.: Curbă trasată cu ajutorul fermentografului, care reprezintă variafia cantităfii de bioxid de carbon produsă de un aluat de o anumită consistenfă (0,5 kgm) preparat la farinograf, cînd acesta e supus fermentării un anumit interval de timp: 4—5 ore, cu întreruperi din oră în oră (v. fig.)* Pe baza cifrelor expri- 2 7 Fermenfograf. 0 10 20 30 40 50 0 10 20 30 40 50 0 10 20 30 40 50 Fermenfogramă. mate de curbele fermentogramei se pot lua măsuri de conducere a operafiilor de fermentare în industria panificaţiei» 3. Fermi-Dirac, statistica ~ . Fiz. V. sub Statistică. 4. Fermion, pl. fermioni. Fiz.: Specie de particule elementare cari au spinul (v.) egal cu - -—» unde h e constanta lui 2 2 jt Planck (v.): electronul, pozitronul, protonul, antiprotonul, neuronul, antineutronul, neutrino, antineutrino. Aceste particule Funcţionarea fermoarului. I) limba cursorului; 2) plă- ruş pentru fixarea piesei pe banda textilă; 7) cherner (proeminenfă); 8) împresiune (scobitură). satisfac principiul Iui Pauli (v.) şi, deci, li se aplică statistica Fermi-Dirac (v.). în general, un sistem (de ex. un nucleu) care confine un număr impar de fermioni satisface statistica Fermi-Dirac. 5. Fermiu. Fiz.: Fm. Element transuranic; nr.at.100. Se poate obfine printr-o reacţie de forma 292U(130,4n)^Q Fm. Se cunosc cinci isotopi, cari, toţi, se dezintegrează cu emisiune de particule a. 6. Fermoar, pl. fermoare. Tehn., Ind. fexf., Ind. piei.: Dispozitiv compus din doua şiruri de mici piese (crampe) metalice sau din material plastic, fixate la marginea a două benzi-suport textile sau de piele, şi cari pot fi îmbinate sau desfăcute numai cu ajutorul unui cursor. Capătul liber al fiecărei piese are pe o faţă o proeminenţă (un cherner), iar pe cealaltă o scobitură. Cursorul e format din două plăcufe paralele, cu marginile răsfrînte şi unite printr-o iimbă. îmbinarea se face prin intercalarea pieselor uneia din benzi între piesele celeilalte benzi, astfel încît proeminenfă unei crampe intră (cînd fermoarul e închis) în scobitura Crampei alăturate (v. fig.). La închi- Cufa cursorului; 3) marginea dere, prin deplasarea cursorului printre răsfrînlă a plăcutei curso-şirurile de crampe, marginile lui răs- rului; 4) crampa stingă; frînte împing fiecare pereche de eram- 5) crampa dreaptă; <5) picio-pe în poziţia de închidere şi le forjează să se îmbine prin îndreptarea şirurilor de crampe, după ce au trecut prin cursor. La deschidere, limba cursorului depărtează, printr-o forfare uşoară, cîte o pereche de crampe, prin răsfrîngerea locală a benzilor-suport cu şirurile de crampe. Fermoarul se foloseşte la împreunarea marginilor diverselor obiecte confecfionate din fesături, din piele, etc. 7. Fermorif. Mineral.: Varietate de svabit (v.) care confine stronţiu şi fosfor., 8. Fernico. Mefg.: Aliaj de fier cu 23—30% Ni, 17—30% Co, 0,6—0,8% Mn, 0,06% C şi restul Fe, care poate avea coeficientul de dilataţie egal cu cel al diferitelor sorturi de sticlă. E folosit la confecfionarea sîrmei pentru treceri etanşe prin piese de sticlă, de exemplu pentru porfiunea de trecere prin degetar, a electrodului de susfinere a filamentului becurilor cu incandescenfă. 9. Feroaliaj, pl. feroaliaje. Mefg.: AITaj de fier cu unu sau cu mai multe elemente (metale sau metaloide) de aliere şi confinînd de obicei şi carbon, folosit în siderurgie ca adaus penfru afinare ori ca adaus definitiv, la elaborarea ofelurilor aliate şi a fontelor aliate, sau ca adaus pentru obfinerea fontelor modificate. Feroaliajele se elaborează în furnale sau în cuptoare electrice. Feroaliajele folosite cel mai mult sînt următoarele: Feroaluminiu: Confine pînă la 20% Al; e folosit la afinarea ofelurilor (în special a ofelurilor calmate) şi ca adaus definitiv la elaborarea ofelurilor cu confinut mare de aluminiu (de ex. ofeluri de nitrurare, ofeluri rezistente la temperaturi înalte, etc.). Feroaluminiul se foloseşte şi la turnarea de creuzete sau de cutii de fontă, cari apoi sînt alu-minizate, obfirtîndu-se obiecte rezistente la temperaturi înalte. F e r o b o r: Confine pînă la 20—25% B; e folosit ca adaus definitiv la elaborarea ofelurilor speciale cu bor (mici adausuri de bor în ofelurile slab aliate Ie măresc mult capacitatea de călire). Sub formă de prealiaj cu circa 20% B, fero-borul pur e folosit la elaborarea aliajelor pure fier-bor cu conţinut mare de bor (pînă la 6%, uneori şi mai mult) şi la 35 Feroaliaj 546 Feroaliaj elaborarea aliajelor ternare fier-bor-aluminiu, ambele tipuri de aliaje fiind folosite în tehnica nucleară (în special la construirea reactoarelor nucleare). Ferocolumbiu: Confine pînă la 50—60% Nb; e folosit ca adaus definitiv la elaborarea ofelurilor cu crom şi a ofelurilor inoxidabile şi anticorozive (cu confinuturi mari de nichel şi crom), pentru a le îmbunătăfi anumite proprietăfi. Un confinut mic de columbiu împiedică coroziunea intercristalină şi uşurează mult sudarea ofelurilor cu crom; în ofelurile cu confinuturi mari de nichel şi de crom, autocălibile în aer (devenind dure, fragile şi greu de prelucrat), columbiul împiedică creşterea exagerată a durităfii şi a fragilităfii ofelului, făcîndu-l mult mai plastic. în tehnica industrială, ferocolumbiul e folosit pufin, columbiul fiind un element rar şi costisitor. Sin. Feroniobiu. Ferocrom: Confine 50—80% Crf 0,5—12% C, 0,3— •••0,4 Mn, 0,1—0,6% Si, maximum 1% S şi P şi restul fier. Se elaborează, de obicei, în cuptoare electrice, uneori şi prin aluminotermie. E folosit ca adaus definitiv al fontelor de turnare, pentru a obfine fonte aliate cu procente mici de crom, mai omogene şi mai dure decît fontele cenuşii obişnuite şi avînd o stabilitate termică structurală superioară acestora. Ferocromul se mai întrebuinfează şi ca adaus definitiv la elaborarea ofelurilor aliate cu confinut mai mare de crom (ofeluri de construcfie crom, ofeluri de construcfie crom-nichel, etc.; ofeluri rapide; ofeluri de blindaje; etc.). Ferocromsiliciu: Feroaliaj complex de turnătorie cu confinut mare de crom şi confinuturi mici de siliciu şi carbon, cu compozifia 62—66% Cr, 7—10% Si, 4—8% C, 0,2—0,3% Mn, procente mici de sulf şi fosfor, şi restul fier. Aceste feroaliaje, folosite ca adausuri la turnarea unor fonte de calitate superioară, prezintă o serie de avantaje cari reunesc îmbunătăfirile aduse acestor fonte de adausul de crom şi de siliciu, cu o uşurare importantă a procesului de modificare a compozifiei finale a fontei. Fero fosfor: Confine 17—25% P; e folosit ca adaus Ia turnarea fontelor cenuşii, cu scopul de a îmbunătăfi unele proprietăfi de turnare ale acestora (măreşte fluiditatea, reduce contracfiunea, coboară punctul de solidificare), sau de a obfine fonte aliate cu fosfor (cari pot confine pînă la 0,6—0,7% P), cu rezistenfă la uzură mărită prin eutecticul fosforos (v. sub Fier-carbon, aliaje ~ ) care apare în structură. Ferofosforul e întrebuinfat şi la elaborarea ofelurilor Siemens-Martin destinate laminării în table subfiri, spre a împiedica lipirea foilor de ofel în timpul laminării. Feromangan: Confine 20—82% Mn, 5—8% C, 1,3— —2% Si, cel mult 0,4% P şi restul fier (aliajele cu mai mult decît 82% Mn se descompun în aer liber; de aceea conţinutul în mangan al feromanganului e limitat la această valoare). Feromanganul se elaborează atît în furnale obişnuite (din minereuri de fier cari confin peste 40% Mn), cît şi în cuptoare electrice. Se întrebuinfează: în ofelării, la desulfurarea anumitor ofeluri, ca dezoxidant final la elaborarea ofelurilor calmate sau semi-calmate, la fabricarea unor ofeluri aliate cu confinut bogat în mangan; în turnătoriile de fontă, pentru modificarea compozifiei fontelor. Ca adaus definitiv pentru elaborarea ofelurilor manganoase (cu confinut în mangan pînă la 12—14%) se fabrică un feromangan special cu confinutul în carbon redus la 2—3%. Feromangansiliciu: Feroaliaj complex cu confinut bogat în mangan şi în siliciu, elaborat de obicei în cuptoare electrice, cu compozifia 50—75% Mn, 15—30% Si, 1—2% C şi restul fier. E folosit atît ca adaus la elaborarea ofelurilor, pentru a împiedica formarea de sulfuri, cît şi la fabricarea unor ofeluri aliate. Uneori se numesc feromangansiliciu şi fontele brute aliate, cu confinut bogat în mangan (10—24%) şi în siliciu (9—14%), elaborate în furnal şi cunoscute de obicei sub numele de s i I i c o o g l i n d ă (sau silicospiegel). Sin. Ferosilico-mangan. Feromolibden: Confine 60—70% Moşi maximum 1 % C şi se elaborează de obicei în cuptoare electrice, prin procedee destul de greu de realizat. E folosit la elaborarea ofelurilor aliate şi la elaborarea unor fonte speciale; poate fi înlocuit cu molibdat de calciu (60-63% Mo02, 19—23% CaO, 5—10% Si02, 3—4% Fe203 plus impurităfi), care se adaugă, sub formă de brichete sau de praf, în cuptoarele electrice, la elaborarea oţelurilor aliate şi a fontelor aliate. Feronichel: Confine 25—75% Ni şi e folosit de obicei la elaborarea ofelurilor cu nichel sau cu crom şi nichel. E folosit şi ca adaus pentru alierea fontelor, cînd acestea se elaborează în cuptoare electrice. Feronichelcuprucrom: Feroaliaj complex, confinînd 28% Ni, 24,5% Cu, 8% Cr, 1,3% Si, 1,3% C şi restul fier, elaborat special pentru fabricarea de fonte speciale aliate. Avînd temperatura de topire joasă, circa 1250°, acest feroaliaj poate fi adăugat uşor în oaia de turnare, fără a răci prea mult masa metalică topită. Feronichelsiliciu: Feroaliaj complex, cu com- pozifia 92% Ni, 6% Si, 0,03% C şi restul fier, folosit la elaborarea de fonte speciale aliate. Are temperatura de topire joasă, circa 1250°, ca şi feronichelcuprucromul. Feroniobiu. V. Ferocolombiu. F e r o s i I i c i u: Confine 12—90% Si, 1—3% Mn, maximum 0,15% P, maximum 0,06% S, cel mult 2,5% C şi restul fier. Se elaborează în furnal (cînd poate confine maximum 16—18% Si), sau în cuptoare electrice. Pentru destinafii speciale se elaborează, în cuptoare electrice, şi ferosiliciu care confine peste 90% Si şi procente foarte mici de carbon, fosfor şi sulf. Curent sînt folosite aliaje cu următoarele compoziţii: 45-50% Si şi 0,2% C, 70-80% Si şi 0,1% C, circa 90% Si şi 0,1% C; aceste aliaje mai confin, în medie, circa 0,4% Mn, sub 0,05% S, sub 0,05% P şi uneori pînă la 0,5% Al. Fero-siliciul e întrebuinfat: în ofelării, ca dezoxidant la elaborarea ofelurilor calmate sau semicalmate, cum şi ca adaus pentru elaborarea ofelurilor aliate cu confinut bogat în siliciu, numite ofeluri silicioase (ofeluri de arcuri, pent.u construcfii electrice, pentru tole de maşini electrice şi de transformatoare, ofeluri rezistente la coroziune şi la temperaturi înalte, ofeluri de scule, etc.); în turnătoriile de fontă, pentru modificarea compozifiei fontelor şi pentru a asigura grafitizarea. Ferosiliciul e cel mai întrebuinfat dintre feroaliaje. Ferosiliciualuminiu: Feroaliaj complex cu compozifia pînă la 40% Si, pînă Ia 20% Al şi restul fier, folosit ca dezoxidant la elaborarea ofelurilor calmate. Uneori se adaugă acestor feroaliaje şi procente destul de mari de mangan (pînă la 20%). Feros il icomangan. V. Feromangansiliciu. F e r o t i t a n: Poate confine 1 7—18% Ti, maximum 7% C şi restul fier, în cazul cînd se elaborează în cuptor înalt; prin aluminotermie se elaborează un ferotitan special pentru ofeluri aliate, care confine 22—25% Ti, 3—4% Al, cel mult 1% C şi restul fier. E folosit la afinarea ofelurilor şi la elaborarea fontelor cenuşii de calitate superioară (titanul, fiind un dezoxidant foarte puternic, elimină din topitură oxizii de fier, alfi oxizi şi azotul). în aceleaşi scopuri se elaborează şî ferotitanuri complexe cu siliciu şi aluminiu, uzuale fiind aliajele cu compozifiile: 15—25% Ti, 3—5% Si, 3,5—7% Al, un procent redus de carbon şi restul fier; 20—24% Ti, 2—14% Sif maximum 1 % Al, un procent redus de carbon şi restul fier. Aceste feroaliaje, avînd o temperatură de topire joasă (circa 1200°), sînt foarte avantajoase pentru modificarea fontei în oala de turnare. Ferofungslen: Sin. Ferowolfram (v.). Ferocarf 547 Ferococs Ferovanadiu: Confine 30—80% V, 1—3% C, resful fier şi impurităfile obişnuite. Se elaborează în furnal din vana-dinit [Pb5(V04)ijCI]f amestecat cu minereu de fier şi cu cocs, sau prin alierea directă a fierului cu vanadiu tehnic pur. Se întrebuinfează ca adaus la elaborarea unor ofeluri aliate şi a unor fonte speciale de calitate superioară. Ferowolfram: Confine 60—85% W, pînă la circa 3% C şi restul fier. Se elaborează în furnal din wolframit [Fe, Mn(W04)] amestecat cu cocs şi cu fondanfi, şi se întrebuinfează ca adaus la elaborarea ofelurilor aliate, în special a ofelurilor rapide. E folosit şi ca adaus în ofelurile magnetice, în care caz confinutul în carbon trebuie să fie sub 1%. Ferozirconiu: Confine pînă la 20% Zr; e folosit atît la afinarea ofelului (curăfindu-l uşor de oxizi şi de azot), cît şi la alierea cu zirconiu a unor anumite ofeluri (cari nu trebuie să fie prea fragile la temperaturi înalte). E folosit rar, fiind greu de produs şi costisitor. î. Ferocarf. Te/c.: Miez magneto-izolant pentru bobine electrice, obfinut prin presarea între foife de hîrtie a unor straturi de pulbere feromagnetică foarte măruntă (cu granule de cîfiva microni), aglomerată cu un liant. Ferocartul se foloseşte în bobinele de înaltă frecvenfă, deoarece: fafă de bobinele fără miez permite obfinerea unor inductanfe de valoare relativ mare cu spire pufine; fafă de bobinele cu miez de fier, datorită izolafiei dintre granule, are pierderi mici prin curenfi turbionari. Liantul şi hîrtia trebuie să aibă pierderi dielectrice mici. Dimensiunile particulelor şi raportul dintre cantitatea de material magnetic şi cea de liant izolator determină permeabilitatea relativă aparentă a miezului (circa 10), cum şi frecvenfa pentru care se obfine factorul de calitate maxim al bobinei. Cu cît particulele sînt mai mici, cu atît permeabilitatea aparentă e mai mică şi cu atît frecvenfa optimă de lucru e mai înaltă. Materialele magnetice folosite în miezurile de ferocart sînt: fierul, permalloy-ul şi permalloy-ul cu molibden (ultimele avînd pierderi minime). Bobinele cu miez de ferocart prezintă şi avantajele de a necesita blindaje-reduse (cari uneori pot să lipsească) şi de a permite acordarea circuitului prin variafia inductanfei bobinei (realizată prin deplasarea miezului, — de exemplu la transformatoarele de frecvenfă intermediară). Bobinele cu miez de ferocart se folosesc în circuitele acordate din etajele de frecvenfă înaltă şi de frecvenfă intermediară ale aparatelor de radiorecepfie. Bobinele toroidale cu miez de ferocart se folosesc pe scară mare în telefonie, ca bobine de pupinizare. 2. Ferocen. Chim.: Fe^Hs^. Di-ciclopentadienil-fier. Derivat metalic al ciclopentadienei. Se prezintă sub forma de cristale galbene-portocalii; are p. t. 174° şi p. f. 249°. ------ Ferocenul posedă o stabilitate termică excep- / fională (nu se descompune la 470°) şi nu prezintă \ / reacfiile caracteristice unei structuri nesaturate, \\‘» / / ceea ce se explică prin caracterul coordinativ al acestui compus, format din două molecule de ///'X ciclopentadienă aşezate de o parte şi de alta //( a unui atom de fier, tofi cei zece atomi de carbon fiind legafi cu atomul de fier. Această structură determină un caracter aromatic, astfel încît ferocenul nu se poate hidrogena Ferocen. în condifiile în cari se hidrogenează olefinele, nu dă aduct cu anhidrida maleică, dar produce, în schimb, reacfii de acilare şi alchilare. Chimia ferocenului şi a combinaţiilor omologe e în plină dezvoliare. s. Ferochronin. Mefg.: Aliaj ternar Ni-Cr-Fe, cu confinut bogat în nichel şi în crom (pînă Ia 30% Ni şi pînă la 20% Cr), folosit pentru rezistenfe electrice. Nu trebuie confundat cu ofelurile crom-nichel (v. şî Ofel crom-nichel, sub Ofel). (Termen comercial.) 4. Ferocianhidric, acid Chim.: H4[Fe(CN)e]4^. Acid tetrabazic al cărui cation îl constituie gruparea complexă [Fe(CN)6]4*, în care fierul e divalent. E uşor solubil în apă şi în alcool. Ionul complex [Fe(CN)g]4~ se formează prin tratarea ionilor Fe2+ cu ioni CN'. Acidul ferocianhidric se obfine, sub forma unei pulberi albe, prin tratarea solufiei de fero-cianură de potasiu cu acid clorhidric. S.e conservă bine în stare uscată; la umezeală şi la aer se oxidează, colorîndu-se în albastru. Are tendinfa de a forma compuşi complecşi, de adifie; astfel, cu acidul sulfuric se obfin produşii cristalini: H4[Fe(CN)e] *5 H2SO4 şi H4[Fe(CN)g] • 7 H2SO4; de asemenea, formează complecşi de adifie cu substanfele organice cari confin în moleculă oxigen (eteri, alcooli, aldehide, etc.), dintre cari mai important e complexul cristalin, incolor, obfinut cu eterul, H4[Fe(CN)e]*2 (C2H5)20. Acidul ferocianhidric dă cu metalele săruri numite ferocianuri. Ferocianurile metalelor alcaline şi alcalino-pămîntoase sînt solubile în apă, afară de ferocianura de bariu. Cu sărurile ferice formează ferocianura ferică (v. sub Fier). Dintre sărurile alcaline, întrebuinfări practice are ferocianura de potasiu (v. sub Potasiu). 5. Ferocianura. Chim.: Sare a acidului ferocianhidric (v. Ferocianhidric, acid ~). 6. Ferocobaltină. Mineral.: Cobaltină bogată în fier (pînă la 16%). Are culoare cenuşie închisă sau neagră-cenuşie, urmă neagră şi luciu metalic. Geneza şi celelalte proprietăfi sînt asemănătoare cu ale cobaltinei (v.). 7. Ferococs. Metg.: Semifabricat produs prin cocsificarea unui amestec de cărbuni şi de 30—40% praf de furnal ori de minereuri, de obicei în bucăfi mari, pînă la 300 mm. Fafă de cocsul obişnuit, la folosirea aceloraşi cărbuni, ferococsul confine 0,5—1 % mai mult sulf, necesită o perioadă de cocsificare cu 1—1,5 h mai lungă şi un consum de căldură mai mare; conductivitatea termică a amestecului cărbune-minereu e mai mare; randamentul de amoniac şi benzen scade; puterea calorifică inferioară a gazului de cocsificare scade şi randamentul acestuia creşte; rezistenfa mecanică la toba Sundgreen e, în medie, cu 15—50 kgf mai mică (în funcfiune de natura minereului, de gradul de măcinare al componenfilor şi de omogeneitatea şarjei). Ferococsul se stinge foarte greu, avînd reactivitatea mult mai mare decît a cocsului obişnuit. Prin adăugare de ulei mineral, omogeneizarea se îmbunătăfeşte şi rezistenfa mecanică creşte; creşte, de asemenea, şi reactivitatea, datorită micşorării depunerii de carbon suplementar (care astupă porii cocsului) şi prin acfiunea catalitică a fierului după următorul mecanism: >850° Fe + C02^==±Fe0 + C0 <850° FeO + C Fe + CO. Componenfii din minereurile de fier şi din praful de furnal au următoarea influenfă: Fe304 e inert din punctul de vedere chimic, însă măreşte greutatea volumică şi conductivitatea termică a şarjei (ca şi degresanfii anorganici), şi se poate adăuga în şarjă pînă la 40%; Fe203 (spre deosebire de Fe304) e chimic activ, micşorînd mult capacitatea de aglutinare a cărbunelui la care a fost adăugat, şi poate fi adăugat în şarjă pînă la 5% (dacă, pentru a micşora capacitatea de aglutinare, nu se poate recurge la oxidarea cărbunilor). în timpul cocsificării, compuşii de fier se reduc Ia fier elementar în proporfia de 70—90%. Din cauza reactivităţii mari, ferococsul poate fi utilizat în gazogene şi în furnale. Prin fabricarea ferococsului se recuperează praful de furnal (pînă la 40% din şarja furnalului), respectiv mărunfii de la carierele de minereu, fără a face investiţii costisitoare penfru instalafii de aglomerare; se măreşte indicele de folosire a 35* Ferodo 548 Feromagnetism volumului ulii al-furnalului şi al cuptorului de cocs. Din cauza complicării fluxului de pregătire a materialelor, fabricarea ferococsului e economică numai la proporţii de peste 20% minereu de şarjă. 1. Ferodo. Tehn.: Sin. Metalasbest (v.). 2. Feroelectric, pl. feroelectrici. Fiz., Elf.: Substanţă di-electrică şi care prezintă feroelectricitate (v.). 3. Feroelectricitate. Fiz., Elt.: Proprietatea unor dielectrici de a prezenta, în intervale caracteristice de temperatură, o polarizaţie electrica permanentă (adică diferită de zero, chiar în absenfa unui cîmp electric aplicat), o permitivitate relativă dependentă de cîmpul electric şi foarte mare (de ex. ~ 104), şi de a prezenta isterezis al polarizafiei lor electrice fafă de cîmpul electric aplicat. Sin. Seignettoelectricitate. Dacă se variază periodic şi alternativ intensitatea cîmpului electric dintr-un dielectric feroelectric, legătura dintre aceasta şi polarizafia electrică se reprezintă în coordonate cartesiene printr-o curbă închisă care confine originea sistemului de coordonate, numită ciclu de isterezis feroelectric. Dacă intensitatea cîmpului electric e desful de mare, polarizafia electrică a dielectricului feroelectric nu mai creşte la mărirea intensităfii cîmpului, adică polarizafia prezintă fenomenul de saturafie. Dacă se scade intensitatea cîmpului la zero, polarizafia încă nu se anulează, ci păstrează o valoare care se numeşte polariîaţie remanentă. Pentru a anula polarizafia trebuie să se stabilească în dielectric un cîmp electric de sens contrar celui iniţial şi de o anumită valoare absolută, care se numeşte cîmp electric coercitiv. Dîelectricii feroelectrici au o temperatură caracteristică, deasupra căreia nu mai prezintă feroelectricitate, numită temperatura lor Curie Tc. Deasupra temperaturii Curie, de transiţie în starea feroelectrică, susceptivitatea lor electrică % descreşte cu creşterea temperaturii T, după o lege de tip Curie-Weiss: . . const. (0 T — T* 1 1 c Unii dielectrici feroelectrici (sarea La Rochelle sau sarea Seignette) au intervalul de feroelectricitate limitat şi în jos, printr-o a doua temperatură Curie T‘c. Sub această temperatură, susceptivitatea acestor dielectrici feroelectrici scade cu T, după o lege asemănătoare cu forma (1): , v const'. (2) % Ţ’1 ~T * c Apariţia stării feroelectrice e însoţită şi de o transformare structurală. Astfel de transformări se produc adeseori şi în interiorul intervalului feroelectric, pentru anumite temperaturi de transiţie, cari se manifestă prin discontinuităţi pe curbele cari dau polarizaţia electrică, în funcţiune de cîmpul electric, sau în curbele per- mitivităţii (v. fig. şi //). Prezintă feroelec-tricitate numai o parte din cristalele fără centru de simetrie; ea e însoţită deci de p iezoelectricitate. Substanţe feroelectrice tipice sînt: sarea La Rochelle sau sarea Seignette [tartratul dublu de sodiu şi potasiu, NaK(C4H406)-•4H2O], fosfatul acid 70000 8000 6000 mo 2000 -160 -120 -80 Feroelectricitatea diferă esenţial de feromagnetism, în primul rînd prin fapiul că fenomenul elementar care stă la baza ei nu consistă în rotaţia unor particule cu momente electrice permanente, sub acfiunea de orientare a cîmpu. ilor interne şi externe, ci în P crearea unor momente (cou/ombi/cm2) induse, datorite deplasărilor ionilor mai mobili din refeaua cristalină (la BaTi03, de exemplu, ioni Ti++++ şi O""), cu valori (de ordinul zecimilor de angstromi) cari pot produce şi transformări structuraleşi depindmult de intensitatea cîmpului ST 0 -150-120 -30 -60 -30 0 30 60 30 în funcfiune BaTi03. de /. Permitivitatea relativă inifială e (referitoare, prin definiţiei la un cîmp exterior tinzînd spre zero) în funcţiune de temperatura T la BaTiOg. I) e măsurat perpendicular pe direcţia polarizafiei spontane; II) e măsurat paralel cu direcfia polarizatei spontane. de potasiu, (KH2PC>4)# titanatul de bariu, (BaTiOa). Toate au cristalele formate din ioni. II. Polarizaţia spontană Ps temperatura T la local, care are astfel un rol fundamental în aparifia relativ rară a feroeîecfricităfii, numai la anumite substanfe fără centru de simetrie. în stare feroelectrică, energia liberă a refelei cristaline e mai mică pentru pozifiile deplasate ale ionilor decît pentru cele nedeplasate, ceea ce corespunde unei polarizaţii permanente, care e mascată însă de divizarea cristalului în „domenii" polarizate şi cari au fiecare o polarizafie permanentă care variază dezordonat de la unul la altul. Sub acfiunea unui cîmp exterior se produce o orfentare electrică a acestor domenii polarizate — şi procesele cari se produc în cursul orientării explică detaliile curbei de isterezis. La mono-cristalele de BaTi03, bucla de isterezis e practic dreptunghiulară, ceea ce face ca această substanfă să fie utilizată în dispozitivele cu „memorie feroelectrică". 4. Ferogalicâ, hîrtie ~. Foto. V. sub Hîrtie. 5. Feromagnetic, pl. feromagnetici. Fiz., Elt.: Material sau corp care prezintă feromagnetism (v.). 6. Feromagnetism. F/z., Elf.: Proprietatea unor metale sau aliaje de a prezenfa o magnetizafie permanentă (adică diferită de zero şi în absenfa unui cîmp magnetic exterior), o permeabilitate magnetică foarte mare şi dependentă de cîmpul magnetic, şi de a prezenta isterezis al magnetizafiei lor în funcfiune de cîmpul magnetic, la temperaturi mai joase decît o temperatură specifică numită temperatura Curie Tc. Unele proprietăfi magnetice ale corpurilor sînt descrise prin permeabilitatea lor relativă: \'f—Bj\K§H sau prin suscep-tivitatea lor magnetică: x = M/H, relafii în cari H reprezintă cîmpul magnetic, B inducţia magnetică, M magnetizafia, jig permeabilitatea vidului. Corpurile feromagnetice au permeabilitate relativă supraunitară şi susceptivitate pozitivă; sub temperatura Curie, aceste mărimi iau însă valori foarte mari, depind de cîmp şi chiar de evolufia lui trecută (isterezis). Curba tehnică de magnetizafie, care exprimă cartesian mag-netizafia în funcfiune de M cîmp, pentru T10 0e) şi în materiale „moi" (Hc<10 0e) din punctul de vedere magnetic (v. tablourile l şi II; v. şl Magnetice, materiale ~). Materialele dure au permeabilitate inifială tuJn mică,şi reciproc. Aria curbei de isterezis §HâB e proporfională (conform teoremei lui Warburg) cu pierderea de energie magnetică (prin dezvoltarea de căldură) în timpul efectuării unui ciclu de magnetizare. Magnetizafia de saturafie tehnică Ms scade cu creşterea temperaturii (v. fig. II), anulîndu-se la temperatura Curie. Deasupra ei, fenomenul de isterezis dispare, susceptivitatea nu mai depinde practic de cîmp, are valori de ordinul întîlnit la substanfele paramagnetice şi variază cu temperatura după legea modificată a lui Curie-Weiss, const. 7.^Ţ-T'c' unde T'c e temperatura Curie „paramagnetică", pufin mai înaltă decît Tc, numită uneori şi temperatura Curie „feromag-netică." între Tc şi T'c, susceptivitatea e mai bine reprezentată de legea Curie-Weiss în forma ei inifială (v. fig. III): const. T_T • Tabloul II. Materiale magnetic dure 0 II. Dependenta magnetizafiei de saturaţie tehnică (a magns-tizaţiei spontane) de temperatură. Există patru metale pure feromagnetice (fier, cobalt, nichel şi gadoliniu) şi multe aliaje cu astfel de proprietăfi, dintre cari unele — numite aliaje heuss-leriene — formate din constituenţi cari individual nu feromagnetici (de ex.: Silmanal = 87% Ag-1-8,8% Mn+4,2 Bismano! = 78% Bi şi 22% Mn). Tabloul I. Materiale magnetic moi Materialul 1 Compozifia ! Permea- ; bilitateaj relativă maximă Inducţia de satu- : rafîe tehnică Bs Gs Cîmpul coerci-tiv Hc Oe Fier moale Fier foarte pur Fier-sificiu 4% Permalloy 78 Mu-mefaf Permendur 99,91% Fe + impurităţi j 5000 99,95% Fe +impurităfi j 180 000 96% Fe + 4% Si 7000 21,2%Fe +78,5%Ni+0,3% Mn 1 100 000 18%Fe+75%Ni-f-2%Cr*5%Cu 100 000 49,7%Fe+-50°/rCo+.0,3% Mn j. 5000 21 500 21 500 19 700 ; 10 700 6500 ! 24 500 1 0,05 i °'5 ! 0,05 | 0,05 2 1 Materialul j Compozifia I lnducfia remanentă Br Gs Cîmpul coercitiv Hc Oe Ofel cu carbon J 98,1% Fe + 0,9% C*fl% Mn 10 000 50 Alnico V ! 51% Fef8% A/ + 14% Ni + +24% Co-f-3% Cu 12 500 550 Vecfolif ! 30% Fe + 30% FeâOă+ ! +40% Fe304 | 1600 j 1000 III. Dependenţa suscepfivităţii magnetice X de temperatură pentru T>TC. 1) curba empirică; 2) dreapta corespunzătoare legii lui Curie-Weiss; 3) dreapta corespunzătoare legii Curie-Weiss modificate. sînt o Al; Sub temperatura Curie, corpurile feromagnetice au domenii magnetizate spontan. în absenfa unui cîmp exterior, magne-tizafiile diferitelor domenii sînt orientate la întîmplare, magnetizafia globală fiind nulă. în prezenfa unui cîmp exterior, aceste magnetizafii se orientează parfial şi dau o rezultantă diferită de zero, care în cristalele cubice, în corpurile poli-cristaline şi pentru anumite direcfii privilegiate ale cîmpului, e paralelă cu el, orientarea fiind cu atît mai pronunfată, cu cît cîmpul e mai intens. După ce s-a produs orientarea completă, efectul creşterii în continuare a cîmpului consistă în mărirea magnetizafiei fiecărui domeniu, însă acest efect nu prezintă importanfă tehnică, el necesitînd cîmpuri mult mai intense decît cele uzuale. Procesele din timpul orientării magnetice a domeniilor (şi, eventual, al dezorientării lor, dacă valoarea cîmpului e din nou micşorată) explică detaliile curbei tehnice de magnetizafie. Teoria feromagnetismului cuprinde deci teoria magnetizării domeniilor şi teoria ansamblului de domenii sau teoria curbei tehnice de magnetizafie. Teoria magnetizării domeniilor. Mişcarea particulelor încărcate dintr-un corp produce momente magnetice elementare, prin a căror adunare rezultă magnetizafia macroscopică. într-un feromagnetic nu contribuie la magnetizare decît momentele magnetice elementare asociate spinului electronilor, cari prezintă anomalia spinului (v.). Tendinfei cîmpului de a orienta aceste momente în direcfia şi sensul său i se opune acfiunea de dezorientare a agitaţiei termice. Prin aceste două acfiuni antagoniste se stabileşte o stare stafionară în care, din cînd în- cînd, spinii îşi schimbă brusc direcfia, astfel încît numerele momentelor magnetice paralele, respectiv antiparalele cu cîmpul, nu variază în timp. în această stare, suma geometrică a momentelor elementare e diferită de zero. Magnetizarea care apare în acest fel e o funcfiune monoton crescătoare de raportul $flH/kT, unde 3)1 e momentul magnetic elementar propriu al unui electron ( = magnetonul Bohr = 0,927*10’20 erg«gaussM), H e cîmpul aplicat, k= 1,38• 10“16 erg-grad*1 e constanta iui Boltz-mânn şi T e temperatura absolută. Numărătorul raportului e proporfional cu energia potenfială a unui corp cu momentul magnetic 3)1 în cîmpul H\ el indică acfiunea de orientare a acestuia. Numitorul raportului e proporfional cu energia cinetică medie pe care o are un purtător .de moment magnetic ca urmare a agitafiei termice şi e legat de acfiunea de dez- jj 775// orientare a acesteia. Forma func- q\ W fiunii M = f {WH/kT) rezultă din consideraţii statistice Dependenta magnetizării M de (v. fig./V); Mm = ri'Ş$fl reprezintă cîmpul exterior H şi de temperatură valoarea maximă, asimptotică, ,a un corP paramagnetic. a magnetizafiei, şi se numeşte magnetizafie de saturafie, n fiind numărul de particule cu momente magnetice elementare pe unitatea de volum. Deoarece curba din fig. IV nu permite explicarea magnetizafiei spontane Feromagnetism 550 Feromagnetism (deşi e în concordanţă cu realitatea la corpurile paramagne-trce), Weiss a introdus ipoteza unui cîmp „molecular" H', datorit influenfei spinilor vecini cu un spin dat, care se combină cu cîmpul exterior H pentru a produce cîmpul „efectiv" (local) Hef=H‘ + H, care intervine în funcfiunea M= f ($flHef/kT). Cîmpul molecular există în orice substanfă, dar are valori mari (^1Q7 Oe în condifii uzuale) numai în materialele feromagnetice. Admifînd proporfionalitatea H' = a*M (a == constanta cîmpului molecular), relafia dintre Mş\H, T se obfine eliminînd H' între ecuafiile (1) M = WSStHeflkT)\ (2) Hef=aM + H. Eliminarea se face grafic (v. fig. V). La orice temperatură pentru care dreapta (2) e mai pufin înclinată decît tangenta în origine la curba (î) există o magnetizafie diferită de zero chiar cînd cîmpul exterior se anulează. Aceasta e magnetizafia spontană Ms , identică practic cu magnetizafia de saturafie tehnică; în adevăr, cînd toate domeniile s-au orientat în direcfia Cîmpului exterior, v. Construcţie grafică peniru deiermlnarea de-în fiecare punct al pendenfei magnetizării de cîmpul exterior şl de materialului există O temperatură la un corp feromagnetic. aceeaşi magnetizafie, dată aproximativ de magnetizafia spontană a domeniului care include acest punct. Condifia geometrică de paralelism între dreapta (2) şi tangenta în origine la curba (f) defineşte temperatura Curie; folosind expresia explicită a funcfiunii r /««n iî-n\ i i* ,T'r n$5l2a f (Ş$flHef/kT) se obfine Tc~---------3k'~~=~~3k~ ' ceea ce per’ mite determinarea constantei cîmpului molecular a din valoarea experimentală a lui Tc (a = 103**-104). Rezolvarea grafică indicată permite şi trasarea curbei MS(T) pentru H = 0, care concordă bine cu datele experimentale (v. fig. II). Interpretarea cîmpului molecular al unui domeniu e posibilă numai pe baza Mecanicii cuantice. Acest cîmp se datoreşte interacfiunii de schimb dintre purtătorii momentelor magnetice elementare, care depinde de integrala de schimb A (v. sub Forfă de schimb). Din principiul lui Pauli (v.) rezultă că starea de mişcare „orbitală" a doi electroni vecini depinde de orientarea spinilor lor, astfel încît energia mişcării perechii e minimă, respectiv maximă, în cazul paralelismului spinilor, adică maximă, respectiv minimă, în cazul antiparalelismului lor, după cum integrala de schimb A e pozitivă, respectiv negativă. La feromagnetici, ^4>0, adică energia minimă e asociată cu paralelismul spinilor; astfel, orientarea în acelaşi sens a momentelor magnetice elementare e privilegiată — şi interacfiunea de schimb produce acelaşi efect ca un cîmp magnetic fictiv suplementar H'. Calculul confirmă proporfio-nalitatea H' = aM. Teoria ansamblului de domenii. Faptul că un corp macroscopic nu e constituit, în general, dintr-un singur domeniu, se datoreşte unor forme de energie a corpului, diferite de energia de schimb. Structura magnetică a materialului e cea corespunzătoare minimului de energie totală. Pentru a fine seamă de efectul agitafiei termice ar trebui înlocuită, de fapt, energia totală cu energia liberă dar, într-o bună aproximafie, această modificare e confinută practic integral în dependenfa de temperatură a magnetizafiei spontane Ms (v. fig. II). Diferitele contribufii la energie sînf: energia de schimb, energia elastică, energia magnetoelastică, adică energia asociată cu deformafiile produse de magnetizare, adică cu magnetostricfiunea, energia magnetostatică, adică energia potenfială magnetică a momentelor elementare în cîmpul exterior şi în cîmpul propriu, şi energia de anisotropie, adică energia asociată cu direcfia relativă a magnetizafiei spontane fafă de axele cristalografice. Divizarea în domenii e determinată de concurenfa dintre energiile de schimb, magnetostatică şi de anisotropie. Inter-venfia energiei de schimb provine din faptul că e mai avantajos, din punctul de vedere energetic, ca schimbarea de direcfie a magnetizafiei spontane la frontiera dintre două domenii să se producă treptat — şi deci ca această frontieră să aibă o anumită grosime (perete Bloch); în acest fel e atenuată creşterea de energie de schimb asociată cu antiparale-lismul spinilor în două domenii alăturate. Dimensiunile domeniilor rezultă din condifia ca suma dintre energia perefilor Block (egală cu suma dintre energia lor de schimb şi energia de anisotropie) şi energia magnetostatică exterioară să fie minimă. Pe această bază se apreciază că energia unui perete Bloch e 1 erg/cm2, grosimea unui perete Bloch e »10^5cm, volumul unui domeniu e variabil cu dimensiunile cristalului şi cu pozifia: pentru un cristal cu dimensiuni lineare «1 cm, domeniile au un volum de circa IO-3 cm3, cînd sînt situate 1a interior, şi de circa 10~6cm3, cînd sînt situate la suprafafă. în general, domeniile sînt mai mici decît cristalinele. în materialele sinterizate constituite din granule cu diametrul mai mic decît 10*4*-10~5 cm, fiecare granulă reprezintă un domeniu. Forma curbei tehnice de magnetizafie e o consecinfă a modului în care se produc procesele de orientare şi de dezorientare magnetică ale domeniilor în timpul creşterii, respectiv al descreşterii cîmpului exterior. în orice cristal există anumite direcţii cristalografice (direcţii de magnetizafie „uşoară"), după cari sînt orientate, de preferinfă, magnetizafiile spontane ale domeniilor în absenfa cîmpului exterior, deoarece, pentru o astfel de orientare, energia de anisotropie e minimă. Pe fiecare direcfie de magnetizafie „uşoară" există două sensuri, egal privilegiate în absenfa cîmpului, astfel încît magnetizafia rezultantă e nulă. în prima etapă a creşterii cîmpului (porfiunea cu concavitatea în sus a curbei de primă magnetizafie, v. fig./), orientarea domeniilor se obfine în special prin mărirea domeniilor orientate favorabil în dauna domeniilor orientate defavorabil, adică prin deplasarea perefilor Bloch dinfre ele. în acest caz, prin orientare favorabilă se înfelege orientarea în sensurile cari formează un unghi ascufit cu cîmpul. După ce majoritatea domeniilor s-au orientat în sensurile favorabile după diferitele direcfii de mag-netizafie uşoară, prin deplasarea perefilor Bloch, orientarea lor ulterioară în direcfia comună a cîmpului exterior se obfine prin rotirea în bloc a domeniilor (adică a magnetizafiilor lor spontane), perefii Bloch (deci forma şi dimensiunile domeniilor) rămînînd ficşi; aceste procese corespund porfiunii superioare a curbei de primă magnetizafie (cotul din vecinătatea punctului A). Odată cu completarea proceselor de rotafie se atinge magnetizafia de saturafie tehnică Ms, corespunzătoare orientării comune a tuturor domeniilor (fiecare caracterizat printr-o magnetizafie practic egală cu magnetizafia spontană, în realitate pufin mai mare decît'ea, cîmpul H, necesar saturatei tehnice, nefiind riguros nul, deşi nedepăşind valori de ordinul a 500 Oe la Fe, Ni, respectiv de 10 000 Oe la Co). Continuînd mărirea intensităfii cîmpului, magnetizafia depăşeşte Ms, tinzînd spre magnetizafia de saturafie propriu-zisă prin orientarea intradomenială a ultimilor spini H r\Uu-Ucx\= = /(/,), undet/ci, ULV Ux sînf valorile efective ale primei armonice a tensiunilor la bornele condensatorului, /. Ferorezonanfa de tensiune, bobinei şi întregului circuit, a) circuitul; b) diagrama polară pentru iar î\ e valoarea efectivă primele armonice de tensiune şi curent, a fundamentalei curentului, datorită nelinearităfii caracteristicii UL] (/), se obfine pentru U\ = / (I\) o caracteristică complet nelineară (v. fig. II), care confine trei por-tiuni (), 2, 3), pri-ma şi a treia avînd pantă pozitivă şi fiind deci stabile, cea de a doua a-vînd pantă negativă şi fiind deci instabilă. Dacă se măreşte treptat tensiunea la bor-nelecircuitului, intensitatea curentului creşte pînă la valoarea lu începînd de la care orice creştere suplementară a tensiunii produce un salt de curent de pe prima porfiune a caracteristicii pe porfiunea a treia, respectiv 1a valoarea I1c. Orice creşlere ulterioară a tensiunii produce o creştere şi mai mare a curentului, iar descreşterea tensiunii se poate face, teoretic, pînă la anulare, cînd valoarea curentului devine /io- în realitate, datorită rezistenfei finite a bobinei aşi armonicelor .superioare (în spscial datorită armonicei de ordinul III), caracteristica U (/) (în care U şi 1 reprezintă valorile efective ale tensiunii la borne şi curentului) se prezintă ca în fig. II b. în acest caz se observă că descreşterea tensiunii pe porfiunea stabilă 3 nu se poate produce decît pînă la o valoare minimă Uq, după care intensitatea curentului descreşte brusc, punctul de funcfionare mutîndu-se pe prima porfiune î V/. Orientarea magnetlzafiilor spontane Ms ale diferitelor domenii după direcfiile de magnetizafie uşoară, a) în prezenta unui cîmp slab H, pe curba de primă magnetizare; b) în vecinătatea remanentei, pe curba de isterezis {Hsz0). SO3H H | hc'Cxc/C\h I II I HC C C— I OH Un % II. Caracteristicile Uy (/j); Uq (/j) şi Uj (/j) ale circuitului cu ferorezonanfă de tensiune, a) caracteristicile primelor armonice; b) caracteristicile reale (săgeţile indică deplasarea punctului de funcţionare ia creşterea şi descreşterea tensiunii). Feros 552 Ferry-boaf stabilă a caracteristicii. Simultan cu saltul amplitudinilor curentului se produce şi un salt al fazei acestuia. Pe prima porfiune stabilă decalajul e inductiv, iar pe cea de a treia e capacitiv. Caracteristica unui circuit cu ferorezonanfa de tensiune poate fi ridicată integral (şi în porfiunea instabilă), dacă se alimentează circuitul de la o sursă de curent constant; de exemplu, dacă în serie cu circuitul se introduce o rezistenfă suficient de mare. Ferorezonanfa de curent se produce în circuite derivafie (v. fig. III a) cari au diagrama armonicelor fundamentale de tensiune şi curent reprezentată în fig. III b. La alimentarea de la o sursă de curent sînt posibile salturi bruşte ale tensiunii la bornele circuitului. III. Ferorezonanfă de curent. /V. Caracteristicile circuitului cu fero- a) circuitul; b) diagrama polară pentru rezonantă de curent. primele armonice. a) caracteristicile primefor armonice; b) caracteristicile reale (săgeţile in-în fig. IV a sînt reprezentate dică daplasarea punctului de func-caracteristicile ^L\* ^\~ fionare ia creşterea şi descreşterea = \îc\~^L\\ = î (t^j)ale armoni- curentului). celor fundamentale ale curenfilor şi tensiunii, iar în fig. IV b, caracteristicile reale ale valorilor lor efective, finînd seamă de rezistenfă şi de pierderile în bobină şi de armonicele superioare. Ca şi în cazul ferorezonanfei de tensiune, caracteristica prezintă trei porfiuni distincte, dinfre cari prima şi a treia sînt stabile, iar cea mijlocie e instabilă. La începui, tensiunea la bornele circuitului creşte încet odată cu curentul pînă la o valoare maximă a acestuia, după care creşte brusc, punctul de funcfionare mutîndu-se pe porfiunea a treia a caracteristicii. La scăderea curentului, tensiunea scade pînă la o valoare minimă, după care se produce un salt brusc al acesteia, punctul de funcfionare mutîndu-se din nou pe prima porfiune a caracteristicii. Odată cu saltul amplitudinii tensiunii se produce şi un salt al decalajului acesteia, fafă de curent. Pe prima porfiune, circuitul se comportă capacitiv, iar pe porfiunea a treia, inductiv. Caracteristica de funcfionare a unui circuit cu ferorezonanfă de curent se poate ridica integral alimentîndu-1 cu o sursă de tensiune constantă.— Ferorezonanfa are, în general, efecte nedorite în refelele electrice, producînd disimetrii, supratensiuni, oscilafii ale poten-fialului punctului neutru, etc. , Deoarece în cazul ferorezonanfei punctul de funcfionare a circuitului e situat în zona caracteristicilor în care saturafia miezului bobinei e foarte mare, rezultă efecte stabilizatoare utilizate în construcţia stabilizatoarelor de tensiune (v.) cu ferorezonanfă, 1. Feros. Chim.: Calitatea unui compus de fier de a confine ioni de fier bivalent, Fe2+. De exemplu: hidroxid feros, Fe(OH)2! bromură feroasă, FeBr2; ortofosfat feros, Fe3(P04)2; etc. V. Sărurile fierului bivalent, sub Fier. 2. ~r acid Chim.: HFe02* Acid monobazic, corespunzător funcfiunii acide a hidroxidului feric, FeO(OH), sau (Fe203*H20), care e amfoter. Nu se găseşte liber, ci e cunoscut prin sărurile sale numite ferifi (v. Ferit). 3. Ferosilif. Mineral.: FeSi03. Varietate de augit (v.) mono-clinic, foarte rar, care se prezintă sub forma de cristale aci-culare extrem de subfiri. 4. Ferofherm. Metg.: Ofel-crom cu compozifia 0,10—2% C, 6---30% Cr şi restul fier, cu rezistenfă mare la coroziune şi — cînd e înalt aliat — avînd şi mare rezistenfă la temperaturi înalte. V. şî Ofel-crom, sub Ofel. 5. Ferofipie. Foto.: Procedeu fotografic (folosit, în trecut, de fotografii ambulanfi, pentru a produce repede o imagine pozitivă), în care pasta sensibilă întrebuinfată e o emulsie de colodiu lipită pe o tablă smăltuită (plăci ferotipice). 6. Feroviar: Calitatea de a se referi la calea ferată. Exemple: vehicul feroviar, semnalizare feroviară, transport feroviar, etc. 7. Ferran. Metg.: Fier sau ofel moale placat cu aluminiu, pentru a-l face rezistent la coroziune. 8. Ferrel, formula lui Meteor. V. sub Diagramă aero-logică. 9. Ferrero, formula lui Geod.: Formulă care dă eroarea maximă admisibilă a unghiurilor, calculată după neînchiderile unghiulare ale triunghiurilor lanfului de triangulafie format din triunghiuri sau din patrulatere geodezice. Această formulă e în cazul lanfului format din triunghiuri, şi în cazul lanfului format din patrulatere geodezice. în formulele de mai sus, w sînt neînchiderile unghiulare ale triunghiurilor, iar n e numărul triunghiurilor măsurate. 10. Ferrierif. Mineral.: I^A^^Osh * 6 H20. Mineral din grupul laumontitului (v.), întîlnit în unele lave bazaltice (R = Mg, Na2). Cristalizează în sistemul rombic, în cristale subfiri, tabulare, grupate radial. Are culoare albă, clivaj după (100), duritatea 3 şi gr. sp. 2,15. 11. Ferroxcube. Telc.: Tip de ferife (v.) folosite în tele-comunicafii ca material feromagnetic moale la frecvenfe înalte. (Termen comercial.) 12. Ferruccif. Mineral.: NaBF^ Mineral similar ca structură cu anhidritul, întîlnit în erupfiile Vezuviului. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale albe. 13. Ferry. Metg.: Sin. Constantan (v. Aliajele cupru-nichel, sub Cupru, aliaje de ~). 14. Ferry-boaf, pl. ferry-boat-uri. Nav.: Navă sau ponton, amenajate special pentru transportul pe apă al unui vagon sau al unei garnituri de cale ferată, între două stafii terminus de pe malurile unui rîu, ale unui lac, ale unui canal sau ale unui braf de mare, făcînd astfel legătura între liniile de cale ferată dintre cele două puncte. Transportul pe apă al garniturilor de cale ferată cu ajutorul ferry-boat-ului se face de obicei între puncte în cari, din motive tehnice, economice, etc., nu se poate construi un pod — şi în cari existenfa unui trafic intens reclamă totuşi stabilirea unei legături uşoare şi rapide. Nava ferry-boat e în general autopropulsată (cu elice sau cu zbaturi) şi uneori remorcată cu trolii speciale cu acfionare automată. Forma carenei ferry-boat-ului se deosebeşte de cea a navelor obişnuite prin lăfimea mare necesară penfru compensarea ridicării centrului de greutate al sistemului, datorită aşezării vagoanelor pe punfi. Lăfimea mare a navei contribuie de asemenea la micşorarea deversului transversal în timpul încărcării; excesul de stabilitate poate fi însă dăunător, provo-cînd o mişcare de ruliu prea dură. Ferry-fyoaf 553 Ferry-boaf Liniile feratei (două sau frei) se întind pe toată lungimea punfii şi se unesc către capete; schimbătoarele de cale nu se montează pe punte, pentru a nu se pierde spafiu util. Fixarea vagoanelor se faqe cu lanţuri şi cu manşoane de fensiun3. Pe unele trasee maritime, cutiile vagoanelor sînt ridicate pe suporturi, astfel încît arcurile să nu sufere d'n cauza mişcărilor perturbatoare ale navei. Vitesa ferry-boat-urilor fluviale e de 4—6 mile/h, şi a celor maritime, de 16—18 mile/h. Ferry-boat-urile pentru curse mai lungi au şi cabine, restaurante şi saloane penfru pasageri. Ferry-boat-ul dispună de instalafii speciale pentru varierea pescajului acestuia, în vederea racordării lin;ei ferate de pe punte cu cea de pe uscat, racordare care comportă dificultăţi din cauza variafiei de nivel a apelor şi din cauza varia-fiilor de pescaj şi ale înclinărilor ferry-boat-ului în timpul încărcării. Instalafia mai comportă în acest scop amenajări speciale ale malurilor şi dispozitive speciale de racordare cu cheul, pentru îmbarcarea şi debarcarea garniturilor de cale ferată. Racordarea punfii cu cheu! se poate face prin dispozitive de racordare cu plan înclinat sau prin dispozitive de racordare cu aparate de ridicat. Pentru variafii mici de nivel (pînă Ia 2—3 m), dispozitivul de racordare se reduce mai totdeauna la o punte de racordare, care reazemă cu un capăt p6 mal, iar cu celălalt, pe navă (v. fig. /). Panta admisibilă e de circa 1/20, puntea de racordare lucrînd la începutul , operafiilor de încărcare (cînd nava e goală) în contrapantă şi | [ apoi în pantă. Datorită încăr- iXffilb cării nesimetrice, nava capătă înclinări transversale, în care iPfeifii I. Ferry-boat cu punte de racordare. 1) punte de racordare; 2) ferry-boat; 3) sistem pivot-crapodină; 4) portic. transversală maximă e de 1/15-1/30, iar panta longitudinală de devers, de 1/300—1/700. Fixarea punfii pe ferry-boat se face de obicei printr-un sistem pivot-crapodină. Racordarea căilor se mai asigură, Ia unele instalafii existente, cu ajutorul unor şine speciale, articulate în ultima antretoază a punfii şi cari intră în locaşurile speciale, practicate în coverta navei, în care pot culisa în sens longitudinal. Pentru trecerea auto-convoaielor se folosesc table striate rabatabile articulate de puntea de racordare. Fixarea ferry-boat-ului e uşurată de o estacada alveolară care conturează exact nava pe o porfiune a perimetrului ei. îmbarcarea, debarcarea şi manevra vagoanelor pe ferry-boat se fac prin împingere (manuală sau cu locomotive de manevră) ori prin tragere (cu cabestane electrice). Pentru variafii de nivel mai mari decît 3 m se folosesc două sau mai multe punfi, dispuse în prelungire sau în paralel; Instalafiile de construcfie recentă folosesc punfi independente în prelungire (ca de ex. la ferry-boat-urile de la Giurgiu, Sassnitz-Trelleborg), punfile dinspre uscat mişcîndu-se mai rar, în funcfiune de nivelul apei, iar ultima punte urmărind denivelările navei (v. fig. II). Punfile independente dispuse C II. Ferry-boat cu punfi Independente în prelungire, a) elevafie; b) plan; c) secţiune prin ferry-boat-ul cu trei căi; I) ferry-boat; 2) chsu de acostare; 3) culee; 4) punte mobilă cu trei linii de cale; 5) pile cu reazeme ridicătoare; 6) grinzi mobile. în paralel se aşază la cote diferite de cheu. Prin acest dispozitiv, diferenfa totală de nivel care trebuie recuperată se împarte în două sau în mai multe trepte, operafiile de îmbarcare efectuîndu-se pe cîte una dintre punfi, după nivelul apei. Dispozitivele cu punfi provizorii (v. fig. III) sînt folosite în special în cazuri urgente (distrugerea unui pod existent, operafii militare, etc.). III. Ferry-boat cu punfi de racordare provizorii. I) ferry-boaf; 2) punfi de racordare provizorii; 3) cap de ferry-boaf în trepte; 4) ponton de acostare. Dispozitivul de racordare cu aparate de ridicat e pufin folosii, fiind constituit dintr-un plan înclinat şi un cărucior (v. fig. IV). Platforma orizontala a căruciorului se racordează la un capăt cu planul înclinat, iar la celălalt capăt, cu ferry-boat-ul, prin intermediul unei mici punfi în consolă. Căruciorul se mişcă — cu ajutorul unui cabestan — pe planul înclinat, numai pentru a urmări variafiile de nivel ale apei. în unele cazuri, căruciorul, mişcîndu-se pe planul înclinat, transportă fiecare vagon de la cheu la ferry-boat,. Fertilitate 554 Fesfon La construcfiile recente, pentru diferenfe mari de nivel (8**-14m) se folosesc ascensoare, dispuse pe mal sau pe navă. H IV. Ferry-boat cu plan înclinat şi cărucior, î) ferry-boat; 2) cărucior cu platformă orizontală; 3) punte în consolă; 4) p/an înclinat; 5) troliu de ridicare. Cînd ascensorul se găseşte pe mal, racordarea cu nava se face cu ajutorul unei punfi de racordare, articulată de platforma mobilă a ascensorului; astfel se obfine o mare economie de timp (de ex., durata operafiilor de debarcare sau de îmbarcare a unei garnituri de 16 vagoane e de 15 minute). Cînd ascensorul se construieşte pe navă, el se montează la unul dintre capete. — O variantă e construirea platformei de încărcare a navei deplasabilă pe verticală, pînă la nivelul cheului. Vagoanele de marfă mai pot fi încărcate cu ajutorul unor macarale de mare capacitate (peste 100 t), fiind trase în prealabil pe o platformă mobilă de la cheu, care e ridicată de macara şi aşezată într-un spafiu special amenajat în centrul navei; vagonul e tras apoi pe una dintre liniile de pe punfile navei, liberînd astfel platforma penfru încărcarea altui vagon. Var. Feribot. i. Fertilitate. Agr.: Calitatea solului de a fi productiv, adică de a fi situat într-o zonă climatică cu precipitafiile, lumina şi căldura necesare creşterii şi dezvoltării plantelor, şi de a confine — în cantităfi suficiente şi într-un raport potrivit — toate substanfele nutritive de cari plantele au nevoie, şi pe cari le extrag din componenfii lui minerali şi organici. Se deosebesc: fertilitatea naturală sau potenţială (creată sub influenfă condiţiilor naturale de formare a solului), proprie solului virgin, cu vegetafie spontană funcfiune de factorii pedogenetici şi de tipul de sol, şi fertilitatea economică, efectivă, actuală, reală sau culturală, care depinde de activitatea omului şi variază cu metodele şi cu mijloacele de lucrare a solului. Producfia solurilor cu vegetafie spontană (păduri, pajişti) e determinată efectiv de fertilitatea naturală a acestor soluri, care în funcfiune de condifiile climatice poate fi: normală, mare (maximă) sau mică. Condifiile pentru o fertilitate naturală mare sînt următoarele: aprovizionarea suficientă cu apă de precipitaţii, repartizată favorabil în perioada de vegetafie, sau existenfa unui strat de apă freatică nemineralizată la baza profilului solului, .care în anumite perioade compensează insuficienfa precipitaţiilor (de ex. în cernoziomul freatic umed); textură mijlocie în profilul solului, de la lut nisipos Ia lut; orizont A puternic şi bogat în humus neacid; structură glomerulară stabilă a orizontului A, deoarece o porozitate favorabilă (conferită de structura glomerulară şi de textura mijlocie) permite aerisirea solului, pătrunderea uşoară a rădăcinilor, percolarea şi refinerea apei; reacfie neutră sau aproape neutră a solului (6,5 < pH < 7,5); exiistenfa substanfelor nutritive în cantităfi suficiente şi sub forme uşor asimilabile de către plante; mediu optim pentru dezvoltarea microorganismelor favorabile (un sol compact sau îmbibat cu apă favorizează dezvoltarea microorganismelor dăunătoare). în fara noastră, condifiile de mai sus sînt cel mai bine reprezentate în silvostepa cu cernoziom levigat, cu degradare texturală, care posedă cea mai mare ferti- litate naturală, şi în solul brun-roşcaf de pădure, nepodzolit, cu textură nu prea grea. Fertilitatea solurilor cultivate, funcfiune de condifiile climatice şi de nivelul lucrărilor agrotehnice aplicate, poate fi, de asemenea, normala, maximă sau redusă. Fertilitatea naturală nu e o proprietate permanentă a solului, ci suferă modificări şi poate fi chiar suprimată. Factorii cari degradează fertilitatea naturală a solului şi cari produc eroziunea, salinizarea, înmlăştinirea, secătuirea, îndesarea, etc. acestuia sînt, fie naturali: ploaia, vîntul, îngheful, inundafia, fie datorifi activităţii nerafionale a omului. Menfinerea şi mărirea fertilităfii solului, scopul principal al agrotehnicii moderne, se realizează astăzi în fara noastră, spre deosebire de trecut, prin lucrări ameliorative (drenaje, irigafii, amendamente, desecări, îngrăşăminte, efc.) şi prin aplicarea regulilor agrotehnice (folosirea de asolamente, de culturi rafionale, etc.) celor mai adecvate, a tehnicii celei mai perfecţionate, efc. 2. Ferfă, pl. ferfe. Nav.: Fiecare dinfre fîşiile de pînză specială (pînză de vele) cari, asamblate prin cusături, formează vela. în general, ferfele sînt trapezoidale sau dreptunghiulare. La velele pătrate, ferfele centrale sînt dreptunghiulare, lungimea lor fiind egală cu căderea la mijloc (v.); ferfele laterale sînt mai lungi şi au formă trapezoidală, marginea inferioară a acestora fiind tăiată oblic, formînd curbura marginii de cădere. Diferenfa de lungime dintre o ferfă oarecare şi lungimea ferfei centrale se numeşte falia ferţei. 3. Feruginos. Geo/.: Calitatea unui sol, a unui nisip, a unei ape, efc., de a avea un confinut mare în fier. 4. Ferură, pl. feruri. Av.: Piesă metalică folosită pentru asamblarea elementelor de construcfie ale unui avion. Ferurile se confecfionează din aliaje de aluminiu sau din ofeluri aliate, după sarcinile la cari sînf supuse. La avioanele actuale, ferurile cele mai importante şi solicitate de sarcinile cele mai mari sînt ferurile de încastrare a planelor în consolă la fuzelaj, respectiv la planul central; aceste feruri se fabrică din ofeluri aliate de mare rezistenfă, tratate termic pînă Ia tensiunea de rupere Gr= 140**»180 kg/mm2. 5. Fery, refracfomefrul V. sub Refractomefru. 6. Fesf, pl. feste. Tehn. mii.: Lucrare de fortificare de întindere mai mare decît a forturilor obişnuite, care nu are forma regulată a acestora, dar e adaptată mai bine reliefului terenului pe care e amplasată. Festele sînt organizate, ca şi forturile detaşate, în jurul unor oraşe sau al unor centre importante, constituind în ansamblu cetăţi cu feste. Spre deosebire de forturile detaşate, cari sînt organizate şl pentru a permite apărarea intervalelor dintre ele prin flancări reciproce, festele sînt aşezate fără preocuparea de apărare a intervalelor. Festele se deosebesc de forturi şi prin faptul că se bazează, în special, pe apărarea îndepărtată, pe cînd forturile detaşate se apără, în special, în lupta apropiată, prin focuri de flanc trase din forturile şi din lucrările vecine. 7. Fesfon, pl. fesfoane. 1. Artă, Arh.: Element decorativ arhitectonic, pictat sau în relief (sculptat sau fasonat prin turnare), de forme diferite, de cele mai multe ori ondulate, alcătuit din motive geometrice sau florale, înlănţuite şi împletite între ele. A fost folosit la decorarea, exterioară şi interioară, a clădirilor (la frize; arhivolte, brîuri, ancadramente, sub plafoane, deasupra uşilor şi ferestrelor, etc.), a vaselor, a unor piese de mobilier, etc. Cînd e alcătuit din flori, frunze sau fructe, se numeşte de obicei ghirlandă (v.). 8. Fesfon. 2. Ind. fexf.: Broderie în formă de semicercuri, cu care se tiveşte marginea unui obiect de pînză. 9. Fesfon. 3. Ind. fexf.: Surfilatul marginilor cusăturilor cu un punct de fesfon. Termenul feston e impropriu pentru această accepfiune. Fesfonare 555 Fezandare 1. Fesfonare. Arfă, Arh.: Operafia de executare a unui fesfon. 2. Feştilă, pl. feştile. Ind. făr.: Sin. Fitil de luminare (v. Fitil). 3. Fefch, pl. fetch-uri. H/dr.: Lăfimea întinderii libere de apă, pe care se produc valuri ale mării, sub acfiunea vîntului. Elementele valurilor, în special înălfimea lor, depind în primul rînd de fefch (D), şi variază în raport direct cu o putere fracfio-nară a acestuia (D^2, D^s, etc.). Fetch-ul se exprimă în km, sau în mile marine, se măsoară, de obicei, pe direcfia vînturilor dominante (Ia mare, vînturile cu intensitate mai mare decît gradul 7 Beauforf), şi se consideră numai pe distanfa pe care acestea bat efectiv (dinspre larg spre coastă). V. şî sub Val. 4. Fetească. Agr.: Două soiuri autohtone de vifă de vie cultivate pentru vin, numite Feteasca albă şi Feteasca neagră. Feteasca albă e răspîndită aproape în toate regiunile viticole din fară. în Transilvania e numită şî Leanca sau Feţişoara, iar în Moldova, Poamă păsărească sau Poama fefei. Soiul, care e autofertil, se distinge prin creştere foarte viguroasă, coarde lungi şi groase, internoduri scurte. Are frunze mari, cu cinci lobi bine separafi; lăstarii sînt verzi-roşiefici, iar strugurii au formă cilindroconică, cu boabele nu prea îndesate, mici, rotunde, de culoare albă-galbenă-aurie. Boabele au pielifa subfire, miezul zemos şi dau un randament de 70—75% must cu un confinut de 20—23% zahăr. Vifelor li se aplică forme de tăiere lungă sau mixtă. Se recoltează între 15 august şi 30 septembrie. Feteasca albă e un soi rezistent la mană şi la ger, cu productivitate relativ redusă (200—250 dal/ha), dar care dă vin de calitate superioară, cu buchet plăcut, confinut de alcool suficient de mare şi aciditate potrivită (mai mică decît cea normală). Feteasca neagră e răspîndită în special în Moldova şi mai pufin în alte podgorii. Caracteristicile acestui soi sînt similare celor ale soiului Feteasca alba, însă frunzele şi strugurii sînt mai mari şi culoarea boabelor e neagră-violetă. Vinul de Fetească neagră e de calitate bună, cu aciditate potrivită şi confinut bogat în alcool (13,6—16°). s. Fefifă, pl. fetife. Cs.: Piesă cilindrică de lemn cu ambele capete secfionate perpendicular pe axa longitudinală, fixată în prelungirea capătului superior al unui pilot care a fost bătut în pămînt pînă aproape de nivelul platformei sonetei, pentru a permite baterea pilotului chiar cînd capătul superior ai acestuia a ajuns sub nivelul platformei sonetei. Fetifa are diametrul egal cu al pilotului şi lungimea de 1—2 m. Capetele sale sînt fretate cu cercuri de fier, penfru a nu fi zdrobite prin batere. Fetifa fiind un corp intermediar relativ elastic, între berbec şi pilot, utilizarea ei micşorează energia utilă şi deci eficacitatea baterii. 6. Fefe cristalografice, sing. fafă cristalografică. Mineral.: Suprafefele plane cari delimitează o formă cristalografică oarecare şi cari, din punctul de vedere structural, reprezintă plane de mare densitate reticulară. Conturul fefelor cristalografice depinde de sistemul cristalografyc şi de forma cristalografică simplă ori complexă pe care o îmbracă subsfanfa respectivă. Astfel, la cristalele din sistemul cubic se întîlnesc fefe cu contur: pat ra tic, triunghiular, pentagonal, romboidal, trape-zoidal, etc.; la cele din sistemul rombic, fefe cu contur romboidal, dreptunghiular, triunghiular, etc.; la cristalele din sistemul triclinic, fefe cu formă de paralelogram sau, în general, fefe cu conture poligonale; etc. V. şl Sisteme cristalografice. Fefele cristalografice cari se taie după muchii cari se întîlnesc într-un coif al cristalului, muchiile respective servind ll. Formarea unei fefe vicinale. drept axe de referinfă pentru cristalul considerat, se numesc fefe axiale. De exemplu: fefele XOY, XOZ şi YOZ (v. fig. /), definite de cîte două axe de referinfă. Pozifia acestor fefe pe cristal depinde de sistemul de axe de referinfă ales; de regulă, ele coincid cu trei fefe mai dezvoltate ale cristalului. Fafa de pe un cristal oarecare, care în majoritatea cazurilor taie cele frei axe de coordonate OX, OY şi OZ, respectiv cele trei fefe axiale (de ex. fafa A B C din figură), se nu- /. Fată cristalografică tăiată dintr-un meşte fafă p a r a m et r a I ă colt al cristalului, sau fundamentală. - Distan- fele la cari această fafă taie axele de referinfă (OA, OB şi OC), adică parametrii ei, sînt egale cu unitatea. De obicei, la un cristal se alege o singură fafă parametrală care să taie toate axele de referinfă, iar dacă nu se găsesc astfel de fefe, se aleg două fefe paramefrale cari să taie cîte două axe de referinfă. Cu ajutorul fefelor paramefrale se calculează relafia axială a cristalelor. Considerînd o fafă cristalografică AB (v. fig. II), care la un anumit stadiu al dezvoltării cristalului avea, conform legilor cristalografice, o pozifie normală, putînd fi caracterizată prin indici rafionali, dacă din cauza variafiei intensităţii curenfilor de convecfie ori din alte cauze existente în timpul creşterii cristalului în partea dinspre B se depune o cantitate mai mare de substanfă decît în partea dinspre capătul A, în stadiul final cristalul va apărea delimitat de fafa A' B', care nu mai e paralelă cu fafa AB. Fafa A' B', deviată în raport cu fafa AB, se numeşte fafă v i c i n a I ă, ea avînd indici irafionali. Existenta unor astfel de fefe pe cristalele naturale arată că vitesa de creştere a cristalelor nu e totdeauna un fenomen discontinuu, ci, în anumite circumstanfe, ea poate varia continuu datorită curenfitor de convecfie. Unele fefe cristalografice pot apărea pe cristalele naturale în stadiul lor incipient de dezvoltare şi pot dispărea în stadiile ulterioare, datorită variafiei vitesei de creştere^a cristalelor cu direcfia (fefe virtuale). La un anumit stadiu de dezvoltare, cristalul apare delimitat de fefele A\ Bi şi Ci (v. fig. III), Cristalul continuînd să crească, fetele lui ajung să ocupe pozifiile: A2, B2, C2; As, B3, C3; A4, B4, C4, etc. Dacă vitesele de creştere (măsurate prin segmentele de dreaptă ai» bl# c0 ar egale, toate fefele s-ar păstra în timpul dezvoltării cristalului. Dacă însă vitesa de creştere pe direcfia perpendiculară pe fafa C e mai mare decît vitesele perpendiculare pe celelalte fefe, fafa C se va micşora din ce în ce mai mult, ajungînd în cele dîn urmă să dispară, iar în locul ei va apărea o muchie. 7. ~ cozonale. Mineral.: Fefe cristalografice cari fac parte dinfr-o zonă cristalografică (v.). Sin. Fefe fautozonale. 8. Fezandare. Ind. alim.: Proces de frăgezire a cărnii de vînat, care îmbunătăfeşte digestibiiitatea acesteia şi pune mai bine în valoare aroma cărnii. III. Fazele de dezvoltare ale fetelor unul cristal. Fiare 556 Fibră lemnoasă Fezandarea se obfine prin păstrarea vînatului ia rece sau ia vînt cîteva zile, timp în care au loc procese enzimatice datorită cărora pH-ul cărnii scade şi se împiedică dezvoltarea microorganismelor proteolitice. 1. Fiare. Cs.: Barele de ofel cari constituie armatura pieselor de beton armat, (Termen de şantier.) 2. ~ de montaj. Bef.: Bare longitudinale de ofel-beton din armatura unei grinzi de beton armat, cari au rolul numai da a menţine barele de rezistenfă şi etrierele la distanfele şi în pozifiile prescrise. Sînt echipate numai cu ciocuri şi au, de obicei, diametrul mai mic decît al barelor de rezistenfă (dar cel pufin 10 mm). La grinzile cu înălfimea pînă la 70 cm se aşază două fiare de montaj la partea superioară a zonei comprimate a secfiunii grinzii, cîte unul în fiecare coif al grinzii, iar la grinzile mai înalte se aşază şi fiare de montaj suplementare, pe fiecare din laturile grinzii, distanfate cu 30—40-cm între ele. Sin. Bare de montaj. V. şl sub Montarea armaturilor. 3. Fibramină. Ind. text.: Fibră viscoză, caracterizată prin-tr-un confinut de 3—5% cazeină, pentru a avea proprietăfile de vopsire ale lînii. 4. Fibravyl. Ind. fexf.: Fibră sintetică vinilică. 5. Fibră, pl. fibre. 1. Rez. maf.: Linia din planul de încovoiere, care e locul geometric al punctelor egal depărtate de fafa superioară sau de fafa inferioară a unui element de construcfie masiv (grindă, stîlp) supus la încovoiere, respectiv cari sînt egal depărtate de intradosul sau de extradosul unui arc sau al unei bolfi. Fibra care se găseşte la distanfă egală de fefele superioară şi inferioară ale piesei, respectiv la distanfă egală de exfrados şi de intrados, se numeşte fibră mediană sau fibră mijlocie. 6. ~ mediană. Rez. mat., Cs.: Sin. Axă mediană (v.). V. şî sub Fibră 1. 7. ~ medie. Rez. mat., Cs.: Sin. Axă mediană (v.). V. şi sub Fibră 1. 8. ^ medie deformată. Rez. maf.: Sin. Axă elastică deformată (v.). 9. ~ mijlocie. Rez. mat. V. sub Fibră 1. 10. Fibră. 2. Ind. chim.: Sin. Fibră Vulcan (v.). 11. ~ Vulcan, ,/nd. chim.: Material obfinut prin tratarea hidrocelulozei cu o solufie de clorură de zinc sau cu acid sulfuric pînă la completa imbibare a celulozei; după spălare se presează la valf, pentru omogeneizare şi pentru obfinerea grosimii dorite, şi se usucă. Durata fabricării unei plăci cu grosimea de 2 mm e de 2—3 săptămîni, iar a uneia de 20 mm, de circa 10 luni. Fibra e rezistentă la solvenfii obişnuifi: benzină şi uleiuri. Prin impregnare cu răşini sintetice (fenolice, car-bamidice, de anilină, etc.), ea devine sfabiiă şi fafă de apă. Fibra Vulcan e tare şi nu se desface prin lovire; poate fi colorată în diferite nuanfe şi se prelucrează uşor. în fibră, celuloza nu e transformată chimic. Poate fi întrebuinfată la confecţionarea căptuşelii sabofilor de frînă, a cusinefilor, a rofilor dinfate, a garniturilor (pentru apă şi pentru produse petroliere), a geamantanelor, în electrotehnică drept izolant, în industria textilă, etc. Sin. Fibră. 12. Fibră. 3. Geh.: Element anatomic care constituie fesu-ful unui corp de natură organică. 13. ~ colagenă. Ind. piei.: Fiecare dintre fibrele conjunctive ale dermei, constituite din colagen (v.), care există numai în stare structurată şi reprezintă o substanţă albicioasă, dură şi friabilă, complet insolubilă în apă rece şi în orice solvent organic. în fibrele de colagen, moleculele polipepiidice sîrtf orientate şi legate rezistent între ele prin legături transversale. Acfiunile cari influenţează structura în sensul deteriorării provoacă şi modificarea chimică concomitentă a colagenului. în colagenul solubiiizaf în formă nestructurată, majoritatea sau totalitatea legăturilor transversale trebuie să. fie rupte, Prin umflarea colagenului în solufii diluate de acizi sau de baze se produce o peptizare incipientă, adică o scindare mai mult sau mai pufin puternică a legăturilor dintre cafenele polipeptidice ale moleculei de colagen care nu e complet reversibilă şif din această cauză, determină în mare măsură caracterul pielii finite obfinute prin tăbăcire. Prelungirea acfiunii acizilor, şi în special a bazelor, sau ridicarea temperaturii, transformă efectul de umflare şi peptizare a fibrelor de colagen într-un efect de hidroliză. Fibrele de colagen încălzite cu apă se contractă. La fibrele de colagen ale pieilor de mamifere, con-tracfiunea se produce Ia temperatura caracteristică de 62—64°, pînă la o treime din lungimea originală. Fibrele devin sticloase, translucide şi elastice (cum e cauciucul). Cristalitele îşi menfin structura, însă îşi pierd aşezarea lor paralelă prin confracfiune. Temperatura la care se produce contracfiunea fibrelor de colagen e cu atît mai înaltă, cu cît fibrele sînt menfinute sub o tensiune mai mare. Prin încălzirea prelungită, cu apă, fibrele de colagen se transformă în clei, prin faptul că colagenul îşi pierde forma structurată şi devine o gelatină solubilă în apă. Transformarea se datoreşte distrugerii structurii cristaline a proteinei fibroase care e colagenul. Fibrele de colagen nativ sînt rezistente la acfiunea majorităfii fermenfilor proteo-litici. Din contra, fibrele de colagen umflate, contractate, transformate în clei sau deteriorate mecanic, sînt digerate uşor şi repede de proteinaze, de tripîină, pepsină, papaină şi catepsină. 14. ~ de basf. Silv., Bot., Ind. lemn.: Sin. Fibră liberiană (v.). îs. elastică. Ind. piei.: Fibră constituită din substanfa proteică structurată numită elastină, care se găseşte în special în straturile papilar şi reticular ale dermei, la marginea inferioară a acestuia din urmă. Fafă de greutatea substanfei uscate, derma confine mai pufin decît 1 % fibre elastice, iar în piele, confinutul de fibre elastice variază după felul, vîrsta şi structura acesteia. Caracterul elastic al acestor fibre e condifionat de existenfa unui confinut minim de apă şi dispare după uscare. Spre deosebire de fibrele de colagen, fibrele elastice nu îşi pierd proprietăfile prin fierbere în apă, adică nu sînt transformate în clei, nu se umflă decît foarte pufin în acizi şi în baze, de cari în general nu sînt atacate, în cenuşarele de var, fibrele elastice sînt foarte pufin atacate; substanfa mucoidă, care lipeşte fibrilele de elastină între ele în fibra elastică, e însă atacată şi aceasta din urmă îşi pierde stabilitatea, devenind uşor solubilă într-o serie de solvenfi. Rezistenfa mare la fermenfi a fibrelor elastice scade după tratarea prealabilă cu apă fierbinte, cu acizi sau cu baze. ie. ~ elementară. Ind. fexf.: Celulă componentă a fibrelor liberiene, din care poate fi individualizată (separată) prin macerare cu solufie de amoniac, cu solufie de hidroxid de sodiu sau cu alt reactiv. Sin. Celulă liberiană. 17. ~ lemnoasă. Bot., Silv., Ind. lemn.: Element anatomic al lemnului de foioase, constituit dintr-o celulă foarte alungită, cu perefii groşi, cu lumenul mic şi cu punctuafii în perefii radiali şi tangenfiali, sub formă de crăpături şi de butoniere; lemnul de răşinoase nu are fibre, rolul acestora fiind îndeplinit de traheide. Fibrele lemnoase formează fesuturile de rezistenfă ale lemnului speciilor foioase, ajungînd Fibre lemnoase, să reprezinte 50% (la unele specii chiar pînă a) salcie; b) nuc; Ia 78%) din masa inelelor anuale. Sin. Fibră c) stejar, libriforma. Forma şi mărimea fibrelor lemnoase variază de la o specie la alta (v. fig.) şi chiar la indivizii aceleiaşi specii, în funcfiune de condifiile de vegetah’e. Rezistenfa lemnului nu depinde numai- de proporfia; de fibre, ci şi de modul de asociere a Fibră liberiană 557 Fibră sintetica acestora cu celelalte elemente anatomice ale lemnului. Dimensiunile fibrelor lemnoase la foioase — respectiv ale traheidelor, la răşinoase — prezintă o deosebită importantă în industria hîrtiei şi a celulozei, cea mai bună materie primă fiind furnisată de lemnul cu fibre, respectiv cu traheide lungi. 1. ~ liberiană. Silv., Bot., Ind. lemn.: Fibră constituită din celule foarte alungite, cu membrana îngroşată (incrustată) şi cu lumenul redus, care e dispusă izolat seu în fascicule în cuprinsul altor fesuturi ale plantelor (în tulpină sau în frunze), şi are perefii nelignificafi. Fibrele liberiene îndeplinesc funcţiuni mecanice. La tei, la salcîm, la plop şi la salcie se formează anual mai multe fascicule de fibre liberiene; la castanul bun şi la stejar, numai cîte un singur fascicul; la arfar, numai la doi ani unul; mesteacănul şi fagul nu au fibre liberiene, acestea fiind înlocuite cu celule pietroase (sclereide). De cele mai multe ori, fibrele liberiene nu sînt vizibile cu ochiul liber; la. unele specii, însă, fibrele liberiene, împreună cu tuburile ciuruite, formează desene caracteristice în secfiunile transversale (de ex,, la tei, aceste elemente formează desene triunghiulare). Sin. Fibră de bast. Fibrele grupate în fascicule se separă prin „topire" şi prin procedee mecanice. Pentru industrie prezintă importanfă mai mare fibrele liberiene din tulpinile de in, de iută, kenaf, cînepăy-'ramie, urzică, kendar, cum şi fibrele liberiene din frunze de banan, sisal, yucca, aloe, rafia şi piassava. 2. ~ libriformă. Bot., Silv., Ind. lemn.: Sin. Fibră lemnoasă (v.). 3. Fibră creată. Silv., Ind. lemn.: Defect de structură al . lemnului, care consistă în forma ondulată, mai mult sau mai pufin regulat a fibrelor, pe toată lungimea sau numai pe o anumită porfiune a lungimii unei piese de lemn. Fibra creafă se întîlneşte frecvent la paltin sau la frasin şi, rareori, la nuc, mesteacăn, etc. Lemnul cu fibră creafă e mai dens şi mai rezistent decît cel normal. El creează unele dificultăfi la prelucrare, în special la rindeluire şi lustruire, însă fibra creafă ridică foarte mult valoarea calitativă a anumitor sorturi. Lemnul cu fibră creafă e căutat în industria mobilei şi a furnirelor (pentru furnire estetice sau „de fafă"), în industria instrumentelor muzicale (de ex. pentru funduri de viori). Defectul se determină prin aprecierea extinderii, exprimată în fracfiuni din dimensiunile sau din aria piesei. Sin. Creştere creafă, Fibră ondulată. 4. ~ deviafă. Silv., Ind. lemn.: Sin. Fibră înclinată. 5. ~ încîlcîfă. Silv., Ind. lemn.: Defect de structură al lemnului, care consistă în creşteri neregulate ale fibrelor şi ale celorlalte elemente anatomice ale lui, pe anumite porfiuni. Lemnul cu fibră încîlcită e greu de prelucrat; prin tăiere dă suprafefe aspre, greu de netezit. Defectul e frecvent la anin; uneori fibra încîlcită e prezentă în excrescenfele cari apar la unele specii (de ex. la nuc, mesteacăn, ulm, carpen, etc.). e. ~ înclinată. Silv., Ind. lemn.: Defect al lemnului pieselor de cherestea, care consistă în devierea dreaptă a fibrelor fafă de axa sau de muchia pieselor (v. fig.). Defectul rezultă în urma debitării normale a buştenilor cu curbură, cu lăbărfare ori cu coni-citate mare, sau prin tăierea după o direcfie înclinată fafă de axa longitudinală a buşteanului normal. Fibră înclinată. La cheresteaua de fag şi de stejar, fibra înclinată e admisă pînă la înclinafia de 10%, iar la cheresteaua obfinută din celelalte specii tari, e admisă orice înclinare a fibrei. La furnire derulate, lemnul cu fibră înclinată dă suprafefe aspre, rugoase. Furnirele obfinute prin tăiere plană din lemn cu fibră înclinată nu sînt inferioare calitativ, astfel încît la aceste sortimente de lemn defectul e numai menfionat, fără a fi limitat. Sin. Fibră deviată. 7. ~ ondulată. Silv., Ind. lemn.: Sin. Fibră creafă (v.). 8. ~ răsucită. Silv., Ind. lemn.: Defect de structură al lemnului, care consistă în devierea elicoidală a fibrelor lemnoase fafă de axa arborelui. Arborii cu fibră răsucită au celulele cambiale oblice; cauza care provoacă această înclinare e încă necunoscută. Pe tulpinile arborilor în picioare, fibra răsucită poate fi recunoscută după crăpăturile elicoidale ale ritidomului. Pe arborii cojifi, ea e recunoscută după crăpăturile aparente, elicoidale. Direcfia elicei fibrei răsucite poate fi constantă, în sensul mersului acelor unui ceasornic (de ex. la castanul sălbatic), sau în sensul contrar mersului acelor unui ceasornic (de ex. la plop); uneori ea se schimbă la arborii din aceeaşi specie, sau chiar la acelaşi arbore (de ex. la pin şi la molid). Fibra răsucită e un defect foarte răspîndit; dintre răşinoase, au deseori fibra răsucită pinul şi molidul, iar dintre foioase, carpenul şi castanul sălbatic. Se deosebesc: fibră răsucită periferică sau de alburn, fibră răsucită de inimă sau centrală şi fibră răsucită complexa. 9. ~ torsă. Silv., Ind. lemn.: Sin. Fibră răsucită (v.). 10. Fibră, diagramă de F/z.: Diagrama de difracţie cu radiafie X obfinută cu substanfe sau cu materiale constituite din molecule lungi, cari au o direcfie privilegiată. Cu ajutorul diagramelor de fibră se poate studia structura materialului difractant şi, în cazul în care acest material dă o diagramă de fibră numai cînd e supus unor forfe exterioare, se poate pune în evidenfă o orientare a moleculelor cari îl constituie. Sin. Faser-diagramă. 11. Fibră sintetică. Chim., Ind. fexf.j Fibră textilă fabricată din polimeri obfinufi prin sinteză chimică. Din punctul de vedere al structurii lor chimice, se deosebesc: fibre sintetice carbocafenare şi fibre sintetice etero-catenare. Fibrele sintetice carbocafenare confin în catena macromoleculară a polimerului fibrei respective numai atomi de carbon. Din această clasă fac parte fibrele poli-vinilice, poliacrilonitrilice, poliolefinice, ai căror polimeri se obfin prin polimerizare radicalică sau ionică. Fibrele eferocafenare confin în catena macromoleculară a polimerului fibrei respective atomi diferiţi de: carbon, azot, oxigen, sulf, etc. Din această clasă fac parte fibrele poliamidice, poliesterice, poliuretanice, polieterice, ai căror polimeri se obfin prin policondensare sau prin polimerizarea substanfelor eterociciice. Penfru a putea fi utilizat la producfia fibrelor sintetice, un polimer sintetic trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă un grad de polimerizare suficient de mare; macromoleculele polimerului să fie filiforme, cu catene lineare şi ramificafii polimere minime; să aibă un grad de orientare a rnacromoleculelor foarte înaintat, datorit fie unei cristalinităfi avansate, fie unor legături intermoleculare între funcfiunile polare ale polimerului foarte puternice^ fie ambelor cauze; să fie solubil, dînd solufii concentrate filabile, sau să aibă temperatura de topire ori de înmuiere mai joasă decît temperatura de descompunere. Transformarea polimerilor sintetici în fibre se obfine prin filarea solufiilor sau a topiturilor polimerilor, extrudîndu-le prin orificiile cu diametru foarte mic ale unei filiere metalice. Fibrele rezultate sînt înfăşurate pe bobine. La filarea din topitură, resolidificarea polimerului sub formă de fibră se obfine prin răcire; la filarea din solufie trebuie îndepărtat solventul. Există două variante ale filării din solufie: filarea umedă, la care firul e precipitat prin tratare cu reactanfi lichizi corespunzători; filarea uscată, la care solventul e îndepărtat prin evaporare. Polimerii termoplastici, a căror temperatură de topire e mai joasă decît cea de descompunere, Fibră acetat 558 Fibră hidratcelulozică deci cari se topesc fără descompunere concomitentă, pot fi filafi din topitură. Polimerii solubili cari dau soluţii concentrate (10-25 % polimer) şi vîscoase pot fi filafi din solufie. Dacă pot fi utilizate ambele procedee de filare, alegerea se face după considerente tehnico-economice şi de calitate a fibrelor rezultate. Procedee de filare a fibrelor sintetice Vitesa Temperatura Fibra Procedeul de filare de filare m/min de filare °C Policlorură de vinii din solufie; umedă 40--80 80 Policlorură de vinii clorurată din soluţie; umedă 40- -70 25--30 Policlorură de vini- din solufie; uscată 150- -200 55-65 liden din masa Jnmuiată 150- -200 120-160 Poliolefine din masă înmuiată 150--200 120* • -150 Politetrafluorefilenă din emulsie 350-•-380 Alcool polivinilic din solufie; umedă din solufie; uscafă 10- -15 40--50 Polinitril acrilic din solufie; umedă din solufie; uscafă 5- -50 u> * ? o o o o Poliamide din topifură 600-1000 260- -290 Polietilentereftalat din topitură 600-• 1000 280- -300 Poliaminotriazolin din topitură 600 -1000 280---300 Poliformaldehidă din topitură 190-•-200 sub presiunea de 100 kg/cm2 Policarbonaf din topifură — 240-•-250 Fibrele sintetice se produc, fie sub forma de fire continue pentru mătase şi de fire cord pentru produse tehnice, fie sub forma de fibre scurte, pentru a fi prelucrate în filaturile de bumbac şi de lînă. Pentru îmbunătăţirea caracteristicilor fizico-mecanice, fibrele sintetice sînt supuse etirării, care are drept efect orientarea macromoleculelor în fibră şi creşterea energiei legăturilor inter-moleculare. După natura polimerului, etirarea se execută în mediu uscat, la temperatura camerei sau la temperaturi mai înalte, în atmosferă de abur sau în mediu lichid, în prezenfa unor substanfe în cari gonflează polimerul respectiv, mărind astfel mobilitatea macromoleculelor. Dintre fibrele sintetice mai cunoscute şi cu cea mai largă rîspîndire sînt: fibrele poliamidice, fibrele poliesterice şi fibrele acrilonitrilice (v. şi Fibră textilă). Fibrele poliamidice se obfin, fie prin policonden-sarea unei diamine cu un acid bibazic, fie prin policondensarea unui aminoacid sau a lactamei sale. Dacă se folosesc acidul adipic şi hexametilendiamina se obfine nylonul 6,6. Dacă se foloseşte caprolactama, se obfine reîonul (v.). Fibrele poliamidice sînt folosite în cantităfi mari în industria tricotajelor pentru: ciorapi şi lenjerie de corp, cari sînt de 15—20 de ori mai f%zistente decît cele de mătase naturală; în fesătorii, pentru fesături şi în amestec cu fibre naturale; se folosesc, de asemenea, în scopuri tehnice ca: refele cord pentru cauciucuri de avioane şi de automobile, paraşute, plase de pescuit, odgoane pentru nave, efc. Fibrele poliesterice se obfin prin policondensarea glicolilor cu acizi bazici. Cînd se folosesc drept mono-meri etilenglicolul şi dimetiltereftalatul, se obfine polietilen-tereftalatul, care se filează din topitură, obfinîndu-se teronul (v.), înlocuitor specific de lînă. Fibrele acrilonitrilice se sintetizează prin polimerizarea acrilonitrilului. Fibrele acrilonitrilice numite rolan se produc în special sub formă de fibre scurte, pentru a fi folosite în amestec cu lîna, spre a obfine fesături cu un tuşeu deosebit de bun şi foarte rezistente la frecare şi la îndoiri repetate. Afară de aceste tipuri de fibre sintetice, în industria bunurilor de larg consum se utilizează şi fibre de policlorură de vinii clorurată, de alcool polivinilic şi de polipropilenă, însă în cantităfi mai mici. în scopuri tehnice se mai folosesc fibre sintetice de polistiren şi de polietilenă. î. ^ acetaf. Ind. text.: Fibră care se obfine, industrial, prin saponificarea triacetatului de celuloză, disolvarea acestuia într-un amestec de acetonă şi alcool şi filarea solufiei rezultate prin metoda „la uscat", adică fără ca fibrele să mai parcurgă, imediat după filare, baia de coagulare. Se întrebuinfează la confecţionarea unor articole tehnice (pentru izolaţii electrice) şi, în măsură mai mică, a unor articole de îmbrăcăminte. Fibra acetat se prezintă sub două forme: fibră continuă şi celofibră acetat (fibră scurtă în lungime, comparabilă cu lungimea lînii sau a bumbacului). Coloranfii cari colorează fibra acetat nu colorează celelalte fibre artificiale, şi invers. 2. ~ cupro. Ind. text.: Fibră hidratcelulozică, continuă sau scurtă, obfinută din celuloză tratată cu solufie cuproamoniacală, a cărei filare e urmată de coagulare în apă sau în hidroxid de sodiu. Fibra cupro continuă, obfinută prin mefoda „cu apă", e supusă unui proces de etirare elastică foarte înaintată, simultan cu coagularea. Ca urmare, aceste fibre se pot obfine cu o finefe foarte mare a filamentelor (pînă la Nm 12 000). Datorită acestei Jinefe, ele pot fi făcute neşifonabile printr-o operafie ulterioară. Fibrele cupro astfel etirate sînt foarte moi şi suple şi sînt folosite în special în industria ciorapilor. Fibra cupro obfinută prin metoda „cu hidroxid de sodiu" nu se etirează simultan cu coagularea. Aceste fibre au finefea mai mică, costă mai pufin, dar nu pot fi tratate eficace pentru, neşifonabilizare. Proprietăfile fibrelor cupro, continue sau scurte, sînt apropiate de proprietăfile fibrelor viscoza (v. sub Viscoza). 3. ~ D. Ind. text.: Fibră sintetică cu ondulafii numeroase, persistente sau cari dispar în mică măsură în timpul prelucrării, astfel încît rezultă fire voluminoase, cari dau fesături şi tricoturi cu aspect de produse de lînă. Fibrele D sînf folosite şi penfru bătătura care dă buclele la covoare. 4. ~ de cazeină. Ind. text.: Sin. Lanital (v.). 5. ~ de polistiren. Ind. text.: Fibră sintetică carbocate-nară, care se fabrică, în general, în formă de monofilament, din răşină de polistiren presată în stare muiată. Se deosebeşte prin higroscopicitate foarte mică, astfel încît e întrebuinfată aproape excluziv în industria izolanfilor electrici. 6. ~ de saran. Ind. text.: Fibră monofilament sintetică carbocatenară, care se obfine din copolimerul clorurii de vinii şi al clorurii de viniliden (în părfi aproximativ egale). Saranul are higroscopicitate foarte mică şi termostabilitate mare. Fibrele de saran sînt întrebuinfate la fesături decorative şi de tapiserie. 7. ~ dezeină. Ind. text.: Fibră proteică obfinută din zeina din făina de porumb, prin disolvare în solufie diluată de hidroxid de sodiu (pH 11,3—12,7), adăugare de uree şi de aldehidă formică şi filare Ia umed, printr-o baie de coagulare care confine o solufie apoasă de acid sulfuric, acid acetic şi sulfat de zinc. Fibra de zeină prezintă următoarele caracteristici: lungimea de rupere 9—12 km; rezistenfa în stare umedă 45—50%;alun-girea în stare uscată 42%, iar în stare umedă, 50%. 8. ~ E. Ind. text.: Formă nouă a celei mai vechi fibre poliamidice, nylonul. Tratată cu solufie slabă de sodă caustică, are proprietatea de a se ondula, căpătînd aspectul lînii. 9. ~ hidratcelulozică. Ind. text.: Fibră de celuloză regenerată obfinută prin unul dintre procedeele de filare viscoza sau cupro. Fibră poliurefanică 559 Fibra fexfiiă 1. ~ poliurefanică. Ind. fexf.: Fibră sintetică (v.) etero-catenâră, obfinută prin filarea răşinilor rezultate prin mecanismul de polimerizare în trepte, pe baza reacfiei dintre diisocia-nafi şi glicoli. Dintre aceste răşini, are aplicafie industrială redusă polimerul care se obfine prin reacfia hexametilendiiso-cianatului şi a tetrametilenglicolului, cari se obfin din hexa-metilendiamină, acetilenă şi formaldehidă. Procesul tehnologic al fabricării fibrelor poliuretanice e, în general, identic cu procesul tehnologic de obfinere a capro-nului şi nylonului. Proprietăfile fibrelor poliuretanice sînt: higroscopicitate foarte mică (1 —1,5% la umiditatea relativă atmosferică de 100%), care creează avantaje la folosirea lor ca materiale de izolafie electrică; lungimea de rupere 36—40 km, la care corespunde .O alungire relativ mică (10---12%); stabilitate fafă de acizi mai mare decît a capronului şi a nylonului; temperatura de topire 135°, ceea ce permite aplicarea lor ca monofilamente înlocuitoare ale părului de porc. 2. ^ rolan. Ind. fexf.: Fibră sintetică pe bază de polimer al nitrilului acrilic, care se disolvă în dimetilformamidă sau în alfi solvenfi şi se filează prin metoda „la umed", folosind băi de coagulare cu glicerină şi etilenglicol. Fibrele rezultate se stabilizează prin tratare cu abur supraîncălzit sau cu aer cald. Fibra rolan e rezistentă la acfiunea agenfilor atmosferici şi chimici, e mai hidrofobă decît nylonul, e un bun izolant termic, are afinitate fafă de coloranfii specifici fibrei acetat şi fafă de o parte din coloranfii de cadă şi de coloranfii cu mordanţi. Fibra rolan e întrebuinfată la confecfionarea de fesături .de cort, pînze de caiac, plase pescăreşti, cortine, haine de ploaie, haine de sport, costume de baie, umbrele, filtre, izolafii termice, efc. s. ~ semisintetică. Ind. fexf.: Fibră obfinută din polimeri naturali de tip viscoza, cupro, acetat, etc. (Termenul e impropriu pentru această accepfiune.) V. sub Fibră textilă. . 4. Fibră textilă. Ind. fexf.: Corp solid cu lungimea mult mai mare (avînd ordinul de mărime de mm, cm—km) decît grosimea (ordinul de mărime: microni şi diviziuni de microni), avînd suficientă rezistenfă, elasticitate, afinitate pentru coloranfi şi stabilitate fafă de factorii fizici, chimici şi biologici, care, printr-o prelucrare tehnică adecvată, poate fi transformat în fesături şi tricoturi pentru îmbrăcăminte, în materiale tehnice şi decorative, etc. După lungimea lor, se deosebesc fibre scurte (de ex.: bumbacul, lîna, deşeuriie de mătase, celofibra, cîlfii de plante liberiene, etc.); fibre lungi (de ex. fuiorul de in, de cînepa, de iută, etc.); fibre continue (de ex. mătasea grege şi fibrele continue obfinute pe cale chimică). Principalele fibre texile au aproximativ următoarele lungimi (în mm): bumbac 6---56; in (fibra tehnică de fuior) 300—750; in (fibra tehnică de cîlfi) maximum 300; cînepa-fuior 300—1600; cînepa-cîlfi 2—240; iuta (fibra tehnică) 300—2100; lîna fină 40—100; lîna semifină 40—120; lîna semi-groasă 50—160; lîna groasă 70—250; fibra grege de pe o gogoaşa de mătase 3-105—8*105; celofibra B 30—60; celofibra L de pijiotenat 60—120. ToWe fibrele textile sînt constituite din compuşi macro*-moleculari cu catenă filiforma şi cu grad înalt de polimerizare, ca: hidrafi de carbon (celuloza), substanfe proteice (chera-tină, fibroină, cazeină, zeină, glicinină), hidrocarburi ca poli-isoprenul (cauciuc), polimeri sintetici vinilici şi derivafi de vinii, răşini poliamidice, poliesterice şi poliuretanice, copoli-meri sintetici, etc. Macromoleculele din fibrele naturale sînt dispuse în ansambluri (subunităfi structurale microdivizionare), separate între ele prin membrane, şi anume: fibrile (40—60 de macromole-cule), mănunchiuri de fibrile, lamele şi straturi. Rezistenfa, elasticitatea, higroscopicitatea şi reactivitatea fibrelor sînt influenfate de gradul de orientare al macromoleculelor. în cuprinsul aceleiaşi fibre, zonele în cari macromoleculele sînt dispuse aproximativ paralel alternează cu zonele în cari macromoleculele sînt aşezate dezordonat. Zonele de orientare macromoleculară se comportă, în fascicul de raze Roentgen, ca substanfele cristaline, iar zonele de dezordine macromoleculară, ca substanfele amorfe. De exemplu: bumbacul cuprinde 50% domeniu amorf, ramia 30%, fibra viscoza 70%, etc. Capacitatea de absorpfie a reactivilor, şi prin urmare capacitatea de finisare pe cale chimică a fibrei, cum şi elasticitatea ei, cresc odată cu domeniul amorf, iar rezistenfa la tracfiune creşte odată cu domeniul cristalin. După natura lor, fibrele textile sînt: fibre naturale (vegetale, animale sau minerale) şi fibre obfinute pe cale chimică, din polimeri naturali sau din polimeri sintetici (v. tabloul I). Tabloul I. Clasificarea fibrelor textile după natura lor Natura 1 e Obfinute pe cale chimică vegetale animale minerale din polimeri naturali din polimeri sintetici Hidrafi de carbon Substanfe proteice Silicat de calciu şi de magneziu hidrat- ester- hidro- carburi prin polimerizare prin policondensare din sticlă/ Uni* celulare Poll- celulare cu structură celulară fără struc.-tură celulară celu- lozic celu- lozic proteice zguri şl roci eruptive Bumbac In Lînă Mătase naturală „domestică" Asbest Viscoza Acetat Poli-isopren (de de cazeină (din lapte) Polietilenice şi derivate vinilice Poliamidice Fibre de sticlă Capoc Cînepă Păr de capră Mătase naturală tussah Cupro cauciuc) de zeină (din porumb) Polietilenă din acid adipic-hexa-metilendiamină Fibre de zguri Iută Chenaf Păr de bou Păr de cămilă (tussor) Fibră de păianjen de glicinină (din arahide) din substanfe proteice de soia Polivinif-cloridice Polistirene Polialcool-vinilice din acid sebacic-hexametilendiamină Fibre de roci eruptive Teişor Ramie Manila Sisal Păr de cal Păr de iepure din extrase proteice de sămînfă de bumbac Polinitrll-acrilice Co polimeri vinilici din caprolactamă Poliesterice (ester-diol-dlmetiltereftalat) Cocos Policlorură de vinii cu policlorură de vinlllden Policlorură de vinii cu pollnitrll-acrllic Poliuretanice (poiidl-Isocianat-etllen-glicolj Din punctul de vedere calitativ, fibrele naturale (animale, vegetale sau minerale) sînt intermediare între fibrele obfinute pe cale chimică din polimeri naturali şi cele obfinute din polimeri sintetici, fiind mai neomogene şi mai neuniforme decît acestea, avînd însă o mai mare capacitate de conservare a proprietăţilor.lor, după tratarea cu apă, cu solvenfi, cu reactivi chimici, cum şi la acfiunea luminii şi a căldurii. Fibrele animale au o constituţie chimică complicată} ele sînt compuşi cu azot de tipul proteinelor. Unele sînt produse de epiderma animalelor şi apar ca fibre cu lungimea de cîfiva centimetri, cum sînt: lîna de oaie, de capră, etc., părul de alpaca, de Iama, de cămilă, etc.; toarse, aceste fire sînt întrebuinţate Ia fesături; se mai folosesc ia confecţionarea periilor (de ex. părul de cal) şi Ia fabricarea pîslei (de^||. părul de iepure). Alt tip de fibre animale îl constituie secrefiile unor insecte, sub formă de fire continue: mătasea, secretată de viermele fluturelui de mătase (Bombyx mori); tussor, secretată de o mare varietate de insecte; diferite mătăsuri sălbatice. Fibrele vegetale sînt foarte diferite ca origine şi aspect. Sînt constituite din celuloză amestecată cu hidrafi de carbon, din substanfe pectice, ceruri şi grăsimi, şi din compuşi ai furfurolului. Ele sînt produse de epiderma unor seminfe (bumbac, capoc, etc.), de fesutul liberian al tulpinii (cînepă, in, ramie, iut^, etc.), sau de unele frunze (agave, aloe, etc.). în primul caz, fibrele — cu lungimi cari variază între 10 şi 40 mm — sînţ bine individualizate, pe cînd în celelalte două cazuri ele formează agregate, şi sînt separate unele de altele prin tratamente mecanice convenabile. în această categorie pot fi cuprinse şi fibrele cari formează întreaga tulpină a anumitor plante (cereale, etc.), cari sînt întrebuinfate, neseparatej Ia lucrări de împletitură grosolana, ca şi fibrele extrase din lemnul arborilor, cari formează pasta de hîrtie. Principalele fibre vegetale întrebuinfate în tehnică sînt următoarele (v. tabloul II): Tabloul II Fibra Genul şi familia ■ Originea Lungimea mm întrebuinţarea Bumbac Gossypium, Mafvaceae Zona fropicală şi subtropicală 12...40 Tesăfuri, industria chimică in Linum, Linaceae Zona temperată 6--60 Ţesături Cînepă Cannabis, Car labineae Zona temperată (în special Europa] 5--55 Ţesături mai grosolane, funii Ramie Boehmeria, Urticaceae Zona temperată caldă (în special China) 60- -200 Ţesături grosolane fufă Chorchorus, Ţiliaceae Zona fropicală (în special India) 1,5-5 Ţesături grosolane, în special saci Mani/a Musa, Musaceae Zona tropicală (în special Insulele Fili-pine) 3 • 12 Funii, hîrtie de calitate superioară Sisal Agave, Amaryliidaceae Zona tropicală 1,5-.-4 Funii, sfoară Yucca Yucca Liliaceae Zona fropicală 0,5--6 Funii, sfoară Palma Samuela, lucceae Mexico Sfoară Fibră minerală nu e decît asbestul (v. Asbest, fibră de ~). Fibrele fabricate din p o I i m e r i n a t u r a I i au stabilitate mai mică fafă de diferifi agenfi fizici, chimici şi biologici, dar sînt pure, frumoase, uşor de prelucrat şi relativ ieftine. Sin. (impropriu) Fibre semisintetice. Fibrele fabricate din, polimeri sintetici au multe proprietăfi ale fibrelor naturale şi ale celor obfinute din polimeri naturali, dar au stabilitate mult mai mare la contactul cu acizi şi cu baze (fibrele vinilice) şi elasticitate (fibrele poliamidice şi poliesterice). Caracteristicile negative ale fibrelor obfinute pe cale chimica din polimeri sintetici sînt următoarele: termostabiJifafe mica, astfel încît spălarea şi călcarea produselor confecfionafe din aceste fibre sînt uneori imposibile; higroscopicitate prea mică, astfel încît nu pot absorbi şi elimina transpiraţia corpului; îmbătrînirea lor sub influenţa aerului şi a luminii, manifestată prin despicarea fibrelor, dînd produselor aspect neplăcut, etc. Luînd ca bază valoarea 100, atribuită unei fibre optime, din punctul de vedere al ansamblului de proprietăţi chimice, fizice, mecanice şi tehnologice, principalele fibre folosite în tehnică se prezintă cu următoarele procente: fibrele poliamidice 82,6; fibrele poliesterjce 75,8; mătasea 73,0; lîna 56,0; fibrele de sticlă 54,3; fibrelş nitrilpoliacrilice 50,6; fibrele de clorură de polivinil 50,5; inul 50,4; fibrele acetatcelulozice 46,1; asbestul 46,1; fibrele de cazeină sau de zeină 41,9; fibrele hidratcelulozice (viscoza şi cupro) 38,0. Proprietăfile chimice ale fibrelor textile depind excluziv de compozifia lor, deci de natura polimerului. Fibrele celulozice, sub acfiunea acizilor minerali, se degradează trecînd în hidroceluloză fărîmicioasă; fafă de acfiunea alcaliilor prezintă stabilitate, putînd trece în alcaliceluloză, care în contact cu apa trece în hidrat de celuloză (celuloza îmbunătăţită); sub acţiunea oxidanţilor, fibrele celulozice se degradează trecînd în oxiceluloze fărîmicioase, Fibrele proteice, spre deosebire de fibrele celulozice, prezintă o mai mare stabilitate faţă de acizi şi oxidanţi, dar o mare instabilitate fată de alcalii. Fibrele de polimeri sintetici (v. Fibre sintetice), în general, sînt stabile fafă de acizi şi fafă de alcalii, dar instabile fafă de oxidanfi; în prezenfa luminii, aceştia accelerează fenomenul de îmbătrînire, conducînd la o distrugere lentă a fibrelor. Higroscopicitatea, proprietate principală a fibrelor din corn- . ponerifa îmbrăcămintei care frebuie să absoarbă şi să elimine transpirafia corpului, depinde de natura polimerului şi creşte cu umiditatea relativă atmosferică. Pentru fiecare tip de fibră se admite o anumită umiditate, numită repriză (v.). Proprietăfile termice ale fibrelor se reflectă în conductivitatea termică, în coeficientul de dilatafie termică şi în stabilitatea termică. Fibrele proteice, avînd conductivitate termică mai mică, permit obfinerea de materiale pentru îmbrăcăminte mai călduroase. Coeficienfii de dilatafie termică ai fibrelor sînt, în medie, de circa trei ori mai mari decît ai metalelor, ceea ce constituie un aspect negativ. Din punctul de vedere al comportării fafă de căldură, se deosebesc: fibre termostabile (bumbacul, inul, lîna, mătase^, fibrele viscoza, cupro, fibrele de cazeină, fibrele de zeină, etc.) şi fibre termoplastice (poliamidice, poliesterice, poli-uretanice, vinilice, derivate de vinii, de copolimeri sintetici). Cu excepfia unor fibre polivinilice şi de copolimeri poli-vinilici, cari sînt termoplastice la temperaturi sub 100° (chiar la 65°), celelalte fibre textile suportă, fără să se degradeze sensibil, operafiile de finisare şi de călcare cari se aplică Ia temperaturi mai înalte decît 100°. Fibrele proteice prezintă totuşi o sensibilitate mai mare Ia căldură, decît fibrele celur lozice, poliamidice, poliesterice şi poliuretanice. Bumbacul şi inul suportă temperaturi mai înalte decît toate celelalte tipuri de fibre. Degradarea produsă de căldură depinde de: temperatură, lumină, durala de încălzire, umiditatea din atmosferă şi vitesa de circulafie a aerului. Diferitele fibre textile pierd 50% din durabilitate, dacă sînt expuse Ia lumina solară pe diferite durate, şi anume: mătasea 200 de ore, iuta 400 de ore, fibrele hidratcelulozice (viscoza, cupro, acetat) 900 de ore, bumbacul 940 de ore, inul şi cînepa 1100 de ore, lîna 1120 de ore. Lungimea de rupere Numirea fibrei Compozifia imeda ngirea jscafă în stare uscată km în stare umedă fafă de lungimea de rupere în stare uscată ; % j Rezistenta la îndoiri repetate, în duble îndoiri Bumbac Celuloză 94 % 27--36 30---40 33 000 In, cînepă Celuloză 86% însofită de substanfe incrustante ca: emiceluloze, lignină/ penfozani, substanfe pectice, zaharuri, substanfe proteice, tanante, efc. 52 30---45 13 000 Iută Celuloză (lignoceluloză) 60---70 °/c» substanfe proteice, lignină, etc. 5 28 10 •••20 j 1500 Lînă Cheratină 3 ! 14* * • 16 7 * • *10 16 000 --30 000 Mătase Fibroină ° i 2/*-31,5 22---26 57 000-•• *300 000 Viscoza Hidrat de celuloză 5 14,5-• • 19/8 6-**8 11 000 Cupro Hidrat de celuloză 3 12*17 5--*7 12 000 Acetat Esfer acetic al celulozei 5 10t8---13,5 i i I j 5,8-*-7,2 i ! 15 000 Fibră de substanfe proteice I Cazeină, zeină, etc. 7,8**10 3,5**4 500 Polietilenă Polietilenă 5 27- -32 27- -32 100 000 Clorură de polivinil Policlorură de vinii perclorurafă ! 0 j 18---25 18- *24 100 000 Copolimer de clorură de vinii şi acetat de vinii Copolimer din 83% clorură de vinii şi 15% acetat de vinii 5 18—27 18* -27 100 000 Copolimer de clorură de vinii şi nitril acrilic Copolimer nitrilacrilic clorură de vinii 0 I 18*-27 i 18 *-27 100 000 Copolimer de clorură de vinii şi de clorură devini-liden Copolimer al clorurii de vinii şi al clorurii de viniliden 0 18- -30 18* -30 100 000 Nitril poliacrilic Polimer al nitrilului acrilic 0 ! 36* --38 32***34 100 000 Poliamidică tip capron Poiimerul lactamei acidului e-aminocapronic 45***49,5 sau chiar mai mult, pînă la 63 40,5***45 100 000 Poliamidică tip nylon Răşina obfinută prin policondensarea acidului adipic cu hexametifendiamină 4 36--49,5 32***43 > 500 000 Poliestericâ tip terilenă Poliester obfinut din etilenă şi acid tereftalic j 36---50 36***50 > 500 000 Sticlă Silicafi — - Fibre controlabile 561 Fibrofragmentator Convenfional, rezistenfa fibrelor la frecare, rezistenfa la spălare şi rezistenfa la căldură, tn domeniul îmbrăcămintei, se exprimă printr-un punctaj unic, care reflectă rezistenfa la abraziune. Din acest punct de vedere, fibrele poliamidice sînt cele mai bune, avînd rezistenfa la abraziune 1000; urmează fibrele poliesterice cu 500, bumbacul cu 100, fibrele nitril-poliacrilice cu 80, lîna cu 60, celofibra, viscoza cu 20—30, etc. Se recomandă folosirea fibrelor poliamidice şi poliesterice în amestecuri cu lîna, celofibra, etc., pentru îmbunătăfirea duratei de întrebuinfare a produselor corespunzătoare. Fibrele cari au rezistenfă şi alungire la rupere mari au şi capacitate mare de a absorbi lucru mecanic la deformare, de a rezista la abraziune şi la purtare. De aceea, fesăturile pentru paraşute se confecfionează, de preferinţă, din fibre poliamidice şi din mătase naturală. Principalele proprietăfi tehnologice ale fibrelor textile sînt: capacitatea de filare (v.), capacitatea de acoperire (v. Acoperire, capacitate de ~) şi capacitatea de împîslire (v. Împîslire, capacitate de ~). în tabloul III sînt date compozifia şi constantele fizico-mecanice ale fibrelor naturale şi ale celor obfinute pe cale chimică. î. Fibre controlabile. Ind. fexf.: Fibrele dispuse în lungul unei înşiruiri’, cari, la trecerea printr-un tren de laminat compus din două sau din mai multe perechi de cilindre succesive, sînt în orice moment sub acfiunea de prindere a uneia dintre perechile acestora, lungimea fibrelor fiind mai mare sau cel pufin egală cu ecartamentul (distanfa dintre liniile de prindere ale perechilor de cilindre). Fibrele controlabile se deplasează cu o vitesă'egală cu vitesa periferică a cilin-drelor cari le prind. Sin. Fibre conduse. 2. Fibre flotante. Ind. text.: Fibre dispuse în lungul unei înşiruiri, cari, la trecerea printr-un tren de laminat, pe parcursul dintre două perechi de cilindre, nu sînf prinse într-un moment dat de nici una dintre perechile de cilindre, lungimea lor fiind mai mică decît ecartamentul (distanfa dintre liniile de prindere). Fibrele flotante devin controlabile în momentul în care trec în dreptul liniilor de prindere ale uneia sau alteia dintre perechile de cilindre. Sin. Fibre libere. s. Fibre, sortator de Ind. fexf.: Sin. Clasificator de fibre (v.). 4. Fîbrilare. Ind. hirf.: Acfiunea mecanică de măcinare sau de rafinare a pastelor fibroase în prezenfa apei, în sens longitudinal (paralel cu lungimea fibrelor), prin care se desfac perefii fibrelor (cele trei membrane cari compun perefii fibrei) şi, în special, membrana mijlocie (cea mai groasă) în elementele lor componente: fibrilele (v.). 5. Fibrilă, pl. fibrile. Bof., Silv., Ind. lemn., Ind. fexf.: Parte a structurii fibrelor vegetale, de exemplu a fibrelor perefilor celulelor lemnului şi a fibrelor textile naturale, care cuprinde un mănunchi de catene |p|l macromoleculare învelit într-o membrană cu Jp| oarecare impermeabilitate pentru lichide. Dia- jfejl metrul fibrilelor e de 3000—5000 A. Mai multe fibrile constituie un mănunchi de Wţ fibrile, în care 20--60 de fibrile sînt dispuse ca j jUj sîrmele dintr-un cablu, paralele şi în elice (dis- vij. j3 pozifie elicoidală). Mănunchiul de fibrile e de asemenea învelit într-o membrană proprie. La Structura fibrl-lemn, fibrilele dispuse în elice formează în pere- Iară a fibrei, tele celular mai multe straturi coaxiale şi constituie elemente continue de-a lungul întregii fibre (v. fig.). 6. Fibrilă musculară. Biol. V. Miofibrilă. 7. Fibrină. Biol.: Substanfă proteică din sînge, din categoria metaglobulinelor, insolubilă, rezultată din transformarea fibrino-genului (proteină solubilă) din plasmă sub influenfă unui activator (trombina) şi în prezenfa ionilor de calciu. Reprezintă, în medie, 0,25% din sîngele intregral. Are proprietăfi de gel ireversibil şi formează o refea în care se prind elementele figurate ale sîngelui (globulele albe şi cele roşii). 8. Fibrinochinază. Chim. biol.: Factorul care declanşează activitatea fibrinolizinei (v.). 9. Fibrinogen. Biol.: Metaglobulină care intră în compozifia plasmei sîngelui (v.). 10. Fibrinolizinăr Chim. biol.: Enzimă din categoria eu-globulinelor, care transformă reversibil în organism fibrina, readucînd-o în stare solubilă. 11. Fibrinoplastică, substanfă V. Paraglobulină. 12. Fibrit. Ind. chim.: Răşină fenolică pentru presare, avînd următorii componenfi: rezol, fibre vegetale, cantităfi mici de talc şi de acid oleic. Acest produs e utilizat la confecfionarea materialelor pentru frîne. Sin. Volocnit. 13. Fibrizol. Ind. alim.: Amestec de polifosfafi de sodiu, folosit ca anticoagulant pentru sînge, întrucît precipită ionii de calciu, cari produc coagularea. E folosit şi în industria mezelurilor, pentru mărirea capacităfii de hidratare a cărnii, la prepararea bradfului. 14. Fibroblastică, structură Pefr.: Structura rocilor meta-morfice, caracterizată prin prezenfa mineralelor fibroase. Sin. Structură nematoblastică. 15. Fibroceta. Ind. fexf.: Fibră acetat de celuloză. ie. Fibrociment. Maf. cs. V. Asbociment. i7. Fibroclas, pl. fibroclase. Ind. fexf.: Instrument pentru sortarea fibrelor de bumbac, de celofibră, mai rar de lînă, în scopul alegerii sistemului de filare, al stabilirii ecartamentelor şi al reglării viteselor diferitelor organe ale maşinilor de filat. Sortarea se face cu ajutorul unor cufite călcătoare, sub cari se introduce vîrful mănunchiului de fibre şi cu cari se realizează paralelizarea fibrelor şi aşezarea alăturată a cîte unuia dinfre capetele lor, obfinîndu-se straturi suprapuse de lungimi diferite. Lungimile medii ale fiecărui grup se citesc pe o riglă gradată, iar procentele de fibre din fiecare grup se deduc prin cîntărire. îs. Fibrocor; Poligr.: Produs sintetic care imită pielea naturală; are aceleaşi calităfi, în anumite privinfe chiar superioare acesteia, şi se fabrica pe un suport de hîrtie celulozică rezistentă, cu fibre lungi. Impregnarea şi acoperirea suportului se fac cu latex sau cu cauciuc sintetic. Suprafafa materialului poate fi netedă, granulată sau cu orice altă imitafie. Materialul fibrocor, foarte rezistent la rupere, foarte flexibil, putînd fi cusut, crestat şi chiar şerfuit, se întrebuinfează la confecfionarea de scoarfe flexibile pentru carnete şi agende, de legături de lux şi de alte obiecte ale legătoriei de con-fecfiuni (de ex.: casete, mape, tocuri de cărfi, etc.). Fibrocorul poate fi lipit cu clei animal, cu clei vegetal sau cu orice clei sintetic. Pentru a lipi etichete sau inscripfii pe suprafafa sa, care se poate spăla cu apă, se freacă porfiunea respectivă cu o solufie de schellack în alcool, care disolvă în prealabil stratul impermeabil de nitroceluloză cu care e acoperit. Sin. Alcor, Monacor, Capaled, Lisocor. •19. Fibroferrit.A/l/nera/.:Fe2-[OH|S04] *5H20. Sulfat hidratat de fier, cristalizat în sistemul rombic. Are culoare roşietică, duritatea 3 şi gr. sp. 1,9. Sin. Stypticit. 20. Fibrofragmentator, pl. fibrofragmentatcare. /nd. lemn.: Maşină de mărunfit prin tăiere, cu utilizări multiple, de exemplu: debitarea aşchiilor plane pentru plăci aglomerate; debitarea de surcele pentru producfia de plăci fibrolemnoase, celuloză sau extracte tanante; mărunfirea lemnului în particule foarte fine pentru utilizări în industria chimică. Maşina e compusă din două părfi distincte: mecanismul de alimentare şi meca- * nismul de lucru. Mecanismul de alimentare cu lemn rotund sau despicat, cu rămăşife, margini, etc., cuprinde patru compartimente înclinate, cari permit apropierea materialului — prin gravitase — de uneltele tăietoare. Un sistem de ghidare 36 Fibrograf 562 Fidelitate şi un mecanism de prindere, acfionate pneumatic, asigură strîngerea materialului lemnos în fafa cufitelor. Mecanismul de lucru consistă din două coroane port-cufite rotative, dispuse cu tăişurile într-un plan perpendicular pe axa înclinată a compartimentelor de alimentare. 1. Fibrograf, pl. fibrografe. Ind. fexf.: Aparat care serveşte la măsurarea lungimii fibrelor de bumbac şi care funcţionează pe principiul modulmetrului. Cuprinde un cleşte care smulge succesiv şi în ordinea lungimii grupurile de fibre cari au aceeaşi lungime, din mănunchiul reprezentativ luat ca probă şi prins elastic, de capul său drept, într-un alt cleşte. Un dispozitiv cu scală permite citirea forfelor de smulgere (de frecare), ale căror valori sînt proporfionale cu numărul fibrelor din grupurile smulse (sortate). Aparatul înscrie pe o bandă de hîrtie curba de distri-bufie după lungime a fibrelor din proba analizată. Curba e folosită atît pentru determinarea lungimii fibrelor şi a uniformităfii lungimii lor, cît şi pentru a însofi documentele de transport şi de transacfii comerciale cari se fac cu bumbacul nefilat. 2. Fibroină. Chim. biol.: Scieroprofeină, componentă fibroasă a mătăsii naturale. E înconjurată în fir de o altă proteină, sericina, care se îndepărtează prin fierbere cu apă, în care se disolvă (degomare). s. Fibrolana. Ind. fexf.: Fibră sintetică obfinută prin coagularea în mediu acid a cazeinei dispersate în mediu alcalin, care are proprietatea de a se obfine în culoarea albă curată sau în culori pastel. Se filează cu finefea de 3 Va, 4 Va, 9 şi 18 den şi se taie în lungime de la 25---200 mm. Produsele obfinute din aceste fibre au aspectul celor de lînă. 4. Fibrolif. 1. Mineral.: Sin. Silimanit (v.). 5. Fibrolif. 2. Mat. cs. V. sub Placă fibro-lemnoasă. s. Fibrolizină. Farm.: Compus obfinut prin combinarea tiozinaminei cu salicilatul de sodiu, şi a cărui solufie apoasă, după sterilizare, se întrebuinfează, în injecfii subcutanate, în tratamentul tabesului. 7. Fibrometru, pl. fibrometre. Ind. text.: Sin. Clasificator cu cleşte. V. sub Clasificator de fibre. 8. Fibroplasf. Ind. lemn. V. sub Pastă pentru plăci fibro-lemnoase. 9. Fibros, habifus Mineral. V. sub Habitus. 10. Fibulă, pl. fibule. Arfă: Agrafă de metal, folosită (în special în Antichitate) pentru reunirea a două părfi ale unui veşmînt. 11. Ficat. Biol., Ind. alim., Farm.: Glandă cu secrefie mixtă, aşezată în cavitatea abdominală; ficatul confine 75% apă, 20% proteine, 3% lipide, 1 hormoni, vitamine, etc. în lipidele din ficat se găsesc în medie 14 000 U.l. vitamină A, 3000 U. I. vitamină D şi circa 50% lecitină. Se foloseşte ca produs alimentar direct sau prelucrat, cum şi în industria opoterapică, pentru prepararea de extracte de ficat sub formă de fiole injectabile, soluţii, granule, drajeuri, cari servesc la combaterea anemiilor şi, în special, a anemiei pernicioase. 12. Ficat de sulf. Ind. chim., Agr.: Polisulfură de potasiu * sau de sodiu (M2S*SX). Substanfă roşie-brună cu aspectul ficatului, utilizată ca fungicid. glicogen, 1% săruri minerale, 13. Ficheş, pl. ficheşe. Ind. ţăr.: Unealtă constituită dintr-o scîndură mică cu o margine scobită curb (v. fig.), cu care olarul ridică vasele de lut de pe străgălie, după ce le desprinde de masa de lut, prin tăiere cu o sîrmă. 14. Fichfelif. Mineral.: Mineraloid din grupul ozocheritului, care cristalizează în sistemul monoclinic sfenoidal. Ficheş. 15. Ficocianină. Chim. biol.: Pigment albastru care se găseşte în unele alge, din cari poate fi extras. E o cromo-proteidă tetrapirolică, porfirinică, cristalizată. 16. Ficocol. Farm.: Sin. Agar-agar (v.). 17. Ficoeritrină. Chim. biol.: Pigment roşu care se găseşte în unele alge, din cari poate fi extras. E o cromoproteidă tetrapirolică, porfirinică, cristalizată. îs. Ficus, pl. ficuşi. Silv.: Ficus elastica. Specie de arbori din familia Moraceae, din cari se extrage latex. 19. Fidea. Ind. alim.: Pastă făinoasă obfinută prin uscarea unui aluat nedospit, rezultat din frămîntarea făinii albe de grîu cu apă, presat prin matrife cu orificii de anumite dimensiuni şi împletit sub formă de gheme (păpuşi). După diametrul firului, se deosebesc: fidea-păianjen (0,8 mm); fidea subfire (1 mm); fidea obişnuită (1,2 mm); fidea groasă (1,5 mm). 20. Fidelitate. 1. Telc.: Proprietatea unui sistem de telecomunicaţii de a asigura redarea cu alterări minime a informaţiilor primite, pentru a căror transmisiune şi, eventual, înregistrare, a fost construit. Sistemul de transmisiune în telecomunicaţii cuprinde un traductor al semnalelor neelectrice (de obicei sonore sau luminoase) în semnale electrice, o cale de transmisiune a semnalelor electrice şi un traductor al semnalelor electrice în semnale neelectrice. Aceste trei părfi slăbesc fidelitatea din următoarele cauze: Transmisiunea parfială, incompletă, a informafiilor primite; de exemplu, microfonul e un traductor care nu poate informa exact despre direcfia şi depărtarea sursei sonore; camera de luat vederi în alb-negru nu poate informa despre culoarea obiectelor; amplificatoarele şi liniile de transmisiune limitează banda frecventelor transmise; sistemul de codificare al televiziunii şi cel al modulaţiei cu impulsii renunfă la detaliile imaginii sau ale sunetelor analizate; difuzorul şi cinescopul pot traduce numai oscilafii electrice de frecvenfe şi amplitudini limitate. Nelinearitatea transmisiunii; de exemplu: nelinearitatea caracteristicilor de amplitudine ale traductoarelor şi amplificatoarelor, nelinearităfile introduse în procesele de modulafie şi demodulafie inevitabile, nelinearitatea caracteristicilor de frecvenfă ale tuturor elementelor sistemului de transmisiune. Introducerea de semnale perturbatoare; de exemplu: zgomotele tuburilor electronice, zgomotul termic, parazifii atmosferici şi industriali, diafonia, interferenţele, ecourile. Fidelitatea unui sistem de transmisiune poate fi evaluată prin diferifi indici în raport şi cu necesităţile de transmisiune ale sistemului de telecomunicaţii considerat (în telefonie interesează, de exemplu, în primul rînd, inteligibilitatea, şi apoi naturalefea, etc.). V. Calitatea unei radiorecepfii, Calitatea unei transmisiuni, şi Convorbire telefonică. Tehnica contemporană urmăreşte realizarea înaltei fidelităţi la transmisiunile sonore prin: asigurarea unei calităfi superioare în întregul sistem de transmisiune, compensarea neli-nearităfilor, stereofonie, — iar la transmisiunile de televiziune, prin: folosirea cît mai intensă a posibilităţilor standardului de televiziune adoptat (modulafia delta, parcurgerea ecranului cu Fîdelifafe 563 Fidograf vifesă variabilă, tuburi cu ecran lat de fip cinemascop), compensarea nelinearităfilor; televiziunea în culori şi în relief. în principiu, toate sursele de alterare a fideli tatii pot fi eliminate: limitările de bandă, prin perfecţionarea aparaturii; pierderea sensafiei de spaţiu, prin folosirea de transmisiuni simultane multiple; deficientele codurilor, prin folosirea unui cod oricît de bogat; nelinearitătile, prin elemente de compensafie; zgomotele, prin folosirea de puteri mari şi de sisteme de modulafie speciale. Precizia limitată a simfurilor omeneşti şi considerentele economice limitează interesul pentru o fidelitate prea înaltă. V. şi Distorsiune. 1. Fidelitate. 2. Geobot.: Starea de adaptare, pe baza exigenfelor ecologice, a unei anumite specii la o asociafie vegetală dată. într-o astfel de asociafie, unele specii sînt mai fidele, altele sînt mai pufin fidele. Din acest punct de vedere, se deosebesc: specii caracteristice, cari pot fi: excluzive, legate aproape excluziv de gruparea respectivă; elective, cari se întîlnesc totdeauna într-o grupare anumita, însă cari pot fi întîlnite, deşi rar, şî în alte grupări, şi prefe-rante, cari se întîlnesc din abundenfă în mai multe grupări, însă cari preferă o grupare anumită; specii tovarăşe, indiferente, cari cresc mai mult sau mai pufin abundent în mai multe grupări; specii accidentale, străine, cari nu apar decît accidental înfr-o grupare determinată. s. Fider. Elt. V. Feeder. s. Fidograf, pl. fidografe. Expl. petr.: Aparat înregistrator pentru stabilirea valorii şi a caracterului avansării garniturii de foraj, respectiv a sapei, la săparea sondelor, pe baza înregistrărilor făcute la sondă în timpul lucrului. Pe diagramele obfinute se pot determina tăria rocilor traversate, momentul trecerii de la un strat la altul, grosimea stratelor, vitesa mecanică de avansare, momentul uzurii limită a sapei, neuni-formitatea avansării sapei, cum şi calitatea lucrului efecfuat de sondorul şef. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc fidografe mecanice şi fidografe electrice. Fidograful mecanic e acfionat de axul tobei troliului de foraj şi e constituit (v. fig. I) din: un şurub orizontal 1, sus-finut de două paliere 2, o piuliţă 3 cu ghidaj 4. în formă de ax fixat _______________ de palierele 2, un suport pentru pe- -j----------- nifă 8 şi o transmisiune cu curea trapezoidală 7 de la axul troliului. La rotirea şurubului 1 prin intermediul şaibelor 5 şi 6, piulifa 2, împreună cu suportul pentru penifă (respectiv cu penifa), se deplasează într-unul din sensuri, în funcfiune de sensul de rotafie al şurubului; prin sistemul de transmisiune folosit, turafia şurubului e redusă în raportul de 1:3 fafă de turafia axei tobei troliului; Aparatul e reglat astfel, încît penifa să se găsească în pozifiile /. Fidograf mecanic, limită cînd capul hidraulic se găseşte în pozifia cea mai de jos deasupra mesei rotative, şi cînd macaraua de foraj se găseşte în pozifia cea mai de sus (imediat sub geamblac). Pentru fiecare metru de avansare penifa se deplasează cu 5 mm. înregistrarea rotafiei axului tobei, respectiv a deplasării macaralei de foraj, se face, fie pe o diagramă-bandă montată pe două tobe acfionate de un mecanism de ceasornic, fie pe diagrama unui manometru înregistrator, sau pe diagrama înregistratoare a indicatorului de greutate. 3 1 II. Schema elementului primar al fidografului cu traductor inductiv unghfufar. Fidograful electric cu traductor inductiv unghiular e acfionat de la geamblacul de foraj şi e constituit din următoarele elemente (v. fig. //): rola I, în contact cu una dintre rolele geamblacului de foraj, prin transmisiunea cu rofi dinfate 2, antrenează în mişcare de rotafie placa profilată 3, care comunică manivelei 4 (care apasă pe suprafafa plăcii) o mişcare unghiulară alternantă, fiind legată Ia cadrul 7 al traductorului inductiv unghiular 5, echipat cu bobina de reactanfă 6. Prin rotirea cadrului 7, forfa electromotoare a acestuia variază datorită variafiei fluxului total de inducfie între -\-En şi — En . La avansarea u max u max garniturii de foraj cu o anumită valoare, cadrul traductorului inductiv trece dintr-o pozifie limită în alfa, iar la avansarea cu aceeaşi valoare, cadrul revine în pozifia limită iniţiala. Cadrul 7 e legat la cadrul unui aparat ferodinamic de înregistrare cu peniţă. La o anumită deplasare a garniturii de foraj corespunde o cursă completă a peniţei. Pe o hîrtie deplasată de un mecanism de ceasornic, peniţa înscrie pozifia cadrului 7 al traductorului, obfinîndu-se o diagramă specială (fidogramă). Coeficientul de avans al fidografului (raportul dintre numărul de rofafii ale rolei 1 şi numărul de rotafii ale plăcii profilate 3) se alege în funcfiune de natura rocilor cari urmează să fie traversate prin foraj, adică în funcţiune de vitesa mecanică de avansare a sapei (pentru rocile moi, în cari vitesa mecanică e mare, coeficientul de avans e mai mare decît pentru rocile tari). Fidograful electric cu transmisiune selsin e acţionat de |a a doua rolă a geamblacului de foraj, ca şi fidograful cu traductor inductiv unghiular (v. fig. III şi IV). Principiul de funcţionare al acestui fidograf e următorul: o rolă, în contact cu a doua rolă a geamblacului, primeşte o mişcare de rotaţie (proporfională cu avansarea garniturii de foraj) şi o transmite unui selsin de emisiune care1 lucrează cu un selsin de recepţie, cu care e legat prin conductoare (v. fig. III şi IV). Cele două selsinuri (de emisiune şi de recepţie), alimentate cu curent alternativ, sînt identice din punctul de vedere constructiv, diferind numai prin dimensiuni. înfăşurările de alimentare ale selsinurilor sînt dispuse pe statoare, iar înfăşurarea trifazată e dispusă pe rotoare. Rotorul selsinului de emisiune e în legătură cu transmisiunea de la rola gemblacului. Deoarece ambele selsinuri lucrează în regim de urmărire, rotorul selsinului de recepţie se găseşte totdeauna în poziţie de sincronism cu rotorul selsinului de emisiune. Pentru o rotaţie continuă a rotorului selsinului de emisiune, rotorul selsinului de recepfie se roteşte de asemenea cu aceeaşi vifesă şi cu aceeaşi variafie instantanee a pozifiei. Prin intermediul unui mecanism cu came, mişcarea de rotafie a rotorului selsinului de recepfie se transformă III. Schema electrică a selsinului de emisiune şi a selsinului de recepţie. /) selsin de emisiune; 2) selsin de recepfie; 3) rotor; 4) stator. 36* Fidogramă 564 Fier în mişcare de rotafie oscilatoare, pe care o transmite unei pîrghii, respectiv săgefii cu penifa de înregistrare. /V. Traducfor de avansare cu transmisiune selsin. 1} selsin; 2) rolă; 3) curea trapezoidală. Fig. V reprezintă o fidogramă. Porfiunea I corespunde momentului în care garnitura de foraj e introdusă în gaura de sondă, sapa găsindu-se în apropierea tălpii. La un coeficient de avans 4 : 1 (baza triunghiului isoscel corespunde la o avansare de 2 m), între punctele a şi b garnitura de foraj a avansat 7 m. Corectarea porfiunii inferioare a găurii de sondă e înregistrată pe diagramă prin porfiunea 2, cuprinsă între punctele b şi c. Această corectare s-a efectuat pe o porfiune de 2,4 m (lungimea porfiunii de corectare e egală cu suma indicafiilor aparatului, corespunzătoare porfiunii b’ba — 1 m, porfiunii b"c'— 1 m şi porfiunii c'c"—0,4 m). Porfiunea 3 a fidogramei corespunde forajului propriu-zis. în punctul c", corectarea găurii de sondă fiind terminată, sapa a atins talpa şi se începe forajul. Vitesa mecanică instantanee de avansare a sapei în punctul c" se determină ca tangenta unghiului a; cu ajutorul ei se poate determina tăria rocilor (dacă vitesa instantanee de avansare scade brusc, tăria ' Fl °9rama* rocii e mai mare; dacă această vitesă creşte brusc, tăria rocii e mai mică), ritmul de uzură al sapei (deci momentul în care sapa trebuie schimbată) şi gradul de neuniformitate al avansării sapei (se stabileşte determinînd vitesa maximă şi minimă de avan- sare de pe acest interval, cu relafia e — ~ 100, %). Porţiunea 4 a fidogramei corespunde ridicării sapei de pe talpa sondei. în punctul V se schimbă direcţia de mişcare a sapei, garnitura de foraj ridicîndu-se pînă în punctul corespunzător de pe fidogramă g'. Porţiunea 5 a fidogramei corespunde coborîrii sapei pentru corectare, deoarece în punctul g* începe coborîrea ei pentru corectarea găurii de sondă pe intervalul săpat în porţiunea 3. Porţiunea 6 corespunde procesului de foraj. în punctul /', avansarea sapei e zero; forajul s-a întrerupt şi curba înregistrată de peniţă e o linie paralelă cu axa timpului. Pe baza fidogramei se pot determina: numărul total de metri foraţi cu o sapă pe un marş; timpul total de foraj pe un marş (incluziv corectările, spălarea tălpii, etc.); timpul de foraj necesar numai avansării sapei în rocă; vitesa mecanică de foraj, instantanee şi medie; coeficientul de eficacitate (k) al forajului (raportul dintre timpul efectiv de foraj necesar numai avansării sapei în rocă şi timpul total de foraj pe un marş); valoarea rezistenfei mecanice a rocii, p=:\/vmi (vmi fiind vitesa mecanică instantanee de avansare); neunifor-mitatea avansării sapei de foraj. 1. Fidogramă, pl. fidograme. Expl. pefr. V. sub Fidograf. 2. Fiedlerit. Mineral.: 2 PbCl2*Pb(OH)2. Clorură de plumb, cristalizată în sistemul monoclinic. s. Fieldisfor, pl. fieldistoare. Telc.: Element de circuit semiconductor care utilizează efectul de creştere a reziştivităfii unui semiconductor în vecinătatea porfiunii din suprafafa acestuia, în care s-a aplicat o tensiune de comandă (efectul de cîmp Lilienfeld). Cu acest element de circuit se pot realiza dispozitive analoge triodelor, fără ca pînă acum să se fi obfinut rezultate practice concludente. 4. Fier. 1. Chim.: Fe. Element chimic din grupul ai optulea a! sistemului periodic; metal cenuşiu, feromagnetic ia temperatura obişnuită, divalent şi trivalent, mai rareori exavalent, cu gr. at. 55,85, nr. at. 26, gr. sp. 7,86, p. t. 1535°, p. f. 2730°. Fierul e cel mai răspîndit dinfre metalele grele confinute în scoarfa pămîntului (4,7%). El nu se găseşte aproape niciodată liber, ci numai sub formă de combinafii, în special oxizi. Mineralele de fier cele mai importante sînt următoarele: magnetitul, Fe304 (v.); hematitul, Fe203 (v.); limonitul, 2 Fe2CV3 H20 (v.); sideritul (fier spatie), FeCC>3 (v.); pirita (cubică), FeS2 (v.); marcasitu! (rombic), FeS2 (v.). Meteorifii (v.) sînt compuşi dintr-un aliaj de fier cu 5-*20% nichel, cu cobalt, magneziu, etc.; se presupune că nucleul pămîntului e constituit dintr-un aliaj de fier şi nichel. Fierul se găseşte, de asemenea, în unele ape feruginoase, sub formă de carbonat acid de fier, Fe(HC03)2; în regnul animal se găseşte legat sub formă complexă cu porfirină, constituind hemina, materia colorantă a sîngelui.* Fierul' chimic pur are proprietăfi deosebite de ale fierului comun; e un metal alb lucios, cu duritate relativ mică. Se obfine, fie prin afinarea electrolitică în solufii de săruri feroase pe catozi de fier, anozii folosifi fiind de fontă sau de ofel, fie prin reducerea clorurii sau a oxidului, în curent de hidrogen. Metalul obfinut prin electroliză are incluziuni de hidrogen cari se elimină prin recoacere, obfinîn-du-se metalul pur, maleabil şi cu proprietăfi feromagnetice. Fierul extrapur, pentru analiză, se obfine din oxalat de fier, trecînd prin următoarele faze: oxid de fier, fier-burete, penta-carbonil de fier, fier. Fierul se obfine industrial din minereuri de fier, prin reducerea oxizilor da fier cu cărbune. Deoarece fierul topit are proprietatea de a disolvă cărbunele, în prima fază se obfine un aliaj de fier cu carbon şi alte impurităţi, care se numeşte fontă (v.). Topirea minereurilor se face în furnale. Fonta se transformă în ofel (v.) după diferite procedee: Bessemer, Thomas, Siemens-Martin, etc. Fierul se prezintă în patru forme alotropice, între cari sînt trei puncte de transifie, după schema: —770° ~910° ~1400° Fe a ^_______ Fe (3 Fe y \______— Fe 6. Fier 565 Fier Fierul a e o varietate alotropică a fierului chimic pur, în starea în care corespunde echilibrului său fizicochimic, sub punctul de transformare /^910°; disolvă 0,006% C la temperatura normală şi 0,04% C la circa 720°; e feromagnetic. Reţeaua lui cristalină e formată din cuburi centrate în spafiu (v. fig. a). Fierul |3 cristalizează în cuburi centrate în spafiu şi e paramagnetic. structura refelei cristaline a atomilor Fierul y corespunde de fier# echilibrului fizicochimic în a) în cuburi centrate în spafiu; b) în cuburi intervalul de temperatură cu fefe cenlrate. /^/910--~1400°. Refeaua lui cristalină e constituită din cuburi cu fefe centrate (v. fig. b); e paramagnetic; disolvă cantităfi mari de carbon (de ex. 1,7% C la 1150°). Fierul 5 corespunde echilibrului fizicochimic deasupra temperaturii de ~1400°. Refeaua lui cristalină e constituită din cuburi centrate în spafiu, avînd latura cubului mărită fafă de refeaua de fier a (v. Diagrama fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje ~). Fierul are opt isotopi, cu numerele de masă 52—59: Numărul de masă Abundenţa Timpul de înjumătăf ire Tipul dezintegrării Reacfia nucleară de obfinere 52 — 7,8 h emisiune |3+ dezintegrarea cu emisiune de pozitroni a unui isomer al Mn 52 53 — 8,9 min emisiune (3+ Cr50 (a, n) Fe&. Fe§4 (n, 2n) Fe®, Fe54 (y, n) Fe53 54 5,81 % — - - 55 circa 4 ani captură K Mn55 (d, 2n)Fe55, Mn55 (p, n) Fe55, Fe^ (d, p) Fe®, dezintegrarea cu emisiune de pozitroni a Co 55 56 91,64% * — - - 57 2,21% — - - 58 0,38% — — — 59 " 46,3 z emisiune P“(y) Fe58 (d, p) Fe&, Fe58 (nf y) Fe59, Co59 (n, p) Fe59, Co® (d, 2p) Fe59 în stare chimic pură, fierul e stabil Ia aer, dar fierul comun, care confine impurităţi, rugineşte în aerul umed, dînd un oxid hidratat cu compozifia aproximativă F^Os-F^O. Stratul de rugină format la suprafafa metalului e poros şi se desprinde uşor; de aceea oxidarea fierului continuă în adîncime. Pentru a le feri de coroziune, obiectele de fier se acoperă cu un strat izolant de vopsea de ulei sau cu un strat de metal stabil la aer, cum e staniul (fier cositorit) sau zincul. Prin încălzire la aer pînă la incandescentă, fierul se transformă în FesC^. La temperatură înaltă, fierul reacţionează cu vaporii de apă, trecînd în Fe304, cu degajare de hidrogen. Potenţialul de electrod al fierului e negativ ( — 0,441 V) şi deci el se disolvă în acizi diluaţi, punînd în libertate hidrogen. Cu acizi oxidanţi concentraţi, fierul manifestă fenomenul de pasivitate. Cu azotul, fierul nu se combină direct, dar încălzit în atmosferă de amoniac se acoperă la suprafaţă cu un film foarte dur de nltrură. Cu clorul şi cu sulful se combină energic la cald, dînd clorură ferică şi sulfură feroasă. Cu siliciul dă siliciuri, Fe3Si, FeSi şi FeSÎ2, iar cu carbonul dă carbura Fe3C, cementita. Fierul poate produce două feluri de săruri: săruri feroase, în cari fierul e bivalent (Fe**), şi săruri ferice, în cari e trivalent (Fe111). Sărurile feroase formează cristale verzi sau albăstrui ori pulberi de culoare deschisă; sînt uşor solubile în apă, cu excepţia carbonatului şi a fosfaţilor, cari sînt insolubili; se oxidează la aer, trecînd în săruri ferice; oxidarea e accelerată penfru sărurile din soluţii. Sărurile feroase prezintă următoarele reacţii caracteristice: prin alcalinizarea soluţiei se formează un precipitat verde deschis care, în contact cu aerul, trece în verde închis şi chiar în negru; — cu fericianura de potasiu, în soluţii neutre sau acide, se obţine un precipitat albastru intens de fericianură feroasă şi ferocianura feripotasică, numit albastrul lui Turnbull: 4(Fe2+ + S042-) + 3{3 K+ + [Fe'"(CN)6]3-} = = Fey[Fe,ll(CN)6]2+Fe"lK[Fell(CN)6] + 4(2 K+ + S042*); — cu sulfura de sodiu (Na2S) se formează precipitaful negru de sulfură de fier, care e uşor solubil la aciduiarea cu acid clorhidric. Sărurile ferice formează crisiale de culoare violetă deschisă (azotatul, sulfaful) sau galbenă-brună (clorură); în apă hidrolizează; sînf solubile în acizi diluaţi; cu acizii azotic şi sulfuric formează soluţii aproape incolore, iar cu acid clorhidric formează soluţii galbene. Reacţiile mai importante specifice sărurilor ferice sînf următoarele: cu amoniacul precipită Fe(OH)3, brun-gălbui, care nu se schimbă la aer; — cu tio-cianatul de potasiu sau de amoniu dau o coloraţie roşie închisă; — cu ferocianura de potasiu formează un precipitat albastru de ferocianură ferică (albastru de Berlin sau de Prusia): 4 (Fe3++3 CI-)+3(4 K+ + 3[Fell(CN)6]‘‘-} = = Fe!,ll[Fell(CN)6]3+12(K+ + C|-)i — cu fericianura de potasiu formează o soluţie brună închisă. în majoritatea cazurilor, fierul dă două feluri de compuşi, în cari e bivalent şi trivalent; mai rare ori dă compuşi în cari e exavalent. O x i z i i fierului: Fierul se combină uşor cu oxigenul, formînd trei oxizi: FeO, Fe2C>3 şi Fe3C>4. Oxidul feros, FeO, e o pulbere neagră piroforică; se obţine prin descompunerea termică a oxalatului feros, în absenfa aerului, prin reducerea oxidului feric cu hidrogen la 300°, prin acfiunea bioxidului de carbon asupra fierului încălzit la 900°; el descompune apa la cald, cu degajare de hidrogen; e uşor solubil în acizi. Oxidul feric, Fe203, se obfine industrial prin calcinarea la 700-‘800° a sulfatului feros sau a diferitelor deşeuri cari confin fier; se obfine, de asemenea, prin calcinarea la 600---700oa hidroxidului feric sau a oxidului feroferic precipitat. După condifiile de fabricafie, culoarea lui poate varia de la portocaliu-roşcai pînă la roşu-albăstrui şi chiar pînă la violet-roşcat. Se găseşte în stare naturală, sub numele de hematit (v.), în bucăfi de culoare neagră cari, prin măcinare, dau o pulbere roşie. Oxidul feric se foloseşte ca pigment mineral la fabricarea vopselelor, a lacurilor, la colorarea sticlei, şi are diferite numiri ca: miniu de fier, capuf morfuum, colcotar, roşu venefian, etc.; e folosit, de asemenea, drept catalizator la sinteza amoniacului, la prepararea electrozilor, etc. Oxidul magnetic de fier, Fe304, e un oxid mixt, FeO • Fe203, numit şi oxid feroferic, el conţine în refea ambele feluri de ioni, Fe2+ şi Fe3+; se găseşte în natură ca magnetit (v.) şi se obfine prin calcinarea fierului metalic, sau prin oxidarea ^ celorlalţi oxizi. Spre deosebire de ceilalţi oxizi ai fierului, cari sînt paramagnetici, el e feromagnetic. Se foloseşte ca pigment la prepararea emailurilor, la colorarea sticlei şi la Fier 566 Fier fabricarea vopselelor de bază (grund) şi de acoperire peniru metale. Are culoare aibasiră-neagră. Industrial se fabrică prin reacţia dintre sulfatul feros şi carbonatul de sodiu, în solufie, şi prin oxidarea ulterioară a precipitatului format, cu un curent de aer, la temperatura de 80—900. Hidroxizi de fier: Hidroxidul feros, Fe(OH)2, se depune ca un precipitat alb, gelatinos, la tratarea, în absenfa aerului, a sărurilor feroase cu baze; la aer se oxidează repede, căpătînd întîi o culoare verde murdară, care trece apoi în roşul-brun al hidroxidului feric, Fe(OH)3. Hidroxidul feric, Fe(OH)3, se obfine ca un precipitat voluminos roşu-brun, la tratarea cu baze a solufiilor de fier trivalent; avînd caracter bazic, se disolvă uşor în acizi, dînd sărurile ferice respactive, dar se disolvă şi în alcalii concentrate, avînd deci ş'i caracter acid; e deci amfoter. Hidroxidul feric confine, în general, mai multă apă decît indică formula Fe(OH)3, sau (Fe2C>3‘3 H20), dar prin deshidratare o pierde treptat pînă în momentul în care substanfa are formula FeO (OH) sau Fe203*H20. Hidroxizii ferici cu confinut diferit în apă de constitufie se deosebesc prin structura cristalină şi prin starea fizică a particulelor; ei prezintă ca pigmenfi nuanfe şi proprietăfi diferite. Cel mai important e pigmentul galben de fier, folosit la fabricarea lacurilor şi a vopselelor. în natură se găseşte o varietate amorfă, care formează ocrul şi rugina. Prin disolvarea hidroxidului feric în alcalii, acesta prezentînd funcfiune acidă, HFe02, se obfin feriţi de forma KFeOi- Ferifi se obfin, de asemenea, prin topirea oxidului feric, Fe203, cu sodă sau cu potasă. Cu apa hidrolizează pînă Ia bazele respective şi oxid feric, Fe203- Combinafii cu sulful: Sulfura feroasă, FeS, se obfine topind împreună pilitură de fier cu sulf, sau Ia precipitarea solufiilor de săruri feroase cu hidrogen sulfurat sau sulfură de amoniu; precipitatul umed de FeS se oxidează, prin şedere la aer, pînă la FeSO^ Sulfura feroasă se disolvă în acizi diluafi, cu degajare de hidrogen sulfurat. în natură se găseşte ca pirotit (v.) şi troilit (v.). Sulfura ferică, Fe2S3, se obfine, sub formă de precipitat negru, Ia tratarea solufiilor de fier trivalent cu solufii de sulfuri solubile, iar pe cale uscafă se obfine din fier fin divizat şi hidrogen sulfurat, la 100°, sau prin topirea sulfurii feroase cu sulf. în stare umedă se descompune ia aer, formînd hidrox'd feric, Fe(OH)3, şi separînd sulf liber. Disulfura feroasă, FeS2, se găseşte în stare naturală ca pirită (v.) şi marcasit (v.). încălzită în prezenfa aerului, arde la 400—500°, dînd bioxid de sulf şi oxid feric; calcinată la 1000°, în absenfa aerului, pierde un atom de sulf, trecînd în sulfură feroasă. Combinafii cu caracter de aliaje: Cu fosforul, fierul formează, la cald, combinafii numite fosturi, ca: Fe3P, Fe2P, iar cu siliciul formează siliciuri, ca: Fe3Si, FeSi şi FeSÎ2- Importanfă deosebită prezintă carbura de fier, FegC, sau cementita (v.). Sărurile fierului bivalent: Prin disolvarea fierului metalic, a oxidului sau a hidratului feros în acizi diluafi iau naştere sărurile respective, uşor solubile în apă; ele sînt verzui, datorită ionului Fe2+ hidratat, şi manifestă tendinfa de a frece cu timpul în săruri ferice. Solufiile sărurilor feroase sînt slab acide, datorită hidrolizei. Sărurile feroase formează uşor săruri duble cu sărurile metalelor alcaline. Clorură feroasă, FeC^, se obfine prin acfiunea acidului clorhidric gazos asupra fierului înroşit sau prin reducerea clorurii ferice în curent de hidrogen; se obfine, de asemenea, sub formă de FeC^^^O, prin evaporarea solufiei rezultate din atacul fierului cu soîufie de acid clorhidric. Clorură feroasă se disolvă în apă şi în alcool şi e puternic delicvescentă. Cu amoniacul gazos dă compusul FeC^'SNHs. Fluorura feroasă, FeF2, se obfine prin disolvarea fierului în acid fluorhidric; e foarte delicvescentă. Azotatul feros, Fe(N03)2* 6 H20, sare cristalizată în sistemul cubic, verde deschisă, se obfine prin tratarea unei solufii de sulfat feros cu azotat de bariu, din care cristalizează prin evaporarea solufiei. E foarte instabil. Sulfaful feros, FeS04-7H20, e o sare cristalizată în sistemul monoclinic, verde cu nuanfe albăstrui, cunoscută şi sub numele de calaican. Se găseşte în natură sub numele de melanterit (v.). Industrial se obfine din deşeuri de ofel şi din acid sulfuric, sau ca produs secundar Ia decaparea ofelului cu acid sulfuric. Prin încălzire se pierde treptat apa de cristalizare, astfel: la 57° FeS04-7H20 trece în FeS04-4H20, iar la 67°, acesta trece în FeS04 ■ 2 H2O; la această temperatură începe să se topească. Sulfaful feros e întrebuinfat la prepararea cernelii de scris, a pigmentului colorant cunoscut sub numele de albastru de Berlin, la vopsitul lînii, la prepararea unor apreturi de în-negrire pe bază de fier a pieilor tăbăcite vegetal, ca mordant la prepararea preliminară a blănurilor, ca material tanant la tăbăcirea cu fier, la desulfurarea gazului aerian, etc. Sulfatul feros dă săruri duble cu sulfafii alcalini, dintre cari cel mai important, datorită stabilităfii sale, e sulfaful dublu de fier şi amoniu, FeS04* (NH4)2S04-6 H2Of cunoscut şi sub numele de sarea lui Mohr, utilizat în analiza volumetrică. Carbonatul feros, FeCOs, e o sare obfinută sub forma unor cristale romboedrice, microscopice, prin tratarea unei solufii de sulfat feros cu un carbonat alcalin. în natură apare ca siderit (v.), galben. Carbonatul feros precipitat pierde bioxidul de carbon, prin păstrare la aer, şi trece în hidroxid feric brun; se disolvă, în cantităfi mici, în apă care confine bioxid de carbon, şi formează carbonat acid de fier, Fe(HC03)2, sub care formă se găseşte în apele feruginoase. în contact cu aerul, apele feruginoase elimină cu timpul, prin hidroliză, bioxid de carbon, depunînd hidroxid feric, Fe (OH)3, rezultat prin oxidare. Fosfatul feros, Fe3(P04)2 ■ 8 H20, e o sare albă-albasfră, cristalizată în sistemul monoclinic; se obfine prin tratarea unei solufii de sulfat feros cu fosfat de sodiu. E insolubilă în apă. în natură se găseşte sub forma de vivianit (v.). Acidul ferocianhidric (v. Ferocianhidric, acid ~) are săruri alcaline cu numeroase întrebuinfări tehnice. Sărurile fierului trivalent se obfin prin disolvarea oxidului feric în acizi diluafi, sau prin oxidarea sărurilor feroase. în solufie apoasa, sărurile ferice sînt puternic hidrolizate. Clorură ferică anhidră, FeCl3, e o sare neagră-brună, cristalizată în sistemul exagonal. Se obfine prin încălzirea fierului metalic într-un curent de clor uscat. E delicvescentă; cristalele se topesc la 300°. Densitatea vaporilor la aproximativ 400° corespunde formulei duble Fe2Cle, iar peste 750°, formulei simple FeCIg. încălzind clorură ferică peste 200°, pe lîngă evaporare se produce şî o disociaţie, după schema 2 FeCl3^2 FeCl2 + Cl2; disociafia analogă a bromurii ferice se produce mai uşor, iar iodura ferică e instabilă chiar la temperatura normală. Solufia apoasă de clorură ferică se obfine prin disolvarea fierului în acid clorhidric şi introducerea simultană a clorului gazos. Prin evaporarea acestei solufii se obfine exahidratul, FeCl3*6H20, cristalizat. Din cauza hidrolizei, solufia apoasă de clorură ferică are reacfie acidă, ea confinînd ioni CI" şi ioni [Fe(H20)6]3+j Clorură ferică se foloseşte în industria metalurgică, iar ca agent oxidant şi clorurant, în industria chimică; sub formă de solufie se întrebuinfează în Farmacie, cu numele de Liquor ferri sesquichlorat (Liquor ferri perchloridi). Fier Armco 567 Fier-carbon, aliaje ~ Sulfatul feric, Fe2(S04)3, e o sare cristalizata în sistemul rombic, anhidră sau hidratată cu şase sau cu nouă molecule de apă; se obfine disolvînd oxid feric în acid sulfuric concentrai sau prin oxidarea unei solufii de sulfat feros cu acid azotic. Prin cristalizarea unei solufii care confine amestec de sulfat feric şi sulfafi alcalini se obfine alaunul feric; de exemplu: KFe^C^* 12 H2O; alaunul feric e isomorf cu cel de crom şi de mangan. % Rodanura ferică, Fe(SCN)3, eo sare neagră-roşie, cristalizată în sistemul cubic, numită şi tiocianaf feric. E solubilă în apă şi dă o culoare roşie ca sîngele. Reacfia de formare a rodanurii ferice e folosită în Chimia analitică pentru recunoaşterea ionilor de fier. Fluorura ferică, FeF3, e o sare verde, cristalizată în sistemul rombic; se obfine prin evaporarea unei solufii de acid fluor-hidric în care s-a disolvat hidrat feric. Ortoarseniatul feric, FeAs04*4H20, se obfine prin acţiunea anhidridei arsenice asupra acetatului de fier. E cunoscut în natură sub numele de scorodit (v.). Azotatul feric, Fe(N03)s, se obfine prin disolvarea fierului în acid azotic; cristalizează în cristale cubice cu şase molecule de apă sau în cristale monoclinice cu nouă molecule de apă. E întrebuinfat ca mordant în vopsitoria chimică. Acidul fericianhidric (v. Fericianhidric, acid ~)are săruri alcaline mult întrebuinfate în tehnică. Sărurile fierului exavalent se numesc ferafi; ele sînt săruri ale acidului feric, H2Fe04, necunoscut în stare liberă. Ferafii au proprietăfi oxidante mai puternice decît ale permanganatului de potasiu. Prin acidularea solufiei de ferafi se degajă oxigen şi fierul exavalent trece în ioni Fe3+. F e r c a r b o n i I i i sînt compuşi ai fierului cu oxid de carbon, în cari metalul e legat de oxidul de carbon prin legături de covalenfă, ai căror electroni sînt dafi, ambii, de molecula de oxid de carbon. Se cunosc următorii fercarbonili: ferpenlacarbonilul (pentacarbonifde fier),'Fe(CO)5, obfinut prin tratarea oxalatului de fier cu oxid de carbon, la 150°; difernoncarbonilul, Fe2(CO)9, care se obfine prin acfiunea luminii asupra solufiei primului carbonil; fertetracarb orii Iul (tetracarbonil de fier), Fe(CO)4, obfinut prin încălzirea unei solufii eterice a celui de al doilea carbonil. 1. ~ Armco. Mefg.: Fier tehnic aproape pur, foarte sărac în carbon, cu compozifia medie: maximum 0,05% C, maximum 0,05% Si, maximum 0,10% Mn, sub 0,02% S, sub 0,02% P, şi restul fier; totalul impurităţilor nu trebuie să depăşească 0,16%. Poate fi elaborat în cuptoare Martin bazice sau în cuptoare electrice bazice. Are permeabilitate magnetică relativă maximă mare w^=5000--10000), permeabilitate relativă inifială mică (|xf0 = 200—300), cîmp magnetic coercitiv mic (Hc= 0,5—1,0 Oe), inducţie de saturafie magnetică mare (#s=aprox. 22 000 Gs) şi rezistivitate electrică mică |(q = 0(12 • 10”6 Qm). E folosit la fabricarea miezurilor feromagnetice cari funcfionează sub curent continuu. Fierul Armco avînd conductivitate mare, la funefionarea sub curent alternativ se produc pierderi excesiv de mari prin curenfi turbionari (curenfi Foucault). Acest dezavantaj se elimină prin alierea fierului cu anumite elemente cari, mărind rezistivitatea, permit totuşi păstrarea unei permeabilităţi mari (de ex. cu siliciul, obfinînd ofelurile silicioase). 2. ~ cu cărbune. Metg. V. Ofel-carbon, sub Ofel. 3. ~ cu siliciu. Metg.: Sin. Ofel silicios. V. sub Ofel. 4. ~ de Suedia. Mefg. V. Ofel de Suedia, sub Ofel. 5. ~ electrolitic. Chim., Metg.: Fier de mare puritate, obfinut pe cale electrolitică. Are permeabilitate magnetică relativă maximă mare (|if max=15 000) şi cîmp magnetic coercitiv foarte mic (//c= 0,13—0,15 O3). E folosit la fabricarea miezurilor feromagnetice, pentru piese cari funcfionează sub curent continuu. E superior fierului Armco, dar mai costisitor decît acesta. V. şî Fier Armco, Ofel silicios. 6. ~ forjat. Metg. V. Ofel forjat, sub Ofel. 7. ~ grafitaf poros. Mefg.: Material poros metaloceramic, antifricfiune, confinînd 97—98% Fe şi pînă la 2% grafit (din care pînă la circa 1% carbon legat), cu porozitatea totală de 15—30%; structura poate fi feritică sau perlitică, în funcfiune de procentul de carbon legat. Pulberile folosite la fabricare au granulafie mică şi mijlocie. Procesul de fabricafie şi proprietăţile pieselor fabricate din fier grafitat poros sînt similare celor ale pieselor de fier-cupru (v.). Fierul grafitat poros are proprietăfi antifricfiune superioare celor ale bronzului poros sau ale bronzului grafitat poros, poate suporta sarcini mai mari şi e mai pufin costisitor decît acestea. Se întrebuinfează în special la fabricarea cusinefilor autolubrifiabili. 8. ~ industrial. Metg. V. Ofel industrial. 9. ~ moale. Mefg.: Sin. Ofel moale, Ofel carbon. V. sub Ofel. 10. ~ omogen. Metg. V. Ofel de fuziune, sub Ofel. 11. ~ poros. Mefg.: Material poros metaloceramic, anti-fricfiune, preparat din pulberi de fier cu granulafie medie şi mare (0,10—0,40 mm), obfinute din deşeuri de fier, aşchii de fier, arsură, etc., şi apoi presate (cu 1—4 tf/cm2) şi sinteri-zate la temperatura de 1050—1200°. Porozitatea totală variază între 10 şi 30%. După sinterizare (care se poate face după presare sau concomitent cu aceasta), piesele de fier poros sînt îmbibate cu ulei, sub presiune; ele devin autolubrifiabile şi pot fi folosite şî cînd produsul dintre sarcina specifică P şi vitesa de lucru V e mare (PV cuprins între 25 şi 100 kgfm/cm2s). Din fier poros se fabrică diferite piese supuse la frecare şi cari trebuie să lucreze în condifii grele (porniri şi opriri repetate, sarcini mari, atmosferă încărcată cu praf sau cu abur, temperatură de regJm înaltă) şi cînd, în general, nu se poate asigura ungerea normală pentru a folosi materiale antifricfiune turnate. 12. ~ pudlat. Mefg. V. Ofel pudlat, sub Ofel. 13= ~ pur. Chim. V. sub Fier 1. 14. ~ sudabil. Mefg. V. Ofel sudabil, sub Ofel. 15. ~ tehnic. Metg.: Fier care confine adausuri de alte elemente (C, Si, Mn, P, S, efc.) şi care, deci, e un aliaj. Numirea generală fier tehnic cuprinde atît fontele (fier tehnic neforjabil), cît şi ofelurile (fier tehnic for/abil). V. şi Fier-carbon, aliaje Fontă; Ofel; Ofel industrial. 16. Fier, aliaje de Mefg.: Aliaje al căror component principal e fierul şi ale căror proprietăfi depind de natura şi de proporfia adausurilor de aliere. Prezintă o deosebită importanfă următoarele aliaje ale fierului: aliajele tehnice cari au la bază sistemul fier-carbon (v. Fier-carbon, aliaje ~), cari se clasifică în fonfe (v. Fontă) şi oţeluri (v. Ofel); aliajele tehnice cu unu sau cu mai multe metale ori cu mai mulfi metaloizi de aliere, cari sînt folosite în siderurgie, la elabo- rare, ca adausuri de afinare sau de introducere a elementului de aliere şi cari sînt numite feroaliaje (v. Feroaliaj); aliajele tehnice cu sau fără carbon şi cu unu sau cu mai multe metale, folosite datorită proprietăţilor lor speciale, de exemplu: aliajul fier-cobalt-vanadiu, aliajul fier-cupru, etc. 17. Fier-carbon, aliaje Mefg.: Aliaje — în general aliaje tehnice — cari au la bază sistemul fier-carbon şi confin, de obicei, şl alte elemente de adaus. Cînd elementele de adaus rezultă din procesul de elaborare (de ex.: Si, Mn, S, P în proporţii mici sau şl urme de alte elemente), aliajele fier-carbon sînt numite oţeluri carbon (v. sub Ofel), dacă confinutul în carbon e sub 1,7%, — respectiv fonfe (v. sub Fontă), dacă confinutul în carbon e mai mare decît 1,7%; cînd confinutul în siliciu sau în mangan e, procentual, mai mare decît cel rezultat obişnuit din fabricafie, sau cînd în aliaj se adaugă intenfionat şi alte elemente (de ex.: Ni, Cr, Fier-c.arbon, aliaje ~ 568 Fier-carbon, aliaje ~ V, Mo, W, Cuf Ti, ele.), pentru a-i modifica unele proprietăfi (fizicochimice, tehnologice, mecanice, efc.), aliajele sînt — după confinutul în carbon şi în elemente de adaus — ofeluri aliate (v. sub Otel), fonfe- aliate (v. sub Fontă) sau feroaliaje cu carbon, cum sînt fero-cromul, feromanganul, etc. (v. sub Feroaliaj). Caracteristicile aliajelor fier-carbon variază cu confinutul în carbon şi în celelalte elemente de adaus. De cele mai multe ori, ofelurile sînt aliaje deformabile, iar fontele şi feroaliajele sînt aliaje de turnare. Studiul aliajelor fier-carbon se face de obicei folosind diagrama de echilibru a sistemului binar Fe-C. Diagrama fier-carbon. Carbonul apărînd în aliajele fier-carbon fie sub forma compusului definit F3C, numit cementită, fie în stare liberă, sub formă de grafit, pe diagrama sistemului binar Fe-C apar două grupuri de curbe de transformare, unele indicînd separarea cementitei, iar altele, separarea grafitului. Deoarece cementită se descompune la temperaturi înalte, aliajele cu grafit sînt în echilibru stabil, iar sistemul cu cementită e considerat metastabil. Diagrama generală (simplificată) Fe-C se prezintă, probabil, ca în fig. I: Cei doi componenfi ai sistemului sînt total solubili unul în altul în stare lichidă, şi parfial solubili în stare solidă (carbonul se disolvă în fierul y. dînd solufia solidă numită austenită; fierul se disolvă încarbon, înfr-o proporfie încă nepre-cizată, dînd o solufie solidă numită solufie soiidă (3); la un confinut de 6,67% C aliajul e format dintr-un singur constituent, compusul definit FeaC. Diagrama prezintă transformări eutectice şi eutectoide. Cercetările asupra acestui sisfem au fost însă limitate Ia partea din stînga a diagramei, pînă la confinulul de 6,67% C, cuprinzînd ofelurile şi fontele cari se întîlnesc curent în tehnică. Această porfiune e reprezentată în fig. II, în care se văd detalii neindicate în diagrama generală din fig. /. Astfel, în zona care interesează din punctul de vedere practic, sistemul fier-carbon prezintă: o regiune cu transformări peritectice (cari se produc la 1485° şi cari pot fi reprezentate prin relafia 6H + LB^AJf în care: 8 e solufie solidă de carbon în fier 8, L e solufie lichidă şi A e austenită); transformări eutectice (LE ^ lede-burită) şi transformări eutectoide (As ±> perlită), cari se produc la temperaturi cari au valori pufin diferite în sistemele Fe-FegC şi Fe-grafit. Verticala punctului E (corespunzînd unui confinut de 1,7% C) împarte diagrama în două: partea din stînga, care se referă la ofelurile-carbon; partea din dreapta, care se referă Ia fonte (fonte albe, în sistemul Fe-Fe3C, respectiv fonte cenuşii, în sistemul Fe-grafit). La temperatura normală, constifuenfii de echilibru din ofeluri şi din fonte în diferite cîmpuri ale diagramei (v. fig. II) sînt: în aliaje cu mai pufin decît 0,008% C, solufie solidă 5 ore, fafă de 6--9 ore la fierberea lentă la 165--1700). î. grad de Ind. hîrf.: Mărime care scade monoton cînd creşfe confinutul de lignină uşor oxidabilă cu halo-geni sub formă de gaz sau în solufie (în special clor), respectiv cu hipoclorif sau cu permanganat de potasiu, lignină pe care o confine o celuloză după ce materia primă fibroasă a ei a suferit o anumită fierbere propriu-zisă, mai „moale" sau mai „tare11, respectiv o dezincrustare mai pufin sau mai mult înaintată. Calitativ, gradul de fierbere se stabileşte colorimetric, în special la celulozele sulfif, cu ajutorul unei solufii apoase saturate de verde malachit, la care se adaugă 2% acid acetic, prin observarea intensităfii şi a tonului cblorafiei, la o foaie uscată, formată din pasta colorată; la celuloza sulfif, colorafia variază de la albastru-azuriu foarte slab, pentru fierberea foarte moale, la verde foarte intens, pentru fierberea tare. 2- ~ neagră. Ind. hîrf.: Fierbere greşită, la fabricarea celulozei sulfif, la care materialul vegetal tocat nu se desface în fibre — şi se înnegreşte, datorită faptului că în procesul de dezincrustare, în urma condifiilor necorespunzătoare, lignină nu se disolvă, ci se polimerizează şi rămîne în material. 3. ~ solufie de Ind. hîrf. V. sub Fierbere 4. 4. furnus de 1. Ind. hîrf.: Ansamblul operafiilor, la fierberea discontinuă a materiilor prime fibroase, în vederea obfinerii semifabricatelor fibroase (v. şi sub Fierbere 4). 5. furnus de 2. Ind. hîrf.: Intervalul de timp în care se efectuează operafiile procesului de fierbere. Se deosebesc un furnus total de fierbere, care reprezinfă durata tuturor operafiilor cari, în cadrul fierberii, conduc la transformarea materiei prime, şi un furnus propriu-zis de fierbere, care reprezintă numai durata operafiei de fierbere propriu-zisă. Sin. Ciclu de fierbere. e. Fierberea acumulatoarelor, Elf., Chim.: Degajarea de gaze (ca urmare a electrolizei apei) însofită de clocotul lichidului (similar fierberii), la încărcarea acumulatoarelor. Fierberea se produce la sfîrşitul încărcării acumulatoarelor cu plăci de plumb şi în fot timpul încărcării acumulatoarelor alcaline. 7. Fierberea berii. Ind. alim.: Sin. Brasaj. V. sub Bere. 8. Fierberea meîalului. Metg.: Ieşirea violentă a gazelor dintr-o topitură metalică (gaze cari se degajă din metalul lichid sau cari au pătruns din afară — din aer, cînd se toarnă — ori din formele de furnare), fie în cursul elaborării, fie în cursul sau după turnarea în lingoliere ori în forme de furnare. Gazele cari rămîn în masa metalului solidificat formează sufluri (de obicei cu suprafafa netedă, neoxidată). La elaborarea ofelului în cuptoare Siemens-Marfin sau în cuptoare electrice, fierberea e o fază normală a procesului; perioada de fierbere-afinare (numită uneori şi numai afinare) începe odată cu topirea şi durează pînă Ia începerea dez-oxidării. Fierberea e provocată de oxizii din topitură, în special de oxidul feros, FeO, care produce oxid de carbon după reacfia FeO + C = Fe + CO (cînd reacfionează oxid feros în proporfia de 0,001% din topitură, se formează CO cu un volum egal cu circa 40% din volumul metalului lichid). Cînd topitură confine cantităfi mari de hidrogen (care produce o fierbere mai pufin intensă, însă provoacă uneori defectări grave ale pieselor turnate din ofel), se provoacă intenfionaf o fierbere specială de lungă durată, prin reacfia oxidului feros, în timpul căreia bulele de hidrogen sînt antrenate afară din topifură. La elaborarea ofelului-carbon obişnuit, care absoarbe foarte pufin azot la temperaturi înalte, topifură poate fi curăţită de hidrogen şl prin suflare cu azot. Curăfirea de hidrogen a fontelor se face prin suflarea de bioxid de carbon, iar a aliajelor neferoase, prin suflarea de clor. Fierberea metalului (care, prin sufluri, poate produce rebu-tarea pieselor furnate) se combate prin: dezoxidarea cît mai completă a ofelului, eventual prin calmarea lui; evitarea supraîncălzirii metalului dezoxidat şi a menfinerii prea îndelungate în cuptor; agitarea fopiturii cu prăjini uscate de lemn, pentru ca gazele (pufîn solubile) emanate să antreneze hidrogenul şi azotul din topifură, sau producerea unei fierberi intense de lungă durată, sub zgură, în acelaşi scop; obfinerea unei fopi-turi cu fluiditate cît mai mare; menfinerea metalului timp suficient în oala de turnare, înainte de turnarea în forme (în special cînd modificarea se face pe jgheab sau în oala de furnare); efectuarea unei topiri cît mai rapide (pentru a scurta durata de spălare cu gaze a metalului); evitarea unei concentraţii prea mari de abur sau de hidrocarburi (cari îmbogăţesc metalul cu hidrogen) în atmosfera cuptorului; alegerea de materiale pentru şarjă, cu dimensiuni corespunzătoare, fără prea mulfi oxizi sau prea multe gaze, şi cu confinut minim de apă; etc. 9. Fiertură, pl. fierturi. Ind. alim.: Produsul obfinut, la fabricarea zahărului, după concentrarea prin fierbere a siropului gros, care e format dintr-un amestec foarte vîscos de cristale de zahăr şi sirop intercristalin (v. şl sub Zahăr) ce confine toate nezaharurile şi zahărul, sub formă de solufie saturată. Siropul se separă de cristalele de zahăr prin centrifugare, după ce fiertura a fost răcită în refrigerente. Siropul de scurgere obfinut la centrifugarea primei fierturi se fierbe pentru a doua cristalizare a zahărului, obfinîndu-se o fiertură cu puritate mai mică decît a celei precedente. După puritatea iniţială a siropului gros, cristalizarea zahărului se poate face în două sau în trei trepte, deosebindu-se astfel: fiertura produsului I; fiertura produsului ll; fiertura produsului III. Se obfine un sirop de scurgere cu purifafe foarte mică, numit melasă, din care zahărul cristalizează atît de încet, încît continuarea cristalizării nu mai e rentabilă. Sin. Masă groasă. 10. Figulină, pl. figuline. 1. Artă: Obiect de artă fabricat din argilă arsă şi smălfuit, avînd în relief ornamente figurate sau florale. 11. Figulină. 2. Arfă: Vază (v.) de argilă arsă. 12. Figurare. Cs.: Aranjarea în figuri (v. Figură 4) a materialelor de construcfie, granulare sau sub formă de bulgări (nisip, pietriş, piatră spartă, cărbuni, etc.), pentru a li se putea măsura mai uşor volumul. Figurarea materialelor se execută pe locuri plane, orizontale, uscate şi curate. 13. Figurat, ornament Arfă, Arh.: Ornament care reprezintă imaginea, fidelă sau stilizată, întreagă sau parfială, a unei persoane sau a unui animal, uneori imaginar sau fantastic. V. şî sub Ornament. 14. Figură, pl. figuri. 1. Geom.: Ansamblu de elemente geometrice (puncte, linii, suprafefe, suprafefe exferioare ale unor corpuri geometrice) în relafie unele cu altele. îs. ~ reciprocă. Rez. maf.: Figură care determină grafic eforturile (forfele interioare) din barele unei grinzi cu zăbrele. în mefoda poligoanelor reciproce se consideră că atît barele grinzii cu zăbrele, cît şi forfele date şi, reacfiunile, sînf laturi de poligoane, iar regiunile dintre forfele paralele se consideră închise la infinit.. Figura se numeşte reciprocă, fiindcă fiecare linie din epura, reprezentînd efortul dinfr-o bară, e paralelă cu bara respec- Figură 581 Figurist tivă a grinzii cu zăbrele; fiecărui nod al grinzii îi corespunde un poligon închis pe epura eforturilor, iar fiecărui poligon închis de pe grindă îi corespunde pe epură un punct de inter-secjiune a laturilor ei respective. Nofînd barele grinzii cu zăbrele cu numere (1, 2, 3, ...), se obfin în epură eforturile corespunzătoare, notate cu aceleaşi numere, cu semnul plus, dacă sînt tensiuni, şi minus, dacă sînt compresiuni. Uneori se obişnuieşte să se traseze compresiunile, în epură, cu două linii paralele foarte apropiate. Pentru urmărirea mai uşoară a epurei se foloseşte notafia Bow, notîndu-se cu m, n, p, q, intervalele de pe grinda cu zăbrele. în epura, aceste litere apar în vîrfurile poligoanelor de forfe; astfel, bara 1 de pe grindă, situată între zonele n şi s ale acesteia, va avea ca efort în epură segmenful ns. Considerînd un anumit sens (de ex. sensul acelor unui ceasornic), se duc în epură direcfiile paralele cu barele respective de pe grindă; astfel, nodul de intersecfiune a barelor 7, 8, 5, 3, în care acfionează forfa P2, e reprezentat în epură prin poligonul închis p q v u t p. Această metodă prezintă avantajul că constituie un mijloc de control, poligoanele ultimelor două noduri trebuind să se închidă de la sine. 1. Figură. 2. Tehn.: Reunire de puncte şi linii trasate pe o suprafafă, pentru a reprezenta forma exterioară a unui corp, o figură geometrică, un simbol grafic, o schemă sau o diagramă, în vederea facilitării explicafiei ori a înfelegerii unui fexf sau a unei expuneri orale. 2. Figură. 3. Artă: Imagine a unui om sau a unui animal, redată în întregime, prin mijloacele arfelor plastice. 3. Figură. 4. Cs.: Depozit de materiale de construcfie (nisip, pietriş, piatră spartă, etc.), în cariere, în gări, pe zona sau pe acostamentele drumurilor, efc., sub formă de corpuri geometrice regulate, pentru a i se putea calcula uşor volumul. Cele mai simple figuri sînt grămezile sau movilele, cari au, în general, formă conică. 4. Figură. 5. Ind. text.: Desen obfinut printr-o legătură oarecare pe fondul unor fesături ca: fesături penfru mobile, fefe de masă, fesături pentru decoruri, etc., pentru a da acestora un aspect mai estetic şi mai variat. în general, pentru realizarea figurii se foloseşte o legătură cu efect de urzeală, iar pentru fond, negativul ei, din aceeaşi legătură, cu efecf de bătătură. Pentru ca fesătura să nu aibă aspect monoton, figurile sînf risipite cît mai variat şi în diferite Aplicarea legăturii în fond şi în figură, pozifii. „ 5. Figură. 6. Poligr.:. Sin. Ilustrafie (v.). 6. Figură de plutire. Nav.: Figura rezultată din intersec-fiunea carenei navei (dreaptă sau înclinată) cu un plan de plutire dat. Aria figurii de plutire caracterizează variafia de pescaj (afundare) în funcfiune de variafia de încărcare, adică de variafia deplasamentului navei. Diferentele dintre coordonatele centrului figurii de pîufire şi coordonatele încărcăturii (îmbarcare sau debarcare) reprezintă brafele de pîrghie ale momentelor de înclinare transversală sau longitudinală (asietă) produse. Momentele de inerfie principale ale figurii de plutire servesc la determinarea razelor metacentrice transversale şi longitudinale, Rx şi Ry. 7. Figuri, sing. figură. Ind. alim.: Produse zaharoase formate din masă de caramel, masă de fondant, ciocolată, efc., cărora li se dau forme diferite de animale (ursulefi, iepuraşi, pui de găină, efc.), de obiecte (ou, stea, etc.) sau de personaje simbolice (păpuşi, etc.). s. Figuri de coroziune. Mineral.: Depresiuni (gropife) cu forme regulate (de obicei piramidale), cari se formează prin disolvare, pe fefele cristalografice ale unui cristal de mineral (în puncte cu neomogeneităfi externe), cînd acesta e introdus într-o solufie omogenă sau e atacat cu un reactiv chimic: lichid, vapori sau gaze. Prin contopirea mai multor figuri de coroziune limitrofe rezultă o figură de coroziune în relief, numită movilă de coroziune (de ex. la galena corodată cu acid clorhidric; la berilul corodat cu acid fluorhidric). Figurile de coroziune prezintă aceeaşi simetrie ca şi structura interioară a cristalului respectiv. Figura reprezintă, ca exemplu, Figurile de coroziune la cristalele cubice de sare gemă (a) şi de siIvină (b) şi la cristalele romboedrice de calcit (c) şi de dolomit (d). figurile de coroziune ale sării geme şi ale silvinei (cristalizate în cuburi) şi ale calcitului şi dolomitului (cristalizate în romboedri). Cristalul de sare gemă, ia care figurile de coroziune au conturele paralele cu muchiile cubului, admite plane de simetrie, pe cînd cel de silvină, la care figurile de coroziune apar înclinate fafă de muchiile cristalului, nu admite astfel de plane. Cu ajutorul figurilor de coroziune se mai pot identifica modificafiile enantiomorfe, nesuperpozabile, ale unor minerale (de ex. cuarful). Figurile de coroziune ale unui cristal variază după natura disolvantului şi după condifiile de concentrafie şi de temperatură în cari se lucrează, dar simetria şi orientarea lor pe aceeaşi fafă sînt constante. în cazul cristalelor cu deformafii interne produse de neomogeneităfi mecanice, marcate prin anomaliile lor optice, se obfin figuri de coroziune anormale, cu simetrie inferioară simetriei cristalelor nedeformate. 9. Figuri de interferenţă. Mineral., Fiz« V._ Interferenfă, figuri de 10. Figurile lui Chladni. Fiz. V. Chladni, figurile lui n. Figurile lui Lichfenberg. Elt. V. sub Clidonograf. 12. Figurile lui Liesegang. Mineral., Fiz. V. Liesegang, figurile lui 13- Figurile lui Lissajous. Geom., Fiz. V. Lissajous, figurile lui 14. Figurile lui Widmannsfăffen. Mineral. V. Widmannstăt-ten, figurile lui i5< Figurină, pl. figurine. Artă: Obiect de arfă (în special sculptat) care reprezintă o figură de om sau de animal executată la scară foarte! mică. ie. Figurisf, pf. figurişti. Artă: Persoană (pictor, sculptor, modelator) specializată în executarea lucrărilor de artă cari Filabil, număr ~ 582 Filare reprezintă figuri de oameni sau de animale (v. Figură 3), spre deosebire de ornamenfist, care e specializat în executarea lucrărilor ornamentale. i. Filabil, număr Ind. text.: Numărul metric mai fin fir care se poate obfine dintr-un bumbac corespunde standardelor. Numărul filabil se calculează cu formula: al V celui care filabil' -0,142 Ni A- -Rt i 1 în care N\ e numărul metric al fibrelor acelui bumbac; LR^ e lungimea de rupere a fibrelor; LR e lungimea de rupere a firului (1 1,5 km penfru fire de bumbac car dat; 14,3 km pentru fire de bumbac pieptenat); lf e lungimea de fibră, în mm (lungimea filatorului, lungimea medie a fibrelor din partea dreaptă a diagramei de repartiţie); A e un coeficient egal cu 0,81 pentru fire de bumbac cardat si 0,86 pentru fire de bumbac pieptenat. 2. Filactere, sing. filacferă. Poligr. V. Legendă. s. Filaj. C inem.: Efect de clipire datorit unei vitese prea mici a obturatorului aparatului de proiecfie cinematografică, sau eventualului decalaj dintre mişcarea obturatorului şi aceea a filmului. 4. Filament, pl. filamente. 1. II.: Fir metalic trefilat penfru executarea corpului luminos al lămpilor cu incandescenţă. Se execută de obicei din wolfram şi conţine uneori şi Si02, CaO, K20, Al203, Th02(pentru îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice la rece şi la cald, şi a emisiunii). Dimensiunea filamentelor (în special a celor subţiri, cu diametrul de circa 0,01 mm) se indică sub forma greutăţii unei lungimi de fir de 200 mm (în mg/200 mm). 5. Filament. 2. Ind. fexf.: Produs al fiecărui orificiu din filiera maşinii de filat fibre textile pe cale chimică. Prin analogie se numeşte filament şi produsul unei singure ramuri tubulare care intra în componenţa organului producător de mătase a! viermelui de mătase, Acest organ are două ramuri simetrice cari se unesc, formînd o filieră aşezată în regiunea capuiui, unde cele două filamente sînt îmbrăcate într-o pojghiţă cleioasă comună, constituind fibra pe care viermele o depune în peretele gogoşii de mătase. Cu excepţia fibrelor monofilamentare (întrebuinţate la fabricarea periilor, a tricoturilor, etc,), cari se obţin cu ajutorul filierelor cu cîte un singur orificiu — şi cu excepţia fibrelor scurte (celofibra, fibrele scurte de nylon, etc.); fibrele obţinute pe cale chimică sînt fibre polifilamentare, conţinînd un număr de filamente egal cu numărul de orificii ale filierelor. De exemplu, fibra viscoza obişnuită confine 24 ■•■120 de filamente; fibra de cord de viscoză, 300 •■■1000 de filamente; fibra cupro, 24 ■••150 de filamente; capronul, 12 •■■ 39 de filamente; dorinul, 24 — 60 de filamente. Grosimea filamentelor e în funcţiune de natura şi de fineţea fibrei din care fac parte. 0. Filament de fub electronic. Elf., Telc.: Fir conductor parcurs de curentul de încălzire al unui fub electronic cu cafod caid, constituind direct catodul tubului (la tuburile cu încălzire directă) sau folosind numai la încălzirea cafodului (la tuburile cu încălzire indirectă). V. sub Catod, şi sub Tub electronic. ^ 7. Filament sfaminal. Bof.: Partea componentă a sfami-nei (v.), care susţine antera în care se formează granulele de polen. s. Filare. 1. Telc.: Operaţia de reducere gradată, pînă la extincţie, a semnalului de ieşire a unui canal de f ransmisiune (v.), audio sau video, sau de introducere gradată a acestui sem- nal pînă la nivelul de transmisiune normal, utilizată în instalaţiile de transmisiune a sunetului sau a imaginii (studiouri, efc.) penfru obţinerea unui anumit efect acustic sau vizual. Se efectuează, de obicei, prin manipularea unor atenuatoare (v.) variabile, de la pupitrul de regie tehnică respectiv. o. Filare. 2. Ind. fexf., Ind. chim.: Operaţie prin care anumiţi polimeri înalţi şi copolimeri aduşi în stare de soluţie vîscoasă, de topifură sau de pastă, sînt presaţi prin filiere şi transformaţi astfel, pe cale chimică, în fibre textile, cari se depun pe mosoare, pe vîrtelniţe sau pe centrifuge de filat. Filarea e influenţată, în primul rînd, de viscozitatea şi de concentraţia soluţiilor. După cum solventul se recuperează sau nu se recuperează, procedeul de filare folosit e: la uscat sau la umed. Filarea la uscaf reclamă soluţii de cîteva ori mai vîscoase şi mai concentrate decît e necesar pentru filarea la umed, iar concentraţia acestora atinge uneori 35%. Filamentele extrudate la filarea prin procedeul la uscat se solidifică prin ev^po^ea solventului, fara ca polimerul filat să-şi modifice compoziţia chimică. înainte de filare, soluţiile omogeneizate prin amestecare se filtrează. Odată cu reţinerea impurităţilor, prin filtrare se realizează şi un proces de dezaerare, care se completează ulterior prin menţinerea soluţiei în rezervoare sub vid parţial, timp de 15 •■■ 25 h, la 15°. în procedeul de filare la umed, între filamentele extrudate din filieră şi componenţii băii de coagulare se produce o reacţie chimică, care conduce la precipitarea polimerului în corpul filamentelor. Se filează sub formă de topifură polimerii cari prin simplă încălzire devin fluizi, fără descompunere (poliamide, poliesteri, etc.). Acest procedeu prezintă următoarele avantaje: simplifică sfilarea, datorită eliminării operaţiilor de disolvare, filtrare, dezaerare, recuperare a solvenţilor şi a componenţilor băilor de coagulare; permite creşterea vitesei de filare, care poate fi de zece ori mai mare decît cea care se foloseşte la filarea soluţiilor (cu excepţia fibrelor acetat cari, în procedeele moderne, se filează din soluţie cu vitesa de circa 700m/min, adică egală cu cea folosită la filarea din topitură). Circa 95% din cantitatea de fibre cari se obţin anual pe glob se filează din soluţii, iar restul de 5% se filează din topifuri şi din pastă. io. temperatură de Ind. fexf.: Temperatura pe care o are, în faza de filare, substanţa din care se obţin fibre textile pe cale chimică. La procedeele de filare la umed se folosesc temperaturi de filare mai joase decît la procedeele de filare la uscat. ii- vitesă de Ind. text.: Lungimea de fibră debitată de o filieră în unitatea de timp. Pentru cîteva tipuri de fibre, mai importante, sînt folosite următoarele vitese de filare: fibra viscoza, 60 100 m/'min; fibra cupro, fabricată prin procedeul cu apă, 30 40 m/min, iar prin procedeul cu hidroxid de nafriu, 60 ••• 80 m/min; fibra triacetil, fabricată prin procedeul la umed, 30--40 m/min, iar fibra diacetil, fabricată prin procedeul la uscat, 200 ■•■300 m/min; fibre proteice, 40---60 m/min; fibra de clorură de polivinil, fabricată prin procedeul la umed, 40••■60 m/min, iar prin procedeul la uscat, 150---200 m/min; fibra de clorură de poliviniliden, fabricată prin filarea din pastă, 150-"200 m/min; fibra din nitril-poliacrilic, 500 m/min; fibra poliamidică, 500--*1000 m/min; fibra poliesferică, 400 m/min. 12. Filare. 3. Ind. fexf.: Procesul tehnologic penfru transformarea fibrelor în fire textile, fie ca semifabricate penfru ţesături şi tricotaje, fie ca fabricate finite, cum sînt aţa, firele de efect, etc. Filarea materiei textile (vegetală, animală sau minerală) poate fi discontinuă (alternativa) sau continuă. Filare 583 Filare Filarea discontinuă (alternativă) se poate efectua, fie manual, fie mecanizat. Filarea manuală, folosită la lînă, la cînepă, etc., se execută cu un fus de tors din materialul fixat, sub forma de caier, pe furca de tors. Filarea discontinuă mecanizată se execută, în special la lînă, cu selfactorul (v.), operafia fiind efectuată în cicluri, într-o parte a ciclului fiind produs firul şi în cealaltă parte el fiind înfăşurat. Filarea continuă se execută numai mecanizat, cu o maşină de filat (maşină cu aripioare, maşină cu clopot, maşină cu inele sau maşină centrifugă), în care operafiile de dublare, laminare, torsionare şi înfăşurare se execută simultan. Un procedeu modern de filare e filarea centrifugă, prin care din semitort se obfine firul, folosind pentru torsionarea şi depunerea lui fusul centrifug. Filarea centrifugă e caracterizată prin productivitatea mare, datorită turaţiei înalte a fuselor centrifuge, care variază între 5000 şi 8000 rot/min la filarea mătăsii viscoza, şi 16 000—28 000 pentru bumbac, şi prin tensiunea mică în fir, în timpul filării. Operafiile anterioare filării propriu-zise sînt aceleaşi ca în procesele de filare normală a materiei prime respective, eie avînd drept scop obfinerea semitortului. Diferă numai transformarea acestuia în fir, — organul care dă torsionarea şi efectuează înfăşurarea firului fiind un fus cu cilindru în care firul se depune datorită forfei centrifuge care acfionează asupra lui în porfiunea dintre conducătorul de fir din centru şi peretele interior al cilindrului, la început, şi apoi al corpului rezultat prin înfăşurare. Filarea bumbacului se efectuează în trei procese tehnologice diferite: filarea bumbacului pieptenat, a bumbacului cardat şi a deşeurilor de bumbac. Penfru bumbacul pieptenat şi pentru cel cardat, schema procesului tehnologic e următoarea: destrămarea, curăfirea, amestecarea (secfia de amestecare şi curăţire); cardarea (secfia de carde); pregătirea pentru pieptenare şi pieptenarea propriu-zisă (secfia de pieptenare) sau trecerea directă în filatura de bumbac cardat; uniformizarea benzilor (secfia de laminoare); obţinerea semitortului (secţia de flyer-e); obţinerea firului (secţia cu maşini de filat). Filarea bumbacului pieptenat se efectuează cînd acesta e curat şî are fibră lungă, în scopul obţinerii firelor de bumbac cu număr de fineţe mare, rezistente, uniforme şi netede. Filarea bumbacului cardat se efectuează în filaturile de bumbac cari nu au secţii de pieptenare, amestecul fiind alcătuit din bumbac cu fibre cu lungime medie şi scurtă, firele obţinute fiind fire groase şi fire cu fineţe medie, utilizate pentru ţesături, tricotaje şi pentru unele articole tehnice. Filarea cînepii se efectuează în mod asemănător filării inului, cu unele diferenţe cari provin din faptul că fibrele din fuiorul de la meliţă au lungimi pînă la peste 2 m şi sînt mai aspre. Cînepă se prelucrează atît în fuior pieptenat, cît şi în fibre scurte şi în cîlţi cardaţi. înainte de pieptenare, fuiorul de cînepă de la meliţă e trecut prin zdrobitor pentru înmuierea fibrelor; apoi e tăiat în lungimi de 800'*'1000 mm, separîndu-se porţiunile de rădăcină, de mijloc şi de vîrf. Pieptenarea se execută la maşina verticală de pieptenat fuior. Pentru filarea firelor groase, fuiorul de la meliţă e supus cardării şi celorlalte operaţii ale procesului de filare, ca şi în cazul inului. Filarea propriu-zisă se efectuează pe maşini cu aripioare, cu inele sau cu fuse centrifuge, cu tren de laminat cu sau fără cîmp de ace, la uscat sau (a umed. Din cînepă se obţin fire groase şi medii, calitativ inferioare celor de in, cu Nm 0,4---3, la filarea uscată, pînă la Nm 14 la filarea umedă a fuiorului, şi pînă la Nm 6 la filarea umedă a cîlţi lor. Firele de cînepă sînt utilizate pentru producerea de ţesături, cum şi la fabricarea furtunurilor, a sforilor, a frînghiilor, etc. Filarea fibrelor sintetice se efectuează fie pe utilajul folosit în filaturile de bumbac, fie pe cel folosit în filaturile de lînă (pieptenată sau cardată), cu unele modificări faţă de condiţiile iniţiale ale bumbacului, respectiv ale lînii. în primul caz se filează, în special, fibre poliamidice şi poli nit rilacrilice scurte (30 şi 40 mm) şi cu fineţea de 1,5 sau de 3 den, fie pure (100%), fie în amestec. La prelucrarea fibrelor 100% (relon, perlon, nylon, etc.) se recomandă printre altele: evitarea maşinilor de curăţit, în special a destrămă-torului vertical; folosirea volantului cu cuie !a maşina bătătoare; Ia cardare, reducerea turaţiilor şi montarea unui volant cu ace lungi, cari se întrepătrund cu acele tobei; folosirea învelişurilor de cauciuc sau de polivinil la cilindrele de presiune la laminoare; folosirea unui pieptene de celuloid condensator în zona din faţă, şi a unui laminaj negativ (0,96---Qf98) între trenul de laminat şi cană, etc. La prelucrarea în amestec, amestecarea se efectuează la secţia de batere pentru procente pînă la 35% şi la prima trecere prin laminor, pentru procente mai mari. în cazul filării la utilajul folosit în filaturile de lînă pieptenată, condiţiile de lucru sînt impuse de higroscopicitatea mică (0,5-”4,5%) a fibrelor sintetice (ceea ce uşurează apariţia sarcinilor electrice în timpui iucruiui) de elasticitatea mai mare, de greutatea specifică mai mică, etc. Depozitarea se face în magazii cu aer condiţionat, iar la introducerea în lucru, baloturile se desfac în prealabil, pentru destinderea fibrelor prin elasticitatea proprie şi pentru egalizarea umidităţii. Cînd se lucrează în amestec, fibrele sintetice se destramă printr-o trecere prin lupul amestecător. Amestecul cu lînă sau cu celolînă se face fie prin procedeul patului de amestec, fie prin prelucrarea separată a fiecărui component şi amestecarea în preparaţie prin una sau două treceri prin laminorul de amestec (melanjor). în general, vitesele de debitare a firelor de fibre sintetice sînt mai mici, iar la înfăşurare nu trebuie să rezulte bobine prea tari. în cazul filării la utilajul filaturilor de lîna cardată nu se fac, în general, modificări esenţiale. Filarea inului se efectuează în două procese tehnologice diferite după natura materiei prime: cu fibre lungi sau cu fibre scurte (fuior sau cîlţi). Schema tehnologică cuprinde următoarele faze: Fuior piep-fenat .( Pieptenare manuală I Formarea benzii i Uniformizarea şi subţiereo benzilor I Obţinerea semiforfufui Filare la umed Depanare in sculuri h 4 . Uscare împachetare şi expediere * Fuior bun I Pieptenare manuală 4 Pieptenare mecanică >lr Cîlţi de p/eptene i primă : in de la meliţă __ V Fuior inferior Cîlţi c i le meliţă I * Destrămare în cîlţi V > Cardare < ! Laminarea Banda cardată — preliminară l pieptenarii l | Uniformizarea şi subţiereo Pieptenare benzilor l l Uniformizarea Obţinerea < şi subţierea semitortului benzilor i i Filare la umed Depanare | în sculuri Filare 4, la uscat Uscare l împachetare şi expediere Filarea iutei se efectuează pe utilaj asemănător celui folosit la filarea fibrelor scurte (a cîlţilor) de in sau de Filare 584 Filare cînepă, cu următoarele diferente: la înmuierea prin trecerea printre cilindrele zdrobitorului se stropesc fibrele de iută cu emulsie de ulei şi se lasă circa 48 ore în sfive, penfru pătrundere. Filarea iutei se poate efectua prin două procedee: cu sau fără faza de obţinere a semitortului. în cazul în care de ia ultimul laminor se trece direct la maşina de filat uscat cu tren de laminat cu cîmp de ace, la ultimul laminor trebuie să se obţină o bandă mai subfire, căreia i se dau ondulaţii dese, pentru a i se mări rezistenta la alimentarea pe maşina de filat. Iuta nu se filează la umed. Se obfin fire cu Nm 1—4, folosite pentru pînze de ambalat, de saltele, penfru covoare, etc. Filarea lînii se efectuează în două procese tehnologice cari diferă între ele după caracteristicile de lungime şi finefe ale fibrelor şi după proprietăfile şi destinafia firelor obfinute: filarea lînii cardate şi filarea lînii pieptenate. Filarea lînii cardate se aplică fibrelor scurte de lînă, sau amestecului de lînă din deşeuri, celolînă şi fibre sintetice, din cari se obfin fire groase şi medii, pufoase, cari pentru finisare sînt supuse la operafiile de piuare şi scămoşare. Schema procesului tehnologic cuprinde pufine operafii: pregătirea materiei prime, amestecarea, cardarea, filarea. Pregătirea materiei prime consistă în sortarea fibrelor după finefe, lungime, culoare, gradul de impuritate, felul impurităţilor; destrămarea lor la maşina de destrămat lînă (lup); spălarea în instalafii mici, cu un singur basin, cu modul de lucru discontinuu, sau în instalafii mari (leviatane), cu 4—6 basine, cu modul de lucru continuu; centrifugarea, pentru ca lîna să rămînă cu mai pufină apă (50%), şi uscarea în maşini de uscat cu mers discontinuu sau continuu, penfru ca lîna să rămînă cu o umiditate apropiată de 15%. în cazul cînd se prelucrează lîna în amestec, deşeurile de lînă, de semitorturi şi de fire, cum şi fibrele sintetice, sînf trecute prin maşini desfrămătoare (lup spiral, lup de desprăfuit — Willow — pentru lînă şi semitorturi, lup desfră-mător, garnetă şi drusetă penfru fire); zdrenfele (resturi de fesături şi de tricotaje vechi purtate) se desprăfuiesc la maşini cu lucru discontinuu sau continuu, se dezinfectează cu abur sub presiune, se spală, se decolorează, se sortează, efc., după care se destramă sau se rup în fibre Ia lupul destrămător, obf inîndu-se lîna regenerată („mungo", dacă provine din destrămarea fesăturilor piuate; „shoddy", dacă provine din tricotaje sau din fesături nepiuate). Amestecul pentru firele de lînă cardată (manipulafia) consistă în alcătuirea unui pat de amestec, din straturi suprapuse, din fiecare component, trecut în prealabil prin lupul amesfecăfor. Cardarea lînii, care se efectuează pe sortimente de două şi trei carde, are drept scop destrămarea pînă Ia fibrele individuale, îndreptarea şi paralelizarea lor şi omogeneizarea structurală a materialului fibros. Operafia de filare propriu-zisă a lînii cardate se face la maşinile cu inele sau la selfactoare. Filarea la maşina cu inele prezintă, fafă de filarea la selfactor, următoarele avantaje: productivitatea cu pînă Ia 40% mai mare; consumul de energie cu 10% mai mic; spafiul necesar penfru un fus cu 50% mai mic; deservire mai uşoară; reparafii mai mici; pref de cost al firelor mai mic. în schimb, selfactorul prezintă avantajul că se pot fila fire mai fine, mai uniforme, cu torsiune mică, în general cu calităfi mai bune. în filatura de lînă cardată se obfin: fire groase, cu Nm 0,5—3, folosite la covoare, pături, etc.; fire medii, cu Nm 4-10, folosite la stofe de paltoane, şi fire fine, cu Nm 12-18, folosite la stofe de haine, de rochii. Filarea lînii piepfenafe, la care pînă la pieptenare incluziv operaţiile sînt, în general, aceleaşi, se efectuează după următoarea schemă tehnologică: Pregătirea lînii Uniformizarea benzii piepfenafe * Spălare şi nefezire Laminarea după nefezire Pregăfirea penfru filare Laminarea progresivă a benzilor Obţinerea semitortului * Filare Obfinerea firului Finisare Bobfnarea în cruce Răsucire Obfinerea firului răsucif Depanarea în sculuri i Vopsire i împachetare Lîna pentru pieptenat nu se carbonizează. Pentru o bună amestecare se aşază lîna, de obicei de un singur fel, în straturi, se stropeşte cu emulsie de ulei fiecare strat şi se rupe apoi pe verticală, trecîndu-se prin lupul amestecător-destră-mător. Pentru cardare se folosesc carde duble, echipate cu cîte două tobe principale, cu cîte 4—5 grupuri cardatoare. Aceste carde au ladă alimentatoare cu cînfar automat, unu sau două avanf-frenuri, cilindru special de îndepărtat scaieţii; după ultimul cilindru periefor, vălul desprins e condensat în bandă şi e înfăşurat în bobină în cruce. înainte de pieptenare, benzile sînt uniformizate ca grosime prin dublare Ia două-trei treceri prin laminoare cu cîmp duble de ace, la cari se produce şi o bună paralelizare a fibrelor. Pentru pieptenare, în fara noastră se folosesc maşini de pieptenat rectilinii sistem Heilman sau, în alte fări, şi maşini de pieptenat circulare tip Noble sau Holden-Lister. După pieptenare urmează una sau două treceri prin laminoare cu cîmp dublu de ace, la cari se obfine uniformizarea benzilor prin dublare, primul laminor servind şi Ia trecerea benzii din cană pe bobine. Spălarea şi netezirea se fac numai pentru lînurile mult ondulate, ia maşina de spălat şi netezit (liseză), echipată, uneori, şi cu basine de vopsire. Urmează una sau două treceri prin laminorul intersecting (cu cîmp dublu de ace), după care bobinele cu banda pieptenată sînt depozitate un timp cît mai îndelungat penfru relaxarea fibrelor. Pregătirea pentru pieptenat diferă după sistemul ales, în funcfiune de caracteristicile lînii prelucrate. Pentru lîna fină relativ scurtă, cu ondulafii numeroase, se indică sistemul francez, caracterizat prin condensarea benzilor prin torsionare falsă, executată cu pîlnii rotitoare şi cu manşoane trecătoare. Se obişnuieşte un număr de 7—11 treceri prin laminoare, dintre cari primele 2—3 treceri prin laminoare cu cîmp dublu de ace, următoarele 2—4 prin laminoare cu cîmp simplu de ace, iar restul de treceri prin laminoare cari au în trenul de laminat cilindru cu ace (herisson). Pentru lînurile cu fibre lungi, fine, dar cu pufine ondulafii, se utilizează sistemul englez, la care la prima trecere se foloseşte un laminor obişnuit cu cîmp simplu de ace, iar pentru trecerile următoare, (5—6) se folosesc laminoare cu cîmp Sortare -> Lîna cu 4 fibra scurtă Lîna cu fibra lungă şi fină * Destrămarea preliminară spălării 4 Spălare Uscare Amestecare, cardare, pieptenare | Destrămare Amestecare Ulelere 4 Cardare Obfinerea unei benzi 4 Uniformizarea benzilor cardate Paralelizarea fibrelor 4 Pieptenare Pregăfirea benzii după pieptenare Filare, capacifafe de ~ 585 Filaf, cap de ~ simplu de ace, dar cu dispozitiv de forsionare reală, şi înfăşurare cu furci şi cu mosoare cu şaibe. în filafura de lînă piepfenaiă se pot obfine fire de lînă, celolînă şi fibre din polimeri sintetici 100% sau în amestec, cu finefea de la Nm 24*- Nm 120, Filarea lînii semipiepfenafe e un proces tehnologic simplificat fafă de cel al lînii pieptenate, necuprinzînd operafiile de pregătire pentru pieptenare, de pieptenare şi de spălare şi nefezire. Utilajul folosit e în general acelaşi ca în filafura de lînă pieptenată, afară de o cardă amestecătoare specială. Schema procesului tehnologic propriu-zis e următoarea: pregătirea materiei prime; cardarea şi obfinerea benzii; laminarea în două treceri; cardarea pe carda amestecătoare; preparafia pentru filare, în patru treceri; filarea. Filarea mătăsii începe cu faza în care se efet-tuează filarea propriu-zisă (tragerea sau devidarea mătăsii), care consistă în tragerea filamentelor de pe gogoşi. în acest scop se formează partide de gogoşi după specie, culoare şi mărimea lor, alegînd pe cele de pe cari se poate trage fibră continuă şi pe cele cari nu prezintă această calitate. înainte de a începe tragerea mătăsii se introduc gogoşile în apă fierbinte, pentru a se produce înmuierea substanfei cleioase (sericina), uşurînd astfel despărfirea fibrelor la devidare. înfru-cît o fibră singură e prea fină şi slabă, se unesc mai multe fibre, lipindu-le uşor cu sericină înmuiată şi formînd astfel un fir tehnic, care se numeşte grej (grege), borangic sau mătase crudă. Firele se frag pe vîrtelnife aşezate în compartimente cu aer cald, numite dulapuri. în faza a doua a filării se efectuează răsucirea grejului, spre a obfine firele cu diferite caracteristici, penfru diferite utilizări, în special pentru bătătură. Firele răsucite cîte 2*--3 laolaltă constituie un material mai rezistent, mai neted şi mai uniform, dar mai pufin suplu decît fiecare fir în parte. De pe gogoşi rezultă fir de calitate bună, cu lungimea de 300--600 m, după felul gogoşilor. Restul de fibre constituie un material cu fibre scurte (şap), din care fac parte şi frizonul, deşeurile de la bobinare şi răsucire şi resturile de gogoşi, şi “ din care vor rezulta firele de fibre scurte, numite floretfe şi buret. Filarea vigoniei consistă în prelucrarea unui amestec de fibre excluziv celulozice, naturale şi artificiale, pentru producerea firelor groase, afînate, moi, din cari se obfin produse fesufe sau tricotate, cari prin scămoşare capătă proprietăfi bune pentru utilizarea lor ca pleduri, îmbrăcăminte, articole de sport, etc. Materia primă utilizată pentru obţinerea firelor de vigonie are o serie de componenfi, dintre cari cei mai importanfi sînt: bumbacul • egrenat, deşeurile provenite din filaturile de bumbac cardat şi pieptenat, deşeurile din filaturi de vigonie, fibre recuperate din destrămarea resturilor de fire, de fesături şi de tricotaje noi, şi din cîrpe, celofibre, ca fibre lungi de legătură şi, uneori, deşeuri de in şi de cînepă. Nu se introduce în amestec lîna. Fiecare component e supus la operafii de prelucrare preliminare amestecării, în secfia de preparafie a filaturii de vigonie, în care se găsesc maşini de curăfit şi destrămat ca: Willow, destrămăfor vertical, scuturător spiral, maşini de destrămat fire, fesături, tricotaje, etc., cu organe de destrămare ca: ciocuri, lamele, vergele, dinfi, cuie, garnitură cu dinfi ca de ferestrău şi grătare cu bare penfru separarea impurităfilor. La alcătuirea amestecului se fine seamă de finefea firului: pentru fire fine se introduc bumbac puf 50--70%, celofibre de tip B sau L 10*"20% şi deşeuri bune de la destrămarea firelor de tricotaje sau de Ia deburare şi de pe linealele capacului de la carde; pentru fire medii se introduc şi deşeurile din secfia de batere, cari nu trebuie să depăşească însă 15%. Procesul tehnologic, asemenea celui pentru filarea lînii cardate, consistă în cardarea prin sortimentul de carde şi filarea la maşina de filat cu inele sau Ia selfactor pentru lîna cardată. Ecartamentele dintre organele cardelor sînt mai mici decît la lînă, pentru a se produce forfe de frecare suficient de intense, aderenfa fibrelor de bumbac fiind mai mică. Firele de vigonie sînt folosite în fesătorie sub formă de fevi oarbe de bătătură. 1. capacitate de Ind. text.: Indice de apreciere a posibilităţilor de a obfine fire cît mai lungi prin filarea unui material fibros, exprimat prin lungimea firelor cari pot fi obfi-nute, în condifiile de calitate cerute de standarde, din unitatea de masă de materie primă. 2. FiSare. 4. Nav.: Operafie de desfăşurare lentă a lanfului de ancoră, a unei parîme sau a unei manevre curente, în timpul manevrei de acostare sau de plecare. Operafia de filare se efectuează la ancorare, la lăsarea înapoi a navei pe ancoră, la darea unei parîme pentru legare, la slăbirea unei parîme pentru molare, la manevra velelor, etc. 3. ~ banda. Nav.: Operafie de desfăşurare (filare) rapidă a unei parîme, în timpul manevrei. 4. Fîiare. 5. Av.: Zbor aproximativ orizontal, la înălfime mică, şi care de obicei începe la 0,25”-0,15 m, în scopul reducerii vitesei de zbor pînă la vitesa de aterisare. Filarea face parte dintre manevrele de aterisare şi se intercalează între redresare şi luarea contactului cu solul. V. şi sub Evolufiile aeronavei. 5. Filare. 6. Agr.: Fenomenul de metamorfoză inversă, care consistă în transformarea unei inflorescenfe într-o ramură vegetativă, însofită de căderea sau de avortarea florilor. e. Filarea uieiului. Nav.: Operafia de picurare a uleiului în mare, pe timp rău, pentru a împiedica formarea „berbecilor" în jurul navei. Se folosesc uleiuri animale (uleiuri de peşte şi de focă), vegetale (uleiuri de măsline, de in şi de bumbac) şi minerale. Uleiul se filează din saci umplufi cu stupă îmbibată cu ulei şi se scurge prin găuri practicate la fundul sacului. Uleiul mai poate fi filat prin tubulatura closetelor din proră sau prin tuburi de cauciuc perforate şi întinse de-a lungul bordului. Consumul de ulei e de circa 2 l/h penfru o navă de tonaj mediu şi de 4 l/h pentru o navă de tonaj mare. 7. Fiîaî, canal de Ind. fexf.: Dispozitiv la maşina de filat fibre pe cale chimică prin procedeul de filare ia uscat, care e format dintr-o cameră în care circulă aer cald în sens contrar sensului de trecere a fibrelor de la filieră spre bobina de înfăşurare. în canalul de filat, solventul se evaporă şi e antrenat de aerul cald spre instalafia de recuperare, iar fibra se solidifică, luînd formă consistentă. Acest dispozitiv îndeplineşte, în parte, rolul pe care îl au solufiile de coagulare, la maşinile de filat prin procedeul la umed. 8. cap de Ind. text.: Ansamblu de organe, Ia maşina de filaf din industria textilă, capabil să transforme fibrele într-un fir şi să-l depună pe o feavă, pe o bobină sau pe un mosor — ori să transforme solufia vîscoasă, topitură şi pasta de polimer înalt într-o fibră, pe care- o depune pe o bobină, pe un colac, pe o vîrtelnifă sau într-un mănunchi gros de filamente (ştreang). O maşină de filat confine 100-;400 de astfel de capete, Cap de filaf la maşina cu bobine numărul şi componenfa lor va- penfru fibre viscoza. riind cu felul maşinii de filai. !J' P0^62) ‘iH^-'umînare; , , , , ... 3) pipa: 4} filiera; 5) bale cu soluţie Un cap de filat al maşinii d7coPagU,are. 6) bobinS d9 dapunare cu bobine u.n filatura de fibre a fjru|uj. viscoza cuprinde (v. fig.): o pompă defilat 1, care trimite solufia de polimer, în cantităfi bine dozate, în filtrul-lumînare 2, unde particulele nedisolvafe filaf, maşină de ~ 586 Filaf, maşină de ^ din solufie sînt refinufe; o pipă 3, Ia un capăt al căreia e montată filiera 4, cufundată într-o baie 5, care confine solufia de coagulare destinată să transforme filamentele vîscoase în filamente-consistente; o bobină rotitoare 6, pe care fibra debitată de filieră se înfăşoară în cruce. î. maşină de 1. Ind. fexf.: Maşină care serveşte la fabricarea fibrelor pe cale chimică. Se deosebesc: maşina de filat prin procedeul la umed; maşina de filat prin procedeul la uscat; maşina de filat din topitură şi maşina de filat agregată cu partea pentru finisarea fibrelor. Maşina de filat prin procedeul la umed cuprinde (v. fig. /): conducta generală 1, care alimentează pompele de filat 2; tuburile de racordare 3, prin cari solufia trece în filtrele 4, prin pipele 5 şi prin filierele 6; rolele 7, pentru întinderea filamentelor cari se depun pe bobinele 8. Se folosesc şi maşini cu centrifuge de filat cari au vitese de filare mai mari (efectuează atît filarea cît şi torsionarea) şi la cari fibra se depune sub formă de coJac. Maşina cu centrifuge de filaf prin procedeul la umed (v. fig. II) cuprinde: conducta l, care alimentează toate pompele de filat 2, din cari solufia trece, prin tuburile de racordare 3, la filtrele-lumînări 4, şi, mai departe, prin pipele 5, la filierele 6; rolele de filat 7, de la cari fibra intră vertical, de sus în jos, în pîlniile conducătoare 8; centrifugele 9, spre perefii cărora se depun firele cruce sub formă de colaci, I. Schema de formare a fibrelor pe maşina de filat cu bobine, după procedeul la umed. după ce primesc torsiunea necesară pe porfiunea cuprinsă între role şi partea inferioară a pîlniilor; motoarele electrice 10, cari dau centrifugelor turafia de 6000*”8000 rot/min. Maşina de filat prin procedeul la uscat (v. fig. III) cuprinde: conducta 1, din care solufia se distribuie la pompele de filat 2; fevile de racord 3, prin cari solufia trece de la pompe la filtrele-lumînări 4, iar de acolo, în pipele 5, cari se termină cu filierele 6; canalele 7, în cari solventul volatil se evaporă, filamentele depunîndu-se pe bobinele 8, orientate de conducătoarele de fibră 9. Maşina de filaf din topifură (v. fig. IV) cuprinde: buncă-rele 1 (rezervoare), cîte unul pentru fiecare cap de filare, în cari se încarcă polimerul măcinat; capetele de topire 2, cari au cîte un grătar de topire, prin ochiurile căruia se scurge masa vîscoasă, ajungînd la pompele de filat, trecînd prin filtrele de nisip de cuarf şi prin sitele metalice, pentru a alimenta filierele 3; jgheaburile de filat 4, în cari pătrund filamentele şi se întăresc datorită temperaturii înalte a curentului de aer, trecînd apoi pe rolele 5, unde se uleiază; bobinele 6, pe cari se depun fibrele. Maşina de filat agregată cu partea penfru finisarea fibrelor funcfionează în proces continuu şi, ca urmare, în Ioc ca fibra să fie depusă pe bobină sau în colac, e preluată de role riflate, pe cari se înfăşoară, înaintînd, în 30-100 de spire (30--75 m). La vitesa de filare de 60 m/min, fibra păstrează contactul cu rola timp de un minut, în care se tratează cu solufiile necesare pentru finisare. Rolele se confecfionează din răşini sintetice, rezistente ia acizi şi Ia alcalii. Pe o serie de role se efectuează o anumită operafie de finisare, ca de exemplu spălarea, aci-dularea, uscarea, etc. Numărul de role, pentru fiecare filieră, e egal sau depăşeşte numărul operafiilor din procesul de finisare. în raport cu numărul acestor operafii, maşina de filat agregată poate să aibă două sau mai multe etaje. Această maşină funcfionează cu vitese mici şi numai pentru procedeul de filare la umed, fiind indicată pentru fabricarea fibrelor viscoza şi cupro. Filarea, spălarea, finisarea, uscarea şi torsionarea în proces continuu, pe unele maşini de II. Schema de formare a fibrelor pe maşina de filat centrifugă, după procedeul la umed. 4 III. Schema de formare a fibrelor după procedeul la uscat. IV, Schema de formare a fibrei din topitură. acest tip, durează numai 5---10 minute fafă de 2”-3 zile cît durează efectuarea aceloraşi operafii la fibrele obfinute cu Filaf, maşină de ~ 587 Fildeş vegetal maşini la cari finisarea se execută pe utilaje separate şi în proces discontinuu. 1. maşină de 2. Ind. text.: Maşină la care, dintr-un sistem de fibre textile, îndreptate şi paralelizate, se obţin prin laminare şi torsionare fire cari sînt înfăşurate pe fevi. Se deosebesc maşini de filat alternativ şi maşini de filat continuu, La maşinile de filat alternativ, operafiile de alimentare, laminare, torsionare şi înfăşurare se efectuează periodic, în cadrul unui ciclu de lucru, la fiecare ciclu obfinîndu-se cîte o anumită lungime de fir. De exemplu: selfactorul (v.), care lucrează asemănător fusului manual. La maşinile de filat continuu, toate operafiile (alimentarea cu material fibros sub formă de bandă sau de semitort; laminarea acestuia pentru subfierea înşiruirii pînă la finefea pe care trebuie să o aibă firul; torsionarea înşiruirii subfiri pentru ca fibrele să se lege între ele şi pentru a obfine astfel firul rezistent; înfăşurarea firului pe un suport) se efectuează în acelaşi timp, pe toată durata umplerii unui rînd de produse depuse îî căni, pe fevi, mosoare, bobine, sculuri, etc. Exemple: maşinile de filat cu inele (v. Inele, maşină cu ~), maşinile de filat cu aripioare (v. Fus cu aripioare), maşinile de filat cu centrifuge. Sin. Fus centrifug, Fus cu cană (v.). 2. Filată, pl. f ilate. Tnl.i Scîndură cu grosimea de 3"-4cm, aşezată deasupra capelei susfinerilor unei galerii de tunel în lucru, între marciavantile superioare şi cele inferioare, transversal pe acestea, pentru ca presiunile litostatice transmise capelei prin marciavanti să fie repartizate uniform, cum şi pentru a uşura introducerea marciavantilor inferioare (v. fig.). Pentru a realiza o bună înfe-penire a marcia-vantilor şi a filatei între capelă şi teren se folosesc pene de lemn de esenfă fare, cari se bat între capelă şi fiecare dintre marciavantile * inferioare, şi cari se numesc cuiede filată. Pentru a uşura introducerea marciavantilor inferioare, cuiele de filată se bat provizoriu între capelă şi filată, pe care o ridică şi creează spafiul necesar introducerii marciavantilor. :3. Filatură, pl. filaturi. Ind. text.: Unitate industrială în care materia primă, constituită din fibre textile, e transformată în fire. Filatura cuprinde corpul principal al instalafiilor de filare, cum şi clădiri anexe, pentru depozite, ateliere,centrală termică, garaje? cum şi birouri administrative, cantină, cămin, club, creşă, efc. După felul procesului tehnologic aplicat materiei prime, se deosebesc: filaturi pentru fire fine, în cari în procesul tehnologic e inclusă şi operafia de pieptenare a materialului fibros, în scopul îmbunătăţirii calităţii lui, prin înlăturarea fibrelor scurte; se produc fire din fibre pieptenate; filaturi penfru fire medii şi groase, în cari procesul tehnologic nu cuprinde operafia de pieptenare şi în cari se produc fire din fibre cardate; filaturi de deşeuri penfru fire groase, de exemplu filaturile de vigonie; filaturi de fibre chimice, în cari firele monofilamenfare sau polifilamentare sîr.î obfinute prin filare cu filiere; filaturi de mătase, în cari firele sînt produse prin tragere de pe gogoşile de mătase. 4. Filă, pl. file. Poligr.: Una dintre foile albe, scrise sau tipărite, ale unui manuscris, ale unei cărfi, broşuri, ale unui J | J 1 x 1 3 1 l 1 e f g h Cusături longitudinale între filele bordajului metalic. s) cu eciise şl cu epolarea osaturii; b) cu eclise şl cu umplutură; c, d) prin suprapunerea marginilor, cu epolarea tablelor în cl in uri, respectiv alfernînd; e, f) prîn suprapunerea marginilor, cu epolarea osaturii în clinuri, respectiv alfernînd; g, h) prin suprapunerea marginilor şi fără epolarea osaturii (cu umpluturi), în clinuri, respectiv afternînd; 1) fila de bordaj; 2) osatură; 3) umplutură (furură) dreaptă; 4) umplutură în pană. in Partea superioară a unei sprijiniri de tunel, a) secţiune longitudinală prin axa tunelului; b) secţiune transversală; 1) capelă; 2) ştender; 3) proptea (şpan); 4) marciavanti superior; 5) marciavanti inferior; 6) filată; 7) cui de filată. caiet, album sau ale unui alt produs în formă de carte sau de caiet. Sin. Foaie. s. Filă de bordaj. Nav.: Subansamblu al învelişurilor navelor (bordajele fundurilor interioare şi exterioare, laterale, ale punfilor, ale perefilor suprastructurilor, etc.) constituit din mai multe elemente simple îmbinate în prelungire, sub forma unui şir (fîşie) în general longitudinal (v. fig.). Lăfimea unei file depinde de forma navei şi variază în lungul acesteia, astfelîn-cît, împreună cu celelalte file, să acopere întreaga lăfime desfăşurată a bordajului respectiv. La proiectarea filelor bordajelor se folosesc două plane caracteristice, cari frebuie sa corespundă între ele, şi anume: transversalul filelor (planul coastelor cu îmbinările tablelor) şi desfăşu ratele bordajelor (v.). Un alt procedeu folosit mult consistă trasarea filelor pe macheta navei. La construcfii metalice, cusăturile transversale dintre tablele componente ale unei file pot fi nituite ori sudate; cusăturile nituite se execută cu eciisă sau prin suprapunerea şi epolarea marginilor tablelor, iar cele sudate, cap la cap. Cusăturile longitudinale dintre două file pot fi nituite, sudate ori mixte. La construcfii moderne, în întregime sudate, se păstrează cîte o singură cusătură complet nituită în fiecare bord, numită opritoare de fisură (crack-arresfor). Cusăturile longitudinale sudate se execută în capete. La construcfiile de lemn, îmbinările între file pot fi cap Ia cap (netede) ori în clinuri. Sin. Şir de bordaj. 6. Fildeş. 1. Zool.: Materialul dintelui care constituie arma de apărare a unor animale, ca elefantul, rinocerul, hipopotamul, morsa, narvalul, etc. Dacă provine de la un animal ucis de curînd, se numeşte fildeş verde, iar dacă provine de la animale fosile, fildeş mort. Se deosebesc: fildeş de Siam, greu, fin şi alb; fildeş de Gabon sau de Guinea, care se înălbeşte cu timpul; fildeş din Colonia Capului, de culoarea paiului şi mat, dar care se îngălbeneşte cu timpul; fildeş de Siberia, care prezintă crăpături. Se întrebuinfează la fabricarea de bile de biliard, statuete, cutii, brăfări, etc., fildeşul de Siam fiind de calitatea cea mai bună. 7. Fildeş. 2: Obiect de artă fabricat din fildeş. 8. Fildeş artificial. Ind. chim.: Substanfă asemănătoare fildeşului, care se prepară printr-o macerafie prelungită a oaselor animale, în clorură de var, urmată de încălzirea ulterioară în vase închise, cu abur, în prezenfa unor deşeuri de piele. Se obfine un fel de gelatină care se întăreşte cu un alaun, după ce a fost trasă în plăci subfiri. 9. Fildeş, negru de Ind. chim.: Praf negru, foarte fin şi strălucitor, fabricat din cărbune de fifdeş sau de oase de picioare de berbec, calcinate. 10. Fildeş vegefal. Ind. chim..' Material foarte dur (corozo), extras din seminţele unui palmier din America de Sud (Phyt-elephas macrocarpa). E folosit la fabricarea nasturilor. File 588 Filef 1. File. Ind. fexf.:. Tricot cu orificii uniform repartizate pe suprafafa Iui, realizate prin ajurare la tricoturile dintr-un fir şi prin înşirarea pe sărite la tricoturile urzite. 2. Filer, pl. filere. Maf. cs.: Material inert din punctul de vedere chimic, dar activ din punctul de vedere fizic, folosit ca material de umplutură la prepararea mixturilor şi masticurilor bituminoase (asfalturi, betoane şi mortare asfaltice, chituri bituminoase, etc.), a suspensiilor filerizate de bitum, ca strat de acoperire a cartoanelor asfaltice, etc. Filerele se adaugă materialelor preparate cu lianfi bituminoşi pentru a le mări corn-pacitatea, a le face mai stabile fafă de variafiile de temperatură, a uşura răspîndirea cît mai uniformă a liantului în masa amestecului (deoarece măresc suprafafa de răspîndire a liantului prin formarea unui film foarte subfire de liant) şi pentru a uşura punerea în lucrare a acestuia. Din punctul de vedere al provenienţei, se deosebesc: filere anorganice (preparate din dolomite, calcare, diatomite, argilă calcinată, var stins, cenuşă de termocentrale, talc, fibre de asbest, vată minerală, ciment, etc.) şi filere organice (preparate din plută, cărbune, rumeguş, turbă, celuloză, etc.). Filerele anorganice (minerale) şi filerul de cărbune sînt constituite din pulberi măcinate foarte fin, iar cele organice (afară de cărbune) se prezintă sub forma de fibre sau de aşchii foarte mici, independente. Filerele organice (afară de cărbune) sînt folosite numai cînd nu se dispune de alte filere sau în cazuri speciale, deoarece sînt putrescibile. La lucrările de drumuri se folosesc ca filere cimentul, praful de calcar şi praful de var sfins, cari trebuie să aibă o finefe de măcinare foarfe mare. Cel mai frecvent sînt folosite praful de calcar şi praful de var stins; cimentul se foloseşte rar, deoarece e mai costisitor şi trebuie ferit de umezeală. Filerul de calcar se obfine prin măcinarea calcarului în mori cu bile; e cel mai folosit, dar e mai pufin fin decît filerul de var stins, care se obfine prin măcinarea fină a varului stins (cu apă sau cu abur, în proporfie adecvată). 3. Filerizare. Mat. cs., Cs.: Incorporarea unui filer în masa unui liant bifuminos (gudron sau bitum), pentru a-i mări consistenta, adezivitatea şi rezistenfa la variafiile de temperatură (stabilitatea termică). Aceste efecte sînt produse prin fenomene de absorpfie şi de tixotropie. Filerul trebuie ales astfel, încît să nu decanteze în timpul operafiilor de punere în lucrare, şi să prezinte o suprafafă mare, penfru răspîndirea cît mai uniformă a liantului. Cantitatea de filer necesară se determină în laborator, astfel încît punctul de înmuiere al amestecului să fie peste +83° (pentru climatul Europei centrale), iar punctul de dezlipire să nu fie atins. în general, amestecul optim e realizat cînd granulele de filer sînt învelite într-o peliculă de bilum cu grosimea de 3”*5 jx. Practic, proporfia dintre bitum şi filer e de 1 : 1 (în greutate), socotindu-se numai partea activă a filerului (floarea). 4. Filef, pl. filete. 1. Tehn.: Nervură cu profil transversal constant, avînd „axa" longitudinală (dispusă) în elice cilindrică sau conică, sau în spirală, executată pe fafa exterioară sau interioară a unei suprafefe cilindrice ori conice, sau pe o suprafafă plană, şi servind la asamblarea prin înşurubare (asamblarea una în alta) a două obiecte. Filetul e cuprins între suprafafa generată de un profil generator prin deplasarea sa în lungul elicei sau spiralei respective, şi suprafafa cilindrului sau a planului pe care se deplasează acest profil. La asamblarea prin înşurubare, obiectul cuprins (interior) e filetat Ia exterior şi se numeşte generic şurub, iar obiectul cuprinzător (exterior) e filetat la interior şi se numeşte generic piuliţă. Geometric, filetul se obfine prin parcurgerea de către un profil definit, numit profil generator (de ex. un triunghi, un pătrat, o figură complexă, etc.), a unei spirale numite spirală directoare, sau a unei elice cilindrice ori tron- conice, numită elice directoare, astfel încît planul meridian care confine profilul generator să se rotească în jurul axei spiralei sau al axei elicei; axa de rotire a şurubului coincide cu axa piulifei, determinînd axa asamblării cu filet. Elementele geometrice principale ale unui filet sînt următoarele (v. fig. /): /. Elemenfele geometrice principale ale filetului. P) piuiifa; Ş) şurub; A-A) axa filefului; f) flancul filetului; F) fundul filetului; V) vîrful filefului; a) unghiul filefului; a/2) semiunghiul filetului; p) pasul; d, dlt d2) diametrul exterior, respectiv interior şi mediu al filefului şurubului; diametrul exterior/ respectiv inferior şi mediu al filefului piulifei; f} înălfimea triunghiului primitiv (înălfimea teoretică a filetului); flf Tj) înălfimea reală a filefului şurubului, respectiv a piulifei; t2) înălfimea utilă a filetului; tpj triunghi primitiv; a, a') jocul radial al filetului la diamefrul interior, respectiv la diamefrul exterior. Profilul filefului, adică profilul secfiunii transversale a spirei (nervurii) filetului obfinute prin intersectarea spirei cu un plan care trece prin axa elicei sau a spiralei directoare; profilul filefului poate fi efectiv sau teoretic (fafă de care se măsoară abaterile profilului efectiv), profilul teoretic al filetului şurubului coincizînd, în general, cu acela al piulifei. Axa filefului A—A, care e axa curbei directoare. Flancul filetului (/), care e suprafafa laterală a spirei (nervurii) filetului. Vîrful filetului (V), care e suprafafa plană sau rotunjită a coamei spirei filetului. Fundul filefului (F), care e suprafafa plană sau rotunjită din fundul şanfului dinfre două spire succesive ale filetului. Unghiul filefului (a), numit şi unghiul la vîrf al filefului sau unghiul flancurilor, care e unghiul dinfre flancurile filetului sau dinfre tangentele Ia acestea, măsurat în planul meridian care trece prin axa filetului (curbei directoare). Semiunghiul filefului (a/2), numit şi semiunghiul flancurilor, care e unghiul dintre flancul profilului şi perpendiculara pe axa filetului, coborîtă din vîrful profilului teoretic al unui filet simetric. Unghiul profilului, care e unghiul dinfre unul dintre cele două flancuri ale profilului şi o perpendiculară pe axa' filefului (v. fig. II); la filefele cu profil simetric, unghiul profilului se confundă cu semiunghiul filefului (a/2). Triunghiul primitiv al filetului (la file-tele triunghiulare), pătratul primitiv (la filetul pătrat), dreptunghiul primitiv (Ia filetul dreptunghiular), trapezul primitiv (la filetul trapezoidal), etc., care e determinat de punctele de intersecfiune a dreptelor cari cuprind flancurile unei spire a filetului, în acelaşi plan meridian; la acestea, înălfimea se măsoară pe o perpendiculară pe axa filetului, iar baza, după o direcfie paralelă cu axa filetului. II. Filet asimetric (filet-ferestrău). ai şl a2) unghiuri ale profilului filetului. Filef 589 Filef Pasul filefului (reprezentînd pasul elicei sau al spiralei directoare), care e distanţa, măsurată în acelaşi plan meridian şi paralel cu axa filetului, între punctele omologe de pe două flancuri paralele consecutive ale aceleiaşi spire; uneori, în locul pasului se indică numărul de spire pe unitatea de lungime (de ex. la filetele măsurate în foii). Diamefrul exterior al filetului şurubului (d), care e diametrul cilindrului tangent la vîrfurile filefului şurubului (diametrul măsurat între vîrfurile filetului şurubului). Diamefrul interior al filefului şurubului (dx), care e diametrul cilindrului tangent la fundiiftile filetului şurubului (diametrul măsurat între fundurile fileiului şurubului). Diametrul mediu al filefului şurubului (d^), care e diametrul cilindrului care trece prin mijlocul înălfimii şi al laturilor triunghiului primitiv, al pătratului primitiv, etc. cari cuprind flancurile; acest cilindru fictiv trebuie să intersecteze filetul astfel, încît lăfimea spirelor şi lăfimea golurilor să fie egale.— Diamefrul exterior al filefului piulifei (D), care e diametrul cilindrului tangent la fundurile filetului piulifei (diametrul măsurat între fundurile filetului piulifei). Diamefrul interior al filetului piulifei (D\), care e diametrul cilindrului tangent la vîrfurile filefului piulifei (diametrul măsurat între vîrfurile filefului piuliţei). Diamefrul mediu al filefului piulifei (D2), care e diametrul cilindrului tangent care frece prin mijlocul înălfimii şi al laturilor triunghiului primitiv, al pătratului primitiv, etc., cari cuprind flancurile. La filetele conice, tofi aceşti diametri se determină într-o secfiune dreaptă a trunchiului de con respectiv, considerată într-un punct convenit al axei filetului. Înălfimea filefului şurubului (t\), care e distanfa măsurată perpendicular pe axa filetului, între vîrful şi fundul filefului şurubului (^1 = —2~0’ —înălţimea filetului piulifei (Ti), care e distanfa măsurată perpendicular pe axa filetului, între vîrful şi fundul filetului piulifei =—2”* ) * înălţimea utilă (de lucru sau de contact) a filefului fa), care e înălfimea zonei de contact a flancurilor filetului şurubului şi piulifei, măsurată perpendicular pe axa filetelor La filetele cu profil rotunjit, înălfimea utilă se determină cu diferenfa dintre înălfimea filetului şi înălţimile porfiunilor rotunjite. Jocul radial la diamefrul interior (a), care e distanfa, măsurată pe o direcfie perpendiculară pe axa filetului, dintre fundul filetului şurubului şi vîr.ful filetului piulifei. Jocul radial la diametrul exterior (a'), care e distanfa, măsurată pe o direcfie perpendiculară pe axa filetului, dinfre fundul filefului piulifei şi vîrful filetului şurubului. Unghiul de înclinare (de panfă) al spirei filetului ((3), care e unghiul constant pe care îl face spira filefului cu un plan perpendicular pe axa filefului (tg = unghiul de în- ' JT Cv * clinare al spirei variază în funcfiune de diametrul adoptat şi poate fi exterior ((3j, mediu ((3^) şi interior (|3Z) (corespunzînd diametrului respectiv al filefului); de regulă, în calcule se ia 'ar fetele cu mai multe începuturi, se consideră pasul real, înmulfindu-se cu „n", care reprezintă numărul de începuturi (de spire). Toleranţele penfru filete se stabilesc astfel încît să permită interschimbabilitatea şuruburilor şi a piuli-felor şi rezistenfa şuruburilor să nu depăşească limita infe- ^ rioară admisibilă. în C acest scop frebuie ca, B pe toată lungimea de înşurubare, profilul real (efectiv) al filetului să fie cuprins în cîmpul de tolerantă, determinat de o parte de profilul teoretic al filetului şi, de altă parte,deprofilul(con- III. Poziţia cîmpurilor de foleranfă Ia asamblarea turul) limită al file- cu filef mefric. fului (v. fig. III). La P) piufifă; Ş) şurub; /] lungime de înşurubare; şurub, CÎmpuI de to- A) cîmp de foleranfă al piulifei; B) cîmp de tole-leranfasegăseşte sub ranfă al şurubului; C) profil (contur) teoretic ai profilul teoretic, iar filetului; d, dj) diametrul exterior, respectiv inte-ia piulifă, deasupra rior al filetului şurubului; d2)-diametrul mediu (al profilului teoretic. flancurilor); D2 max) diametrul mediu maxim (to- La asamblările fi- lerat) al filefului piulifei; of2 min) diametrul mediu lefate, elementele fi- minim (foleraf) al filetului şurubului; tt) înălţimea letului cari influen- reală (efectivă) a filetului şurubului; f2) înălfimea fează înşurubarea CO- utilă (de contact) a filetului; h min) înălţimea utilă rectă a pieselor sînt: minimă (tolerată) a filetului; b/2) abatere limită diametrul mediu al (radială) la diametrul mediu al filetului. filetului şurubului ^2, respectiv al piulifei D2; jumătatea unghiului filetului a/2, la filetele simetrice, sau unghiurile profilului ai şi a2, la filetele asimetrice (care determină forma şi pozifia corectă a profilului filetului fată de axa filetului); pasul p\ diamefrii exteriori d şi D şi cei interiori d\ şi D\ ai filetului şurubului şi piulifei. Primele frei elemente sînt în strictă dependenfă reciprocă şi reprezintă factorii principali, în special diametrul mediu, cari determină condifiile de interschimbabilitate. Ultimele două elemente intervin din punctul de vedere al rezistenfei şi trebuie stabilite astfel, încît să elimine posibilitatea blocării pe vîrfuri şi în golurile dintre spire. La asamblările filetate se folosesc, în general, ajustajul alunecător şi, rareori, ajustajul cu sfrîngere (presat sau cu frecare) şi ajustajul liber. Clasele de precizie pentru filet se deosebesc între ele prin foleranfele adoptate pentru diametrul mediu ^2 (respectiv D) semiunghiul conului (unghiul de înclinare). conică). El poate fi executat cu bisectoarea unghiului flancurilor perpendiculară pe generafoarea trunchiului de con sau pe axa filetului (trunchiului de con). Fileful conic cu bisectoarea perpendiculară pe generatoare prezintă avantajul că poate fi____ executat şi cu ajutorul pieptenilor de filetat, iar fileful cu bisectoarea perpendiculară pe axa filetului (cel mai mult folosit) prezintă avantajul unui contact mai bun la asamblarea prin înşurubare a acestuia cu un filet cilindric, cum şi al simplificării tehnicii măsurării principalelor elemente. între pasul p măsurat după direcfia axei şi pasul p' măsurat pe generatoare există relafia p' =p cos cp (qp fiind semiunghiul conului). Filetul conic se foloseşte, în special, la fevi, deoarece numai prin deformarea spirelor asigură etanşeitatea necesară, fără a mai fi nevoie de material de etanşare. Fafă de filetul cilindric prezintă şi avantajul că nerespectarea toleranfelor diametrului la filetul conic poate fi compensată prin deplasare axială. Filetul conic se foloseşte şi la anumite piese de maşini aparfinînd instalafiei conductelor de ulei şi de benzină, la rezervoarele de ulei şi de benzină, la carburatoare, etc. Filet cu aufoblocare: Filet, în general frapezoi-dal, avînd profilul şi pasul calculate astfel, încît în pozifie strînsă frecarea să fie atît de mare, încît să împiedice auto-deşurubarea pieselor asamblate. Filet-ferestrău (v. fig. VM): Filet cu profilul generator în trapez dreptunghi, cu flancul liber înclinat de regulă cu 30° (mai rar cu 45°) şi cu flancul de lucru înclinat cu 3°, spre a uşura prelucrarea şi pentru a putea fi executat şi prin frezare. Se utilizează, în special, la piese supuse la sarcini mari, şi anume la mecanisme cari transmit, numai într-un singur sens, eforturi foarte mari (de ex.: mecanismele preselor hidraulice, ale pieselor cu volan, ale laminoarelor, cîrligelor de macarale mari, pieselor de artilerie, etc.). Pentru mărirea rezistenţei la sarcini dinamice, fundul filetului şurubului se execută rotunjit. Caracteristicile geometrice ale filetului cu flancul de lucru înclinat cu 30° sînt următoarele: £=1,73205 p\ £2=0,75 p; t\ = ) un-strung. " ghiul de contact. I) piesă port-cap de filetat, 2) cap de filetat; 3) cufit; 4) motor de antrenare a capului de Valoarea avansului filetat; 5) roată de curea trapezoidală; 6) man- pe dinte 5^ Se alege în drina strungului; 7) piesă de filetat. funcţiune de rigiditatea (diametrul) filetului, de duritatea materialului şi de clasa de precizie a filetului de tăiat, între 0,008 şi 0,08 mm la oţeluri aliate tari (ay>95), şi între 0,01 şi 0,07 mm la ofeluri carbon (cu 0^75). Vitesa de aşchiere de durabilitate T (vitesa periferică a frezei) depinde de durabilitatea T, de pas, de avansul pe dinte, de diamefrul frezei şi de materialul prelucrat, şi are valori între 35 şi 60 m/min, vitesele mai mari fiind avantajoase din punctul de vedere al calităfii suprafefei prelucrate a filetului. La prelucrarea şuruburilor cu mai multe începuturi, prin sfrunjire, sau frezare, prin orice procedeu, XV/. Filetare prin rectificare, a) filetare prin trecere, cu disc de polisor cu un singur profil; a') degroşare; a") finisare; b) filetare cu disc cu mai multe profiluri, prin avans transversal al piesei; c) filefare prin trecere, cu disc de polisor cu mai multe profiluri; I) piesă de filetat; 2) disc cu un singur profil; 3) disc cu mai multe profiluri, înscrise îr.tr-un cilindru; 4) disc cu mai multe profiluri, înscrise într-un trunchi de con; 5) mişcarea de avans, de trecere a piesei; 6) mişcarea de avans limitat al piesei; 7) mişcarea de avans de pătrundere a piesei. meşte un avans transversal, egal cu adîncimea filetului, iar piesa primeşte o mişcare de rotafie de 360° şi un avans longitudinal egal cu pasul filetului. E un procedeu folosit penfru lucrări în serie, mai pufin precis decît primul, însă foarte rapid. — La un al treilea procedeu, precis şi rapid, se foloseşte 38* Filefare 596 Filefare rectificarea cu un disc cu mai multe profiluri, cu avans longitudinal, avînd axa paralelă cu axa piesei, şi ale cărui muchii sînt înscrise într-un trunchi de con. Piesa efectuează mişcarea de rotafie şi cea de avans longitudinal. Filetul e de-groşat de primele profiluri ale discului, iar finisarea e executată de ultimele profiluri ale lui (v. fig. XVI). Filetarea cu tarozi şi filetarea cu filiere se aplică la prelucrarea filetelor mici (scurte şi cu diametrul sub circa 30 mm), la şuruburi, piuîife, găuri filetate pentru prizoane, etc. La lucrările de lăcătuşărie şi la producfia în unicate şi de mică serie, operafia se execută manual; la lucrările de serie mijlocie se execută cu ajutorul maşinilor-unelte universale (în general la strung sau la maşina de găurit cu burghiu); la fabricafia de masă a şuruburilor şi a piulifelor se folosesc maşini speciale de filetare, echipate cu tarozi, respectiv cu filiere, sau uneori cu capete de filetat speciale (v. Filetat, cap de ~). Momentul de torsiune care solicită scula, datorită forfelor de aşchiere de pe partea aşchietoare şi forfelor de frecare de pe partea de calibrare, ale sculei, depinde de mărimea filetului, de lungimea sculei fafă de a piesei, de numărul de piepteni (bacuri) şi de pozifia momentană a sculei fafă de piesa de filetat. Astfel: pînă la pătrunderea completă a părfii de atac, momentul creşte continuu; în timpul pătrunderii părfii de calibrare, el continuă să crească, însă mai încet; cînd toată scula e pătrunsă, el rămîne constant; pe măsură ce scula începe să iasă pe partea opusă, momentul scade corespunzător. Pentru filetarea la maşini universale se folosesc mandrine, respectiv port-filiere speciale, spre a evita ruperea uneltelor la capătul cursei de filetare. Filetarea prin deformare plastică cuprinde operafiile de formare a filetului fără detaşare de aşchii, prin deformarea plastică a materialului. Filetarea exterioară prin rulare a şuruburilor e procedeul aplicat cel mai frecvent. Operafia consistă în rostogolirea for-fată a semifabricatului (a tijei de filetat) între două sau mai multe scule pe cari sînt şanfuri şi proeminenfe, constituind un profil de filet desfăşurat pe sculă, şi în imprimarea acestora în stratul de material superficial al şurubului de filetat. Filetul obfinut pe această cale e superior filetului obfinut prin aşchiere (pe porfiunea filetată, fibrajul materialului nu e întrerupt prin aşchiere; prin ecruisare, întregul corp al filetului şi zona de material de la rădăcina lui îşi măresc duritatea şi rezistenfa de rupere la tracfiune şi la oboseală; suprafefele flancurilor filetului rezultă mult mai netede decît la filetul aşchiat). Scula de rulare poate fi formată din: o pereche de plăci; o pereche de role ori trei role; o rolă şi unu sau doi seg-menfi circulari (v. fig. XVII). Rolele (rotunde, uşor de confecfionat) permit obfinerea defiletecu precizia comparabilă cu cea a filetelor rectificate şi reducerea simfi-toareaavansu-rilorde pătrundere. Avansul de pătrundere se efectuează continuu prin apropierea rolelor în direcfie radială. neferoase, filetarea se termină după 4- XVII. Filetare prin rulare, a şi b) cu rolă şi cu unu, respectiv cu doi segmenfi circulari; c) cu plăci; d şi e) cu două, respectiv cu trei role; I) placă fixă; 2) placă mobilă; |a) partea de atac; lc) partea de calibrare; /3) partea de aruncare. La piese de aliaje 10 rotafii ale piesei, în timp ce la filetarea ofelurilor dure sînt necesare pînă Ia 40 de rotafii ale piesei. Rularea cu doua role e foarte mult folosită, fiind uşor de aplicat, iar uneltele, uşor de confecfionat. Rularea cu frei role fiind mai dificilă la reglajul coincidenfei firelor de filet, nu se aplică decît în anumite cazuri, de exemplu cînd rolele trebuie să preia şî funcfiunea de susfinere şi centrare a piesei. Rularea între două plăci se efectuează similar, prin faptul că pe plăci sînt desfăşurate, echidistant, un număr determinat de fire de filet cu profil dat. Diferenfa esenfială fafă de rularea cu role consista în faptul că, pentru pătrunderea pînă la adîncimea filetului rulat, plăcii mobile nu i se impune şî o mişcare de pătrundere proprie (normală pe cilindrul filetat), astfel încît pătrunderea şi profilarea filetului se produc numai datorită înclinării porfiunilor de intrare ale plăcilor (partea de atac sau de profilare). Cum acestea au o lungime relativ mică (la- n d—3 jt d), avansul de pătrundere e mare; odată cu aceasta cresc şî forfele radiale şi fangenfiale cari trebuie aplicate plăcilor. Pe placi urmează o porfiune paralelă cu mişcarea lor, porfiunea de calibrare, cu lungimea /c=(13- *1 7) nd, unde se produce caii-brarea prin rulare a filetului; la capetele de ieşire, plăcile au din nou o porfiune înclinată — de aruncare — cu lungimea la —0,5 iz d. Forfele de filefare fiind de 3***5 ori mai mari decît în cazul rolelor, uzura plăcilor e mult mai mare. Solicitarea şi uzura plăcilor sînt mai mici dacă partea de atac e mai lungă (/^ = 3 jt d) şi dacă întreaga lungime la are piofilul complet al filefului, sau cînd întreaga placă mobilă are o înclinare mică, de valoare qp, fafă de direcfia ei de mişcare (v. fig. XVIII); în ultimul caz, XVIII. Micşorarea apăsării de profilareprin înclinarea plăcii mobile. XIX. Placă mobilă cu vîrfurile retezate pe partea de afac. a) placă mobilă; b) placă fixă. precizia filetului rulat e mai mică, în special în ce priveşie cilindricitatea (şurubul e ovalizat). Acest defect poate fi evitat, în oarecare măsură, dacă partea de atac a plăcilor are vîrfurile retezate pe partea de atac (v. fig. XIX). Rularea cu o rolă şi un segment (v. fig. XVII a) e mai pufin răspîndită, din cauza dificultăfilor de execufie a segmentului. FHefarea prin presare a pieselor tubulare de tablă se aplică, de exemplu la formarea filetelor de tipul celor de la duliile becurilor electrice. Semifabricatul 2 — un tub cu perefi subfiri — e rulat între o rolă şi un mandrin (v. fig. XX). XX. Filefare prin presare a tuburilor subfiri. a) filetare prin presare pe mandrin (filetat) cu „pătrundere", cu rolă cu mal multe profiluri; br--b4) fazele filefării prin presare pe tarod, cu rolă cu mal multe profiluri şi cu rolă de sprijin; 1) piesă în curs de prelucrare; 2) rolă cu mai multe profiluri; 3) rolă de sprijin. Filefare 597 Filefare XXI. Filetare prin extrudare, a) situaţia înainte de presare; b) situaţia la finele operafiei; 1) matriţă; 2) poanson fixat pe berbecul presei; 3) poanson filetat; 4) semifabricat (rondelă) prelucrat; 4') piesă filetată prin extrudare; 5) mişcările poansonului filetat după extrudare. Filetarea prin curgere plastică (extrudare) şi prin turnare de precizie se efectuează aducînd materialul în stare plastică, astfel încît curge şi umple o matrifă filetafă, luînd şi forma filetului. Fig. XXI reprezintă un exemplu de formare a filetului interior prin extrudare, la căpăcelele de tuburi pentru paste, cari se confecţionează din plumb placat cu staniu. Semifabricatul, sub formă de pastilă, e presat de un poanson în ma-trifa în care o tijă axială filetată are rolul de matrifă pentru formarea filetului. Apoi, pentru a extrage piesa din matrifă, de pe tija filetată, fie piesa, fie tija cu filet, trebuie rotite pînă la deşurubarea de pe tijă. în acelaşi fel se poate extrage piesa din cochile (sau din forme permanente), fără separafie, la turnarea pieselor filetate. Exemplu de filetare de precizie, spe-c i al ă: Filetarea de precizie a şuruburilor conducătoare şi a şuruburilor fără fine reclamă o precizie deosebită la pasul filetului, la profilul şi la grosimea lui. Filetarea se efectuează în mai multe etape: degroşarea cu freze-disc sau cu cufite; finisarea de precizie, de cele mai multe ori cu cufite; uneori, rectificarea (de ex.: la şuruburi greu solicitate la uzură, la şuruburi fără fine, etc.). La finisarea de precizie se urmăresc în special obfinerea profilului corect (după felul şurubului: arhimedic, evolventic, etc.) şi corectarea pasului. Pentru realizarea profilului corect se folosesc de preferinfă cufite cu profil rectiliniu, penfru a simplifica confecfionarea sculei. în acest caz, muchiile aşchietoare ale cufitului trebuie aşezate In acele plane secante în cari profilul şurubului de tipul dat e el însuşi rectiliniu (v. fig. XX//). Pentru precizia de formă a profilului, cufitul trebuie aşezat simetric în raport cu axele de simetrie ale şurubului de tăiat XXIII. Finisarea filefului cu cutit-roafă de mortezat. I) piesă prelucrată; 2) cutit-roată de mortezat; 3 şi 4) mişcările piesei; 5) mişcarea sculei. în planul de bază. Profilul ob-finui depinde şi de unghiul de degajare în planul radial al sculei. Dacă acesta e diferit de zero, profilul suferă o alterare proporfională cu mărimea unghiului yy (v. fig. XX/V). Printr-un anumit fel de aşezare XX/V. Alterarea profilului cînd Yy^O. I) piesă; 2) cuţit; 3) secţiune a-b (profilul filetului piesei); 4) secţiune fsj _ N (profilul cuţitului): p) pasul filefului; f) înălţimea teoretică a filefului în secţiunea a-b; e şl ec) unghiul profilului filetului în planul a-bj respectiv al cuţitului, în planul N-N, a) unghi de aşezare; y) unghi de degajare, în planul median al cufi- a cufitului pot rezulta condifii tului* de aşchiere defavorabile, ca în cazul reprezentat în fig. XXV a şi b, cînd pe unul dintre tăişurile laterale ale cufitului unghiul de degajare devine pronunfat negativ (v. fig. XXV a), iar pe celălalt tăiş, unghiul devine pronunfat pozitiv. Acest neajuns poate fi înlăturat prin ascufirea suplementară diferită a celor două tăişuri (v. fig. XXV b). Pentru a asigura constanfa profilului cufifelor şi al pieptenilor la reascufirile repetate în timpul exploatării, ascu- XXV. Influenta poziţiei cuţitului asupra condiţiilor de aşchiere. a) pozifia cufitului la modificarea unghiului de aş-chiere y; b) ascuţirea suplementară a tăişului; I) piesă filetată; 2) cuţit. XXII. Secţiuni cu profil rectiliniu la diferite tipuri de şuruburi, a) la şurub convolut, în secfiune normală pe spiră; b) la şurub evolventic, în secţiuni tangente la cilindrul de bază; c) la şurub arhimedic, în secfiune axială; 1 şi 2) cuţite cu profil rectiliniu folosite la filetare; 3) şurub. — Şurubul trapezoidal arhimedic (rectiliniu în secfiune axială) poate fi tăiat la un profil corect şî prin rulare cu un cufit-roată de mortezat rofi dinfate, de profil evolventic (v. fig. XXIII), el fiind profilul conjugat al profilului de cremaiieră al şurubului în secfiunea lui axială. firea se face numai pe fafa de degajare. în acest scop e adecvată şi uzuală construcfia cufitelor şi a pieptenilor de filefare sub formă de cufite prismatice fangenfiale (v. fig. IV d) sau de cufite-disc (v. fig. IV b şi e), cari, în urma ascuţirilor repetate numai pe fafa de degajare, au o durată de utilizare foarte mare, fără alterarea profilului. Penfru a asigura precizia pasului se folosesc strunguri speciale cu şurub conducător scurt, şi deci foarte precis, care se deplasează odată cu sania suportului şi se înşurubează succesiv în mai multe semipiulife, solidarizate cu bat iul. Pentru corectarea pasului se folosesc strunguri echipate cu dispozitive de corectare a pasului (v. fig. XXVI). Abaterile pasului obfinute după o prelucrare de semifinisare se măsoară şi se înregistrează pe o bandă, în dreptul fiecărei pozifii a săniei port-cufit. Apoi se execută o nouă trecere, cu ajutorul şurubului conducător care — în fiecare punct al trecerii de filetare —; poate fi deplasat, la dreapta sau la stînga, cu eroarea citită pe bandă în punctul respectiv. Deplasarea de Filetat, cap de ~ 598 Filetat, cap de ~ corectare e comandată de un mecanism micrometric echipat cu aparatul de măsură necesar. La rectificarea flancurilor şuru-burilor-melc de precizie, fiind de asemenea mai u-şoară utilizarea discurilor abrazive cu profiluri rectilinii (conice), prezintă impor-tanjă faptul ca generafoarea profilului discului în contact cu flancul şurubului să fie dispusă în planul secant al şurubului în care profilul acestuia e rectiliniu (v. fig. XXVII). Rectificarea se efectuează la maşini-unelte rea şuruburilor XXV/. Dispozitiv de corectare a pasului la filetarea de precizie ne strung, a) şi b) vedere şi secţiune; c) vedere în direcfia săge|ii A; I) patul strungului; 2) căruc or; 3) piuliţă de cuplare; 4) pîrghie de urmărire; 5) riglă de corectare; 6) resort elicoidal. speciale de înaltă precizie. La recfifica-mici triunghiulare (micrometrice), cu pre- /. Cap de filefaf nerofatlv. 1) cap - revolver; 2) cap de filetat; 3) cuflf-dlsc; 4) manetă de închidere; 5) piesă prelucrată; 6) mişcarea principală; 7) mişcarea de avans ş! ds retragere. XXVII. Rectificarea şuruburilor de precizie, a) la şurubul arhimedic, cu disc de rectificat; b) cu piatră de rectificat inelară; b') secfiune A-A; c) la şurub cu profil evolventic, prin polisare frontală; 1) şurub; 2) abrazor. scripjii riguroase pentru uniformitatea pasului, se folosesc discuri de rectificat late, avînd pe periferie profilul filetului de rectificat şi cari lucrează asemănător cu freza-piepfene de filetat. i. Filefaf, cap de Mett.: Unealtă pentru filetarea rapidă a filetelor, constituită dintr-un corp, din trei sau patru scule de filetat şi din mecanisme de acfionare şi de blocare a acestora. Fafă de celelalte scule de filetare, capetele de filetat prezintă următoarele avantaje: fileful se prelucrează într-o singură trecere; la terminarea prelucrării, elementul aşchietor (bacurile) se deschide, fără ca piesa filetată să trebuiască să fie deşurubată, reducînd astfel timpul improductiv; se obfine un filet precis, cu o calitate de suprafafă bună. La proiectarea şi confecfionarea capetelor de filetat se fine seamă de următoarele condifii: după deschidere, sculele de filetat nu trebuie să depăşească suprafafa exterioară a capului; cursa de deschidere a sculelor trebuie să fie mai mare decît înălfimea filetului; reglajul să permită executarea filetului normal şi fin în limitele standardizate şi cu toleranfele respective; trebuie să asigure prelucrarea filetului corespunzător clasei a doua de precizie; sculele de filetat şi camele de comandă se construiesc din ofeluri speciale şi trebuie livrate în seturi complete, cari nu sînf interschimbabile. Capetele de filetat pot fi clasificate după domeniul de utilizare, după construcfie, după felul filetului executat (în capete de filetat la exterior sau la interior), etc. Capetele de filetat la exterior pot fi: capete de filetat rotative în timpul lucrului, acfionate la deschidere şi la închidere automat, cu ajutorul unei furci, şi folosite la maşini-unelte automate, în special la maşini automate de filetat; capete de filetat ne rof a f i-ve, la cari piesa se roteşte pentru filetare, iar capul efectuează mişcările de avans şi de retragere, şi la cari deschiderea e automată, iar închiderea e comandată manual, cu o manetă (v. fig. I). Din ultima categorie fac parte şi capetele de filetat speciale automate pentru prelucrarea filetelor la maşinile automate cu un singur arbore principal (v. fig. II). După detaliile de construcfie, se deosebesc următoarele tipuri de capete de filetat la exterior: Capete cu piepteni plani radiaIi, la cari deschiderea şi reglarea se execută prin deplasarea lor radială, reprezentate schematic în fig. III (re-prezentînd un cap nerotativ folosit frecvent, care execută numai mişcarea de avans) şi în fig. IV (reprezentînd un cap care execută mişcarea de rotafie şi mişcarea de avans). Aceste tipuri de capete sînt pe cale de dispariţie, întrucît prezintă următoarele dezavantaje: număr redus de reascuţiri; reglare aproximativă; după reascu-ţire, partea de ghidare a bacurilor se scurtează; reglarea e necesară după fiecare reascuţire. Pieptenii pot avea faţa de aşezare plană (v. fig. V a) sau concavă (v. fig. V b). II. Capete de filefaf nerotafive. a) cu manetă de închidere şl cu deschidere automată; b) special, penfru automate cu un singur arbore principal; 1) cap de filetat; 2) cuţit-disc; 3) manetă de comandă manuală a închiderii; 4) buton de comandă automată a deschiderii; 5) resort. III. Cap de filetat nerotativ, cu piepteni plani radiall. f) bucea cu Ieşinduri în spirală arhimedlcă; 2) inel solidarizat cu 1 prin boitul 3; 4) resort elicoidal (împiedică rotirea bucelei 1); 5) port-piepteni; 6) dispozitiv de readucere a pieptenilor în pozifia inifială; 7) placă frontală; 8) şurub de reglare a cursei; 9) contrapiullfă de blocare; 10) mîner; 11) pieptene. Filefaf, maşină de ~ 599 Filefaf, maşină de ^ Capetele cu piepfeni fangen)iali (v. fig. VI) sînt capete rotative, cari permit deplasarea pieptenilor tangenţial faţă de IV. Cap de filetat rotativ, cu piepteni plani radiali. 1) bucea cu ieşinduri în spirală arhimedică; 2) inel solidarizat cu 1 prin intermediul piesei ?; 4) resort elicoidal; 5) corpul capului de filetat; 6) pieptene; 7) arborele maşinii de filetat. circumferenţa filefului. Ele prezintă următoarele avantaje şi dezavantaje: permit multe reascuţiri; reglaj uşor; posibilitatea modificării unghiului i tt'! / r a 1 b de degajare în funcţiune de materialul prelucrat; construcţia lor e însă mai dificilă, iar ascuţirea pieptenilor tangenţiali e destul de complicată. Capetele de filetat cu cuţite circulare au cuţitele acţionate de came speciale penfru reglarea şi deschiderea capului. Capetele de filetat cu cuţite circulare V. Piepteni plani radiali. a) cu fată de aşezare plană; b) cu fafă de aşezare concavă. V/. Cap de filetat cu piepteni tangenţiali. 1) corp; 2) bucea port-plepteni; 3) piepfeni tangenţiali; 4) şurub de reglare; 5) flanşă de antrenare, fixată la arborele maşinii de filetat. sînt cel mai mult folosite, prezentînd următoarele avantaje: permit un număr mare de reascuţiri; ascuţirea cuţitelor e simplă şi măsurarea e uşoară; permit reglarea precisă. Principalele tipuri constructive de capete cu cuţite circulare sînt următoarele: Capete de filetat ne rotative (v. fig. J), cari se deschid automat, iar închiderea se face cu o manetă. Ele sînt folosite la strunguri de filefaf şi ia strunguri-revolver. Capete de filetat rotative, Ia cari deschiderea e automată, iar închiderea se face cu ajutorul unei pîrghii. Ele sînt folosite Ia strunguri automate sau semiautomate, la maşini de filetat, etc., Ia cari piesa se roteşte. Capetele de filetat la inferior sînt folosite mai mult decît cele de filetat la exterior. Ele pot fi rotative sau fixe. Exemple de tipuri de diferite construcţii: Capul de filetat RGV, care poate fi folosit, fie cu mişcare de translaţie (nerotativ), fie cu mişcare de rotaţie (v. fig. V/l). El prelucrează filet interior cu diametrul minim de 25 mm. VII. Cap de filetat la Interior, rotativ, tip RGV. 1) placă anterioară de fixare ă pieptenilor; 2) pieptene; 3) inel limifor; 4) crucea port-piepteni; 5) inel de deschidere şi închidere; 6) antrenor; 7) acuplaj de reglare; 8) pană transversală de antrenare; 9) suporful filefaf al acuplajului 7; 10) resort; V) corpul capului de filetat; 12) manetă de închidere a capului. în timpul prelucrării filetului, capul execută mişcarea axială de avans, forţat sau prin autoînşurubare. Deschiderea capului se execută automat, la cele nerotative, sau cu ajutorul unei furci speciale, ia cele rotative. închiderea capului se face cu ajutorul unei manete. Reglajul se obţine cu ajutorul unui manşon de reglaj. Partea de aşchiere a pieptenilor are o porţiune de atac şi o porţiune de ghidare. Unghiul de degajare e de 5—20°, după natura materialului de filetat; unghiul de aşezare are valoarea de 1—2° pe profilul filetului şi de 2—3° pe partea de atac. Capul de filetat MGP (v. fig. VIII), folosit Ia filetarea mufelor, efectuează mişcarea de avans. Decuplarea lui VIII, Cap de filetat la inferior pentru mufe, tip MGP, cu închidere şi readucere comandate cu furcă, f) antrenor; 2 şl 3) inele de blocare; 4) resort; 5) inel solidarizat cu corpul mandrinel; 6) bucea de deschidere (decuplare) şi închidere; 7) pieptene; 8) placă anterioară limitoare. e automată; închiderea şi readucerea în poziţia de lucru se fac cu ajutorul unei furci. Reglajul la diametrul necesar se obţine rotind axul din mijloc. î. Filetat, maşină de Mett.: Maşină-uneaită pentru filetarea în serie a pieselor. Se construieşte ca maşină orizontală sau verticală, cu unu sau cu mai mulţi arbori principali, cu deservire manuală sau cu funcţionare automată. După felul operaţiei de filetare, se deosebesc maşini de filetat prin aşchiere şi maşini de filetat prin deformare plastică, iar după felul filefului, maşini de filetat la exterior (şuruburi, ţevi, fitinguri, etc.) şi maşini de filetat la interior (fitinguri, piuliţe, etc.). Unealta folosită la filetare e — după caz — cuţitul de filetat, tarodul conic sau capul de filetat (v. Filetat, cap de ~). Filefaf, maşină de ~ 600 Filefaf, maşină de ~ Maşina-de filefaf Ia exferior, prin aşchiere, se construieşte de obicei cu arborele principal orizontal. Se construiesc maşini: cu un singur cufit de filetare, cari pot fi maşini manevrate manual, semiautomate de filetat cu filetat, şi cu o păpuşă mobilă, cu un dispozitiv de prindere a piesei. Păpuşa mobilă poate fi acfionată manual pînă cînd începe-aşchierea, sau poate primi avansul longitudinal de la un arbore conducător. - /. Maşină de filetat şuruburi şl axuri, cu piepfeni tangenţiali, a) vedere longitudinală; b) vedere de sus; c) detaliu Ia palierul arborelui conducăfor; 1) batiu; 2) ghidajele săniei; 3)&păpuşă fixă; 4) cap de filefaf; 5) sanie; 6) menghină de prindere penfru bare de prelucrat, cu acuplajul 6' şi fălcile 6"; 7) capul săniei mobile; 8) rolă de reazem pentru materialul prelucrat; 9) piulifă şurubului-mamă /; 10) „ceas" de filetat; 11) cremaiieră; 11’) pinion angrenat cu cremaliera 11; 12) manetă de închidere a capului de filetat, menţinută de zăvorul 13; 14) manetă de deschidere a capului de filefaf; 15) reglajul fin al pieptenilor; 16 şi 17) manete de reglare a vitesei de tăiere; 18) roată de manevră penfru introducerea piesei în menghina 6; 19) manetă de acţionare a piuliţei 9; 20) roafă de manevră, de fixare a piesei în menghina 6; 21) limifor penfru acţionarea pieptenilor; 22) limifor pentru realizarea de lungimi filefafe, uniforme; 23J limifor penfru deschiderea capului de filefaf; 24) şi 25) limitoare penfru comanda deschiderii treptate a capului la filetarea de filete conice, respectiv penfru limitarea grosimii acestor fil-ete; 26) limifor penfru decuplarea automată a piuliţei 9; 27) schimbător de turaţie cu roti de schimb; 28 şi 28’) angrenaj cilindric pentru antrenarea arborelui IV; 29) roată de curea, de antrenare; 30) mecanism de comandă a deschiderii capului, cu mecanism de reglaj fin 37; 31- -36) rotile de angrenaj ale schimbătorului de turaţie; 37) mecanism de reglaj fin al desfacerii capului; 38 şl 39) pîrghii intermediare; I) arbore de antrenare (cu roată de curea de antrenare 29 şi roafă liberă); II) arbore Intermediar cu schimbător cu roţi dinfate; ///) arbore principal; IV) arbore intermediar penfru avans; V) şurub- mamă; VI) arborele pentru avansul de mînă; Vil) arborele menghinei 6. 29.1-31/32: Lanful cinematic al mişcării principale (patru vitese de tăiere): 34/35-//_32/33- Lantul cinematic al avansului automat: lll-28,/28-lV-(27)-V-9-5. Lanful cinematic al avansului manual: 18-VI-V'-11-5, Lanţul menghinei de fixare a piesei: 20-6’-V/l-6". Decuplarea automată a capului automat prin limitorul din interiorul arborelui principal: 22-37-30-38-39-13. came de comandă, sau automate penfru şuruburi (de lemn); cu mai multe cufite, pentru filetare „în vîrtej" (v. sub Filetare); cu capete de filetat, diferite constructiv după obiectul prelucrat (de ex. fevi, şuruburi şi axe, etc.); de frezat filet. Maşina de filetat piese mici (de ex. şuruburi) cu comandă manuală, e echipată cu o păpuşă fixă, care poartă capul de Maşina semiaufomafă de filefaf şuruburi şi axe, e echipată cu cap de filetat cu piepteni tangenfiali sau rotunzi (v. fig./). Semiautomatul de filetat cu came de comandă (sistem CRI-DAN) e de construcfie asemănătoare cu a strungurilor de filetat, însă şurubul-mamă e înlocuit cu o camă care, la o rotafie completă, deplasează căruciorul longitudinal pe toată Filetat, maşină de ~ 601 Filefaf, maşină de ~ lungimea de filetat, astfel încît cufitul de filetat execută o trecere completă; avansul transversal se realizează prin două came (de pătrundere şi de retragere bruscă, după executarea unei treceri). Ciclul de lucru al acestor maşini e semiautomat, manuale fiind numai prinderea şi desprinderea piesei, şi pornirea maşinii. Numărul de treceri executate pe minut poate fi de 50, în funcfiune de felul şi adîncimea filetului, şi de material. La aceste maşini se pot executa orice fel de filete exferioare şi interioare, cilindrice şi conice. Automatul de filetat şuruburi pentru lemn execută ascufirea vîrfuiui şi tăierea filetului la şuruburile pentru lemn. De obicei, maşina are comenzi de automatizare stereomeca-nice, cu mecanisme cu came sau cu camoide. Şurubul fiind conic şi cu vîrf, filetul se execută prin strun-jire după un şablon de conicitate, în mai multe treceri, avansul longitudinal fiind comandat de o camoidă, iar cei transversal de pătrundere, de o camă. Ciclul de lucru (prinderea piesei, semifabricate, tăierea filetului, retezarea şi desfacerea dispozitivului de prindere) e complet automat, lucrătorul trebuind numai să alimenteze cu semifabricate magazinul maşinii. Maşina de filetat fevi se construieşte, de obicei, cu capul de filetat prins în păpuşa mobilă, feava fiind prinsă — pentru lucru — într-o mandrină caiafă pe arborele principal, care îi imprimă mişcarea de rotafie. Maşinile de filefaf la exferior, prin rulare, se construiesc pentru unelte de filetat de frei tipuri: bacuri plane; role; role şi segmenfi (v. şî sub Filetare). în Europa sînt utilizate maşinile cu bacuri plane şi cele cu role. Maşinile cu bacuri plane se construiesc cu o placă fixă şi una imobilă, cu mişcarea de lucru pe direcfie orizontală sau înclinată (v. fig. II). Ele pot fi cu alimentare automată sau manuală, pentru filetat piese cu diametrul de 3"‘25 (35) mm, cu precizia de prelucrare •/. Schema cinematică a maşinii de filetat prin rulare, cu bacuri plane, a) schema maşinii; b) indicarea mişcării principale; 1) bafiul maşinii cu ghidaje pentru berbecul porf-sculă mobilaşi cu dispozitiv de fixare a bacului fix; 2) motor de antrenare; 3) reductor de turafie; 4) roată cu buton excentric; 5) bielă; 6) berbec port-sculă mobilă; 7) acuplaj de protecfie; 8) magazin de alimentare; 9) riglă penfru avansul semifabricatelor; 10) împingător longitudinal; 11) mecanism de împingere transversală; 12) bac de rulare mobil; 13) semifabricat; 14) bac de rulare fix; 15) orientarea mişcării de lucru şi de revenire. etc.)şi micşorează durafa sculelor la filetarea de piese de ofel cu rezistenfă mare ( 60 kgf/mm2). Prezintă şî dezavantajul că fiecare maşină are un domeniu de lucru limitat, astfel încît pentru prelucrarea întregii game de piese între limitele indicate sînt necesare patru sau cinci maşini cu dimensiuni diferite. Au productivitate mare, de 2400—10 500 de piese pe oră. Maşinile cu role şi cu segmenfi folosesc ca sculă segmenfi ficşi şi o rolă mobilă (v. fig. III). Ele sînt alimentate automat şi prelucrează piese cu diametrul de 3-“8 mm, cu precizie grosolană; au productivitate mare (pînă la 25 000 de piese pe oră). Prezintă dificultăfi la executarea sculelor în formă de segment şi sînt pufin introduse în Europa. Maşinile cu role au sculele în mişcare de rotafie în jurul a două axe paralele (v. fig. IV b). Ele pot fi cu alimentare manuală sau automată, iar avansul poate fi comandat hidraulic (v. fig. IV a) sau mecanic. Sînt folosite la prelucrarea de piese III. Scheme de lucru la filetarea cu role şi cu segmenfi, a) la maşina cu rolă şi cu un singur segment; b) la maşina cu rolă şi cu frei seg-menf i; 1) rolă rotativă; 2) ieg-ment concav; 3) pfesă prelucrată; 4) orientarea mişcări* principale. grosolană sau medie. Rularea se efectuează cu presiuni mari, ceea ce exclude posibilitatea filetării pieselor cave (fevi, tuburi, IV. Schema cinematică şl hidraulică a maşinii de rulat filet cu ro le, con strucfie ENIMS. a) schema maşinii; 6) indicarea mişcărilor de lucru ale sculelor; 1) sculele de rulare a filetului; 2) limitor pentru avansul de lucru; 3) valvă de cuplare a avansului de lucru; 4) robinet de comandă manuală; 5) sertar de distribuie reversibil; 6) valvă de reducere; 7) rezervor de ulei; 8) pompă cu roti dinfate; 9) valvă de siguranţă; 10) robinet de laminare penfru reglajul timpului de menfinere a păpuşii mobile în poziţia finală de avans; 11) robinet de laminare penfru reglajul vitesei 'de avans; 12) piulifă de reglare penfru diametrul piesei de filetat; 13) cilindru pentru avansul hidraulic; 14) manometru; 15) electromotor de antrenare a sculelor; 16) suport; 17) piesă prelucrată; f8) orientarea mişcări! principale; 19) orientarea mişcării de avans şl de revenire. ^ cu diametrul de3-"80 mm, cu precizie medie. Au productivitate mică (200*”2400 de piese pe oră), însă prezintă următoarele avantaje: presiunile de lucru sînt mici, astfel încît pot fi folosite şî la filetarea pieselor cave, cum şi a pieselor de ofel tratate termic şi cu rezistenţa af^120 kgf/mm2; au reglajul şi deservirea simple; au dimensiuni mici; la aceeaşi maşină se poate prelucra întreaga gamă de piese. Maşina de filetat la inferior, prin aşchiere, poate lucra fie cu tarozi, fie cu capete de filetat. — Maşinile cu capete de filetat, rotative sau nerotative (v. sub Filetat, cap de ~) se folosesc în producţia de masă a pieselor cu diametri de filet mari, depăşind de regulă 200 mm, cum sînf Filefaf, maşină de ~ 602 Filetat, maşină de ^ fitingurile şi mufele de feavă. — Maşinile de filetat cu tarozi au ca reprezentant tipic maşina de filetat piuliţe. Maşinile de filetat piuliţe sînt folosite în producţia de masă a piuliţelor, penfru gama de diametri de filet cuprinsă între 2—3 mm şi 50—60 mm. Tăierea filetului se efectuează cu un tarod unic, al cărui con de atac e mai lung decît înălţimea piuliţei. Maşinile de filetat piuliţe se clasifică din următoarele puncte de vedere: după felul tarozilor folosiţi, cari pot fi cu coadă curbă sau cu coadă dreaptă; după cum mişcarea principală e efectuată de tarod sau de piuliţă; după numărul de axuri principale de lucru (maşini cu 1—12 axuri); după felul în care se execută (maşini automate sau manuale) ali-mentarea CU semi- Schema capului de lucru al automatului de fifefaf fabricate şi eva- piuliţe ENIMS, model 508. cuarea piuliţelor l5 îec,.iun® U; f) igheab de 9hidare 0 PiuliHor; * f ' • împingător penfru introducerea şi avansul piu- ^ P e are ^ma ^ litelor pe tarod; 3 şi 4) suporturile piuliţelor; 5) cap şmi automate Şl rotitor; 6) tarod cu coadă curbă, semiautomate). Exemple de tipuri mai răspîndife de maşini de filetat piuliţe: Al a ş i n a automată de filetat p i u I i t e, c u t a-rozi rotativi cu coadă curbă, se construieşte cu unu sau cu două axuri principale de lucru, cum e automatul de filetat piuliţe ENIMS, model 508, reprezentat în fig. V şi VI. conduse pe coada curbă a tarodului şi cad într-un container. Impingătoarele de piuliţe sînt acţionate de un mecanism cu camă (v. fig. VI). Automatele de filetat cu tarozi curbi asigură filetelor o precizie de clasele 3, 2 sau chiar 1 şi reclamă un semifabricat de calitate corespunzătoare. Semiaufomaf ul de filetat piuliţe model GN- 8 (v. fig. VII) are opt arbori de lucru verticali, cari antrenează cîte un tarod cu coadă dreaptă, prins într-o mandrină rapidă. Mişcarea de rotaţie se transmite fiecărui arbore de la mecanismul de acţionare, prin intermediul unor arbori cane-laţi 7. Apropierea tarodului de piuliţă, avansul, oprirea şi retragerea tarodului în poziţia iniţială, sînt comandate de un arbore de comandă cu came 4 şi de pîrghiile respective. Piuliţele filetate se înşiruie pe coada tarodului; cînd prima piuliţă filetată, în poziţia superioară, apasă în mandrina rapidă, aceasta se deschide automat, iar tarodul e liberat şi cade împreună cu piuliţele. Aceste maşini sînt deservite de un lucrător la două sau la frei axuri de lucru. Alimentarea automată nu e posibilă, date fiind complicaţia şi instabilitatea mecanismului respectiv. VI. Schema cinematică a automatelor de filetat piulife ENlMS, model 508. 1) cap de lucru rotitor; 2) camă de acţionare a împingătoarelor; 3) împingător penfru introducerea piuliţelor pe tarod; 4) motor de antrenare; 5) transmisiune cu curea, cu roţi de schimb; 6) angrenaj cu rofi conice., rle antrenare a capului de lucru; 7) reductor cu angrenaj cu melc pentru antrenarea arborelui port-came, prin intermediul angrenajelor 8 şi 9. fk cau. _ 9 ——X- -f jy TZ23-T ' -L ^ A ^—==tr VII. Schema cinematică a semiautomatului de filetat piuliţe model GN-8. a) vedere longitudinală; b) vedere laterală; I) motor; 2) arbore de transmisiune port-roţi conice; 3) schimbător de vitese cu roafă dinţată basculantă; 4) arbore cu came; 5) pîrghie penfru transmiterea mişcării afternative a arborelui de lucru; 6) resort de readucere; 7) arbore canelat intermediar; 8) arbore de lucru; 9) tarod; 10) mandrină rapidă. Capul de lucru, solidar cu axul principal al maşinii, antrenează în mişcarea sa de rotaţie tarodul cu coadă curbă. Piuliţele cad din magazinul de alimentare al maşinii şi sînt conduse, printr-un jgheab, în faţa unui împingător; acesta le mişcă succesiv, cîte una, pînă cînd sînt prinse de tarod, şi apoi le împinge de-a lungul acestuia pînă la terminarea filefării. în tot timpul filefării, piuliţele sînt împiedicate să se rotească de două fălci fixe ale maşinii. După filetare, piuliţele sînt La alte tipuri de maşini de acest fel, apropierea şi avansul se produc prin greutatea proprie a axului de lucru, retragerea în poziţia iniţială fiind acţionată printr-o transmisiune cu melc, care nu prezintă destulă siguranţă în exploatare. La maşinile cu axuri de lucru orizontale, mişcarea de avans e efectuată de piuliţe, cari sînt trase de tarodul rotitor. Toate semiautomatele de filetat cu tarozi drepţi se utilizează Ia filetarea piuliţelor brute, semifabricatul putînd să prezinte suprafeţe grosolane, bavuri, lipsă de perpendicularitate Filefă 603 Filieră a axei găurii pe fe(e şi excentricitate a găurii, fără a stînjeni funcţionarea. 1. Filetă, pl. filete. Poligr.: Unealtă folosită în lucrările de legătorie, pentru aplicarea de linii sau de ornamente aurite pe cotorul şi pe coperta cărţilor. Filetele se construiesc din alamă, au o formă curbă, iar pe suprafaţa lor e trasată o linie dreaptă, simplă, ondulată sau ornamentată, ori o linie dublă. Prelucrarea cu filete se efectuează la cald, ca şi cu celelalte unelte folosite la aurire. 2. Fileu, pl. fileuri. Ind. text.: Produs textil în formă de plasă cu ochiuri egale, rezultată din înnodarea unui fir cu ajutorul navetei (suveică plată, lungă şi îngustă). Firele pentru fileu pot fi de orice fineţe şi de orice natură. Pe fileuri se pot lucra, din alt fir, desene diferite, prin umplerea ochiurilor (de ex. la perdele). Din fileuri se fac perdele, plase de pescuit, sacoşe, etc. 3. Fileu planctonic. Pisc.: Unealtă de formă conică, formată dintr-o plasă cu ţesătura foarte fină, de mătase (300--400 ochiuri pe mm2), folosită la recoltarea organis- @ meîor pianctonice, penfru determinarea productivităţii naturale a basinelor piscicole (v. fig.). Recoltarea probelor se face, fie trăgînd fileu! perpendicular de la fundul apei sau de ia o anumită adîncime (prize verticale), fie trăgîndu-l orizontal pe o distanţa determinată şi la o adîncime anumită (prize orizontale); uneori, penfru scoaterea probei se foloseşte o pompă specială (pompă de plancton), cu care se scoate apa de la adîncimea dorită, filtrînd-o apoi prin fileu. 4. Filihranchiatae. Paleonf.: Ordin de lameli-branhiate, cu branhiile filiforme îndoite în formă de V. între porţiunile descendente şi ascendente ale acestor fire se formează uneori trabecule. Branhiile capătă astfel aspectul a două lame. Din acest ordin fac parte genurile: Mytilus, Mo-diola, Pecten, Amusium, Anomia, Ostrea, Trigonia. 5. Filicalae. Bot.t Paleonf.: Pteridofite caracterizate prin dezvoltarea mare a frunzelor faţă de tulpină, avînd sporangii dezvoltaţi pe faţa inferioară sau pe marginea frunzelor, în grupuri mici, numite sori. Tulpina e nearticulată şi poate fi arborescentă sau constituie un rizom, iar frunzele, diferenţiate în teacă, peţiol şi limb, sînt, Ia majoritatea Filicalelor, mari, compuse şi se numesc fronde. O astfel de frunză e formată dintr-un peţiol (rachis) primar, din care pornesc axe secundare opuse (peţioluri secundare), pe cari se inse- Tipuri de pinule de fificale. a) sfenopferidian; b) pecopteri-dian; c)alefopferidian; d)odon-topferidian; e) neuropteridian ; f) teniopteridian; g) diciio-pferidian. rează frunzuliţe mici, numite foliole sau pinule. Un fragment de frondă format dintr-un peţiol secundar cu pinule se numeşte penă. Fileu pfancfonic. După forma foliolelor, se deosebesc, la Filicale, următoarele tipuri de frunze (v. fig.): tipul sfenopteridian (frunze adînc crestate, cu pinule lobate, cu nervura mediană mai mult sau mai puţin evidentă); fipul pecopteridian (frunze cu foliole cari se inserează pe rachis prin toată baza lor şi prezintă o nervură mediană din care pornesc nervuri secundare, caracteristice genului Pecopteris, din grupul Eupteridalelor eusporangiate, familia Marattiaceelor); fipul alefopferidian (foliolele sînt lungi, ogivale, unite prin baza lor); tipul odon-topferidian (frunze cu foliole prinse pe rachis prin toată baza, cu nervurile paralele şi bifurcate, fără o nervură mediană); fipul neuropteridian (foliolele au baza cordată şi sînt prinse pe rachis printr-un singur punct, iar nervurile pornesc fie din locul de inserţie a foliolei, fie din nervura mediană); tipul teniopteridian (frunze cu foliole lungi, distanţate, prinse pe rachis prin baza lor îngustată); tipul glosopferidian (pinule lungi, cu nervaţiunea secundară în formă de reţea). La baza peţiolului primar al anumitor filicale se dezvoltă uneori pene adventive foarte ramificate şi cu nervuri paralele, numite aflebii. Filicalele se înmulţesc prin spori, cari pot fi de un singur fel (Isosporeae) sau de două feluri (Heterosporeae). Sporangele poate prezenta un perete format din mai multe rînduri de celule (Eusporangiatae) sau dintr-un singur rînd de celule (Leptosporangiatae). Filicalele au apărut în Devonian, prin forme primitive deri-vînd din Psilofitale. Ele au atins dezvoltarea maximă în Carbonifer, cînd au luat parte la formarea cărbunilor. Filicalele de tip actual au apărut în Jurasic. Clasificarea filicalelor fosile se bazează pe caracterele frunzelor, deoarece trunchiurile s-au conservat sub formă de cărbuni şi numai dacă s-au silicifiat se mai cunoaşte structura lor. Cuprind următoarele grupuri: Paleopteridalae (Primo-filices), filicale primitive paleozoice, cari apar în Devonian şi dispar la finele Permianului, şi cari se împart în Phyllo-phoralae şi Inversicatenalae (de ex. genul Steuropteris, în Carbonifer, şi genul Zigopteris, în Permian); Eupteridalae, filicale fosile de tip actual (cu reprezentanţi şi în flora actuală), cari se împart în: Eusporangiate (de ex. genul Astero-theca din Carboniferul superior de la Secul) şi Leptosporan-giafe (de ex. genul Cladophlebis din Liasicul de la Cioclovina-Banat); filicale fosile dubioase, cari cuprind un mare număr de filicale fosile cunoscute numai prin fragmente de fronde,între cari s-au găsit primele pteridosperme.Sin. Ferige. 6. Filicic, acid Chim.: Acid care se extrage din rădăcina de ferigă. Are p. t. 213°. E întrebuinfat în Medicină,' fiind un tenifug energic. 7. Filicină. Farm.: Extract selectiv din rizomul de ferigă masculă (Aspidium filix mas). E un amestec de derivafi ai fluoroglucinei sau ai omologilor acesteia, cu acid butiric sau isobutiric; forma amorfă e activă (C35H40O12) şi forma cristalizată, inactivă (C35H38O12)- Se prezintă sub formă de solzi uşori, de culoare brună deschisă,- cu miros caracteristic şi aproape fără gust. Are p.+. între 75 şi 94°. Se extrage cu efer etilic sau cu eter de petrol din rizomul recoltat proaspăt, curăţit de rădăcini, uscat şi pulverizat. Filicină se întrebuinţează în terapeutica umană şi^ veterinară, avînd acţiune în combaterea teniei şi a fasciolelor. Sin. Acid filicinic. 8. Filieră, pl. filiere. 1. Meff.: Unealtă pentru filetare exterioară prin aşchiere, formată din trei sau din mai mulţi piepteni de filetat, dispuşi de-a lungul unor generatoare ale unei găuri cilindrice sau conice dintr-un corp metalic, astfel încît Filieră 604 Filiera /. Secfiune (a) şi desfăşurare (b) a unei filiere. 1) corp; 2) pieptene; 3) piesă prelucrată; 4) orientarea mişcării de lucru; t) unghiul de închidere al filetului. active ale mai mulfi oricărei filiere (v. fig. //) piepfeni (cu lăfimea H) dinfii corespunzători ai pieptenilor succesivi să se găsească pe linia elicoidală a şurubului de tăiat (v. fig. f); corpul filierei poate fi un cilindru circular drept, sau o prismă (pătrată ori exagonală). Filiera seamănă cu o piulifă care— la înşurubare — trebuie să taie filetul; în acest scop, filetul interior al piulifei e întrerupt de canale longitudinale, cari formează astfel muchiile aşchietoare necesare. Elementele părfii sînt trei, patru sau cu acelaşi număr de goluri sau de canale longitudinale despărfitoare (cu lăfimea H\), cari formează fefele de degajare ale pieptenilor şi servesc la cuprinderea şi evacuarea aşchiilor detaşate. în cazul cel mai frecvent, al filierelor rotunde, golurile au profil circular (cu diametrul d)\ ele pot avea şi alte forme. Fiecare pieptene are două părfi de atac teşite (la intrare, cu lungimea l\, iar la ieşire, cu lungimea l\) şi înclinate cu unghiul de atac % = 15—25°, şi între ele partea paralelă cu axa de calibrare (cu lungimea /2); pe partea de atac sînt 1,5—2,5 dinfi teşifi, cari au flancurile filetului de-talonate ca fefe de aşezare, penfru a uşura procesul de aşchiere; cei 3—6 dinfi de pe partea de calibrare sînt de obicei nedetalonafi. Fafa de degajare a fiecărui pieptene (formată de golul de profil circular) e concavă; valoarea unghiului de degajare y depinde de diametrul d, de diametrul D\ al cercului centrelor golurilor circulare şi de lăfimea H\, Pentru a micşora unghiul de degajare y la vîrf şi a mări rezistenfa vîrfuiui, la confecfionare sau la reascufirea pe fafa de degajare, această fafă se ajustează prin pilire; astfel, lăfimea H\ a golului creşte în dauna lăfimii H a dintelui (pieptenului), însă trebuie să se respecte condifia //^>(0,8—1,0) H\. Corpul (cu conturul rotund, pătrat sau exagonal) serveşte ca parte de prindere în clupe (port-filiere) de forme corespunzătoare. Pentru fixarea în clupe, pe periferia corpului filierelor rotunde sînt două găuri conice de 60°. De-a lungul unei generatoare exterioare e practicată o crestătură, formînd cu un gol dinfre dinfi o punte cu grosimea e; aceasta se taie cînd filiera s-a uzat şi iese din cîmpul abaterilor admisibile, astfel încît filiera se strînge la cota normală, cu ajutorul a două şuruburi din după. Diametrii exteriori D ai filierelor rotunde sînt standardizafi între 16 şi 100 mm, în funcfiune de dimensiunea filetului. Pentru o bună evacuare a aşchiilor la filetare, fafa de degajare a părfilor de atac trebuie să aibă o înclinafie K pozitivă, ceea ce se obfine însă desful de greu Ia ascufire. //. Elementele constructive ale filierelor. 1) corp; 2) pieptene; 3) canal de aşchie; 4) găuri de fixare; 5) găuri pentru şurub de reglare; 6) crestătură; li) partea de atac; /2) partea de calibrare; /^) partea de ieşire; x) unghiul de atac. Ascufirea filierelor noi se face atît pe fafa de degajare cît şi pe fafa de aşezare (detalonarea părfii de atac). în exploatare, reascufirea se face numai pe fafa de degajare, la maşini speciale (v. fig. III) echipate cu mici cilindre abrazive cu turafie foarte înaltă (antrenate de cele mai multe ori de o mică turbină de aer). Pentru ascufirea rectilinie a fetei de degajare, diametrul maxim a cilindrului abraziv nu poate depăşi lăfimea golului H\, abra-zarea efectuîndu-se deci cu productivitate relativ mică. La ascufirea fefelor curbilinii, diametrul abrazivului poate atinge o valoare apropiată de a diametrului golului dinfre piepteni, şi astfel randamentul creşte. După forma exterioară a corpului, se deosebesc: filiere rotunde, pătrate, exagonale şi tubulare (v. fig. /V). — După construcfie, se deosebesc: filiere bloc; filiere tăiate; filiere din*două bucăfi, numite şî bacuri pentru clupe de lăcătuşărie (v. fig. V); plăci de filetat cu cîteva filiere simple de diferite dimensiuni. O categorie distinctă o constituie filierele cu piepteni demon- tabili, numite ca Forme exterioare ale corpului filierelor. Pe e_., e, 1 e 3 a) rotundă; b) pătrată; c) exagonală; d) tubulară, cu (v. Filetat, cap . de ~ ) — Du ă P u P,eP*en<; ° ) secfiune transversala priintr-o filiera , , , ... ^ fubulară cu trei piepteni. felul filetului executat, se deosebesc: filiere pentru şuruburi de fixare, cilindrice; filiere pentru filete conice;'filiere pentru filete grosolane de lăcătuşărie (v. fig. V). III. Ascufirea filierei pe fafa de degajare (schema maşinii). I) picior fubufar; 2) masa de lucru a maşinii; 3) arborele principal cu cilindrul de rectificat; 4) manetă penfru mişcarea lineară alternativă a abrazo” rului; 5 şi 6) perforafii, respectiv conductă pentru praful produs, legafă la un exhausfor; 7) filiera prelucrată. V. Tipuri constructive de filiere penfru diferite feluri de filete. Filiere penfru filete cilindrice: a) filieră bloc; b) filieră tăiată; c şi d) filieră din două bucăfi (bacuri) pentru filete obişnuite, respectiv penfru filete grosolane de lăcătuşărie. e) Filieră bloc penfru filete conice. — f) Filieră rigidă (placă de filetat) pentru cinci filete cu diametru mic, cilindrice. i. Filieră. 2. Mett.: Unealtă avînd o perforafie prin care se trage un material ductil, pentru a-i da o secfiune egală cu secfiunea orificiului. Filierele sînt folosite atît la tragerea barelor de diferite profiluri sau a fevilor, cît şi la tragerea Filiera 605 Filipescu, mefoda ~ sîrmei, adică la frefilare. Reducerea diametrului, Ia o trecere prin filieră, variază cu natura materialului (de eX. 5% pentru ofel, 7,5% pentru cupru). De obicei se confecţionează din plăci de ofel călit cu un singur orificiu evazat, ca la tragerea barelor sau a fevilor (v. fig. J), sau cu mai multe orificii eva-zate, cu diametri descrescători, ca la trefilare, cînd secfiunea finală a firului se obfine prin mai multe treceri, iar unealta 3 2 1 I. Filieră de tras. I) con de ungere; 2) con de cru; 3} brîu cilindric. II. Filieră peniru fire de wolfram. Iu- 1) filieră de diamant; 2) suporturile filierei; 3) feavă de gaz; 4) fir de wolfram; 5) arzător de gaz inelar, pentru încălzit filiera; 6) renură; 7) feavă; 8) arzător de gaz pentru încălzit firul; 9) cleşte pentru tras firul. Filieră pentru lemn. e numită placă de trefilare. Conul de lucru al filierei are un unghi de 6-"18°, după grosimea şi calitatea sîrmei, după lubrifiantul folosit la tragere, etc. Plăcile de trefilare se confecfio nează din ofel carbon, din ofel cu crom, sau din metal dur. Filierele pentru fire foarte subţiri, de exemplu cele pentru fire de wolfram folosite la becurile electrice (v. fig. II), se confecfionează din diamant. 1. Filieră. 3. Uf., Ind. lemn.: Unealtă manuală de filetat la exterior piese de lemn, formată dintr-un corp port-unealtă (de lemn sau de metal) cu două brafe, şi dintr-o daltă unghiulară (v. fig.); filiera e, de fapt, o clupă (v. Clupă 1) pentru şuruburi de lemn. Dalta e fixată radial în corp, cu tăişul pufin proeminent fafă de peretele găurii din axa corpului. Peretele găurii din corpul filierei e filetat cu pasul şi cu profilul filetului care trebuie tăiat pe piesa rotundă de lemn. Filetarea se execută prin rotirea filierei în jurul piesei de lemn, unealta mane-vrîndu^se ca clupele de filetat piesele de mefal. Un corp de filieră nu poate fi folosit ca port-unealtă a sculelor pentru mai multe dimensiuni sau feluri de filet. 2. Filieră. 4. Ind. text.: Organ la maşina de filat fibre chimice, cu forma unui fub metalic, avînd mărimea unei jumătăţi dintr-un degetar mic, al cărui fund e perforat de orificii fine şi care se montează la un cap al pipei maşinii. în filieră se presează (se pompează) solufia, topitură sau pasta de filare, penfru a fi -debitate în formă de filamente. Mărimea filierei şi numărul de orificii depind ^de tipul maşinii de filat şi de finefea fibrelor. în general, la un număr mai mare de orificii corespunde o finefe mai mare a filamentelor, cum şi uniformitate, moliciune şi elasticitate mai mari ale fibrei. între /, numărul de finefe (exprimat în număr metric) al filamentului, F numărul de finefe (exprimat în număr metric) al fibrei şi n, numărul de orificii dintr-o filieră, există relafia F=^~- n Filierele pentru fibre obişnuite confin 24—120 de orificii, pe cînd filierele pentru celofibră pot avea pînă la 15 000 de orificii. Sin. Duză. s. Filieră de invergare. Nav.: Vergea de metal- fixată de-a lungul vergelor, de care se leagă marginea de invergare a velelor. 4. Filieră de împunfăhiră. Nav.: Fiecare dintre vergelele scurte de metal situate la capătul vergelor, de cari se leagă marginile de cădere ale velelor, pe timp rău, cînd e necesară luarea terfarolelor (reducerea suprafefei velei). 5. Filieră de terfarolă. Nav.: Fîşie de pînză de vele, cusută de velă, folosită ca întăritură, în locul de prindere a baie-relor de ferfarolă. 6. Filigran, pl. filigrane. 1. Ind. hîrf.: Desen sau inscripfie, executate chiar în foaia de hîrtie şi cari, privite în transparentă, apar într-un ton mai luminos decît restul suprafefei. Filigranul se foloseşte ca marcă de fabricafie, pentru a indica provenienfa hîrtiei, uneori calitatea ei, iar la hîrtiile de valoare (bilete de bancă şi timbre poştale), pentru a preveni sau cel pufin a îngreuna încercările de falsificare. Se deosebesc filigrane naturale, obfinute pe sita maşinii de fabricat hîrtie (v.), în momentul formării foii, prin apăsare în general cu egutorul (v.), şi filigrane artificiale (pseudo-filigrane), executate, la hîrtia finită, prin apăsarea cuvalfuri gravate la calandrele de presare. Desenul de pe egutor care produce filigranul naturai e realizat prin aplicarea pe sita egutorului a unei reproduceri galvanice a desenului respectiv sau prin presarea sitei egutorului, înainte de montare, între două clişee (negativul şi pozitivul desenului) gravate în două plăci metalice. Filigranele naturale pot fi obfinute (mai rar) şi cu ajutorul moletelor de cauciuc, pe banda de hîrtie încă umedă, la ultima presă umedă (v. Hîrtie, maşină de fabricat ~) sau cu ajutorul unor valfuri cu desenul respectiv gravat, aşezate între ultima presă umedă şi primul cilindru uscător. Prin înmuierea într-o solufie concentrată de sodă caustică (30% sau mai mult) a foii de hîrtie, filigranul natural devine mai luminos, rămînînd clar vizibil mai mult timp, iar cel artificial îşi pierde din transparenfă şi, cu timpul, dispare complet. 7. Filigran. 2. Artă: Obiect decorativ executat din fire de aur sau de argint, împletite între ele ca o dantelă. Var. Filigrană. 8. Filigran. 3. Artă: Ornament de origine venefiană, executat djn fire de sticlă, aplicat în relief sau îngropat în masa unui obiect fabricat din acelaşi material. Var. Filigrană. % 9. Filigranat. 1. Ind. hîrf.: Calitatea unei hîrtii de a fi dotată cu filigran. 10. Filigranat. 2. Arfă: Calitatea unui obiect de artă de a fi lucrat în filigran sau de a fi decorat cu filigran. u. Filigranist, pl. filigranişti. Artă: Artist sau lucrător specializat în executarea filigranelor. 12. Filipescu, metoda St. cs.: Metodă de calcul al sistemelor static nedeterminate, în care sistemul de bază (v. Bază, sistem de ~) e obfinut din structura reală prin suprimarea unui număr de legături mai mare decît gradul de nedeterminare statică al acesteia. Dacă se notează cu n gradul de nedeterminare statică al structurii şi cu q (#>w) numărul legăturilor suprimate şi înlocuite cu forfele de legătură X\, X2, *•*, Xq, sistemul de bază e un mecanism cu p — q — n grade de libertate. Necunoscutele X\t X2, Xq nu sînt linear independente; între ele şi sarcinile P cari acfionează asupra structurii există p relafii de echilibru static: (1) /y(*l. V /») = 0- i=1. 2.'". P- Pentru determinarea necunoscutelor X\, X2, ■■■, Xq, autorul acestei mefode a folosit prima teoremă a lui Castigliano (v. Castigliano, teoremele lui ~), finînd seamă de relafiile de legătură (1), cu ajutorul a p coeficienfi nedeterminafi 04, a2l—,ap: (2) 0^+“1|xi+a2|xt"f‘"+a^^=0' fiind lucrul mecanic produs de forfele interioare prin deformarea structurii. Relafiile de forma (1) şi (2) reprezintă un Pilite 606 Film monomolecular sistem de p+q ecuafii lineare din cari se determină necunoscutele X\, X2,"‘,Xqş\ coeficienţii nedeterminafi. La cadrele cu bare drepte se aleg ca eforturi necunoscute X\, X%, Xq, momentele de la capetele barelor, intro-ducîndu-se lîngă nodurile cadrului articulaţii la fiecare capăt de bară. Considerînd că sistemul de bază obţinut astfel are p grade de libertate, relaţiile (1) de echilibru static se deduc mai simplu folosind principiul lucrului mecanic virtual, deplasările virtuale cinematice fiind rotiri de noduri şi rotiri de bare. Coeficienţii nedeterminaţi oii, a2, CLp reprezintă atît multiplicatori, cît şi parametri distincţi (rotiri de noduri şi rotiri de bare) cari caracterizează deplasarea cinematică a sistemului de bază, astfel încît această metodă e o „metodă mixtă" de rezolvare a structurilor static nedeterminate, unele dintre necunoscutele sistemului de ecuaţii lineare format din relaţiile (1) şi (2) fiind eforturi, iar altele, deplasări. Sin. Metoda coeficienţilor nedeterminaţi. î. Filife, sing. filit. Pefr.: Roci metamorfice cu textura şistoasă foarte pronunţată, derivate din şisturile argiloase prin-tr-un metamorfism slab de epizonă. Sînt formate din mică şi din cuarţ, cu granulele foarte fine şi cu grad de cristalizare redus, alături de cari apar: clorit, sericit, oxizi de fier, rutil, turmalin, granaţi, epidot, pirită şi grafit. Au luciu mătăsos (satinat) şi culori diferite, în funcfiune de mineralul predominant: verzui, albastru, cenuşiu, gălbui, roşcat, negru. După mineralele componente, se deosebesc: filite cuarfoase, filite calcaroase, filite cu granaţi, filife cu magnetit, filite grafitoase, filite cu cloritoid, etc. în ţara noastră, filitele sînt răspîndife în formaţiunea de Schela, în Autohtonul Carpaţilor meridionali, pe marginea de nord a masivului Făgăraş, în Banatul de vest, în cristalinul Carpaţilor orientali, în Munţii Apuseni, şi conţin uneori intercalaţii de magnetit. 2. Filixonă. Farm.: Extract total din rizomul de ferigă masculă (Aspidium filix mas). Se prezintă ca o pulbere brună-roşcată cu aspect sticlos; se solubilizează complet în soluţii alcaline; e insolubilă în apă şi parţial solubilă în eter, în benzen şi •în uleiuri grase. E un produs instabil, mai puţin pur decît filicină (v.) şi cu activitate mai mică decît a ei. Se întrebuinţează în combaterea cestodozelor (teniilor) la păsări; s-a încercat, de asemenea, în tratamentul fasciolozei oilor. 3. Fillowif. Mineral.: (Ca.MnjNa^n.Fe**) (PO^. Fosfat complex, cristalizat în sistemul monoclinic şi, foarte rar, în cristale cu habitus romboedric. Se prezintă, de cele mai multe ori, în agregate granulare. E alb-gălbui pînă la roşu-brun, cu luciu de smoală pînă la gras. E transparent. Are duritatea 4,5 şi gr. sp. 3,43. 4. Film, pl. f ilme. 1. Cinem.: Peliculă imprimată, obţinută dintr-o peliculă fotosensibilă, prin expunerea ei într-un aparat de luat vederi sau într-o maşină de copiat. Filmul cinematografic cuprinde imaginea pozitivă şi fonograma sonoră corespunzătoare. 5. ~ de păpuşi. Cinem.: Film ale cărui personaje sînt păpuşi. Un astfel de film e filmat imagine cu imagine, iar efectul de mişcare se obţine prin filmarea separată, cadru cu cadru, a unor faze intermediare ale mişcării propriu-zise. Păpuşile trebuie să fie confecţionate din elemente mobile dar rigide, pentru a se asigura descompunerea mişcării. Realizarea filmului se reduce la înregistrarea pe peliculă a unor poziţii intermediare de mişcare în aşa fel, încît, în condiţiile de proiecţie, să se obţină efectul mişcării continue. 6. ~ de desen animat. Cinem. V. Desen animat. 7. ~ fotografic. Foto. V. Peliculă fotografică. 8. ~ în culori. Cinem.: Film realizat prin procedeul fotografiei în culori (v.), proporţionale ca ton, intensitate şi saturaţie cu cele originale, fie prin procedeul aditiv în care amestecul culorilor se obfine cu ajutorul culorilor fundamentale: roşu, verde, albastru, — fie prin procedeul substractiv, în care sinteza culorilor se obfine prin amestecul culorilor complementare (galben, purpuriu şi azuriu) celor trei culori fundamentale. Filmul în culori modern utilizează la filmare şi redare procedeul substractiv, iar Ia copiere, fie procedeul substractiv, fie procedeul aditiv. Peliculele şi procedeele Agfacolor, East-man-color, Ferraniacolor, Gevacolor, Anscocolor, etc. se bazează pe formarea şi redarea substractivă a culorilor. Imaginile sînt constituite excluziv din coloranfi sau din coloranfi şi argint metalic. Coloana sonoră confine totdeauna argint metalic, pentru o mai bună redare a fonogramei în aparatele de proiecfie. 9. Film. 2. Chim. fiz.: Strat subfire, solid, lichid sau gazos, care poate avea uneori dimensiuni moleculare, şi se etalează în stare fluidă pe suprafafa unui solid sau a unui lichid. 10. ~ de bitum. Mat. cs.: Peliculă continuă şi foarte subfire de bitum (cu grosimea de cîfiva microni), care înveleşte agregatele minerale dintr-o mixtură asfaltică sau particulele de cărbuni, la brichetarea cu lianfi sau la fabricarea electrozilor de cărbune, asigurînd legătura dintre acestea. V. sub Asfalt, Beton asfaltic, Brichetare. 11. ~ de lubrifiant. Mş.: Strat subfire de lubrifiant (cu grosimea de ordinul micronilor), format între suprafefele de contact a două corpuri în mişcare de translafie sau de rotafie. La frecarea fluidă sau semifluidă, filmul e continuu şi aderent, iar la frecarea semiuscată, filmul poate fi parfial întrerupt; la frecarea uscată nu există film de lubrifiant, corpurile în mişcare relativă fiind în contact direct. Filmul de lubrifiant poate fi o peliculă de unsoare (consistentă, filantă, etc.) sau de ulei, apă, aer, gaze. 12. ~ laminar. Hidr.: Strat de fluid cu grosime foarte mică, în imediata vecinătate a perefilor, în care mişcarea fluidului are un aspect laminar, chiar dacă, în întregul ei, mişcarea curentului e turbulentă. Existenfa filmului laminar se datoreşte faptului că pe suprafafa perefilor solizi e refinut, în stare de repaus, un strat foarte subfire de fluid; în stratul următor, particulele fluide suferă din ce în ce mai slab influenfă peretelui solid şi se pot deplasa după direcfia generală a curentului. Grosimea filmului laminar într-un curent turbulent depinde de forma perefilor, de rugozitatea lor şi de numărul lui Reynolds al curgerii. La conducte, de exemplu, grosimea filmului laminar se exprima prin relafia: în care 5 e grosimea filmului laminar, Re e numărul lui Reynolds, X e coeficientul de rezistenfă, d e diametrul conductei. Deşi grosimea filmului laminar e în general mică, totuşi el are un rol practic deosebit de important, deoarece ia parte la mecanismul de transmitere a eforturilor de la perete către interiorul curentului de fluid, cum şi la mecanismul de frînare a curentului din cauza peretelui. Cînd peretele e perfect neted, eforturile tangenfiale se transmit prin intermediul eforturilor de viscozitate cari se dezvoltă în interiorul filmului laminar, în acest caz, rolul viscozităfii e deciziv şi coeficientul de rezistenfă X depinde numai de numărul lui Reynolds. Acelaşi fenomen se produce şi cînd peretele' e rugos, dar înălfimea asperităfilor e mai mică decît grosimea filmului laminar. Dacă asperităfile perefilor depăşesc filmul laminar, pătrunzînd în zona de mişcare turbulentă, eforturile dezvoltate se transmit direct la pereţi, fără participarea filmului laminar, prin eforturi dinamice cari iau naştere din mişcarea fluidului turbulent în jurul asperităţilor. Filmul laminar există şî în acest caz, dar configuraţia lui e diferită, asperităţile pereţilor trecînd prin el., de Valoarea coeficientului de rezistenţă X depinde, în acest caz rugozitatea relativă a pereţilor, şi nu de numărului Reynolds. 13. ~ monomolecular. Chim. fiz.: Strat foarte subfire, avînd grosimea unei molecule, obfinut, în unele cazuri, la etalarea unei substanfe lichide pe o suprafafă. Filmul monomolecular Film de bachelita 607 Filmare combinata reprezintă un sistem cu două dimensiuni (sisfem bidimensional), deoarece practic nu posedă decît două grade de libertate, moleculele putîndu-se mişca, practic, numai în suprafafă. Un lichid etalat sub fo-rmă de film monomolecular se comportă ca un gaz, moleculele lui respingîndu-se şi exercitînd o presiune de etalare asemănătoare cu presiunea exercitată de un gaz în sistem:'tridimensional. Din această cauză, sistemele bidimensionale urmează legile gazelor (Boyle-Mariotte, Gay-Lussac, van der Waals). 1. Film de bachelita. Ind. lemn., Ind. hîrf.: Foaie de hîrtie neîncleită în masă, subfire, cu greutatea de 18---20 gf/m2, impregnată cu 200% răşină fenolică sau crezolică, în solufie alcoolică ori apoasă, folosită ia încleirea placajelor şi a lem- \ nului stratificat (v. sub Lemn). Filmul se livrează în formă de foi sau de sul. Pentru încleire, foile de film se introduc între straturile de furnir şi se formează pachetele cari se presează la cald, respectînd următorul regim: temperatura 135--* 145°; presiunea de lucru minimum 25 kgf/cm2; durata minimum 1 min/mm de grosime a plăcii. -Sin, Film Tego, Tegofilm. 2. Film de melamină. Ind. lemn., Ind. hîrf.: Hîrtie velină neîncleită în masă, subfiri, cu greutatea de 20 gf/m2, impreg- j. Aplicarea filmului decorativ de melamină pe plăci-suport. 1) film transparent de protecfie; 2) hîrtie decorativă; 3) hîrtie-barieră; 4) placă-suport (placă fibro-lemnoasă). nată cu 100*-*200% răşină melaminică ori de melamina-uree formaldehidică, care poate fi întrebuinfată ca film adeziv în II. Pregătirea filmului de melamină şi aplicarea pe placă-suport. A) pregătirea lacului; 8) desfăşurarea benzii de hîrtie; C) impregnare; D) uscarea filmului; £) recuperarea solventului; F) tăiere la format; G) şlefuirea plăcilor brute; H) pregătirea pachetelor penfru presare; l) presare la cald; K) sortarea şi ambalarea plăcilor finisate; a) melamină şi uree; b) formaldehidă; c) catalizator; d) răşină; e) pigmenţi; f) solvent; /') solvent recuperat; g) lac; h) bandă de hîrtie; /) bandă de film; k) film în plăci; I) plăci-suport brute; m) plăci-suport şlefuite; n) pachet pregătit pentru presare; o) plăci finisate. operafia de furniruire (v.) sau ca film de protecfie (sau over-lay) (v. fig. I) pentru hîrtiile decorative de acoperire HDA ori pentru hîrtiile stratificate HDS (v. Hîrtie decorativă, sub Hîrtie). Se fabrică prin impregnare şi uscare în instalafii verticale sau orizontale (v. fig. II), în benzi continue, cari se secfionează, după uscare, la formatul dorit, sau se livrează în sul. s. Film Tego. Ind. lemn. V. Film de bachelită. 4. Filmare. Cinem.: Imprimare, pe peliculă, a tuturor imaginilor necesare unui film artistic, documentar, etc. 5. ~ combinată. Cinem.: Filmare prin care se obfine un cadru cinematografic constituit din elemente separate, cari nu pot fi reunite prin mijloacele tehnologice obişnuite de filmare. Cele mai simple filmări combinate sînt: fondu-ul înlănfuit (trecerea de la o imagine la alta, prin disparifia lentă a primei şi aparifia treptată a celei de a doua); filmarea în sens contrar, astfel încît, la proiecfie, subiectul se mişcă pe ecran în sens contrar celui de la filmare; filmarea încetinită sau accelerată, care creează pe ecran impresia de accelerare, respectiv de decelerare a mişcării; oprirea aparatului în timpul filmării şi îndepărtarea sau introducerea unui element din cadru, celelalte rămînînd aşezate identic, ceea ce se traduce pe ecran prin aparifia sau disparifia acestuia; aşezarea aparatului într-o anumită pozifie, care deformează perspectiva, efc. Combinarea mai multor elemente în acelaşi cadru se poate face printr-o serie de expuneri succesive ale peliculei. Imaginea fiecărui element se formează în cursul unei expuneri, pe o parte a fotogramei, restul acesteia rămînînd acoperit de măşti (medii opace puse în fafa obiectivului aparatului de luat vederi sau în fereastra de expunere a acestuia în fafa peliculei). Astfel, prin folosirea unei măşti şi a unei conframăşti (mediul opac complementar al măştii fafă de cadru), prin două expuneri succesive, poate fi urmărit, în acelaşi cadru, acelaşi actor interpretînd două personaje. O mare importanfă pentru reuşita filmărilor cu expuneri multiple prezintă stabilitatea peliculei în fereastra de expunere şi folosirea unei astfel de tehnici de filmare, încît linia de demarcafie între două imagini obfinute prin expuneri deosebite să treacă neobservată. Unul dintre procedeele cele mai importante folosite în filmările combinate e filmarea desenelor, ceea ce elimină necesitatea construirii unor decoruri greoaie şi costisitoare. Desenele pot alcătui întregul cadru sau pot constitui numai elemente de completare. Astfel, prin folosirea măştilor şi a contramăştilor printr-o expunere dublă succesivă, se filmează întîi, pe o parte a cadrului, personajul sau alt subiect, şi, pe altă parte, desenul respectiv. Desenele pot fi filmate şi în perspectivă cu alte elemente cari vor intra în cadru. Prin aplicarea culorilor luminescente pe desene e posibil ca, prin iluminarea acestora cu raze ultraviolete, numai anumite părfi ale cadrului special alese să impresioneze pelicula. • Realizarea unor scene spectaculoase (de ex.: lupte aeriene Sau navale, deraieri de trenuri, bombardamente, calamităfi naturale foarte greu de realizat) se obfine prin filmarea machetei. Principalul avantaj al acestora, fafă de desene, consistă în faptul că pot fi folosite şi în mişcare. Pentru ca filmarea machetelor dinamice să dea impresia de realitate, ea trebuie executată cu o vifesă de 1/V^ori mai mare decît cea normală de filmare, m fiind scara la care e executată macheta, care în general e de 1/10. Executarea machetelor de dimensiuni mai mici, deşi avantajoasă la prima vedere, nu e folosită decît rar, din cauza necesităţii de a mări vitesa de filmare peste limitele permise de aparatura de luat vederi actuală, cum şi a dificultăţilor de iluminare şi de profunzime a clarităfii. Prin folosirea machetelor, redarea perspectivei planurilor apropiate e mai avantajoasă decît a planurilor depărtate. Filmfonograf 608 Filon Ca şi desenele, machetele pot alcătui întregul cadru, pot constitui elemente parfiale în perspectivă cu altele sau pot completa ulterior cadrul prin filmare cu ajutorul măştilor. Un procedeu de filmări combinate folosit foarfe frecvent e retroproiecfia (v.)( care consistă în reunirea, în acelaşi cadru, prin filmare simultană, a unor imagini proiectate pe un ecran şi a unor obiecte cari se găsesc în fafa acestui ecran. De asemenea se foloseşte cu succes procedeul transparentului aditiv (v.) şi al măştii mobile. Filmările combinate, în studiourile cinematografice, sînt efectuate de specialişti în cadrul unor secfii special profilate pentru această operafie. Actualmente, majoritatea procedeelor descrise mai sus se efectuează cu maşini de copiat. 1. Filmfonograf, pl. filmfonografe. Cinem.: Aparat folosit în studiourile cinematografice pentru redarea benzilor cu înregistrări (filmfonograme), în faza în care se efectuează amestecul final (mixajul). El e echipat cu un dispozitiv sincron de antrenare, cu filtru mecanic pentru asigurarea unei derulări cît mai uniforme a peliculei, cu bloc de redare optică sau magnetică, cum şi cu amplificatoarele respective. Tensiunea de ieşire e normalizată la 1,5 V. Pornirea şi mersul filmfonogramelor sînf sincrone, sinfazic cu imaginea montată, pentru a evita eventualele decalaje pe parcurs, ceea ce se obţine cu ajutorul unui arbore electric sau al altui sistem de asigurare a sincronismului între aparate. 2. Filmostaf, pl. filmostate. Cinem.: Cutie specială în care se păstrează filmele în cabinele de proiecfie sau de montaj, pentru a fi ferite de variafiile de temperatură şi de umiditatea din aceste încăperi. 3. Filmotecă, pl. filmoteci. Cinem.: încăpere special amenajată, în care se păstrează pelicula virgină sau filmele rezultate dintr-un proces de producfie cinematografic, clasate după anumite criterii. Filmotecile sînt echipate cu instalafii de condifionare a aerului, cari asigură o temperatură între 15 şi 20° şi o umiditate relativă de 60—70%, necesare conservării calităfilor fotografice şi mecanice ale filmului alb-negru. Penfru ca imaginea color să se păstreze bine, filmul color trebuie să fie păstrat la temperaturi de 13—17° şi la umiditatea de 65—70%. 4. Filmpack. Foto.: Pachet de 12 filme fotografice (v.) aşezate într-un mod special într-o casetă metalică şi care permite expunerea fiecăruia dintre ele fără schimbarea casetei. Filmele, aşezate unele peste altele şi fixate pe benzi de hîrtie neagră, opacă şi lucioasă, cari se termină cu o limbă numerotată, sînt introduse într-o casetă acoperită cu un capac mobil (v. fig.), între capac şi un Filmpack. perete interior echipat cu o placă metalică subfire, cu arcuri cari apasă filmele pe capacul casetei. Pe după marginea rotunjită a peretelui interior se trec benzile de hîrtie ale filmelor, pentru ca limbile numerotate să iasă din casetă printr-o fantă. La început, pachetul de filme e protejat de capacul casetei de o bandă de hîrtie neagră, a cărei limbă, care iese din casetă, e nenumerotată. Pentru folosirea filmpack-ului se introduce caseta în locaşul respectiv al camerei obscure a aparatului fotografic, se trage afară capacul casetei, şi apoi hîrtia neagră, de protecfie, de limba numerotată, după care se poate expune filmul numărul 1. După expunere se trage filmul în locaşul posterior al casetei (după peretele interior), cu ajutorul limbii de hîrtie numărul 1, după care aceasta se rupe. Astfel, filmul numărul 2, care se găsea sub filmul numărul 1, e pregătit pentru expunere. După expunerea ultimului film se împinge capacul penfru ca să se închidă caseta, care poate fi scoasă şi transportată la laboratorul fotografic pentru prelucrarea filmelor. Filmele expuse din filmpack pot fi scoase din pachet şi individual, pentru a fi prelucrate imediat c'upă expunere. 5. Filocenogeneză. Geobof.: Proces evolutiv de lungă durată, privind formarea evolutivă a tipurilor stabile de fito-cenoze (v.). De exemplu: formarea tipurilor de fînefe mesofile din altele, mai vechi, sau formarea unor tipuri de pădure din altele mai vechi. Formarea acestor tipuri e condifionată de selecfia naturală care se produce, fie prin interacfiunea dintre diferitele specii de plante din grupări, fie prin adaptarea diferitelor specii de plante la diferitele condifii de mediu. Caracterele obfinute de unele specii au devenit ereditare (unele s-au adaptat la stadii de lungă durată, iar altele au devenit climaxuri sau subclimaxuri). Prin selecfie s^a ajuns la un număr limitat de asociafii, bine adaptate, cari se menţin în aceeaşi componenfă şi construcfie, timp îndelungat. 8. a-Filoohinonă, Farm.: Sin. Vitamina Ki. V. sub Vitamine. 7. Filon, pl. filoane. Geo/.: Forma de zăcămînt a unor roci magmatice — sau umplutura cu minerale depuse prin cristalizarea din soluţiile hidrotermale, — cari se formează în crăpăturile scoarfei pămîntului (de origine tectonică sau rezultate prin contracfiunea maselor magmatice în timpul răcirii). Spre deosebire de dyke-uri (v.), umplerea crăpăturilor cu masa filoniană (substanfa minerală utilă şi sterilă cuprinsă între culcuşul şi acoperişul pilonului) s-a produs pasiv, nu prin intruziune forfată. Filoanele de roci magmatice se formează în faza peg-matitică-pneumatolitică din magmele reziduale diferenfiate, bogate în substanfe volatile, prin a căror consolidare iau naştere roci filoniene (acide sau bazice) cari, acfionînd asupra rocilor înconjurătoare, provoacă transformări importante în compozifia lor mineralogică. Forma acestora e, în general, lenticulară, iar dimensiunile variază în limite foarfe largi (grosimea, de la cîfiva centimetri la sute de metri; lungimea, de la cîteva zeci de metri la cîfiva kilometri, iar adîncimea, pînă Ia sute de metri). Filoanele hidrotermale confin minereuri (minerale utile) şi gangă (minerale în general inutilizabile ca, de exemplu, cuarf, calcit, baritină, etc.) (v. fig. /). Umplerea crăpăturilor s-a produs prin depunerea sau precipitarea r, mineralelor din solufii în golurile \\\j respective, paralel cu aceasta inter-venind şi înlocuirea mefasomatică a rocilor din perefii crăpăturii. De- oSx-punerea se produce treptat, înce- \\v pînd de la perefi spre mijlocul \v> crăpăturii,umplerea făcîndu-se corn-plet sau parţial (rămîn goluri sub formă de geode). Filoanele formate mai tîrziu I. Secfiune înfr-un filon, decît roca înconjurătoare au, în ge- 1) gangă; 2) minereu; 3) salbandă; neral, aspect tabular (grosime mică 4) druză sau geodă, în raport cu lungimea şi cu adîncimea) şi forma exactă a spafiului liber din fractura pe care au umplut-o. Către suprafaţă, filoanele se fasciculează, iar în adîncime se subfiază şi se destramă. Sînt, în general, înclinate, mai rar verticale. Cînd sînt înclinate, filoanele au un acoperiş şi un culcuş (pat). Roca înconjurătoare din acoperiş şi din culcuş poate să fi suferit sau să nu fi suferit transformări din partea soluţiilor mineralizante. în primul caz, roca se transformă într-un material argilos, moale, numit salbandă, uneori mineralizată difuz, cu minerale metalice şi de gangă. După confinutul lor mineralogic, se deosebesc: filoane formate dintr-o singură fază de mineralizafie; filoane cu două Filosilicafî 609 Filtrare sau cu mai multe mineralizaşi succesive cu chimism identic; filoane cu două sau cu mai multe mineralizaşi de natură diferită. După temperatura la care se produc depunerile filoniene, se deosebesc: filoane hipotermale, mesotermale, epi-termale şi teletermale (v. sub Hidrotermală, fază ~). Forma filoanelor e influenfată de textura şi duritatea rocilor traversate, în sensul că ea se schimbă cînd acestea trec dintr-o formafiune în alta. în roci tari, filoanele au tendinţa de a se ramifica; în roci argiloase nu se produc crăpături regulate. După forma crăpăturilor, se deosebesc: filon simplu (rezultat din umplerea unei singure crăpături); filon lenticular (cu dezvoltări neregulate pe direcţie şi înclinare); filon compus, format din mai multe crăpături, unele lîngă altele. După modul în care filoanele sînt dispuse fafă de poziţia stratelor, se deosebesc: filon transversal, care e aproape perpendicular pe stratele pe cari le traversează, şi filon-straf (v. fig. II), care urmează planul de stratificare al rocilor sedimentare sau planul de şistozitate al rocilor metamorfice (v. şî sub Sili). Filoanele formează de cele mai multe ori grupe, sisteme sau asociafii. După raporturile spaţiale dintre ele, se deosebesc (v. fig. III): filoane paralele, cînd au aproape aceeaşi a b II, Tipuri de filoane, a) fifon transversal; b) fi fon-, sfraf. t ‘T" III. Asociafii de filoane, a) filoane paralele; b) filocne conjugate; c) filoane în volbură. direcfie, şi o înclinare în acelaşi sens; filoane conjugate, cînd filoanele au aceeaşi direcfie, dar înclinarea lor e în două sensuri contrare; filoane radiare, cînd filoanele sînt orientate diferit în jurul unui centru; filoane în volbură, cu aşezări neregulate; filoane arborescente, etc. \ IV, Structuri caracteristice de filoane, a) compact; b) simefric; c) brecios; d) asimetric. După structură, se deosebesc (v. fig. IV): filoane compacte, în cari masa de minereu- e concentrată toată în mijlocul filonului; filoane simetrice, cu depuneri de minereu paralele, spre cei doi pereţi ai crăpăturii; filoane brecioase, cari confin bucăfi din rocile înconjurătoare, cimentate de depunerile din solufii; filoane asimetrice. în fara noastră se întîlnesc filoane de roci magmatice în masivele cristaline ale Carpafilor Meridionali, ale Carpafilor Orientali şi în Munfii Apuseni, şi filoane hidrotermals cu umpluturi metalifere diferite (aur, argint, plumb, cupru, zinc, etc.), în eruptivul neogen din Munfii Apuseni, în regiunea Baia Mare, în complexul cristalin al Carpafilor Orientali şi în munfii Poiana Ruscă. 1. Filosificafî, sing. filosilicat. Mineral.: Silicafi cu habitus foios ori solzos, avînd structura internă stratificată. V. sub Cristalină, refea şi sub Silicafi. 2. Filou, pl. filouri. Tehn.: Sin. Ferestrău cu cablu, pentru piatră. V. sub Ferestrău. 3. Filoxeră. Agr.: Phylloxera vastatrix Fitch. Dăunător al vifei de vie (atacă frunzele şi rădăcinile viţei), din subordinul Aphididae, ordinul Homoptera. Filoxera apare sub patru forme morfologice deosebite: forma galicolă, care cuprinde femele mătci (fundatrice) şi generafiile următoare (fundatrigene), de culoare brună şi cu lungimea corpului de 1,5—2 mm; forma radicicola, cu femele al căror corp are lungimea de 1 mm şi cari au pe partea dorsală 70 de proeminenfe mici, servind la excrefia unui praf alb, ceros, care acoperă corpul insectei; forma sexupară, aripată; forma sexuată, cu masculi al căror corp are lungimea de 0,3 mm şi femele al căror corp are lungimea de 0,5 mm, fără aparat bucal, cari nu se hrănesc în timpul vieţii lor. insecta are două cicluri evolutive: unul complet, cuprinzînd toate formele morfologice, care se desfăşoară pe viţele americane şi pe hibrizii lor, şi unul incomplet, specific vifei europene (Vitis vinifera). Pe viţele americane, femelele mătci şi generaţiile fundatrigene trăiesc şi formează gale pe frunze; o parte din larve coboară spre rădăcini, iar unele capătă caracterele formei radicicole, care se înmu!feşte pe cale partenogenetică. Spre toamnă, generaţiile radicicole devin înaripate şi migrează din nou spre părţile aeriene. Această formă sexupară depune ouă nefecundate, din cari ies afide sexuate, femele şi masculi. Femelele formei sexuate depun cîte un ou, din care apare primăvara forma fundatrice. Ciclul evolutiv al filoxerei pe viţa de vie europeană cuprinde 5—6 generafii numai ale formei radicicole, care se înmulţeşte prin ouă nefecundate. Forma rădici-colă se răspîndeşte prin migrafiune subterană sau aeriană, filoxera propagîndu-se, în special prin butaşi de viţă americană atacată, prin pămînt infestat sau prin unelte transportate dintr-un loc în altul. Pierderile cele mai mari sînt produse viţei de vie europene de formele radicicole ale filoxerei. Prin înţepăturile lor, acestea provoacă formarea de nodozităţi şi de tuberozitâţi pe rădăcini. Ţesuturile deformate crapă, iar prin crăpături pătrund microorganisme nocive. în urma acestui atac, viţele rămîn nedezvoltate, iar după 5—10 ani se usucă şi pier. Dintre viţele europene sînf rezistenfe la filoxeră, într-o măsură oarecare, următoarele soiuri: Coarna neagră, Băbeasca, Galbena, Cabernet-Sauvignon, Portugais, Sghihara, Cabasma, Rkaţiteii. Pentru a preveni atacul insectei nu trebuie plantate, în general, decît viţe de vie europene altoite pe viţe port-altoi americane sau pe hibrizi între soiuri americane ori între soiuri americane şi europene. în ţara noastră se folosesc drept viţe port-altoi: soiuri pure (Riparia gloire şi Rupestris du Lot); soiuri de hibrizi între viţe americane (Riparia XRupesfris 101-14, RipariaXRupestris 3309, BerlandieriXRiparia Teleky 8B, Ber-landieriXRiparia Kober 5BB); soiuri de hibrizi între viţe americane şi viţe europene (ChasselasXBerlandieri 41B). Deoarece filoxera nu se poate răspîndi şi dezvolta pe soluri nisipoase, fără structură, se recomandă ca plantarea soiurilor indigene să se facă în terenuri confinînd 60% nisip fin. Ca procedee curative pentru combaterea filoxerei se recomandă inundarea periodică a viilor, pentru asfixierea formei radicicole, şi injectarea de sulfură de carbon sau de sulfocarbonat în sol. 4. Fîlfranf, strat V. sub Filtrare, şi sub Filtru de apă potabilă. 5. Filtrare. Tehn.: Operafia de separare a fazei solide în suspensie, dintr-un amestec eterogen solid-fluid în mişcare, separarea obfinîndu-se în general la trecerea fluidului printr-o 39 Filtrarea apei potabile 610 Filtrarea fluidelor prin medii poroase suprafafă sau printr-un strat filtrant, care e permeabil penfru faza fluidă; în unele cazuri, filtrarea se poate obfine şi prin centrifugare sau prin forfe electrostatice. Depozitul format de faza solidă depusă în masa sau la suprafafa corpului filtrant contribuie în general la filtrare, refinînd particulele solide mai mici decît interstiţiile din masa filtrantă, micşorînd însă vitesa de filtrare. Suprafafa sau stratul filtrant folosit sînt de cele mai variate forme şi materiale (v. Filtru), alegerea acestuia din urmă făcîndu-se pe consideraşi de rezistenfă chimică, mecanică şi termică, cum şi în vederea rezolvării optime a cerinfelor filtrării, şi anume: refinerea cît mai completă a fazei solide, colmatare cît mai lentă, productivitate mare (vitesă mare de filtrare), regenerare uşoară, evacuare rapidă şi completă a depozitului, cost mic. Diferenfa de presiune dintre spafiile separate prin corpul filtrant, necesară pentru trecerea fluidului, poate fi produsă prin gravitaţie, prin suprapresiune, prin creare de vid sau, uneori, prin centrifugare. La filtrarea lichidelor există o presiune critică deasupra căreia operafia se încetineşte datorită atît îndesării depozitului de material solid, cît şi colmatării filtrului. Vitesa de filtrare (m3 fluid/h m2 suprafafă filtrantă) creşte cu dimensiunile particulelor solide din suspensie, cu diferenţa de presiune creată între cele două spaţii separate prin corpul filtrant, cu dimensiunea porilor mediului filtrant, şi variază invers cu grosimea stratului de material depus, cu viscozitatea lichidului, etc. în practică, vitesa de filtrare poate fi mărită prin următoarele procedee: prin ridicarea temperaturii, cu scopul de a micşora viscozitatea lichidului (de ex., prin încălzirea apei de la 20° la 60°, vitesa sa de filtrare se dublează); prin flocuiarea particulelor fine coloidale, făcînd amestecul inifial de filtrat, alcalin sau acid; prin diluarea suspensiei; prin prefiltrare sau sedimentare prealabilă; prin adausuri de materiale auxiliare inerte, pulverulente (de ex. kieşelgur, cărbune, etc.) sau fibroase (asbest, celuloză, etc.), cari formează cu faza solidă a suspensiei sedimente afînate şi permeabile. Scopul filtrării poate fi: limpezirea fazei lichide sau epurarea fazei gazoase (v. sub Desprăfuire), recuperarea fazei solide sau obţinerea ambelor faze. în cazul filtrării lichidelor, filtratul poate fi obţinut aproape liber de suspensii, pe cînd depozitul reţine în mod inevitabil o cantitate de lichid, care e mai mică la depozitele de substanţe minerale cristaline (de ex. 5• >■ 15% la clorură de sodiu) şi mai mare la cele formate din substanfe coloidale (de ex. 80% la noroiul din apele de canalizaţie). în cazul unei filtrări în şarje se deosebesc patru faze distincte, şi anume: reţinerea solidului pe suprafaţa filtrantă, reţinerea particulelor mai mici decît orificiile suprafeţei filtrante de către depozitul formaf, spălarea depozitului şi descărcarea acestuia; în primele două faze intervin adeseori şi fenomene de adsorpţie. în cazul filtrării continue, aceste faze se produc concomitent pe porţiuni distincte ale suprafeţei filtrante în mişcare. Ecuaţiile filtrării se obţin din ecuaţia de curgere prin stratul poros al depozitului şi al filtrului, ţinînd seamă de aportul continuu de sediment şi de compresibilitatea acestuia, în timpul filtrării, din care rezultă ecuaţia diferenfială a filtrării fl\ dy ^(Ap)1'5 dt nr)x(V + V)' în care t e durata de la începutul filtrării; V e volumul filtratului pînă în momentul t; Ap e pierderea de presiune prin filtru (incluziv pierderea de presiune prin sediment);  e aria filtrului (măsurată perpendicular pe direcfia generală de filtrare); s e un exponent care depinde de compresibilitatea precipitatului; rj e viscozitatea filtratului; x e fracţiunea volumică a fazei solide în suspensie; V e volumul de sus- pensie care ar forma un strat de precipitat cu aceeaşi rezistenţă hidraulică ca cea a stratului filtrant; r\ e o constantă, reprezentînd rezistenţa hidraulică a precipitatului la Ap=1. Prin integrare, penfru cele două cazuri tipice ale filtrării, se obţine: la presiune constantă (2) x = aV2 + bV, iar cu debit constant (3) x~cV2, unde constantele a, b şic au valorile a — r\\\ya2 A2(\p)x~s\ b = rii\xV'lA2(&p)l~s = 2 aV‘, c = nn^/^CCAp)1"* —(Ap')WJ i Ap' e pierderea de presiune prin suprafaţa sau prin straiul filtrant. Ecuaţia generalizată a filtrării, cu neglijarea rezistenţei filtrului, are forma: W unde m — 2, n — 0, K—î/a'A2 pentru filtrarea ia presiune constantă; m~2, n= 1, K=‘\jrir\yi pentru filtrarea cu debil constant şi sediment incompresibil şi m = 2, «< 1, K~\ir\)\x pentru debit constant şi sediment compresibil. Se constată în mod empiric că ecuaţia (4) include şî cazul sedimentului neomogen (cînd granulele mai mici ale suspensiei se depun ulterior şi inegal în porii dintre granulele mari ale acestuia); în acest caz, m^=2. Prin extensiune, termenul filtrare se aplică uneori şî pentru separări din amestec omogen, cu ajutorul unui strat granular activ ca, de exemplu: separarea componenfilor nocivi din aerul viciat, în filtrele măştilor de gaz. Aceste operaţii nu sînt separări mecanice, ci efectul adsorpţiei sau al reacţiilor chimice pe suprafaţa granulelor active ale stratului filtrant (v. şl Filtru activ). Termenul filtrare e folosit uneori, impropriu, şi pentru separarea prin decantare, îngroşare sau sedimentare. î. apei potabile. Alim. apă: Procesul de limpezire a apei potabile, de alimentare, care consistă în reţinerea particulelor aflate în suspensie în apă, la trecerea ei printr-un strat filtrant, alcătuit dintr-un material poros, granular (de obicei nisip), care constituie partea activă a filtrelor pentru această apă. Trecînd prin stratul de nisip, apa turbure, încărcată cu suspensii, se limpezeşte, în cea mai mare măsură, prin fenomenul de adsorpţie, particulele în suspensie fixîndu-se pe suprafaţa granulelor de nisip, şi, într-o măsură mai mrcă, prin reţinerea particulelor (efectul de sită), cînd spaţiile dintre granulele stratului filtrant sînt mai mici decît particulele din apă. Prin filtrare, substanţele microscopice, cum sînt bacteriile (0,5*-5 li), substanţele în stare coloidală (5—200 mjx) şi chiar unele substanţe în soluţie (sub 5 mu), pot fi reţinute uşor de stratul filtrant constituit din nisip. Cînd fillrul atinge limita de colmatare, care dacă e depăşită se poate produce înrăutăţirea calităţii apei, datorită desprinderii unora dinfre particulele reţinute, din cauza creşterii vitesei de trecere a apei prin filtru, se întrerupe procesul de filtrare şi se procedează la curăţirea stratului filtrant. V. şi Epurarea apei. 2. ~a fluidelor prin medii poroase. Expl. petr., Hidr.: Fenomen de transfer de masă fluidă prin interstiţiile unui mediu poros, sub acţiunea unei diferenţe de presiune între două puncte sau regiuni ale mediului respectiv (surse practic punctuale sau de dimensiuni finite). Din expresia debitului-volum (a): rezultă că acesta e sporit cînd cresc următoarele mărimi: diferenţa de presiune (AP), secţiunea de trecere (F) şi Filtrarea radiaţiei X 611 Filfru permeabilitatea mediului poros (k), respectiv e redus cînd cresc următoarele mărimi; viscozitatea dinamică (u) a fluidului şi lungimea de parcurs, pe care se cheltuieşte diferenţa de presiune motoare. Deşi aceasta relaţie are un domeniu de aplicabilitate limitat la valori ale numărului lui Reynolds, caracteristic curgerii, inferioare lui 1 (condiţie practic satisfăcută de curgerile hidrocarburilor din zăcăminte şi ale apei în stratele acvifere ale mediilor poroase), ea stă la baza Hidraulicii clasice. Pentru vitese mari de curgere, şi la numere Reynolds mai mari, creşterea debitului devine mai puţin decît proporţională cu creşterea vitesei, ceea ce necesită generalizarea relaţiei de mai sus, de exemplu sub forma: | grad P \ = a\ |^|-f-a2 \v\2, unde Ia vitese mici e preponderent termenul în a\, iar la vitese mari, termenul în a2. în cazul curgerilor reale, valorile reale ale debitelor şi viteselor mai sînt influenţate de efecte secundare ca: efectul de supapă, efectul de alunecare (v.), efectul de umflare (v.Y efectul solvato-pelicular (v.), efectul electrocinetic (v.), etc. Sin. Filtraţie. 1. Filtrarea radiafiei X. F/z.: Eliminarea componentelor cu lungimea de undă mai mare decît o anumită valoare, dintr-o radiafie X complexă, prin interpunerea unui ecran absorbant pentru acele componente. 2. Filtrat, pl. filtrate. Chim.: Lichidul obţinut prin filtrare. 3. Filtrat, maşină de Ind. chim.: Maşină folosită în industria cauciucului pentru îndepărtarea, din amestecurile de cauciuc sau din regenerat, a incluziunilor străine. Operafia se efectuează presînd amestecul printr-o sită întinsă între două discuri metalice cu orificii de 4-»8 mm. Dispozitivul de filtrare se montează în capul unei maşini analoge maşinii de profilat (v. Profilat, maşină de ~). 4. Filtrat cald. Ind. pefr.: Faza lichidă rezultată în unul dintre procesele de fabricare a parafinei (v. sub Parafină). 5. Filtrat rece. Ind. petr.: Uleiul filtrat rezultat de la separarea prin filtrarea la rece a parafinei, în procesul de fabricaţie a acesteia (v. sub Parafină), 6. Filtraţie. H/dr.: Sin. Filtrarea fluidelor prin medii poroase (v.). 7. coeficient de Hidr., Geof. V. Coeficient de filtraţie. 8. ~a noroiului. Expl. petr.: Pătrunderea în rocă a unei părţi din apa conţinută într-un noroi de foraj (soluţie coloidală de marne şi argile în apă), în contact cu pereţii unei găuri de sondă forate în roci poroase. în timpul filtrării, o anumită parte din particulele solide se depune în porii rocii şi pe pereţii găurii de sondă, sub forma unui film subţir'e (colmatarea găurii), astfel încît, în timp, cantitatea de apă care filtrează descreşte (v. fig. /). Apa care filtrează şi pătrunde în rocile din pereţii găurii de soYidă are, de cele mai multe ori, o influenţă dăunătoare asupra desfăşurării procesului da foraj. De exemplu: la traversarea marnelor bentonitice, apa filtrată e absorbită de marne şi acestea, mă-rindu-şi volumul, micşorează diametrul găurii (sapa nu mai poate pătrunde în sondă decît după lărgirea acesteia în porţiunea respectivă; nu se mai poate extrage sapa, cînd umflarea marnelor s-a produs după ce sapa a fost introdusă la talpa, etc.); cînd apa filtrată are rolul de lubrifiant şi micşo- rează frecarea dinfre particulele cari constituie roca, se poate produce dărîmarea pereţilor. Spre a evita aceste neajunsuri se folosesc în foraj noroaie (v. sub Fluid de foraj) cari lasă să filtreze cantităţi cît mai mici de apă sau chiar nu le lasă să filtreze. Determinarea fi11raţiei se face cu aparate standard (VM 6, Baranov, Baroid), cari furnisează date calitative comparative între un noroi şi altul. Cel mai răspîndif aparat e filtrul de noroi de joasă presiune Baroid (v. fig. II). în celula Baroid 11 se toarnă noroiul 12 care urmează să fie analizat, după care se aşază gar- Filtru de noroi de joasă presiune Baroid. 1) cadru; 2) cilindru gradat; 3) placă orizontală mijlocie; 4) capac; 5) orificiu central; 6) garnitură de cauciuc; 7) inei de moniaj penlru sită; 8) sită; 9) hîrtie de filtru; 10) garnitură de cauciuc; lf) celula Baroid; 12) noroi; 13) garnitură de cauciuc; 14) capac; 15) cot; 16) şurub de sfrîngere. I. Schema de filtraţie a noroiului. a) adîncimea de pătrundere a particulelor solide în porii rocii; b) grosimea filmului de particule solide depus pe pereţii sondei; p) particulele din cari e formata roca; s) spaţiu ocupatdeapa filtrată; x-x) axa găurii de sondă. III, Curbe de variafie ale filtratului, în funcţiune de timp. I) noroi instabil; 2) noroi stabil; 3) noroi foarte stabil. nitura de cauciuc 13 şi capacul 14, ansamblul etanşîndu-se prin strîngerea şurubului 16. Se leagă cotul 15 la o sursă de aer comprimat, care pătrunde în celulă la presiunea constantă de 7 at. Presiunea aerului comprimat asupra noroiului face ca prin hîrtia de filtru să treacă o anumită cantitate de apă, care se scurge în cilindrul gradat 2, iar pe hîrtie se depun particule solide sub forma unui strat (turta). Se determină astfel volumul de apă (filtratul) care filtrează în timp de 30 de minute. Fig. III reprezintă curbele de variaţie ale filtratului în funcţiune de timp, pentru trei noroaie diferite. 9. Filfru, pl. filtre. 1. Mat.: Orice familie Vx de mulţimi F, astfel încît familia Vx a tuturor vecinătăţilor unui punct x să nu conţină mulţimea vidă; dacă A€VX şi B^> A, avem B^VX\ dacă A€VX şi B€VX, atunci Af)B£Vx. 10. Filtru, pl. filtre. 2. Tehn.: Aparat pentru separarea fazei solide în suspensie într-un fluid, fie cu ajutorul unui material filtrant care reţine faza solidă la suprafaţă sau în masa lui, fie imprimînd o mişcare dirijată fluidului, sau prin intermediul-unui cîmp electric. Filtrele sînt folosite în laborator (filtre de laborator), cum şi (filtre industriale) în industria chimică, minieră, metalurgică, alimentară, etc. (v. şl Filtrare). Materialele filtrante por fi constituite din site (table perforate, table cu fante, etc.), din ţesături (de bumbac, lînă, asbest, împletituri metalice, etc.), granule (cocs, şpan metalic, pietriş, nisip, cărbune), mase poroase (ceramice, sticlă fritată, cuarţ, metal, mase plastice) sau din membrane (hîrtie, etc.). La filtrele de aer se recurge şi la udarea cu ulei a suprafeţei de reţinere a fazei solide. 39* Filfru 612 Filfru După natura fluidului de filtrat, se deosebesc filtre pentru gaze şi filtre pentru lichide. Filtru pentru gaze: Filtru folosit la separarea mecanică a prafului în suspensie în aer sau în gazele industriale; uneori sînt folosite ca filtre epuratoarele de gaze, cari separă faza dispersă (solidă sau lichidă) prin precipitare electrostatică. Se deosebesc: filtre mecanice, cari pot fi uscate, umede, cu baie de ulei şi combinate, şi filtre electrostatice. Filfru uscaf: Filtru cu o carcasă, în care aerul e antrenat în mişcare, de exemplu elicoidală, ceea ce provoacă separarea impurităţilor prin efect centrifug. Acest filtru, care prezintă avantajul că nu reclamă înfreflnere, e pufin folosit, deoarece filtrarea aerului nu e satisfăcătoare (în special cînd aerul confine impurităţi foarfe mărunte) şi randamentul filtrării se reduce mult dacă se aspiră aer fals (prin neetanşeităfi). Se construiesc filtre cu fesături, filtre centrifuge, filtre cu hîrtie. Filtru cu fesături: Filtru la care materialul filtrant e constituit din fesături de lînă, bumbac, etc,, cu fire relativ groase, pufin răsucite şi cu scame. La trecerea gazului se refine parfial praful în masa şi la suprafafa fesăturii. Capacitatea de reţinere a fesăturii e limitată de creşterea rezis-tenfei, fiind de ordinul a 1 kg/m2 la o creştere a presiunii de 40%. Aceste filtre sînt folosite pentru desprăfuirea gazelor reci (maximum 150° pe lînă), cu o concentrafie inifială de praf de 5—50 mg/m3 şi un grad de umiditate mai mic decît 85%, pentru a evita înfundarea datorită umezelii. Ele realizează un grad de curăfire foarte înalt, însă necesită un confrol amă-nunfit şi frecvent, deoarece corpul filtrant se deteriorează uşor. Se deosebesc: filtre cu rame şi filtre cu saci. Filfru cu rame: Filtru avînd fesătura filtrantă montată pe rame dispuse în zig-zag. Solicitarea filtrului e de 40—60 m3/min*m2; rezistenfa filtrului e de 60—90 mm col. apă, iar gradul maxim de epurare, de 98%. Curăfirea filtrului se face relativ rar, prin scuturare şi suflare cu aer în contracurent. Se utilizează, în general, la epurarea aerului, acolo unde se produce praf, cum sînt camerele de sablare, atelierele de curăţire a pieselor turnate, polizoarele, etc., şi numai rareori unde se urmăreşte recuperarea pulberilor. Filtrul cu saci cuprinde o carcasă compartimentată, în care se găsesc saci cilindrici verticali de fesături, montafi cu gura în jos pe schelete de sîrmă (v. fig./). Aerul de filtrat intră într-un distribuitor de aer (colector de praf), în care se depun particulele mari de praf, după care pătrunde în saci pe Ia partea inferioară, ieşind apoi printr-o conductă de evacuare. Construcfia reclamă o etanşare perfectă, penfru a evita absorpţia de aer fals, Sacii pot fi scoşi individual din circuit, pentru a fi curăfifi fără oprirea întregii baterii de filtrare. Solicitarea filtrului e de 120—250 rr^/min'm2; rezistenfa e de 30—80 mm col. apă, iar gradul maxim de curăfire e de 99,7%. Filtrul se curăfă la 3—5 minute, pria scuturarea şi suflarea automată a sacilor. Se utilizează Ia curăfirea aerului cu concentrafii mari de praf industrial sau a aerului încărcat cu pulberi toxice sau preţioase, de exemplu penfru reţinerea cenuşii zburătoare din gazele de ardere, în morărit, la procese de con-casare, măcinare, amestecare a materialelor, etc., permiţînd în general recuperarea prafului. /. Filfru cu saci. 1) cameră compartimentată; 2) saci; 3) mecanism de scuturare; 4) melc transportor de praf; 5) ieşirea gazului; 6) intrarea gazului epurat. II. Filfru centrifug. /) carcasa; 2) palete; 3) sensul de circulafie a aerului; 4) intrarea aerului în filtru; 5) ieşirea aerului filtrat; 6) deschidere inelară. Filtru centrifug: Filtru Ia care curăfirea aerului se obfine imprimînd aerului o mişcare centrifugă, ceea ce provoacă separarea impurităfilor. Fig. II reprezintă un filtru cu palete înclinate, la care aerul intră în carcasa 1, prin orificiul 4, printre paletele înclinate 2 de la partea superioară, fiind aspirat de motor, şi i se imprimă o mişcare elicoidală descendentă 3 (în sensul săgefi-lor). Datorită forfei centrifuge (produsă prin variafia mărimii şi direcfiei vitesei j. aerului) impurităfile solide sînt împroşcate spre perefii carcasei 1 şi, după izbire, cad prin deschiderea inelară inferioară 6, iar aerul filtrat iese prin orificiul 5. La acest filtru se poate mări turbionarea aerului, deci şi randamentul de filtrare, dacă se introduce în interior un rotor cu palete. Filtru cu hîrtie: Filtru Ia care materialul filtrant e constituit din perefi de hîrtie specială cu porozitate mare, dispusă în formă de şorf plisaf, de armonică sau de membrană. E caracterizat printr-un grad înalt de epurare a aerului şi prin lipsa operafiei de curăfire, corpul filtrant fiind înlocuit periodic. E precedat adeseori de un alt dispozitiv de epurare primară (ciclon, efc.). E folosit la filtrarea aerului comburant la motoarele cu ardere internă, Ia filtrarea aerului necesar respiraţiei în mediu de aerosoli toxici sau iritanţi, constituind în general primul strat la cartuşul măştilor de gaze (de ex. filtru antiarsine), etc. Pierderea de presiune e de circa 10 mm col. apă, la o încărcare de 3000—4000 m3/m2-h, iar capacitatea de refinere, de circa 0,5 kg praf/m2, la o creştere a rezistenfei cu 30—40%. Filfru umed: Filtru cu un corp filtrant constituit din plase metalice, sîrme încîlcite, etc. îmbibate cu ulei (de ex. ulei mineral), care e montat într-o carcasă. La trecerea aerului prin corpul filtrant, direcfia vinelor de aer se schimbă brusc de repetate ori, iar impurităfile continuă mişcarea lor inifială şi sînt refinute prin adeziune pe suprafefele umectate cu ulei. Aceste filtre sînf folosite în special în instalafiile de ventilare şi condifionare a aerului introdus în încăperi, cu concentrafie inifială mică de praf, deoarece au o rezistenfă mică, un grad de curăfire înalt, şi nu modifică umiditatea aerului; se folosesc, de asemenea, la motoare cu ardere internă. La concentrafii de praf de peste 50 g/m3 se montează în serie cu un alt sistem de epurare primară, de obicei cu un ciclon. Se deosebesc următoarele tipuri principale de filtre umede: Filtrul cu inele; acesta e constituit dintr-o carcasă în care se găsesc una sau mai multe cutii metalice (celule), cu .fundul şi cu capacul de plasă de sîrmă, umplute cu inele metalice, de bachelifă, porfelan, etc., avînd diametrul de 12—25 mm (v. fig. III) şi fiind umectate cu ulei. Curăfirea celulelor se face prin spălare (după demontarea din cadru) înfr-o solufie fierbinte' de sodă, la interval de maximum 5—10 zile. La o solicitare a filtrului de 4000 m3/h*m2, rezistenfa filtrului curat e de 8***10 mm col. apă. Gradul de curăţire poate atinge 99% (obişnuit 70—80%). Filfru cu umpiufură; la acest filtru carcasa protectoare confine umpluturi neregulate de plasă de sîrmă, burete de sîrmă, şpan de strung comprimat, etc., umectate cu ulei (v. fig. IV). în comparafie cu filtrele cu inele, aceste filtre reţin mai mult ulei (40 g/m2 fafă de 30 g/m2), realizează o epurare mai bună, oferă o suprafafă de contact mai mare la acelaşi gabarit Filfru 613 Filtru (1000 m2/m3 fafă de 250 m2/m3), însă se curăfă mai greu, iar rezistenfa la trecerea gazului creşte mai repede, pe măsura încărcării cu praf. ///. Celulă de filtru cu ulei/ cu Inele. IV. Filtru de aer cu ulei şi umplutură 1) cutie; 2) plasă metalică; 3) inel de sîrmă metalică (folosit la trac- metalic. toare). i- • • fu /) carcasă; 2) pachet de sîrmă; 3) tablă Exista şi filtre de gaze cu um- ' * plutură uscată constituită din per ora a* bumbac, vată de sticlă, etc.; acestea au rare aplicafii în tehnică. Filfru cu plăci; acesta e constituit din celule umplute cu plăci metalice, netede sau perforate, umezite cu ulei şi dispuse în şicană. Are aceleaşi caracteristici şi utilizări ca filtrele cu inele. Filfru cu baie: Filtru cu o carcasă cu baie de ulei, în care aerul circulă schimbîndu-şi direcfia de mişcare, iar impurităţile sînt re}inufe de uleiul din baie şi se depun pe fundul ei. Aceste filtre, cari se folosesc în special cînd confinutul de impurităţi din aer e foarte mare (de ex. pînă la 0,2 g/m3), prezintă dezavantajul că antrenează o parte din ulei în cilindrii motorului şi reclamă înlocuirea periodică a uleiului din baie (după spălarea băii, în care se depun impurităfile separate din aer). Fig. V reprezintă două filtre cu baie, la cari aerul intră în carcasa 1 prin fanta inelară 5 şi îşi schimbă direcfia de curgere spre tubul . . central6(însensulin- ^T"P ri ^ dicat de săgefi)„ prin care iese filtrat, iar impurităfile sînt reţinute, prin adeziune, de uleiul din baia 2. La filtrul din fig. V b, aerul e antrenat în mişcare turbionară de paletele înclinate 3, ceea ce măreşte randamentul de filtrare; această îmbunătăfire a filtrării e datorită faptului că o parte din impurităţi sînt împroşcate prin efect centrifug, spre perefii carcasei, cari sînt umectafi cu uleiul din stratul superficial al băii, ridicat pe perefi de aerul în mişcare turbionară. 8 Fig. VI reprezintă un filtru cu o carcasă tronconică, la care aerul intră în carcasa 1 printr-un tub tangenfial şi trece prin baia de ulei 2, astfel încît angajează uleiul în mişcare turbionară ascendentă. Deoarece aerul e puternic turbio-nat în carcasă, se curăfă parfial de impurităfi cînd străbate această ceafă de ulei, iar restul impurităjilor e împroşcat prin efect centrifug pe perefii carcasei, cari sînt umectafi cu ulei; impurităfile cad în VI. Filtru cu baie. 1) carcasă; 2) bale de ulei; 3) buşon. V. Principiul de funcfionare al filtrelor cu baie. 1) carcasă; 2) bale de ulei; 3) paletă; 4) capac; 5) fantă inelară; 6) fub central. baie, în care se pot depune în cantităfi mari (pînă la o greutate egală cu 1,5 greutatea uleiului utilizat). La acest filfru, cu un randament de filtrare de circa 99%, carcasa are formă tronconică, pentru a evita pătrunderea particulelor de ulei în cilindrii motorului. Filtrul cu sită mişcătoare e constituit dinfr-o carcasă metalică, dreptunghiulară, avînd jgheaburi laterale de ghidaj, în lungul cărora se deplasează (cu vitesa de 1,8—3,5 mm/min) o bandă continuă de strat filtrant (v. fig. VII). Stratul filtrant e format din plase de sîrmă dispuse pe un lanf fără fine; la partea inferioară a filtrului se găseşte o baie de ulei, în care se scaldă stratul filtrant impurificat. Solicitarea filtrului e de circa 10 000 m3/'h*m2, rezistenfa de circa 10 mm col. apă, iar gradul de curăţire, de 96—98%. Filfru combinat: Filtru la care filtrarea aerului se efectuează în două sau în mai multe trepte, în fiecare treaptă fiind efectuată în mod diferit. La un filtru combinat, în prima treaptă se obfine separarea celei mai mari cantităţi de impurităfi din aer, de regulă prin efect centrifug, iar în ultima treaptă se separă restul de impurităfi, prin intermediul unui corp filtrant şi, eventual, cu baie de ulei. Aceste filtre, folosite în special cînd aerul conţine multe impurităfi, prezintă dezavantajul că sînt costisitoare şi reclamă o întreţinere foarte îngrijită. Fig. VIII reprezintă un filtru combinat, cu corp filtrant şi baie de ulei, la care aerul intră în carcasa 1 prin fanta inelară 5, trece prin corpul filtrant 3 şi iese filtrat prin tubul central 6. Prima filtrare a aerului se efectuează ca la un filtru cu baie, majoritatea impurităfilor fiind refinufe ds uleiul din baie, iar filtrarea finală se efectuează ca la un filfru umed, restul impurităfilor fiind absorbite în corpul filtrant; uneori se folosesc două corpuri filtrante, în serie. Dezavantajele acestui filtru sînt următoarele: se introduce o cantitate mare de ulei în cilindrii motorului (odată cu aerul filtrat), sînt necesare curăfirea frecventă a corpului filtrant şi înlocuirea uleiului din baie, iar durata de funcfionare (între două curăţiri) e scurtă. Filfru electrostatic: Filfru în care epurarea gazelor se produce prin precipitarea electrostatică a dispersiunii solide sau lichide, ale cărei particule se încarcă negativ şi migrează, sub acfiunea cîmpului electric, de la electrozii negativi (de emisiune) la electrozii pozitivi (de refinere), de unde se colectează (lichide) sau prin scuturare (pulberi). Elementele filtrului electrostatic se grupează în paralel, constituind baterii verticale. Electrozii negativi au o secfiune mică, pentru a produce un cîmp electric intens, fiind constituiţi, în general, din sîrme de ofel sau de aliaje incorodabile (cu grosimea de 2—3 mm), dispuse vertical (v. fig. IX). Cîmpul electric ionizează gazul, iar ionii se fixează pe particulele disperse, atribuindu-le VIL Filfru cu sită mişcătoare. 1) cadru; 2) capac; 3) baie de ulei; 4) gură de noroi; 5J element de plasă; 6) tobă de antrenare; 7) lanî fără fine. VIII. Filfru combinat. 1) carcasă; 2) baie; 3) miez filtrant; 4) capac; 5) fantă inelară; 6) tub central. prin curgere liberă Filtru 614 Filtru o sarcină negativă care determină mişcarea lor către electrozii pozitivi, unde sînt reţinute de forţe electrostatice. Electrozii pozitivi prezintă o suprafaţă mare, iar după felul şi poziţia tor IX. E/emenf de filfru electrostatic cu fevi. 1) infrarsa gazului impur; 2) electrod pozitiv (colector de praf sau de ceafă); 3) electrod negativ; 4) ieşi- rea gazului epurat. X. Filfru electrostatic cu fevi, penfru reţinerea cenuşii din gazele arse de la căldarea f) intrarea gazelor; 2) suspensiunea electrozilor negativi de ionizare (sîrme); 3) baterie de fevi (electrozi de colectare); 4) buncăr colector de pulberi; 5) ieşirea gazului epurat. şi anume: filtre cu fevi (avînd secţiunea circulară, pătrată sau exagonală; v. fig. X) şi filtre cu placi; uneori se mai construiesc filtre cu site, cu lanţuri, Distanfa dintre elec-trozise ia de25---150mm. Tensiunea aplicabilă e limitată deformarea unui arc între electrozi. bare paralele, etc. (v. fig. XI). XI. Filtru electrostatic cu electrozii pozitivi în plane paralele şi cu drum orizontal al gazelor, pentru fabrici de cimenf. 1) arbore cu ciocane de scuturare; 2) grătar de distribu-f ie; 3) cadrul electrozilor de ionizare; 4) ti ranf ii suspen-siunii electrozilor de depunere; 5) mecanism de scuturare; 6) tub izolator de cuarf. Tensiunile folosite sînt de 50*”90 000 V, cu puteri instalate de 3--30 kVA, corespunzînd unui consum de energie de 0,06"-0,3 kWh/1000 m3 gaz. Energia consumată creşte cu gradul de epurare (care poate atinge valori oricît de mari, indiferent de dimensiunile particulelor) şi cu rezistenţa electrică a suprafeţei particulelor (care poate fi micşorată prin ume-zire cu abur). Vitesa gazului în canale se ia între 0,5 şi 2 m/s, fiind limitată de apariţia antrenării mecanice a materia- te,°r filtrante şi Iu Iui odată precipitat. Drumul parcurs de gaz e de2"*10 m, în general cu direcţie succesivă descendentă-ascendentă (v. fig. X) şi, uneori, orizontală (v. fig. XI). Căderea de presiune produsă de filfru variază — după lungimea traseului, vitesa şi densitatea gazului — între 5 şi 25 mm col. apă. Temperatura de intrare a gazelor poate XII. Filfru cu foi tip Kelly. a) secfiune longitudinala; b) secfiune transversală; f) mantaua filtrului; 2) foi de pînză pe cadre metalice 3) şfufuri de aspirafie individuale; 4) capac; 5) ştuf de alimentare; 6) şinele căruciorului purtător al elemen telor filtrante şi al capacului. atinge 500°, ceea ce permite utilizarea căldurii gazelor, în care scop sînt folosite şi la desprăfuirea gazelor de ardere provenite de la cuptoare industriale sau de la căldările din centralele termoelectrice. Mai sînt folosite pentru desprăfuirea gazului de gazogen, ca şi pentru reţinerea prafului care conţine produse valoroase (de ex. ciment, vopsele, făină în mori, etc.). în privinţa construcţiei rezistente Ia coroziune, epurarea electrostatică oferă posibilităţi deosebite: elecfrodul colector poate fi construit din cărbune, beton şi chiar din materiale neconducătoare de electricitate (gresie, lemn), în cazul precipitatelor lichide. Dezavantajele acestui filtru sînt investiţiile mari şi tehnicitatea înaltă cerută de proiectare şi de construcţie. Filtrul electrostatic e numit adeseori şi după numele primilor realizatori la scară industrială (filfru Cottrell-Moller, filiru Lodge). V. şi sub Desprăfuire. Filtru pentru lichide: Filtru, în general constituit dintr-o carcasă şi un miez filtrant interior, care serveşte la separarea prin filtrare a fazei solide dintr-un amestec eterogen cu un lichid. Construcţia diferă după natura şi forma stratului filtrant, după modul de realizare a vidului sau a presiunii şi după modul discontinuu sau continuu de evacuare a fazei solide. Filtrele cu funcţionare discontinuă se grupează în următoarele tipuri constructive mai uzuale: filtre cu foi sau „buzunare", filtre cu lamele (lucrînd „pe muchie"), filtre nuce, filtre-lumînare, filtre-prese, filtre granulare (avînd stratul filtrant de o grosime apreciabilă), filtre cu umpiufură, filtre cu site şi filtre cu membrană; ultimele au mai rare aplicaţii industriale, fiind folosite în special la motoarele cu ardere internă şi în laboratoarele chimice şi biologice. Filtrele cu funcţionare continuă sînt, în general, filtre rotative, cu stratul filtrant dispus la periferia (mai rar la interiorul) unei tobe rotative; mai pot avea forma de bandă fără fine, de baterie de discuri filtrante rotative cu basine individuale, sau de carusel cu ax vertical. Prin deplasarea sa continuă, suprafaţa filtrantă parcurge succesiv zona de alimentare cu furbureală, zona de depunere, zona de aspiraţie a lichidului cu ajutorul vidului, zona de spălare şi zona de desprindere a depunerii. Filtrele de lichide au largi aplicaţii în industria chimica, alimentară, a celulozei, în hidrometalurgie, etc., cum şi în laboratoare; ia motoare cu ardere internă se folosesc filtre pentru combustibil şi filtre pentru lubrifianfi. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: 2 ^ rs F i 11 r u c u f o i: Filtru constituit dintr-un recipient de presiune, în care se găseşte o baterie de elemente filtrante, de obicei solidarizate cu capacul amovibil al recipientului. Elementele filtrante, numite „ foi " sau „buzunare", sînt pînze în formă de pungi plate, întinse pe rame metalice, echipate cu cîte un ştuţ de aspiraţie pentru scoaterea filtratului din interiorul foilor. Aceste filtre, folosite în special în industria chimică, sînt construite în diferite variante. Fig. XII reprezintă un filtru cu foi tip Kelly, la care capacul cu bateria de filtrare se deplasează orizontal, cu ajutorul Filtru 615 Filtru unui cărucior pe şine, pentru curăfirea depozitului sau schimbarea pînzelor. Lăfimea ramelor cu foi descreşte de la^ axa la periferia cilindrului, astfel încît secfiunea acestuia să fie cît mai bine umplută. Fig. XIII reprezintă un filtru cu foi, de construcfie sovietică, folosit în industria zahărului. Siropul impur e adus în cuva aparatului la o presiune de 3 m col. apă, iar filtratul curge printr-o serie de ştufuri, corespunzînd fiecare cu spafiul interior al unui element filtrant. Acestea, în număr de B7---41 f sînt constituite din rame metalice cari susţin „foile" filtrante şi menţin o distanfă între cele două fefe ale fiecărui element. Conducta colectoare comunică cu o instalaţie de vid şi e echipată cu vizoare cari permit identificarea în serviciu a elementelor deteriorate, datorită cărora se obţine un filtrat turbure. Fig. XIV reprezintă un filtru cu foi tip Moore, la care recipientul e vertical. Capacul cu bateria filtrantă se ridică cu ajutorul unui cărucior de macara, după care e deplasat lateral deasupra unei cuve de spălare a depozitului (turtelor) şi apoi XIII. Filiru cu foi pentru sirop de zahăr. 1) cuvă; 2) ramă de susfinere a elementelor. 3) element filtrant; 4) capac; 5) jgheab colector de filtrat. XIV. Filtru cu foi tip Moore. 1) capac solidar cu elementele filtrante; 2) tub flexibil racordat la vid sau la aer comprimat; 3) cuvă de filtrare; 4) cuvă de spălare a turtei; 5) cuvă de desprindere a turtei; 6) transportor cu melc; 7) cărucior de macara. ambreiaj a automobilului), astfel încît lamelele frec prin fafa racloarelor şi sînt curăţite de ele. XV. Elementele filtrului de combustibil cu lamele. J) lamelă cu excavaţii; 2) distan-îier stelat; 3) canal de scurgere a combustibilului filtrat. XVI. Filtru de ulei cu lamele racloare. 1) Intrarea uleiului; 2) pachet de lamele fixe; 3) pachet de racloare; 4) ieşirea uleiului; 5) dop de evacuare a noroiului; 6) braf de acfionare. Filfru cu membrană: Filtru ai cărui corp riitran* e constituit dintr-o membrană permeabilă ds hîrtie sau de al^ e adus la cuve de descărcare. în timpul manevrei se menţine vidul în elementele filtrante, pentru ca turtele să nu se desprindă intempestiv. Filfru cu lamele: Filtru a cărui suprafafă filtrantă e constituită din lamele metalice suprapuse spaţiat, formînd interstiţii între ele. Lamelele, de formă circulară şi cu excavaţii interioare, sînt înşirate coaxial de-a lungul unui ax, între lamele fiind interpuse di-stanţiere stelate (v. fig. XV); lichidul (de ex. combustibil sau lubrifiant) trece prin interstiţiile dintre lamele, lăsate de distanţiere, iar depunerile de impurităţi pot fi curăţite de racloare fixe cari pătrund în interstiţii cînd se roteşte axul cu lamele. La acest filtru, numit şi filtru cu plăci şi cu fanfe, interstiţiile dintre lamele au înălţimea de circa 0,06 mm. Fig. XVI reprezintă un filtru de ulei cu lamele racloare folosit la motoare cu ardere internă. Lamelele filtrante sînt fixate de axul central şi sînt rotite periodic cu ajutorul pedalei de ambreiaj, pentru curăţirea filtrului. în acest filtru lubrifiantul intră prin orificiul 1, străbate stratul filtrant 2 şi iese filtrat prin orificiul 4. Impurităţile depuse pe fundul cavităţii de jos pot fi evacuate prin deşurubarea buşonului 5. Curăţirea inter-stiţiilor (dintre lamele) se obţine rotind axul miezului filtrant, cu ajutorul braţului 6 (articulat printr-o pîrghie cu pedala de material poros. La acest tip de filtru, fineţea filtrării e determinată direct de mărimea porilor şi nu de efectul sedimentului, care e secundar. E folosit, în general, la filtrări foarte fine de lichide cu un confinut redus de solide în suspensie, de exemplu: la filtrarea finală a combustibilului de motor Diesel, înaintea duzelor de injecfie, folosind membrane de hîrtie sau de carton (v. fig. XV/l); în laborator, la lucrările de chimie biologică, folosind membrane de nitroceluloză pentru reţinerea bacteriilor şi a coloizilor (ultrafiltrare). Filtrul cu hîrtie are un miez filtrant constituit, fie dintr-un tub de hîrtie înrulată, fie din elemente cu hîrtie suprapuse spafiat, formînd interstifii între ele. — La filtrul cu tub de hîrtie, miezul filtrant (tubul) e realizat prin înrula-rea a două benzi de hîrtie I şi 2 (v. fig. XVIII), aceste benzi fiind lipite la o 7 XVII. Filtru cu membrană de carton pentru combustibil de motor cu ardere internă, f) carcasă; 2) discuri metalice; 3) disc filtrant de carton; 4) tub central perforat; 5) orificiu de intrare; 6) orificiu de ieşire; 7) dop de evacuare a aerului; 8) dop de evacuare a nămolului; 9) şurub de asamblare. margine printr-o fîşie de efanşare 3 şi distanţate a cealaltă margine printr-o fîşie gofrată 4, iar distanfa dintre benzi e menţinută prin alte fîşii gofrate distanţiere 5; lichidul (de ex. lubrifiant) intră în miezul filtrant prin interstiţiul lăsat de distanţiere, străbate banda de hîrtie (de obicei hîrtie de filfru) şi iese prin interstiţiul opus (în sensul indicat de săgeţile albe).— La filtrul cu elemente suprapuse, fiecare element e format dintr-o sită acoperită pe ambele fefe cu hîrtie (de ex. hîrtie de filtru), iar miezul filtrant e realizat prin înşirarea acestor elemente de-a lungul unui ax, între ele fiind interpuse distanţiere de carton. Acest filtru prezintă avantajul că are o suprafaţă mare de filtrare şi nu reclamă întreţinere, miezul filtrant cu hîrtie fiind înlocuit după un anumit timp de utilizare, cînd se colmatează. Filtru cu site: Filtru al cărui corp filtrant e constituit din site metalice, de formă plană, cilindrică sau conică. XVIII. Miezul filtrant al unui filtru cu tub de hîrtie. 1 şi 2) benzi de hîrtie; 3) fîşie de efanşare; 4) fîşie gofrată; 5) fîşie gofrată distanfieră. Filfru 616 Filtru Filtrele cu site au productivitate mare, în special la tipurile continue (de ex. filtrul rotativ), însă nu dau, în general, un filtrat perfect limpede, decît în cazul formării turtei de sediment (de ex. în industria celulozei). Filtrul cu sită penfru combustibil, la motoare cu ardere internă, are miezul filtrant constituit din cîteva site cilindrice (de regulă frei site), dispuse coaxial. La acest filtru se folosesc de obicei mai multe site, pentru a mări suprafaţa de filtrare; sita cilindrică, cu ochiuri de dimensiuni corespunzătoare impurităfilor din combustibil (de ex. pentru impurităfi cu dimensiunile de 0,05—0,07 mm), poate fi formată din mai multe fragmente fixate pe un schelet metalic. Filtrul cu sită penfru lubrifiant, la motoare cu ardere internă, are miezul filtrant constituit din site inelare suprapuse spa-fiat, formînd interstifii între ele. Acest filtru, numit şi spărgător de spumă, poate fi echipat cu site de 200--400 ochiuri pe 1 cm2 şi în general e instalat înaintea pompei de ulei a motorului. Fig. XX reprezintă un filfru cu discuri, numit şi filfru cu bandă şi cu fante, pentru combustibil, folosit Ia motoare cu ardere internă. Combustibilul intră în carcasa 1 prin orificiul 5, străbate fantele dintre discurile profilate 2, apoi trece prin canalul dintre aceste discuri şi cilindrul gofrat 3, pentru a ieşi filtrat prin orificiul 6. Circuitul combustibilului, în sensul indicat de săgefi, e asigurat de presgarnitura 7 şi de garnitura 8, ca şi la filtrul cu sită. Filfru cu umplutură: Filtru cu corpul filtrant constituit dintr-o umplutură de pîslă, vată, bumbac, scamă de hîrtie, etc., care refine impurităfile în toată masa. Aceasta se saturează cu timpul şi se înlocuieşte periodic, fără a se recupera nici sedimentul, nici umplutura. Filtrul e folosit pentru filtrarea fină a lichidelor cu confinut redus de impurităfi şi, în general, în unităfi de capacitate mică, de exemplu la filtrarea uleiului*cle motoare (v. fig. XX/ şi XXII). Sin. Filtru capacitiv. X/X. Filfru de motorină cu sife. a) secfiune; b) detaliul unei site; 1) carcasă; 2) site cilindrice; 3) garnitură exterioară; 4) garnitură interioară; 5) resort de sfrîngere a garniturii interioare; 6) şurub de asamblare. La motoarele cu electroaprindere se folosesc filtre cu site cu circa 300 ochiuri/cm2, pentru filtrarea benzinsi, înainte, de a ajunge la carburator. La motoarele Diesel, filtrele cu sife servesc numai la filtrarea primară, între rezervor şi pornpa de injecfie (v. fig. XIX); după aceasta e necesară o filtrare mai fină, pentru a nu se înfunda duzele de pulverizare, ceea ce se realizează cu filtre de tip lumînare (de pîslă) sau de tip membrană (de hîrtie). Filtru cu discuri: Filfru cu miezul filtrant constituit din discuri profilate şi suprapuse, cu fante periferice, şi dintr-un cilindru interior cu perefi gofrafi. — La filtrele penfru combustibil, discurile profilate sînt metalice (de ex. de alamă) şi se suprapun astfel, încît între discuri şi proeminenfele lor se formează fante cu înălfimea de 0,05"*0,007 mm, prin cari trece combustibilul şi se filtrează. — La filtrele penfru lubrifiant, miezul filtrant e format din mai multe pachete de discuri profilate, fiecare pachet avînd în interior cîte un cilindru cu perefi gofrafi; fantele, dintre două inele profilate (cari sînt metalice) şi proeminenfele lor, au înălfimea de OjOâ-'O^S mm. XXI. Filfru de ulei cu umpiufură de pîslă. 1) carcasă; 2) miez filfranf; 3) fub central perforat; 4) supapă de supra-presiune; 5) conductă de intrare; 6) conductă de ieşire; 7) supapă de reducere; 8) conductă de ocolire. XXI/. Filfru capacifiv penfru ulei cu umpiufură de bumbac. 1) carcasă; 2) miez filfranf; 3) racord de intrare a uleiului; 4) racord de ieşire; 5) camere de infrare; 6) fa-lere perforate; 7) tub de comunicaţie; 8) fub cenfral'-perforaf. XX. Fiitru cu discuri. 1) carcasă; 2) disc profilat; 3) cilindru gofrat; 4) capul filtrului; 5) orificiu de intrare; 6) orificiu de ieşire; 7) presgarnitură; 8) garnitură; 9, 10) buşoane. Filtru capacifiv: Sin. Filtru cu umplutură (v.). Filtru granular: Filtru în formă de basin deschis sau de rezervor cu presiune, cu un strat filtrant gros, care e constituit dintr-un material în bucăfi de mărimi egale (filtru de cocs) sau diferite (filtre cu pietriş şi nisip), capabil să refină suspensiile în interstifii. Se foloseşte, în special, la filtrarea apei. V. Filtru de apă potabilă. Se construiesc şi filtre granulare cu corpul filtrant prefabricat, din pietriş, a căror capacitate de trecere e mai mică decît a celorlalte, dezavantaj care e compensat de posibilitatea de înlocuire mai uşoară a corpului filtrant (după colmatare). Uneori un astfel de filtru se combină cu un îngroşător (v.), constituind un agregat cu două trepte de limpezire, numit îngroşător-filfru. F i I f r u-l u m i n a r e: Fiitru al cărui corp filtrant are forma de cilindru vertical, fiind XXIII. Filfru-Iumînare penfru filtrarea viscozei. I) ştuf de alimentare; 2) lumînare-suport de ebonită; 3) pînza filtrului; 4) tub de ieşire a solufiei filfrafe spre duza de filare. introdus în recipientul de presiune care e, de obicei, comun pentru o baterie de corpuri filtrante. Ca material filtrant se Filfru 617 Filfru folosesc: mase poroase, ca de exemplu la filtrul Berkefeld pentru apa potabilă; manşoane de pînză înfăşurate pe cilindre perforate, de exemplu la filtre penfru « j y ? băile de filare din industria fibrelor artificiale (v. fig. XX///)şi la filtrul de combustibil (v. fig.XX/V). La regenerarea uleiurilor de uns se folosesc filtre-lumînări multiple, constituite din discuri de carton suprapuse lucrînd pe muchie. Filfru cu ser- XXVIII. Filfru-presă 1) fundul fix al presei; 2) fundul mobil; 3) 6) placă; 7) ramă; 8) intrarea penfină: Filtru cu un corp filtrant în formă de tub flexibil în serpentină, cu perefi filtranfi. Tubul flexibil are perefi dubli de material textil (de obicei de cînepă) şi spire de ofel între aceşti perefi; lubrifiantul poate străbate perefii tubului, cari refin impurităfile. peste care se aşază o pînză de bumbac sau o împletitură de sîrmă, etc., care constituie suprafafa filtrantă (v. fig. XXV/). în spafiuj dintre suprafafa filtrantă şi fundul filtrului se produce, cu ajutorul unei pompe de vid, depresiunea necesară pentru accelerarea filtrării; uneori filtrarea se efectuează producînd suprapre-siune deasupra pînzei filtrante. Se construiesc filtre nuce cu dispozitive pentru egalizarea stratului de precipitat (pen- cu sfrîngere hidraulică. batiu; 4) presă hidraulică; 5) coloana presei; lichidului; 9) ieşirea lichidului. XX/V. Filfru-Iumînare de combustibil, cu postav. I) carcasă; 2) sifa exterioară; 3) ciorap de postav; 4) colivie; 5) ştuf de Intrare; 6) ştuf de ieşire; 7) dop de umplere; 8) dop de golire. XXV. Filtru cu serpentină pentru ulei. 1) ştuf de intrare; 2) ştuf de ieşire; 3) ştuf pentru manometru; 4) serpentină filtrantă; 5) ştuf penfru evacuarea aerului; 6) carcasa; 7) spirală-suporf de sîrmă. Fig. XXV reprezintă un filtru cu serpentină, la care lubrifiantul intră prin orificiul 1, străbate perefii tubului flexibil 4 şi iese filtrat prin orificiul 2. Impurităfile depuse pe fundul f) cuvă superioară; 2) carcasei 6 pot fi evacuate prin orifi- brlcaf cu pTnzafÎHraT ciul 5- Fiitrul e le9at Prin conducta 3 cu fă; 3) cuvă inferioară; un manometru, pentru masurarea pre-4) ştuful conducfei de siunii lubrifiantului, care creşte cînd de-cuarea peîiodksVfit punerile de impurităţi pe perefii tubului tratului. devin mari, ceea ce provoacă reducerea suprafefei de trecere a lubrifiantului. Filfru nuce: Filtru constituit dintr-o cuvă de tablă, de lemn sau de material ceramic, cu fund intermediar perforat, tru înlăturarea fisurilor), filtre etajate (pentru economie de spafiu) şi filtre basculante, pentru uşurarea descărcării (v. fig. XXVII). O construcfie recentă realizează filtrarea de jos în sus, pînza fiind aplicată sub placa perforată, dispozifie care uşurează spălarea pînzei. Aceste filtre sînt folosite, datorită simplicităfii de construcfie, de manevrare şi de control, aproape în toate domeniile şi, în special, în industria chimică (de ex. în industria coloranţilor), pentru filtrarea de cantităfi mici. F i I f r u-p r e s ă: Filtru cu funcfionare discontinuă, sub presiunea produsă de o pompă centrifugă sau de coloana de lichid de filtrat. E constituit dintr-o serie de plăci verticale, cu secfiune pătrată, circulară sau triunghiulară, avînd umeri laterali rezemafi pe cele două coloane ale unei prese orizontale (v. fig. XXVIII). Pe fiecare placă se montează o pînză care îmbracă placa pe ambele fefe; prin strîngerea plăcilor în presă, se etanşează periferia lor şi se formează între două pînze vecine camerele de depunere a turtei şi camerele de colectare a filtratului între fiecare placă şi pînza sa. între plăci se pot intercala rame cari măresc volumul camerelor de depunere şi simplifică etanşarea pînzelor. într-un filtru-presă cu camere fără rame (v. fig. XX/X a), materialul intră prin canalul central 5, umple spafiul dintre pînze, ieşind prin canalele 6, după ce a străbătut pînzele 3. Etanşarea între plăci se obfine prin strîn-gerea pînzei între proeminenţele 7, prelucrate plan-paralel. Etanşarea canalului de intrare se face pe fiecare placă cu flan-şele înşurubate 4, între cari rămîne un spafiu. La filtrul cu rame (v. fig. XXIX b) se intercalează ramele 4' între plăcile vecine. Materialul care intră prin canalul 5 de la placa terminală pătrunde în interiorul ramelor, unde se’adu-depoziful, stră- XXiX. Elementele filtrului-presă. a) cu camere; b) cu rame; 1) placă terminală; 2) placă de serie; 3) pînză; 4) bufuc de efanşare; 4') ramă; 5) canal central de aducfie; 6) canale de scurgere a filfratului; 7} proeminenfă asîgurînd etanşarea periferică. bate pînza şi e evacuat prin canalele 6, acestea putînd fi şi grupate în mod similar cu canalul de intrare 5. Un capăt al bateriei de plăci e limitat de fundul presei, iar celălalt capăt, de o placă finală în centrul căreia apasă şurubul presei sau tija pistonului (în cazul strîngerii hidraulice). Filfru 618 Filfru La terminarea operafiei, depozitul (turta) poate fi spălat prin introducerea apei în sens contrar filtrării, apoi e suflat cu aer comprimat, pentru a-l dezlipi de pe pînză şi a micşora confi-nuful de lichid. Pentru descărcare se slăbeşte presa, se depărtează plăcile unele de altele şi se golesc ramele înfr-o tavă situată sub presă. Avantajele filtrului-presă consistă în simplicitatea construcfiei şi a operafiei, în costul mic, în obfinerea unui depozit (a unei turte) relativ uscat, în posibilitatea de a folosi presiuni înalte şi materiale necorodabile. Dezavantajele consistă în timpul mort foarte mare, în uzura pînzelor, în scurgerea deschisă a filtratului şi în manopera dificilă a descărcării. S-au realizat şi filfre-prese închise, cari se descarcă fără deschiderea carcasei exterioare, fie desprinzînd depozitul cu o vînă de apă, fie cu ajutorul unor raclete rotative. E folosit în industria chimică şi în cea alimentară, în metalurgia neferoasă, etc. şi, mai pufin, în instalafiile de preparare mecanică. E folosit, în special, la filtrarea uleiurilor vegetale, a siropului de zahăr, a mustului, a mîlurilor metalifere, etc. O construcfie specială a filtrelor-prese e filfrul-presă electrostatic, la care plăcile sînf legate alternativ la o sursă de curent continuu, obfinîndu-se astfel deplasarea, prin electroforeză, a particulelor coloidale, spre plăcile anodice (de plumb), pe cînd apa se scurge spre plăcile catodice (de tablă de ofel). Vitesa de filtrare creşte sensibil, uşurînd filtrarea suspensiilor coloidale (argilă, caolin, etc.). Consumul de energie electrică e de 15—20kWh/t de material filtrat. Filtru rotativ celular: Filtru cu funcfionare continuă, constituit în principal dintr-un cadru rotativ care suportă suprafafa filtrantă, aceasta fiind alimentată pe una dintre fefe şijmpărfită pe fafa opusă în 6-20 de celule radiale, cari comunică succesiv cu o conductă de aspirafie, cu o conductă de aer comprimat şi cu atmosfera. Diferitele zone ale suprafefei filtrante frec succesiv prin următoarele faze ale filtrării: aspirarea lichidului prin suprafafa filtrantă; desecarea depozitului prin continuarea aspiraţiei fără alimentare; slăbirea aderenfei prin suflare de aer; desprinderea şi evacuarea depozitului. Fiecare celulă lucrează ca un filtru nuce (v.). La construcfii perfecfionate mai apar următoarele faze: spălarea depozitului; desecarea depozitului după spălare; desfundarea suprafefei filtrante prin suflare cu aer între desprinderea depozitului şi începutul imersiunii în baia de alimentare. Afară de avantajul continuităţii operafiei,acesttip de filtru mai prezintă o serie de avantaje pe cari celelalte filtre pentru lichide nu le realizează decît parfial: folosirea vidului, care măreşte productivitatea şi gradul de desecare a produsului solid; captarea separată a filtratului şi a apei de spălare; folosirea aerului comprimat la des- Fig. XXX reprezintă schema unui filfru celular penfru pastă de celuloză, cu suprafafa filtrantă de sită. Celulele comunică succesiv cu trei sectoare ale sertarului cilindric dispus pe ax; aspirafia se produce în timp ce o generatoare parcurge XXX. Filtru rofaiiv celular, simplu. J) deversor de alimentare; 2) toba-sită; 3) celule radiale; 4) pasta desprinsă; 5) cilindre de stoarcere; 6) sertar cilindric; a) sector de aspirafie; b) sector de suflare cu aer; c) sector de comunicare liberă cu atmosfera. _____________________________________ drumul prin cadă, sita încărcîndu-se cu material; * apoi continuă pe circa jumătate din drumul parcurs în afara lichidu- Urmează, în dreptul cufitului de desprindere, un sector scurt de suflare cu aer, apoi un secfor în comunicafie cu atmosfera. La alte filtre celulare, distri-bufia e mai complicată, asigu- lui, pentru a deseca pasta. XXX/. Filfru rotativ celular, perfecţionat. a) zonă de depunere; b) zonă de spălare şi de desecare; c) zonă de desprindere şi de desfupare; I) tobă; 2) pînză de egalizare; 3) rulou de presare; 4) şnur de evacuare; 5) cap distribuitor. XXXII. Cap distribuitor plan. 1) disc mobil solidar cu axul tobei; 2) disc fix; 3) conductă de introducere a filtratului; 4) conductă de alimentare cu apă de spălare; 5) conductă deaer comprimatpentru desprindere; 6) conductă de aer comprimat pentru desfundarea filtrului. XXXIII. Filtru rotativ celular cu suprafaţa filtrantă la interior, secţiune transversală; b) secţiune longitudinală; f) tobă cu celule; 2) cufit alimentare; 4) melc transportor; 5) conductă de legătură între celule şi distribuitor; 7) melc de acţionare a tobei; 8) ciur cilindric. prindere; regenerarea (desfundarea) suprafefei filtrante după fiecare ciclu; automatizarea completă a procesului. rîndu-se foate cele şapte faze descrise mai sus, în loc de patru, cîte sînt Ia filtrul reprezentat în fig. XXX. Egalizarea precipitatului şi înlăturarea fisurilor se fac uneori cu o pînză fără fine, aplicată între*cilindrele de stoarcere şi tobă. Desprinderea precipitatului e u-şurată prin aplicarea pe tobă a unei urzeli constituite din şnururi închise, cari sînt întinse pe două cilindre exterioare şi cari părăsescfo-ba în zona de desprindere (v. fig. XXX/). Legătura axului cu conductele de vid şi de aer comprimat se face printr-un cap distribuitor plan (v. fig. XXXII) sau cilindric, dispus la un capăt al axei. între conductele de vid ale distribuitorului şi pompa de vid se intercalează vase de separaţie, din cari filtratul şi apa colector; 3) conductă distribuitor; 6) palier Filtru 619 Filtru de spălare sînt evacuate cu pompe de lichid sau prin coloane barometrice. Fig. XXXIII reprezintă un filtru rotativ celular cu suprafafa filtrantă la interior. Celulele sînt dispuse la exteriorul tobei filtrante. Un capăt al tobei poartă distribuitorul (de tip, plan) şi reazemă pe un palier, iar celălalt e echipat cu un inel sprijinit pe două role. Sedimentul e desprins sub bolta tobei şi evacuat cu ajutorul unui melc situat în axa ei. Filtrele celulare se construiesc cu suprafafa de 5—40 m2. Puterea necesară e de 1—4kW, şi vitesa, de 0,15—3 rot/min. Toba are diametrul între 1,5 şi 3 m şi lungimea între 1 şi 4,5 m. Se folosesc excluziv pentru obfinerea sedimentului, şi la producfii importante (mai multe tone pe oră), în special în tehnologia anorganică (săruri, minereuri, pigmenfi). Se construiesc şi filtre celulare cu discuri, avînd suprafefele filtrante constituite din mai multe discuri montate pe un ax comun, deservite de un singur cap distribuitor şi imersate în cuve individuale înguste. Suspensia solidă se depune pe ambele fefe ale discurilor, de unde e desprinsă In acelaşi mod ca la filtrele cilindrice. Aceste filtre, folosite în special în instalafiile de flotafie, ocupă un spafiu mic, permit filtrarea simultană a mai multor suspensii diferite şi sînf mai uşor de întrefinut decît filtrele cu tobă. O variantă constructivă mai pufin uzuală e filtrul cu disc unic orizontal, avînd suprafafă filtrantă numai pe fafa superioară. După scopul în care sînt folosite, se deosebesc: Filfru de apă p o t a b i I ă. Alim. apă: Basin de beton armat sau de metal, avînd un fund drenant care susfine un strat filtrant granular (de nisip), şi care serveşte la limpezirea completă a apei de alimentare, înfr-o stafiune de corectare a calităfii apei. Din punctul de vedere al vitesei de filtrare, se deosebesc: filtre lente, filtre rapide (obişnuite sau speciale) şi filtre ultrarapide. Filtre lente; acestea realizează un grad avansat de limpezire a apei; construcfia lor e relativ simplă, iar vitesa de filtrare e de circa 0,1 —0,2 m/h, apropiată de vitesa de scurgere naturală a apei prin stratele acvifere. Particulele în suspensie sînt reţinute în stratul superior al nisipului, cu grosimea de 2—3 cm, la suprafafa căruia se formează o membrană biologică constituită în principal din microorganisme vegetale şi animale, restul masei filtrante rămînînd aproape complet lipsit de impurităfi. Din cauza vitesei de filtrare mici, filtrele lente se folosesc astăzi numai pentru instalafii mici, sau în cazuri speciale, deoarece reclamă un volum de construcfie mare, suprafefe mari de teren în apropierea oraşelor, ceea ce poate stînjeni extinderea ulterioară a acestora, şi operafii de curăfire complicate şi cari nu pot fi mecanizate uşor. Un filtru lent se compune (v. fig. XXXIV) dintr-un basin de beton (simplu sau armat), acoperit sau descoperit, de formă dreptunghiulară, echipat cu un fund drenant, — alcătuit de obicei, în tara noastră, din plăci poroase de beton armat tip „Arcuda" (v. fig. XXXV), — care susfine stratul de nisip filtrant cu grosimea de 1,00—1,25 m, prin intermediul unui strat de pietriş (care împiedică trecerea granulelor de nisip prin orificiile fundului drenant), — şi echipat cu conducte de aducere a apei decantate, de ieşire a apei filtrate, de golire completă a basinului, de golire a apei de deasupra nisipului, de prea-plin şi de umplere cu apă a filtrului îij sens contrar curentului normal de funcfionare. Fiecare dintre aceste conducte, cu excepfia celei de prea-plin, e echipată cu vane de închidere, cari se recomandă sa fie aşezate într-o cameră a vanelor acoperită, pentru a fi manevrate uşor. Nisipul folosit pentru filtrele lente trebuie să fie cuar-fos; sa nu confină mai mult decît 1% pulberi; să nu confină XXXIV. Schema unui filfru lent, de apă potabila. 1) conductă de aducere a apei; 2) conductă de evacuarea apei filfrafe; 3) conductă penfru golirea filtrului pe la fund; 4) conductă penfru golirea filfruJui pînă la nivelul nisipului; 5) conductă de preaplin; 6) conductă penfru umplerea filtrului cu apă curafă, în sens invers curentului de funcfionare; 7) fund drenant penfru susfinerea stratului filtrant; 8) strat de nisip, de 0,6 1,0 m grosime; 9) strat de pietriş, de0,2 - 0,3 m grosime, 10) strat de apă. XXXV. Placă poroasă tip „Arcuda" a) vedere în plan; b) secfiune transversală. materii organice şi nici săruri solubile; să aibă dimensiunile granulelor între 0,3 şi 1,00 mm; să aibă diametrul eficace dio=0,4—0,6 mm şi coeficientul de neuniformi-tate u<^2. Filtrele lente sînt echipate, fie cu regulatoare cu deschidere progresivă a orificiului de ieşire a apei, prin acfionarea cla-petei de un plutitor montat în camera de apă filtrată sau prin intermediul unui dispozitiv Venturi, care acfionează obturatorul vanei (descrise la filtrele rapide), fie cu regulatoare cu deversor cu lamă constantă, comandat de un plutitor. Pentru prelungirea duratei ciclului de filtrare, în special în cazul captării unor ape turburi, greu de decantat, s-a recurs la intercalarea, între decantoare şi filtrele lente, a unor filtre intermediare, numite degrosisoare (v.) şi prefiltre (v.). Filtre rapide; acestea se deosebesc, în principiu, de filtrele lente, prin vitesa de filtrare, prin modul de curăfire şi prin calitatea bacteriologică a apei filtrate. Particulele în suspensie din apa sînt reţinute în toată masa nisipului filtrant, în proporfie mai mare la partea superioară şi în proporfie mai mică la partea inferioară a acestuia. Membrana biologică ce se formează refine numai 90—95% din bacteriile din apă, astfel încît apa filtrată trebuie sterilizată înainte de a fi folosită. Pentru formarea membranei biologice a filtrului trebuie să se trateze în prealabil apa brută cu un coagulant. Materialul filtrant folosit la filtrele rapide e constituit din nisip de cuarf sau de antracit. Pentru filtrele rapide, de apă potabilă, granulozitatea nisipului de cuarf trebuie să fie următoarea: dimensiunea limită a granulelor, 0,3—1,5 mm; dimensiunea eficace, Jio=0,4—0,6 mm; coeficientul de neuni-formitafe, &i se fixează (prin înşurubare sau ştemuire) butoane de bronz, de ofel sau de ebonită (cele mai rezistente la eroziune), cu fante de 0,15*»2,5 mm, în funcfiune de granulafia nisipului şi de viscozitatea fifeiului. Filtre cu inele; sînt construite din burlane cu orificii cu diametrul de 15---20 mm, peste cari se introduc inele de ofel (cu înălfimea de 40 mm), alternate cu plăci metalice de distanfare; inelul inferior e sudat pe burlan, iar celelalte inele XLIV. Filtre de sondă construite la suprafafă. a) filtru cu orificii circulare (burlan perforat tip C); b şl c) filtre cu fante longitudinale respectiv transversale (burlan perforat tip A, respectiv tip B). sînt fixate pe burlan cu o mufă de sfrîngere. Deschiderea filtrului e determinată de grosimea plăcilor de metal. Sin. (impropriu) Filfru inelar. Filtre cu pietriş; sînt filtre secundare cari susfin perefii găurii de sondă şi restrîng sau opresc trecerea nisipului din stratele neconsolidate în gaura de sondă. Se realizează prin: lărgirea gău ii pe toată grosimea stratului productiv; introducerea unui filtru constituit din burlane; umplerea cu pietriş a spafiului dintre gaura lărgită şi burlan. Se foloseşte pietriş cu granulafia de 8 — 13 ori mai mare decît a nisipului, care corespunde, în greutate, la 10% pe curba cumulativă de analiză granulometrică. După modul de introducere a filtrului în sondă, se deosebesc; Filtre cu p i e t r i ş, n o r m a I e; la acestea, pietrişul se introduce în sondă prin circulafia unui lichid — cu ajutorul unor amestecătoare sau lubricatoare — sau prin aşezarea cu lingura. La folosirea circulafiei indirecte (v. fig. XLV a), filtrul se introduce — cu prăjini de sapă sau cu fevi de extracfie — printr-un filet stînga, la un şiu solidarizat cu capătul inferior al burlanelor. La capătul superior, un capac împiedică intrarea pietrişului în burlan, iar un packer serveşte la etanşarea exterioară, la sfîrşitul operaţiei. Fluidul de sapă sau fifeiul în care s-a introdus pietrişul se pompează prin spafiul dintre garnitura de introducere a filtrului şi coloana de tubaj. Lichidul se ridică la suorafafă prin şiu şi prin interiorul garniturii, iar pietrişul se depune în spatele filtrului; apoi se deşurubează garnitura de prăjini din şiul de fixare, prin rotire spre dreapta, şi se extrage. La folosirea circulafiei directe, şiul echipat cu o supapă de refinere împiedică lichidul să pătrundă în interiorul filtrului, şi permite trecerea lichidului cu pietriş, pompat în exteriorul filtrului. Procedeul e folosit la stratele cu presiuni joase sau XLV. Fi lire de sondă cu pietriş (scheme), a) filfru normal cu pietriş introdus prin circulafie indirectă; b) filtru cu pietriş cu burlane introduse după introducerea pietrişului; 1) prăjină de sapă (sau feavă de extracfie); 2) filtru cu fante; 2 ) filfru echipat cu filet exterior cu pas mare; 3) şiu; 4) etanşare superioară (capac şi packer); 5) coloană de tubaj; 6) spafiul lărgit în care se depune pietrişul; 7) depozit de pietriş în formare. la cele în cari lichidul de lucru se pierde în strat. Fluidul de sapă folosit trebuia să aibă o stabilitate bună şi greutate specifică mai mică decît greutatea specifică a pietrişului. Jifeiul poate fi folosit ca agent de transport numai la stratele în cari nu există pier- deri de fluid la puf. Aşezarea pietrişului cu lingura (v.) se face numai la sondele cari dispun de presiuni de strat foarte mici şi la cari se produc pierderi mari de fluid în strat. Filtre cu pietriş, cu burlanele introduse după introducerea pietrişului; sînt folosite la sondele cari exploatează strate cu grosimi mici, cu presiuni de strat mici şi cu perefii găurii de sondă stabili. Pietrişul se introduce în gaura executată în strat, fie cu lingura, fie prin gravitaţie, iar burlanele filtrului se introduc apoi cu ajutorul prăjinilor de sapă sau al fevilor de extracfie. Burlanele Filfru acicular 623 Filfru acicular filtrului au la exterior un filet cu pasul mare (v. fig. XLV b), iar la partea inferioară sînt echipate cu lame în formă de sapă, ceea ce permite înşurubarea sau presarea lor în pietrişul din gaura de sondă. Filtre cu pietriş, împachetat la suprafafă; acestea sînt formate din burlane interioare, cu fante, şi din burlane exterioare, coaxiale cu primele, confecjionate din tablă perforată sau din plasă de sîrmă. în spaţiul inelar dintre acestea se aşază un strat uniform de pietriş cu grosimea de 20—25 mm. Filtrul se fixează în coloana de exploatare a sondei prin packere (în special packere cu plumb) sau prin cimentare cu ajutorul umbrelelor de cimentare (v. fig. XLVI). Filtre cu pietriş, cu capac consolidat cu răşină f e n o I i c a; se realizează prin introducerea nisipului de cuarţ cu o lingură în coloana de exploatare a sondei, în dreptul orificiilor, după curăfirea de nisip a tronsonului perforat şi după şablonarea coloanei, urmată de suprapunerea unui strat înalt de 3—4 m de pietriş cu granulaţie mai mare, umectat încă de la suprafaţă cu răşină fenolică şi cu soluţie de acid clorhidric cu con-cenirajia de 15%, care are rolul de a întări răşina. La sfîrşitul operaţiei, penfru accelerarea prizei răşinii se introduce în sondă (tot cu lingura) acid clorhidric cu concentraţia de 30%, în volum egal cu volumul răşinii. Capacul care se formează fixează pietrişul introdus în coloană, în tronsonul perforat. Filtru de ulei. Mş.: Fiitru penfru reţinerea impurităţilor (praf, aşchii metalice, noroi, efc.) din uleiul lubrifiant, în circuitul de ungere al motoarelor se folosesc filtre cu site metalice, cu coş de vată, cu saci de pînză şi cu lamele, ultimul sisfem permiţînd curăţirea de depozit în timpul serviciului (prin rotirea unor lamele racloare intercalate între lamelele filtrante). în staţiunile de regenerare a uleiului se folosesc filtre-prese sau filtre-lumînări. în staţiunile de transformatoare se folosesc uneori filtre cu silicagel, cari asigură deshidratarea per- 'io XLVI. Filfru cu pietriş, împachetat la suprafafă. î) coloană; 2) burlan cu fante 3; 4) burlan de tablă perforată; 5) disc; 6) pietriş: 7) umbrelă de cimentare; 8J ciment. manentă a uleiului, acesta circulînd prin fermosifon între cada transformatorului şi filtru. FiItru de zgură. Metg.: Piesă care se introduce în reţeaua deturnare, fie într-un locaş practicat între picior şi canalul de alimentare, fie în pîlnia de turnare şi alimentare, pentru a împiedica pătrunderea zgurii în forma de furnare. E constituit dintr-o placă rotundă sau dreptunghiulară, cu găuri tronconice, confecţionată din material ceramic sau din amestec de miezuri (v. fig. XLVII). Filtrul de zgură se foloseşte, de obicei, la turnarea de piese de fontă sau de otel. XLVII, Filtre de zgură, a) filtru dreptunghiular penfru locaş; b) filtru rotund penfru pîlnie, montat în pîlnie. Filtru penfru. motoare. Mş.: Filtru de curăţire, folosit pentru îndepărtarea impurităţilor din combustibilul motor (carburant) sau din uleiul de ungere, cum şi cin aerul comburant. La acest filfru, curăfirea de impurităţi a fluidului respectiv se obţine fie constrîngînd fluidul să străbată un miez filtrant din interiorul filtrului, fie prin efect inerţial (de ex. centrifug). Filtrul de combustibil serveşte la curăţirea de impurităţi solide şi de apă a combustibilului motor (carburantul), la motoare cu ardere internă. La motoarele cu carburator se folosesc filtre cu sită, sau filtre cu lamele; uneori se utilizează decantoare, eventual cu un element filtrant. Combustibilul motoarelor cu carburator (de ex. benzina) nu trebuie să fie supus la o filtrare mult prea fină, ci numai cît corespunde celor mai mici orificii de trecere prin carburator.— La motoarele cu injecfie mecanică, în general motoare Diesel, se efectuează o prefiltrare şi alte două filtrări în serie, numite primară (brută) şi finală (fină). Filtrarea primară, între rezervor şi pompa de combustibil, se efectuează utiiizînd tiifre cu sită, cu lamele sau cu inele; filtrarea finală, între pompa de combustibil şi pompa de injecţie, e posibilă numai cu filtre cu pîslă, cu postav sau cu hîrtie. Filtrul de lubrifiant serveşte la curăţirea de impurităfi a lubrifiantului, cari în generaj pot fi praf, reziduuri cărbunoase (provenite din arderea uleiului), aşchii metalice, gudroane, efc. Aceste filtre se clasifică în următoarele grupuri: filtre-serie, montate pe conducta principală, după pompa de ulei, prin cari trece permanent întreaga cantitate circulantă de lubrifiant; filtre-derivafie (v. fig. XLVIII), montate pe o ramificaţie a conductei principale, după pompa de ulei, prin cari trece numai 5—10% din cantitatea circulantă de lubrifiant; filtre combinate, constituite dintr-un filtru-serie monobloc cu un fiItru-derivafie, cari asigură o filtrare brută (în filtrul-serie) urmată de o filtrare fină (în filtrul-derivatie) şi prezintă avantajul că accelerează încălzirea filtrului după pornirea motorului. Ca filtre-serie se folosesc filtre cu lamele, filtre cu inele, filtre cu sită, etc., iar ca filtre-derivatie: filtre cu hîrtie, filtre cu serpentină, filtre cu pîslă, filtre cu bumbac, etc. Filtrul de aer serveşte la curăfirea de impurităţi (praf, pleavă, rumeguş, microorganisme, etc.) a aerului comburant introdus în cilindrii motorului. Majoritatea filtrelor de aer sînt constituite dintr-o carcasă şi un miez filtrant interior, afară de filtrele uscate, cari nu au miez filtrant. în filtru, frînarea aerului e relativ mică (produce o pierdere de putere de circa 1—2%), dar poate creşte mult, dacă filtrul e înfundat, motiv penfru care se recomandă întreţinerea atentă a acestuia, 1. ~ acicular. Cs., Fund.: Sorb de construcfie specială (cu diametrul de circa 50 mm şi lungimea de 1—1,2 m), care se montează la capătul inferior al ţevii de aspiraţie a pompelor folosite pentru coborîrea nivelului apelor subferane în vederea executării în uscat a săpăturilor deschise pentru fundafii în terenuri moi sau necoezive, acvifere. E alcătuit din următoarele părţi principale (v. fig. a): două fevi concentrice, separate între ele printr-un mic interval şi asamblate la partea superioară printr-o mufă; un manşon echipat cu o supapă sferică şi una inelară, dispus la capătul inferior al ţevii exterioare; ' XLVIII. Filfru-derivafie. f) blocul cilindrilor; 2) arbore cu came; 3) arbore cotit; 4) baie de ulei; 5) ventil de suprapresiune; 6) manometru; 7) filtru;~8) pompă de ulei; 9) sorb. Filtru activ 624 Filtru acustic o plasă filtrantă, de alamă, care îmbracă ţeava exterioară şi e menţinută Ia distanţă de aceasta printr-o elice de sfoară. Filtrele aciculare sînt folosite pînă la adîncimea de 9—10 m. Cînd săpătura e mai îngustă decît 5 m (de ex. pentru conducte de canalizafie) sau cînd debitul apelor subterane e mic, filtrele aciculare se dispun pe o singură parte a săpăturii; în cazul contrar, ele se dispun pe ambele laturi lungi ale acesteia. Filtrele continuă pînă la suprafaţa terenului prin ţevi cu acelaşi diametru ca al ţevii interioare a filtrului, cari se racordează (din 0,6 în 0,6 m) la colectorul absorbant (cu diametrul de 150*"200 mm) al pompei de aspiraţie (v. fig. e). i. ~ activ. Tehn.: Aparat de forma unui filtru granular (v. sub Filtru pentru lichide, sub Filtru 2), servind la reţinerea selectivă a unui component dintr-un amestec omogen gazos sau lichid. Separarea nu e mecanică, ca la filtrare, ci e datorită unei acţiuni de adsorpţie a granulelor (v. sub Degazolinare), unor Filtru acicular. a) jumătate de secfiune verticală şi jumătate de vedere a unui filtru acicular; b) detaliul părfii inferioare a unul filtru echipat cu cap cilindric dinfat; c) modul de funcfionare a filtrului în timpul introducerii acssfuia prin injectare de apă; d) modul de funcfionare a filtrului penfru coborîrea nivelului apei subferane; e) racordarea filtrului acicular la instalafia de evacuare a apei; 1) feavă interioară cu perete plin; 2) feavă exterioară cu perforaţii; 3) mufă de asamblare a fevilor; 4) elice de sfoară; 5) plasa de alamă; 6) manşon cu locaş pentru supapa sferică; 7) cap (sabot) conic; 7') cap cilindric dinfat; 8) supapă sferică; 9) supapă inelară; 10) filtru introdus în teren; 11) feavă de legătură; 12) mufă de racordare; Î3) cot; H) piulifă olandeză; 15) ştuf; 16) robinet de control; 17) colector absorbant. Jeava interioară are peretele plin şi diametrul de circa 32 mm, iar cea exterioară are perettele perforat şi diametrul de circa 50 mm. La exterior, peste plasa de alamă, filtrul e îmbrăcat, de obicei, cu o altă plasă de sîrmă, pentru a fi apărat de şocuri la introducerea în teren. Capătul inferior al filtrului acicular se termină cu o piesă conică perforată sau cu o piesă cilindrică cu marginea liberă dinţată (cînd filtrul e folosit în terenuri compacte) (v. fig. b). Filtrele aciculare sînt introduse în teren fie cu ajutorul unei foreze percutante, fie prin spălarea pămîntului cu o vînă de apă (la presiunea de 3--5 at, în terenuri afuiabile, relativ afînate, şi pînă la 8 at, în terenuri compacte). Pentru introducerea filtrului prin spălare se injectează apă prin ţeava interioară (v. fig. c), ceea ce produce coborîrea supapei sferice şi ridicarea supapei inelare, care împiedică accesul apei în spaţiul dintre cele două ţevi concentrice, astfel încît apa e evacuată pe la partea inferioară a filtrului şi spală pămîntul uşurînd pătrunderea în teren. în timpul funcţionării filtrului pentru coborîrea nivelului apei subterane, datorită sucţiunii produse de pompă, supapa sferică se ridică şi împiedică intrarea apei în filtru pe la partea inferioară, iar supapa inelară coboară şi permite intrarea apei prin orificiile laterale ale acestuia (v. fig. d). Puţul format prin spălare are diametrul de 12***15 cm. în jurul filtrului se aşază nisip grăunţos, pentru a mări suprafaţa de drenare a acestuia (micşorînd vitesa de intrare a apei în filtru), pentru a împiedica antrenarea particulelor fine de pămînt, cum şi pentru a permite colectarea apei şi din pînzele acvifere superioare. Pentru a împiedica intrarea aerului atmosferic în filtru, datorită sucţiunii pompei, se umple porţiunea de puţ de deasupra nivelului pînzei acvifere, în jurul coloanei filtrului, cu argilă bătută cu maiul. /. Filtru activ, absorbant, pentru ulei. 1) carcasă; 2) cartuş perforat; 3) pămînt decolorant; 4) tub central perforat. fenomene de hidratare (de ex. uscarea uleiului din transformatoare cu ajutorul gelului de silice) sau chiar unor reacţii chimice, ca la filtrele de respiraţie în mediu de gaze toxice cari nu se adsorb pe cărbune. Construcţia e principial aceeaşi pentru gaze şi lichide, caracterizată, în general, prin posibilitatea de a schimba umplutura sau coşul cu granule, fără a desface legăturile de circulaţie a fluidului. Fig. I reprezintă un filtru absorbant pentru ulei cu pămînt decolorant, folosit la purificarea uleiului de motoare. Fig. II reprezintă un filtru uscător de aer cu hidroxid de sodiu, folosit în fabricaţia oxigenului. 2. Filtru. 3. Fiz., Tehn.: Sisfem de transmisiune sau aparat care, dintr-un amestec de oscilaţii sau de unde de diferite frecvenţe cari acţionează asupra lui, transmite — excluziv sau în principal — oscilaţiile sau undele cu frecvenţa cuprinsă în anumite benzi de frecvenţe (v.). Pentru a nu introduce componente de frecvenţe noi, un filtru trebuie să fie un sistem de transmisiune (practic) linear. 3. ~ absorbant. F/z., Tehn.: Sin. Filtru optic (v.). 4. ~ acustic. Fiz.: Sistem de conductoare acustice cari, prin modul în care sînt dispuse, au ca efect selectarea, II. Filtru activ, uscator de aer pentru presiune înaltă. 1) cilindru; 2) coş amovibil cu granule de sodă caustică; 3) inel de etanşare; 4) masă filtrantă de vafă; 5) robinet de purjare. f illru anticalor ic 625 Filfru elecfric dinfr-un sunef complex, a oscilaţiilor ale căror frecvente sînt situate într-o anumită bandă de frecvente. Filtrul acustic constituit dintr-o serie de celule cari comunică între ele prin tuburi cu diametru mic e un filtru frece-jos (v. fig. /). Un astfel de filtru lasă să treacă numai sunetele ale căror frecvente sînt inferioare frecvenfei de tăiere, egală cu 1/(hVĂTC) Hz. —'0000 —-----------------''îTCtftT'— /. Filtru trece-jos. ----1——II- II. Filtru trece-sus. L 1 "1 JT HI. Filfru frece-bandă. Filtrul acustic constituit dintr-un tub cu o serie de derivaţii plasate în lungul acestuia e un filtru trece-sus (v. fig. II). Un astfel de filtru lasă să freacă numai sunetele ale căror frecvente sînt superioare frecvenfei de tăiere, egală cu 1/(4jtV^C) Hz. Filtrul acustic constituit dintr-o serie de celule cu derivaţii unite între ele prin intermediul unor tuburi cu diametru mic e un filtru frece-bandă (v. fig. III). Un astfel de filtru lasă să treacă numai sunetele ale căror frecvenţe sînt cuprinse între cele două frecvenţe de tăiere ale filtrului. Un filtru acustic poate fi studiat folosind analogia dintre -circuitele electrice şi cele acustice, ştiind că inertanţa (v.) M e analogă inducfivi-tăţii şi complianţa (v.) C e analogă capacităţii. Filtrele acustice sînt folosite la construcţia atenuatoarelor de zgomot produs prin deplasarea fluidelor (de ex. la canalele de ventilaţie sau la eşapamentele motoarelor cu explozie), la construcţia audioprotectoarelor selective, la sistemele de compensare de la traductoarele mecano-acustice (de ex., la, gramofoane, pentru înlăturarea zgomotului de suprafaţă), la dispozitivele de analiză a sunetelor pe cale acustică, etc. Sin. Filtru sonor. 1. ~ anticaloric. F/z.: Sin. Filtru de răcire (v.). 2. ~ antiparazit. Elf., Telc.: Filtru electric (v.) de bandă foarte îngustă, constituit dintr-un circuit rezonant montat într-un circuit mai complex (de ex. al unui amplificator) pentru a bloca trecerea oscilaţiilor parazite de o anumită frecvenţă. 3. ~ Collins. Telc.: Circuit anodic de etaj final al unui radioemiţător (circuit-tanc), constituit din două condensatoare ^777?77777777P7777777777777777Z II. Filtru Ccllins cu priza variabilă. şi o bobină, antena fiind cuplată la bornele unuia dintre cele două condensatoare (v. fig. /). Se foloseşte la emiţătoarele de mică putere, pe unde decametrice, cu ieşire nesimetrică de impedanţă mică. Prezintă avantajul unei bune rejeciări a armonicelor şi e uşor de executat. La o variantă (v. fig. II), care măreşte libertatea de adaptare, borna de antena e comutabilă de-a lungul inductanţei. 4. ~ de anfenă. Telc.: Sin. Filtru de armonice. V. sub Fi ftru electric. 5. ~ de bandă. Elf., Telc. V. sub Filtru electric. e. ~ de copiat. Foto: Filtru cptic (v.) folosit la copierea pe hîrfie sau pe diapozitive a negativelor fotografice în culori, pentru corectarea necesară în redarea culorilor. Corectarea se realizează prin modificarea compoziţiei spectrale a luminii radiate de sursa de lumină a aparatului de copiat sau de mărit, intercalînd un filtru între sursa de lumină şi negativ. Filtrele de copiat se prepară în culorile galbenă (din tartracina), purpurie (din heranol sau fuchsină) şi albastră de:chisă (din albastru de toluidină); aceşti coloranţi corespund într-o oarecare măsură, prin caracteristicile lor, sensibilităţii cromatice a componentelor de culoare ale hîrtiei fotografice în culori. Corectarea se face folosind pentru fiecare culoare cîte 20 de filtre, cu densităţi variind între 5 şi 100%; uneori numai cu 10 filtre, variind între ele cu cîte 10%) şi cu un filtru auxiliar cu densitatea de 5%, pentru crearea densităţilor intermediare. 7. de culori. Foto., Opt., Poligr.: Filfru optic (v.) folosit pentru separarea radiaţiilor luminoase, necesară pentru selectarea tricromă a culorilor. Filtrul de culori poate fi solid sau lichid. 8. ~ de lumină. F/z., Tehn.: Sin. Filtru optic (v.). 9. ~ de lumină ambiantă. Telc.: Filtru optic (v.) neutru, aşezat în faţa ecranului luminescent al unui tub cinescop (tubul catodic al receptorului de televiziune), cu scopul de a atenua efectele neplăcute de reducerea contrastului imaginii rezultate din prezenţa luminii ambiante. Filtrul neutru produce o absorpţie parţială şi uniformă a radiaţiilor luminoase din spectrul vizibil. Deoarece razele emise de ecranul luminescent străbat o singură data filtrul, pe cînd razele luminii ambiante îl străbat de două ori (pentru a ajunge la spectator după reflectarea pe ecran), ultimele suferă o atenuare de două ori mai mare decît primele, ceea ce contribuie la sporirea contrastului detaliilor fine ale imaginii. Tuburile cinescop moderne au peretele frontal confecţionat din sticlă neutră, care funcţionează ca filtru de lumină ambiantă. 10. ~ de manipulare. Telc.: în telegrafie, filtru electric de bandă folosit pentru „rotunjirea" impulsiilor telegrafice, astfel încît să ocupe — în spectru -— o lărgime de bandă minimă. 11. ~ de raze. Fiz., Tehn.: Sin. Filtru optic (v.). 12. ~ de răcire. Fiz.: Filtru de radiaţii infraroşii, constituit dintr-o placă de sticlă pe care a fost depus, prin proiecţie catodică, un strat de aur, sau dinfr-o cuvă cu feţe paralele conţinînd o soluţie transparentă penfru radiaţiile vizibile, care se interpune în aparatele de proiecţie întrţp sursa de lumină şi imaginea de proiectat, cu scopul de a reduce intensitatea radiaţiilor infraroşii şi de a feri de o încălzire prea pronunţată pelicula care poartă imaginea. Sin. Filtru anticaloric. 13. ~ de redresor. Elf.: Sin. Filtru de netezire. V. sub Filtru electric; v. şi Redresor. 14. ~ de re)ea. Elt., Telc.: Filtru electric (v.) trece-jos utilizat pentru deparazitarea surselor de perturbaţii radioelec-trice, alimentate cu energie electrică de la reţeaua de disfrir buţie. V. Deparazitare radioelectrică. 15. ~ electric. Elf., Telc.: Filtru pentru oscilaţii electromagnetice, format din elemente de circuit electric, din linii electrice sau din ghiduri de unde. Sin.. (parţial) Circuit de filtrare. Un filtru electric e un sistem de transmisiune diport (cu o intrare şi o ieşire) constituit dinfr-un cuadripol (v.) sau 40 Filfru electric 626 Filfru elecfric admiţînd o schemă echivalentă de tipul unui cuadripol. Partea reafă a exponentului de transfer al acestui cuadripol e atenuarea filtrului, iar partea imaginară e defazajul filtrului, ambele corespunzătoare condiţiilor de definifie ale exponentului de transfer (v.). Curbele de variafie cu frecvenfa ale acestor mărimi sînt caiacteristicile de frecvenfă ale filtrului: caracteristica atenuării şi caracteristica defazajului. Filtrele electrice sînt cuadripoli ale căror caracteristici de frecvenfă (ale atenuării) prezintă intervale de atenua/e mică (sau nulă la filtre fără pierderi), numite benzi de trecere, şi intervale de atenuare foarte mare, numite benzi de oprire. Introducînd un filtru într-un canal de transmisiune se poate obfine, deci, favorizarea sau blocarea trecerii componentelor de anumite frecvenfe ale semnalului transmis. Caracteristicile de frecvenfă ale filtrului depind de impedanfele pe cari e conectat filtrul. în teoria filtrelor se operează cu atenuarea pe imagini şi defazajul pe imagini, cari se obfin cînd filtrul e conectat pe impedanfele lui imagine. Se numeşte filtru ideal un filtru a cărui caracteristică de frecvenfă a atenuării ar prezenfa benzi de trecere de atenuare nulă, alfernînd cu benzi de oprire de atenuare infinită ll H I. Benzile de trecere şi de oprire (haşurate) ale filtrelor electrice ideale, a) filtru trece-jos; b) filfru frece-sus; c) filtru frece-bandă; d) filtru opreşte-bandă; e) filfru în pieptene. (v. fig. /). Filtrele reale au atenuare diferită de zero în banda de trecere (din cauza pierderilor) şi finită în banda de oprire. Ele sînt constituite de obicei din mai multe filtre elementare — numite celule sau secfiuni de filtrare — conectate în cascadă. Dacă se conectează în cascadă m filtre identice, atenuarea şi defazajul sînt (în condifii de adaptare corespunzătoare) de m ori mai mari. Principalii parametri cari intervin în caracterizarea filtrelor electrice sînt: lărgimea de bandă (absolută), egală cu diferenfa frecvenţelor limită, maximă f2 şi minimă f\, între cari atenuarea rămîne inferioară (la benzi de trecere), respectiv superioară (la benzi de oprire), unei valori date (de ex. diferită cu 3 dB fafă de valoarea ei minimă, respectiv maximă, din interiorul benzii); lărgimea de bandă relativă, egală cu raportul dintre lărgimea de bandă absolută şi frecvenţa centrală a benzii; panta caracteristicii de frecvenfă a atenuării Ia limitele benzii, care caracterizează selectivitatea filtrului. Caracteristicile filtrelor, la dimensiuni date, se ameliorează dacă se folosesc rezonatoare mecanice în structura filtrului (v. Filtru electromecanic). — Din punctul de vedere al caracteristicii de frecvenţă, filtrele electrice se clasifică după poziţia ocupată de benzile de frecvenţe de trecere sau de oprire în spectru, respectiv după lărgimea acestor benzi. După poziţia benzilor da frecvenţe în spectru, se deosebesc: Filfru frece -jos: Filtru a cărui caracteristică de frecvenfă prezintă o bandă de trecere cuprinsă între frecvenfele fi =0 şi }2~fc * numită frecvenfă de tăiere superioară (v. fig. I a). Filfru frece-sus: Filtru a cărui caracteristică de frecvenfă prezintă o bandă de trecere cuprinsă între frecvenfele fi —fc' numită frecvenfă de tăiere inferioară şi f2 = °° (v. fig. I b). Filfru frece-bandă: Filtru a cărui caracteristică de frecvenfă prezintă o bandă de trecere cuprinsă între frecvenfele de tăiere /i>0 şi (v. fig. I c). Filfru opreşte - b a n d ă: Filtru a cărui caracteristică de frecvenţă prezintă o bandă de oprire cuprinsă între frecvenţele de tăiere /i>0 şi f2 21 -2KV Zir, 2cm 2Zom Filtre fip K: Filtre constituite fie dintr-un cuadripol nesimetric cu un braf serie de impedanfă 1/2 2\ şi un braf derivafie de impedanfă 2 Z2 (o semisecfiune tip K, 7- v. fig. III), fie din două astfel de semi-secfiuni conectate în cascadă, astfel încît să se obfină un cuadripol în T sau în jt, impedanfele 2\ şi Z2 fiind în relafia ZiZ2=#v în care" R h o constantă reală (independentă de frecvenfă). Caracteristicile principale ale filtrelor de tip K, trece-jos, trece-sus, frece-bandă şi opreşte-bandă sînt indicate în planşele respective (v.). Filtrele tip K sînt simple din punctul de vedere constructiv, dar prezintă dezavantajul că au caracteristici de atenuare cu pante prea line în banda de* oprire (neseparînd suficient de net banda de trecere) şi impedanfe imagine cari variază foarte mult cu frecvenfa în banda de trecere (nepermifînd o adaptare bună). Filtre tip m (filtre derivate tip m): Filtre realizate pentru a compensa în parte dezavantajele filtrelor fip K, provenind din acestea prin înlocuirea unor laturi cu structuri mai complexe şi avînd parametrii definificu ajutorul parametrilor filtrului K în funcfiune de un anumit coeficient m (v. planşa). Se folosesc secfiuni de filtrare tip m derivate serie (v. fig. /V b) sau derivate paralel (v. fig. /V d). în primul caz, semisecfiunea fip m asigură o adaptare la filtrul prototip (tip K)în partea impedantei imagine în T (ZTK), *ar *n doilea caz se asigură o adaptare la acelaşi filtru, în partea impe- danfei imagine în n (ZxK). . în timpce benzile detrecere şi de oprire coincidcu ale filtrului tip K prototip, impedanfa imagine în Jt, la filtrul derivat serie (Zxm), respectiv în T, la filtrul derivat paralel {ZTm), prezintă o Variafie cu frecvenfa, care depinde de coeficientul m ales. Pentru un m convenabil ales, această impedanfă are o variafie, în banda de trecere, mult mai pufin pronunfată decît a filtrului fip K (pentru m — 0,59, | Z^m [ * respectiv | ZTm | , variază, pe 88% din banda de trecere cu mai pufin de 5% fafă de mărimea constantei R). La filtrele (fără pierderi) tip m, atenuarea în banda de oprire poate atinge valori infinit de mari, penfru o frecvenfă /oq apropiată de frecventa 63 tăiere. Aceasta asigură pante cu atît mai bruşte ale curbei de atenuare în zona învecinată frecvenfei de tăiere cu cît coeficientul m e mai mic. în schimb, cu cît coeficientul m e mai mic, cir atît atenuarea minimă, dincolo de frecvenfa /co, e mai mică. La filtrele tip m trece-bandă, între cele două frecvenfe de atenuare infinită (fi^ şi f2oo ) există relafia fi& • /2oo =f%, ele neputînd fi luate independent una de alta (fm e frecvenfa de rezonanfă comună laturilor secfiunii K corespunzătoare). Caracteristicile principale ale filtrelor tip m sînt de asemenea date în planşele respective (v.). /V. Filtre tip m derivate din filtre tip K. a şi c) semisecfiuni tip K; b şi d) semisecfiuni tip m derivat serie, respectiv paralel. Filtre fip mi2 (cu doi coeficienfi): Filtre folosite ca filtre frece-bandă şi cu frecvenfele de atenuare infinită (fico Ş* (2co ) independente una de alta; se folosesc filtre pa fip rr»i2 derivate serie ° (v. fig. V b), sau derivate paralel (v. fig. V d). La filtrul derivat serie se asigură o adaptare la filtrul prototip (tip K) în partea impedanfei imagine în T, iar la filtrul derivat paralel se asigură o adaptare la acelaşi filtru în partea impedanfei imagine în jt. Ca şi la filtrul t'p m derivat serie, şl la filtrul fip mi2 derivat serie se impune ca dipolul din braful serie al acestui filfru să aibă aceeaşi configurafie ca şi dipolul din braful serie al filtrului prototip (tip K), dar cu coeficienfi mi şi m2 diferifi. Rezultă o semisecfiune de fip mi2i derivată serie, cu o configu-rafie ca în fig. V/ a. V. Filtre fip mj2 (cu doi coeficienfi) derivate din filtre tip K. a şi c) semisecfiuni fip K; b şi d) semisecfiunj tip mi2 derivai serie, respectiv derivat parafei. m,lf o------ ■ 2C 7 hm‘L„ fUy LU 1 m7 C?h ? VI. Config urafia filtrelor tip m^ (cu doi coeficienfi). a) semisecfiune fip derivată serie; b) semi secfiune tipm12 derivată paralel; (/2-/l)2 De asemenea, la filtrul tip mi2, derivat paralel, se impune ca dipolul din braful derivafie să aibă aceeaşi configurafie ca şî dipolul din braful derivafie al dipolului pro-tbtip (tip K), dar cu coeficienfi mi şi diferifi. Rezultă o semisecfiune de tip mi2, derivată paralel, cu o configurafie ca în fig. VI b. Impunîndu-se condifia ca filtrele tip mi2 să aibă una sau ambele frecvenfe de atenuare infinită (floo şi /2C0] deplasate spre unul dintre capetele benzilor de oprire ale filtrului frece- bjandă, se poate ajunge v/*• Flftru *lp mm', la filtre tip mi2, de con- a ?* c) semisecfiuni de tip m derivat paralei, figurafii mai simple, cu respectiv derivat seriej b şi d) semisecfiuni u»n număr de 5, 4 sau 3 d« tip mm’ derivat serie, respectiv derivat elemente. paralel. Filtre tip mm1: Filtre realizate pentru a compensa şi mai mult dezavantajele filtrelor tip K, obfinute considerînd filtrul tip m ca filtru 40' 1 Tipul 1 Schema semlsectiunll în L Caracteristici de frecventă ale atenuării (a) şi defazajului {b) Schema în T, respectiv în x Relaţii caracteristice Filtru trece-jos iu o—(ffîŞ£r~ ~1H L 24|f[J£* 52 >-. ■ 'Tronnc*— — o 17 ^ ICf< _________5 ■ ''fflflHP1— -1——o ir L* 1 ,r IztH “r z±h_ L ZlTH , _ K ■ fx- 1 ■ / 1 K~^rc' A c «v^c^ : * VZ1^ z2K~\jC ^=EV1“(i)2 V-(ir &. i & r =i=A ’t—rmh----------ţ—-< iZjm 3 ş?z. ai . 'm 1 — (1—w9) ------■ î fco— .--------...--------rr LKCK x.y LKCK U—m9) \ 2 1 -fm 1- ■0’ fyj*. //i 7-1!h C|~- 1—w2 ^ , Li—mLis; Cj= —----Cg ; C2 = mCj^, m, ———■. Jc ş» /« /v 4 ra ^ < 47 1 * 2^ T# bl Ţi4 /£■ ca la filtrul precedent; Zj'fn=R T Zm V'-(i)’ -(£)' Filfru f r e c e - s u i "!ri—r- r’1' K,, 4 7 2s 7 97 71' ____ 2 ** L x* t-Th 5} Zjth a?Lh 2l»l Zm t - R ■ r - 1 • K~~Ă7FC' CK~^Tr' f=v^^>=y§ ^--(4 fe= \ IJ TK 4*^lkCk ec, hi ăi 5t ' L,rr ? ?r> i/. 2C' ? Tk V ■? Z.TL fflm % L^ 2i2% Zjfm JL In 7p _L T?^ ?l2~T 4 t— (1-W2) (~j~) Vi- '-(¥)• 4X^/LKCK 4 «yLKcK »=R—r=== v.-©: ih -TVr-^ 7 4 ^ //, a, hm ?A t ? ?Ct ZTfTi O \?LP p 2i? ă 7 T _ ‘im L'-J^lLK. Ci- L ea) deplasările po-e2 (v. fig. /). în regiunile nn\ şi mm\, zîîfîlor reale ale ramu-curbura lui variază continuu între valo- rllor fîrului fată de po-rile 1 /R şi zero. zifiile lor teoretice. Datorită rigidităfii firului, P = kQ, unde coeficientul &>1 exprimă rigiditatea firului. Acest coeficient e dat de expresia 2 |xr în care X- R : 1 -f* X "f* i e coeficientul de frecare în lagăr, r e raza fusului, iar R e raza discului pe care se înfăşoară firul. între un fir şi toba .sau scripetele pe cari e înfăşurat (v. fig. II), la deplasarea relativă a acestora, se produce o frecare" datorită căreia, conform formulei lui Euler P = Qe^, unde e = 2,718 (baza logaritmilor ne-perieni); \i e coeficientul de frecare dintre fir şi tobă* qp e unghiul de înfăşurare a firului. Această expresie a lui P are o largă utilizare la frînele cu bandă, la cabestane, babale, la transmisiunile cu curele sau cu cabluri, etc. î. ~ de cale. Elf. V. Fir de contact. 2. ~ de compensafie. Elf.: Con- ductă electrică de rezistenfă practic nulă, folosită pentru a menfine la acelaşi potenfîal două puncte: ale unei refele electrice, ale înfăşurării unei maşini electrice, a două sau ale mai multor maşini electrice. Exemplu: conducta penfru asigurarea funcfionării în paralel a generatoarelor electrice cu excifafie mixtă (v. Generator elecfric). Sin. Conductă de com-pensafre. 3. ~ de conexiune. Te/c. V. Conexiune, fir de ~. 4. ~ de contact. Elt.: Conductă de alimentare cu energie electrică, prin intermediul unui contact glisant, a unui mijloc de transport cu propulsiune electrică (vehicule motoare cu tracfiune electrică: locomotive, tramvaie, frolleybuse, etc., poduri rulante, etc.). E o parte componentă a liniilor de con-ta£f (v.). Sin. Fir de cale. II. Ffr înfăşurat pe un disc, A, B) începutul, respectiv sfîrşitul contactului firului cu discul; 9) unghiul de înfăşurare a firului. I. Secfiune printr-un fir de contact. II. Fire de contact de ofel (I) cu aluminiu (2). în tracfiunea electrică, firul de contact e un conductor aerian neizolat, de cele mai multe ori de cupru electrolilic, tras, tare, cu rezistenfa la întindere de circa 32»-40 kgf/mm2. Secfiunea sa special profilată (v. fig. I) are două şanfuri, cari servesc la suspendare prin intermediul unor cleme cu fălci. Se poate fabrica şi din bronz, din bronz cu cadmiu, sau din aliaj de cupru cu cadmiu, penfru a obfine o rezistenfă mecanică mai mare, deşi conductibilitatea electrică e mai mică. în scopul evitării complete a cuprului (material costisitor şi care se găseşte rar) se pot executa fire de contact şi din bimetal: aluminiu (penfru conductibilitatea electrică) şi ofel (pentru rezistenfa mecanică) (v. fig. H). în fracfiunea electrică feroviară, firul de contact e de obicei suspendat de un cablu purtător cu ajutorul pendulelor, constituind, în ansamblu, catenara liniei de contact. în fracfiunea electrică urbană ei e susfinut, la anumite distanfe, de suspensiuni transversale (în formă de console sau de traverse); sus-pensiunea catenară (longitudinală) e folosită în general pe străzile din suburbane. Firele de contact sînt alimentate prin cabluri sau linii aeriene de la surse de curent; alimentarea sistemelor mobile se face prin colectoare de curent, cu contact alunecător, cari în cazul trac}iunii electrice pot fi pantografe sau trolley-uri. 5. ~ de măsurare. Topog., Geod.: Instrument de măsu- rare directă a distanfelor. Se deosebesc: Fir de invar cu coeficientul de dilatafie foarte mic (a=0,4«10~6), care e cel mai precis instrument de măsură directă a distanfelor, la ridicări topografice. Are lungimea de 24 m şi diametrul de 1,7 mm. E practic inextensibil; fiind lăsat liber, sprijinit la cele două capete ale sale (cari sînt sub tensiuni egale şi constante), are o lungime constantă a coardei. La capete, firul e echipat cu cîte o rigletă gradată în milimetri, pe care se face citirea, în ^dreptul unui cap cu reper instalat pe un trepied special. întinderea firului se face uniform, cu greutăfi de 10 kg# cari se suspendă la cele două capete prelungite cu sfoară peste scripeţi (v. fig.), după ce aliniamentul de măsurat a fost pichetat cu teo- * 1 2 ^ dolitul. Echipamentul complet de măsurare se compune din două fire de invar, un fir de 8 m penfru capete, un cablu sau o Fir de invar, de măsurare. 1 şi I') sfori; 2 şi 3} riglefe; 4) fir dB invar; 5) trepied reper; 6) trepied înfinzător. ruletă de 24 m, cu care se stabileşte aliniamentul, o nivelă pentru determinarea diferenfelor de nivel dintre repere şi doua termometre. Precizia care; poate fi obfinută la o astfel de măsurare e de 1 mm/km. în lucrările de Geodezie e necesar să se fină seamă de variafiile de lungime, de gravitafie, etc., cari impun introducerea în calcul a unor corecfiî corespunzătoare. Fir Ciurileanu, cu lungimea de 100 m, care se compune din firul propriu-zis (cablul) şi dintr-un dinamometru. Câblul e constituit dintr-un singur fir gros, iar la unele modele, din trei fire răsucite de ofel galvanizat cu coeficientul de dilatafie foarte mic şi cu o bună elasticitate. Materializarea metrilor se face cu picături de plumb cu mici discuri d& tablă îndoită Fir de păianjen 643 în jurul firului (fluturaşi). La un capăt, firul e prins de o bobină prin intermediul unei riglete gradate, care permite să se fixeze lungimea corectă a lui direct la temperatura la care se lucrează, fără a fi necesară aplicarea de corecţii. în mînerul bobinei, care intră în lungimea totală a firului, e instalat un dinamomefru care permite să se întindă firul totdeauna la tensiunea de efalonare de 5 kg. Fir Lukerin (folosit în URSS), cu lungimea de 100 m sau de 50 m, de cablu telefonic de ofel cu diametrul de 2 mm, cu izolafie de clorvinil, care e rău conducător de căldură şi care opreşte umiditatea să ajungă la cablu. Cablul e gradat în metri şi în decimetri cu culori stabile, şi se înfăşoară în timpul transportului pe o tobă. Firul permite o vitesă de măsurare de două-trei ori mai mare decît în cazul folosirii panglicii de ofel, în condifiile realizării aceleiaşi precizii. î. ~ de păianjen. Ind. fexf.; Produs al-diferitelor specii de păianjeni cari trăiesc în Madagascar, Indochina, Congo. Specia Esperia produce un fir monofilamentar cu grosimea de 7/1000—8/1000 mm, cu rezistenfa Ia rupere de 4 g şi alungirea de 22%, care se foloseşte la unele fesături medicale. 2. ~ electric. 1. Elf.: Conductor elecfric avînd secfiune mică, de obicei circulară, care constituie elementul component al conductelor electrice (v.) folosite în insfalafiîie electrice, în general, aceste conducte electrice sînt multifilare; conductele cu secfiuni mici (pînă la 16 mm2 pentru cupru), de consfrusfie normală, pot fi unifilare. Flexibilitatea conductoarelor (necesară instalaţiilor mobile) e cu atît mai mare, cu cît numărul de fire componente e mai mare. Astfel, conductele de cupru cu izolafie de cauciuc, cari după gradul de flexibilitate sînt: normale (n), semiflexibile (n/f), flexibile (f) şi foarte flexibile (ff), se deosebesc în principal după numărul de fire componente ale conductoarelor. Ca exemplificare, conducta de 2,5 mm2, în diferite execufii, are următorul număr de fire: 1 (n); 7 (n/f); 19 (f) şi 49 (ff). Uneori un anumit număr de fire răsucite împreună constituie toroane, cari la rîndul lor se răsucesc între ele compunînd conductele (de ex. la conductele izolate); alteori, firele sînf răsucite în jurul unui fir central, constituind unu sau mai multe straturi coaxiale (de ex. la conductele neizolate pentru linii electrice aeriene), în ambele cazuri, firele sînt alăturate strîns între ele şi întinse egal, fără încrucişări. 3. ~ electric.2. Elf.: Sin. Conductă electrică (v.). (Termenul fir e folosit impropriu în această accepfiune.) Exemple: fir izolat, fir de contact, fir de compensafie, fir telefonic, efc. 4. ~ izolat. Elf.V. Conductă electrică izolată. 5. ~ magnetic. Telc., Elf.: Fir de ofel sau de alt material feromagnetic, folosit ca suport penfru înregistrarea magnetică a semnalelor. Firul magnetic a constituit primul fip de suport pentru astfel de înregistrări. în tehnica actuală, firul magnetic se foloseşte la unele magnetofoane portabile sau la dictafoane, înregistrarea în alte scopuri făcîndu-se în general pe bandă magnetică (v. sub Bandă 1; v. şl Magnetofon). 6. ~ neutru. Elf. V. Conductor neutru. 7. ~ -pilot. Elf.: Conductor electric introdus într-un cablu electric (v.) de energie, folosit penfru măsurarea la distanfă a unor mărimi electrice. 8. ~ telefonic. Telc.: Conductă electrică bifilară, uneori trifilară, cu conductoare izolate, avînd secfiune mică, de obicei răsucite împreună, folosită în instalafii telefonice. Exemple: Fir de brida; e folosii penfru întinderea circuitelor telefonice numai la legătura dintre liniile urbane aeriene cu conductoare neizolate şi abonat, sau la legătura dintre cutia tefcninală şi abonat, în cazul unui mediu foarte umed. E formaf din două conductoare de cupru moale cositorit, avînd fiecare diametrul de 0,81 mm, izolate cu cîte un strat de cauciuc, acoperite fiecare cu cîte o tresă impermeabilă şi răsucite apoi împreună. Firul de bridă se instalează prin inelele de bridă sau prin inelele de pafta, cînd traseul firelor de bridă coincide cu o instalafie existentă de telecomunicaţii, şi anume montat pe fafada clădirilor. Fir de cădere interurban; e folosit penfru întinderea circuitelor telefonice de la liniile aeriene cu conductoare neizolate, sau de la cutiile terminale, cînd condifiile sînt mai greu de îndeplinit, datorită lungimii liniilor sau altor cauze, cum şi la circuitele interurbane, sau la alte lucrări, unde sînt necesare fire izolate cu posibilităfi de transmisiune mai bune. E format din două conductoare de cupru dur, cositorii, fiecare cu diametrul de 1,62 mm, izolate cu cîte un strat de cauciuc, acoperite fiecare cu cîte o tresă de bumbac şi răsucite apoi împreună. Fir de cădere urban (sau paralel); e folosit pentru întinderea circuitelor telefonice de la liniile aeriene cu conductoare neizolâte sau de la cutiile terminale, la posturile abonaţilor, numai pentru circuite urbane. E format din două (uneori din trei) conductoare de bronz cositorit, fiecare cu diametrul de 1,14 mm, izolate cu cîte un strat de cauciuc, acoperite împreună cu o tresă impermeabilă. Fir de interior; e folosit la instalarea de posturi telefonice în interior, pentru facerea legăturilor de la parafulgere (v.) sau de la conector la aparatul telefonic. Firul de inferior e format din două sau din frei conductoare de cupru moale, cositorit, fiecare cu diametrul de 0,63 mm, izolat cu cîte un strat ds cauciuc, acoperite fiecare cu cîte o tresă de bumbac (însemnată diferit pentru fiecare conductor) şi răsucite apoi împreună. Fir săritor; e folosit în centrale telefonice sau telegrafice, penfru a face legătura între grupele de la exferior şi perechile destinate fiecărui abonat, la repartitor, sau penfru legătura la reglefele inferioare. E format din două conductoare de cupru cositorit, fiecare cu diametrul de 0,6 mm, izolate cu cîte două straturi de bumbac, răsucite în sens contrar, impregnate unul cu culoare albă, celălalt cu culoare neagră şi răsucite apoi împreuna. 9. ~ul al treilea. Telc.: Conductorul unui circuit telefonic care e în legătură cu dulia unui jack sau cu corpul unei fişe. 10. Fir. 2. Ind. fexf.: Produs obfinut prin toarcerea manuală sau mecanizată a fibrelor textile naturale ori industriale şi a filamentelor continue de mătase şi fibre sintetice. Operafia consistă în aşezarea paralelă a fibrelor într-o înşiruire continuă, astfel încît ele să fie repartizate uniform, pentru ca în orice secfiune a înşiruirii să se găsească aproximativ acelaşi număr de fibre, — şi apoi în torsionarea acestei înşiruiri, pentru ca, prin înlănţuirea fibrelor unele în jurul altora, datorită forfei de adeziune naturală, să rezulte o legătură sfrînsă, care să asigure firului o rezistenfă suficientă în cursul utilizării ulterioare. Firele folosite în industrie sînt fabricate în filaturi (v.). ^ După natura fibrelor, se deosebesc: fire de fibre de bumbac, de lînă, de fibre liberiene, de fibre chimice (polimeri înalfi obfinufi pe cale naturală sau pe cale sintetică), de fibre minerale, de sticlă, de asbest, metalice, de cauciuc, etc. După lungimea fibrelor, firele pot fi obfinute din fibre scurte, adică cu lungime determinată (de ex. fibre de bumbac, de lînă, in, deşeuri de mătase, celofibre, fibre sintetice tăiate scurt, de asbest, efc.) sau din filamente continue, cu lungime foarte mare, de exemplu: mătase, viscoze, fibre sintetice. La fibrele scurte, în secfiunea firului se găsesc mai multe fibre; la filamentele continue, firul poate fi monofilamentar sau polifilamenfar. După modul de utilizare, se deosebesc: fire pentru fesături (fire de urzeală şi fire de bătătură), fire pentru tricotaje, fire pentru produse tehnice cu utilizări industriale sau speciale, fire penfru afe de cusut, etc. 41* Fir 644 Fir După felul procesului fehnologic de filare, firele pof proveni: din material fibros piepfenaf sau cardaf, prin filarea prin filiere a solufiilor vîscoase sau a maselor fopife, ori prin făierea în fîşii a unor foi subfiri. După structura lor, se deosebesc: fire simple, fire răsucite, fire de efect. După gradul de torsionare, se deosebesc: fire moi, fire medii, fire tari şi fire foarte tari (extrahart). După finefea lor, se deosebesc: fire groase, fire medii, fire fine şi fire extrafine, limitele între cari se încadrează această grupare fiind diferite după natura fibrelor din cari sînt făcute firele. După tratamentele chimice la cari au fost sau nu au fost supuse, se deosebesc: fire crude, fire albite, fire vopsite, fire încleite, fire gazate, fire mercerizate, etc. Caracteristicile principale ale firelor sînt următoarele: finefea firului, care se exprimă prin numărul de finefe sau prin titlu; rezistenfa la rupere, care se exprimă prin efortul, în grame sau kilograme, necesar pentru ruperea firului, sau prin lungimea de rupere, în kilometri; alungirea la rupere, exprimală în procente; torsiunea firului, exprimată prin numărul de răsucifuri pe metru; uniformitatea la număr, rezistenfă şi torsiune, exprimate cu formula neregularităfii lineare sau prin coeficientul de variafie; uniformitatea ca aspect; confinutul în impurităfi pe o anumită lungime de fir; culoarea şi lipsa altor defecte. Exemple: Fir albit: Fir textil supus Ia acfiunea unor agenfi chimici pentru îndepărtarea pigmenfilor naturali şi obfinerea culorii albe; de exemplu: firele de afă de cusut sau de brodat. Fir baico: Fir de bumbac aspru cu aspect de sîrmă. Se obfine prin metalizarea firului, adică prin imbibarea lui cu o solufie care confine mefal în suspensie. Din fir baico se obfin diverse produse tehnice ca sife, filtre, etc. Fir cablaf: Fir produs prin răsucirea a două sau a mai multor (6—30) fire primare, cari au fost răsucite (fire secundare). Răsucirea se poate repeta şi mai mult decît de două ori, cablarea fiind executată cu scopul de a obfine produse foarte rezistente; de exemplu: odgoane, anvelope pentru autovehicule, plase de pescuit (bumbac pescăresc), etc. Fir chenille: Fir de bătătură folosit la feserea mecanică a covoarelor tip Axminster (v. sub Covor), obfinut prin feserea, la o maşină de fesul grea, a unei fesături intermediare, avînd ca urzeală fire răsucite de bumbac, aşezate în spată, separate în grupuri prin spafii mai mari, iar ca bătătură, fire de lînă vopsite, introducîndu-se pe rînd unu sau mai multe fire de acelaşi fel. Din această fesăfură intermediară, prin tăierea ei în lung, tăieturile efectuîndu-se exact în mijlocul spafiilor mai mari dinfre grupurile de fire de urzeală, se obfin firele chenille, cari sînt lungi, legate între ele, avînd transversal smocurile alăturate de lînă, cu capetele scurte, într-o succesiune de culori anumită. Fir cord: Fir cablat utilizat la producerea refelelor cord, pentru anvelope de autovehicule, tuburi de cauciuc, etc. Firele cord de bumbac sînt 39/5/3ZZS, la cari s-au dublat trei fire, rezultate fiecare din răsucirea cîtor cinci fire simple cu Nm 39^ în ultimii ani se fabrică fire cord din viscoză, acestea com-porfîndu-se mai bine decît cele de bumbac. Fir crepe: Fir subfire cu torsiune mare, obfinut în general din mătase naturală sau fibre viscoză, cupro sau acetat şi din fibre sintetice. Firele crepe pot fi simple, formate dintr-un singur fir cu torsiune mare, sau pot fi răsucite din două sau din mai multe fire. Din cauza torsiunii prea mari (de la 1800*»3600 de răsucifuri pe 1 m), se scurtează cu 10-"20%. Fir crepon: Fir cu torsiune mare, obfinut la selfactor şi apoi la maşina cu ineluşe. Firul crepon se foloseşte la producerea fesăturilor creponate. Fir crud: Fir textil obfinut în filatură, în care fibrele se găsesc în starea lor naturală, fără a fi fost supuse vreunui tratament chimic pentru îndepărtarea grăsimilor şi a cerurilor naturale, penfru albire, vopsire, etc. Astfel, din firele de bumbac crude se produc fesături crude, dintre cari unele se folosesc în această stare. Firul de mătase crud, numit şi grej (fir „ecru"), e firul produs Ia tragerea de pe gogoşile de mătase şi de pe care nu a fost îndepărtat cleiul de unire a filamentelor (sericina). Acest fir poate fi şi jumătate crud, cînd s-a îndepărtat numai o parte din sericină. Fir cu cîrcei: Fir de efecf care are, la distanfe egale, cîrcei de aceeaşi formă şi mărime, produşi pe o maşină specială. Fir cu nopeuri: Fir de efect care prezintă din distantă în distanfă nopeuri, adică mici ghemotoace de fibre. Fir de bătătură: Fir simplu sau răsucit, cu torsiune medie, folosit la fesere, fiind introdus transversal între firele de urzeală cu cari, încrucişîndu-se, formează unghiuri drepte. în preparafia pentru fesere, firele de bătătură sînt canetate pe fevi penfru suveici; uneori sînt aduse din filatură înfăşurate pe fevi pentru suveici. Firele de bătătură pot fi obfinute prin cardare sau prin pieptenare. Fir de căptuşeală: Fir de urzeală sau de bătătură, care leagă cu flotări lungi pe dosul fesăturilor compuse, penfru a da acestora o grosime mai mare. Fir de efecf: Fir care se deosebeşte de cele obişnuite prin diferite efecte de culoare şi de structură, folosit la fesăturile de lînă şi, mai puţin, la tricotaje. Se deosebesc: fire simple de efect şi fire răsucite de efect (v. fig.). Fire de efect. a) fir cu efect de spirale sinusoidale; b) fir cu efect de noduri; c) fir cu efect de bucle; d) fir cu efect de cîrcei; e) fir cu efecf de îngroşărî acoperite; f) fir cu efect combinat de noduri cu spirale; g) fif#eponge combinat; h) fir cu efect de semitort; i) fir brocard, cu înfăşurare exterioară; j) fir chenille. Fir de însăilare: Grup de fire de urzeală sau de bătătură folosite Ia producerea fesăturilor compuses pentru a face legătura înfre ele. Fir 645 Fir Fir de umpiufură: Fir de urzeală sau de băfăfură cu grosime mare, folosit la producerea fesăiurilor duble, pentru a Ie da o grosime mai mare. Ele sînf cuprinse înfre fesătura de sus şi cea de jos, şi nu apar nici pe fafa nici pe dosul fesăturii. Fir de urzeală: Fir simplu sau răsucit, folosit ca material de bază, de urzeală, în războiul de fesut. Firele de urzeală sînt supuse, în timpul feserii, la eforturi mai mari decît cele de bătătură; de aceea, ele se încleiază pentru a Ii se mări rezis-fenfa, pentru a deveni mai netede şi alunecoase. Nu se încleiază firele de bumbac răsucite şi firele de lînă pieptenată; primele, deoarece au rezistenfă suficientă, iar ultimele, pentru a fi merifinufă calitatea lor, care poate suferi prin încleire. Fir despărfifor: Fir care, Ia ţesăturile combinate c'in două sau din mai multe legături, se intercalează între acestea, pentru a le distinge. Firele despărfitoare leagă în pînză, rips sau panama cu flotări scurte. Fir dublat: Fir rezultat prin reunirea a 2—9 fire simple sau răsucite, înfăşurate pe bobine fără nici o altă răsucire. Firele dublate sînt folosite pentru unele fesături fip panama sau penfru a obfine formate mari, productive, la alimentarea maşinilor de răsucit. Fir elastic. 1: Fir care are o mare elasticitate, datorită ondulafiilor pe cari le prezintă. Poate'fi obfinut prin următorul procedeu: Se tricotează, pe maşini plane sau circulare cu pasul cît mai mic, un fir de 15 den monofilamentar, de fibre sintetice (poliamidice). Produsul tricotat se fixează în autoclavă Ia 150°. Se deşiră tricotul, obfinîndu-se un fir cu ondulafii mici permanente, care, depănat, e supus la o nouă torsionare, prin care deformafiile elicoidale cari apar se suprapun deformafiilor rămase pe fir prin fixarea la cald a tricoiului, obfinîndu-se astfel firul elastic. Fir elastic. 2: Fir de cauciuc în formă de filamente continue, de benzi sau de fire răsucite din mai multe filamente reunite, care are o foarte mare elasticitate, flexibilitate şi rezilienfă. Filamentele pot proveni prin tăierea în lung a benzilor subfiri de cauciuc, rezultînd o secfiune pătrată, sau prin presarea solujiei de lafex printr-o filieră cu orificii, rezultînd, prin coagulare, filamente cu secfiune rotundă. Fir fundamental: Fiecare dintre firele de urzeală şi de bătătură cu legături scurte (pînză, panama, rips, circas, crepe), cari formează fondul Ia fesăiurile lanciafe. Fir gazaf: Fir textil care a fost trecut prin maşinile de gazat sau de pîrlit, penfru a îndepărta capetele de fibre cari, ieşind afară din corpul firului, îi dau aspectul pufos. Prin gazare se obfin fire netede, de calitate superioară. Se gazează, în general, firele răsucite de bumbac cari urmează să fie mercerizate. Sin. Fir pîrlit. Fir imun: Fir de bumbac dinfr-o fesătura, supus unui tratament chimic special, pentru a nu prinde colorantul. Se întrebuinfează la unele fesături cari sînt colorate în bucată. Fir laminat: Fir obfinut prin laminare. Exemplu: firele de mefal. Fir melange: Fir textil în care fibrele sînf colorate diferit, în două ori în mai multe culori sau nuanfe. E folosit pentru fesături melange,- sau cu desene. Fir mercerizaf: Fir de bumbac pieptenat, care a fost supus unui tratament de mercerizare (v.), obfinîndu-se o rezistenfă maj mare, un luciu frumos, mătăsos şi o mai bună afinitate la vopsire. Fir mefaiizaf: Fir aspru cu aspect de sîrmă, obfinut prin trecerea lui printr-o solufie care confine metal în suspensie. Se întrebuinfează pentru site, filtre, etc. Fir mobil: Fir de urzeală, la ţesăturile gazeu, care, pe lîngă că se încrucişează cu firele de bătătură, se deplasează la dreapta şi Ia stînga firelor de urzeală stafionare învecinate. Fir monofilamentar: Fir chimic, format dinfr-un singur filament continuu, folosit la fesături sau la tricotaje foarte fine. Se utilizează netorsionat sau torsionat. Fir opritor: Fir de urzeală la cele două margini ale fesăturii, folosit în scopul menţinerii marginii drepte, cînd bătătura e trasă de suveică. în acest scop, firul opritor e mai gros decît firele de urzeală; la fesături mai groase (covoare) se folo-seşfe ca fir opritor o sfoară. Fir pătat: Fir de efect, colorat parfial, obfinut prin cufundarea lui într-o baie de vopsea, după ce a fost înnodat din loc în loc în formă de funie. Colorantul nu pătrunde în nod. Fir pîrlit. V. Fir gazat. Fir polifilamenfar: Fir format prin reunirea a două sau a mai multor filamente continue de mătase sau de fibre chimice. Se utilizează netorsionat sau torsionat, monofilamen-tele fiind netorsionafe sau torsionate fiecare separat înainte de răsucire. Fir răsucit: Fir obfinut din mai multe fire simple reunite şi răsucite. Răsucirea se poate repeta, reunind firele de la prima răsucire şi răsucind din nou. Operafia de răsucire a doua oară se numeşte cablare, iar firul obfinut e fir cablat (de ex. firele cord). Fir simplu: Fir produs la maşinile de filat, prin torsionarea fibrelor aşezate paralel într-o înşii uire continuă uniformă. Se foloseşte ca atare în fesătorii, ca fir de urzeală şi de bătătură, la tricotaje, penfru diverse utilizări industriale (izo-lafii de conductoare electrice, etc.). Fir stafionar: Fir de urzeală Ia fesăturile gazeu, care nu e mobil. V. şî Fir mobil. Fir fexfurat: Fir sintetic cu structură modificată, penfru a objine o capacitate de umplere cît mai mare, volumino-zitate şi elasticitate transversală substanţial mărite şi alungire structurală suplementară. Se deosebesc fire fexfurate din filamente continue şi fire fexfurate obfinute din fibre. Firele sintetice fexfurate pot fi: supraelastice, voluminoase şi mixfe (se obfin, în general, din fire poliamidice, poliesterice şi poliacri Init rilice). Firele supraelastice de tip Relanca (Helanca) au o extensibilitate de 350—450%, tuşeu lînos şi se produc înfr-o gamă mare de finefe (20X2—150X2 den). Se folosesc la fabricarea ciorapilor şi a şosetelor penfru femei, bărbafi şi copii, a lenjeriei de corp, a articolelor de corsetărie şi de îmbrăcăminte exterioară pentru femei (rochii, costume de baie, etc.). Firele supraelastice de tip Fluflon (torsiune falsă) sînt asemănătoare firelor de tip Relanca, avînd extensibilitatea de 400—450% şi voluminozitafe mare. Se produc în finefele întîlnite la firele lip Relanca şi se utilizează în acelaşi scop. Firele supraelastice de tip Ban-Lon (încrefite în tuburi de condensare şi fixare) sînt foarte voluminoase şi au o mare capacitate de acoperire. Se produc în finefele: 40/13, 55/20, 70/34, 100/34 şi 150/46 şi se prelucrează în două, trei sau mai multe fire, în special pe tricoteze rectilinii şi circulare. Firele de tip Agilon (fire monofilamenfare trecute peste o muchie şi apoi fixate) sînt voluminoase şi au o oarecare extensibilitate. Seproduc în special în finefele 20/7, 30/10 şi 40/14 şi se utilizează la producerea ciorapilor pe maşini Cotton şi pe maşini circulare automate, cum şi a lenjeriei de corp. Firele de fip Tastan (fire polifilamentare cu bucle formale sub acfiunea unei vine de aer şi apoi fixate) sînf voluminoase şi au o extensibilitate redusă de 20—25%. în tricotaje sînt folosite mai pufin, în special Ia confecfionarea lenjeriei şi a îmbrăcămintei exterioare uşoare pentru femei. Firele supratorsionafe (în S şi Z) se produc în special din poliamide, în finefele 15 şi 20 den, şi se prelucrează în ciorapi penfru femei (ciorapi Strech). Firele Hoch-Bausch sînt fire fexfurate obfinute din fibre sintetice etirate Ia cald, filate în amestec cu fibre neetirate. Fir 646 Fir de curent 1) Tipuri de greutăţi penfru firul cu plumb, sfoară de suspensiune; 2) cap cu şurub; 3) greutate cu vîrf de con. Au o mare voluminozifafe, un iuşeu cald, o extensibilitate mică. Se produc în finefele 70/1—90/1 şi 24/2-48/2, în special din fibre poliacrilnitrilice, şi sînt folosite pentru îmbrăcăminte exterioară groasă şi, în mai mică măsura, pentru lenjerie. Fir voluminos: Fir afînat, cu densitate mică, obfinut prin acfiuni fizicomecanice sau fizicochimice, în care o parte dintre fibre sînt supraondulafe, mărind diamefrul firului, înfr-o oarecare măsură, fafă de cel obişnuit. 1. Fir. 3. Gen.; Sin. Linie. Termenul e impropriu (dar uzual) pentru această accepfiune. 2. ~ de vîrtej. Fiz., Mec. il.: Sin. Linie de vîrtej (v.). g. ~ mobil. Geod., Topog.: Fiecare dintre trăsăturile reîiculare de la rr.icroscoapele sau micrometrele cu tambur ale teodolîtelor, cari servesc la măsurarea micilor fracfiuni de diviziuni. De obicei „firele" mobile sînt cuplate cîte două pentru încadrarea perfectă, între ele, a trăsăturilor diviziunilor ale căror fracfiuni se măsoare. 4. Fir cu plumb* Geod., Topog.: Dispozitiv compus dintr-un fir subfire de sfoară sau un cablu (uneori de sîrmă), care are la unul dinfre capete o greutate metalică (de plumb, de fier, de cupru, etc.) conică, cilindrică sau în formă depară(v.fig.), şi un vîrf ascufit la partea inferioară (axa de simetrie trece prin acest vîrf). Firul cu plumb serveşte la materializarea verticalei deasupra unui punct dat, prin sfoara întinsă de greutate. Termenul fir cu plumb se foloseşte şi pentru alte dispozitive cari permit materializarea direcfiei verticale. 5. ~ cu plumb, optic. Geod., Topog.: Dispozitiv optic folosit penfru stabilirea verticalităţii axei de rotafie a unui teodolit şi asigurarea cenfrării în stafie a acestuia. Se deosebesc: Fir cu plumb, optic, rigid, fixat sub ambaza unui teodolit. Schema de principiu a firului cu plumb optic e reprezentată în fig. I. Obiectivul 3 formează pe re-ticulul 2 imaginea făruşului 5 cu punctul matematic 6, care în pozifia centrată a teodolitului apare în centrul cercului de reper de pe reticulul 2. Firul cu plumb, optic, prezintă avantajul că nu e influenfat I. Schema de principiu a unui fir cu plumb, optic, rigid. 0) ochiul; 1) ocular; 2) reticul cu cercufef; 3) obiectiv; A) prismă cu reflexiune totală; 5) ţăruş; 6) punct matematic de stafie. de vînt. El prezintă însă dezavantajul că, pentru centrare, sînt necesare multe încercări, cari fac dificilă utilizarea lui. Fir cu plumb, optic, pendular, la care dispozitivul în fig. / notat cu I-2-3-4 e suspendat pendular pe verticala centrului său de greutate şi Ia care viza 0-4 e totdeauna automat orizontală şi viza 4-6 automat verticală. Acest dispozitiv e suspendat pendular în axa verticală a teodolitului, fiind închis într-un vas de sticlă (în care se vede oscilînd) — penfru a nu fi influenfat de vînt —, şi, deci, nu mai prezintă inconvenientul firului cu plumb, optic, rigid, legat fix de ambaza teodolitului, şi dispare „antagonismul" centrării optice, cu existenfa bulei de aer a nivelei înfre repere. Fir cu plumb, optic, independent, bazat pe acelaşi principiu ca firul optic din fig. I, dar care are (v. fig. II) II. Fir cu plumb, optic, independent. III. Fir cu plumb, optic, independent, montat cu cui de reper. un suport propriu, şuruburi de calaj (Sj şi S2), două nivele (ni şi n2), cari servesc la orizontalizarea, respectiv la verticalizarea axei cotite de vizare (0-4 şi 4-6). El serveşte la trasarea riguros exactă a verticalelor şi la aşezarea riguroasă a indicelor reperelor de capăt pe verticala punctului matematic, la măsurarea riguroasă a distanfelor. Există şi fire cu plumb, optice, independente, ia cari prisma 4 (v. fig. /) se poate rofi cu 1009 şi cari permit trasarea exactă a verticalei nu numai în jos, ci şi în sus. în axa verticală a aparatului, deasupra lui; e aşezat un capac de tablă, cu un „cui de reper" (v. fig.111): cînd se trasează verticale în sus se scoate capacul. El se reaşază ca în fig. II, în care caz serveşte Ia aşezarea cuiului de reper din axa sa verticală, exact sub un fir cu plumb obişnuit, suspendat, de exempiu, de grinda superioară a unei galerii de mină, etc. Firul cu plumb, optic, independent, din fig. II, e mai uşor şi mai comod de mînuit, pentru trasarea verticalelor atît în sus cît şi în jos. e. ~ cu plumb* rigid. Topog. V. sub Centrare, baston de 7. Fir de cale. C. f.: Fiecare dintre cele două şiruri de şine (aşezate în prelungire şi legate prin eclise sau prin sudură) ale unei linii decale ferată. în curbe se deosebesc firul interior şi firul exterior, ultimul avînd o rază de curbură mai mare decît primul. 8. Fir de circulafie. Drum.: Drumul urmat de un şir de vehicule cari se deplasează pe o şosea în acelaşi sens. Sin. Curent de circulaţie, Flux ds circulafie. 9. Fir de curen!. Mec. fJ.: Fluidul din interiorul unui tub elementar, de secfiune dS, de curenf (v. fig,). în mişcare permanentă, firele de curent sînt stabile în timp şi spafiu. în mişcare nepermanentă, firele de curent îşi schimbă mereu pozifia. într-o secfiune transversală a unui fir de curent se poate admite că vitesa, presiunea şi densitatea fluidului rămîn constante. Firul de curent e Flr de curenf< reprezentarea realizabilă a liniei de curent. Sin. Tub de curent elementar. Fire reticulare 647 Firnis 1. Fire reficulare. Topog..* Fire foarte subfiri (de păianjen la aparatele vechi, gravate pe o lamelă de sticlă la cele noi), dispuse ortogonal, . după un diametru ori- 2 1 zontal şi altul ver-tical, în interiorul tubului lunetei teodo- litelor sau a tahime- mAnS trelor, într-un plan perpendicular pe axa *• Lunetă cu dispozitiv reticular. longitudinală, de fi- 0 ocular; 2) tub port-reticul; 3) tub port-obiec-gură, a tubului. Ele **v/' 4) dispozitiv reticular; S) şurub de reglare, sînt montate în dispozitivul reticular (4 în fig. I) şi definesc, la încrucişarea lor, centru! reticul (C în fig. II), care, împreună cu centrul pupilei observatorului şi eu punctul topografic vizat pe teren, definesc axa ds viză, axa de colimafie, , sau numai viza. gf nA La teodolitele de mi- t J )| P na sînt necesare dispo-zitive speciale cari să permită iluminarea fire- LsJ lor reticulare, fie cu ajutorul unei instalafii elec- II. Dispozitiv reticular. trice proprii instrumen- Sj, S2, S3, S4) şuruburi de reglare; C) centrul tului, fie cu ajutorul unei reticul. lămpi obişnuite de mină. La lunetele de tip nou, dispozitivul firelor reticufare e completat cu fire sfadimetrice (v.). 2. ~ sfadimetrice. Topog.: Fire asemănătoare cu firele reîiculare, aşezate în acelaşi dispozitiv reticular ca şi acestea, fie simetric deasupra şi dedesubtul firului reticular orizontal, fie la stînga sau la dreapta celui vertical. V. şi sub Stadimetrie. 3. Firei, pl. fireze. Ind. far.: Ferestrău de mînă. V. sub Ferestrău. 4. Firidă, pl. firide. 1. Arh., Cs.: Adîncitură cu dimensiuni relativ mici, amenajată în grosimea unui zid, fie în scop decorativ, pentru a aşeza în ea o statuie, un bust, un vas sau diferite alte obiecte, fie pentru a adăposti piese sau aparate ale unei instalafii (de ex.: cutia terminală a cablului electric şi a siguranfelor cu sau fără tablou ale unui branşament electric; siguranfe ale unui branşament aerian; tabloul de derivafie pentru alimentarea mai multor consumatori diferifi; robinetul principal şi regulatoarele de presiune ale instalaţiilor de gaze; un hidrant de perete, etc.). Firidele decorative au dimensiuni diferite (înălfimea fiind, de obicei, de două ori mai mare decît lărgimea), secfiunea în plan dreptunghiulară, poligonală sau semicirculară, iar tavanul drept, boltit sau în formă de sfert de sferă. Marginile firidelor pot fi simple sau încadrate de chenare cu motive ornamentale. Firidele cari adăpostesc piese sau aparate ale instalafiilor au dimensiuni standardizate, secfiunea plană dreptunghiulară şi tavanul drept, şi sînt închise cu uşi metalice (pentru instalafiile electrice şi de gaze) sau cu geam (de ex. pentru hidranfi). 5. Firidă. 2. Arh., Cs.: Adîncitură mică, amenajată în corpul unei sobe de cărămidă sau de teracotă, închisă sau nu cu o portifă metalică, în care se pot introduce vase cu alimente, pentru a le menfine calde. Sin. Nişă. 6. Firif, pl. firize.' Ind. făr.: Ferestrău de mînă, v. sub Ferestrău. Sin. Fsrez. 7. Firmament. Astr.: Bolta cerească. -h s. Fim. Geogr.; Gheaţă macrogranulară care se formează în zona de alimentare a ghefarilor din zăpada care cade şî se transformă sub influenfă stratelor suprapuse, prin topirea de la suprafafă şi prin înghefarea secundară a apei infiltrate în adîncime. Prin întărire, firnul se transformă în gheafă cristalină de gheţar. Suprafafa ocupată de fim, concavă, de forma unei palete neregulate cu panta spre vale, formează cîmpul sau basinul fimului. 9. Firnis, pl. firnisuri. Ind. chim., Poligr.: Amestec fluid de substanfe peliculogene, care, întins în strat subfire pe un obiect, formează o peliculă aderentă, elastică, lucioasă şi transparentă, rezistentă la agenfii externi, — calităfi cari depind de materiile prime folosite şi de modul de preparare. După materia primă folosită la prepararea lor, se deo^ sebesc: Firnisuri grase; acestea se împart în: uleiuri pentru vopsit, constituite din uleiuri sicative (v.) sau semisicative (v.) în cari s-au introdus sicativanfi, folosite, în special, pentru protejarea obiectelor contra agenfilor externi (vopsirea vagoanelor, a maşinilor, etc.); lacuri, constituite din solufii de răşini şi de uleiuri sicative polimerizate (standol-uri), într-un solvent volatil. Firnisuri volatile; acestea sînt solufii de răşini în solvenfi volatili (benzină, alcool, terebentină, etc.), mai pujin rezistente la agenfii exteriori. Se folosesc, în special, pentru mobile. După modul de fabricare, se deosebesc: firnisuri preparate, firnisuri fierte, firnisuri obfinute la rece. F i r n i s u r i I e preparate se obfin prin sicativarea uleiurilor sicative sau semisicative cu linoleafi, rezinafi sau naftenafi de plumb, de cobalt, de mangan, etc., la 70—1500. Uneori se insuflă în firnis aer, cu scopul de a i se deschide culoarea şi de a i se mări viscozitatea prin oxipofi-merizare. în acelaşi timp, el se usucă mai uşor. Firnisurile fierte sînt uleiuri sicative sau semisicative, sicativate prin înglobare de săruri sau de oxizi metalici, la 170"*260°. Cele mai bune rezultate se obfin cu amestecuri de săruri de plumb, de cobalt şi de mangan. Firnisurile fierte au viscozitate mare şi culoare închisă. Pentru mărirea viscozităfii se amestecă uneori cu uleiuri polimerizate, sau se face o oxipolimerizare prin insuflare de aer în uleiul cald. Firnisurile obfinute la rece sînf firnisuri sicativate prin amestecarea uleiurilor sicative (de ex. ulei de in cu o solufie de sicativi în benzină, în terebentină, white-spirit, etc.). Au o viscozitate mai mică decît a firnisurilor fierte sau decît a celor preparate la cald, culoare mai deschisă, însă vitesa de formare a filmului şi de uscare e mai mică. Drept sicativi se folosesc, în special, linoleafi şi naftenafi de mangan, cobalt, plumb, etc. Firnisurile sînt foarte mult folosite, în poligrafie, ca liant al pigmenfilor sau al coloranfilor din cari se fabrică cerneala, uneori chiar ca solvenfi (pentru cerneluri rotoheliografice), cum şi pentru modificarea consistenfei şi a concentrafiei cer-nelurilor. în anumite cazuri, firnisul se întrebuinfează curat, neamestecat cu pigmenfi sau coloranfi, pentru tipărirea unui fond pe hîrtie, cu scopul de a ameliora imprimabilitatea sau de a obfine efecte de luciu. Se folosesc următoarele sorturi de firnis poligrafic: Firnis ars: Firnis preparat din ulei de in, căruia i se adaugă în cursul fierberii şi substanfe sicative, pentru a obfine un material avînd viscozitate mare. Fierberea se face la o temperatură mai înaltă. Se obfine un firnis brun închis, aproape negru, care se întrebuinfează la tiparul adînc de artă, folosind gravuri în plăci 4© cupru. V. Cerneală pentru heliogravură, sub Cerneală. Firnis cu luciu: Solufie de colofoniu în toluen sau în benzen, întrebuinţată la tiparul rotoheliografic ca adaus la cerneluri, cînd acestea perleaza, sau cînd aspectul cernelii trebuie să fie lucios. Cernelurile cu firnis cu luciu se usucă mai greu, iar tiparele au tendinfa de a se lipi. Sin. Glanffirnis. Firnis de asfalt: Solufia de asfalt în toluen sau în benzen, întrebuinfată la tiparul rotoheliografic ca adaus la cernelurile brune sau negre, cînd acestea perleaza sau se prăfuiesc. Sin. Asfaltfirnis. Firnis litografic: Firnis preparat din ulei de in mai gras decît cel destinat tiparului înalt, pentru a nu adera la suprafafa neutră umezită a formei de tipar (o piatră litografică, o placă de zinc sau de aluminiu). Printr-un proces de polimerizare la cald, uleiul de in se îngroaşă şi se transformă în firnis. După gradul de îngroşare, se deosebesc diferite categorii: firnis subfire, mijlociu, gros şi extragros, cum şi sorturi intermediare. Sin. Firnis pentru tipar plan. Firnis pentru cerneluri de cărfi poştale ilustrate: Firnis de caiitate superioară, preparat din ulei de in fiert foarte gros, cu adaus de substanfe ca, de exemplu, balsam de Copaiva, terebentină, lac copal, răşină de Dammar sau alte lacuri sicative. Cu acest firnis se prepară cernelurile întrebuinfate la tipare fine de ilustrafii şi de alte imprimate de lux. Firnis pentru cerneluri mordante: Firnis cu adezivitate mai mare, dar care se usucă complet prin oxidare, folosit la prepararea de cerneluri mordante (v.). Se obfine din ulei de in sau din alte uleiuri sicative, cărora li se adaugă colofoniu, uneori răşini sintetice sau lac copal, pentru mărirea gradului de adezivitate. Firnis pentru cerneluri rofoheliografice: Firnis foarte fluid, însă cu adezivitate mare, care face ca produsul colorat din care se prepară cerneala rotoheliografică prin disolvare într-un lichid oarecare să adere la suprafafa hîrtiei şi, după uscare, să rămînă fixat pe ea. Firnisul rotoheliografic e folosit ca liant. Se prepară din hidrocarburi, produse aromatice sau apă. 1. Firth, pl. firth-uri. Geogr.; Golf specific {armurilor Scofiei, analog fiordului (v.). Văile crestate de ghefari şi de mişcă ile de scufundarea munfilor, perpendiculari pe direcfia coastei, au dat naştere unui relief foarte fragmentat, cu numeroase insule şi canale, numite „sounds". 2. Firuială, pl. firuieli. Nav.: Legătură folosită ia împa- chetarea tenzilor (v.), hamacelor, la invergarea velelor aurice, etc.; e efectuată cu ajutorul unei saule care are la un capăt un ochi matisit (v. fig.)» trecînd celălalt capăt al saulei prin acest ochi şi executînd apoi nume- .... roase jumătăfi de ochi pe Firu/a a. toată lungimea obiectului legat. Sin. Transfilaj. s. Firul apei. Hidr.: Linia de pe suprafafa unui curs de apă, care uneşte punctele de vitesă superficială maximă din toate secfiunile transversale ale acestuia. Se găseşte, de obicei, la intersecfiunea verticalelor talvegului cu planul suprafefei apei. 4. Firufăr pl. firufe. Agr.: Poa pratensis. Plantă de nutref erbacee, perenă, din familia Gramineae, Are rădăcina fasci-culată, emite mulfi stoloni şi contribuie prin aceasta la fixarea terenului. Tulpina creşte pînă la înălfimea de 50--70 cm; inflorescenfa se prezintă ca un panicul cu spiculefe purtînd cîte 2"-5 flori verzui sau, uneori, violete; seminfele sînt mici şi au peri la bază. E o plantă timpurie, atît spontană, cît şi cultivată, rezistentă la ger şi, în special, la secetă. Firufa dă producfii de 50 q fîn şi de 2-*6 q seminfe la hectar. Recoltele cele mai mari se obfin în al treilea şi al patrulea an. Deoarece nu e expusă scuturării, poate fi recoltată pentru sămînfă şi cu combina. Fînul e de calitate foarte bună, dar firufa e o plantă valoroasă în special pentru păşune. / Erată la pag. 252, col. Il-a, rîndurile 12**14 de jos în Ioc de: Se va citi: Din vina cui: modelare a motor Mş. V. Motor eolian. 4. Eolian,proces ^.Geo/.: Procesul fizicogeologic de 5. Eolian, scoarfei pămîntului de către vînturi în special 4. Eolian, motor Mş. V. Motor eolian. 5. Eolian, proces ~. Geo/.; Procesul fizicogeologic de modelare a scoarfei pămîntului de către vînturi, în special Corector