LEXICONUL TEHNIC ROMÎN ELABORARE NOUĂ ÎNTOCMITĂ prin îngrijirea ASOCIAŢIEI ŞTIINŢIFICE A INGINERILOR $1 TEHNICIENILOR DIN R. P. R. (A. S. I. T.) g-t E3 î>* icsaţT) & ni S=J Iz w~ sSL g? «3 —■ s £ Css3 4SC Cx £2 DE UN COLECTIV SUB CONDUCEREA Prof. Dr. Ing. REMUS RĂDULEţ D-Dz EDITURA TEHNICĂ BUCUREŞTI, 1960 COMISIA DE ÎNDRUMARE A. S. I. T. Prof. ing. Constantin Atanasiu; Prof. dr. ing. Ştefan Bălan, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Prof. ing. loan Grosu; Prof. dr. ing. Ştefan Nsdăşan, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Acad. prof. dr. ing. Costin A. Nenifescu; Ing. Carol Neumann; Ing. Alexandru Priadcencu, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Acad. prof. ing. Nicolae Profiri; Prof. dr. ing. Remus Rădulef, Membru corespondent a| Academiei R. P. R.; Conf. ing. Oliviu Rusu, Pregătirea manuscrisului: Gabriela Niculescu şi Alfred Kollscheg Corector responsabil:. Valeria Beldianu Dat la cules: 05. 11. 59. Bun de tipar 20. 04. 60. Hîrfie velină ilustraţii de 80 g/m2, 54}<(84/8. Coli editoriale 119,47 Coli de tipar 82,5. Comanda PT 4738. A. 05311, E. 20577. Indicele de clasificate pentru bibliotecile mari 413:62 — R. Indicele de clasificare pentru bibliotecile mici 413. Ţiparul executat la întreprinderea Poligrafică Sibiu, Sfr. I, V, Stal in, nr. 15, — R. P. R. COLABORATORI Antonescu Ion, inginer (Geofehnica) Anfoniu S. Ion, docfor inginer, profesor universitar (Electrotehnică, Aparate de măsură) Atanasiu Ion, doctor inginer (Electrochimie) Afanasiu Victor, inginer (Chimie analitică) Avramescu Aurel, doctor inginer, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Electrotehnică, Aparataj) Barbu Virginia, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureată a Premiului de Stat (Paleontologie) Bădan Nicolae, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Filatură) Bălan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat al Premiului de Stat Bălănescu Grigore, doctor în Ştiinfe (Industria alimentară) Beiu-Palade Ernest, inginer, lector universitar (Statica construcţiilor) Bianu V., doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Instrumente muzicale) Bisfriceanu Evdochia, inginer (Industria textilă, Industria pielăriei) Bocioagă Viorica, docfor în Şfiinfe (Industria alimentară) Boerescu Cezar, inginer (Telecomunicaţii, Propagarea undelorr Antene) Braniscki Alexandru, doctor inginer (Materiale refractare) Bratu Emilian, doctor inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Industria chimică, Procedee şi Aparate) Bubulac Mircea, inginer, conferenţiar universitar (Te-lecomunicaţii, Radio) Cartianu Paul, inginer (Electrotehnică) Chifulescu Georgefa, arhitectă (Arhitectură, Urbanism) Chijulescu Traian, arhitect, lector universitar (Arhitectură, Urbanism) Ciorănescu Ecaterina, docfor în Ştiinţe, conferenţiar uni\arsitar (Farmacie, Produse farmaceutice) ^«sfantinescu Liviu, docfor în Ştiinţe, profesor universitar (Geofizică) Constantinescu Mihai, inginer (Hidrologie) Constantinescu Virgil, inginer (Aviafie) Cosmin Gheorghe, inginer (Electrotehnică) Costăchel Aurel, inginer, conferenţiar universitar (Topografie, Geodezie) Cosfeanu George, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureşt al Premiului de Stat (Chimie anorganică, Chimie fizică) Coteţ Petre, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar, laureat al premiului de Stat (Geografie) Cristescu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar (Plasticitate) Davidescu Ion, arhitect (Arhitectură, Urbanism) Demetrescu C. Ilie, doctor inginer (Silvicultură) Dodu Aristide, inginer (Industria textilă, Tricotaje) Drăgan Gleb, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar (Tehnica tensiunilor Înalte) Drăgănescu Mihai, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar (Electronică) Duca Zoltan, inginer, conferenţiar universitar (Metalo-tehnică) Dumitrescu Enacu-Anghel, inginer, licenţiat în Matematice (Metalotehnică, Transporturi, Termotehnică) Dumitrescu Traian, inginer, conferenţiar universitar (Metalurgie) Eftimie Cristea, inginer, asistent universitar (Construcţii civile şi industriale) Filimon Râul, inginer, profesor universitar (Topografie, Topog'rafie minieră) Genţiu luliu, inginer (Metalurgie) Georgescu G., inginer (Exploatări petroliere) Georgescu Paul, inginer (Hidrotehnică) Gheorghiu Alexandru, inginer, profesor universitar (Statica construcfiilor) Gheorghiu A. Costin, inginer (Telefonie, Telegrafie) Gheorghiu Mircea, inginer, şef de lucrări (Maşini şi aparate electrice) Gheorghiu A. Miron, inginer (Utilaje de construcţii, Tehnica militară) Ghermănescu Mihai, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Matematice) Ghifescu Dan, inginer (Instalaţii sanitare) Grigore Ion, geolog, lector universitar, laureat al Premiului de Stat (Petrografie, Geologie) Grindea Michel, inginer, profesor universitar (Industria textilă) Grumăzescu Mircea, inginer (Acustică) Heschia Hugo, inginer (Metalotehnică, Căi ferate, Navigaţie) Horhoianu Gheorghe, inginer, asistent universitar (Exploatarea petrolului) Hrisanide Dumitru, inginer, profesor universitar (Mine) lacomi D. Mircea-Mihai, inginer (Navigaţie) Iile Ana Maria, inginer (Industria alimentară, Cosmetică) loachim Grigore, inginer, profesor universitar (Exploatarea petrolului) lonescu-Muscel losif, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Materii prime) lonescu-Siseşti Benedict, inginer, conferenţiar universitar (Cărbuni) LafeşMircea, inginer, asistent universitar (Hidrotehnică) Lăzărescu Vasile, inginer, lector universitar (Geologie structurală) Manilici Vasilef doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Cristalografie, Mineralogie) Manolescu Gabriel, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului, Fizica zăcămintelor) Manolescu Paul, inginer, asistent universitar (Măsuri electrice) Manoliu Ion, inginer, conferenţiar universitar (Căi navigabile) Marcus Sergiuf inginer, laureat al Premiului de Stat (Industria pielăriei) Marin Ion, inginer (M/ne) Marinescu l.f inginer (Industria alimentară) Mariş Marius, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Căi ferate) Mendelsohn Nattie, inginer, profesor universitar (Tehnologia anorganică) Metsch Max, inginer (Exploatarea petrolului) Miculescu Romulus, inginer (Metalurgie) Mihail Dan, inginer, profesor universitar (Topografie) Mihăilescu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar laureat al Premiului de Siat^ jCoordonare tehnică; Geologie, Mine, Petrol) ' ’ ^ Mihăilescu Tiberiu, doctor în Ştiinţe, , ' ;miver- sitar (Geometrie) u t Miilea Aurel, inginer (Radiocomunicafii, Electronicăj Misirliu Elisabeta, docfor în Ştiinţe, asistentă universitară (Paleontologie) Mitran Grigore, inginer, conferenţiar universitar (Căi ferate) Moţoc Dumitru, docfor în Ştiinfe, profesor universitar (Chimia agricolă) Mureşan Traian, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesătorie) Muscă Gavril, inginer (Industria cărbunilor) Negrescu Traian, doctor inginer, profesor universitar, membru al Academiei R.P.R. (Metalurgie) Nerescu Ion, inginer, conferenţiar universitar (Termo-tehnică) Neumann Carol, inginer, laureat al Premiului de Stat (Coordonare generală) Nicolaescu Mihai, inginer (Industria alimentară) Nicolau Emil, inginer (Construcţii) Nicolescu Nicolae, inginer (Geometria descriptivă, Desen) Niculescu Isaiia, doctor inginer (Organe de maşini, Utilaj minier) Olănescu Mihai, inginer asistent universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Orădeanu Titus, inginer, (Industria lemnului) Oroveanu Tudor, inginer, conferenţiar universitar (Mecanica fluidelor) Ofel Ion, doctor în Medicina veterinară (Industria alimentară) Patrulius D., candidat în Ştiinţe, asistent universitar (Stratigrafie) Paul Eugeniu, inginer (Telecomunicaţii) Peter Andrei, inginer (Metalotehnică, Organe de maşini) Petre Augustin, inginer (Aviaţie) Piringer Reinhard, inginer, şef de lucrări (Electronică) Pîrlea Aurelian, inginer (Electrotehnică, Aparate electrice) Ploscaru Ovidiu, inginer (Industria lemnului) Popa Aurel, inginer (Electrotehnică) Popa Mircea, inginer, lector universitar (Electrotehnică, Maşini electrice) | Popescu Mihai |, inginer, profesor universitar (Aviaţie) Popescu Ovidiu, inginer (Industria alimentară) Popovăf Mircea, doctor în Ştiinţe (Pedologie) Popovici Alexandru, inginer, şef de lucrări (Electronică) Popovici Eugen, inginer, profesor universitar (Căi ferate) Rădulef Remus, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Electrotehnică) Sachelarie I. Paul, inginer (Construcţii civile şi industriale) Savu Alfred, inginer (Industria alimentară) Sburlan Dimitrie, inginer, profesor universitar (Silvicultură, Industria lemnului) Scarlat A., inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, lector universitar (Statica construcţiilor) Scorfaru Alexandru, inginer (Geodezie, Astronomie) Sergiescu Viorel, inginer (Electricitate, Fizica solidului) Slave T., inginer (Industria alimentară) (Stamatiu Mihai |, doctor inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Mine) Stinghe Vintilă, inginer, profesor universitar (Silvicultură) Suciu Gheorghe, doctor inginer, profesor universitar (Industria petrolului) Şeptilici Râul, inginer, conferenţiar universitar (Optică, „rMăsuri) r Ion, doctor în Ştiinţe (Geobotanică) Ştefane- icu Constantin, inginer (Construcţii, Ma- teriale de consft ucţlet^Rezi sten fa materialelor) Ştefănescu Nicolae, inginer ^xplorări, Exploatarea petrolului) ^ Teodorescu P. Petre, inginer, candidat în Şti». nice, conferenţiar universitar (Rezistenţamaterialelor, Elasticitate) Timotin Alexandru, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Electrotehnică) Tocan Ion, inginer, lector universitar (Exploatarea petrolului, Extracţie) Toma C., inginer (Industria alimentară) Torje Ion, inginer (Textile) Trifu Ion, doctor inginer (Industria alimentară) Trofin Elena, inginer, lector universitar (Hidraulică) Trofin Petre, inginer, conferenfiar universitar (Alimentări cu apă) Ţifeica Radu, docfor în Ştiinfe, inginer, licenfiat în Matematice, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Chimia fizică) Ţugulea Andrei, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, conferenfiar universitar (Electrotehnică) Uşer Isac, inginer (Mine) Vanei Gheorghe, inginer, profesor universitar (Prepararea minereurilor) Vissarion Alexandru, inginer, profesor universitar (Siderurgie, Metalografie) Vîntu Valeriu, doctor în Ştiinfe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Chimia organic^. Vlădoianu Romeo, inginer (Metalotehnică) Voinea Martha, inginer (Electronică) Voinescu Victor, comandor (Navigaţie) Zamfirescu Ion, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice (Tehnică militară, Armament) Zinca Simion, doctor inginer, profesor universitar (Tehnica militară, Gaze) Zugrăvescu Ion, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Chimia biologică) Zwecker Hugo, inginer (Metalotehnică, Metalurgie, Industria lemnului) I. ABREVIAŢII ant. antonim 1- levo- pl. plural col. coloană m- meta- p. s. punct de const. constant, constantă mol. moleculă p. t. punct de d. densitate nr. at. număr atomic sin. sinonim d- dextro- o- orto- sing. singular gr. at. greutate atomică P“ para- v., V. % vezi gr. mol. greutate moleculară P-i PP- pagină, pagini punct de fierbere la sută gr. sp. greutate specifică P. f. °/eo la mie S-au folosit în Lexicon simbolurile standardizate II. ABREVIAŢII PENTRU DISCIPLINELE REPREZENTATE ÎN LEXICON A Agr...........................Agrotehnică (Agronomie, Maşini şi instalaţii agricole, Agricultură) Alim.apă......................Alimentări cu apă Arh...........................Arhitectură Artă..........................Artă Arte gr.......................Arte grafice Astr..........................Astronomie Av............................Aviafie(Construcfii aeronau- tice, Navigaţie aeriană) B Bet...........................Beton Biol..........................Biologie Bot...........................Botanică C Cad...........................Cadastru Canal. .......................Canalizare C artog.......................Cartografie C. f........................Căi ferate (Consfrucfia de căi ferate, Circulafie, Exploatare) Chim..........................Chimie (Generalităfi, Chimie analitică, Chimie anorganică) Chim. biol....................Chimie biologică (Chimie organică) Chim. fiz...................... Chimie fizică Cinem................... Cinematografie C/c. .........................Calculul erorilor C/c. pr.......................Calculul probabilităfilor C/c. t........................Calculul tensorial C/c. v........................Calculul vectorial Cs..........................Construcţii(Construcţiicivile şi industriale, Fundaţii şi terasamente, Construcţii metalice) D Desen.......................Desen Drum........................Drumuri E Elt.........................Electricitate şi Electrotehni- că (Aparataj, Electrochimie, Electronica industrială, Tracţiune, Distribuţie, Utilaj electric, Maşini electrice, Transport) Energ.......................Energetică Expl. ......................Explozivi Expl. petr..................Exploatarea petrolujui (Fo- raj, Extracţie, Fizica zăcămintelor, Explorări) F Farm........................Farmacie (Produse farma- ceutice, Chimie galenică, Chimie farmaceutică) Fiz.........................Fizică (Fizică generală, Acus- tică, Optică, Fizică moleculară şi atomică) Fotgrm......................Fotogrammetrie Foto........................«Fotografie Fund........................Fundaţii G Gen.........................Generalităţi (Simboluri) Geobot................. Geobotanică Geochim. ....... Geochimie Geod................. Geodezie Geo fiz......................Geofizică Geogr. ......................Geografie (Geografie fizică, Geomorfologie) Geo/.........................Geologie (Geologie genera- lă, Hidrogeologie, Geologie economică, Geologie inginerească, Geologie structurală) Geom.........................Geometrie (Geometrie ana- litică, Geometrie în plan şi în spaţiu, Geometrie descriptivă şi perspectivă) Geo t........................Geotehnică H Hidr. .......................Hidraulică (Hidraulică subte- rană, Hidrologie, Mecanica fluidelor) Hidrof.......................Hidrotehnică (Construcţii hi- drotehnice, Irigaţii, Baraje, Căi navigabile) I /g. ind......................Igienă industrială II.......................». • Iluminat Ind. alim. ..................Industria alimentară (Indus- tria tutunului, Industria uleiurilor şi a grăsimilor, Cosmetică) Ind. cb......................Industria cărbunelui Ind. chim....................Industrii chimice (Tehnologie organică, Tehnologie anorganică, Mase plastice, Chimia petrolului, Coloranţi, Aparate de control, Industrii chimice speciale, Procedee şi aparate, Industria cauciucului, Fungicide) Ind. hîrt....................Industria hîrtiei şi a celulozei Ind. lemn. ....... Industria lemnului Ind. petr....................Industria petrolului Ind. piei....................Industria pielăriei Ind. st. c. • ...... « Industria sticlei şi a ceramicii Ind. text...................Industria textilă (Filatură, Tricotaje, Jesătorie, Materii prime) Ind. far....................Industrii ţărăneşti Inst. conf...................Instalaţii de confort (Ventila- ţie, Condiţionare, Calorifer) Insf. san. • • •.............Instalaţii sanitare L Log..........................Logică M Mat..........................Matematice (Aritmetică, Al- gebră, Trigonometrie, Analiză matematică, Teoria mulţimilor) Mat. cs................... • Materiale de construcţie (In- dustria cimentului, Materiale refractare, Lianţi) Mec. ........................Mecanică Mec. fl......................Mecanica fluidelor Meteor.......................Meteorologie Metg.........................Metalurgie (Metalurgie fi- zică, Siderurgie, Metalurgia neferoaselor) Meff......................... • Meîalotehnică (Prelucrare, Utilaj, Turnătorie, Produse metalice, încercări de materiale) Mine *.......................Mine (Exploatare, Utilaj mi- nier, Aeraj, Prospecţiuni şi explorări) Mineral. ....................Mineralogie (Cristalografie) Ms...........................Măsuri şi Unităţi de măsură Mş...........................Maşini (Maşini de forţă, Me- canisme, Maşini-unelte, Maşini de lucru, Organe de maşini) N Nav..................... • • Navigaţie (Navigaţie fluvială şi maritimă, Construcţii navale) Nomg..................... Nomografie O Opt..........................Optică (Optica industrială şi instrumentală) P Paleonf....................... Paleontologie Ped..........................Pedologie Petr.........................Petrografie Pisc.........................Piscicultură Plast........................Plasticitate Pod..........................Poduri (de lemn, metalice, de zidărie, etc.) Poligr. Poligrafie Prep. min....................Prepararea mecanică (a mi- nereurilor şi a cărbunilor) R Rez. mat................ Rezistenţa materialelor (Elasticitate) S Silv.........................Silvicultură Stand. ......................Standardizare St. cs. • • • ...............Statica construcţiilor (Stabi- litate) Stratigr................. • • Stratigrafie T Tehn.........................Tehnică (Generalităţi) Tehn. med....................Tehnica medicală Tehn. mii....................Tehnică militară (Armament, Fortificaţii, Gaze) Te/c. ........................ Telecomunicaţii (Telefonia Radiocomunicaţii, Televiziune, Telegrafie, Electronică) Termot.......................Termotehnică, Industria fri- gului Tnl..........................Tunele Topog........................Topografie Transp........................ Transporturi (rutiere, fero- viare, navale, aeriene) U Urb..........................Urbanism Ut...........................Utilaj Z Zoo/.........................Zoologie Zoot.........................Zootehnie D, d; A, 6 1. D 1. Elf.: Simbol literal pentru inducfia electrică. 2. D 2. Mş.: Simbol literal pentru diametrul cilindrilor sau al pieselor cu secfiune circulară. 3. D 3, Fiz.: Simbol literal pentru linia galbenă a sodiu- lui, cu lungimea de undă medie 5893 A, formată din două componente vecine, Di şi D2, cu lungimi de undă de 5896 şi 5890 Â. 4. D 4. Nav.: Simbol literal pentru deplasament. 5. Dn Mat.: Simbol literal pentru derivata de ordinul n a unei funcfiuni /: Dnf. 6. D 1. Chim.: Simbol literal pentru Deuteriu (hidrogen greu), fH. 7. D 2. Simbol literal pentru 500, în sistemul de cifre romane. 8. D 3. Elf.: Simbol literal pentru debye (unitate de moment electric), de folosit numai după valori numerice. 9. D 4. Ped.: Orizont al solului. V. Orizont, sub Profilul solului. io. D 5. Expl. petr.: Unul dintre gradele de calitate pentru materialul tubular (v.) folosit la sonde. u. D, straiul Telc.: Regiune a atmosferei situată la altitudini de 60*»*90 km, în care există o slabă ionizafie (de ordinul a 104 electroni/cm3) în timpul zilei, provocată de acfiunea razelor solare în special asupra bioxidului de azot, NO2. Stratul D provoacă reflexiunea undelor kilometrice şi a undelor miriametrice (lungi), avînd frecvente critice de ordinul 1 MHz, iar asupra undelor mai scurte provoacă o atenuare puternică. 12. d Mat.: Simbol literal pentru diferenţială, d» 13. —~ Mat.: Simbol literal pentru derivata de ordinul n dnf a unei funcţiuni: ------; derivata de ordinul întîi are simbo- A dx” 14. d 1. Chim.: Simbol literal care arată că o substanţă chimică roteşte planul luminii polarizate spre dreapta. 15. d 2. Opt.: Simbol literal pentru dioptrie, de folosit numai după valori numerice. ie. d 3. Ms.; Simbol pentru prefixul deci-. Exemplu: dm = = decimetru. 17. A 1- Mat.: Simbol literal pentru creşterea finită a unei funcjiuni sau a unei variabile independente. îs. A 2. Mat.: Simbol literal pentru diferentele unui şir sau ale unei funcţiuni. 19. A 3. Chim.: Simbol literal care arată că o dublă legătură începe la al patrulea atom de carbon al unei molecule organice. 20. 6 1. Mat.: Simbol literal pentru variatiune. 21. 5 2. Chim.: Simbol literal prin care se indică o substituţie la al patrulea atom de carbon dintr-o moleculă organică. 22. 8 3. Nav.: Simbol literal pentru coeficientul de fineje a| carenei. 23. A Mat.: Simbol grafic literal pentru operatorul lui Laplace, înlocuit uneori cu V2 (v. şî sub Nabla). cf 24. ---- Mat.: Simbol grafic literal pentru derivata par- tială de ordinul n în raport cu variabila x\ derivata parţială de ordinul întîi are simbolul ■ 25. ------- Mat.: Simbol grafic literal pentru derivata par- e)x”c)yn (ială mixtă, de ordinul m în raport cu variabila x şi de ordinul n în raport cu variabila y. 26. da: Simbol literal pentru prefixul deca-. Exemplu: dam = decametru. 27. Dab de turnare, pl. daburi de turnare. Metg. V. Oală de turnare. (Termen regional, Transilvania.) 28. Dachiardif. Mineral.: (Na2, K2, Ca)3Al4Sijg045* 14 H2O. Mineral din grupul zeolijilor, cristalizat în sistemul monoclinic, frecvent sub formă de macle octaedrice. Apare în unele pegmatite. E incolor şi prezintă clivaj perfect după (100). Are duritatea 4 şi gr. sp. 2,17. 29. Dachstein. Stratigr.: Calcare recifale cu Gyroporella şi hegalodonte, reprezentînd Norianul Pînzei de Dachstein, care apare în Alpii calcaroşi de nord sub formă de lambouri, cu înălţimi cu pante abrupte, contrastînd cu regiunile mai joase, ale Pînzei de HaIIstatt. (Termen local.) în tara noastră, calcare recifale noriene de tip Dachstein se găsesc în defileul Oltului (Racoşul de Jos) şi în Munţii Apuseni (Munţii Codru). 30. Dacian. Stratigr.: Etaj al Pliocenului din Estul Europei (Basinul dacic), cuprins între Pontianul superior (cu Phylli-cardium planum) şi Levantinul inferior (cu Viviparus desma-nianus şi Viviparus mammatus). Dacianul e reprezentat prin nisipuri (uneori micacee) cu intercalaţii subordonate de gresii şi marne, rareori de pietrişuri. Fauna Dacianului cuprinde următoarele forme caracteristice: Prosodacna rumana, Proso-dacna munieri, Prosodacna haueri, Prosodacna neumayri, Prosodacna euphrosinae; apoi Unio sturdzae, Hyriopsis krejcii, Viviparus rumanus, Viviparus argesiensis, Viviparus bifarcinatus, cum şi numeroase specii de Bulimus şi Melanopsis (în Dacianul superior). Asociaţia de mamifere a Dacianului cuprinde formele: Mastodon arvernensis şi Mastodon borsoni. Se deosebesc: Dacianul inferior, cu Daciella carinata şi Prosodacna munieri, şi Dacianul superior, cu Prosodacna euphrosinae, Bulimus pilari şi Unio sturdzae. în Dacian s-au produs erupţii de lave acide (andezite amfibolice) în munţii Căliman, şi de lave bazice în munţii Harghita, piroclastitele acestora din urmă întîlnindu-se ca intercalajii în formaţiunile daciene din regiunea Baraolt. 1 Dacit 2 Dafnefînă în Vesful Munteniei, baza Dacianului cuprinde un nivel de nisipuri uneori bogat impregnai cu hidrocarburi exploatabile, numit complexul Drăder (Moreni-Gura Ocniţei). în Muntenia, începînd de la vest de Valea Buzăului pînă în Valea Oltului, se întîlnesc în partea mijlocie a Dacianului şi intercalafii de cărbuni (lignit), exploatate la: Ojasca, Ceptura, Filipeştii de Pădure, Şotînga, Doiceşti. 1. Dacif. Petr.: Rocă efuzivă neovulcanică, acidă, corespunzătoare, din punctul de vedere chimic şi mineralogic, granodioritelor de adîncime. E constituită din fenocristale de plagioclaz (de obicei andezin cu structură zonară), de cuarţ corodat (care uneori poate lipsi) şi de ortoză, ca minerale leucocrate, — şi din biotit, hornblendă (mai rar) şi piroxeni (foarte rar), ca minerale melanocrate. Pasta, microcristalină şi adeseori sticloasă, e formată din aceleaşi minerale, la cari se adaugă şi minerale accesorii, ca zirconul, apatitui, magnetitul, titanitul. Dacitul se caracterizează printr-o structură hemicristalină porfirică. Zăcămintele de dacit se prezintă sub formă de pînze de lavă şi uneori de conuri şi domuri (cupole), cu separafie de cele mai multe ori neregulată sau, uneori, colum-nară, ca la bazalt. Se întîlneşte în mase compacte şi proaspete de culoare cenuşie-brună sau în faciesuri propilitice de culoare verzuie, datorite autometamorfismului. Astfel de faciesuri se întîlnesc regulat în vecinătatea filoanelor metalifere, sub formă de elteraţiuni profunde cari ajung pînă la formarea de mase de sericit sau de caolin, impregnate cu pirită. Se întrebuinfează ca rocă pentru pavaje şi, uneori (mai rar), ca piatră de construcţie. Apariţia dacitului la suprafaţă se găseşte uneori în relafie cu zăcăminte metalifere, formate în faza hidrotermală. în fara noastră, dacitul se întîlneşte în Munţii Apuseni, în regiunea vulcanică Baia Mare şi în Munţii Vlădeasa. 2. Dacîtă. Expl.: Exploziv minier din grupul dinamitelor de siguranţă, clasa explozivelor cu nitroglicerină. Dacita are următoarea compoziţie: nitroglicerină 25%; azotat de amoniu 37%; nitroceluloză 1%; mononitrotoluen 5%; glicerină 3%; dextrină 4%; sare gemă 24%; oxid de fier 1%. Caracteristicile dacitei sînt următoarele: densitatea volumetrică d. 1,7; temperatura de explozie £ = 2010°; vi-tesa de detonaţie ^ = 4500 m/s; forţa sau energia specifică f= 691 000 kgdm/kg; efectul util în blocul Trauzl AV=220 cm3; brizanţa măsurată prin proba Hess (adică turtirea cilindrului de plumb), B — 9 mm; căldura de explozie Qv~675 kcal/kg; volumul specific al gazelor de explozie V^=560 l/kg; bilanţul de oxigen:-j-2,5%; gazele de explozie nu conţin oxid de carbon. Dacita a fost considerată un exploziv antigrizutos. încercările de antigrizutanţă au demonstrat însă că ea poate aprinde amestecul de metan şi aer. De aceea nu se mai foloseşte în rinele grizutoase, ci numai în cele fără emanaţii sau în cariere. 3. Dacron. Ind. text.: Fibră textilă obţinută din polimeri sintetici poliesterici (dimetil-tereftalat şi etilenglicol). Are următoarele caracteristici: lungimea de rupere 41 **-48 km; rezistenţa specifică 57,62 kg/mm2; rezistenţa relativă 4,6*»5,0 g/den; rezistenta în stare umedă 100% faţă de rezistenţa în stare uscată; rezistenţa în buclă 80*—100%; rezistenţa în nod 80—85%; alungirea la rupere în stare-uscată 19—23%; alun-girea la rupere în stare umedă 19—*23%; gradul de elasticitate 97, sub sarcina de 2% din sarcina de rupere, şi 80 sub sarcina de 8% din sarcina de rupere; greutatea specifică 1,38; conţinutul de umiditate la clima standard 0,4%; absorpţia de umiditate 0,5% la umiditatea relativă de 95%; interyalul de topire 248---2560. Nu îmbătrîneşte; sub acţiunea îndelungată a luminii pierde rezistenţa fără să se decoloreze; e rezistentă la majoritatea acizilor minerali; se disolvă parţial în acid sulfuric concentrat; e foarte rezistentă la soluţii alcaline slabe; e solubilă la fierbere în soluţii alcaline concentrate, în solvenţii organici obişnuiţi şi în unii compuşi fenolici; e foarte rezistentă la oxidanţi în general. Se vopseşte cu coloranţi de dispersiune şi cu coloranţi azoici; nu e distrusă de molii şi nu putrezeşte. Dacronul se fabrică atît sub formă de fibre lungi (continue), cît şi sub formă de fibre scurte. Se întrebuinţează la fabricarea unor produse de îmbrăcăminte şi a unor produse tehnice. 4. Dacrydium. Bot.: Gen de plante din familia Coniferae, care cuprinde circa 12 specii de arbori, arbuşti şi subarbuşti, originari din india, Noua Zeelandă, Tasmania şi Chile. Aceste plante au frunze mici, persistente şi lineare, de obicei flori dioice (v.) şi fructul ovoid; se înmulţesc prin butăşire. Pot fi cultivate şi în regiuni reci sau temperate. Din tulpina lor se obţine un suc răşinos, în formă de lacrimi. Varietăţi: Dacrydium cupressinum Wall. e un arbore înalt de 15 "20m; Dacrydium elatum Wall. are portul piramidal; Dacrydium Franklinii Hook. creşte pînă la 30 m înălţime, avînd ci mă piramidală şi frunze lanceolate. Lemnul unor specii de Dacrydium e întrebuinţat în industria mobilei, etc. 5. Daefilozoizi, sing. dactilozoid. Paleont.: Indivizi din colonia hidrozoarelor, avînd rol tactil şi de protecţie. 6. Dactylis. Bot.: Gen de plante din familia Granaceae, subfamilia Poaeoideae, tribul Festuceae. Cuprinde plante vivace, — cu rizom puternic şi cu tulpini drepte, înaite pînă la 1 m —, cari formează tufe dense. Datorită rădăcinilor puternice, aceste plante nu sînt pretenţioase la sol, rezistînd la secetă şi 1a frig. Specia Dactylis glomerata (golomăţ, noduroasă) e o plantă furajeră, pe care animalele o pot paşte numai începînd din al doilea an de la însămînţare. în fara noastră e răspîndită mai mult subspecia Dactylis englomerata Hay., care are calitatea de a fixa nisipurile mobile. 7. Dactyloiheca. Paleont.: Ferigă fosilă din subclasa Fili-ces eusporangiatae, ordinul Marratiales, caracterizată prin sporangi izolaţi şi grupaţi ca degetele de la mînă pe partea inferioară a pinulelor. Specia Dactylotheca (Pecopteris) plumosa Artis. e cunoscută din Per-mianul inferior din Banat. 8. Daftlif. Mineral.: Telradimit. (Termen vechi, părăsit.) Dactylotheca. 9. Dafin, pl. dafini. Bot.: Laurus nobilis Linn.; arbust din familia Lauraceae, care creşte spontan în regiunea mediteraneană şi se cultivă în cele mai multe regiuni temperate ale Europei. Are frunzele persistente, de culoare verzuie închisă, lanceolate pînă la oblong-lanceolate, ascuţite la ambele extremităţi, cu marginile ondulate, glabre, coriacee, cu lungimea de 7*--12 cm şi lăţimea de 2—4 cm; are florile, în mici umbele axilare, închise într-un involucru globos. Fructele dafinului sînt bace elipsoidale, de culoare verzuie sau neagră-brumărie. Frunzele de dafin uscate se întrebuinţează drept condiment j, (foi de dafin). Fructele conţin: 30% q q laurostearină, 23% amidon, 1% ^5\f/4^ ulei eteric, cum şi substanţe ră- •'y8 ~ şinoase şi mucilaginoase. Sînt folo- q âC=0 site în terapeutică. %*/ io. Dafnetină. Chim.: 7,8-Dihi- ţ u drOxicumarina,isomercuesculetina, qj_j combinaţie care se găseşte în gli- cozidul dafnină. Se prezintă sub formă de cristale acicuiare galbene deschise, cu p.t. 256°, solubile în a I ca Iii. Cu clorura ferică dă o coloraţie verde deschisă. Sin. Dafneio'L Dafnina 3 D'Alemberf, principiul lui ~ 1. Dafnina. Farm.: Giicozid, isomer al esculinei, care se găseşte în coaja plantelor Daphne gnidium Linn. şi Daphne mezereum Linn., din fa- l_j l_j milîa Thymelaeaceae. Se CC obfine din coaja acestor # Vu plante, prin extracţie ^C C CH apoasă, la cald. Lichidul CHOQ ' l C=0 extractiv e defecat, cu b 11 0 % / \ / ajutorul acetatului de *7 ^ plumb, care precipită taninurile şi gumele. Din lichidul defecat şi concentrat se obfine dafnina brută, prin cristalizare la temperatură joasă. Aceasta se purifică apoi cu ajutorul cărbunelui, prin cristalizări repetate, din apă fierbinte şi alcool metilic. A fost obţinut, de asemenea, pe cale sintetică. Dafnina se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, as,tringentă, cu gust amar; la 100° devine anhidră. Are p.t. 200° şi prezintă activitate optică [a]^^ — 114°,7 (în soluţie metanolică). E insolubilă în eter, puţin solubilă în apă şi în alcool, la rece, mai uşor solubilă la cald. Se disolvă în soluţii alcaline, colorîndu-le în galben-auriu, iar cu acid azotic, la rece, dă soluţii de culoare roşie. Sub acţiunea acizilor diluaţi şi a emulsinei, dafnina e dedublată într-o moleculă de glucoză şi una de dafnetină (v.). întrebuinţată pe cale bucală, acţionează ca purgativ drasiic; aplicată pe piele, are o acţiune vezicantă. Sin. Dafnozid, Dafnozidă. 2. Dafnîf. Mineral.: Fe4AI2 [(OH)8 | AI2Si2Oio]. Mineral din grupul doritelor, cristalizat în sistemul monoclinic. Se prezintă sub formă de agregate botriodale cu structură radiar fibroasă sau, mai des, sub formă de incrustaţii în cristalele de mispichel şi de cuarţ. E moale; are culoare verde şi gr. sp. 3,2. а. Dafnozid. Chim.: Sin. Dafnină (v.). 4. Dafnozidă. Chim.: Sin. Dafnină (v.). 5. Dagenan. Chim.: Sin. Eubasin (v.). б. Dagherotipie. Foto.: Sin. .Daguerreotipie (v.). 7. Daguerreotipie. Foto.: Cel mai vechi procedeu de fotografiere, care consistă în fotografierea imaginii cu ajutorul unei camere obscure, folosind în acest scop o placă de cupru argintată şi supusă atacului vaporilor de iod şi de brom, timp de 3--30 de minute. Sub acţiunea acestor vapori, argintul se transformă în iodură de argint, respectiv în bromură de argint, cari sînt substanţe fotosensibile. Developarea se făcea cu vapori de mercur, ţinînd placa deasupra unui vas cu mercur, încălzit la circa 75°; fixarea se făcea într-o soluţie de tio-sulfat de -sodiu, iar tonarea, într-o baie de cianură de aur. Fotografiile obţinute prin daguerreotipie sînt foarte sensibile la umiditate şi nu pot fi copiate sau reproduse. Sin. Daghe-rotipie. 8. Dahl, acizi Ind. chim.: Termen generic pentru urmă- torii compuşi intermediari, întrebuinţaţi la fabricarea coloranţilor azoici: acidul 1-naftol-4,7-disulfonic, obţinut prin aplicarea reacţiei Bucherer la acidul 1-naftilamin-4,7-disul-fonic; acidul 2-naftilamin-5-sulfonic (6-amino-naftalen-1 -sul-fonic), obţinut prin sulfonarea 2-naftilaminei; e întrebuinţat la fabricarea colorantului Palatin verde rezistent BLN; acidul 1-naftilamin-4,6-disulfonic şi acidul 1-naftilamin-4,7-disulfonic pot fî preparaţi ca amestec, prin disulfonarea 1-naftilaminei şi prin monosulfonarea acidului naftionic sau a acizilor Cleve; ca indivizi chimici separaţi se pot obţine prin sulfonarea acizilor 1-naftiJamin-6- sau -7-sulfonic. Principalii coloranţi derivaţi din aceste produse sînt următorii: Roşu de mătase G (acid Dahl amestec, diazotat şi cuplat cu |3-naftol) şi Ecarlat diamin rezistent 7 BH (acid carbonil J, cuplat odată cu acizi Dahl şi a doua oară cu o-dianisidină). 9. Dahilif. Mineral.: Varietate de fosforif. 10. Dairea, pl.dairele: Instrument muzical alcătuit dintr-un cerc lat de lemn, închis numai la partea superioară cu o piele bine întinsă; în lungul cercului sînt fixate mici sfere de metal, goale şi găurite, în interiorul cărora se găseşte cîte o bucată mică de metal, şi cari produc sunete cînd sînt mişcate prin baterea cu degetele în pielea întinsă. 11. Daisse. Ind. text.: Fibre de iută de calitate superioară, de culoare castanie deschisă, cultivată în India şi în Vietnam. Fibrele Daisse sînt folosite pentru obţinerea ţesăturilor de saci, pentru ambalaje, etc. 12. Dakeit. Mineral.: Schroeckingerit. (Termen vechi, părăsit.) 13. Dakin, soluţie Farm.: Soluţie de hipoclorit de sodiu. Se prepară dintr-un amestec de hipoclorit de calciu, carbonat şi bicarbonat de sodiu. Se prezintă sub formă de lichid limpede, de culoare slab roză, cu miros caracteristic de clor. Conţine 0,43—0,51 g clor activ la 100 ml. Se păstrează în flacoane de sticlă colorată, pline şi bine închise, timp de cel mult opt zile de la fabricare. Are proprietăţi antiseptice, fiind întrebuinţată, ca dezinfectant, la spălarea rănilor, în gargarisme, clisme, etc. 14. Dalac. 1. Zoot., Biol.: Sin. Antrax (v.), Cărbune, Pustulă malignă, Talan, Bubă neagră. îs. Dalac. 2. Bot.: Paris quadrifolia L. Plantă ierboasă din familia Liliaceae, cu rizom; are tulpina dreaptă. Creşte prin locuri umbroase; înfloreşte în luna mai. Frunzele sînt între- buinţate în mediul rural la tratamentul dalacului. 16. Dalaj, pl. dalaje. Cs.: Pavaj, pardoseală sau placaj de zidărie, alcătuite din dale de piatră naturală sau artificială. Dalajul destinat ca pardoseală exterioară (pavaj) se utilizează la trotoare, la alei, curţi, peroane, etc., în general în locurile circulate de pietoni sau de vehicule uşoare. Dalajul folosit ca pardoseală interioară la construcţiile civile e alcătuit din dale de mozaic, de gresie sau de marmură, iar cel folosit la construcţiile industriale poate fi alcătuit din dale de beton armat sau din dale de fontă ori de oţel. Dalajul folosit pentru placarea pereţilor se execută din plăci de piatră naturală sau artificială, fixate cu mortar şi cu agrafe metalice (v. sub Agrafă 2). V. şî sub Pardoseală de piatră, Placaj de piatră. 17. Dală, pl. dale. 1. Cs.: Placă poligonală, de piatră naturală sau artificială, cu grpsimea mai mare decît 3 cm şi cu suprafaţa de cel puţin 400 cm2, folosită la executarea unor pardoseli interioare sau exterioare, la pavarea curţilor, a trotoarelor, a peroanelor sau a altor spaţii circulate de pietoni sau de vehicule uşoare, cum şi la executarea unor placaje de zidărie. V. şî sub Placă. îs. Dală. 2. Cs.: Placa de beton armat a unui planşeu, a unei bolţi, a unei suprafeţe autoportante, etc. 19. Dalbergia. Bot.: Gen de arbori şi arbuşti din familia Leguminosae, originari din regiunile tropicale. Cuprinde peste 100 de specii. Dalbergia nigra produce lemnul de trandafir de Brazilia; Dalbergia latifolia Roxb. produce lemnul de trandafir de India (blackwood). Alte specii dau lemnul de palisandru (de diferite provenienţe), foarte căutat în ebenisterie. 20. D'Alemberf, principiul lui Mec.: Forţa rezultantă exterioară Fit care e exercitată asupra unui punct material A/,-de masă mi şi accelerafia a^, adunată vectorial cu forfa inerţială miai^\ cu reacţiunea rezultată din însu- k marea forţelor pe cari toate punctele unui sistem olonom le exercită asupra punctului Mi (forţe interne de legătura), dau o rezultantă identic nulă (sistemul e In echilibru): fj+ăi+E *«=(>. k D'Alemberf, teorema lui ~ 4 Daltă 1. teorema Iui Mat.: Orice ecuaţie algebrică întreagă, cu coeficienţi reali sau complecşi, . f (z) = Ag zm 1 +*" + /4wl = 0, are cel pufin o rădăcină, reală sau imaginară. Această teoremă fundamentală are următoarele consecinfe imediate: numărul rădăcinilor unei ecuaţii algebrice e egal cu gradul său; orice polinom întreg, f (z), poate fi descompus în factori primi de forma z — a. 2. D'Alemberf-Lagrange, principiul lui Mec.; Lucrul mecanic virtual al forjelor aplicate unui sistem de puncte materiale şi al forţelor inerţiale, pentru o deplasare virtuală compatibilă cu legăturile sistemului, în mişcarea fără frecare, e nul: Yi{~mkrk+^k)brk=°' &£= 1 iar cînd există legăturile (ps(r) = 0 (i=1, 2,"',m<.n), principiul enunţat se exprimă prin relaţia n f n - m \ Yi i~mkrk+Fk+ 9rad %) &rs=0, k-\ ' S=1 ' în care Fk sînt forţele aplicate punctului Mk de masă mk şi acceleraţie ak = rk, iar Xs sînt m parametri, numiţi multiplicatorii lui Lagrange. Sin. Principiul lucrului mecanic virtual. 3. Dalembetfian, pl. dalembertieni. Mat.: Operatorul /\, unde v e o vitesă constantă, iar A = divqrad V4 Q)tZ e simbolul laplacianului. El se aplică intensităţii cîmpurilor de scalari şi de vectori. în coordonate cartesiene triorto-gonale: P-Jj_____d_____c)____9_______d_m v2 c)t2 $x2 c)^2 c)z2 Operatorul intervine în ecuaţia micilor mişcări ale unui fluid perfect, în ecuaţia undelor electromagnetice, etc. 4. Dalian, pl. daliene. Pisc. V. Talian. 5. Dalină. Chim.: Sin. Inulină (v.). e. Dalmania. Paleonf.: Trilobit din grupul Proparia, familia Phacopidae, considerat ca forma tip a acestei familii. Are glabela mare şi rotunjită cu şanţuri laterale profunde; spinii genali sînt lungi. Pigidiul e format din numeroase segmente, terminîndu-se în general printr-un spin. Genul Dalmania e foarte răspîndit în formaţiunile de vîrstă siluriană din Europa, Asia şi America de Nord. Sin. Dalmanites. 7. Dalmatic, farm Geogr.: Tip de ţărm marin caracteristic re-giunii Dalmaţia Tărm de „ dalmatlc. din partea de est a mării Adriatice, format din golfuri alungite, din peninsule şi insule de asemenea alungite paralel cu linia de ţărm şi cu crestele muntoase de pe litoral. Golfurile se unesc cu marea deschisă prin portiţe perpendiculare pe linia ţărmului. Acest tip de ţărm se formează prin scufundarea litoralului pe care se găsesc forme de relief deluroase, aşezate paralel cu crestele muntoase şi separate între ele prin depresiuni sau văi fluviatile. Sin. Ţărm dalmat. 8. Dalradian. Stratigr.: Etaj al Precambrianului din Scoţia (Munţii Grampiani), constituit din roci metamorfice, în generai cu un metamorfism mai atenuat. 9. Daltă, pl. dălţi. Tehn.: Unealtă metalică pentru desprinderea de aşchii dintr-un material, formată din: un corp (la dălţi pentru lemn, lamă); o parte activă, în general în formă de pană cu un fă/ş ascuţit; o parte de fixare într-un mîner, numită coadă, sau de primire a loviturilor de lucru, numită cap. Tăişul poate avea muchia dreaptă, curbă, sau în poligon închis ori deschis; uneori e discontinuu, divizat în mai multe tăişuri scurte, alăturate; alteori e redus la un vîrf (de ex. la dalta ascuţită, pentiu piatră). — Corpul poate avea secţiunea dreptunghiulară, în formă de trapez, de poligon regulat, de cerc, etc. La extremitatea opusă tăişului, corpul e terminat, fie cu un cap cu faţa rotunjită, asupra căruia se exercită lovitura de ciocan, fie cu o coadă ascuţită, pentru fixare într-un mîner de lemn sau de masă plastică, pentru a fi folosită prin apăsare sau prin lovire; uneori, corpul dălţii are un ochi pentru fixarea acesteia la o coadă de lemn, ansamblul constituind o daltă cu coadă sau o daltă-ciocan (v. mai jos, sub Dălţi pentru metal şi sub Dălţi pentru piatră). Forma şi materialul din care se confecţionează dălţile depind de materialul de prelucrat şi de forma care trebuie să rezulte din prelucrare. De cele mai multe ori, dălţile se confecţionează din bare de oţel-carbon sau de oţel aliat, scula forjată fiind apoi călită, revenită şi ascuţiiă la maşini cu discuri abrazive.— Cele mai multe dălţi, numite dălţi drepte, au planul median al tăişului paralel cu planul median al corpului; unele dălţi, numite dălţi în cruce sau dălţi crucişe, au acest plan perpendicular pe planul median al corpului. După tipul de construcţie şi după materialul de prelucrat, dalta poate fi folosită la aşchierea prin apăsare, exercitată manual (de ex. unele dălţi pentru lemn), sau prin şoc, produs prin lovire cu un ciocan; unele dălţi cari lucrează prin şoc sînt acţionate de maşini-unelte (v. fig.). — După felul de acţionare, se deosebesc dălţi de mînă şi dălţi pentru maşină.— După materialul de prelucrat, prezintă importanţă dălţile pentru lemn, pentru metal şi pentru piatră. Dălţile pentru lemn pot fi: dălţi de mînă cu mîner (v. fig. !>• /’s) sau fără mîner (v. fig. mj, m2 şi n), acţionate prin şoc exercitat prin lovire cu un ciocan sau, uneori, prin apăsare (v. fig. 11-/4); dălţi acţionate de o maşină de scobit (v. fig. Si*--S3); dălţi de mînă cu mîner (v. fig. ki- l<4, oi, o2, pi— P6 Ş« rr-r5), acţionate prin apăsare. Dălţile acţionate prin şoc sînt folosite la scobit, la cioplit, la format cepuri, etc.; ele pot avea tăişul continuu şi drept, strîmb sau curb. Dălţile de mînă cu mîner, acţionate prin apăsare, sînt folosite fie la sculptat şi cioplit, fie la diferite operaţii de strunjire (degroşare, finisare, filetare). Unele dălţi de strunjit la interior sînt numite dălţi îndoite sau dălţi-cîrlig (v. fig. rg), iar dalta lată pentru strunjit la exterior e numită, uneori, custură. Dălţile pentru metal pot fi: dălţi de mînă fără mîner (v. fig. ei»*e3), acţionate prin şoc exercitat prin lovire cu un ciocan; dălţi-ciocan (sau dălţi cu coadă), acţionateprin şoc exercitat prin lovire cu un ciocan de mînă (v.Jig. cj şi c2), ori exerciat de berbecul unui ciocan mecanic; dălţi acţionate de o maşină-unealtă portativă (v. fig.^ diyds). Ele au tăişul continuu, şi sînt folosite în operaţii de dăltuire sau de detaşare, Dălţile pentru piatră pot fi: dălţi de mînă fără mîner (v. fig. /r**^), acţionate prin şoc exercitat prin lovire T Tipuri de daltă m i, u r\ r\ A I nxn VT7 s, S2W Sj a) Daltă de mînă pentru metal, dreapta, cu tăiş drept, sau daltă lată; b) daltă de mînă pentru scobit lemn, cu mîner; Cj şl c2) daltă-ciocan pentru metal, pentru tăiere la cald, respectiv la rece; 1) corp sau, la dălfi pentru lemn, lamă; 2) pană sau parte activă; 3) tăiş; 4) muchie tăietoare (numită impropriu şi tăiş) sau, la dălfi pentru lemn, gură; 5) fafa pene? sau, la dălfi pentru lemn, pieziş; 6) umăr; 7) cap; 8) coadă pentru fixare în mîner; 9) mîner; 10) inel; 11) ochi pentru coadă de lemn. — Dălţi pentru maşini-unelte pneumatice, folosite la curăţirea pieselor metalice turnate: dj şi d2) daltă lată, respectiv îngustă, cu coadă cilindrică; d3) cu tăiş lăţit, pentru piese de oţel turnate şi recoapte; d4) cu partea de atac curbată, pentru fefe interioare; d5) cu tăiş profilat şi coadă exagonală — pentru asigurare contra rotirii —, pentru curăţiri de precizie (de ex. curăţirea sudurii sau tăierea răcitoarelor). — Dălţi de mînă pentru metal: e*) daltă dreaptă şi cu tăiş curb; e2 şi e3) daltă în cruce, respectiv daltă specială pentru canal de pană. — Dălţi- de mînă pentru piatră: şi f2) daltă pentru roci tar», monobloc, de otel, respectiv armată cu plăcută de metal dur; f3) daltă pentru piatră, pentru roci de tărie medie; ^4) daltă pentru piatră, dinţată sau gradină, pentru roci de tărie medie; g) daltă ascuţită sau şpit pentru roci tari; h) daltă cu coadă, de lovit, pentru roci de tărie medie. — Dălţi de mînă pentru scobit în lemn: /3) daltă pentru scobit găuri; »2 şi ig) dălţi drepte; i4) daltă oblică sau piezişă; /5) daltă semirotundă. — Dălfi 'drepte şi cu o singură curbură, pentru sculptură în lemn: kj) daltă unghiulară sau daltă „unghia caprei"; k2) daltă semirotundă; k3) daltă dinţată; k4) daltă spatulată sau lăţită; - Î4) dălfi cu dublă curbură, pentru sculptură în lemn. — Dălţi tîmplăreşti pentru scobit: mj şi m2) dălfi pentru lemn, monobloc (fără mîner) pentru îngropat balamale; n) daltă pentru lemn, pentru îngropat zăvoare. — Dălfi pentru lemn, folosite la strung: °i Şi o2) dălfi pentru lemn, pentru filetat la strung la exterior, respectiv la interior. — Dălfi pentru lemn, pentru strun|ire la exterior: Pj) daltă semirotundă sau daltă cioplitoare semirotundă, pentru degroşarea lemnului de tărie medi6 sau moale; p2) daltă dreaptă (custură) pentru aceeaşi operafie la lemn tare; p3 şi p4) dălfi pentru netezire cu tăiş oblic, respectiv drept şi lăfit; p5) daltă-cufit pentru canale adînci şi înguste; P6) daltă-cioplitor cu tăiş curb pentru lemn tare. — Dălfi pentru lemn, pentru strunjire la interior: r,) daltă-cufit cu un singur pieziş, pentru strunjire longitudinală şi frontală, la interior; r2 şi r3) dălfi indoite sau dălfi-cîrlig, pentru strunjire longitudinală, la interior; r4 şi r5) dălfi cu un singur pieziş, pentru strunjire de fund, la interior, cu vîrf ascufit, respectiv cu tăiş rotunjit. — Dălfi pentru maşini de scobit lemn: Sj şi s3) dălfi simple; s2) daltă cavă, pentru maşina de scobit cu daltă şi burghiu. Daltă cu coada 6 Damasc cu un ciocan; dălfi cu coadă (v. fig. h), acfionafe manual şi lucrînd ca unelte de lovire (de ex. pentru cioplire); dălfi acfionate de o maşină-unealtă portativă. Ele pot avea corpul monobloc şi tăişul fie linear, şi continuu ori dinfat (cînd sînt numite şî gradine; v. fig. f4) sau punctual (cînd sînt numite dălţi ascuţite sau şpifuri; v. fig. g), fie armat cu plăcufe de metal dur. Ele sînt folosite, de exemplu, la fragmentarea ori cioplirea pietrei, sau — în exploatări miniere — la spartul rocilor ori la detaşarea bucăfilor de rocă crăpate în prealabil (copturi). V. şî sub Cioplirea pietrei. 1. ~ cu coadă. Mett.: Sin. Ciocan-daltă, Daltă-ciocan (v. sub Daltă, Dălfi pentru metal şi Dălfi pentru piatră). 2. r^/ de călăfătuit. Nav.: Daltă cu corpul lăfit la partea inferioară, folosită la călăfătuirea punfilor şi a bordajelor de lemn. Se deosebesc: dalfă tăie- _ _ foare (v. fig. a), cu tăiş, pentru tăierea calafatului, şi daltă lucrătoare, pentru îndesarea acestuia (v. fig. b), al cărei corp are la partea inferioară 1***3 canale; ul-iima se numeşte, după numărul de canale, daltă simplă, daltă dublă sau sinar, şi daliă triplă. 3. ~ îndoită. Ind. lemn. V. sub Daltă, Dălfi pentru lemn. a) 4. Daltă de ghidare. Metg., Ut.: Element al armaturii de laminare, care se montează la ieşirea semifabricatului din calibrele laminoarelor de profiluri şi de sîrmă şi serveşte la dislocarea laminatului din calibru, la evitarea înfăşurării lui în jurul cilindrului de laminor şi la menţinerea lui în pozijie corectă Dălţi de călăfătuit. daltă tăietoare; b) lucrătoare simplă. daltă Dălfi de ghidare. a şi b) dălfi superioare cu aplicare pe cilindru cu ajutorul unui resort elicoidal, respectiv cu ajutorul unei contragreutăfi; c) daltă inferioară simplu rezemată; 1) cilindru de laminor; 2) daltă superioară; 2’) daltă inferioară; 3) resort elicoidal; 4) contragreutate; 5] bară port-ghidaj. în plan vertical. După cum exlremitatea lor se sprijină pe cilindrul superior sau pe cel inferior (v. fig.), dăljile de ghidare se numesc dălfi superioare sau dălfi infeiioare. V. şi Armatură de laminare, sub Armatură 1. 5. Dalton, pl. daltoane. Pisc.: Cîrlige mari (lungi de 15 cm), forjate şi neprelucrate, folosite în trecut, la car- 6. Dalton, legea lui 1. Fiz.: Presiunea exercitată de un amestec de gaze e egală cu suma presiunilor parfiale pe cări le-ar exercita fiecare dintre gazele componente, dacă ar ocupa singur volumul ocupat de amestec, la aceeaşi temperatură. Pentru fiecare gaz- din amestec se poate scrie ecuafia generală a gazelor ideale: PiV=niRT, în care e presiunea parfială exercitată de gaz, V e volumul total al amestecului, iar n^ e numărul de moli corespunzător gazului respectiv. Pentru amestecul gazoş, V'Zpi=RT'£ni-, se obfine PV='£nRT, unde raportul ■=— = X: reprezintă fracfiunea molară pentru n fiecare component din amestec. într-un amestec de gaze ideale, suma fracfiunilor molare e egală cu 1. Legea lui Dalton se aplică ş'i la gazele reale, cu erori nu prea mari, dacă amestecul de gaze nu se găseşte în vecinătatea temperaturii de condensare. Amestecarea unui număr oarecare de gaze ideale, la presiune constantă, se face fără variafie de volum, dacă gazele nu reacfionează între ele: volumele sînt aditive. 7. Dalton, legea lui 2. Chim. V. Proporfiilor, legea ~ mulfiple. n. Daltonism; Defect al vederii, care consistă în faptul că anumite culori, de obicei culorile complementare roşu şi verde, produc aceeaşi sensafie de culoare, şi deci nu pot fi deosebite de cel care suferă de acest defect. 9. Dam, pl. damuri: Bordei pentru vite. (Termen regional.) io. Damasc. Ind. text.: Ţesătură cu desene mari, cari re-prezinfă figuri, peizaje, scene, etc., folosită la confecţionarea macele cu un singur rînd de cîrlige autoprinzătoare (fără nadă), pentru pescuitul morunului, nisetrului şi păstrugei. Desene de fesătură damasc (a şi b) şi Jacquard (c). fefelor de masă, a albiturilor de pat şi a stofelor de mobilă. Unele fesături Jacquard pentru fefe de pernă şi pentru fefe de masă se numesc de asemenea damasc. Deosebirile dintre fesăturile damasc şi fesăturile Jacquard sînt următoarele: la fesăturile Jacquard, conturul figurilor e rotund (v. fig. c), iar la fesăturile damasc, acest contur e totdeauna în trepte (v. fig. a şi b); la fesăturile Jacquard, pe fond şi în figură pot fi folosite două sau mai multe legături diferite, iar la fesăturile damasc, legătura din figură e totdeauna negativul legăturii din fond. Pentru producerea fesăturilor damasc se foloseşte o maşină Jacquard combinată cu un dispozitiv de ife, iar pentru fesăturile Jacquard se foloseşte numai maşina Jacquard. Damascenină 7 Dană COO—CH3 I C HC/ ^ C—ISIHII I HC c-o-c H -ch3 ch3 Desenele damasc sînt numite „damasc în patru, în cinci, respectiv în şase fire", după cum treapta desenului e formată din 4, 5, respectiv 6 fire. De exemplu, fig. b reprezintă un damasc în patru fire. î. Damascenină. Chim.: Esterul metilic al acidului 3-met-oxi-2-metil-aminobenzoic, alcaloid care se găseşte în seminţele de Ni-gella damascena şi de Nigella aris-. tata. E o substanţă cristalină cu p. t. 26°, p. f. 750 270° (cu uşoară descompunere), solubilă în alcool etilic, în eter etilic, cloroform, eter de pelrol, insolubilă în apă. Se utilizează în parfume, ie, pentru mirosul ei de albăstrele. 2. Damaschinaf. 1. Mett.: Calitatea unui ofel sudat, cum erau oţelurile fabricate în trecut în Damasc, ori imitaţiile acestora, de a prezenta la suprafaţă desene în formă de vine ramificate ori de vine şerpuite (în formă de flăcări). 3. Damaschinaî. 2. Mett.: Calitatea unui obiect metalic (de obicei lame, mînere şi teci de arme albe ca săbii, pumnale, etc.) de a prezenta ornamente din incrustaţii de fire sau vine de aur ori de argint. Accepţiunea e improprie pentru termenul damaschinat. 4. Damă, pl. dame. Nav.: Scobitură în copastia unei îm-barcafii cu rame, în care se sprijină manşonul ramei (v. fig.). Are la interior o întăritură de bronz, şi e echipată cu un capac care închide dama cînd se scoate rama. Sînt folosite, în general, la bărcile mari ale navelor de război şi, uneori, în marina comercială, Ia bărcile de serviciu. 5. Damigeană, pl. damigene. Tehn.: Balon de sticlă (cu capacitatea ----------—------------- de 5*”50 I sau mai mare), pentru am- Damă. balaj, îmbrăcat — pentru a-l proteja ,, copas)ia bărci!; 2) damă. contra şocurilor — cu o împletitură 3) capac, de nuiele de răchită; împletitura are una sau două toarte, pentru uşurarea transportului şi a manipulării. Damigenele sînt folosite la transportul şi la păstrarea lichidelor. V. sub Dammar, răşină de Chim., Ind. chim., Farm.: Răşină secretată de arborii din familia Dipterocarpaceae (Aga-ihis Dammara, etc.), cari cresc în Arhipelagul malaez. Răşina curge de la sine şi se întăreşte repede la aer; are culoare albă-gălbuie, transparentă; e solubilă în benzen, în acid sulfuric, cloroform şi sulfură de carbon, mai puţin solubilă în alcool, în eter, toluen şi acetonă. Răşina conţine: acid dammaric (23%), răşini a (40 ’/0) şi |3 (22,5%), ulei eteric, compuşi amari (0,5%), apă (2,5%), săruri minerale (3,5%), etc. E întrebuinţată, în Medicină, la fixarea preparatelor microscopice; Ia fabricarea lacului de Dammar şi a torţelor; ca lac protector pentru plăcile fotografice, cari nu devin lipicioase, chiar la o temperatură mai înaltă; ca lac de acoperire pentru obiecte albe sau ca lac de amestec pentru lacurile cu pigmenţi albi (lac pentru porţelan), etc. 8. Damourif. Mineral.: Varietate de muscovit, cu structura solzoasă, fină. (Termen vechi, părăsit.) 9. Danaidă, pl. danaide. 1. Hidr.: Ajutaj calibrat, delimitat de o suprafaţă de revoluţie cu curba meridiană din arce de cerc (v. fig.), astfel încît să fie cît mai apropiată de 6. Dammar, lac de ~ 7. Dammar, răşină de Danaidă. forma vinei de lichid în vecinătatea ieşirii dintr-un orificiu circular. Se foloseşte pentru determinarea debitelor curenţilor sub presiune, avînd coeficient de debit determinat. Coeficientul de debit al danaidelor depinde, în general, de numărul Reynolds al mişcării şi de diametrul danaidei. Pentru o danaidă de tipul din figură, coeficientul de debit ^ se ia din tabloul care urmează. Sin. (impropriu) Ajutaj conoidal. vd Re = — V 25 000 50 000 100 000 200 000 450 000 1 000 000 d — 2,8 cm d = 7,0 cm 0,947 0,955 0,957 0,962 0,964 0,967 0,970 0,972 0,975 0,979 10. Danaidă. 2. Hidr.: Prin extensiune, porţiunea finală a unei conducte de golire alese astfel, încît să asigure vinei de lichid o formă anumită. 11. Danaif. Mineral.: Varietate de mispichel (v.), care conţine 6—9% cobalt. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale cu habitus pseudorombic. 12. banalii. Mineral.: 3(Fe, Zn, Mn)BSi04 • ZnS. Mineral rar din grupul helvinului (v.), întîlnit în graniţe şi în ganga unor filoane metalifere (de fier). Cristalizează în sistemul cubic, în cristale aparent octaedrice; de cele mai multe ori se găseşte însă masiv sau fin diseminat. E casant; are duritatea 5,5'"6 şi gr. sp. 3,4. E translucid, de culoare roşietică-cenuşie, cu luciu puternic, sticlos sau răşinos. 13. Dană, pl. dane. t. Hidrot., Nav.: Porţiune de la cheu, de lungime convenţională, destinată acostării navelor în vederea încărcării, descărcării sau staţionării lor. Dimensiunea danei se determină în funcţiune de lungimea celei mai mari nave de acostat (lmax), la care se adaugă o lungime a, a cărei valoare depinde de destinaţia danei (felul traficului), de tipul de construcţie a cheului de acostare, de tipul navei, frecvenţa acostărilor, numărul de nave cari acostează simultan, şi de felul acostărilor la dană. La danele de acostare a navelor fără auto-propulsiune, se ia a = (0,5—0,8) lmax, pentru a permite acostarea remorcherului; în cazul lipsei de spaţiu, se ia 1); pasul circular a/ danturii (p), numit abreviat pasul danturii, care e arcul de cerc de divizare, căruia îi corespund un dinte şi un gol alăturat (respectiv arcul dintre axele de simetrie a profilurilor a doi dinţi consecutivi), şi a cărui valoare e Elementele geometrice caracteristice ale danturii (la un angrenaj cilindric, cu din|ii drepţi/ cu dantură în evolventă, necorectat). Z^) angrenaj exterior; Bj) angrenaj interior; OjC^) linia centrelor; A) distanta dintre centre; NN) normala la linia centrelor; VV) direcţia liniei de angrenare; KtK2) linie de angrenare; S^) lungime de angrenare; a) unghi de angrenare; P) polul angrenării (punct primitiv); C'C") arc de angrenare; C^ şi C^) cercuri de bază; Cpi şi Cp^ cercuri de divizare (primitive); Ce^ şi Ce2) cercuriexterioareCQ cercuri interioare; ha) adîncimea de lucru; h) înălţimea dintelui; a) înălţimea capului dintelui; b) înălţimea piciorului dintelui; d) grosimea dintelui; g) lărgimea golului; c) jocul la fund; p) pasul circular; yp) pasul unghiular; Cp ) curba profi- lului dintelui. dată de cîtul dintre lungimea cercului de divizare şi numărul de dinţi ai roţii dinţate (p = 2 jt Rp/Z)] pasul unghiular al danturii {yp), care e unghiul la centru (al roţii dinţate) Dantura angrenajului 12 Dantura angrenajului corespunzător pasului circular şi a cărui valoare e reprezentată de cîtul dintre 360° şi numărul de dinţi (y^ = 360°/2); modulul danturii (m), numit uneori şî pas diametral, care e cîtul dintre diametrul de divizare al roţii dinfate şi numărul de dinţi ai acesteia (de aceea între pasul circular şi modul există relaţia: p=ji*m); înălţimea dintelui (h), egală cu adîn-cimea golului dintre doi dinţi şi care se compune din înălţimea capului dintelui ( cercuri de divizare; NN) normala la linia centrelor; Cj) curba profilului dintelui rotii; SS) linie de angrenare; zAjaj, Bjbj şi Djdj) normale la curba Cj; A,B,Pşi D) puncte determinînd linia de angrenare; aAf aB ?' aD) unghiuri de angrenare. 0)2 P2P ' Ol P şi se găseşte în punctul de tangenfă al cercurilor de rostogolire ale rofilor dinfate. Profilul conjugat (C2) se trasează (v. fig. II) prin unirea punctelor A2, B2, P2 şi D2, obfinute prin intersectarea arcelor de cerc AA2, BB2, PP2 şi DD2, concentrice fafă de centrul O2 al con-trarofii şi trecînd prin punctele A, B,Pş\ D de pe linia de angrenare, cu arcele de cerc cu centrele în punctele a2. b2, Pşi d2, situate pe cercul de divizare (C^)la distanfele a2P = ai P, b2P = ■=bxP, P2P = PiP şi d2P = d1P de polul angrenării P şi avînd razele a2A2-aiAi,b2B2~ = b1Bh P2P2 = ~PlPi~0 şi d2D2~ — dxDi. Unghiurile de angrenare (aA, aB şi aD) se determină (v. fig. /), fie prin măsurarea unghiurilor cu vîrful în polul angrenării P şi cuprinse între normala NN la linia centrelor şi razele II. Trasarea profilului conjugat (de pe contraroată). Ot şi C>2) centrele roţilor dinfate; P) punct primitiv; Cp^ şi Cpa) cercuri de divizare; Cj şi C2) curbele profilurilor conjugate ale dinfilor rofii şi confra-rofii; SS) linie de angrenare; Ajaj, B^bj şi Dfdj) normale la curba C*; A2a2, B2b2 şi d2D2) normale la curba C2. PA, PB şi PD, fie prin măsurarea unghiurilor cu vîrfurile pe cercul de divizare şi cuprinse între normalele A\a\, B±b\ şi Dxd\ şi tangentele respective în punctele ax, bx şi dx. Arcele de intrare (at) şi de ieşire (aj din respectiv arcul de angrenare + <**), se angrenare, determină (v. fig. III) pe cercurile de divizare (CPi şi Cps) cu arcele III. Determinarea arcelor de Intrare şi de ieşire din angrenare. Oj şi 02) centrele rofilor dinfate; P) polul angrenării; Cp^ şi Cp2) cercuri de divizare; Cej şi Cg^) cercuri exterioare; Q şi C2) pozifia iniţială (la stabilirea contactului) a profilurilor dinfilor conjugafi ai rofii şi contrarofii; CJ şi Cg) pozifia finală (la desfacerea contactului) a profilurilor dinfilor conjugafi ai rofii şi contrarofii; SS) linie de angrenare; S2) punct de contact la începerea angrenării; Sj) punct de contact la terminarea angrenării; IjP şi l2P) arce de intrare în angrenare; PE1 şi PE2) arce de ieşire din angrenare; l1E1 şi /2£2) arce de angrenare. egale 7i£i şi I2E2 pe cari rulează cele două cercuri de rostogolire din momentul intrării în angrenare pînă în momentul ieşirii din angrenare, adică din momentul stabilirii contactului dintre profilurile conjugate (Q) şi (C2) pînă în momentul întreruperii acestui contact. Punctul S2 de stabilire a contactului e determinat de înălfimea a2 a capului dintelui contrarofii, fiind situat la intersecfiunea dintre linia de angrenare şi cercul exterior al contrarofii (Ce2), iar punctul Sx de părăsire (întrerupere) a contactului e determinat de înălfimea ax a capului dintelui rofii, fiind situat la intersecfiunea dintre linia de angrenare şi cercul exterior al rofii (C^). Arcele de intrare în angrenare ale celor două rofi sînt egale şi sînt reprezentate de arcele 7jP şi I2P, iar arcele de ieşire din angrenare sînt de asemenea egale şi sînt reprezentate de arcele PEX şi PE2. Gradul de acoperire e al danturii e cîtul dintre arcul de angrenare aa şi pasul circular al dinfării p, adică __ a(l E~7" Trasarea dinfilor (v. fig. IV) se face separat pentru roată şi contraroată. Dinfii se limitează lateral (la flancuri) prin profilul determinat anterior (Q, respectiv C2), dispus în perechi simetrice fafă de axa dintelui şi distanfate cu grosimea d a dintelui. Distanfa dintre axele a doi dinfi alăturafi se ia egală cu pasul p. Dinfii se limitează la partea superioară prin cercul exterior al rofii dinfate, trasat cu o rază =*/v +a' unde a e înălfimea capului dintelui, iar golurile se limitează la partea inferioară prin cercul interior al rofii dinfate, trasat cu o rază R: =Ri) —b, Ht 2 Pit 2 ' unde b e înălfimea piciorului dintelui. De obicei curbele Danturii, construcfia ~ de angrenaj 15 Danturii, construcfia ~ de angrenaj laterale se racordează cu arcele de cerc interior, cari reprezintă fundul golurilor. IV. Trasarea dinfilor. Oj şi Oa) centrele rofilor dinfate; P) polul angrenării; Rei şi R^) raze exterioare; Rjt şi Rjş) raze Interioare; Rpi şi Rp^) raze de divizare; Cj şi C2) profiluri laterale de secfiuni transversale ale dintelui; p) pasul circular; h) înălţimea dintelui; a) înălfimea capului dintelui; b) înălfimea piciorului dintelui. Deoarece legea fundamentală a angrenării poate fi satisfăcută printr-o infinitate de profiluri de dinte, în practică se utilizează numai anumite curbe, şi anume cicioidele şi în special evolventă (desfăşurătoarea). Consfrucfia danturii c icIoida le se efectuează tra-sînd un profil de dinte format din două curbe ciclice, una pentru piciorul şi alta pentru capul dintelui, cari trebuie să aibă V. Elementele dinfării cicloidale. Oi ŞÎ Oâ) centrele rofilor dinfate (cari sînt şi centrele, cercurilor de bază) ; O şi O**) centrele cercurilor generatoare; r'şi r**) razele cercurilor generatoare; C6l şi Ce2) cercuri exterioare; Cpj şi Cpa) cercuri de divizare; ^e2l raze^e cercurilor exterioare; şi Rj) razele cercurilor interioare; Rpi şi f?p2) razele cercurilor de divizare (cari sînt şî cercuri de bază); P) polul angrenării; SjS2) linie de angrenare; JjP) arc de intrare în angrenare; PEa) arc de ieşire din angrenare; IjEj) arc de angrenare; şi H/a) hipocicloide; Epi şi Epa) epicicloide. aceeaşi origine P, pentru ca profilul să fie continuu (v. fig. V). Fiecare dintre aceste curbe ciclice, dintre cari una e o hipocicloidă (H^ şi H^) şi cealaltă o epicidoidă (Epi şi E^), e generată de cîte un cerc generator (ruletă) separat, unul rulînd în interiorul cercului de divizare şi altul rulînd la exteriorul acestuia. Cercurile de rulare (de bază) ale curbelor ciclice sînt reprezentate de cercurile de divizare (Cp1 şi C/>2)- Razele celor două cercuri generatoare, cari pot fi egale sau inegale, determină profilurile conjugate de la cealaltă roată. Profilul A\P al piciorului dintelui rofii determină profilul PV2 al capului dintelui contrarofii; cercul generator de rază r\ al cărui punct P generează hipocicloidă A\P prin rulare pe cercul de devizare al rofii (C^), va genera şi epici-cloida PV2 prin rulare pe cercul de divizare al contrarofii (C/>2), iar cercul generator cu raza ru va genera hipocicloidă PA2 şi epicidoidă PV\. Această interdependenţă dintre profilurile dinfilor celor două rofi face ca o dantură cicloidală să fie caracterizafă şi de mărimea cercurilor generatoare, adică două angrenaje cicloidale cu aceleaşi numere de dinfi şi cu acelaşi modul pot avea dinfi cu profil diferit, cînd cercurile generatoare au mărime diferită. Linia de angrenare e formată din arcele S2P şi PS\, determinate de cercurile exterioare (Ce şi Cei) pe cercurile generatoare (r1 şi r“) şi racordate în punctul primitiv P. Arcul de intrare în angrenare I\P e egal cu arcul S2P, iar arcul de ieşire din angrenare PE\ e egal cu arcul PS\. Arcul de angrenare e I\E\, iar unghiul de angrenare a e variabil. Trasarea hipocicloidei şi a epicicloidei — cari determină profilul unui dinte — se face separat, prin determinarea direcfiilor şi mărimilor normalelor la curbă, pentru diferite centre instantanee de rotafie. De exemplu, epicidoidă dintelui contrarofii (v. fig. VI) se trasează în modul următor: se iau arce egale (P1 = 12 = 23 = P1' = 1'2' = 2'3') pe cercul de bază al rofii şi pe cel generator (cu centrul în O'); se trasează prin O' un cerc cu centrul în 02, deci de rază Rp2-\-r', şi se uneşte centrul O2 cu punctele 1, 2 şi 3, astfel VI. Trasarea profilului cicloidal. Os) centrul contrarofii (reprezintă şî centrul cercului de bază); R^) rază interioară; Re^) rază exterioară; Rp2) rază de divizare; O’, Oi, 02 şi O3) pozifii succesive ale centrului cercului care generează epicidoidă; O11, O1], 02’ şi o" ) pozifii succesive ale centrului cercului care generează hipocicloidă; r' şi r") razele cercurilor generatoare; I’, II’ şi Ut') puncte ale epicicloidei; l11, II" şi III") puncte ale hipocicloidei. încît se obfin pozifiile Oj, 0'2 şi O3 ale centrului O' în timpul rulării, cînd se realizează suprapunerea punctelor I cu l\ 2 cu 2' şi 3 cu 3'; prin punctele V, 2' şi 3' se duc arce de cerc cu centrul în O2, respectiv din punctele OJ, 0'2 şi O3 (ca centre) se duc arce de cerc de rază r', iar la intersecfiunile acestor arce se găsesc punctele /', //' şi III' ale epicicloidei. Hipocicloidă se trasează în mod asemănător, obfinîndu-se punctele /", 11“ şi UI". Epicidoidă şi hipoci-cloida se limitează la cercurile exterior şi interior ale rofii dinfate. Danubian, Autohtonul ~ 16 Daphne Construcfia danturii în desfăşurătoare, numită şl dantură în evolventă, se efectuează trasînd un profil de dinte format în întregime (atît porfiunea corespunzătoare capului, cît şi cea corespunzătoare piciorului dintelui) dintr-o porfiune a unei evolvente generate de un punct al unei drepte (generatoare), cînd aceasta rulează pe cercul de bază, care trebuie să aibă o rază mai mică decît cercul de divizare. Pentru trasarea evolventei (v. fig. VII) se duc tangente la cercul de bază (C^). Considerînd punctele de tangenfă m\i Pi Ş* q\ e9al distanfele între ele, pe aceste tangente se iau lungimile Pip'i^Axp'i, şi Q\q\~A\q\, cari determină punctele M\, P\ şi Qi ale evolventei (£1), trasată din punctul A\ de pe cercul de bază (C^). VII, Trasarea profilului în desfăşurătoare. Oj şi Oâ) centrele rofilor dinfate; Cpi şi Cp9) cercuri de divizare; şi Cţ,2) cercuri de bază; Rpj şi Rp^) raze de divizare; R^ şi R^) raze ale cercurilor de bază; KtK2) linie de angrenare; P) polul angrenării; NN) normala la linia centrelor; a) unghi de angrenare; Ej şi E2) evolvente cari determină profilurile conjugate ale dinfilor. Linia de angrenare se determină ducînd arce de cerc cu centrul în (Oi) din punctele m\, p\ şi q\ de la intersecfiunile tangentelor la cercul de bază cu cercul de divizare; punctele M şi Q ale liniei de angrenare se găsesc la intersecfiunile dintre aceste arce şi arcele de cerc duse din polul angrenării P ca centru şi avînd ca raze distanfele PM-m\M\ şi PQ = ^iQi-Deoarece linia de angrenare e o dreaptă, unghiul de angrenare a e constant, pentru toate punctele profilului dintelui. Linia de angrenare e în acelaşi timp şî tangentă la cercurile de bază în punctele K\ şi K2. Evolventă profilului conjugat (£2) se determină trasînd prin punctele M, P şi Q arce de cerc cu centrul în O2 şi jntersectîndu-le în punctele Af2 şi Q2 cu arcele de cerc avînd centrele în punctele m2 şi q2 (corespunzătoare punctelor m\ şi q{) şi razele egale cu PM, respectiv PQ. Norma- lele la această evolventă sînt tangente la cercul de bază (C&2)' 'ar razeIe R-bi Ş* a^e cercurilor de bază sînt date de relafile Rhi = Rpicos a ş1 Rb=RHcos a, în cari Rfi şi Rp2 sînt razele de divizare şi a e unghiul de angrenare. 1. Danubian, Autohtonul Stratigr.: Terenurile dezvoltate în Banat şi în partea sudică a Carpafilor Meridionali, constituite din şisturi cristaline predominant epizonale şi din masive intruzive vechi, în special granitice, — cari formează în general benzi orientate în direcfia lanfului muntos — şi cari suportă Pînza getică. Sin. Cristalinul danubian, Cristalinul Parîngului. 2. Danufil. Ind. tpxf.: Fibră textilă fabricată din celuloză prin procedeul viscoza (v.) şi care are următoarele caracteristici mai importante: rezistenfa specifică 20—23 kg/mm2; rezis-tenfa relativă 1,6—2,4 g/den; lungimea de rupere 14—22 km; rezistenfa în stare umedă 45—60%; rezistenfa în buclă şi în nod 45—60%; alungirea la rupere 15—30% în stare uscată şi 20—40% în stare umedă; gradul de elasticitate 30—74 sub sarcina de 4% din sarcina de rupere; greutatea specifică 1,5; confinutul de umiditate la clima standard 13%; repriza 11%; absorpfia de umiditate 27% Ia umiditatea relativă de 95%; pierde rezistenfa la 150°; se descompune la 175°; nu se topeşte; arde cu uşurinfă; îmbătrîneşte foarte greu; după timp lung de expunere la lumină pierde din rezistenfă şi se decolorează; solufiile alcaline produc umflarea fibrei şi micşorarea rezistenfei; oxidanfii puternici o atacă, cu excepfia hipoclorifilor şi a altor agenfi de albire pe bază de peroxizi; e în general insolubilă, dar se disolvă în solufie cupro-amoniacală, în acizi, la cald, şi în alfi compuşi complecşi; se vopseşte cu coloranfi direcfi; moliile nu o atacă; rezistă la putrezire; în stare uscată e bună izolatoare de electricitate şi are rezistivitatea electrică 1,5*107Qcm. Prin etirare (întindere) se obfin fibre danufil cu rezistenfa mărită pînă la dublul rezistenfei în stare neetirată. în această stare, elasticitatea lor e mult mai mică şi se vopsesc mai greu şi mai neuniform. Fibra danufil se fabrică sub formă de fibre continue şi sub formă de fibre scurte. Se întrebuinfează ca materie primă în industria textilă, pentru produse de îmbrăcăminte, de decorare şi în scopuri tehnice. 3. Daoneila. Paleonf.: Lamelibranhiat din grupul aniso-miarelor, familia Aviculidae, caracteristic formafiuniior triasice de facies alpin. Are cochilia plată, subfire şi echivalvă, cu linia cardinală lungă şi dreaptă, iar urechiuşa anterioară incomplet dezvoltată. Ornamentafia e formată numai din numeroase coaste radia-re bifurcate. Daoneila e considerată un subgen de Monotis. Specia Daoneila lommeli Wissm. e cunoscută în fara noastră din Triasicul din Munfii Apuseni şi din Dobrogea. Daoneila (Halobîa) lommeli. Sin. Halobia. 4. Daourif. Mineral.: Rubellit. (Termen vechi, părăsit.) 5. Dapedius. Paleonf.: Peşte ganoid holostean, caracteristic pentru Jurasicul inferior. Are corpul plat, turtit lateral, capul mic cu oase cu tubercule, iar dinfii robuşti şi cilindrici. Coada e omocercă la interior. r. Daphne. Bot.: Gen de plante din familia Thymelaeaceae, cari cresc pe suprafefe întinse în regiunea mediteraneană. Genul cuprinde arbuşti cu frunzele caduce sau persistente, alterne, întregi, cu inflorescenfe în spice sau în umbele, cu flori ermafrodite, fără petale; fructul e o drupă, care_ conţine o sămînţă. Toate speciile de Daphne conţin dafnină şi mezerină, din care cauză toate plantele acestui gen sînt toxice, în ţara noastră cresc spontan următoarele specii: Daphne mezereum Linn. (tulichină), din care se extrage o răşina cu proprietăţi vezicante şi suflorifice, D. Blagayana Frey., umm afl.iaifiiM.LSMi imund 17 Darea locului D. cneorum Linn., D. alpina Linn., D. laureola Linn., etc. Fibrele de Daphne gnidium Linn. sînt întrebuinţate la fabricarea de cabluri şi de frînghii, iar din speciile Daphne pseudomezereum şi D. cannabina se obţine o hîrtie de bună calitate. 1. Dara. Gen.: Greutatea unui recipient, a ambalajului unei mărfi, respectiv a unui vehicul, în care se păstrează sau se transportă acea marfă. Prin scăderea daralei din greutatea totală se obfine greutatea netă a mărfii. Sin. Tara. 2. Darabană, pl. darabane. 1. Expl. petr.: Roată de transmisiune, plină, de lemn, care făcea parte din i nstalaf ii le vechi de foraj sistem pensilvan. 3. Darabană. 2: Sin. Tobă (v.). 4. Darac, pl. darace. 1. Ind. text.'. Cardă pentru lînă. De la darac lîna e obtinută în formă de masă fibroasă omogenă, curăţită de impurităţi şi bine destrămată prin ca'rdare, pînă la fibra individuală. Lîna dărăcită se toarce la selfactor sau se desparte în caiere şi se toarce manual (v. Cardă de lînă, sub Cardă).. 5. Darac. 2. Ind. text.: Maşină-unealtă folosită Ia scărmănat lîna şi alte materiale textile, constituită din două suprafeţe paralele în sector de cilindru, pe cari sînt montaţi dinţi în formă de cuie. Una dintre fefe e fixă, iar cealaltă poate executa o mişcare de pendulare. Materialul textil prins între cuiele celor două suprafefe e scărmănat. Pentru o scărmă-nare mai bună, unele materiale (de ex. lîna) pot trece de două sau de trei ori la darac. Acest tip de darac e folosit mai mult de tapiferi şi de plăpumari. Sin. Scărmănătoare. 6. Darac. 3. Ind. text.: Unealtă constituită dintr-un suport în formă de scaun, pe care se montează un sistem de dinfi dispuşi linear, perpendicular pe suprafafa scaunului, folosită la decapsularea tulpinilor de in. 7. Daraco. Metg., Mş.: Aliaj antifricfiune ternar pentru paliere, pe bază de plumb, cu compozifia 3—10% Sn, 15% Sb şi restul plumb. E un bun înlocuitor al aliajelor antifricfiune pe bază de staniu-stibiu, avînd o masă de bază relativ moale şi plastică, constituită din solufie soiidă ternară de stibiu şi staniu în plumb, în care sînt dispersate incluziuni dure, constituite din compusul SnSb. Uneori se adaugă acestui -aliaj şî o cantitate mică (2—6%) de cupru, în care caz incluziunile dure sînt constituite din compuşii SnSb, CusSn şi CuSb2. 8. Daradaică, pl. daradaice. Ind. far.: Trăsură veche. (Termen regional, Moldova.) 9. Darapskif. Mineral.: NaatNOsISOj-FkO. Mineral din grupul sulfafilor hidratafi, întîlnit frecvent în regiunea aridă a zăcămintelor de salpetru de Chile. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale tabulare, cu fafetele paralele cu * {(100). E incolor. Prezintă clivaj perfect după (100); are duri- wV^tatea 2—3 şi gr. sp. 2,2; e uşor so'ubil în apă. 10. Darcy, pl. darcy. Ms.: Unitate de măsură a permeabili-^^"ytăfii absolute a mediilor poroase, egală cu permeabilitatea unui ţŞ^mediu poros care, la un gradient de presiune de o atmosfera fizică pe 1 cm, lasă să curgă printr-o secfiune de 1 cm2, &£ transversală fafă de direcfia de curgere, un debit de 1 cm3/s, ^ dintr-un fluid cu viscozitatea absolută de un centipoise. Legătura dintre darcy şi unitatea de măsură în sistemul os* CGS e: 1 darcyj=»0,987* 10'8 cm2, adică, aproximativ, 1 darcy« £5 ^ ' micron patrat. ^ Darcy, legea lui Hidr.: Legea de material care ^ exprimă relafia lineară dintre vitesa aparentă v de mişcare a ţg unui lichid prin medii poroase, panta hidraulică / a curentu-lui de lichid şi coeficientul de filtrafie k\ v~kl. între vitesa reală vr a lichidului prin porii materialului solid şi vitesa aparentă v din legea lui Darcy există relafia: v în care p e coeficientul de porozitate al materialului prin care se infiltrează lichidul. Coeficientul de filtrafie (v.) k e o caracteristică aparfinînd mediului poros şi mişcării lichidului, spre deosebire de coeficientul de permeabilitate C, care caracterizează numai mediul poros. între aceşti doi coeficienfi există relaţia v în care g e accelerafia gravitafiei, iar v e coeficientul de viscozitate cinematică a lichidului care se infiltrează prin mediul poros. Proporfionalitatea directă dintre vitesa lichidului şî panta lui hidraulică arată că legea lui Darcy e valabilă în domeniul mişcării laminare de infiltrafie. Experimental s-a putut stabili că limita de valabilitate a acestei legi e dată de valoarea 3—5 a numărului Reynolds: Re = 3'”5. în cazul mişcării de infiltrafie, numărul Reynolds se poate exprima prin relafia vd Re=------, v în care v e vitesa aparentă a lichidului, d e diametrul mediu ponderat al granulelor cari constituie materialul poros, şi v e coeficientul de viscozitate cinematică al lichidului. S-a constatat experimental că regimul de curgere laminară are o limită a numărului Re mult mai mare decît cea care corespunde limitei de valabilitate a legii lui Darcy. Trecerea^de la mişcarea laminară la cea turbulentă se face în jurul valorii Re —60. Această neconcordanfă între limita legii lui Darcy şi aceea a mişcării laminare se explică prin faptul că, în mişcare neuniformă, legea lineară a pierderilor de sarcină nu e valabilă pentru orice număr Re, chiar dacă mişcarea e laminară. Aproximafia linea ă e totuşi complet satisfăcătoare atît timp cît forfele de inerfie au un rol neglijabil în raport cu cele de viscozitate. Acest domeniu cuprinde aproape toate cazurile practice de infiltrafie, şi anume: mişcarea naturală a apei subterane prin nisipuri şi pietrişuri; mişcarea apei subterane în vecinătatea construcfiilor de captare (pufuri şi drenuri), cu excepfia unei zone foarte restrînse, limitată la o mică distanfă de aceste construcfii; infiltrarea apei pe sub fundaţiile construcfiilor hidrotehnice; mişcarea apei prin nisipurile filtrante la filtre lente şi la filtre rapide, etc. 12. Dardă, pl. darde. Tehn. mii.: Armă albă, de împuns şi de aruncat, formată dintr-o vargă subfire de lemn, cu vîrf ascufit de fier. 13. Dare la fobă. Tehn.: Sin. Tobare (v.) 14. Darea cernelii. Poligr.: Operafia de alimentare cu cerneală, cum şi de reglare şi de supraveghere a aparatelor de cerneală în. timpul procesului de tipărire, la toate categoriile de prese de tipar şi la toate procedeele de tipărire, în vederea realizării unei uniformităfi perfecte a tiparelor executate. Această operafie, executată, de obicei, de maşinistul tipăritor, prin compararea tiparelor cu foaia de control şi apoi prin mărirea sau reducerea cantităfii de cerneală predată valurilor, se poate face astăzi automat, prin introducerea controlului electronic. 15. Darea corecturii. Poligr. V. Corectură, tipar de 16. Darea focului. M/ne: Operafia de provocare a unei explozii prin aprinderea unei încărcături de substanfe explozive dintr-o gaură de mină burată. Operafia se realizează prin aprinderea miezului de pulbere neagră la capătul fitilului Bickford cu flacără deschisă sau prin aplicarea unei tensiuni la conductoarele refelei la care sînt legate reofoarele amorselor electrice cari aprind capsele electrice. Darex 18 Dat isca Aprinderea miezului de pulbere neagră a fitilului Bickford se realizează cu flacără obişnuită (flacăra lămpii cu carbid în minele în cari se folosesc astfel de lămpi, bricheta, etc.) sau cu ajutorul fitilului de aprindere (din împletitură de fire de bumbac răsucite, cari înconjură un miez de fire de in sau de bumbac îmbibate cu o soluţie de nitrat de potasiu) care, la rîndul său, e aprins de scînteile produse de o brichetă cu piatră de ceriu şi arde fără flacără. în minele grizutoase sau cu praf exploziv de cărbune e interzisă darea focului cu ajutorul dispozitivelor cari folosesc flacără deschisă. Darea focului pe cale electrică se execută cu ajutorul unei surse de curent electric, care poate fi: un explozor (v.); reţeaua electrică de iluminat sau de forţă; acumulatoare sau baterii de acumulatoare. Darea focului de la reţeaua electrică de iluminat sau de forţă se poate face cu ajutorul întreruptoarelor fixe, a căror construcţie trebuie să asigure atît imposibilitatea legării conductoarelor la borne, cît şi neînchiderea circuitului în alte condiţii decît cele prevăzute de regulamentele de securitate a muncii. în fig. I e reprezentată schema unui întreruptor pentru darea focului pe cale electrică în minele negrizutoase şi fără pericol de explozie a prafului de cărbune. El e instalat într-o cutie încuiată (artificierul poartă în permanenţă cheia asupra sa) şi e echipat cu o lampă de control (aprinsă în permanenţă) şi cu două întreruptoare (decuplate în permanenţă), cari se cuplează succesiv. Conductoarele de curent se cuplează la borne cu ajutorul unei prize. în minele grizutoase sau cu pericol de explozie a prafului de cărbune, legătura la reţea se face cu ajutorul aparatelor anti-grizutoase (v. fig. II). Un astfel de aparat se compune din: placa 1, care se poate roti în jurul unei axe şi de care sînt prinse bornele 2, a B zzfc I. Schema construcţiei întrerup-torului electric pentru lucrări de împuşcare. 1) refea electrică; 2] siguranţe; 3) lampă electrică de control; 4) întreruptoare; 5) priză de curent; 6) stecker. II. Aparatul SP-1. a) vedere; b) schema mecanismulu la cari se leagă capetele conductoarelor; două resorturi 3, cari ţin normal placa departe de bornele 4 ale aparatului, cari se pun în legătură cu reţeaua de lumină sau de forţă, prin intermediul unei prize antigrizutoase; şaiba 5, care se poate roti cu ajutorul axului 6, încordînd un resort; cliche-tul 7, manevrat de cuiul 8, care menţine fixă pozifia şaibei cu axul încordat; cama 9 prinsă de şaibă care, cînd aceasta se roteşte la stînga (antrenată de resort), apasă pe fafa înclinată 10, prinsă pe placa 1, şi obligă placa să se rotească în jos, pînă cînd vine în contact cu bornele 4. Mecanismul e închis într-o carcasă antigrizutoasă, avînd la exterior bornele 2, capetele axului 6 şi ale cuiului 8. Focul se dă răsucind succesiv cu cheia, în sensul săgefilor, capetele 6 şi 8. După ce cama 9 a încetat să mai apese pe piesa 10, resorturile 3 îndepărtează placa 1 de bornele 4; impulsul de curent durează 10 • • • 15 ms. ( în cazul cînd n\j există refele electrice de iluminat sau de forfă se pot folosi ca surse de curent electric acumulatoare, dar nu în minele grizutoase sau cu pericol de explozie a prafului de cărbune. î. Darex. Ind. chim.: Polistiren (Darex 34, 43), acetat de polivinil, alcool polivinilic, sub formă de blocuri, plăci, folii, spumă (material poros). (Termen comercial.) 2. Darlon. Ind. text.: Fibră textilă fabricată din polimeri poliamidici şi care prezintă, cu aproximaţie, aceleaşi caracteristici ca fibra ducilo (v.). 3. Darsonvalizare. Elf., Biol.: Terapeutică prin curenţi de înaltă frecvenţă, la tensiune electrică înaltă şi intensităţi de curent mici, fără să se urmărească în principal producerea de căldură în interiorul organismului. (V. şi Diatermie.) Curenţii de înaltă frecvenfă (cu frecvenţa de la zeci la mii de kilohertzi) au o acţiune de excitare a aparatului neuro-vegetativ (fără a provoca contracfiuni musculare, cari apar la frecvenţe joase) şi de favorizare a circulaţiei sangvine. Darsonvalizarea generală a organismului (inductoterapia) se face plasînd organismul în interiorul unui solenoid cu dimensiuni suficient de mari, care aparţine unui circuit oscilant în care se produc trenuri de oscilaţii amortisate, de înaltă frecvenţă. Curenţii de înaltă frecvenţă sînt induşi în organism ca în secundarul unui transformator (acest procedeu a fost numit, în trecut, aufoconductie). Darsonvalizarea locală a organismului se face cu ajutorul unui electrod alimentat de Ia circuitul oscilant, la înaltă tensiune, al doilea electrod fiind constituit de însuşi corpul pacientului (acest procedeu a fost numit, în trecut, autocondensafie). 4. Darwinit. Mineral.: Withneyit. (Termen vechi, părăsit.) 5. Dassyeladaceae. Paleonf.: Grup de alge verzi, calca-roase, din familia Chlorophyceae, constructoare de roci. Talul lor plurinucleat, nedivizat, lipsit de pereţi transversali, are forma unui ax cilindric ramificat în verticil. Membrana fiind incrustată cu carbonat de calciu, formează un înveliş calcaros ca un manşon în jurul axului central. Ramurile străbat acest înveliş prin pori a căror dispoziţie e caracteristică pentru diferitele genuri. Sporangii sînt dispuşi la capetele ramurilor. Dasicladaceele sînt alge marine mici (3--15 cm), cunoscute din Silurian pînă azi. în Triasic au fost foarte numeroase şi fac parte din importante masive de calcar. în Terţiar, numărul lor a fost mai mic, iar azi sînt reprezentate numai prin cîteva genuri cari trăiesc, în mările calde, la o adîncime de maximum 10 m. Genurile fosile mai importante, Gyroporella şi Diplopora, sînt cunoscute în ţara noastră din formaţiunile triasice din Munţii Apuseni şi din Carpaţii Orientali. Sin. Siphoneae verti-cilatae. 6. Dafisca. Bot.: Gen de plante din familia Datiscaceae, cu 4—5 specii, dintre cari D. cannabina L., cunoscută sub numele de cînepă de Creta sau de cînepă galbenă, e răspîndită din regiunea Mediteranei pînă în Nordul Indiei. Planta conţine, în toate părţile sale, un colorant ■— datiscetina — care, sub Da folii 19 Dawsonif forma unui glicozid, datiscina, C21H24O11 + 2 H20, se întrebuinţează şi astăzi, în Orient, la vopsitul mătăsii. Datiscina dă, cu alcaloizi, o culoare galbenă, foarte intensă şi durabilă. Fibrele plantei se folosesc la împletituri şi la ţesături foarte rezistente. 1. Dafolif. Mineral.: Ca2B2[Si04]2[OH]2. Mineral din grupul borosilicaţilor, produs al fenomenelor pneumatolitice şi hidro-termale, întîlnit pe crăpăturile rocilor eruptive bazice (diabaz, melafir, serpentin) sau în unele filoane metalifere, asociat cu cajcitul, cu prehnitul, cu zeoliţii, etc. Cristalizează în sistemul monociinic oloedric, în cristale cu habitus foarte variat, prezen-iînd numeroase feţe (110), (011), (201), etc. Se prezintă cel mai frecvent în mase granulare sau fin fibroase, uneori ca agregate rehiforme sau botriodale. E transparent pînă la translucid, incolor, alb, uneori cenuşiu, verzui, violet, verde-măsliniu; are luciu sticlos pe feţe şi gras pe spărtură, care e neregulată pînă la concoidală. Are duritatea 5—5,5 şi gr. sp. 2,9—3,0; e biax, cu indicii de refracţie: np= 1,625, nm—1,653 şi ng= 1,670. E descompus uşor de acidul clorhidric, cu care separă un gel de silice. Colorează flacăra în verde. în concentraţii mai mar ei un mineral din care se extrage borul. 2. Datura. Bot.: Gen de plante din familia Solanaceae. Cuprinde arbuşti şi plante erbacee, spontane sau cultivate în grădini. Florile au corolele în formă de pîlnie sau de tub alungit, iar fructele sînt capsule, acoperite cu spini. Atît florile, cît şi fructele, sînt foarte toxice. Se întrebuinţează în Farmacie, sub formă de extracte, de fineturi, uleiuri, etc., datorită alca-loizilor pecari îi conţin (hiosciamină, atropină, etc.). Speciile mai importante sînt următoarele: Datura stramonium Linn. (ciumăfaie), care creşte în ţara noastră, şi D. arborea Hort., originară din Peru, înaltă pînă la 2—3 m, cu corola florilor pînă la 10 cm. 3. ulei de Ind. chim.: Ulei vegetal obţinut din Datura stramonium Linn. sau din Datura alba, plante din familia Solanaceae. Conţinutul de ulei în seminţele de Datura stramonium Linn. e de 16—29%, respectiv de circa 12% în Datura alba. Acizii graşi principali, prezenţi sub forma de gliceride în uleiul de Datura stramonium Linn., sînt următorii: acid miristic ~1f3%, acid palmitic ~ 10,6%, acid stearic ~ 1,2%, acid oleic ~ 33,1 % şi acid linoleic ~ 53,6%. Caracteristica uleiului de Datura e proporţia mică de acizi saturaţi şi proporţia mare de acid linoleic. Acidul linolinic probabil lipseşte. 4. Daturic, acid Chim., Ind. alim. V. Margaric, acid 5. Daturînă. Farm.: Amestec de hiosciamină şi atropină, obţinui din frunzele de Datura stramonium Linn. (ciumăfaie). Dafurina conţine 0,20—0,30% amestec de alcaloizi. Sărurile sale (clorhidratul şi sulfatul de daturină) sînt identice cu sărurile hiosciaminei. Atît alcaloizii puri, cît şi sărurile lor se întrebuinţează în Medicină, ca midriatice, ca antinevralgice, cum şi în tratamentul astmului, al coreei, al epilepsiei, al transpiraţiilor nocturne în tuberculoză, etc. 6. Dauberif. Mineral.: Uranofilit. (Termen vechi, părăsit.) 7. Daubreeit. Mineral.: BiCl3*2 B12O3. Oxiclorură de bismut. Se prezintă sub formă foioasă. E gălbuie-cenuşie, cu luciu sidefos sau pămîntos. Are duritatea 2,5 şi gr. sp. 6,4. s. Daubreelît. Mineral.: FeS • Cr2S3. Sulfură dublă de fier şi de crom, cunoscută, ca unica sulfură naturală de crom, numai din meteoriţi. Cristalizează în sistemul cubic. Are culoarea neagră, cu luciu metalic şi gr. sp. 5. E foarte casanta. 9. Dauphine, maclă Mineral. V. sub Cuarf. 10. Dauphinit. Mineral.: Anatas. (Termen vechi, părăsit.) 11. Dautriche, metoda Expl.: Metodă de determinare a vitesei de detonaţie sau de explozie, care consistă în măsurarea transmiterii detonaţiei sau a exploziei pe o anumită lungime a unui cartuş exploziv, cu ajutorul unui fitil deto-nant-cronometru. Explozivul de încercat e aşezat, la o densitate de încărcare constantă, într-un tub de zinc, de oţel sau de carton, cu lungimea de 20—30 cm şi diametrul de 30 mm. Se amorsează la un capăt cu o capsă detonantă nr. 8 şi pe pereţii lui sau în orificii făcute în pereţi se pun două capse detonante nr. 8, sertizate în jurul capetelor unui fitil detonant de o anumită lungime (de obicei 1 m). Distanţa dintre cele două capete ale fitilului e de 100 mm, iar distanţa dintre prima capsă şi capsa amorsă e de minimum 5 cm. Bucla fitilului se aşază pe o placă de plumb cu grosimea da 3 cm, lungimea de 30 cm şi lărgimea de 10 cm (v. fig.). La explozia cartuşului, detonaţia se propagă la început la capătul . ____________; cel mai apropiat al fitilului şi apoi ■ la celălalt capăt. Dacă se notează cu v vitesa t de detonaţie a fitilului, cu x vitesa de detonaţie căutată, cu L lungimea fitilului, cu / lungimea dintre cele două capete ale fitilului pe cartuşul exploziv şi cu a deplasarea de la mijlocul fitilului a întîi-nirii celor două unde de detonaţie Dispozitiv Dautriche. de sens contrar din fitil, atunci, 1) cartuş exploziv; 2) placă de datorită timpului egal de parcurs plumb; L/2 cele două jumătăţi al undei de detonaţie de la ca- ale fitilului 3; I-/I) capetele fiţi-pătul / al fitilului în cele două lului cu capsă detonantă; a) di-direcţii (prin primul braţ al fitilu- stanţa de la mijlocul fitilului la lui şi prin exploziv şi în braţul al urma lăsată pe placă după în-doilea) pînă la adîncitura formată tîlnirea celor două unde de şoc. în placă, se poate stabili relaţia: (L/2-\-a)/v = (L/2 — a)/v-l-l/x, de unde x = bv/2 a. 12. Davîdenkov-Fridman, teoria ^ . Rez. mat. V. sub Rezistenţă, teorii de 13. Davidit. Mineral.: Titanat de fier care conţine pămînturi rare şi uraniu şi care a fost considerat mult timp ca un amestec de ilmenit, carnotit şi tscheffkinit. Se întîlneşte în dyke-uri de plagioclaz-amfibolite bogate în titan şi în vanadiu, în unele filoane de cuarf în asociaţie cu ilmenit, rutil şi magnetit. Daviditul se prezintă sub formă de granule şi de cristale cubice, de culoare neagră, brună sau roşie, cu luciu puternic. Are spărtura concoidală şi gr.sp. 4,48. Sin. Selfstromit. 14. Davidsonit. Mineral.: Varietate de berii. (Termen vechi, părăsit.) 15. Daviesif. Mineral.: Varietate de paralaurionit, cristalizat în sistemul rombic. io. Davy, lampă Mine. V. sub Lampă de siguranţă. 17. Davyn. Mineral.: (Na,K)8Ca2[(S04)2 | (AlSiO^]. Mineral din grupul cancrinitului (v.), întîlnit în formaţiunile conurilor vulcanice vechi (Somma), îs. Dawbarn. Ind. text.: Fibră textilă obţinută din copoli-meri sintetici şi care are aproximativ aceleaşi caracteristici şi întrebuinţări ca fibra Draka-Saran (v.). 19. Dawsonit. Mineral.: NaAl [(OH)2 | CO3]. Mineral din grupul hidrozincitului (v.), cristalizat în sistemul rombic, Dayan 20 Dăituire în cristale fin foioase, lamelare sau în formă de agregate fibroase. Are culoare albă şi luciu mătăsos. 1. Dayan. Ind. fexf.: Fibră textilă obţinută din polimeri sintetici poliamidici de tipul răşinii capron, şi care prezintă aproximativ aceleaşi caracteristici ca fibra capron. 2. Dayon. Ind. fexf.: Fibră textilă scurtă, obtinută din copolimerul sintetic pe bază de policlorură de vinii cu polinitril acrilic, şi care prezintă următoarele caracteristici mai importante: rezistenfa relativă 2,4—3,4 g/den, rezistenta specifică 29—40 kg/mm2, lungimea de rupere 22—31 km, rezistenfa. în stare umedă 100%, alungirea în stare uscată şi în stare umedă 30—32%, gradul de elasticitate 94 la sarcina de 2% din sarcina de rupere, greutatea specifică 1,31, confinutul de umiditate la clima standard 0,3—0,4%, absorpfia de umiditate 1% în condifii de 20° temperatură şi 95% umiditate relativă; începe să se contracte la 120°; se stabilizează (v. Stabilizarea fibrelor) la temperaturi mai înalte decît 120°; nu îmbătrîneşte; după o expunere îndelungată la lumină, culoarea ei se închide; acizii şi a leal i i au influenfă slabă asupra ei; e rezistentă, în general, la reactivii chimici; în cetone devine moale; se vopseşte cu coloranfii specifici pentru fibra acetat, cu coloranfi acizi, direefi, bazici, meta-lizabili şi cu o parte din coloranfii de cadă; rezistă la aefiunea moliilor şi. la putrezire. Se întrebuinfează ca materie primă, în industria textilă, pentru materiale de îmbrăcăminte, de ornament şi în scopuri tehnice. 3. Dăiană, pl. dăiene. Meff.: Sin. Contrabuterolă (v.). 4. Dălcăuş, pl. dălcăuşi. Nav.: Ajutor de plutaş, care stă pe ultima tablă a unei plute şi mînuieşte cîrma dinapoi a acesteia. s. Dălfiţă, pl. daltife. Arfe gr., Poligr.: Daltă mică, cu tăişul drept sau curb ori redus Ia un vîrf, cu sau fără mîner de lemn (v. fig.)# folosită la lucrări de gravare în lemn, în metal, linoleum, piatră, celuloid, etc., cum şi la lucrări de corectare a gravurilor, a plăcilor de stereotipie şi a fondurilor executate prin alte procedee. Pentru lucru, dăltifa se mînuieşte proptind mînerul de lemn în palmă sau strîngînd tija în mînă. Sin. Şabăr, Stichel. 6. Dăituire. Tehn.: Operaţie de fasonare prin desprindere de aşchii sau de bucăfi dintr-un material, cu ajutorul dălfii aefionate de mînă (prin apăsare) sau al dălfii şi al unui ciocan aefionat manual sau mecanizat (de ex. cu aer comprimat). Dăltuirea metalelor e, de cele mai multe ori, o operafie de curăfire ori de degroşare, o operafie pregătitoare (de ex. teşirea muchiilor, la table, pentru sudare), sau o operafie de decupare, ori de detaşare a unei piese sau a unei bucăfi de material (v. fig. /), de exemplu tăierea capetelor de nit, la deznituire. Dăltuirea pentru desprinderea bavurilor se numeşte debavurare (v.). La dăltuirea metalelor, dalta (dreaptă sau în cruce) se fine înclinată pe suprafafa de prelucrare, astfel încît unghiul liber (dintre aceasta şi fafa inferioară a tăişului dălfii) să aibă valoare de 3—5°. Dacă unghiul de înclinare I a dălfii e prea mare, dalta se înfige în material, iar dacă e prea mic, dalta tinde să iasă din material şi să alunece la suprafafa acestuia (v. fig. II). Grosimea aşchiilor e de maximum 2 mm, Ia dăltuirea de degroşare sau de detaşare, în funefiune de caracteristicile mecanice ale materialului prelucrat (duritate şi tenacitate), respectiv mai mică decît 0,5—1 mm, la dăltuirea de netezire (finifie). Cînd dalta se fine cu planul ei de simetrie perpendicular sau 30C=D Daltife. a) pentru gravat în lemn; b) pentru gravat în cupru sau în piatră; c) pentru gravat în oţel. /. Operaţii de dăituire. a) detaşarea unei fîşii de tablă, şi b) dăltuirea unei suprafeţe, folosind o daltă dreaptă, cu tăiş drept (c) ; d] detaşarea unei piese de tablă cu contur curb, şi e) dăltuirea unui canal folosind o daltă în cruce (f); g) detaşarea unui colt din tabla folosind o daltă dreaptă, cu tăiş curb (h) ; /) detaşarea unei piese (după găurire prealabilă după contur), folosind dalta boantă (deştemuit) (k) ; /) dăltuirea unui canal de pană, folosind o daltă specială (m). aproape perpendicular pe suprafafa piesei, dalta taie materialul sau îl despică. Sin. (parfiaI) Crăifuire. II. Schema operaţiei de dăituire şi unghiurile dălţii, a) aşezare corectă a dălfii; b şi c) unghi de înclinare prea mare (dalta se înfige), respectiv prea mic (dalta tinde să iasă din material); /) piesă; 2; pana dălţii; 2') tăişul (gura) dălfii; 3) fată de eşchiere; 4) fafă de degajare; 5) fafă de aşezare; 6) orientarea loviturii de ciocan şl urma planului median al dălfii; a) unghi de aşezare; |3) unghi de ascufire; y) unghi de degajare; 6) unghi de aşchiere' (5=a-l-P); /) unghi de înclinare a dălfii. Dăltuirea pietrei, care poate fi operafie de degroşare sau de finifie, se numeşte cioplire (v. Cioplirea pietrei, sub Cioplire)* Dăltuirea cuptorului 21 DDT Dăltuirea lemnului se efectuează pentru a obţine scobituri în scop decorativ la sculptarea lemnului (v. sub Sculptare) ori scobituri pentru îngroparea în lemn a unor piese (de ex. broaşte, balamale, etc.), sau pentru realizarea unor îmbinări, în care caz operafia se efectuează manual sau mecanizat, la maşini de scobit (v. Scobit, maşină de ^), şi e numită scobire cu dalta (v. sub Scobire). 1. Dăltuirea cuptorului. Metg.: Desprinderea zgurii solidificate de pe căptuşeală, prin cioplire cu dalta. 2. Dăltuit, maşină de Ind. lemn.: Sin. Maşină de scobit cu dalta. V. sub Scobit, maşină de 3. Dăltuitură. Tehn.: Scobitură la suprafafa unei piese sau a unui material, efectuată cu dalta. 4. Dămfuire. Tehn.: Sin. Suflare cu abur (v.). 5. Dărăcire. Ind. text. V. Dărăcit. e. Dărăcit. 1. Ind. text.: Sin. Cardare (v.). 7. Dărăcit. 2. Ind. text.: Trecerea la darac a lînii spălaie, uneori şi scărmănate manual, în vederea obfinerii unui material desfăcut de ghemotoace, apt pentru folosirea la tapiserii sau la plăpumi. 8. Dărîmare. Arh,, Urb., Cs. V. Demolare. 9. Dăunători ai plantelor, sing. dăunător al plantelor. Agr., Silv.: Organisme animale sau vegetale ori factori organici sau anorganici, cari sînt ccmponenfi ai unei asociafii vegetale sau din afara acesteia şi — direct sau indirect — dăunează sau produc vătămări acestei asociafii ca întreg, sau unor părfi ale ei (de ex. solului sau plantelor). Prin opo-zifie cu aceştia, există factorii favorabili dezvoltării asociafiilor vegetale şi bunei condiţionări a solului, iar între aceste două grupuri se găsesc factorii indiferenfi. — O poziţie deosebită în privinfa dăunării asociaţiilor de arbori (păduri)- o define omul. El poate provoca daune pădurii cînd o incendiază, cînd răreşte arborii, păşunează pădurea cu vitele, sustrage lemnul sau alte produse ale pădurii şi în special cînd — prin măsuri anticulturale — creează condifii favorabile pentru dezvoltarea diferifilor dăunători vegetali şi animali, ori slăbeşte rezistenfa pădurii fafă de diferifi dăunători. Cunoaşterea dăunătorilor pădurii, a daunelor provocate şi a mijloacelor şi căilor de prevenire şi înlăturare a diverselor vătămări ale pădurii constituie obiectul disciplinei forestiere numiteprotecţia pădurii. Dăunătorii plantelor se clasifică în: dăunători abiotici sau anorganici şi dăunători biotici sau organici. Dăunătorii abiofici cei mai importanfi sînt viiturile de apă, căderile abundente de zăpadă, poleiul, furtunile, gerurile, incendiile naturale, etc. Aceşti factori naturali devin mai mult sau mai pufin dăunători, după condifiile momentane în cari se găseşte pădurea şi după forma şi măsura în cari intervin factorii respectivi. Sin. Dăunători anorganici. DJî unăforii biotici pot fi dăunători vegetali şi dăunători animali. Sin. Dăunători organici. Combaterea dăunătorilor biotici se face prin diferite mijloace agrotehnice, fizicomecanice, biologice sau chimice. Mijloacele agrotehnice de combatere a dăunătorilor au ca scop: schimbarea condifiilor de mediu, astfel încît acesta le^devină defavorabil; mărirea rezistenfei plantelor la atacul dăunătorilor; crearea de soiuri noi de plante rezistente.— Mijloacele fizicomecanice de combatere consistă în folosirea temperaturii sau a luminii ori a unor simple acţiuni ™®can,ce pentru îndepărtarea sau distrugerea dăunătorilor. — Mijloacele biologice de combatere a dăunătorilor sînt anumite microorganisme, insecte, păsări şî animale. —Mijloacele chimice, cari sînt insecticidele şi rodenticidele, sînt mijloacele de. combatere a dăunătorilor folosite cel mai mult; ele pot fi mijloace de ingestie, de contact sau de respiraţie. Combatesrea cu aceste mijloace poate fi preventivă sau curativă, •ara de substanţele chimice cari acţionează direct asupra dăunătorilor, se folosesc şi unele substanţe auxiliare cari pot fi substanţe diluante, adezive, muiante, emulsionante, coloide protectoare, colorante şi mirositoare. Dăunătorii o r g a n i c i ai pădurii sînt diferite organisme vegetale sau animale. Dăunătorii vegetali ai pădurii cuprind numeroase specii (de la speciile inferioare, cum sînt bacteriile şi ciupercile, pînă Ia specii superioare, de exemplu vîscul, etc.) cari se instalează pe sau în diferite organe ale arborilor, producînd stări patologice de diferite grade de gravitate. Un grup important îl constituie bacteriile şi ciupercile cari provoacă putrezirea lemnului. Dăunătorii animali ai pădurii sînt de asemenea foarte numeroşi. Deosebit de periculoase sînt unele insecte, cari atacă diferite organe ale arborilor, putînd pune astfel în pericol însăşi existenţa pădurii pe mari întinderi, de exemplu omizile defoliatoare şi carii de scoarţă. Dăunătorii organici ai plantelor culturale, cari pot ataca plantele din cultura mare, plantele depozitate, pcmii şi arbuştii fructiferi, legumele şi plantele de seră, sînt următorii: insectele din ordinele Saltatoria (lăcuste, greieri, cosaşi, coropişniţe), Thysanoptera (tripsuri), Heteroptera (ploşniţe), Homoptera (păduchi verzi de plante, păc'uchi ţestoşi, etc.), Coleoptera (gîndaci), Lepidoptera (fluturi), Diptera (ţînţari, muşte), Hymenoptera (viespi, furnici); animale nevertebrate din ordinele Acarina (acarieni), Pulmonata (melci), Nematode (viermi cilindrici); animale vertebrate cin clasa Aves (păsări) şi din ordinul Rodentia (rozătoare). io. DDD. Ind. chim.: H H H H CI N =C H Pirimidinil-paraaminobenzen-sulfonarr.ida, combinaţie obţinută prin condensarea amino-pirimidinei cu clorură de paraacetil-aminobenzensuîfonil. Se prezintă sub formă de pulbere cristalina, albă sau albă-gălbuie (expusă mai mult la lumină devine brună), fără miros; are p. t. 256—258°; e solubilă în apă acidulată sau, mai uşor, în apă alcalinizată; e greu solubilă în apă (0,008%), în ser fiziologic (0,16%), în alcool (0,09%), în acetonă (0,5%); e insolubilă în eter şi în cloroform. Debenalul e una dintre sulfamidele cel mai puţin toxice, cu mare putere antibacteriană, contra streptococului hemolitic, a pneumo-cocului, a stafilococului, a pneumobacilului şi a gangrenei gazoase; măreşte activitatea antimalarică a pterinelor; are calitatea de difuziune rapidă în ţesutul ochilor şi în lichidul cefalorahidian. Avînd slabă solubilitate în urină, poate provoca cristalurie, anurie sau hematurie, cari se previn prin administrarea concomitentă şi abundentă de lichide şi de doze masive de bicarbonat de sodiu. Sin. Suifadiazină, Sulfapirimidă, Piri-mal, Adiasină. s. Debenzolare. Ind. cb.: Operaţie de captare a benzenului brut din gazele de cocserie cari conţin, în general, Gaz , /. Schema unei instalaţii de ansamblu a secţiei de benzen, prin spălare cu ulei. j) scrubere; 2, 5 şi 20) pompe; 3) duze de repartiţie; 4) rezervor de ulei, compartimentat; 6 şi 7) schimbătoare de căldură; 8 şi 9) încălzitoare; *° Şi 14) coloană de evaporare; fi) răcitor de ulei; 12) decantor; 13) preîncălzitor; 15 şi 29) def legmatoare; 16) răcitor de benzen; 17) vase de răcire *8) centrifugă; 19) rezervor de benzen brut; 21) rafinor cu agitator; 22) aparat de rectificare; 23) vase de măsură pentru acid şi leşie; 24) rezervor pentru acid sulfuric; 25) rezervor pentru hidroxid de sodiu; 26 şi 28) coloane de distilare; 27) rezervor; 30) rezervoare de produse finite. Debenzolare 26 Debenzolare . Gaze debenzolate II. Schema unei instalaţii de debenzolare a gazului cu cărbune activ, f) rezervor de benzol; 2) rezervor de amestecare; 3) pompă pentru amestec; 4 şi 11) condensatoare; 5) coloană de rectificare; 6) dozator de catalizator; 7) blază de distilare; 8) răcitor pentru reflux; 9) rezerv °r intermediar; 10) separator; 12) absorbitoare; 13) ventilator. 'Apă 20--40 g benzen brut/m3. Benzenul brut recuperat e constituit dintr-un amestec de benzen, toluen şi xilen, care con-fine şi mici fracţiuni de fenoli, compuşi cu sulf (sulfura de carbon, tiofen), baze piridinice, etc. Cantitatea şi compoziţia benzenului brut din gazele de cocserie depind de tipul cărbunilor prelucraţi şi de condiţiile pirogenetice de formare. Benzenul brut se captează din gazul de cocserie, după ce acesta a fost dezamoniacalizat şi degudronat. Debenzolarea gazului de cocserie se face, fie prin spălarea gazului cu ulei de spălare, fie prin adsorpţie pe cărbune activ, fie prin răcirea gazului la temperaturi joase. Debenzolarea gazului de cocserie prin spălare cu ulei. Uleiul de spălare poate fi: ulei de gudron de cocserie, care distilă circa 90% între 200 şi 300°, are densitatea 1,028-*-1,048 şi nu separă naftalină la 0°/sau motorină, care distilă între 250 şi 350°, are densitatea 0,860***0,880 la 15°, şi punctul de congelare sub -f4°. Debenzolarea poate fi realizată, prin acest procedeu, pînă la o extracţie de 75—90% benzen brut din cantitatea care se găseşte în gaz. Cantitatea de ulei necesară în această spălare e de circa 1,4 I pentru 1 m3 de gaz, în cazul uleiului de gudron, şi de circa 1,6 I pentru 1 m3 de gaz, în cazul motorinei. Datorită faptului că greutatea moleculară medie (care determină concentraţia molară maximă a benzenului în uleiul de absorpţie) a uleiului de gudron e mai mică decît a motorinei, cantitatea de ulei de gudron necesară în circuit e cu aproximativ 30% mai mică decît cea de motorină. Utilizarea uleiului de gudron prezintă însă dezavantajul că, el fiind susceptibil de a polimeriza şi, deci, Gaz debenzolat Detentă III. Schema unei instalaţii de debenzolare a gazului prin răcirea lui la temperaturi joase. /) motor cu benzen; 2) rezervor de gaz; 3) refrigerent; 4 şi 5) evaporatoare; 6) separator de ulei; 7) schimbător de căldură; 8) separator; 9) ciclon; 10) spălător automat; 11) filtru de gaz; 12) compresor; 13) termometru. Debit 27 Debif de curs de apă de a-şi mări greutatea moleculară medie, îşi pierde capacitatea de absorpfie mult mai repede decît motorina, care e mult mai stabilă. Instalat ia de debenzolare a gazului de cocserie prin absorp-fie cu ulei (v. fig. /) e echipată cu aparate pentru următoarele operaţii: răcirea gazului; debenzolarea gazului prin spălare cu ulei absorbant rece; debenzolarea uleiului încărcat cu benzen; răcirea uleiului debenzolat şi readucerea lui în cincui-tul de spălare; colectarea, rectificarea şi rafinarea benzenului. Debenzolarea gazului de cocserie prin adsorpfie pe cărbune activ se face în mod discontinuu, într-o baterie de adsorbitoare cari lucrează alternativ. Desorpjia benzenului se face cu abur la 125°. Schema unei astfel de instalaţii e reprezentată în fig. II. Debenzolarea gazului de cocserie prin răcirea gazului fa temperaturi joase (v. fig. III) consistă în condensarea (prin comprimare şi răcire) a vaporilor de apă, a gudronului şi a naftalinei. Benzenul brut condensează şi se solidifică apoi împrejurul tuburilor schimbătoare de căldură, răcite cu gazul destins, dispuse în serie şi funcţionînd alternativ, unele în reîncălzire, altele în răcire. După ieşirea din aceste schimbătoare, gazul, la temperatura de —40°, intră într-un vas de detentă, de unde, ieşind cu temperatura de —80°, trece într-un ciclon, pentru a depune restul de benzină. î. Debit, pJ. debite. Hidr., Fiz.: Volumul de fluid (sau de material foarte fin) care trece în unitatea de timp printr-o secţiune (sau suprafafă) dată a unui curent. Debitul printr-o suprafafă A e dat de Q= f vdA,~ f v dA, j M) j [A) unde vn e componenta vitesei în lungul normalei la elementul de suprafaţă dA, în sensul de referinţă ales. Se spune că în debitul de mai sus, numit debif de volum sau debif volumic, cantitatea de fluid se exprimă prin volumul său. Masa debitului de volum care trece în unitatea de timp printr-o secfiune se numeşte debif de masă sau debit masic .şi se calculează cu formula M— I qv dA, J (A) ?=:J V v dA, factorii climatici; de exemplu (în condiţiile din fara noastră): debite mari se întîlnesc obişnuit primăvara, din cauza topirii zăpezilor, sau în timpul viiturilor din cauza ploilor, iar debite mici se observă vara, în perioadele de secetă, şi iarna, în timpul îngheţului. Debitul influenfează principalele elemente ale regimului cursului de apă, şi anume: adîncimea apei, panta superficială, vitesa de curgere, turbiditatea apei, etc., cari variază cu schimbarea debitului. Pentru caracterizarea regimului de curgere a unui curs de apă se folosesc: debitul mediu, debitul modul, debitele maxime şi minime, debitul semipermanenf. Debitul mediu reprezintă media debitelor zilnice pe o anumită perioadă de timp. De exemplu: debitul mediu lunar, anual, etc. Debitul mediu normal sau debitul modul reprezintă media debitelor pe o perioadă lungă de timp. Alegerea perioadei normale trebuie făcută astfel, încît debitul mediu calculat în această perioadă să aibă o precizie satisfăcătoare, iar variaţia debitelor în perioada considerată să fie reprezentativă în ce priveşte succesiunea anilor excedentari (ploioşi) şi deficitari (secetoşi). Debitul mediu normal pe o perioadă de T ani e exprimat prin relafia: 41 Qdt. în care q e densitatea fluidului. Greutatea debitului de volum se numeşte debif de greutate sau debif ponderal şi se calculează cu formula [A) în care y e greutatea specifică a fluidului. în cazul unui fluid în mişcare permanentă printr-un canal sau într-o conductă, căruia i se cunoaşte vitesa medie într-o secfiune, se poate determina debitul curentului Q înmulfind vitesa medie vm cu mărimea suprafefei A în secfiunea respectivă: Q=:Avm. , 2. de admisiune. Mş.: Debitul de fluid motor care pă- trunde, prin dispozitivul de admisiune, într-un motor termic sau hidraulic, măsurat în kg/h sau în kg/s (la motoarele ter-™,ce)'Jnm3/h sau în m3/s Ua motoarele hidraulice). El determină, împreună cu căderea de entalpie, respectiv cu înălţimea echivalentă netă de cădere, puterea motorului. A 3,t ~ de curs de apă. Hidr.: Volumul de apă care frece umţf*ea de timp prin secfiunea transversală a unui curs de apă. Se exprimă în m3/s sau, pentru valori mici, în l/s. Valoarea debitului diferă de Ia un curs de apă la altul, dMpă mărimea şi forma basinului hidrografic, relief, climă, Vegetafie, natura petrografică a rocilor, etc. De asemenea, Pentru fiecare curs de apă, debitul variază în timp după Debitele maxime şi cele minime reprezintă debitele extreme înregistrate sau calculate. Debitele maxime şi cele minime calculate au diverse valori, după frecvenfa sau asigurarea lor, care trebuie precizată pentru fiecare debit în parte. Debitul semipermanenf sau debitul zilnic, cu asigurarea 50%, reprezintă mărimea debitului a cărui valoare depăşeşte jumătate din perioada observafiilor. în practică au mai fost folosite şi alte debite caracteristice ca, de exemplu: debitul minim minimorum, debitul de etiaj (media debitelor minime, înregistrate pe o perioadă de cel pufin zece ani), debitul maxim maximorum, debitul extraordinar (debitul maxim înregistrat în 30 de ani), debitul catastrofal (debitul maxim înregistrat în peste 100 de ani), etc. Normele actuale de proiectare a construcfiilor hidrotehnice folosesc debilele maxime sau minime, cu diverse asigurări după importanţa, valoarea şi durata lucrării. De exemplu, pentru debitele maxime anuale, asigurările admise sînf de 0,01 %•**0,1 %»«1 %—5%. Asigurarea maximă de 0,01% corespunde lucrărilor definitive de categoria I (de importanţă specială). Corespunzător acestei asigurări, debitul catastrofal are probabilitatea de a se realiza odată la zece mii de ani. — Deoarece debitul unui curs de apă reprezintă caracterizarea acestuia numai într-un anumit moment, pentru caracterizarea variaţiei în timp a debitelor cursului de apă respectiv şi într-o secţiune dată se folosesc diferite curbe reprezentative ca, de exemplu: curbele de regim ale debitelor medii zilnice, lunare sau anuale; curbele de frecvenţă şi de durată ale debitelor zilnice; curbele de asigurare ale debitelor medii şi extreme, etc., determinate pe baza observaţiilor hidrologice. Aceste observaţii, în ordinea cronologică a înregistrării lor, constituie un şir empiric care, de multe ori, cu un număr destul de mic de termeni, reprezintă o succesiune de fenomene aleatorii. De aceea ele trebuie corectate şi extinse pe cale statistică cu ajutorul teoriei probabilităţilor. Din studiul acestor şiruri se poate deduce debitul cu asigurarea voită şi, în general, curba de asigurare a debitelor cari caracterizează în modul cel mai complet curgerea. Debif de servitute 28 Debitul liber al sondei Fie un număr N de observaţii Qj, Q2r Q3,— asupra debite] or zilnice ale unui rîu. Valorile debitelor observate variază între limitele A şi B. Se împarte segmentul de dreaptă AB în intervale egale AQi^Ay), în fiecare dintre aceste intervale găsindu-se nj, n2^ni valori ale debitelor observate. Se reprezintă, Ia o scară oarecare, în abscisă, numerele ^2şi se obţine astfel o linie poligonală (histogramă) care, dacă observafiile sînt foarte numeroase şi intervalele At sînt foarte mici, se transformă într-o curbă continuă, curba de frecvenţă sau curba probabilităţilor (v. fig. /). I. Curba de frecvenţă (2) şi curba de asigurare (î}. La construirea curbei de frecvenţă se obişnuieşte să se utilizeze, de obicei, valorile relative, numite module sau co-eficienfi de modul. Astfel, pe axa ordonatelor, în Ioc de valorile Qi, Q2, Q3" Q*» se iau modulele Ki = Qi/Qo. K2 = = Q2lQo"Ki = Qi/Qo, în cari Q0 e media aritmetică a debitelor observate, iar ca abscise Z\~n\!Nt Z2 = n2IN-*Zi = nJN. în cazul ideal, curba frecvenţei sau a probabilităţilor (curbă normală) are forma clopotului Iui Gauss: h ~k2(x—Xd)2 ^ h cu în care xd e distanţa Iui Zmax faţă de originea O (v. fig. II). Cele mai caracteristice puncte ale curbelor de frecvenţă şi cari determină în oarecare măsură forma acestora (v. fig. /) sînt următoarele: Centrul de repartizare (a), care corespunde valorii mec’ii aritmetice a debitelor zilnice (Qo), din 2=-p:e V jt II. Curbe de frecventă, a] normală; b] asimefrică cu un maxim; c) unilaterală; d) asimetrică cu două maxime. 1 ^ şirul de observaţii, adică Q0=—- Qj, şi a cărei ordonată 1=1 (Oa) e egală cu unitatea, dacă foţi termenii şirului sînt exprimaţi în procente faţă de media debitelor zilnice Qo (coeficienţii de modul); mediana (b), care se găseşte exact la mijlocul intervalului AB; moda (c), care corespunde cu frecvenţa maximă sau cu debitul maxim anual cel mai probabil pentru perioada considerată, Fenomenele studiate se prezintă sub forma unor curbe de probabilitate asimetrice (v. fig. II). Drept indice de asimetrie serveşte valoarea (d), numită rază de asimetrie, care reprezintă distanţa ac dintre modă şi centrul de repartizare. Distanţa dintre mediană şi centrul de repartizare e aproximativ egală cu ac/3. Din punctul de vedere practic e interesantă integrala curBei de frecvenţă, curba de asigurare, care se obţine prin însumarea succesivă de sus în jos a absciselor Z ale curbei de frecvenţă (v. fig. /). i—x Dacă Zi e numărul de zile exprimat în procente faţă i=1 de numărul total de zile (N) ale intervalului considerat, în care modulul debitelor zilnice a fost mai mare sau egal cu KX=QJQo, se poate spună că modulul Kx şi deci debitul Qx i = x e asigurat în intervalul Ox= ^Z-. i=1 Asigurarea, care poate fi exprimată sub formă de procente din perioada de timp considerată, e deci intervalul de timp în care fenomenul cercetat a avut asigurată o anumită valoare în cursul întregii perioade de observaţie. i Curba de asigurare are următoarele puncte de corespondenţă directă cu curba de frecvenţă: ordonata medie a curbei de asigurare corespunde centrului de repartizare (a); debitul cu asigurarea de 50% corespunde medianei (b); curba de asigurare prezintă un punct de inflexiune în dreptul punctului c (moda) şi devine rectilinie şi verticală în dreptul punctelor extreme de pe curba de frecvenţă pentru care 2 = 0. Determinarea ordonatelor curbelor de asigurare se poate face cu ajutorul curbei Iui Pearson, dacă se cunosc pentru fiecare caz particular trei parametri, şi anume: media aritmetică a şirului, coeficientul de variaţie Cv şi coeficientul de asimetrie Cs. Valoarea debitului care trece Ia un moment dat printr-o secţiune a unui curs de apă (secţiune stabilă, în aliniament cu maluri bine conturate şi fără ramificaţii) se determină cu ajutorul măsurărilor de debite. î. ~ de servitute. Hidr.: Cantitatea de apă minimă care trebuie lăsată să se scurgă în unitatea de timp printr-o secţiune transversală a unui curs de apă, pentru satisfacerea necesarului de apă a folosinţelor din aval. 2. ~ echivalent de apă. Inst. san.: Debitul de calcul necesar în proiectarea unei instalaţii de confort, exprimat într-o anumită unitate convenţională, numită echivalent convenţional. La instalaţiile de alimentare cu apă a clădirilor se ia ca unitate convenţională debitul mediu al robinetului de cuvetă, cu valoarea 0,2 l/s, iar la instalaţiile de canalizaţie ale clădirilor, cantitatea medie de apă scursă la cuveta de bucătărie, cu valoarea 0,33 l/s. Consumurile specifice şi debitele de scurgere ale obiectelor sanitare din clădiri, exprimate în echivalenţi, se găsesc centralizate în tabele, iar tabelele de dimensionare a conductelor sînt întocmite pe baza debitului de calcul, exprimat în echivalenţi. 3. ~ efectiv. Fiz., Hidr.: Debitul măsurat într-o secţiune a unei conducte de fluid. Sin. Debit practic. 4. ~ instalat. Hidrot.: Valoarea maximă a debitului care poate fi folosit de turbinele unei instalaţii hidroelectrice unde kj e coeficientul „instalat" şi Qm e debitul modul). 5. ~ul liber al sondei. Expl. petr. V. Debitul potenţial al sondei. Debif orar maxim 29 Debif, măsurare de ~ de i. ^ orar maxim. Alim. apă: Cantitatea de apă care 1e" frebuie luată din rezervorul de înmagazinare şi compensare 3re | unUj centru populat sau industrial la orele de consum re. maxim, pentru a asigura nevoile de apă ale acestora (v. Con- xi~ sum de apă). în alimentările cu apă potabilă şi industrială, rezervorul de înmagazinare şi compensare, refeaua de con-3|a duete de distribuţie şi eventualele staţiuni de pompare din rjn âva| de rezervor se dimensionează la debitul orar maxim. >ei 2t /v/ul potenţial al sondei. Expl. pefr.: Debitul maxim pe câre-l poate da o sondă de gaze sau d3 ţiţei în anumite condiţii de exploatare, iţă Se deosebesc: debit potenţial absolut şi debit potenţial raţional. •n Debitul potenţial absolut (debitul liber) al sondei e cu debitul pe care l-ar da sonda, dacă presiunea ei dinamică 2x de fund ar fi de 1 ata. Valoarea acestui potenţial se sta- bileşte prin calcul. La sondele de ţiţei, această situaţie nu se poate realiza practic decît în anumite cazuri, la sondele în pompaj. în 3- cazul cînd sondele produc ţiţei şi apă, trebuie să se facă ie deosebire între debitul potenţial pentru tot lichidul şi debitul fă potenţial pentru ţiţei. Debitul potenţial raţional (real) al sondei e debitul pe care-l poate da aceasta, în condiţiile în cari se respectă p1 normele de extracţie cerute de un regim tehnologic raţional, fără a antrena nisip din strat, fără a provoca formarea de a conuri de apă, etc. ^ La sondele de ţiţei, debitul potenţial raţional e deter- minat şî de considerente generale de exploatare raţională e a zăcămintelor. e 3. ~ practic: Sin. Debit efectiv (v.). u 4. ^ solid. Geo/., Hidr.: Cantitatea de materiale solide (alu- viuni) şi săruri disolvate, transportate de un curs de apă, | care trece în unitatea de timp printr-o secţiune transver- sală. Se exprimă în g/s, kg/s, t/zi, etc. Dacă debitul solid se raportează Ia unitatea de debit lichid al cursului de apă | se obfine turbiditatea, în g/m3, kg/m3, etc. ( După modul în care e transportat, se deosebesc: debit solid tîrît (de fund), debit solid în suspensie şi debit solid de substanfe chimice în solufie. Sursa principală de alimen- ! tare a cursurilor de apă cu debit solid (aluviuni) e spălarea de pe suprafafa basinului hidrografic a materialului solid degradat şi uşor antrenabil de apa care se scurge la suprafafa terenului. Debitul solid al unui curs de apă e variabil, în limite foarte mari, în cursul unui an, avînd valori maxime în perioada topirii zăpezilor şi în timpul ploilor torenfiale, şi valori minime în perioada apelor mici, cînd scurgerea pe versante e redusă sau lipseşte. Uneori acest debit variază chiar în cursul unei zile. ^Mărimea debitului solid variază cu: mărimea debitului lichid, natura geologică şi pantele versantelor, structura solurilor, felul vegetafiei, etc. Valoarea turbidităfii variază de Ia cîteva grame pe metru cub, la apele curgătoare cu bash\e hidrografice împădurite, situate în regiuni stîncoase, pînă Ia cîteva kilograme pe' metru cub, la apele curgătoare cu basine hidrografice despădurite, cu soluri uşor leviga-bile, etc. Debitul solid se determină prin măsurări directe, efectuate cu batometre (v.), simultan cu măsurările de debit lichid. Cunoaşterea debitului solid e importantă pentru a putea preveni aefiunile de eroziune a solului, de împotmolire a prizelor de apă şi a lacurilor de acumulare, de uzură a instalaţiilor hidrotehnice, etc. De aceeaşi problemă sînt legate: modificarea albiei rîurilor şi a şenalelor navigabile, acoperirea cu materii nefolositoare a unor soluri fertile, împotmolirea canalelor de irigafie, de navigafie sau de alimentare cu apă, etc. Procedeul cel mai indicat de combatere a aefiunii debitului solid e legat de prevenirea eroziunii solului prin îmbunătăţirea lui şi prin măsuri agrotehnice corespunzătoare. 5. ~ specific. Fiz., Hidr.: Cantitatea de fluid care trece în unitatea de timp printr-o seefiune unitate perpendiculară pe liniile de scurgere. 6. ~ specific hidrografic. Hidr.: Cantitatea de apă de pe unitatea de suprafafă a unui basin hidrografic, care se scurge în unitatea de timp în cursul de apă care colectează apa basinului. Se determină împărfind debitul (Q) într-o seefiune, l*a suprafafa basinului hidrografic (^4) aferent sec-fiunii respective. Debitul specific se notează cu M sau q şi se exprimă în l/s şi km2. în funefiune de debitul care trece prin secfiunea aleasă se deosebesc: debit specific mediu, rr.inim sau maxim. Debitele specifice se pot reprezenta, pentru un anumit teritoriu,-sub forma de isolinii. 7. ~ teoretic. Mş.: Debitul unei pompe sau al unui compresor, calculat cu ajutorul caracteristicilor de proiectare. 8. ~ zilnic maxim. Alim. apă: Cantitatea de apă care trebuie captată uniform dintr-o sursă de apă, timp de 24 de ore, eventual îmbunătăfită sub raport calitativ, transportată pînă la rezervorul de înmagazinare al unui centru populat sau industrial, cu scopul de a asigura consumul zilnic maxim de apă al acestora (v. Consum de apă). în alimentările cu apă potabilă sau industrială, toate construcfiile şi instalafiile de captare, pompare, corectare a calităfilor apei şi aduefie se dimensionează din punctul ’de vedere hidraulic la debitul zilnic maxim. 9. Debit de aşchii. Mett.: Cantitatea de aşchii detaşate de o unealtă aşchietoare în unitatea de timp, măsurată volumetric, în cm3/min, sau gravimetric, în kg/min. Are valoarea (în funefiune de factorii regimului de aşchiere) dată de relafiile: Y Q=zfs*v [cm3/min], respectiv G=--q-- t>s*v [kg/min], în cari t (mm) e adîncimea de aşchiere, s (mm) e avansul pe rotafie, v (m/min) e vitesa de aşchiere, iar y (kg/dm3) e densitatea. 10. Debif de circulaţie. C. f.: Numărul de trenuri cari circulă simultan, în 24 de ore, pe o seefiune de cale ferată. El variază după capacitatea de circulafie a liniei şi după cerinfele traficului. u. Debit, măsurare de Tehn.: Operafia de măsurare a debitului unui fluid care circulă printr-o conductă închisă (de obicei sub presiune), sau care curge printr-un canal ori printr-o albie naturală a unui curs de apă. Măsurarea debitului în conducte închise se efectuează indirect, prin măsurarea unei mărimi care e într-o relafie determinată cu debitul; de obicei, această mărime e vitesa vinei de fluid ori cădereă de presiune în interiorul fluidului, datorită măririi vitesei acestuia prin strangularea seefiunii transversale de trecere a fluidului. Determinarea debitului prin măsurarea vitesei vinei de fluid se bazează pe relafia în care v (m/s) e vitesa vinei de fluid, în punctul în care se efectuează măsurarea, pdin (kgf/m2) e presiunea dinamică corespunzătoare, y (kgf/m3) e greutatea specifică a fluidului, iar g (m/s2) e accelerafia gravitatei. Cunoscînd presiunea Debit, măsurare de ~ 30 Debif, măsurare de ^ dinamică (diferenţa dintre presiunea- totală sau efectivă ptot şi presiunea statică pst) se poate calcula vitesa fluidului şi, ). Schema de principiu a măsurării debitului prin determinarea vitesei. vinei de fluid. U conductă; 2) tub de presiune (compus dinfr-un tub îndoit şi un tub drept); 3) sensul de curgere al fluidului ; 4,5 şi 6) manometre; hsf) măsura presiunii statice; măsura presiunii dinamice; hfQf) măsura presiunii totale (sau efective). II. Tub de presiune. 1) orificiu central; 2) tub central (al presiunii totale); 3) orificiu lateral; 4) spafiu inelar; 5) manta; 6) tub al presiunii statice; 7) racord pentru presiunea totală; 8) racord pentru presiunea statică. deci, debitul (v. fig. /). Se foloseşte tubul de presiune (numit şi tub Pitot sau tub pneumo- metric), de cele mai multe ori cotit (v. fig. II), cuplat cu un manometru diferenţial sensibil. Prin legarea manometrului diferenţial la cele două tubuiuri (7 şi 8) ale tubului se poate citi presiunea dinamică. Secţiunea transversală a conductei fiind constantă, scara manometrului se poate grada în unităţi de debit pentru citire directă. Vitesa măsurată se referă însă numai la un fir de fluid, de obicei firul central de fluid care are vitesa maximă vmax. Pentru a ţine seamă de vitesa medie vmed, se introduce coeficientul de corecţie C=vmed/vmax, cu valori cuprinse între 0,80 şi 0,95,funcţiune de regimul de curgere şi de natura fluidului, de diametrul conductei, rugozitatea pereţilor acesteia, etc. Vitesa medie de curgere e: r=cV pdin 1 iar debitul volumic e dat de relaţia -=cay v= Determinarea debitului prin măsurarea căderii de presiune se bazează pe transformarea parţială a energiei potenţiale a vinei de fluid în energie cinetică, la micşorarea secţiunii de trecere a vinei de fluid. între aria ^4 a secţiunii minime, căderea de presiune Ap, datorită micşorării secţiunii, şi debitul (în volume) V al fluidului, e valabilă relaţia V=KA~\lĂp. în care K e un coeficient, funcţiune de mai mulţi factori. După condiţiile în cari se efectuează măsurarea se deosebesc două procedee: măsurare cu cădere variabilă de presiune şi măsurare cu cădere constantă de presiune. Determinarea debitului prin măsurarea căderii variabile de presiune (cu presiune diferenţială variabilă) se efectuează cu micşorarea secţiunii de trecere, realizată prin introducerea în conductă a unui organ de strangulare fix, avînd aria A a secţiunii transversale de trecere constantă, constituit de obicei dintr-o diafragmă cu orificiu calibrat, un ajutaj convergent normal (c'anaidă), sau un tub Venturi. Căderea de presiune Ap fiind funcţiune de debitul V care trece prin conductă, valoarea ei se determină cu un manometru diferenţial racordat Ia conductă,. înainte şi după organul de strangulare. Pentru menţinerea proporţionalităţii, fluidul trebuie să-şi menţină starea fizică (lichid, vapori, gaz) şi să umple secţiunea minimă de trecere, iar schimbarea vitesei în orice punct să se facă lent şi continuu. Aria secţiunii transversale variind în lungul conductei, presiunea scade de la un maxim p\ ta valoarea minimă p2, corespunzînd secţiunii transversale minime a vinei de fluid, şi apoi creşte pînă la valoarea p3, mai mică decît p\, datorita pierderilor prin frecarea fluidului de pereţii organului de strangulare şi frecărilor interne în vîrtejurile formate. Pierderea remanentă de presiune p\—pz depinde în special de forma organului de strangulare şi Y în care ^4(m2) e aria secţiunii transversale a conductei. Debitul de greutate (ponderal) e dat de relaţia G = CA V 2 gYPdin [kgf/s]. Tubul de presiune trebuie montat paralel cu peretele conductei, pe o porţiune rectilinie a acesteia, fără obstacole (cu lungimea >8—12 ori diametrul conductei), pentru a evita formarea de vîrtejuri. Pentru determinări mai precise se fac măsurări în diferite puncte ale secţiunii transversale a conductei, şi se calculează precis coeficientul de corecţie C. Tuburile de presiune se folosesc în special la măsurarea de scurtă durată a debitelor de aer sau de alte gaze şi, rareori, la măsurarea debitelor de apă. Folosirea lor în măsurările industriale e limitata, deoarece sînt foarte sensibile la prezenţa unor curenţi turbionari şi se înfundă repede, iar la vitese mici ale fluidului, presiunea dinamică e foarte mică şi măsurarea ei replamă manometre diferenţiale foarte sensibile. III. Căderea de presiune la diferite organe de strangulare. а) diafragmă; b) ajutai convergent; cj tub Venturi; 1) conductă; 2) racord pentru măsurarea presiunii maxime (înainte de organul de strangulare); 3) racord pentru măsurarea presiunii minime (după organul de strangulare) ; 4) diafragmă; 5) ajutaj convergent; б) tub Venturi; 7) sensul de deplasare al fluidului; 8) curba de variaţie a presiunii în lungul firului central al vinei de fluid; pa) presiunea înainte de organul de strangulare (presiunea maximă) ; p2) presiunea în secfiunea minimă a vinei de fluid (presiunea minimă) p3) presiunea în secfiunea normală a conductei, după organul de strangula derea de presiune care se măsoară (presiunea restabilită); p} - p2) Pi'-Ps) pierderea de presiune recuperabilă). (ne- de raportul dintre ariile minimă şi maximă de trecere. Folosind diafragma se realizează (v. fig. III), în aceleaşi condiţii de curgere, o pierdere remanentă de presiune maximă, iar cu tubul Venturi, o pierdere remanentă minimă,. Debif, măsurare de ~ 31 Debif, măsurare de Valoarea" debitului volumic F(m3/s) e dată de relafia iar valoarea debitului de greutate (kgf/s) e dată de relafia G = Vy=aeKtA (p\~ţ2), în cari j4(m2) e aria secţiunii transversale minime a orcanului de strangulare; g (m/s2) e accelerafia gravitafiei; y (J100 m/s), purtînd în suspensie granule abrazive foarte fine; erodare ultrasonică, cu ajutorul unor granule abrazive foarte fine, accelerate pe suprafafa semifabricatului de secfionat cu frecvenfe foarte înalte de un generator de oscilafii ultrasonore şi de scule adecvate. Procedeele de debitare prin erodare au productivitate foarte mică în comparafie cu ceialalte procedee, însă constituie deseori singurul procedeu aplicabil la debitarea materialelor^ foarte dure şi greu prelucrabile prin aşchiere (ofel rapid călit, aliaje dure, materiale mineralo-ceramice, diamant, etc.). Debitarea lemnului se efectuează prin despicare sau prin aşchiere. Debitarea prin despicare se aplică, de exemplu, la spintecarea lemnului de foc (manual, cu toporul, sau mecanizat, cu maşina de spintecat) şi la fabricarea şindrilei (manual, cu barda). Debitarea prin aşchiere se aplică la debitarea buştenilor în cherestea, la debitarea lobdelor sau a dulapilorîn doage, etc. Debitarea doagei or din lobde industriale sau din dulapi groşi se efectuează cu ferestrăul cilindric rotativ. Piesele de lemn de debitat sînt prinse pe căruciorul maşinii; în fiecare cursă de înaintare a acestuia ferestrăul detaşează cîte o doagă, care e evacuată mecanizat din interiorul cilindrului, în cursa de înapoiere a căruciorului. Debitarea buştenilorînpiesede cherestea, numită şi „tăierea" buştenilor, se poate efectua prin următoarele procedee: Debitarea pe plin, cînd buşteanul e tăiat în cherestea, trecînd o singură dată prin gater (v. fig. V a); debitarea pe prisme. cînd la o primă trecere prin gater se obfine o piesă centrală groasă, care se debitează apoi, tot la gater, în piese de cherestea (v. fig. V b şi c); debitarea radială, cînd piesele de cherestea, tăiate pe plin sau pe prisme, prezintă pe fefe urmele razelor medulare (v. Cherestea radială, sub Cherestea); debitare tangenţială, cînd piesele de cherestea, tăiate pe plin sau pe prisme, prezintă pe canturi urmele razelor medulare (v. Cherestea tangenfială, sub Cherestea). Debitarea scîndu-relelor pentru lăzi din furnir de fag se efectuează prin tăiere plană, fie la maşini cu mişcare de lucru rectilinie alternativă (maşini-ghilo tină), fie la maşini rotative de debitat, cari au productivi V, Procedee de UNII» buştenilor debitare în cherestea, a) debitare pe plin; b şic) prima, respectiv a doua trecere Ia gater, la debitarea pe prisme. 3* Debitare de proba 36 Debitul minei tate mai mare. Procedeul permite folosirea ca materie primă a buştenilor de fag, cu diametrul mai mic decît 25 cm, cari nu pot fi folosi|i pentru debitarea la gater sau în fabricile de placaje. Maşina de debitat scîndurele pentru lăzi (la fabricarea 4 în serie mare) efectuează tăieri fără producere de aşchii, talaş sau rumeguş; ea e constituită, în principal, dintr-un disc rotativ greu (cu diametrul de 1,8—3,7 m), cu ax de rotaţie orizontal, şi un dispozitiv de prindere şi ghidare a materialului lemnos de prelucrat, care efectuează mişcarea de avans spre cuţite, comandată hidraulic. în disc sînt practicate două ferestre radiale, în prelungire, în cari se montează, înclinate fafă de disc, două cuţite cari detaşează la fiecare rotaţie a discului două scîndurele cu grosimea între 0,75 şi 18 mm şi cu lăfimea de 350 --600 mm. Maşina debitează dulapi de fag aburifi, cu lungimea pufin mai mică decît lungimea cufitelor, folosind pînă la 95—98% din mate. ia primă. Productivitatea maşinii e mare, iar calitatea tăieturii face inuiilă rindeluirea scîndurelelor. î. ~ de probă. Ind. lemn.: Debitare prin care se stabileşte randamentul cantitativ şi calitativ în material lemnos, cînd trebuie să se realizeze debitarea buştenilor într-un sortiment diferit de cel realizat în trecut de o fabrică. Pentru debitare se alege o cantitate de buşteni cu dimensiunile şi calitatea cele mai potrivite şi se notează dimensiunile acestora şi caracteristicile tăierii. Inventarierea pieselor de cherestea obfinute — după dimensiuni şi calitate — se face chiar pe rampa de sortare, scriind numărul şi volumul sortimentelor obfinute, şi se totalizează rezultatele. După eliminarea valorilor rezultate din cazuri neprevăzute şi din manipulări greşite, valorile cari au rămas definitive se consemnează în registrele fabricii, pentru a servi ca îndreptar la alte debitări similare. Pentru uşurarea operafiilor viitoare se întocmesc grafice cari scot în evidenfă raportul dintre calitatea materiei prime utilizate şi proporfiile sortimentelor obfinute. Pentru dimensiuni şi calităfi uzuale ale pieselor de cherestea se debitează de obicei 50—100 de buşteni. 2. Debitare, dispozitiv de Ind. text.: Dispozifiv, la maşinile textile din filaturi, care scoate materialul fibros din maşini după prelucrare şi-l depune sub o formă care să împiedice schimbarea proprietăfilor sale în timpul depozitării, al transportului sau al alimentării lui la maşina de lucru următoare. în general, dispozitivul de debitare e compus din o pereche de cilindre debitoare, numite şi cilindre de ieşire, din echipamentul de depunere a produsului sub o formă oarecare (bandă, semitort sau fir) în cană, pe un cilindru-suport, etc. şi din dispozitivul de măsurare a lungimii produsului, în scopul opririi automate, la umplerea cănii, a cilindrului-suport, etc. sau în scopul înregistrării producţiei în lungime. 3. Debitarea urzelii, Ind. text.: Desfăşurarea urzelii în timpul şi în conformitate cu necesităfile feserii. Valoarea Lu a debitării e: Lu=Lţls (1 + ; lI‘s=d^' unde Dy e desimea fesăturii în bătătură; s e scurtarea urzelii, prin fesere, în %. Frecvenfa / a debitării urzelii e o funefiune a turafiei n (rot/min) a arborelui principal al războiului. în majoritatea cazurilor, f=n. Debitarea urzelii e asigurată de frîne şi de regulatoare de urzeală, cari fac parte integrantă din războiul da ţesut. 4. Debifmetru, pl. debitmetre/ Ms..* Instrument sau insta-lafie pentru măsurarea debitului unui fluid care curge printr-o conductă închisă. Debitmetrul indică valoarea instantanee a debitului sau înregistrează variaţia acesteia în timp, spre deosebire de contor care — prin folosirea unui mecanism integrator — indică valoarea cantităfii de fluid care a curs prin instalafie de la un moment dat (momentul inifial) pînă în momentul citirii. Debitmetrele funefionează, fie prin măsurarea vitesei vinei de fluid, fie prin măsurarea căderii de presiune (variabilă sau constantă) produse de o reducere locală a seefiunii de trecere a fluidului, fie prin măsurarea energiei electrice consumate într-un corp de încălzire, pentru a menfine o dife-renfă constantă între temperaturile de intrare şi de ieşire ale fluidului. Unele debitmetre (de ex. cele pentru determinarea debitului, prin măsurarea căderii varjabile de presiune sînt numite, impropriu, contoare. Debitmetrele bazate pe măsurarea vitesei vinei de fluid consistă din instalafii cu tuburi de presiune (tuburi Pitot) cuplate cu un manometru dife-renfiai (v. sub Debit, măsurare de şi se folosesc la măsurarea de scurtă durată a debitelor de gaze şi, mai rar, a debitelor de apă. Debitmetrele bazate pe măsurarea căderii variabile de presiune (cu presiune dife-renfială variabilă) a fluidului, produsă de un organ de slran-gulare, consistă din instalafii cu diafragme cu orificiu calibrat sau cu ajutaje convergente, ori din tuburi Venturi, cuplate cu manometre diferenţiale (v. sub Debit, măsurare de ~) şi se folosesc pe scară mare în industrie, la măsurarea debitelor de lichide, de vapori şi de gaze. Debitmetrele bazate pe măsurarea căderii constante de presiune (cu presiune diferenţială constantă) consistă din instrumente la cari un piston sau un plutitor îşi schimbă poziţia în funcţiune de valoarea debitului momentan, căderea de presiune produsă de micşorarea ariei secţiunii de trecere menţinîndu-se constantă (v. sub Debit, măsurare de ~). Debitmetrele termoelectrice se folosesc la gaze şi funcţionează prin măsurarea energiei electrice consumate într-un corp de încălzire — dispus în corpul debitmetrului — pentru a menţine o diferenţă constantă între temperaturile de intrare şi de ieşire a gazului (v. fig.). Debifmetru termoelectric. Cantitatea de qaz ^ corpul debitmetrului; 2) corp de încălzire; 3) ter-, . mometru. care trece prin conductă, şi deci prin debitmetru, e proporţională cu energia electrică consumată. 5. ~ de tip Rota* Mş.: Sin. Debitmetru cu plutitor. V. sub Debit, măsurare de e. Debitor, cilindru Ind. text. V. Cilindru debitor, sub Cilindru 2. 7. Debitul minei. Mine: Cantitatea de substanţă minerală utilă extrasă dintr-o mină, măsurată în tone pe oră, pe schimb sau pe zi. Ea poate fi compusă din cantităţile extrase de la mai multe orizonturi, de la mai multe strate sau prin mai multe instalaţii de extracţie minieră (puţuri, planuri înclinate, etc.). Debitul minei nu corespunde totdeauna tonajului total extras prin puţuri sau planuri înclinate (în acesta intrînd uneori şî steril, utilaje şi alte materiale) şi nici cantităţii de substanţe minerale utile tăiate în unitatea de timp considerată. Uneori se taie în 1—2 schimburi şi se extrage în 2—3 schimburi; alteori, cînd se foloseşte, de exemplu, metoda de exploatare cu minereu remanent, o parte din minereul tăiat rămîne în abataje şi se scoate mai tîrziu (adică, în unele perioade de Debleiere 37 Deblocare timp, debitul minei e mai mare decît tăierea, iar în altele, debitul ei e mai mic decît tăierea). 1. Debleiere. Drum.: Ansamblul operaţiilor efectuate pentru a realiza o săpătură deschisă, sub nivelul terenului natural (debleu), prin care urmează să treacă o cale de comunicafie (drum, cale ferată, canal navigabil). Cuprinde operafii de trasare, de săpare a pămîntului, de îndepărtare a materialului săpat şi de consolidare şi apărare a săpăturii. Trasarea consistă în stabilirea intersecfiunii dintre taluze şi suprafafa terenului, în marcarea adîncimii săpăturii şi în marcarea pantei taluze-lor. Săparea poate fi efectuată manual, mecanizat, hidro-mecanizat, sau cu explozive (la săpături în terenuri stîncoase). îndepărtarea pămîntului se poate face manual, — cu lopefi, sau cu mijloace de transport purtate ori împinse cu braţele (tărgi, roabe, vagonete),— cu vehicule rutiere sau feroviare, — mecanizat, cu maşini şi instalaţii speciale (buldozere, gredere, benzi transportoare, screpere, excavatoare, dragline, etc.), sau hidromecanizat. 2. Debleierea zăcămîntului. Mine: Sin. Dezvelirea zăcă-mîntului (v.). s. Debleu, pl. debleuri. Drum., C.f., Canal.: Săpătură deschisă, executată sub nivelul terenului natural, pentru a folosi fundul ei ca platformă a unei căi de comunicaţie terestre (drum, cale ferată), sau pentru a realiza secţiunea transversală a unui canal deschis, în vederea obţinerii profilului longitudinal stabilit la proiectare. Un debleu are următoarele elemente principale: fundul debleului, care, la debleurile pentru drumuri şi căi ferate, constituie platforma acestora; taluzele, cari sînt suprafeţele laterale înclinate ale săpăturii, şi ampriza, care e lăţimea orizontală a părţii superioare a debleului. Lăţimea platformei depinde de lăţimea drumului sau a căii ferate pentru cari s-a executat debleul. Ampriza şi panta taluzelor depind de adîncimea debleului şi de natura pămîntului în care acesta a fost executat. Terenul în care se execută un debleu trebuie să fie stabi!» cît mai uscat, şi să poată suporta încărcările produse de vehiculele cari circulă pe drumul sau pe calea ferată respectivă. în regiuni umede, în general în pămînturi argiloase (argile nisipoase sau prăfoase, nisipuri argiloase sau praf argilos), taluzele debleurilor cu înălţimea pînă la 10 m trebuie să aibă înclinări de la 1:1,5-*-1:4, şi creasta rotunjită. Pentru alte^ pămînturi, aceste înclinări pot fi mărite (v. şl sub Taluz). .în cazul în care taluzele interceptează strate de pă-niînt de naturi diferite, porţiunile de taluz corespunzătoare grosimilor diferitelor strate trebuie să aibă înclinarea corespunzătoarecate-goriei pămîntului respectiv (v. fig. /). în acest caz, ta-luzul are un profil frînt. Pantele taluzelor debleu-nlor cu adîncimi mai mari decît 10 m trebuie stabilite Pe baza unor studii efectuate asupra terenului, asupra condiţiilor hidrologice locale, etc. Taluzele foarte înalte se execută, uneori, în trepte, prin amenajarea unor banchete intermediare (berme), pentru mări-re5 . stabilităţii terenului (v. fig. //). Această stabilitate poate fi roărită prin diferite lucrări de consolidare, executate pe faţa taluzuîui; de exemplu: îmbrăzduiri, cleionaje, pereuri, drenuri-contraforturi, etc. Lucrările pentru executarea unui debleu se împart în Următparele categorii principale; lucrări de săpare, lucruri al dbilea cu p.t. 55°; H2C C CH2 forma trans are de asemenea doi j-j2q q c|_j2 stereoisomeri: primul cu p.t. 63° şi H2 H2 p.f.745 mm 236,5°, al doilea cu p.t. 49° 5* P‘f-745 mm 232,5°. Decahidro-2-naftolul: forma cis are doi stereoisomeri, dintre cari primul are p.t. 105° şi p.f.746 mm 243°; al doilea se poate scinda în următorii j-|2 |-j2 isomeri optici: unul d( + cis~ c ţ-j C -decahidro-2-naftol) are p.t. u ^ •5no . 21 , /-O - , , 2 . V H2Cv sK / c h c h2 h2 CH—OH i ch2 38° şi «£>= + 12,5° în alcool etilic, şi al doilea: I (— cis--decahidro-2-naftol) are p.t. 38°, şi a2fl5 = — 12,4° în alcool etilic, — iar racemicul lor are p.t. 31° şi 37°, p.f.16 mm 130°; forma trans are de asemenea doi stereoisomeri: primul are p.t. 75°, p.f.746 mm 236°, iar al doilea are p.t. 53° şi p. t.J4& mm 230*~231°. Sin. Decaloli. 5. Decalaj. 1. Tehn.: Diferenfa dintre valorile pe cari le ia o aceeaşi mărime variabilă (deplasare lineară, deplasare unghiulară, timp, frecvenfă, etc.), care caracterizează două sisteme, elemente, funcfiuni, situafii, etc. în rest analoge. După natura mărimii variabile considerate, decalajul poate fi spaţial (de ex. decalajul pozifiilor a două mobile în deplasare rectilinie pe aceeaşi traiectorie), unghiular (de ex. decalajul a două repere la periferia unui disc în rotafie, sau decalajul polilor omologi a două cîmpuri învîrtitoare într-o maşină electrică), în timp (de ex. decalajul dintre două impulsii succesive), în frecvenţă (de ex. decalajul frecvenfelor maxime ale diferitelor căi într-un sistem de telecomunicafii cu curenfi purtători), etc. Dacă se defineşte ordinea în care se consideră cele două sisteme, elemente, funcfiuni, situafii, etc., decalajul e o mărime algebrică (pozitivă, nulă sau negativă), — sistemul, etc. pentru care mărimea variabilă are o valoare mai mare fiind decalat înainte fafă de al doilea, care e decalat înapoi fafă de primul. Decalajul se măsoară în aceleaşi unităfi ca şi mărimea variabilă considerată. în cazul decalajului în timp a două funcfiuni periodice, decalajul se măsoară şî în fracţiuni de perioadă. Dacă mărimea variabilă considerată e faza a două funcfiuni sinusoidale de timp, decalajul se numeşte defazaj (v.). 6. ~ de frecvenţe. Tele.: Diferenfa constantă a frecvenfelor de acord a două circuite rezonante cari fac parte dintr-un sistem de circuite acordabile cu comandă unică. Decalajul frecventelor de acord ale oscilatorului local şi circuitului de intrare a etajului convertor (mixer) al unei supereterodine trebuie să fie egal cu frecvenfă intermediară a receptorului. 7. ~ imagine-sunef. Cinem.: întîrzierea sau avansul imaginii fafă de sunetul care trebuie să o însoţească. Decalajul se măsoară în fracţiuni de timp (secunde) sau în unităţi de film (fotograme, perforaţii). Decalajul dintre imagine şi sunet e foarte neplăcut, în special Ia vorbire, cînd mişcările buzelor actorului de pe ecran nu se potrivesc cu sunetul care se aude în sală. Decalajul poate fi produs de: pierderea sincronismului la înregistrare, starturile greşite Ia tirajul (v.) copiilor de film, încărcarea greşită a filmului în aparatul de proiecţie. Decalajul care s-ar produce între imagine şi sunet e cel care limitează lungimea sălilor de cinematograf, fiindcă la sălile cu lungime prea mare, sunetul din difuzorul aşezat lîngă ecran ar întîrzia faţă de imaginile proiectate. 8. ~ul purfăfoarelor. Te/c..* Diferenfa de frecvenţă stabilită intenţionat între frecvenfele purtătoare a două emisiuni de radio cari folosesc acelaşi canal (v. Canal de fre-cvenfe). Decalajul purtătoarelor se foloseşte în refelele de televiziune, pentru reducerea perturbafiilor reciproce dintre stafiunile de emisiune, prin îmbunătă-firea raportului de protecţie între emisiuni diferite, în baza următorului considerent: în spectrul de videof recvenfă de televiziune, energia e grupată, în special, în jurul multiplilor frecvenfei liniilor (15 625 Hz în cazul standardelor curente), atît fiindcă acestea formează impulsuri le de sincronizare, cari există orice program s-ar transmite, cît şi fiindcă de cele mai multe ori dedesubtul unui punct negru, într-o imagine, e tot un punct negru şi mai rar un punct alb. De aceea, dacă multiplii frecvenfelor liniilor emisiunii nedorite sînt decalaţi cu cîţiva kilohertzi, regiunile de densitate de energie maximă din spectru! de frecvenţe ai emisiunii nu se mai suprapun şi perturbaţia reciprocă e mai mică. Decalajul optim e 15 625:2 = 7812,5 Hz (v. fig./), care aduce o îmbunătăţire cu circa 19 dB a raportului de protecţie (în standardul OIR), dar se practică mai mult decalajul cu ±2X15 625 : 3 =* ± 10 417 Hz, care permite o repartifie geografică triunghiulară a staţiuni- jfl Jiu_________4. Jk_____Au 0 10 20 30 HO 50 60 70 80 90 100 110 m I. Fragmente din spectrele a două emisiuni de televiziune, cu purtătoarele decalate cu a/2= = 7812 Hz. Decalaj 41 Decalaj, unghi de ~ lor cari lucrează pe acelaşi canal (v. fig. II), asigurînd circa 14 dB protecţie suplementară între toate staţiunile. în fig. III se dă variaţia raportului de protecţie cu decalajul adoptat. Decalajul purtătoarelor reclamă o bună stabilitate de frecvenţă. Sin. Offset. fo+W.4 fo-10A fo + W.4 0 2^6 12 n 18 «Hz III. Protecţie suplementară dată de decalajul purtătoarelor/ funefiune de acest decalaj (experimental). II. Repartiţia geografică a unor centre de emisiune folosind acelaşi canal, cu purtătoare decalate. î. Decalaj, pl. decalaje. 2. Av.: Distanţa dintre centrul de presiune al profilului aripii superioare a unui biplan, şi proiecţia ortogonală, pe coarda profilului acestei aripi, a centrului de presiune al profilului aripii inferioare, raportată Ia mărimea interplanului, adică Ia distanţa centrului de presiune al profilului aripii inferioare de la coarda profilului aripii superioare, ambele distanţe fiind măsurate într-un plan paralel cu planul de simetrie al biplanului (v. fig.)* Decalajul e pozitiv, cînd salvarea echipajului cu paraşuta, în caz de forţă majoră.— După cum arată teoria aerodinamică şi experienţele în suflerie, ameliorări aerodinamice se pot obţine prin utilizarea unui anumit unghi de decalaj, al aripilor, numai împreună cu un decalaj unghiular (v.) corespunzător al acestora, calînd aripa retrasă (adică aripa inferioară, în cazul unghiului de decalaj pozitiv) la un unghi de incidenţă mai mare decît aripa mai avansată, adică unghiul de decalaj pozitiv se combină cu decalajul unghiular negativ, şi invers. Ameliorările aerodinamice cari se pot obţine prin acest mijloc sînt însă de ordin secundar. O influenţă mai importantă are decalajul asupra distribuţiei relative a sarcinii aerodinamice pe cele două aripi ale biplanului, în special la unghiuri mari de atac, a cărei determinare se face după formulele stabilite prin prescripţiuni pentru calculul de rezistenţă a structurii avioanelor, valabile numai pentru avioanele clasice cu vitese de zbor subsonice fără compresibilitate. 2. ~ unghiular. Av.: Unghiul dintre liniile de portanţă nulă ale aripilor superioară şi inferioară ale unui biplan, respectiv dintre coardele profilurilor acestor aripi. Acest decalaj (v. fig.) se consideră pozitiv, cînd cele două linii se intersectează spre bordurile de fugă; deci decalajul unghiular e pozitiv, dacă unghiul de incidenţă al profilului aripii superioare e mai mare decît unghiul de incidenţă al profilului aripii inferioare, iar în caz contrar, decalajul unghiular e negativ. Decalajul poate fi impus de condiţii de utilizare (de ex. vizibilitatea) sau de condiţii de bun centraj. Un biplan cu aripa superioară fixată înaintea aripii inferioare are mai bune calităţi de fineţe; în caz contrar, are mai bune calităţi de stabilitate. Deplasarea centrului aerodinamic al unui biplan, în funcţiune de decalajul în grade, se exprimă prin relaţia: Decalajul aripilor, d) decalaj; a^) decalaj unghiular. Decalaj. a) unghi de decalaj {3 pozitiv şi decalaj unghiular a^ negativ; b) unghi de decalaj 0 negativ şi decalaj unghiular a^ pozitiv; cs) coarda profilului aripii superioare; Cj) coarda profilului aripii inferioare. centrul de presiune al profilului aripii superioare se găseşte înaintea centrului de presiune al profilului aripii inferioare, privind în sensul direcţiei de zbor a avionului. Pentru profiluri clasice, valoarea medie a distanţei centrului de presiune de la bordul de atac al aripii se consideră de obicei egală cu V3 din coarda profilului. Valoarea decalajului e egală cu tangenta unghiului de decalaj, dacă mărimea interplanului se consideră ca unitate. Decalajul se defineşte şi ca distanţa, proiectată pe planul aripii superioare, dintre centrele (mijlocurile) coardelor celor două aripi ale biplanului. De asemenea, în locul acestor centre se pot admite focarele celor două aripi, situate aproximativ la 25% de la bordul de atac al aripii respective. Utilizarea decalajului în schema de construcţie a celulelor biplane e dictată de obicei de considerente mai mult practice decît teoretice, deşi ea permite obţinerea unor modificări favorabile ale caracteristicilor aerodinamice ale acestora. Considerentele practice principale pentru utilizarea decalajului^ sînt ameliorarea vizibilităţii pentru pilot şi observator şi accesibilitatea mai bună a carlingelor, în special pentru A»=(y) 2 a, + ___‘d_ 1000' în care l e anvergura, t e coarda medie şi ad e decalajul în grade. Un decalaj pozitiv de 50% provoacă o aplatisare a curbei Czîn funcţiune de i, în regiunea de portanţă maximă, astfel încît tendinţa la vrilă e foarte redusă. De asemenea, decalajul influenţează distribuţia portanţei între aripi, aripa dinainte avînd maximul de portanţă, iar cea dinapoi avînd maximul de rezistenţă indusă. Aripile pot fi calate la acelaşi unghi de incidenţă sau la unghiuri diferite. Decalajul e pozitiv, cînd aripa superioară e înaintea aripii inferioare, şi invers. 3. unghi de Av.; Unghiul dintre dreapta care trece prin centrele de presiune ale profilurilor celor două aripi ale unui biplan şi o dreaptă perpendiculară pe coarda profilului aripii lui superioare, ambele drepte fiind trasate într-un plan paralel cu planul de simetrie al biplanului (v. fig. sub Decalaj). Unghiul de decalaj e pozitiv la un decalaj (v.) pozitiv al aripilor. Unghiul de decalaj, numit abreviat decalaj, se defineşte şi ca unghiul |3 dintre linia care uneşte centrele (mijlocurile) coardelor sau linia focarelor celor două aripi ale biplanului şi o dreaptă perpendiculară pe planul aripii superioare (v. fig. sub Decalaj 2). Decalaj de orienfare 42 Decalcificare 1. Decalaj de orienfare. Topog.; Unghiul constant e, cu care direcţiile topografice S-1, S-2, S-3,*» etc., sînt decalate faţă de două direcţii de referinţă alese pentru orientare SRi şi SR2 (v. fig.)* Acest unghî e egal cu unghiul dintre direcţiile de referinţă SRi şi SR2, adică reprezintă deca- 7 lajul acestor direcţii. în \^ practică, aceste două di- <5 recţii de referinţă se iau de obicei Nordul geo- ? grafic şi Nordul mag- netic al unui loc S, orien- ţările respective fiind de- \ calate cu unghiul 8, care 5 e declinaţia magnetică Decalai de orientare, a locului. 2. Decalaj unghiular. Topog.: Orice diferenţă constantă între două serii sau între două grupuri de măsurări unghiulare efectuate în acelaşi plan. De exemplu: la reiterarea unghiurilor (v. sub Reiteraţie unghiulară) în tur de orizont (v.) se obţine între diferitele reiteraţii (sau serii) un decalaj constant între valorile aceloraşi unghiuri, egal cu 400° _ 360° 2nXm 2nXm unde n e numărul reiteraţiilor făcute şi m e numărul micro-scoapelor goniometrului (teodolitului) folosit. 3. Decalajul frecvenfelor: Sin. Deplasarea benzilor de frecvenţă (v.). 4. Decalare. 1: Acţiunea de producere a unui decalaj (v. Decalaj 1). 5. Decalare. 2. Tehn.: Acţiunea de distanţare a două sau a mai multor sisteme tehnice (de ex. maşini, vehicule, etc.), în mişcare sau în repaus, eventual a organelor unui sistem tehnic. Decalarea poate fi necesară pentru a realiza condiţiile optime de utilizare a unui grup de maşini-unelte, pentru a asigura funcţionarea sau a îmbunătăţi condiţiile de funcţionare a unei maşini, pentru a stabili o distanţă utilă între două vehicule în mişcare, etc. 6. Decalat, acord V. sub Circuit cu acord decalat. 7. Decalc topografic, pl. decalcuri topografice. Topog.: Copia pe hîrtie de calc a unui plan sau a unei hărţi topografice, obţinută prin desenarea cu creionul sau cu tuş a tuturor detaliilor originalului, sau, mai ales, a uneia sau a unora dintre categoriile de detalii cari se găsesc pe acel original. De exemplu, se copiază numai localităţile, numai căile de comunicaţie sau numai apele, etc. Astfel de decalcuri topografice sînt folosite în scopuri militare, turistice, sau economice, şi ele stau la baza celor mai multe proiecte de construcţii sau de instalaţii tehnice, în prima fază de informare sau de evaluare. 8. Decalcare. Topog.: Operafia de desenare sau de scoatere a unui decalc (v.) prin copierea unui original topografic, a unui desen, etc. 9. Decalcifiant, pl. decalcifianţi. Ind. piei.: Substanţă sau material folosit pentru eliminarea varului din pielea gelatină cenuşărită, prin transformarea hidroxidului de calciu combinat cu colagenul şi a celui depus în spaţiile interfibrilare într-o sare solubilă de calciu, a cărei solubilitate e uneori mărită prin anumite adausuri speciale. Drept decalcifianţi sînt întrebuinţaţi: acizi anorganici, acizi organici, săruri de amoniu, substanţe zaharoase, etc. Acizii an organici se întrebuinţează rareori, deoarece produc asupra pielii diferite efecte nedorite. Astfel: acidul clorhidric, care formează clorura de calciu, foarte solubilă, dezlocuind calciul din legătura sa cu colagenul, şi produce decalcificarea incompletă a pieilor-gelatină, provocînd totodată o umflare acidă, nedorită, a pielii (se întrebuinţează numai pentru decalcificarea superficială a pieilor pentru talpă); acidul sulfuric, pentru care flota de decalcificare trebuie să fie suficient de mare pentru ca limita de solubilitate a sulfatului de calciu format să nu fie depăşită. Dintre acizii cari au constanta de disociaţie mai mică decît a grupării carboxil din colagen se întrebuinţează în practică numai acidul boric (pentru piei fine) şi acidul sulfuros sub formă de bisulfit de sodiu. Acizii organic/ ca, de exemplu, acidul formic, acidul acetic, acidul lactic (şi anhidrida sa) şi acidul butiric, avînd o con-^ stantă de disociaţie mai mare decît aceea a grupării carboxil din colagen, au aceeaşi comportare ca şi acizii anorganici, cu deosebirea că pericolul umflării acide e considerabil mai mic şi nu elimină complet varul din interiorul pielii. Se mai întrebuinţează ca decalcifiant: acidul espropamic (amestec de acid acetic, acid propionic şi acid formic); „DeglykaT-ul (acid glicolic tamponat) şi „DecaltaT-ul (acid sulfoftalic parţial neutralizat); acizii graşi inferiori de la oxidarea parafinei, cari se întrebuinţează ca decalcifianţi sub diferite numiri: „Cavit", „Calciian", etc. Sărurile de amoniu ale acizilor anorganici ş! ale acizilor organici, folosite ca decalcifianţi, sînt: clorura şi sulfatul de amoniu, cari fiind slab hidrolizate în mediu apos, reacţionează numai cu varul absorbit capilar, fără să producă umflarea pielii-gelatină; sărurile de amoniu ale acizilor organici slabi (de ex.: formiatul, acetatul, lactatul şi butiratul de amoniu, mult mai puternic hidrolizate în soluţie, decît clorura şi sulfatul de amoniu). Substanţele zaharoase întrebuinţate ca decalcifianţi formează zaharaţi de calciu, cari măresc solubititatea hidroxidului de calciu. Un exces al acestor substanţe e absolut nepericulos pentru piele. Acţiunea lor se limitează la oxidul de calciu absorbit capilar, din care cauză se întrebuinţează totdeauna împreună cu alţi decalcifianţi. Caracterizarea cea mai simplă a decalcifianţilor se face prin titrare potenţiometrică cu ajutorul electrodului de sticlă. Din curbele de titrare se citesc numărul de echivalenţi acizi raportat launitatea de agent decalcifiant, tăria acizilor şi a bazelor conţinuteînagentul decalcifiant, cumşipoziţia şi intensitatea zonei de tamponare. Decalcifianţii lichizi uzuali conţin de obicei 0,2—0,5 echivalenţi de acid la 100 ml produs. Solubi-litatea sărurilor de calciu pe cari le formează decalcifianţii se stabileşte prin saturarea produsului de var stins şi determinarea conţinutului în oxid de calciu al soluţiei saturate. io» Decalcificare. 1. Chim. biol.: Procesul de eliminare a calckiîui din celule, din ţesuturi sau din umori, care are drept consecinţă apariţia unor turburări în buna funcţionare a organismului. Principalii factori cari contribuie la decalcificare sînt: hiperclorhidria, alimentele şi fermentaţiile acide, lipsa de fosfor, etc.; unele boli influenţează procesul de decalcificare, de exemplu diabetul, care provoacă formarea acidului diacetilacetic, a acidului (3-oxibutiric, etc.; tuberculoza, prin deficienţa fenomenelor de oxidare, etc. u. Decalcificare. 2. Ind. piei.: Operaţie prin care se elimină varul absorbit capilar şi combinat cu colagenul din pielea-gelatină cenuşărită, prin transformarea sa într-un compus da calciu uşor solubil. îndepărtarea varului e necesară pentru ca la tăbăcirea vegetală să nu se producă tanatul de calciu, iar la tăbăcirea cu crom, sulfatul de calciu, cari dau pielii o faţă friabilă. Decalcificarea se realizează cu ajutorul decalcifianţilor (v.) şi poate fi superficială sau completă în toată grosimea secţiunii pielii. O mare parte din calciuj reţinut în spaţiije interfibrilare poate fi îndepărtată prin spălare cu apă. După eliminarea acestuia, o parte din calciul combinat cu colagenul trece în lichidul capHar. Mărirea temperaturii apei, care nu trebuie să fie dură, de o parte faciiitea^g Decalcomanie 43 Decantare procesul de decalcificare prin reducerea stării de umflare a pielii, iar de altă parte reduce solubilitatea varului. Decalcificarea se efectuează în haşpel sau în butoi, iar în cazul pieilor grele, şi prin suspendare în basine. Gradul de decalcificare depinde de felul pielii şi trebuie să fie cu atît mai mare, cu cît pielea trebuie să fie mai moale. Cantitatea de decalcifiant depinde de: modul de cenuşărire, spăj^e, făţuire, etc. şi de gradul de decalcificare dorit. Durata decalcificării depinde de obfinerea efectului urmărit şi de acfiunea mecanică de rotire a pieilor în haşpel sau în butoi. La decalcificare se elimină numai 40—70% din varul confinut în piele, restul fiind complet îndepărtat, practic, numai la piclare. 1. Decalcomanie. 1. Poligr.: Procedeu de decorare a unei suprafeţe, constituit din următoarele faze: transpunerea (transportul) unei imagini sau a unei inscripţii tipărite (de obicei în mai multe culori), pe o hîrtie specială, folosită ca suport provizoriu; aplicarea hîrtiei respective pe obiectul pe care se transportă imaginea; desprinderea imaginii de pe suportul provizoriu, prin umezire sau prin încălzire. Hîrtia-suport e imprimată pe o parte cu emulşie de dextrină, glicerină, gelatină, fenol şi apă. Procedeul e folosit pentru executarea de ornamente şi de inscripţii pe obiecte cari nu pot fi. imprimate direct, cum sînt: obiectele ceramice, vitrinele, cabinele telefonice, vagoanele de trenuri şi autobusele, mobilele, etc. Sin. Metacromotipie. 2. Decalcomanie. 2. Poligr.: Imaginea pe o hîrtie-suport folosită în decorarea prin decalcomanie, în sensul Decalcomanie 1. Sin. Abfibild. 3. Decalină. Chim.: Sin. Decahidronaftalină (v.). 4. Decalifru, pl. decalitri. Ms.; Unitate de măsură a capacităţii, egală cu zece litri. 5. Decaloli, sing. decalol. Chim.: Sin. Decahidronaftoli (v.). 6. Decalfal. Ind. piei.: Acid sulfoftalic. Se întrebuinţează, în industria pielăriei, ca agent decalcifiant de siguranţă puternic acid, care nu umflă pielea, disolvă atît varul capilar cît şi pe cel legat chimic şi petele de var,-şi curăţă gelatina; ca agent de piclare, pentru mărirea caracterului plin al pielii şi al feţei; pentru reducerea bazicităţii zemurilor de crom pe cari, concomitent, le maschează; ca agent de broşare a pieilor glace pentru mănuşi. în industria blănăriei se întrebuinţează la înmuiere, sau pentru mărirea absorpţiei de apă. 7. Decamefilen-diguanidină. Farm.: Derivat al guanidinei (v.)f obţinut prin sinteză. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, incoloră, solubilă în apă (1:25), cu /NH2 H2N p.t. 199-200°. Se pre- HN=C 'c=NH conizează folosirea aces- NH—(CH2)io—HN tui produs în tratament tul diabetului, ca succedaneu al insulinei. Are o acţiune hipo-glicemiantă mai lentă şi mai persistentă decît a insulinei, fiind activ şî pe cale bucală. Echivalentul în glucoză e de 1 mg pentru 1,2 g glucoză; dozele obişnuite, în glicemiile uşoare, cu acetonurie pronunţată, sînt de 10—30 mg. Sin. Sintalin. 8. Decamefrice, unde Te/c.: Unde electromagnetice a căror lungime de undă e cuprinsă între 10 m şi 100 m. Caracteristica lor e propagarea ionosferică la mare distanţă. Sînt folosite la radiocomunicaţii între puncte depărtate, în comunicaţiile cu navele şi cu avioanele, în radionavigaţie, în radiodifuziunea destinată străinătăţii şi în radiodifuziunea din zona tropicală, de radioamatori, etc. (v. sub Propagarea undelor radioelectrice). Sin. Unde scurte. 9. DecameSru, pl. decametr. 1. Ms.: Unitate de măsură a lungimii, egală cu 10 m. io. Decamefru, pl. decametre. 2. Topog.: Panglică sau lanţ cu lungimea de 10 m, care serveşte la măsurători. E format, de obicei, dintr-o panglică de oţel sau de pînză, divizată în metri şi în centimetri, sau dintr-un lanţ metalic compus din 50 de verigi de cîte 20 cm. 11. Decan. Chim.: CH3—(CH2)g—CH3. Hidrocarbură lineară saturată, cu zece atomi de carbon în moleculă, care se găseşte în stare naturală în petrolul lampant, din care se poate obţine prin distilare fracţionată. Decanul are p.t. —30°, p.f. 174°, d24° = 0,73014, n^°= 1,41203 şi e miscibil cu numeroşi disol-vanţi organici. 12. Decanal-1. Chim.: Sin. Aldehidă decilică (v. Decilică, aldehidă ~). 13. Decană de iarnă. Agr.: Varietate de pere de iarnă. Fructul e de mărime mijlocie-mare, scurt, invers ovoid, cu gîtul plin sau slab pronunţat, astfel încît fructul ia forma unui butoiaş. Codiţa, scurtă şi groasă, e aşezată într-o adîncitură mică şi neregulată. Pieliţa e destul de groasă, însă fină, de culoare verde închisă, apoi galbenă ca iarba, cu numeroase puncte de rugină, sau chiar voalată cu ele. Miezul e alb, fondant şi zemos, cu gust dulce, acidulat, foarte fin, şi cu o aromă de pară nobilă. 14. Decandioic, acid ~. Chim.: Sin. Acid sebacic (v. Sebacic, acid ~). 15. Decanoic, acid Chim.: Sin. Acid caprinic (v. Caprinic, acid ~). ie. Decanol-1. Chim.: Sin. Alcool decilic (v.Decilic,alcool ~). 17. Decantare. Tehn., Prep. min., Alim. apă: Operaţie de sedimentare a particulelor solide dintr-un fluid încărcat cu suspensii solide (de ex.: turbureii de minereu pentru flotaţie, concentrate de flotaţie, ape de spălare de la instalaţiile de preparare a cărbunilor, ape de alimentare provenite din rîuri, ape de canalizaţie, etc.), în urma căreia rezultă un material îngroşat, depus la fundul vasului în care are loc operaţia, deasupra căruia se separă faza lichidă, limpede sau încărcată cu suspensii fine ori coloidale (v. şi sub îngroşare). Decantarea e folosită şi în alimentări cu apă, ca prima treaptă de limpezire a apei de suprafaţă; ea asigură reţinerea suspensiilor solide în proporţia de 80—95%. Sedimentarea particulelor solide se face sub acţiunea gravitaţiei, cu vitesa de cădere a particulelor (mărimea hidraulică a particulelor) dată de formula lui Stokes (pentru cazul cînd numărul Reynolds are valori mici 1), ' ^2(5~y) r ,n [cm/sL în care d (cm) e diametrul particulei; 8 (g/cm3) e greutatea specifică a particulei; y (g/cm3) e greutatea specifică a fluidului; T| (g s/cm3) e viscozitatea fluidului. Pentru valori mai mari ale lui Re^3, Oseen a stabilit o formulă mai precisă sub forma t=,°( * )(,»■ în care Re — dv^jlv e numărul Reynolds şi v = r)/q e coeficientul de viscozitate cinematică al lichidului. Datorită mişcării browniene şi repulsiei electrostatice dintre particulele foarte fine sau coloidale, vitesa de cădere a acestora e foarte mică, din care cauză lichidul separat deasupra materialului îngroşat apare deseori turbure. Prin adăugarea de electroliţi (var, acid sulfuric, alauni, sulfat de fier, soluţii de amidon, etc.) se provoacă flocularea particulelor coloidale (v. şi sub Floculare), realizîndu-se limpezirea lichidului, întrucît floculele produse se depun cu vitese sensibil mai mari decît ale particulelor. Dincolo de limita regimului de curgere laminară, adică la depunerea unor particule mari (de nisip) ar trebui aplicate alte formule, cari sînt valabile pentru regimul de curgere turbulentă cu strat limită laminar, sau, în regim tur- Decantare, basin de ~ 44 Decantarea ţiţeiului z:_i bulent, cu strat limită turbulent. Acest formule nu sînt folosite în practica curentă. Particulele solide în suspensie, de mărime foarte mică, se comportă deosebit de particulele de mărime obişnuită, deoarece acestea, fiind încărcate cu sarcini electrice de acelaşi semn, se resping, nu se pot aglomera şi rămîn în permanenţă în suspensie. Acestea sînt suspensii în stare coloidală. Formulele Stokes-Oseen şi altele similare nu pot fi aplicate în practică, deoarece lichidele naturale (de ex. apa de rîu) conţin particule solide de mărimi şi greutăţi specifice foarte diferite. De aceea, pentru studiul sedimentării suspensiilor din aceste ape se efectuează operaţii de măsurare în laborator, asupra unor probe de apă (de 15---30 I) luate din rîul din care se va capta apa. Aceste operaţii consistă în: determinarea concentraţiei totale de suspensii a apei, în mg/l; determinarea concentraţiei în suspensii a apei lăsate în repaus în pahare de sticlă cu înălţimea h, timp de 5', 10', 30', 1 oră, 2 ore, 6 ore, 12 ore şi 24 de ore; se exprimă apoi, prin calcul, cantitatea de suspensii depuse în % din concentraţia totală de suspensii, pentru fiecare interval de timp determinat; determinarea concentraţiei în suspensii a apei tratate cu diferite doze de coagulant (de ex.: 30, 50 şi 80 mg/ţ) şi lăsate apoi în repaus aceleaşi intervale de timp ca la punctul precedent şi exprimarea depunerilor în % din concentraţia totală iniţială; înscrierea rezultatelor obţinute prin aceste determinări, pe o diagramă (v. fig. /), numită diagramă de sedimentare; determinarea viteselor convenţionale de depunere, prin raportul w = hjt, în care h e înălţimea coloanei de apă din paharele în cari s-au făcut determinările în laborator, iar t e durata de sedimentare, exprimată în secunde, pentru fiecare probă, considerată conform rezultatelor de mai sus, şi mo 90 80 70 ^ 60 50 \40 30 20 10 0 I. Diagramă de sedimentare. W 90 80 V9 70 ^ 60 % 50 < 40 30 20 W i ’-^-p ^6 I 0 ‘«K 0.2 1 2 4 5 w. in m. 6 y 8 9 10 III. Diagramă de sedimentare a suspensiilor în funcţiune de vitesa de sedimentare, pentru apă tratată cu coagulant. de sedimentare se Afară de alimentările cu apă, dacantarea e una dintre operaţiile cele mai importante într-o serie de procese chimice şi hidrometalurgice şi e întîlnită frecvent în instalaţiile de preparare mecanică a minereurilor, fie ca o fază preliminară filtrării, fie ca un procedeu pentru desecarea (v.) sterilului rezultat de la instalaţiile de flotaţie. Ca operaţie de desecare, decantarea urmăreşte în primul rînd obţinerea unui material cît mai îngroşat. Obţinerea unui lichid limpezit se urmăreşte în special în operaţiile chimico-metalurgice, în cari lichidul reprezintă în general faza în care s-a disolvat substanţa utilă din materialul supus operaţiei chimice sau metalurgice. Unui dintre cele mai importante procedee de decantare folosite în operaţiile chimico-metalurgice e decantarea cu spălare în contracurent. Procedeul consistă în decantarea succesivă, în mai multe aparate, a turburetii, constituită dintr-un amestec de particule solide şi soluţia conţinînd disolvată substanţa utilă, la fiecare fază avînd loc o diluare a materialului supus decantării cu soluţii din ce în ce mai sărace, provenite din operaţia de decantare ulterioară (v. fig /V). tTi" ir >-T o, ] 1 II. Diagramă de sedimentare a suspensiilor în funcţiune de vitesa de sedimentare, pentru apă netratată cu coagulant. I) suspensii gravimetrice; 2) suspensii gravimetrice şi coloidale. înscrierea rezultatelor astfel obţinute pe o diagramă a viteselor de sedimentare (v. fig. II). Pentru apele tratate cu coagulant, se consideră că e suficient dacă se cunosc două puncte ale diagramei (v. fig. ///), şi anume procentul de depuneri pentru vitesa de 1,2 mm/s, notat cu A, şi procentul de depuneri pentru vitesa de sedimentare de 0,2 mm/s, notat cu B, deoarece s-a constatat experimental că, dacă între A şi B se asimilează diagrama de sedimentare cu o dreaptă, erorile nu depăşesc ±6%. Pe baza rezultatelor acestui studiu face calculul hidraulic al decantoarelor. t-S IV. Schemă de decantare cu spălare în contracurent. 1) apă; 2) solufie bogată -j- minereu steril; 3) soluţie bogată; 4} spre filtrare (soluţie săracă -f~ minereu steril); DlfD2,D3) decantoare. Decantarea se face în decantoare, cari pot fi basine de decantare (v.); în conuri de decantare (v. fig. V), cari sînt basine de beton (mai rar de metal), de formă conică, cari se construiesc cu diametrul pînă la 15—20 m şi cu unghiul conului de minimum ___ 60°, folosite pentru limpezirea şi îngro-şarea apelor de spălare, în special în instalaţiile de preparare a cărbunilor şi, mai ales, în instalaţiile moderne, în îngropătoare mecanice (v. sub îngroşător). î. basin de Tehn. V. Basin de decantare 2, Decantor. 2. Decantarea ţiţeiului. Ind. petr.: Operaţia de separare a apei şi a particulelor solide dintr-o emulsie de ţiţei. Pentru ca separarea să se producă e necesar să se realizeze: unirea picăturilor mărunte de apă în unele mai mari, cu dimensiunile de minimum 100 \i (procesul se produce sub influenţa forţelor de atracţiune reciprocă şi reuşeşte bine cînd sînt distruse peliculele de protecţie şi sînt neutralizate sarcinile electrice ale picăturilor); depunerea pe fundul vasului a picăturilor mari, sub influenţa gravitaţiei şi a diferenţei de densitate dintre apa şi ţiţei. Pentru unirea picăturilor de apă e necesar ca fiecare picătură să intre în sfera de atracţiune (egală în general cu de două V. Con de decantare. Decarilor 45 Decanfor de apa ori diametrul picăturii) a celorlalte picături. Apropierea picăturilor e favorizată de faptul că picăturile de apă, cobo- rînd din straturile superioare ale emulsiei în cele inferioare, se întîlnesc în drumul lor cu alte picături, cari intră în sfera lor de atracfiune. Prin urmare, cu cît stratul de emulsie din vas e mai înalt, cu atît decantarea e mai completă. Deşi se măreşte traseul picăturilor de apă cari se decantează, creşterea volumului lor pe parcurs accelerează decantarea. Viscozitatea fifeiului influenjează negativ decantarea. De aceea, decantarea la cald a emulsiei, prin micşorarea viscozităfii fifeiului, se realizează mai repede şi mai com- plet. La cald, diferenţa de greutate specifică între fifei şi apă e mai mare decît la rece, ceea ce influenjează de asemenea pozitiv decantarea. Pentru decantare, emulsia trebuie să se găsească în stare de repaus. 1. Decanfor, pl. decantoare. 1. Tehn.: Instalat ie cu funcţionare continuă sau discontinuă, în care se produce decantarea unei suspensii în dispersat (precipitat, nămol) şi în dispersa nt (lichid) mai mult sau mai pufin limpede. V. sub Decantare, şi sub îngroşător. 2. ~ de apă. Alim. apă, Canal.: Basin etanş, executat din beton, simplu sau armat, din zidărie de cărămidă sau din tablă de otel, în care apa încărcată cu particule solide în suspensie se deplasează cu vitesă mică, astfel încît aceste particule se pot depune. Din punctul de vedere al sensului principal de mişcare a apei în basin, se deosebesc: decantoare orizontale, decantoare verticale şi decantoare radiale. Decantoarele orizontale se caracterizează prin faptul că apa circulă orizontal, în fire paralele, iar particulele în suspensie din apă se depun pe fundul basinului. Sînt executate, de obicei, descoperite, din beton armat, mai rar din beton simplu sau din zidărie de piatră. Părfile principale ale unui decantor orizontal (v. fig. /) sînt următoarele: camera de distribujie, camera de decantare, cu pîlnia de nămol, camera de colectare a apei decan- l. Decantor orizontal cu două compartimente de decantare. aî seefiune longitudinală; b) vedere în plan; J) cameră de distribuţie; 2) cameră de decantare; 3) cameră de colectare a apei decantate; 4) galerie de golire a nămolului; 5) pîlnie de nămol; 6) grătar; 7) prea-plin. tate, galeria de colectare şi de evacuarea nămolului, şi conductele de deservire (de intrare a apei, de ieşire a apei, de golire şi de prea-plin). Apa brută e adusă pînă la decantor prin conducte şi e introdusă în camera de distribujie, din care trece în camera de decantare, printr-un perete cu orificii sau cu ajutaje şi defleefoare, cari asigură o distribujie uniformă a ei pe toată lăjimea decantorului. Camera de decantare are, la intrare, o adîncitură în formă de pîlnie, a cărei lungime e egală cu 1/8—1/4 din lungimea camerei de decantare, şi care e destinată colectării nămolului depus. După parcurgerea camerei de decantare, apa trece peste un deversor, pe coronamentul căruia se găseşte un grătar metalic care refine frunzele, şi ajunge în camera de apă decantată, din care e luată printr-o conductă echipată cu o vană da închidere. La decantoarele descoperite trebuie să se prevadă posibilitatea formării, în timpul iernii, deasupra nivelului normal al apei, a unui strat de gheafă, gros de 0,30-*-0,50 m. Lungimea camerei de decantare se determină cu relajia: r v 1 1= a — h, în care L e lungimea decantorului (exprimată în metri), a e un coeficient care depinde de neuniformitatea procesului de sedimentare, datorită regimului turbulent de scurgere (a= 1,2 —1,5), v e vitesa orizontală a apei în decantor (^ = 0,001 ••■0,005 m/s, la decantoare fără coagulant, şi v = 0,005—0,010 m/s, la decantoare cu coagulant), vq e vitesa de cădere a celor mai mici particule cari trebuie să sedimenteze în decantor (pentru apa tratată cu coagulant, ^0=0,0005—0,0006 m/s), şi care se ia din diagrama de sedimentare (v. sub Decantare), — iar h e adîncimea utilă a decantorului (b= 1,5--*5 m), proporjională cu debitul instalafiei. Lăjimea B a decantorului se determină cu relafia: *=-2- vh în care Q e debitul de apă care trece prin decanfor (exprimat în m3/s), celelalte notat ii avînd semnificaţiile de mai sus. Pentru siguranfa funcţionării instalafiei, decantorul seîmparle în mai multe compartimente identice (cel pufin două, pentru a permite curăfirea unuia fără întreruperea funefionării decantorului), cu aceeaşi lungime şi cu lăfimea cel mult egală cu 8 m. Cînd lungimea decantorului rezultă prea mare, în raport cu terenul disponibil, se folosesc decantoare etajate. Adîncimea totală H a decantorului se determină prin însumarea adîncimii utile h a decantorului, a grosimii h\ a stratului de nămol de pe fundul camerei de decantare, a grosimii h2 a stratului de gheafă, şi a înălfimii spafiului de siguranţă de deasupra apei sau a ghefii (0,10—0,15 m). Fundul decantorului se execută cu o pantă longitudinală de 2—3% spre pîlnia de nămol, şi cu pante transversale spre axa longitudinală a decantorului. Pîlnia de nămol se dimensionează considerînd că în ea se acumulează jumătate din volumul de nămol care se depune între două curăfiri ale decantorului. Ea se descarcă, printr-un orificiu cu vană, în galeria de evacuare a nămolu- II. Dispozitiv pentru curăţirea continuă, mecanizată, a nămolului depus în decantor. 1) cale de rulare; 2) cărucior; 3) răzuitoare. lui, a cărei pantă trebuie sa asigure o vitesă de scurgere a nămolului de cel pufin 1,5 m/s. Cînd evacuarea nămolului din Decantor de apa 46 Decanfor de apa decantor nu se poate face prin gravitaţie, din cauza reliefului terenului, se folosesc pompe speciale. Curăţirea şi evacuarea nămolului se pot face. continuu şi mecanizat (la instalaţiile mari), sau intermitent şi cu unelte manuale (la instalaţiile mijlocii şi mici). Curăţirea continuă se realizează printr-un dispozitiv de strîngere a nămolului, alcătuit dintr-un cărucior acţionat electric, care deplasează pe fundul decantorului o sapă cu răzuitoare (v. fig. //). Curăţirea intermitentă se realizează prin scoaterea din funcţiune a cîte unui compartiment, la intervale de 1—3 luni, şi prin evacuarea apei şi a nămolului (prin vana de golire), cu ajutorul uneltelor manuale şi, eventual, cu o vînă de apă sub presiune. Decantoarele verticale sînt basine (de beton armat sau, în industrii, de tablă de oţel) cilindrice sau para-lelepipedice, acoperite sau descoperite, în cari apa circulă de jos în sus, iar suspensiile de apă se depun la fundul lor. Sînt folosite pentru a economisi spaţiul de amplasare a acestor instalaţii, şi sînt indicate, în special, pentru apele tratate cu coagulant, cum şi în industrii. Pentru debite pînă la 30 000m3/zi sînt mai economice decît cele orizontale. Un decantor vertical (v. fig. III) se compune din următoarele părţi: un cilindru central, prin care se introduce apa; un cilindru exterior, în care are loc decantarea; un fund conic la partea inferioară; un jgheab de colectare a apei decantate; conductele deintrare şi de ieşire a apei, de golire şi de prea-plin. Apa brută intră în cilindrul central, pe care-l parcurge de sus în jos. La baza cilindrului central, curentul se întoarce şi devine ascendent. Vitesa ascensională a apei trebuie să fie mai mică decît vitesa de depunere a particulelor în suspensie. La decantoarele acoperite, apa limpezită deversează în-tr-un jgheab periferic, iar la cele neacoperite, într-o conductă periferică găurită (ale cărei orificii trebuie să asigure trecerea apei cu vitesa de 0,2 m/s). Depunerile se acumulează în fundul conic, de unde sînt îndepărtate periodic prin conducta de golire. Secţiunea orizontală 5*1 a spaţiului inelar de decantare trebuie să fie egală cu cîtul dintre debitul decantorului şi vitesa ascensională a apei. Cînd vitesa de depunere a celor mai fine particule cari trebuie să sedimenteze e cunoscută experimental, vitesa ascensională a apei se determină împărţind vitesa de depunere a particulelor printr-un coeficient egal cu 1,3—1,5. în lipsa unor date expe- III. Secţiune verticală printr-un decantor vertical, acoperit. J) cilindru central; 2) cilindru exterior; 3} fund conic; 4) jgheab de colectare a apei decantate; 5) conductă de prea-plin; 6} conductă de evacuare a apei decantate; 7) conductă de golire şi de evacuare a nămolului. IV. Decantor radial. a) secţiune diametrală, verticală; b) vedere în plan (parţială); î) cameră de decantare; 2) igheab de colectarea apei decantate; 3) conductă de intrare a apei în decantor; 4) ieşirea apei decantate; 5) galerie pentru evacuarea depunerilor; 6) brafe rotitoare; 7) răzuitoare. Decantor de fifeî 4 7 Decapani rimentale, vitesa ascensională a apei se consideră egală cu 0,5—0,75 mm/s. Suprafaţa orizontală S2 a secţiunii de trecere a cilindrului central se determină împărţind valoarea debitului prin vitesa descendentă a apei (0,02—0,03 m/s). Adîncimea utilă H a decantorului, sub nivelul apei, trebuie să fie egală cu cel mult 6 m, iar adîncimea cilindrului central, sub nivelul apei, trebuie să fie egală cu 0,8 H. Pentru a asigura uniformitatea distribuţiei viteselor apei în secţiunea decantorului, între diametrul decantorului D şi înălfimea acestuia trebuie să existe raportul D/H^. 1,7. Rezultă că debitul maxim al unui compartiment nu poate depăşi 30-40 l/s. Fundul conic pentru acumularea depunerilor se execută, fie cu pantă pronunţată (30—45°), fie înclinat cu o pantă mică (de 2%) spre centru. Funcţionarea normală a decantoarelor verticale e influenţată mult de variaţiile de temperatură ale apei, deoarece acestea produc curenţi ascendenţi izolaţi, destul de puternici, cari antrenează depunerile spre dispozitivul de colectare a apei decantate. Evacuarea depunerilor din decantoarele verticale se poate face, fie prin gravitaţie, printr-o conductă de golire, care porneşte de la fundul decantorului, fie evacuînd nămolul cu pompe sau cu ejectoare, sau folosind o vînă de apă sub presiune, adusă p, intr-o ţeava la fundul decantorului, în dreptul conductei de golire (cînd nămolul e întărit). Decantoarele radiale sînt folosite pentru debite de apă foarte mari. Adîncimea apei la centrul decantorului e de 2,5—5 m, iar la periferia lui, de 1,5—3 m (v. fig. /V). Raportul dintre diametrul decantorului şi adîncimea apei în centrul decantorului trebuie să fie egal cu cel puţin 6. Colectarea depunerilor în rezervorul central de nămol se face cu un dispozitiv mecanic, cu acţionare electrică, alcătuit dintr-o serie de braţe echipate cu răzuitoare, şi care se roteşte continuu în jurul axului decantorului. Decantoarele radiale se dimensionează pentru un timp de sedimentare de 1,5—2 ore, vitesa medie a apei la mijlocul distanţei dintre cilindrul central şi deversorul periferic fiind egală cu cel mult 0f02 m/s. Sin. Basin de decantare, Basin de sedimentare. î. ~ de fifei- Ind. petr.: Vas în care se realizează decantarea apei din ţiţei. Drept decantoare se folosesc, în majoritatea cazurilor, rezervoare cilindrice obişnuite, în cari apa se separă şi se evacuează, iar ţiţeiul se pompează la consumator. Deoarece, în general, pomparea ţiţeiului se face înainte ca decantarea să se fi realizat total, straturile superioare de ţiţei vor avea totdeauna conţinutul cel rnai mic de apă, iar cele inferioare, conţinutul cel mai mare. De aceea e incjicat să se folosească o tragere cu plutitor sau o tragere articulata (v. fig. /). Emulsia trebuie introdusă în partea inferioară a rdecantorului şi, pe cît posibil, să fie lipsită de gaze, pentru a evita antrenarea picăturilor de apă de jos în sus. în acest scop se recomandă ca în decantor să existe o feavă cu diametrul de 200—300 mm, montată vertical pe axul vasului, la 1,5-2m deasupra capacului rezervorului, şi care are capătul la circa 300 mm de la fundul acestuia. evacuează din partea superioară în conducta de gaze. Evacuarea apei din decantor se face fie manual, fie automat, în acest scop pot fi utilizate dispozitive de evacuare a apei prin sifonare (v. fig. II a) sau cu plutitor (v. fig. II b). înălţimea sifonului e calculată în funcţiune de înălţimea finală a coloanei de ţiţei în rezervor şi de greutatea specifică a Jitet n Schema instalafiei de spălare a emulsiei printr-un strat de apă fierbinte, rezervor; 2) pompă; 3) preîncălzitor; 4) decantor. I. Dispozitiv cu plutitor pentru tragerea ţiţeiului. I) conductă de tragere; 2) articulaţie; 3) teavă pentru titei decantat; 4) plutitor. Emulsia e repartizată uniform printr-un împrăştietor. La introducerea emulsiei prin partea superioară a ţevii, gazele se separă de lichid şi se II. Dispozitive de evacuare a apei. a) prin sifonare; b) cu plutitor; f) rezervor; 2) teavă de evacuare din rezervor; 3) sifon; 4) teavă de evacuare a apei spre canalizare; 5) cameră cu plutitor (6); 7) teavă de acces al ţiţeiului la scăderea apei din rezervor. ţiţeiului decantat. Dispozitivul de evacuare a apei cu plutitor consistă dintr-o cameră de scurgere a rezervorului, echipată cu un plutitor metalic care închide şi deschide capătul ţevii de evacuare a apei. Volumul şi greutatea acestui plutitor se aleg astfel, încît el să poată pluti în apă şi să se cufunde în ţiţei.Temperatura optimă de decantare se determină experimental. Menţinerea constantă a temperaturii măreşte randamentul decantării. Menţinerea în decanfor a unui strat de apă şi spălarea emulsiei la trecerea acesteia prin stratul de apă fierbinte favorizează descompunerea (spargerea) emulsiei (v. fig. III). 2. Decanfor, pl. decantoare. 2. Av.: Filtru montat în instalaţia pneumatică a unui avion, între compresor şi reţeaua pneumatică principală. Acest decantor e o cameră de formă cilindrică, terminată la capete cu două semisfere, avînd o tubulură de aducţie a aerului la filtru şi o tubulură de ieşire a aerului purificat. Apa rezultată din condensarea vaporilor se evacuează printr-un robinet situat la partea inferioară a filtrului. Decantorul serveşte la eliminarea vaporilor de apă cari s-ar găsi în aerul introdus în instalaţie. în general, decantorul se montează pe tola parafoc, pentru a asigura drenarea produsului condensat. 3. Decapaj. 1. Mett.: Rezultatul operaţiei de decapare (v.) a suprafeţelor pieselor metalice, efectuată pentru înlăturarea straturilor fine de oxizi sau de pelicule de grăsimi (rămase în urma diferitelor operaţii anterioare). 4. Decapaj. 2. Mett.: Sin. Decapare (v. Decapare 1). 5. Decapaj. 3. Cs., Drum. V. Decapare 3. 6. Decapanf, pl. decapanţi. Tehn., Chim., Mett., Ind. lemn.: Substanţă chimică sau amestec de substanţe chimice (uneori sub formă de soluţii apoase), folosite fie la deca-parea propriu-zisă a suprafeţelor metalice (curăţirea finală de straturile de oxizi sau ş] de urmele de grăsimi rămase după degresare, înainte de operaţia de acoperire pentru protecţie), fie la atacul superficial al suprafeţei pieselor meta- Decapârâ 48 Decapare lice sau nemetalice (în vederea corodării, netezirii, lustruirii, lipirii, sudării sau curăfirii de vopsele sau de picturi). Sin. (impropriu) Baif.— în tehnică sînt folosite următoarele grupuri de decapan}i: Decapanfii folosiţi în industria lemnului la îndepărtarea straturilor vechi de vopsea, sînt amestecuri de solvenţi cu un adaus de 2—3% parafină sau naftalină. Solvenţii cei mai activi folosiţi ca decapanfi sînt tetralina şi diclormetanul; se mai folosesc acetona, alcoolul metilic, ben- zenul, etc., cari sînt mai pufin active. Un alt tip de deca-pant e un amestec de solufie de sodă caustică cu adaus de amidon şi cretă, care— lăsat un timp oarecare în contact cu straturile vechi de vopsea — face ca aceasta să se desprindă cu uşurinfă. De c a p a n ţ i i folosiţi in metalotehnică, la tratarea suprafefelor pieselor metalice, sînt de obicei soluţii acide sau alcaline ori amestecuri de astfel de solufii, la cari se adaugă mici cantităfi de inhibitori. Uneori sînt folosifi şî anumifi solvenfi organici (ca, de exemplu, cei din tablou). Rareori, decapanfii sînt folosifi sub formă de pastă; de exemplu pasta de lipit, folosită la lipirea moale a metalelor, şi care e compusă dintr-un amestec de grăsimi şi flux (fluxul poate fi constituit din: colofoniu, clorură de amoniu, amestec de clorură de amoniu şi clorură de zinc, etc.). Tabloul care urmează cuprinde substanfele folosite pentru degresare şi decapanfii folosifi mai des în metalotehnică, acfiunea exercitată de ei şi întrebuinfările lor principale: 1. Decapare. 1. Mett.: Operafia de curăfire a suprafefelor obiectelor metalice (piese, table, fire, etc.) de straturile fine de oxizi, de peliculele de grăsimi rămase pe obiecte după diferite operafii anterioare (corodare, degresare, spălare) sau de vopsele vechi, fie în vederea unui tratament ulterior de suprafafare (metalizare, smălfuire, acoperire cu pictură, etc.), fie în vederea unor prelucrări prin deformare (trefi-lare, ambutisare, presare, etc.); ea e ultima operafie premergătoare acestor tratamente sau prelucrări. Decaparea în Substanţa Acetonă Acid azotic Acid clor-hidric Acid cromic Acid fluor-hidric Acid fosforic Acid oxalic Acid sulfuric Amestecuri de solufii ale acizilor de mai sus în diferite proporţii Amoniac Azotit de sodiu Bicromat de potasiu Bisulfat de sodiu Carbonaji alcalini Acfiunea înmoaie şi umflă uleiurile rezinificate şi derivaţii celulozici. Corodează metalele obişnuite. Corodează metalele, îi special fierul şi zincul. Corodează metalele. Disolvă metalele şi sili -cafii (proveniţi din amestecurile de formare). Disolvă oxizii de fier. Disolvă oxizii metalici, în special oxidul de cupru. Corodează cele mai multe dintre metalele tehnice. Disolvă oxizii metalici; corodează metalele tehnice. Emulsionează substanţele grase şi răşinile. Disolvă oxizii metalici. Corodează metalele. Are aceeaşi acţiune ca şi acidul sulfuric, fiind un substituent mai puţin energic. Disolvă (în stare t'opită) oxizii metalelor tehnice uzuale. Disolvă (în solufie) la cald oxizii şi emulsionează grăsimile animale şi vegetale. întrebuinţarea Curăţirea picturilor şi a vopselelor, vechi. Curăţirea în special a cuprului, a aliajelor de cupru şi a otelurilor inoxidabile. Curăţirea fierului şi a zincului. Curăţirea fără reziduuri de nămol a metalelor (acidul cromic fiind folosit în amestec cu diferite solufii acide). Curăţirea fontelor înainte de acoperiri protectoare ; curăţirea pieselor de wolfram şi a pieselor turnate cari au resturi de nisip de formare pe suprafeţe. îndepărtarea ruginii de pe aliajele feroase. Curăţirea alamei şi a oţelurilor cu wolfram. Curăţirea diferitelor produse feroase. Curăţirea pieselorde aliaje feroase şi neferoase, înainte de acoperiri protectoare. îndepărtarea grăsimilor de pe suprafeţe metalice. Curăţirea de oxizi a wolframului şi a molibdenului. Curăţirea în special a cuprului şi a alamelor. Curăţirea diferitelor produse feroase. Curăţirea pieselor supuse lipirii sau sudării. Curăţirea chimică a pieselor supuse metalizării; adausuri în diferiţi elec-troliţi, pentru curăţirea electrochimică a diferitelor metale. Substanţa Cianură de sodiu şi cianură de potasiu Cifrat de amoniu Cromaţi de potasiu şi de sodiu Dicloretan Dicloretilenă Fosfat trisodic Hidroxizi de sodiu şi de potasiu (sodă caustică şi po-tasă caustică) Hipocloriţi Orfo-diclor- benzen Piridină Proto-clorură de staniu Sulfat de sodiu Tetracloretan Tefraclor- etilenă Tetraclorură de carbon Tricloretilenă Acţiunea Disolvă foarte bine sulfurile metalice. Disolvă oxizii de plumb şi de staniu. Corodează metalele, în special cuprul şi magne-ziul. Disolvă foarte bine grăsimile şi uleiurile, fără a ataca- metalele. Disolvă foarte bine grăsimile şi uleiurile, fără a ataca metalele. Emulsionează grăsimile. Emulsionează (în soluţie) grăsimile animale şi vegetale. Disolvă oxizii de aluminiu. Oxidanţi energici ai metalelor. Disolvă bine oxizii metalelor tehnice uzuale. Pătrunde şi înmoaie uleiurile rezinificate. Disolvă rugina. Corodează metalele feroase. Disolvă foarte bine grăsimile şi uleiurile; nu atacă metalele; nu e inflamabil. Disolvă foarte bine grăsimile şi uleiurile; nu atacă metalele; nu e inflamabil. Disolvă foarte bine grăsimile şi uleiurile; nu atacă metalele; nu e inflamabil. Disolvă foarte bine grăsimile şi uleiurile; nu atacă metalele; nu e inflamabil. întrebuinţarea Curăţirea (prin tratament chimic sau în electroliţi) a obiectelor de argint. Curăţireaşi netezirea pieselor de plumb. Curăţirea pieselor de cupru, de aliaje ale cuprului (de ex. aliajele Cu-Ni), de electron (în amestec cu soluţii de acid sulfuric). Degresarea metalelor feroase şi neferoase. Degresarea metalelor feroase şi neferoase. Curăţireaşi netezirea pieselor feroase şi a celor de cupru. Curăţirea suprafeţelor metalice înainte de metalizare; curăţirea suprafeţelor pictate sau vopsite; curăţirea aluminiului, pentru prelucrare ulterioară. Curăţirea şi îndepărtarea substanţelor organice de pe suprafeţele pieselor metalice. Curăţirea şi lustruirea cuprului, a nichelului şi a argintului. Curăţirea suprafeţelor pictate sau vopsite. Curăţirea de rugină a pieselor şi a obiectelor de aliaje feroase. Curăţireaşi netezirea pieselor feroase. Degresarea metalelor şi a aliajelor feroase şi neferoase. Degresarea aluminiului, a magneziulul şi a aliajelor lor. Degresarea metalelor şi a aliajelor feroase şi neferoase. Degresarea fierului, a cuprului şi a alajelor lor. Decapars 49 Decapare vederea acoperirilor metalice se recomandă sa se efectueze concomitent cu o uşoară corodare a suprafeţei pieselor, prin care, permiţîndu-se apariţia la suprafafă a structurii cristaline pure, se măreşte foarte mult aderenfa între stratyl acoperitor şi metalul acoperit. La decapare nu trebuie să se formeze nămol. Sin. (impropriu) Băifuire. După mijloacele folosite, se deosebesc: decapare mecanică, decapare chimică, decapare electrolitică. Decaparea mecanică se poate efectua prin următoarele procedee: decaparea prin sablare; decaparea prin împroşcarea cu alice, pneumatică sau prin forfă centrifugă; decaparea prin tobare şi decaparea p.in frecare cu perii. Suprafeţele decapafe mecanic se oxidează din nou după 1—2 ore de la efectuarea operafiei, din care cauză se impune ca tratamentul pentru care s-a efectuat decaparea să urmeze imediat după aceasta. Decaparea prin sablare îndepărtează uşor vopseaua veche, arsura şi rugina; e eficientă şi pufin costisitoare. Procedeul se aplică la piese mari (de ex. table metalice), cari urmează să fie acoperite în scop decorativ, şi la pregătirea pieselor pentru fosfatare, vopsi/e, metalizare, plumbuire, zincare. Nu poate fi aplicat la piese cu dimensiuni mici sau cu pereţi subfiri (sub 1 mm). Decaparea prin împroşcare pneumatică cu alice de fontă sau de ofel are aceleaşi aplicafii ca şi decaparea prin sablare, dar reclamă o instalafie mai simplă. Decaparea cu alice proiectate prin forfă centrifugă se aplică în special cînd materialul de înlăturat e dur şi uscat. La piese acoperite cu grăsimi sau cu clei se recomandă o degresare sau descleire prealabilă. Procedeul prezintă avantaje, fafă de decaparea chimică sau electrolitică, la piese turnate brut, la piese cu rugină sau cu vopsea veche, la table şi benzi, ofeluri cari se acoperă cu cauciuc, sticle cari se givrează, materiale cari se plachează. Alte avantaje, fafă de celelalte procedee, sînt următoarele: nu se face risipă de material; nu se viciază atmosfera; nu se produc incluziuni de hidrogen; suprafafa necesară pentru instalafie e mică; înstalafia e pufin costisitoare; consumul de energie e cu 70% mai mic decît în cazul sablării sau al împroşcării pneumatice cu alice. Decaparea prin tobare se efectuează în tobe cu vitesă mică de rotafie, în cari piesele se rostogolesc odată cu materialul decapant, care poate fi nisip uscat. Dacă se urmăreşte ş] degresarea concomitentă, se introduce şî o solufie de 2—3% sodă caustică. Decaparea prin frecare cu perii de sîrmă se efectuează cu ajutorul unor perii da sîrmă rotative antrenate mecanic sau electric. Procedeul e folosit pentru decapări cari preced zinca-rea, cositorirea, cuprarea, vopsirea, şi se aplică la piesele cari trebuie să-şi păstreze dimensiunile exacte. Pentru decaparea materialelor feroase se folosesc perii cu sîrmă de ofel, iar pentru cele neferoase, perii cu sîrmă de alamă. în general, turaţia de lucru a periilor atinge 1500—2000 rot/min; uneori, pentru a realiza concomitent şî o degresare, se umezesc piesele cu o solufie de sodă caustică de 3—5%. Decaparea chimică se realizează prin cufundarea pieselor în băi de decapare şi menfinerea lor în aceste solufii un timp foarte scurt (de la cîteva secunde pînă la un minut). Recipientul băii poate fi confecţionat din lemn sau din mase plastice. Decapanfii folosiţi diferă după naiira materialului de aecapat şi după grosimea stratului care trebuie înlăturat. Se folosesc, de exemplu, soluţii apoase de acizi (acid sulfuric, acid clorhidric sau acid fosforic), de hidro-xizi de potasiu sau de sodiu, ori de cianuri de potasiu sau de sodiu (v. sub Baie 5, Baie de tratament chimic, Baie de decapare). Temperatura de regim normală e de 13 --35°, putînd atinge uneori 60° (la băile constituite din soluţii di- luate de hidroxizi alcalini). în procesul de decapare chimică nu se produc gaze toxice. Solufiile trebu'e controlate permanent în privinfa concentrafiei şi pentru a le menţine în stare curată, în special fără straturi de grăsime la suprafaţă. Cînd se u măreşte şî o uşoară corodare în aceeaşi fază de lucru, durata de menţinere în baie e de 1—5 minute, pentru piese de oţel sau de cupru, respectiv de 5—10 minute, pentru piese de nichel. — în băile acide se introduc inhibitori, pentru a reduce atacul metalului fără a influenţa vitesa de decapare. în general, inhibitorii sînt substanţe macromoleculare, uneori de natură coloidală (baze ca, de exemplu, chinoieina, sau coloizi electropozitivi ca, de exemplu, gelatina sau guma arabică). Procedeul aplicat depinde de metalul tratat. în general, oţelul cu conţinut mic de carbon se decapează în soluţie de 10% acid sulfuric; la concentraţii mai mici, vitesa de disolvare a oxizilor e prea mică. Oţelurile tratate termic şi oţelurile forjate se decapează cu soluţii de 10—15% acid sulfuric, în cari se adaugă şi inhibitori. îndepărtarea stratului de oxid de pe oţelurile inoxidabile e dificilă: oxizii de crom şi de nichel se disolvă într-o soluţie cu 10% acid sulfuric şi 10% acid clorhidric. Această operaţie de decapare e*urmată de imersiunea, timp de 30 de minute, într-o soluţie de 20% acid azotic şi 2% bicromat de sodiu, şi apoi de imersiunea într-o soluţie caldă de bicromat de sodiu. — Cuprul şi aliajele de cupru sînt decapate, în general, prin imersiune într-o soluţie de 5—10% acid sulfuric la temperatura camerei. Aliajele cu conţinut de cupru mai mare decît 85%), cari formează straturi de oxizi, bogate în oxid cupros, sînt decapate cu soluţii de acid sulfuric 5—10% sau de bicromat de sodiu 3—5%.— Magneziul şi aliajele de magneziu se decapează, de obicei, în soluţii diluate de acid azotic sau acid sulfuric, la temperatura camerei. Pentru decapări mai îngrijite se foloseşte o soluţie de circa 20% acid cromic la o temperatură mai înaltă. — Aluminiul şi aliajele de aluminiu se decapează prin imersiune în soluţii alcaline calde (hidroxid de sodiu sau fosfat trisodic). Durata de imersiune depinde de gradul de decapare dorit, Dacă se ţine un timp suficient, se formează pe suprafaţă o pătură care se îndepărtează prin o nouă imersiune, într-o soluţie apoasă de 25% acid sulfuric şi 15% acid azotic, sau într-o soluţie de 50% acid azotic. Decaparea electrolitică se face în electro-liţi constituiţi din soluţii pure de acid sulfuric, de acid fosforic sau de acid cromic, dintr-un amestec de astfel de soluţii, cum şi din soluţii de sulfaţi acizi sau de cianuri (v. sub Baie 5, Baie de tratament chimic, Baie de decapare); piesele sînt legate la anod, iar drept catod se folosesc plăci de plumb sau de oţel inoxidabil. Temperatura de regim e temperatura normală a camerei; densitatea anodica de curent variază între 5 şi 10 A/dm2 (în funcţiune de natura electrolitului şi a metalului tratat); tensiunea e de 10—12 V, iar durata operaţiei, în mod normal, nu depăşeşte cinci minute. în ce priveşte menţinerea purităţii şi a constanţei compoziţiei băii, trebuie luate aceleaşi măsuri ca şi la decaparea chimică. Decaparea electrolitică se foloseşte cînd straturile de oxizi nu cedează la decaparea chimică, de exemplu în cazul cînd oxizii sînt formaţi predominant din oxidul fero-feric, Fe304. Acidul sulfuric disolvă numai oxidul feric, Fe;>03, şi oxidul feros, FeO. Hidrogenul produs de catod, în stare născîndă, grăbeşte solubi'izarea oxidului feroferic. Uneori, la decaparea ofelului în acid sulfuric se adaugă în baie staniu (circa 1 gf/l); obiectul de dssapat formează catodul, iar după îndepărtarea stratului de oxizi ss depune pe suprafaţa deca-pată un strat foarte fin de staniu. Staniul depus împiedică atacul acidului mai departe. Pelicula de staniu se îndepărtează apoi printr-un scurt tratament anodic, într-o soluţie alcalină adecvată. 4 Decapare, coş de ^ 50 Decapsulafor 1. coş de Meff. V. Coş de decapare. 2. Decapare. 2. Cs., Drum.: Operafia de tăiere sau săpare şi de îndepariare a unui strat superficial relativ subfire, de pe un teren, de pe platforma unui drum, de la partea superioară a unei îmbrăcăminte rutiere, etc., pentru a le nivela, eliminînd ridicăturile, pentru a recupera un material care poate fi refolosit sau pentru a îndepărta un material de calitate inferioară. Se execută cu unelte manuale (cazmale, lopefi, tîrnăcoape) sau mecanizat (cu buldozere, gre-dere, screpere, scarificatoare, etc.). Sin,‘Decapaj. 3. Decapare. 3. Ind. piei.: Operafia de tratare a pieilor sau a blănurilor cu solufia unui acid sau a unor săruri, folosită pentru conservarea, lor temporară (de ex. în cazul transportului pe apă cu vaporul) sau pentru prepararea celor cari urmează să fie tăbăcite cu crom. în acest scop se folosesc diferite amestecuri decapante, de cele mai multe ori amestecuri de clorură de sodiu şi acid sulfuric. Operafia de decapare variază după caracterul pieilor şi după condifiile de făbăcire. în general, cantitatea de clorură de sodiu folosită în solufie e de 12,5%, iar cea de acid sulfuric, de 1,5%, raportate la greutatea pieilor; raportul dintre solufie şi piele e de 2:1 sau de 1:1. Afară de aceste solufii se mai pot folosi şl refete apropiate. 4. Decapaf. Tehn.: Calitatea unui material de a fi fost curafit la suprafafă prin decapare (v.). 5. Decapitare. Ind. alim.: Proces tehnologic de abator, care consistă în separarea capului bovinelor de corpul lor, după jupuirea inifială. Decapitarea poate fi executată manual, prin tăierea cu cufitul a ligamentelor occipito-axo-atloidiene, sau cu ajutorul unei ghilotine acfionate mecanic. 6. Decapod, pl. decapode. C. f.: Locomotivă cu abur cu cinci osii cuplate. 7. Decapode, sing. decapod. 1. Paleonf.: Cefalopode di-branhiate cu zece brafe. V. sub Cefalopode. 8. Decapode. 2. Paleonf.: Crustacee superioare din subclasa Malacostraceae, cu cinci perechi de apendice locomotoare. Cefalotoracele e acoperit de o carapace calca-roasă, care se prelungeşte cu un rostrum. Ochii, compuşi, sînt pedunculafi. Decapodele au 19 perechi de apendice specializate: cinci perechi de apendice cefalice, opt perechi de apendice toracice, dintre cari cinci sînt locomotoare, şi şase perechi de apendice abdominale, mai mici şi mai pufin dezvoltate. După modul de viafă, se împart în două grupe: Nafantia, forme înotătoare, cu corpul comprimat lateral şi cu un rostrum, cu antene şi cu prima pereche de apendice locomotoare foarte dezvoltate, şi Reptantia, forme mai mult tîrîtoare, cu corpul turtit dorsoventral şi cu un rostrum scurt. Grupul Reptantia se subdivide în trei ordine: Macrure, cari au abdomenul dezvoltat cu telson; Anomure, cari au abdomenul mai mult sau mai pufin redus, cu telson; Brahiure, cari au abdomenul foarte redus, lipsit de telson. Decapodele sînt cunoscute începînd din Triasic. Cele dintîi au apărut Macrureie, foarte numeroase în tot Meso-zoicul, iar azi în plină dezvoltare. Ca fosile sînt frecvente şi bine^ conservate, în special în calcarul litografic de vîrstă jurasică superioară din Germania. Din diferite grupe de Macrure au luat naştere, în Cre-tacic, Brahiurele, cari au devenit foarte numeroase în Ter-fiar şi azi. Studiul formelor fosile se bazează pe forma şi pe caracterul şanfurilor şi al ornamentaţiei de pe carapacea cefalo-toracică. Formele fosile mai importante din fara noastră sînt următoarele: Callianassa ferox, din Oligocenul mediu de la Cluj, Neptunus kochi, din Eocenul de la Cluj, Ranina marestiana, din Eocenul de la Albeşti-Muscel, şi Portunus Oligoceniuus, din Oligocenul de la Suslăneşti-Muscel. 9. Decapsulare. Ind. fexf.: Separarea capsulelor de pe tulpinile de in cu ajutorul unor piepteni, al unor tobe sau al unor cilindre canelate, după recoltarea şi uscarea plantelor, expuse la soare pe cîmp, în vederea obfinerii semin-felor de in din capsule, şi a curăfirii tulpinilor destinate prelucrării. La culturile de in mici, decapsularea se face manual, trecînd snopul de in cu vîrful prin dinfii unui pieptene care refine capsulele şi frunzele. Plantele încîlcite, refinute de pieptene odată cu capsulele, se aleg şi se prelucrează separat, pentru obţinerea cîlfilor. Decapsularea manuală, însofită de spargerea capsulelor (dessămînfare), se mai poate face cu mlăciul (v.) şi cu ciocanul de lemn, unelte cu cari se bate vîrful snopului de tulpini de in, pînă la cedarea completă a seminfelor. La culturile de in mari, decapsularea se face cu maşini transportabile, de tipul batozelor de treier, sau cu decapsu-latoare (v.). 10. Decapsulafor, pl. decapsulatoare. Ind. fexf.: Maşină care serveşte la smulgerea capsulelor (fructelor) de pe tulpinile de in (v. Decapsulare) recoltate în vederea producerii seminfelor şi a fibrelor textile. Decapsulatorul simplu efectuează numai decapsularea, pe cînd decapsulatorul combinat efectuează şî operafia de dessămînfare (v.). După organul lucrator principal, decapsulatorul poate fi: cu piepteni, cu cilindre canelate sau cu tobe. Decapsulatorul cu piepteni de tip „Semănătoarea" (construit în fara noastră) cuprinde (v. fig.): un batiu 1, compus din doi perefi de fontă dispuşi în sen- f 6 sul lungimii maşinii, " cari sînt solidariza}! prin două tălpi 2 şi prin două traverse de ofel, formînd un bloc aşezat pe rofi; un dispozitiv de pieptenare a păr-filor terminale" ale tulpinilor de in pentru smulgerea capsulelor, compus din pieptenii 4, acfionafi prin intermediul rojii 3; un dispozitiv de antrenare 5, care cuprinde un motor, o roată dinfată, un pinion şi două rofi de curea; un transportor-aiimentator, compus din două benzi fără fine de cauciuc 6, antrenate şi conduse de patru rofi, benzile apucînd între ele capetele groase ale tulpinilor, pe o zonă de circa 10 cm, conducîndu-Ie într-un plan orizontal de-a lungul maşinii, cu vîrfurile tulpinilor sub acfiunea acelor pieptenilor; un plan înclinat (situat sub piepteni) pe care ies din maşină capsulele smulse; o masă de lemn pe care se face debitarea tulpinilor decapsulate, de unde sînt luate, sortate după mărime şi după calitate, legate în snopi, transportate şi depuse în girezi sau trecute direct în procesul de prelucrare. Decapsulatorul de acest tip e antrenat de un electromotor de 4,5 kW, are o producfie medie de 6000”*8000 kg tulpini nedecapsulate în opt ore, la care rezultă 3-—10% încîlcitură (tulpini degradate), şi e deservit de opt lucrători. Pentru reducerea procentului de încîlcitură, tulpinile cu cari se alimentează maşina trebuie să aibă umiditatea nor- Decapsulator „Semănătoarea". 1) batiu; 2) talpă; 3) roată;, 4) pieptene; 5) dispozitiv de antrenare; 6) transportor; 7) tulpini de in; 8] capsule de in. Decarbonafare 51 Decarboxilare jrtală, să fie sortate pe calităţi şi curăţite de buruieni; alimentarea să se facă continuu şi cu un strat uniform de tulpini; benzile de transport trebuie să fie bine întinse, iar foate rolele cari le presează pentru fixarea tulpinilor între benzi să acţioneze în mod egal; pieptenii trebuie să aibă toţi dinţii în bună stare. Decapsulatorul transportabil cu piepteni mobili e asemănător cu decapsulatorul de tip „Semănătoarea". El e construit din lemn, cu cadru metalic, avînd o producţie de 3000—3500 kg tulpini nedecapsulate în opt ore şi e acţionat de un motor cu benzină sau cu moto.ină. Decapsulatorul cu cilindre canelate cuprinde patru perechi de cilindre canelate, montate pe un cadru metalic; o masă de alimentare şi o masă de debitare., Tulpinile de in sînt introduse cu vîrful înainte şi perpendicular pe lungimea cilindrelor. Pe parcursul pînă la masa de debitare, capsulele se zdrobesc, cad sub maşină şi sînt transportate la o vîntu-rătoare pentru separarea seminţelor. Acest decapsulator prezintă următoarele avantaje: elimină încîlcitură aproape integral; permite prelucrarea tulpinilor de orice lungime şi o dessămînfare parţială. Are însă productivitate redusă şi nu decapsulează bine tulpinile cu umiditatea mai mare decît 14%. Decapsulatorul mobil cu tobe de tip „Erhan" (construit în fara noastră) cuprinde patru tobe cari lucrează pe principiul treierătorilor, efectuînd atît decapsularea cît şi dessămînfarea. Productivitatea acestui tip de decapsulator e mult mai mare decît a altor maşini similare, deoarece tulpinile de in se introduc sub formă de snopi legaţi (cu inflorescenfa între bătător şi confrabătător), evifînd astfel operafiiie migăloase de dezlegare a snopilor înainte de alimentare, de realcătuire a snopilor după debitare şi de legare a lor din nou. Maşina e instalată pe rofi pneumatice şi are o producţie de 6000*»8000 kg tulpini nedecapsulate în opt ore. 1. Decarbonafare. Ped.: Proces care consistă în scăderea cantităţii de carbonafi aicaiino-pămîntoşi (de calciu, magneziu) din roca-mamă sau din orizonturile superioare ale solului, ca urmare a transformării acestora în bicarbonafi solubili, sub acfiunea bioxidului de carbon în solufie, conform reacţiilor reversibile: CaC03+C02 + H20 *£ Ca(HC03)2 MgC03-fC02+H20 ^ Mg(HCQ3)2 ■ Decarbonatarea, procesul contrar carbonatării (v.), se produce cu atît mai intens, cu cît curenfii descendenfi de apă, încărcaţi cu bioxid de carbon în sol, sînt mai puternici. în perioadele uscate şi calde ale anului, bicarbonafii solubili se ridică pînă în orizontul superior al solului, unde, din cauza cantităfii mai mici de bioxid de carbon (datorită ridicării temperaturii, consumului lui de către plante, etc.), se produce o recarbonatare (v. sub Carbonatare 4). 2. Decarbonizare. Ind. petr.: Operafia de prelucrare a distilatelor prin cocsarea păcurilor, şi de dezasfaltare cu propan a păcurilor sau a reziduurilor provenite de la distilarea sub vid a păcurilor primare, în vederea pregătirii materisi prime pentru cracarea catalitică. 3. Decarboxilare. Chim.: Reacfie de eliminare a bioxidului de carbon dintr-o combinafie carboxilică organică: R—COOH -> R—H + C02. Reacţiile de decarboxilare se pot produce, fie cu formare de produşi intermediari ionici, fie cu formare de produşi intermediari radicalici. în numeroase cazuri, eliminarea bioxidului de carbon se produce monomolecular, prin intermediul unui produs care conţine anionul decarboxilat: O . II rJ-C—O: ->■ R + C02 reacţie lentă O R-fR—COOH R—H + R—C-—6: reacţie rapidă Acizii, avînd grupări atrăgătoare de electroni (N02, C6H5, F, CI, Br, S, CHO, —COOR, —CN), se decarboxilează uşor, eliminarea bioxidului de carbon fiind cu atît mai uşoară, cu cît se pot forma carbanioni mai stabili. Dacă radicalul R dintr-un anion RCOO* conţine o grupare funcţională suficient de „bazică", el poate accspta un proton, mărindu-şi şi mai mult caracterul atrăgător de electroni» Aceasta se constată, de exemplu, la decarboxilarea (3-ceto-acizilor („scindare cetonică"), ca, de exemplu, în cazul este-rului acetiiacetic: CH3—CO—CH2—COOC2H5 ->• CH3—CO—CH3+CO2+C2H5OH . Se admite că, intermediar, apare forma enolică a cetonei (CH2 = C—OH) şi că decarboxilarea se produce numai cînd CH3 apariţia unor astfel de forme e posibilă din punctul de vedere structural. Se admite, de asemenea, că uşurinţa cu care se decar-boxilează acizii a, (3 nesaturaţi e datorită posibilităţilor de isomerizare reversibilă în isomerii (3—mai puţin stabili termic. în unele cazuri apar produşi intermediari cu caracter de radicali liberi ca, de exemplu, în cursul reacţiei Kolbe, de electroliză a sărurilor alcaline ale acizilor. Reacţiile de dacarboxilare sînt utilizate în numeroase scopuri preparative, atît pe scară industrială cît şi în laborator. Principalele aplicaţii ale decarboxilării sînt următoarele: — Prepararea cetonelor prin decarboxilare catalitică în faza vapori, ca, de exemplu, în cazul acetonei: 2CH&—COOH CHS— CO—CH3+C02+H20 . ■— Acizii dicarboxilici 1-3 avînd cele două grupări carbo- ^COOH xilice situate la acelaşi atom, de tipul: R'R"C se XCOOH decarboxilează uşor, dînd acizi monocarboxilici: COOH R'R"C -> R'R"CH—C00H + C02 . XCOOH —• Acizii dicarboxilici 1-6 şi 1-7 dau, prin decarboxilare şi eliminare simultană de apă, cetone ciclice: H2C—CH2—COOH ^ H2C—ch2 H2C—CH2—COOH acid adfeic Ba(OH)2 285° CO + CO2 + H 2o. H2C—CH/ ciclopenfanonă — Reacţia Kolbe, de electroliză a sărurilor alcaline ale acizilor carboxilici, conduce prin eliminare de bioxid de carbon la hidrocarburi: 2RCOO- R—R-f 2CO2. — Decarboxilarea acizilor cinamici substituiţi se utilizează pentru prepararea stirenilor substituiţi. Decarburare 52 Decarburare — Decarboxilarea hidroxiacizilor permite uneori obţinerea unor cetoacizi: HOOC—CHOH—CHOH—COOH acid tartric -> CH3—CO—COOH+CO2 + H2O . acid piruvlc — O aplicaţie interesantă a reacţiei de decarboxilare permite obţineiea unor derivaţi bromuraţi (sau ioduraţi) prin tratarea sărurilor de argint ale acizilor cu brom sau cu iod: R—COOAg + Br2 -* RBr+ C02-f-AgBr . — Unele reacţii de decarboxilare se întîlnesc în procese biochimice. Astfel, aminoacizii suferă, sub influenţa unor enzime din drojdia de bere, o serie de reacţii cari conduc, odată cu eliminarea bioxidului de carbon, la formarea unor alcooli. De exemplu: CH3—CH—CH2—CH—COOH ——-> I I ch3 nh2 leucină -* ch3—CH—ch2—ch2oh+co2+nh3. I ch3 alcool Isoamllic i. Decarburare. 1. Mefg.: Proces de reducere a conţinutului în carbon din topitura metalică, la elaborarea oţelului (în convertisor, în cuptorul Siemens-Martin, în cuptoare electrice, în cuptoare de pudlaj, etc.), sau din picăturile de fontă ori din fonta topită, la elaborarea fontei de turnare (în cubilou sau în cuptorul rotativ). în convertisor, procesul de decarburare se desfăşoară cum urmează: oxidul feros, FeO, rezultat prin reacţia dintre oxigenul din aerul suflat şi fierul din topitura metalică, reacţionează cu siliciul şi cu manganul din baie, dezvoltînd prin ardere o cantitate mare de căldură; datorită creşterii mari de temperatură, aviditatea carbonului pentru oxigen creşte brusc, şi carbonul e oxidat şî el, după reacţia CH-FeOFe + CO; gazul CO rezultat, fiind puţin solubil în oţelul topit, părăseşte baia metalică şi iese din convertisor în atmosferă, unde arde parţial, transformîndu-se în C02. Decarburarea se produce în a doua şi în a treia perioadă de lucru a convertiso-rului obişnuit, cu suflare de aer atmosferic; ea e intensa chiar de la începutul afinării, în cazul suflării de oxigen pur pe sus, perpendicular pe suprafaţa băii, în procedeul de convertisare LD (v. şi sub Convertisor, şi Convertisare). In cuptorul Siemens-Martin bazic, procesul de decarburare cuprinde următoarele patru etape: difuziunea oxidului feros din zgură în baia metalică; oxidarea carbonului din topitură după reacţia C-f-FeO -* Fe-fCO; separarea gazului CO din soluţia lichidă (topitura); creşterea bulelor de CO şi ieşirea lor din baie. Reacţia de decarburare devine mai activă numai după arderea siliciului şi a unei părţi importante din mangan (ceea ce conduce !a o ridicare sensibilă a temperaturii) şi după ce conţinutul de FeO în zgură depăşeşte valoarea de circa 8%. Pentru a asigura un conţinut suficient de FeO e necesar să se adauge în baie minereu de fier (minereu de decarburare). Vitesa de decarburare poate fi mărită şî prin suflarea de oxigen pur direct în baia metalică (reacţia de oxidare devine la început mai intensă; conţinutul final de FeO e mai mic; nefiind necesar minereu de decarburare, cantitatea finală de zgură e redusă). în procedeul Siemens-Martin acid, decarburarea se face — cînd temperatura băii depăşeşte 1470° — şî prin Si02 liber (care există în topitură, în zgură sau în căptuşeala cuptorului), după reacţia: 2C-J-Si02^ Si+2CO; decarburarea în acest procedeu e însă mai lentă decît în procedeul bazic, deoarece o bună parte din FeO e legată în zgură ca silicat; decarburarea poate fi activată prin adăugarea de minereu în bucăţi mari (care să nu se disolve în zgură, ci să ajungă în contact direct cu baia metalică, unde cedează oxigenul). în cuptoare electrice, decarburarea se realizează, în cea mai mare parte, după oxidarea şi îndepărtarea celorlalte elemente însoţitoare. Cînd în cuptor se încarcă şî minereu, decarburarea se produce după reacţiile: Fe203-f 3 C = 2 Fe-f-3 CO şi Fe304-f 4 C = 3 Fe+4 CO; cantitatea de minereu de adăugat trebuie calculată precis, pentru a ajunge la procentul f:nal de carbon dorit şi a evita supraoxidarea. Decarburarea se poate realiza şî prin suflarea de oxigen pur (sau de aer uscat) în baia metalică, în special cînd se urmăreşte obţinerea unui ofel cu conţinut de carbon foarte mic. în cuptoarele de pudlaj, decarburarea începe după reducerea siliciului şi a manganului, şi după reducerea parţială a fosforului, şi se realizează tot prin intermediul oxidului feros, FeO. în vetrele de a f i n a r e, decarburarea se poate realiza — după reducerea elementelor însoţitoare din fontă — numai prin oxizii superiori din zgură, după reacţia: Fe3C4* + Fe304 = 3 Fe + 3 FeO-fCO. Deoarece această decarburare e incompletă, operaţia trebuie repetată sub zguri active noi, pînă cînd se ajunge la oţel cu procentul de carbon dorit. în cubilou, decarburarea fontei se produce (în măsură redusă) cînd picăturile de fontă frec prin dreptul gurilor de vînt (unde întîlnesc o atmosferă oxidantă). în cuptorul rotativ, decarburarea fontei se poate efectua pînă la un grad înaintat, dacă se lucrează cu flacără oxidantă. Procesul de decarburare se realizează tot prin intermediul oxizilor feroşi, cari în picăturile de fontă sau în masa lichidă sînt reduşi de elementele însoţitoare din fontă (siliciu, mangan, carbon, sulf, etc.). 2. Decarburare. 2. Mefg.: Scăderea conţinutului în carbon din straturile superficiale ale pieselor de oţel sau de fontă, cînd acestea sînt încălzite în cuptoare, pentru tratamente termice, sau pentru prelucrări prin deformare. Decarburarea se produce prin acţiunea gazelor H2 şi C02 asupra carbonului din cemenfită sau din austenită. Pînă la 650°, decarburarea e foarte lentă, însă la temperaturi mai înalte decît 650“*700°, ea se accelerează brusc şi creşte cu temperatura de încălzire. De exemplu: un oţel carbon de scule, menţinut timp de o oră la 900°, se decarburează pe o adîncime de 0,2 mm; menţinut însă numai 6 minute la 1230°, se decarburează pe o adîncime de peste 0,5 mm. Cînd atmosfera cuptorului conţine vapori de apă, hidrogen sau bioxid de sulf, decarburarea e mai accentuată; hidrogenul umed acţionează şî mai energic, putînd produce la suprafaţa oţelului un strat de fier aproape pur. Decarburarea oţelului are următoarele efecte: scăderea durităţii superficiale, reducerea rezistenţei la oboseală şi înrăutăţirea altor caracteristici mecanice. La piesele de fontă supuse tratamentelor termice, efectele decarburării sînt asemănătoare. La piesele supuse uzurii prin frecare, la piesele cari se călesc şi în special la sculele aşchietoare, prevenirea decarburării ia suprafaţă e strict necesară. Decarburarea poate fi evitată prin încălzirea pieselor în cuptoare cu atmosferă de protecţie (controlată) sau în băi de săruri, cum şi prin încălzirea lor electrică, rapidă sau foarte rapidă. Compoziţia atmosferei artificiale produse sau introduse în cuptor depinde de temperatura la care trebuie făcută încălzirea şi de compoziţia metalului de încălzit (v. şî sub Atmosferă de protecţie), încălzirea în băi de săruri, în vederea efectuării diferitelor tratamente termice, se face de obicei fără decarburare (v. şî Decarburării, prevenirea ~ 53 Decatat, maşină de ~ Baie de tratament termic, sub Baie 5). încălzirea electrică (directă, prin trecerea curentului prin piesă; prin contact; prin inducţie; în electrolit) se face fără decarburare ori cu decarburare mică sau practic neglijabilă. î, Decarburării, prevenirea ~. Mefg. V. sub Decarburare 2. 2. Decasfer, pl. decasteri. Ms.: Unitate de măsură pentru volumul lemnelor aşezate în stivă, egal cu zece steri sau cu zece metri cubi. 3. Decalare. Ind. fexf.: Operafie de finisare a lînii, aplicată ca tratament preliminar, pentru fixarea poziţiei firelor în ţesătură, pentru fixarea stratului superficial de fibre spre a asigura un luciu permanent, pentru micşorarea tendinţei de contracţiune a ţesăturilor (mărirea stabilităţii dimensionale), evitarea formării cutelor în operaţiile ulterioare sau corectarea cutelor formate, o mai bună curăţire a materialului texti!, o umflare mai bună şi uniformă a fibrelor în vederea îmbunătăţirii vopsirii şi, în general, pentru obţinerea unui aspect şi a unui tuşeu plăcut. Decatarea consistă în înfăşurarea ţesăturii „în foaie", fără cute şi cu întindere puternică, pe un cilindru metalic cu pereţii găuriţi (cilindru de decatat), în acoperirea cilindrului astfel încărcat cu o ţesătură rară şi groasă de iută sau de in, şi în introducerea lui în maşina de decatat (v. Decatat, maşină de ~), timp de 5—10 minute, unde aburul sau apa fierbinte pătrund în straturile înfăşurării, mărind moliciunea lînii, înviorînd fibrele (prin umflare) şi culorile, şi fixînd dimensiunile ţesăturii în lăţime şi în lungime. La decatarea „la uscat" se foloseşte ca mijloc de finisare aburul, pe cînd la decatarea „la umed" se foloseşte apa fierbinte de 75°. După decafare, ţesătura se răceşte. Răcirea lentă conduce la fixarea unui luciu mai mare, pe cînd răcirea rapidă conduce la fixarea unui luciu mai redus. Prin reglarea vitesei de răcire se obţine un luciu de diferite grade. Decatarea produselor la cari probabilitatea de a se contracta în procesul de presare e redusă, de exemplu la pături, se face odată cu călcarea. 4. Decatat, cilindru de Ind. fexf. V. sub Decatare,şi sub Decatat, maşină de 5. Decatat, maşină de Ind. fexf.: Maşină care tratează (timp de 5—20 de minute) ţesătura de lînă (înfăşurată întins pe un cilindru perforat) cu abur sau cu apă fierbinte, pentru a da fibrelor plinătate şi moliciune.Se deosebesc: maşini de decatat la uscat (cari acţionează cu abur uscat) şi maşini de decatat la umed (cari acţionează cu abur saturat sau cu apă fierbinte). ^Maşina de decatat cu abur uscat (v. fig. /) cuprinde un tub 1, care se încarcă cu ţesătura învălătucită cu întindere pe un cilindru perforat, şi care are la un capăt o prelungire conică 2; aceasta se introduce în gîtul 3 al căldării cu abur de decatat 4. Aburul intra cu presiune printr-o supapă 5, iar picăturile de apă antrenate de el sînt oprite de peretele 6, şi se elimină prin supapa 7. După aburire, ţesătura rămîne înfăşurată pînă la răcire. Maşina dublă de decatat cu abur uscat cuprinde un rezervor comun de abur şi două tuburi de decatare, alimentate cu ajutorul unor robinete. Scurgerea apei de condensare se face într-un rezervor colectori La unele maşini de decatat, după tratarea ţesăturii cu abur, acesta se extrage din tubul de decatare prin vid, iar aerul care îi ia locul răceşte materialul mai repede. Peretele interior al tubului ds decatare e echipat cu şine pe cari se împinge un cărucior purtător al cilindrului înfăşurat cu ţesătură. Tubul de decatare (căldarea) are pereţi dubli; prin spaţiul dintre ei se trimite, înainte de aburirea ţesăturii, abur de preîncălzire de 2—6 ata, pentru a evita condensarea aburului în maşină (presiunea de lucru a aburului în maşină e de circa 2 ata). Maşina de decatat cu abur umed funcţionează cu abur saturat şi elimină continuu apa de condensare din tubul de decatare. Ea efectuează şl înfăşurarea ţesăturii pe cilindrul perforat de decatare (v. fig. II). I. Maşină de decatat cu abur uscat. II. Maşină de decatat cu abur saturat. 1) batiu; 2) rampă; 3) cilindru conducător; 4) role de întindere; 5) cilindre conducătoare; 6) cilindrul perforat al avant-piesei; 7) căldare de decatare; 8) cilindru perforat; 9) cuplu de rofi de tracţiune; f0) jgheab pentru apa de condensare; 11) pompă; 12) cilindru conducător al avant-piesei; 13) mecanism pendular. Pentru pregătirea decatării, ţesătura e trasă de pe rampa 2, trece peste cilindrul conducător 3 şi peste rolele întinzătoare 4, unde se întîlneşte cu avant-piesa şi, împreună, se înfăşoară, bine întinsă şi fără cute, pe cilindrul perforat 8; apoi mantaua căldării 7 se închide şi se introduce aburul. După terminarea decatării, pompa 11 aspiră aburul şi aerul din căldare, din spaţiul dintre pereţii dubli ai căldării, din cilindrul avant-piesei 12, din cilindrele conducătoare 5 şi din cilindrul 13 al mecanismului pendular. Urmează desfăşurarea ţesăturii şi depunerea pe rampă, în falduri, cu ajutorul mecanismului pendular 13. Durata de răcir^se reglează în raport cu efectul dorit asupra ţesăturii care se decatează (durata lungă de răcire fixează mai bine fibrele şi dă un luciu mai mare). Maşina de decatat cu apă fierbinte umflă mai bine fibrele din anumite categorii de ţesături de lînă şi le dă o dispoziţie naturală pe care o păstrează permanent; în acelaşi timp, uniformizează şi clarifică culorile ţesăturilor vopsite. Maşina cuprinde un sistem de înfăşurare a ţesăturii pe un cilindru perforat de decatare şi una sau mai multe căldări de decatat. Prin tubul cilindrului perforat aşezat în căldare Decafron 54 Decca (aceasta fiind închisă) se pompează apă încălzită la 70°/ printr-un injector cu abur. _ ^ Se folosesc şi maşini combinate de decatat şi calandrat, cari decatează şi calcă fesăturile mai greu contractabile (de ex. păturile, etc.). în această maşină, ţesătura circulă ca într-o presă-calandru, protejată d6 o avant-piesă de filf; în timp ce cilindrul încălzit o presează^ ţesătura e străbătută de un nor de abur, împins prin orificiile din perefii cilindrului pe suprafafa căruia circulă. u Decafron, pl. decatroane. Te/c.: Tub de descărcare electrică în gaz cu catod rece, de construcfie specială, servind ca dispozitiv de numărare şi înregistrare, de comutafie, de indicaţie vizuală a unui număr, etc. Există două tipuri principale: cu două impulsii de comandă sau cu o singură impulsie de comandă. Primul tip e constituit dintr-un anod şi trei inele izolate unul de altul servind drept catozi, dintre cari unul de bază (indicator) şi două „de deplasare" a zonei ionizate (subcatozi). Pe fiecare inel sînt cispuşi cîte zece electrozi (ace) echidistanţi (v. fig. / a). Aceşti electrozi sînt vizibili prin sticla balonului, indicarea făcîndu-se printr-o pată luminoasă în regiunea zonei ionizate, care apare în jurul unuia dintre acele catodului de bază, pată care se deplasează de la un ac la altul la aplicarea impulsiilor de comandă. Unul dintre acele catodului de bază serveşte ca electrod de referinţă (notat cu 0). Reprezentările simbolice ale decatroanelor sînt indicate în fig. / b. Schema de principiu a unui etaj cu decatron, cum şi formele de undă pe diverşi electrozi, sînt reprezentate în fig. II. La aplicarea tensiunii anodice apare o descărcare între anod şi unul dintre acele catodului de bază. Rezistenţa Râ serveşte ia limitarea curentului anodic. O instalaţie de comandă generează două impulsii negative succesive, cari "LT se aplică pe subcatozi la sosirea fiecărei im- j—L pulsii de excitaţie. La aplicarea primei impulsii negative pe primul sub-catod, tensiunea dintre acesta şi catod devine mai mare decît tensiunea anod-catod şi zona ionizată se deplasează pe cel mai apropiat ac al primului subcatod. Descărcarea dintre anod şi catod dispare, iar uneori această dispariţie e /. Decafron cu două impulsii de comandă, a) schiţă de principiu; b) simboluri grafice; 0) electrod de referinţă; 1, 2, 3*-*9) electrozi-ace; SK-,) primul subca-fod; SK2) al doilea subcatod; A) anod; K) catod. II. Schema de conectare a decafronului cu două impulsii de comandă. î) impulsii aplicate la SKi; 2) impulsii aplicate la SK3; 3) impulsii aplicate la catod; 4) impulsii de excitaţie; 5) ieşire; 6) aducere Ia zero (ştergere). uşurată prin aplicarea unei impulsii pozitive pe catod. A doua impulsienegativă aplicată pe subcatodul al doilea deplasează zona ionizată pe cel mai apropiat ac al celui de-al doilea subcatod, faţă de acul primului subcatod care întreţinea descărcarea. După încetarea celei de-a doua impulsii negative, zona ionizată se deplasează la acul cel mai apropiat al catodului de bază, adică se realizează trecerea la acul următor. Celelalte perechi de impulsii de comandă deplasează similar F zona ionizată cu cîte o poziţie. în circuitul acului de referinţă apare cîte o impulsie după fiecare serie de cîte zece impulsii de excitaţie; se produce deci o divizare cu 10. Conectînd n etaje în cascadă se obţine un numărător cu capacitatea 10”. Schimbînd ordinea de succesiune a impulsiilor pe cei doi subcatozi, deplasarea zonei ionizate se produce în sens invers, ceea ce permite obţinerea unor numărătoare reversibile. Dînd o formă specială electrozilor, se poate realiza comanda cu cîte o singură impulsie. Âcele catodului sînt independente (v. fig. III). Impulsiile de comandă se aplică electrozilor reuniţi cari formează subcatodul. Decatroanele se utilizează în tehnica calculatoarelor electronice numerice, a numărătoarelor de particule şi a selectoarelor de impulsii folosite în tehnica nucleară, a divizoa-relor de frecvenţă, a ceasornicelor electronice, a dispozitivelor de comutaţie şi de comandă, etc. 2. Decauvîile. 1. C. f.: Cale ferată îngustă, cu ecartamen-tul de 400—600 mm, folosită în exploatări locale şi temporare, pe şantiere, Ia lucrări alcătuită din panouri _ 16 000 >8000 (5000) 160 Coline sau dealuri înalte, regiuni cu obstacole numeroase > 9000 >5000 (3000) 140 Munfi > 5000 >3000 (1000) 120 Valorile din coloana III, închise între parenteze, se folosesc numai în cazuri speciale. î. Declivomefru, pl. declivomefre. Topog.: Instrument cu ajutorul căruia se măsoară sau se indică panta unui teren, a unei căi de comunicaţie ferestre sau, în general, a unei suprafeţe plane înclinate. 2. Declorare. Ind. fexf.: Operaţie, în finisarea materialelor celulozice, pentru îndepărtarea resturilor de hipocloriţi după tratarea cu aceştia, cum şi pentru îndepărtarea acizilor clor-aminici (cloramine) formaţi în cursul aceluiaşi tratament. Resturile de hipoclorit se îndepărtează prin acidularea ţesăturii (6*«*8 g/l acid clorhidric) sau prin tratare cu apă oxigenată. Cloraminele se îndepărtează prin tratarea ţesăturilor cu reducători ca bisulfitul de sodiu, hidrosulfitul de sodiu, sulfitul de sodiu sau tiosulfatul (anticlor), sau prin tratarea cu soluţii alcaline (hidroxid sau carbonat de sodiu, amoniac). Decocf 61 Decofrarâ 1. Decocf, pl. decocturi. Farm.: Extract apos de principii active, obfinut dintr-o plantă medicinală (sau alimentară) prin decocfie (v.). 2. Decocfie, pl. decocf ii. Farm.: Operafie farmaceutică de preparare a unei solufii extractive, prin epuizarea unor droguri cu ajutorul solvenţilor încălziţi la fierbere un timp definit. Decocţia se foloseşte în toate cazurile în cari acţiunea extractivă a solventului asupra drogurilor, pentru obţi-nereaprincipiilor active, trebuie să se exercite numai la temperaturi înalte. Se aplică, în principal, drogurilor compacte, cari cedează mai greu principiile lor active, cum sînt: rezinele, substanfele mucilaginoase, etc.; se aplică, de asemenea, în cazul prezenfei principiilor active greu solubile, cum sînt alca-loizii, cum şi în cazul cînd principiul activ se formează în timp, sub acfiunea solventului şi a temperaturii; de exemplu gelatina se produce, sub acf unea prelungită a apei, la fierbere continuă, asupra substanfelor gelatinoase din unele droguri. Decocfia se realizează cu ajutorul drogurilor mărunfite, liberate de pulbere, cari, după umectare cu solventul rece, se supun fierberii, un timp anumit, sub agitare, după care se presează la cald şi se filtrează. în industrie, ca şi în Farmacie, în cazul cînd solvenfii întrebuinţaţi sînt volatili, operaţia se efectuează în aparate închise, echipate cu refrigerente cu reflux. Dacă e necesar să se atingă o temperatură mai înaltă, se utilizează autoclave sau reactoare. Procedeul de extracţie prin decocţte prezintă inconvenientul de a altera sau de a modifica, uneori, calităţile medicinale ale produselor supuse acestei operaţii, cum şi de a extrage şl unele substanţe străine scopului urmărit. De aceea, acest procedeu se aplică numai în cazurile în cari substanţele străine nu frec în soluţia extractivă decît printr-o acţiune prelungită a solventului şi a temperaturii. 3. Decodaj. Te/c.: Transformare funcţională a semnalelor corespunzătoare mesajelor de telecomunicaţie, inversă coda-jului (v.), urmărind reproducerea semnalului iniţial. 4. Decoeror, pl. decoeroare. Te/c.: Dispozitiv care, prin intermediul unui şoc mecanic, realizează decoerarea, adică încetarea stării de conductivitate electrică a unui tub coeror (v.). 5. Decofrare. Cs., Bet.: Operaţia de demontare şi îndepărtare a cofrajului care a servit la executarea unei construcţii sau a unui element de construcţie, de beton, după ce materialul fluid turnat în el s-a întărit şi a căpătat rezistenţele mecanice prescrise. Se execută după trecerea unui anumit interval de timp de la turnarea betonului, numit termen de decofrare. La construcfiile sau la elementele de construcfie solicitate puternic, termenele de decofrare se stabilesc prin calcul. Părfile laferale ale cofrajelor (cari nu suportă încărcări din greutatea betonului) pot fi decofrate cînd betonul s-a întărit suficient, pentru ca suprafafa şi muchiile lui să nu fie deteriorate prin decofrare. Cofrajele sau părfile din cofraje cari susfin greutatea elementelor de beton pot fi decofrate cînd rezistenfa betonului din care sînt executate elementele a atins valori cari pot asigura un coeficient de siguranfă cel pufin egal cu cel considerat la proiectare. Rezistenfa betonului se determină prin încercări de rupere pe epruvete confecfionate ŞÎ păstrate în aceleaşi condifii ca şi betonul turnat în lucrare. La construcfiile obişnuite, decofrarea se poate executa c^nd rezistenfa betonului are următoarele valori minime: 25 kgf/cm2, pentru decofrarea părfilor laterale ale cofrajelor; 50% din marca betonului, penfru decofrarea plăcilor şi a bol-filor cu deschideri pînă la 2,50 m; 70% din marca betonului, pentru decofrarea plăcilor, grinzilor şi cadrelor cu deschideri pînă la 6 m; 90% din marca betonului, pentru decofrarea grinzilor şj a cadrelor cu deschideri mai mari decît 6 m. La construcfiile de mică importanfă, cînd rezistenţa betonului nu a putut fi determinată prin încercări, decofrarea poate fi începută la termenele specificate în tabloul de mai jos, cu condiţia ca temperatura aerului în timpul întăririi be^ tonului să nu fi coborît sub +5°, în cazul betoanelor cu ciment Portland, şi sub +10°, în cazul betoanelor cu alte cimenturi (metalurgice, cu trass, de furnal). Cînd temperatura aerului a coborît sub +10°, dar nu sub +5°, pe o durată de cel mult o treime din termenele normale de decofrare, acestea se sporesc cu valorile specificate în coloana 6 a tabloului, iar cînd această scădere de temperatură a durat mai mult decît o treime din termenele normale de decofrare se sporesc cu valorile specificate în coloana 7 a tabloului. Termene minime de decofrare pentru construcfii curente Cimentul folosit la prepararea betonului Termene normale de decofrare Sporuri ale termenelor normale de decofrare, pentru temperaturi joase ale aerului n_ Penfru părfile laterale ale cofrajelor, la grinzi ÎT şi stîlpi La cofraje portante ~ Pentru plăci şi bolţi cu deschideri pînă la ® 2,5 m j ~ Penfru plăci, grinzi şi cadre cu deschideri ® pînă la 6 m n_ Pentru grinzi şi cadre cu deschideri mai jjT mari decît 6 m La construcţii betonate la temperaturi normale La construcţii betonate pe timp friguros Cînd temperatura scade între 0 +10° şi -|-50 pe o durată egală ^ cu cel mut 1/3 din termenele normale de decofrare Cînd temperatura scade între 0 4-10° şi -J- 5° pe o durată mai i mare decît 1/3 din termenele normale de decofrare ~ Pentru fiecare zi cu tempera-® fura cuprinsă între -j- 5° şi 0° 1 2 3 4 5 6 7 8 P 500 sau ® 500 2 5 10 14 — — P 400 sau ® 400 2 6 12 18 — — 1/2 P 300 sau © 300 3 10 21 28 — — M 400 sau T 25 3 10 21 28 15 25 1 M 300,T 40, *) F 300 sau ) F 250 5 14 24 25 35 1 *) Aceste cimenturi nu se folosesc ia elementele specificate mai sus. Construcfiile betonate pe timp friguros se decofrează numai după ce s-a verificat dacă betonul nu e îngheţat. Dacă rezistenţa betonului n-a fost stabilită prin'încercări, pentru fiecare zi în care temperatura aerului, după betonare, a scăzut între +5° şi 0°, termenele normale de decofrare se prelungesc cu valorile specificate în tablou în coloana 8. Zilele în cari temperatura aerului a scăzut sub 0° nu se socotesc la evaluarea termenului de decofrare, acesta prelun-gindu-se cu un număr egal de zile, oricare ar fi tipul cimentului folosit. Decolare 62 Decolare Dacă betonul a fost încălzit, atît în timpul punerii în lucrare, cît şi ulterior, cofrajele şi izolaţia termică a suprafeţelor descoperite ale betonului trei: uie menţinute pînă cînd temperatura betonului atinge +5°, pentru a evita răcirea bruscă a lui după încetarea încălzirii. Pentru a evita fisurarea betonului proaspăt decofrat, din cauza variaţiilor de temperatură, decofrarea trebuie executată numai cînd diferenţa de temperatură dintre beton şi mediul exterior nu depăşeşte 30°, cînd nu bate vîntul, respectiv 20°, cînd bate vînt pulernic. Decofrarea şi îndepărtarea termoizolaţiei de pe suprafeţele pieselor masive de beton se pot executa numai dacă această diferenţă de temperatură nu depăşeşte 10°, respectiv 15° dacă aceste piese sînt armate periferic. Cînd aceste condiţii nu sînt îndeplinite, din cauza gerului sau a vîntului puternic, betonul decofrat trebuie acoperit cu rogojini, saci, etc. Decofrarea trebuie să se execute fără forţarea, baterea sau lovirea susţinerilor (fiind interzisă folosirea răngilor sau a tîrnăcoapeior), pentru a evita degradarea pieselor de beton. Popii trebuie coborîţi încet, prin slăbirea lentă a penelor de sub ei, iar panourile cofrajelor se demontează scoţînd cuiele de fixare şi desprinzînd panourile cu pene de lemn. Cadrele, bolţile, arcele sau planşeele cu deschideri mari, ca şi construcţiile importante ale căror cofraje au fost proiectate, se decofrează conform indicaţiilor din proiect. La construcţiile cu planşee şi cadre se demontează întîi popii, apoi se decofrează plăcile şi la urmă grinzile. La plăcile autoportante cilindrice, mai lungi decît 5 m, decofrarea (incluzînd şi desfacerea elementelor de consolidare) se execută pe fîşii transversale (lungi cît elementele longitudinale portante ale cofrajelor cari reazemă pe cintre), începînd cu fîşia din mijlocul axei longitudinale a bolţii şi continuînd cu fîşii simetrice în ambele părţi, spre capetele bolţii. La bolţile obişnuite şi la plăcile autoportante cilindrice, cu lungimea pînă la 5 m, decofrarea şi scoaterea elementelor de consolidare marginale se execută pe toată lungimea în acelaşi timp, de la cheie spre naşteri, simetric în ambele părţi. Bolţile cu tiranţi echipaţi cu manşoane sau cu alte dispozitive de înlindere se decofrează după întinderea tiranţilor. Cofrajele rulante se decofrează cînd betonul a atins rezistenţa egală cu 70% din marca lui indicată în proiect, controlul acestei rezistenţe fiind obligator înainte de decofrare. La decofrare trebuie să se lase popi de siguranţă dispuşi astfel: la grinzi cu deschideri pînă la 4 m, un singur pop la mijlocul grinzii; la grinzi cu deschideri mai mari, mai mulţi popi, distanţaţi, între ei şi de reazemele grinzii, cu cel mult 2 m; la plăci cu deschideri mai mari decît 3 m, cel puţin un pop la mijlocul plăcii şi cel puţin un pop la 12 m2 de placă, distanţa dintre popi, măsurată perpendicular pe direcţia deschiderii, fiind mai mică decît 6 m. La construcţiile etajate se recomandă ca popii diferitelor etaje să fie dispuşi unul sub altul. Popii de siguranţă trebuie menţinuţi cel puţin 8 zile, cînd betonul a fost confecţionat cu ciment Portland, şi cel puţin 14 zile, cînd a fost confecţionat cu alt fel de ciment. Cînd temperatura aerului coboară între +5° şi 0°, termenele de păstrare a popilor de siguranţă se modifică astfel: cînd betonul a fost preparat cu ciment Portland, termenul minim de păstrare e de 15 zile; cînd se folosesc alte cimenturi, termenul normal se majorează cu numărul de zile în cari temperatura a coborît între 4-5° şi 0°. Cînd temperatura aerului ^coboară sub 0°, termenul de păstrare a popilor de siguranţă se prelungeşte cu un număr egal de zile în care s-a înregistrat această temperatură, oricare ar fi cimentul folosit la prepararea betonului. Imediat după decofrare nu e permisă depozitarea, pe elementele de construcţie decofrate, a materialelor, utilajelor, etc., nici încărcarea acestor elemente cu sarcinile totale con- siderate Ia proiectare, dacă betonul nu a atins marca prescrisă în proiect, care trebuie verificată prin încercări efectuate pe epruvete. î. Decolare. 1. Av.: Evoluţia unei aeronave, în cursul căreia aceasta — după caz — se desprinde de pe pămînt sau din apă şi pleacă în zbor. Decolarea avionului se efectuează în două faze (v. fig. sub Distanţă de decolare), şi anume: rularea pe teren, cînd vitesa avionului se măreşte de la zero pînă la vitesa la care pilotul poate desprinde avionul de pe sol; palierul, cînd acceleraţia avionului se măreşte în continuare, pînă cînd se obţine vitesa optimă la care se poate începe luarea de înălţime. Intercalarea palierului între desprindere şi urcare e necesară pentru a preveni efectul rafalelor, cari ar putea provoca accidente, prin reducerea vitesei de zbor şi a forţei de sustentaţie, ceea ce e posibil dacă se începe urcarea fără o rezervă de vitesă. La avioanele cu reacţiune, în special la cele supersonice, vitesele de decolare orizontală sînt mari, ca şi distanţele de decolare. De aceea sînt de preferat decolarea şi ateri-sarea la verticală, de exemplu la avioane cari au vitesa de croazieră mai mare decît 900 km/h. Aeronavele cari pot decola la verticală sau aproape la verticală, unele în uz şi altele în stadiul experimental, sînt următoarele: elicoptere, cu elice portante (rotoare), cari prezintă dezavantajul că vitesa lor de croazieră e relativ mică (circa 250 km/h), iar cheltuielile de exploatare pe tonă-kilometru sînt mari (astfel încît, în viitor, elicopterul va putea fi 'utilizat probabil ca macara); vertiplane, cu aripi imobile, la cari la decolare se foloseşte deflexiunea verticală a curentului elicei (dispusă sub aripă); converfoplane, cu aripi imobile şi rotoare (antrenate) avînd axa deplasabilă, la cari la decolare se orientează axa rotoarelor într-o poziţie convenabilă; coleopiere (de forma unui disc) cu aripă toroi-dală, la cari la decolare se foloseşte deflexiunea curentului de aer pe conturul profilului; etc. La unele dintre aceste aeronave, forţa de sustentaţie e parţial sau integral înlocuită printr-o componentă verticală a forţei de propulsiune, ceea ce permite decolarea şi aterisarea la verticală, dar aterisarea devine periculoasă cînd echipamentul de propulsiune se defectează. Decolarea hidroavionului se efectuează în următoarele două faze: dejojarea, adică ridicarea pe redan (care e o proeminenţă de-a lungul părţii inferioare a fuze-lajului cocei), şi decolarea propriu-zisă. La dejojare, redanul asigură producerea unei forţe de sustentaţie care poate împinge coca aeronavei afară din apă, ca să se micşoreze rezistenţa ia înaintare, astfel încît să permită hidroavionului să decoleze; pentru a anihila forţa de sucţiune, datorită lipsei de aer dintre cocă şi apă, capătul posterior al reda- nului nu e racordat la fuzelaj, ci formează cu acesta un anumit unghi. Decolările hidroavioanelor se clasifică, după condiţiile în cari se execută, în decolare normală, decolare prin bondisare, decolare pe hulă, decolare în derivă. • Decolarea planorului prin remorcare, numită decolare remorcată, se efectuează cu ajutorul unui avion care remorchează planorul, folosind un cablu de oţel sau o funie de cînepă. Cablul de remorcare (cu lungimea de 15—70 m) se prinde la avionul remorcher de o cabană (v. şî sub Hobanare), montată pe coada fuzelajului acestuia şi puţin mai înaltă decît ampenajul lui vertical, pentru a nu stînjeni comenzile de direcţie; la avioanele remorchere de construcţie recentă, cablul de remorcare se prinde de un dispozitiv montat la bechia acestora. Planorul, datorită vitesei sale de desprindere mai mici, decolează înaintea avionului. După ce avionul remorcher şi Decolare la verticala 63 Decoloranf planorul au ajuns — în timpul remorcării — la înălfimea de zbor stabilită, pilotul planorului declanşează cablul din cîrligul de pe botul planorului şi virează imediat, iar pilotul avionului remorcher larghează cablul de remorcare. Avioanele remorchere utilizate în competifiile de planorism au un dispozitiv de înrulare a cablului, cu care acesta e adus pe avion, după declanşarea de pe planor (în zbor); aceste cabluri de remorcare sînt echipate cu cabluri telefonice de intercomunicafie, prin intermediul cărora piloţii avionului şi planorului comunică între ei în timpul remorcării. 1. ~ la verticală. V. sub Decolare. 2. ~ remorcată. V. sub Decolarea planorului. 3. Decolare. 2. Geo/.: Procesul de desprindere a unor mase de roci de fundamentul lor imediat (în general, o rocă mai pufin competentă), determinată, în principal, de poziţia înclinată a acestuia şi influenţată de acţiunea gravitaţiei. Decolarea conduce la formarea de structuri geologice secundare, foarte variate ca formă, cari aparţin însă toate categoriei cutelor alohtone sau pînzelor de decolare. Cutele alohtone (cute de cuvertură), caracterizate printr-o adîncime mică de cutare, sînt ondulaţii ale păturii de sedimentare desprinse dintr-o cauză oarecare de suportul ei cristalin. Pînzele de decolare sînt mase importante de roci cari s-au şariat şi s-au deformat plastic sub propria lor greutate pe un plan înclinat, fără intervenţia forţelor tectonice tangenţiale. Alunecările de jeren (v.), cari se produc pe strate cu înclinare conformă cu panta terenului (alunecări consecvente), şi cari presupun la baza lor existenţa unor argile sau a unor marne înmuiate de nivelul hidrostatic al pînzelor de apă subterană, în special în anotimpurile ploioase, reprezintă un proces de decolare. 4. Decoletare. 1. Mett.: Strunjire din bară la strungul-revolver (v. sub Strunjire). Termenul e impropriu pentru această accepţiune. 5. Decoletare. 2. Mett.: Sin. (folosit rareori) Retezare (v.). 6. Decoletare. 3. Mett.: Sin. (folosit rareori) Şănţuire (v.). 7. Decoletare. 4. Ind. alim.: Operaţie prin care se îndepărtează frunzele de sfeclă la recoltarea rădăcinilor destinate industriei zahărului. Decoletarea manuală se face prin luarea fiecărei sfecle în mînă, după mai multe metode: tăierea frunzelor, împreună cu capul sfeclei, cu o lovitură de cuţit (în formă de seceră); tăierea în formă de con, cu 4—5 lovituri de cuţit, spre a tăia frunzele din toate părţile şi a păstra capul sfeclei (decoletare conică); tăierea frunzelor cu o lovitură de cuţit, îndepărtînd numai mugurele■ terminal din partea superioară a capului sfeclei (procedeul larmoşenko). Aceste procedee reclamă o mare cantitate de muncă la hectar. O raţionalizare a acestei lucrări consistă în decole-tarea sfeclei cînd aceasta e încă în pămînt, cu ajutorul sapei de decoletat (v. Decoletat, 'sapă de ~). Cu sapa de deco-letat, capul sfeclei, prins în coşul acesteia, poate fi aruncat la distanţa de 6—8 m, într-un rînd continuu. După decoletarea cu sapa de decoletat, sfecla se scoate din sol cu furca sau cu plugul. Folosirea procedeelor de decoletare menţionate e determinată de următoarele criterii: simplicitatea procedeului; posibilitatea de mecanizare; rezistenţa sfeclei ta însilozare; pierderea de greutate şi, respectiv, de zahăr, a sfeclei, prin îndepărtarea capului; puritatea sucului din regiunea capului sfeclei, etc. 8. Decoletat, cujif de Agr. V. Cuţit de decoletat, sub Cuţit 1. ‘ - 9- lopată de Agr.: Sin. Sapă de decoletat (v. De- coletat, sapă de ~). 10. sapă de Agr.: Unealtă pentru separarea crestei sfeclei de zahăr de restul plantei, cînd aceasta e încă în pămînt, — compusă din scula metalică şi din coada de lemn. Partea metalică e constituită din următoarele elemente: o lamă dreaptă deoţel cu o margine ascuţită (tăişul); un etrier de ofel pe care e fixată, sub un unghi de 60—85°, o teacă; patru coarde de oţel cari formează un coş, care cuprinde capul sfeclei, pentru ca aceasta să nu cadă şi să poată fi aruncată într-o parte de lucrător (v. fig.). Lama are lungimea de 16 cm, lăţimea de 3—4 cm şi grosimea de circa 2 mm. Coada, cu lungimea pînă la 1,4 m, se face din lemn uşor de esenţă mijlocie (răchită, paltin, etc.). Folosind sapa de decoletat în locul cuţitului de decoletat (v. sub Cuţit 1), se economiseşte o mare cantitate de muncă. Sin. Lopată de decoletat. 11. Decoletat, strung de 1. Mett.: Strung-revolver (v. sub Strung). Termenul e impropriu penfru această accepţiune. 12. Decoletat, s2rung de 2. Mett.: Strung de producţie, de debitat (v. sub Strung special, Strung de producţie), destinat executării numai a debitării şi avînd o singură mişcare de avans, — avansul transversal. 13. Decolorant, pl. decoloranţi. Ind. chim., Ind. text.: Material sau combinaţie chimică avînd proprietăţile necesare realizării decolorării. Se deosebesc decoloranţi fizici şi decoloranţi chimici. Decoloranfii fizici sînt substanţe cari nu modifică chimic colorantul, ci îl extrag prin adsorpţie (de ex.: pămîn-turile decolorante, cărbunele animal, cărbunele vegetal, etc.) Decoloranfii chimici sînt substanţe cari intră în reacţie cu colorantul, dînd produse necoiorate, inofensive penfru materialul decolorat, şi cari pot rămîne în acesta sau pot fi îndepărtate uşor. După natura reacţiei care se produce între decolorant şi colorant, se deosebesc decoloranţi oxidanţi şi decoloranţi reducători. Decoloranfii oxidanfi întrebuinţaţi cel mai mult sînt hipo-cloriţii, peroxizii, persărurile, ozonul şi clorul. Hipoclorit e, de exemplu, clorura de var, CaOCl2, care în contact cu bioxidul de carbon din aer precipită carbonat de calciu şi formează acidul hipocloros, care se transformă în acid clorhidric, punînd în libertate oxigen (care produce decolorarea) în stare născîndă. Efectul de decolorare se măreşte prin adaus de acid acetic sau formic, cari pun în libertate acid hipocloros şi deci oxigen născînd. Se întrebuinţează la decolorarea fibrelor vegetale (bumbac, in, cînepă, paie, rogojini, etc.), a amidonului, a scheilac-ului în soluţie, etc. Hipocloritul de sodiu, NaOCI, hipocloritul de potasiu, KOCI, şi cel de magneziu, MgOCl2, întrebuinţaţi la decolorarea fibrelor vegetale, reacţionează ca şi clorura de var. Activinul (sarea de sodiu a acidului p-toluen-sulfoclor-aminic, CH306H4-S02NCINa) poate libera 35% clor activ. E întrebuinţat în aceleaşi cazuri ca şi hipocloritul de sodiu. Acţionează energic în mediu acid. Decolorarea cu hipocloriţi e influenţată de exponentul de hidrogen al soluţiei (alcalinitatea micşorează vitesa de decolorare, iar aciditatea o măreşte). Peroxidul poate fi, de exemplu, apa oxigenată, H202, care în soluţie de 0,5—1% la 40—100° e un decolorant pentru fibre animale şi vegetale, pene, fildeş, păr, blănuri, corn, coarde de intestine, piele brută, lemn, oase, ceară; intră în compoziţia cremelor cosmetice decolorante, împreună cu per-borat de sodiu, acid lactic, acid citric, şi a loţiunilor cosmetice decolorante, împreună cu acid lactic, acid citric, peroxizi 1 Sapă de decoletat. 1) lamă; 2) etrierde legătură cu teaca; 3)teacă;4)coarde; 5) coadă. Decolorare £4 Decolorarea tiparelor metalici, perborat de sodiu, de magneziu şi de zinc, clorat de potasiu, sare de lămîie, subnitrat de bismut. Peroxidul de sodiu, Na202, se găseşte în comerţ ca o pulbere gălbuie, care conţine 95% Na202i e un decolorant foarte bun pentru mătase, lînă, semilînă, semimătase, paie, fulgi, păr, lemn, corn, oase, fildeş, bureţi, păr de porc, blănuri. Peroxidul de benzoil, C6H5— C0*0-0-C0—CeFta e un decolorant pentru uleiul de bumbac, de porumb, de măsline, de muştar, de susan şi de palmier. Decolorarea cu peroxizi e mai costisitoare, însă prezintă pericole mai mici pentru materialul textil, deoarece ei degajă direct oxigenul şi deci conducerea decolorării se poate face cu mai multă siguranţă. Persare e, de exemplu, perboratul de sodiu, NaB03*4 H20, folosit ca decolorant în locul peroxidului de sodiu sau al apei oxigenate, în special în decolorările casnice, în amestec cu săpun cu praf de spălat (ozonil, perşii); de asemenea, permanganatul de potasiu, KMnO,*, care se foloseşte pentru decolorarea rapidă a unei cantităţi de produse textile de bumbac, la rece, pentru decolorarea pieilor brute, a uleiurilor şi grăsimilor, a săpunurilor, etc.; persulfatul de potasiu, perboratul de magneziu, perboraxul, percarbonatul de sodiu, percarbonatul de potasiu, etc. Ozonul, O3, e cel mai energic agent de decolorare. Nu se întrebuinţează ozon curat, ci aer ozonizat. E întrebuinţat la decolorarea ţesăturilor de in şi, mai rar, de bumbac, şi la decolorarea uleiurilor şi a grăsimilor. Clorul e întrebuinţat ca decolorant în stare gazoasă (mai rar) sau în soluţie. Decoloranfii reducători se întrebuinţează cel mai mult. Cei mai întrebuinţaţi sînt: bioxidul de sulf, SO2, în soluţie apoasă, întrebuinţat la decolorarea lînii, a mătăsii, a hîrtiei, a cleiului, a penelor, a petelor de fructe, a petelor de rugină, etc.; hidrosulfitul de sodiu, N&2S2O4, întrebuinţat, cu adausuri, sub numele de „Blankit 1" (decolorant pentru lînă, paie, fulgi, piele, lemn, melasă, etc.), „Burmol" (decolorant pentru pete, confecţiuni de flanelă, etc.); bisulfitul de sodiu, NaHSOs, etc. 1. Decolorare. 1. Chim.: Operaţia de înlăturare a coloraţiei unui material. Decolorarea se poate face (cu ajutorul de-coloranţilor chimici) pe cale chimică sau (cu ajutorul decolo-ranţilor fizici) pe cale fizică (v. Decolorant). Procesul de decolorare trebuie condus astfel, încît materialul de decolorat să nu fie deteriorat. înainte de a începe decolorarea, el trebuie curăţit de substanţe străine (praf, grăsimi, răşini, etc.). La alegerea agentului chimic de decolorare trebuie să se ţină seamă de natura materialului. De exemplu lîna, mătasea, penele sau fuigii, coarnele, etc. nu trebuie spălate cu soluţii alcaline, în special la cald, deoarece îşi pierd luciul superficial, devin casante şi dure sau, uneori, se disolvă complet în alcalii. Aceste materiale suportă foarte bine un tratament cu soluţii acide. Materiaielor de origine vegetală ca, de exemplu, bumbacul, inul, cînepă, etc., — fiind distruse de acizi concentraţi, — li se aplică tratamente cu soluţii alcaline, sub presiune. 2. Ind. fexf.: Operaţie care se efectuează pentru îndepărtarea coloranţilor de pe materialele textile. Decolorarea se efectuează în cazul unor vopsiri neuniforme, prea intense, sau în vederea revopsirii. Decolorarea poate fi realizată, fie prin desorpţia colorantului (extragere), fie prin distrugerea lui. Extragerea coloranţilor solubili se face prin fierberea materialului^ vopsit timp de 30—60 de minute cu un adaus de solvenţi (de ex. piridină). în cazul materialelor de lînă vopsite cu coloranţi acizi se adaugă în baie sulfat de sodiu 5—30% din greutatea materialului, sau amoniac 1—2 g/l. Decolorarea prin desorpţie, în condiţiile tehnologice obişnuite, e numai parţială. Extragerea, în cazul coloranţilor insolubili, se face în general în baie „oarbă". Pentru coloranţi de cadă, cada „oarbă" conţine hidroxid de sodiu, hidrosulfit de sodiu şi un agent capilar-activ neionogen. Decolorarea completă se obţine înlăturînd colorantul prin reducere sau oxidare. înlăturarea locală a colorantului de pe ţesătura vopsită constituie baza procedeelor de imprimare prin corodare sau ronjare. 3. ~a lemnului. Ind. lemn.: Decolorarea pieselor de lemn în vederea băiţuirii lor în tonuri deschise, sau pentru deschiderea nuanţelor închise ale pieselor de lemn mai vechi, ori penfru îndepărtarea unor pete de pe lemn. Pentru decolorarea lemnului se folosesc, drept decoloranţi, de exemplu: apă oxigenată, peroxid de sodiu şi rareori acid oxalic ori tetraoxalat de potasiu. Perhidrolul se foloseşte amestecat în părţi egale cu apă (soluţie de 15% apă oxigenată), la care de obicei se mai adaugă, la 1 litru, 20 gf de soluţie saturată de amoniac în apă. Peroxidul de sodiu se foloseşte în soluţie apoasă cu concentraţia de 50 gf la 1 litru. Acidul oxalic se foloseşte, în soluţie de 6*--10%, la curăţirea parchetelor înainte de ceruire şi la curăţirea petelor de cleiuri de colagen cari au trecut prin porii furnirului aplicat pe piesele de lemn. Tetraoxalatul de potasiu se foloseşte, în soluţie de 6—10%, la îndepărtarea petelor de cerneală sau de rugină. Petele de ulei de pe suprafaţa lemnului pot fi îndepărtate cu benzină sau cu tetraclorură de carbon. Petele de răşină se îndepărtează prin două operaţii: disolvarea răşinii cu benzină, benzen, acetonă, spirt, etc.; spălarea cu soluţii de amoniac, de sodă 5%, de hidroxid de sodiu 6% sau de carbonat de potasiu 6%. 4. ^a pielii. 1. Ind. piei.: îndepărtarea culorii de pe pieile vopsite greşit, sau cari trebuie să fie vopsite în altă nuanţă. în acest scop, pieile se vălcuiesc în haşpel sau în butoi cu o soluţie slab alcalină (sodă săpun sau borax), prin care se îndepărtează o cantitate importantă de colorant şi se deschide mult intensitatea nuanţei vopsirii, în special în cazul folosirii coloranţilor anionici. O retratare cu extract de sumac deschide şi mai mult culoarea, astfel încît pielea poate fi vopsită din nou în alte nuanţe mai închise. Mai eficace e decolorarea cu hidrosulfiţi, în special cu cei cari nu conţin aldehidă formică. în unele cazuri e necesar un adaus de acid formic sau acetic. 5. ~a pielii. 2. Ind. piei.: Eliminarea, din pieile tăbăcite vegetal, în butoi, cu zemuri tanante concentrate, a excesului de substanţe tanante acumulat în stratul feţei lor. în acest scop, după tăbăcirea în butoi cu zemuri de 12—16°Be, pieile pentru talpă se lasă în stivă 2—3 zile, pentru ca să se fixeze taninul; apoi se suspendă pentru decolorare în basine cu apă, în cari se lasă circa 4—18 ore. în acest interval de timp, substanţele tanante din straturile exterioare ale pieilor difuzează în flotă. Flota de decolorare se primeneşte, cînd concentraţia a atins maximul (1,5 °Be). Această flotă se foloseşte pentru diluarea extractului concentrat din butoi, cu care se alimentează în contracurent basinul cel mai concentrat din capul şirului de basine de pretăbăcire. 6. a tiparelor. Poligr.: Fenomen care consistă în schimbarea culorii cernelurilor cu cari s-a imprimat un anumit tipar şi care e provocat, în majoritatea cazurilor, de agenţi exteriori (substanţe acide sau bazice, gaze sulfuroase, acţiunea luminii şi a umidităţii), dar foarte adeseori şi de interacţiunea reciprocă a materialelor folosite la executarea produselor poligrafice (cărţi, hărţi, planşe şi ambalaje). De asemenea, unele substanţe cari intră în componenţa cernelurilor pot provoca decolorarea hîrtiei, cînd tiparul a fost executat pe hîrtie colorată sau, în cazul tiparului multicolor, Decolorare 65 Deconectarea rapidă a liniilor electrice decolorarea unei a doua nuanfe întrebuinfafe penfru executarea tirajului. Substanfele întrebuinfafe la lipit pot avea de asemenea o comportare acidă, alcalină sau sulfuroasă asupra tiparului, .după materialele din cari sînt fabricate şi după procedeul de fabricaţie utilizat. Ele provoacă decolorarea în special prin efectul de disolvare a culorilor folosite la fabricarea cernelurilor sau la colorarea hîrtiei. Astfel scrobeala, după felul în care a fost fabricată şi după durata de păstrare, poate avea un caracter acid sau alcalin şi poate conţine uneori şi bioxid de sulf; substanţele de lipit preparate cu cazeină au totdeauna o comportare alcalină; cleiurile animale au de cele mai multe ori un caracter acid şi conţin de obicei şî bioxid de sulf; substanţele de lipit preparate din dextrină au aceleaşi caracteristici ca şi scrobeala; substanţele de lipit preparate din latex şi soluţii de cauciuc, cum şi cleiurile sintetice, sînt de obicei alcaline; substanţele ide lipit preparate pe bază de nitroceluloză sau cele disol-vate în acetonă (deci fără apă) provoacă decolorarea prin disolvarea culorii în solventul cu care au fost preparate; fenolul, care se adaugă adeseori cierurilor penfru a preveni descompunerea, se observă, în special, la pielea, pînza şi hîrtia cu cari se îmbracă scoarţele cărţilor. Unele produse, cum sînt brînzeturile, untul, grăsimile, condimentele (cari conţin uleiuri eterice, bune disolvante ale unor culori), pot provoca decolorarea ambalajelor şi, invers, pot fi decolorate, la rîndul lor, de substanţele întrebuinţate la fabricarea hîrtiei şi a cernelurilor. 1. Decolorare. 2. Ind. alim. V. sub Albire 6. 2. Decompoziţie. Ind. fexf.: Stabilirea, prin analiză şi prin calcul teoretic, a caracteristicilor tehnice ale materiei prime întrebuinţate la producerea unui produs sau a unei mostre dintr-o ţesătură, dintr-un tricot sau dintr-o dantelă, în vederea reproducerii sau a comparării cu produse similare, sau în vederea obţinerii unor noi produse, cu caracteristici apropiate de ale produsului „decompus". Decompoziţia fesăfurilor cuprinde următoarele operaţii: stabilirea materiei prime, a fineţii firelor, a torsiunii lor şi a altor caracteristici ale firelor; a desenului ţesăturii, a desimii firelor pe centimetru (urzeală şi bătătură); a cantităţii firelor de urzeală şi de bătătură; a greutăţii pe metru linear şi pe metru pătrat (ţesătura crudă şi finisată), cum şi a altor caracteristici. Decompoziţia tricotajelor cuprinde următoarele operaţii: stabilirea caracteristicilor de confecţiune (linia şi construcţia tiparelor, piesele componente), a tipurilor de cusături şi a telului tighelurilor; a caracteristicilor tehnice ale firelor din cusătură, ca fineţea, torsiunea, etc.; caracteristicile tricotului propriu-zis (genul de tricot). 3. Decompresiune, pl. decompresiuni. 1. Mş.: Reducerea sau anularea suprapresiunii, faţă de mediul înconjurător, din interiorul unui cilindru al unei maşini ori din interiorul unui recipient, prin stabilirea unei comunicaţii cu mediul înconjurător. Efectul de decompresiune se foloseşte la pornirea unor motoare cu ardere internă (de ex. motoare Diesel), şi în general se obţine prin deschiderea unei supape sau a unui robinet, care asigură comunicaţia directă între interiorul cilindrului şi mediul exterior, pentru a reduce consumul de energie necesar obţinerii turaţiei de lansare (demarare) a motorului. 4. Decompresiune. 2. Nav.: Operaţia de micşorare treptată, în timp, a presiunii exercitate asupra unui scafandrier sau asupra echipajului unui submarin scufundat, la ieşirea la suprafaţă a acestora, pentru a evita pericolul emboliei Qazoase, care poate surveni datorită azotului comprimat în sînge, şi care, la o scădere bruscă a presiunii, prin de-Qazarea rapidă a acestuia, formează bule cari pot obstrua unele artere, provocînd paralizii sau moartea. Prin micşorarea treptată şi în timp a presiunii se permite eliminarea azotului fără formarea de bule. Operafia se poate face în apă sau pe nave special amenajate în acest scop.— în apă, decompresiunea se realizează prin întreruperea ridicării la suprafafă a scafandrierului, la diferite adîncimi, timpul de oprire fiind funefiune de adîncimea şi de durata rămînerii la această adîncime. De exemplu: de la adîncimea de 10 m se poate ieşi la suprafafă fără oprire, indiferent de timpul de şedere; de la adîncimea de 13 m şi după o scufundare care a durat mai mult decît trei ore e necesară o decompresiune care durează 5 minute; vitesa de ridicare între opririle de cari e nevoie la decompresiunea de ia adîncimi mai mari nu trebuie să depăşească 0,30 m/s, etc. Di'stanfa dintre opriri şi timpul de oprire la fiecare treaptă sînt date în tabelele de decompresiune, numite tabele Haldane (v.). Pe navă, decompresiunea se face în camera de decompresiune (v.). 5. cameră de Nav.: Recipient cu închidere etanşă, în care se introduce personalul care a lucrat la presiuni înalte (în chesoane de adîncime, scafandrierii, echipajul submarinelor naufragiate, etc.) şi în care e supus inifial la presiunea Ia care a lucrat, după care se efectuează o decomprimare treptată şi progresivă. Decompresiunea se execută pentru a preveni embolia gazoasă datorită diferenfei de presiune (v. şî sub Decompresiune 2). 6. Decomprimare. Geof.: Reducerea sau înlăturarea unei solicitări de compresiune aplicată asupra unei mase de pămînt (probă de laborator sau masiv de teren). Fenomenul e însofit de creşterea volumului materialului decomprimat, care se produce prin mărirea porozităfii; în acest mod, presiunea apei din pOri se poate transforma uneori în suefiune. Prin executarea de excavafii în pămînturile argiloase, la partea superioară a taluzelor sau a perefilor debleurilor, se produc decomprimări cari au ca urmare absorbirea apei subterane ‘din interiorul masivului, sau a celei superficiale, şi deci înmuierea şi scăderea rezistenfei mecanice a materialului, fenomen de care trebuie să se fină seamă în vederea asigurării stabilităţii masivului. Decomprimarea probelor de laborator se reprezintă grafic prin curba de revenire (v.). 7. Deconectare. 1. Tehn.: Operafia de suprimare a unei conexiuni. - 8. Deconectare. 2. Elf.: Manevră de exploatare în care, prin deschiderea unui aparat de conectare, se desface legătura conducfivă (galvanică) dintre o maşină sau un aparat electric, şi un circuit sau o refea electrică. Spre deosebire de „dezlegarea", de la un circuit sau de la o refea, deconectarea e o operaţie prin care legătura con-ductivă se întrerupe în interiorul unui aparat de conectare. Sin. Decuplare; (parţial) Declanşare (v.). 9. ~a rapidă a liniilor electrice. Elf.: Deconectarea automată şi cu retardare minimă a alimentării unei linii electrice de înaltă tensiune, în cazul scurt-circuitelor, cu scopul de a mări stabilitatea dinamică a sistemului electric din care face parte linia. Se pot deconecta rapid toate fazele sau numai faza avariată (în cazul unui scurt-circuit monofazat), în ultimul caz men-ţinîndu-se transmisiunea puterii, cu dezavantajele cari rezultă din asimetria produsă. Persistenţa acestor dezavantaje se evită prin reanclanşarea automată rapidă a fazelor deconectate. Dacă după aceste operaţii, de deconectare şi reanclanşare rapidă, defectul care a condus la scurt-circuit subsistă, se produce o nouă deconectare, fie a aceloraşi faz-e >defectate, fie a tuturor fazelor, după cum regimul asimetric de durată poate fi suportat sau nu poate fi suportat de sistem. 5 Decongelare 66 Decor Reducerea duratei scurt-circuitelor obfinută astfel măreşte valoarea limită admisibilă a puterii transmise (v. fig.)» îm~ piedică amorsarea arcului şi pe fazele sănătoase, atenuează avariile provocate de arc în punctul de scurt-circuit. Deconectarea rapidă a liniilor electrice. Valoarea limită a puterii transmise printr-o linie, în funcţiune de timpul de deconectare, în cazul unei puneri la pămînt bifazate. A) schemă-bloc transformator-linie; B) schemă cu bare de înaltă tensiune la ambele capete de linii. întreruptoarele pentru deconectare rapidă sînt de con-strucfie specială (cu durata de declanşare sub 0,1 s), iar releele folosite sînt şî ele cu acfiune rapidă sau ultrarapidă (în cursul unei singure perioade de scurt-circuit, adică 0,02 s). î. Decongelare. Tehn.: Aducerea unui corp congelat (imbibat sau nu cu un alt corp) din starea solidă în starea lichidă (v. Congelare). Decongelarea se foloseşte în special în industria alimentară, ca proces tehnologic de dezghefare a produselor alimentare, congelate anterior, spre a putea fi livrate în consum. Decongelarea corectă restabileşte proprietăfile inijiale ale produsului. Reversibilitatea depinde de mărimea deformafiei, a cristalelor de gheafă, şi de gradul de pierdere a apei prin congelare. Decongelarea se poate realiza în apă căldufă, cu o vînă de vapori de apă, în aer cald, şi cu curenfi de înaltă frecvenfă. 2. ~a cărnii. Ind. alim.: Procesul prin care carnea congelată recapătă proprietăfile inifiale ale cărnii crude în ce priveşte consistenfa, elasticitatea, culoarea, gustul şi mirosul, prin reabsorbirea, de către coloizii fibrei musculare, a lichidului rezultat din topirea cristalelor de gheafă produse în timpul congelării. în condiţii industriale, decongelarea cărnii congelate în sferturi sau în jumătăfi se execută în camere cu temperatura de 4’"6°, cu umiditatea relativă de 90***95% şi cu o cir-culajie a aerului cu vitesa de 2***3 m/s. Carnea se consideră decongelată cînd temperatura în interiorul ei e de —1°. Rezultate bune se obfin şl la decongelarea în atmosferă de aer suprasaturat. Carnea congelată în blocuri poate fi decongelată în apă, fie direct, prin introducerea blocului în apă cu temperatura de 20°, fie indirect, în recipiente închise, cari se scufundă în apă. Decongelarea în apă în mod indirect prezintă următoarele avantaje: sucul format prin topirea cristalelor de gheafă, bogat în substanfe extractive şi în vitamine, e refi-nut de celofanul protector şi e reabsorbit treptat de fesut; procesul poate fi mecanizat printr-un sistem de pod rulant cu macara; suprafafa cărnii nu se impurifică cu germeni din atmosferă sau cin apă. Carnea congelată în pachete pentru gospodărie, sau cea care se livrează congelată consumatorului, se decongelează direct în timpul proceselor culinare. 3. Deconsolidare. Geo/.; Fenomen natural care se produce în roci compacte sau incomplet consolidate şi care consistă în pierderea legăturilor solide de coeziune, dintre particulele rocii respective. Deconsolidarea poate fi produsă prin efectul forjelor capilare (în rocile prăfoase, slab consolidate), prin înghef şi dezghef (se formează crăpături în rocile compacte), prin contracfiunea sau umflarea hidrometrică a argilelor, disolvarea sărurilor solubile, acfiuni chimice (oxidare, hidratare, etc.), recristalizarea unei roci şi formarea unei noi structuri criptocristaline, etc. Acfiunea apei are un rol important în deconsolidare, fie că dispare din rocă, fie că e prezentă. 4. Decontaminare. Fiz.: Eliminarea radioactivităţii induse a unui material (prin spălare, filtrare, etc.). 5. Decor, pl. decoruri. 1. Artă: Obiect sau ansamblu de obiecte cari servesc la înfrumusefarea interiorului sau exteriorului unui alt obiect (clădire, sală, cameră, etc.). 6. Decor. 2. Artă, Arh.: Ansamblul de pînze pictate, de paravane mobile, de draperii şi de alte obiecte, care serveşte la crearea unui mediu adecvat acfiunii care se desfăşoară pe o scenă de teatru. 7. Decor. 3. Cinem.: Ansamblul de elemente constructive special creat în scopul reproducerii cît mai fidele, pe platoul de filmare sau în exterior, a ambiantei în care trebuie să se desfăşoare, conform scenariului, acfiunea unui film. Decorul trebuie să îndeplinească următoarele condifii: veracitate vizuală maximă, relief, redarea aspectului exterior al materialului imitat şi a rezistenfei construcfiei, acurateţa execufiei, pref de cost mic. Construirea fiecărui decor în întregime şi din nou, de fiecare dată, nu e rentabilă; de aceea toate studiourile posedă în depozit un set cît mai complet de elemente prefabricate, tipizate, de decor, numite fundale, alcătuite din panouri de placaj şi din traverse de lemn, asamblate prin dispozitive tipizate, pentru a permite realizarea oricărei forme de decor în timp foarte scurt. Principalele elemente de fundal sînt panourile de diferite dimensiuni şi forme (drepte, semicirculare, plate, etc.) şi facturi (pentru a imita lemnul de construcfie sau lemnul de esenfe preţioase, piatra, etc.). Aceleaşi panouri servesc şi ca element constructiv pentru prinderea sistemului de reflectoare, etc. Decorul, asamblat din elemente prefabricate, se acoperă cu hîrtie, cu pînză sau cu alt material, finisate în funefiune de caracteristicile peliculei folosite, de schema de iluminare a decorului şi de unghiurile de filmare. La construirea decorurilor se execută, în relief şi imitînd exact aspectul materialului, numai acele părfi pe fondul cărora vor fi filmate prim-planurile (v.) şi planurile medii (v.). Celelalte părfi se execută cu finisare mai pufin îngrijită şi mai pufin costisitoare sau se înlocuiesc cu un fond pictat. La construirea decorurilor cu tavan se fine seamă şi de condifiile acustice de înregistrare a sunetului. Se recomandă ca tavanul să fie executat din pînză întinsă pe rame de lemn uşor, cari pot fi montate şi demontate uşor din ansamblul decorului. Unul dintre elementele importante ale oricărui decor e podeaua, pe care se desfăşoară întreaga acfiune şi se deplasează aparatul de filmat şi care, în timpul filmării, se găseşte adeseori în cîmpul vizual al obiectivului. De aceea, ea trebuie să fie netedă şi curată, să corespundă concepfiei pictorului scenograf şi să nu scîrfîie. Pentru a uşura execufia, se folosesc decoruri tip ca, de exemplu, exterioare şi interioare de vagoane de cale ferată, de tramvai, etc. — sau machete, cari ieftinesc şi mai mult construcfia decorurilor. La unele decoruri se folosesc dispozitive speciale de balansare (cînd, de exemplu, acfiunea se desfăşoară pe Decorare 67 Decorf icare puntea unui vas în timp de furtună), de canalizare (apă, ploaie, etc.), etc. 1. Decorare: Acfiune de a aplica un decor. 2. Decorarea produselor ceramice. Ind. st. c.: Operafie de înfrumusefare şi de protejare, efectuată manual sau mecanic, prin aplicarea unui desen unicolor sau multicolor, sub sau deasupra smalfului unor produse ceramice. Dacă smalful e transparent, se poate colora masa, prin impregnare cu solufia unei sări. Coloraţia smalfului sau a desenului se obfine prin aplicarea, pe masa de decorat, printr-un procedeu oarecare, a unei suspensii de oxizi metalici în apă cari, după ardere, se colorează în funefiune de natura metalului, de natura mediului în care se face arderea (oxidant, reducător), şi de concentrafia suspensiei. Porfelanul şi faianfa se decorează prin decalcomanie, prin imprimare (pe biscuit, sau pe smalf), prin pulverizare cu aerograful, cu refele, etc. Penfru produsele de serie se foloseşte decorarea prin stampi-lare. Decorarea porfelanului scump şi de artă se face prin pictare cu mîna, cu săruri solubile, prin aplicarea cu pensula pe biscuit. V. şi sub Produse ceramice. 3. Decorativ. Artă, Arh.: Calitatea unui ornament, a unui obiect sau a unui element arhitectonic, de a fi propriu pentru decorafii sau de a constitui el însuşi o decorafie. 4. Decorator, pl. decoratori. Artă, Arh.: Persoană specializată în compunerea ori în executarea decorurilor sau a decorafiilor. 5. Decorafie. 1. Artă, Arh.: Arta şi tehnica compunerii şi a executării decorurilor. 6. Decoraţie.2.Arfă,Arh.:Totalitateaornamentelor,aobiec-telor sau a elementelor arhitectonice cari servesc la înfru-musefarea exteriorului sau a interiorului unui obiect (edificiu, etc.). 7. Dacorelare. Telc.: Operafie prin care se reduce depen-denfa statistică, exprimată prin funcfiuni de corelafie (v.), dintre elementele unui semnal, pentru a obţine astfel o sporire a informafiei, prin reducerea redondanfei. Rezultatul acestei operafii se numeşte decorelafie. Se folosesc mai multe metode de decorelare, între cari metoda grupării şi metoda previziunii. în metoda grupării, semnalul de transmis se scindează în porfiuni cari cuprind aproximativ acelaşi număr de elemente mai slab corelate decît cele inifiale, şi cari sînt considerate drept elementele unui nou semnal; în acest scop pot fi folosite diverse dispozitive.— în metoda previziunii, mesajul transmis se reconstituie cunoscînd numai o parte din el, dacă dependenfa statistică a elementelor sale permite acest lucru (cazul curent de previziune e ilustrat prin refacerea cuvintelor prescurtate). în general nu e posibilă, astfel, decît o previziune aproximativă, bazată pe cunoaşterea structurii statistice a mesajului, în acest caz se transmite nu semnalul însuşi, ci diferenfa dintre valoarea previzibilă şi cea reală a elementului respectiv, ceea ce permite reducerea volumului semnalului, întrucît acest semnal de eroare e mult mai pufin corelat decît însuşi semnalul de transmis (la recepfie se găseşte un dispozitiv de însumare, care reface semnalul). în acest scop pot fi folosite diverse instalafii şi metode; de exemplu modulafia delta (v.). 8. Decorit. Ind. chim.: Răşini fenolice de turnare. Sin. Răşini nobile. 9. Decorticare. 1. Ind. alim.: Operafia de curăfire a seminfelor de cereale, de plante oleaginoase, etc., de pleava concrescută (învelişuri florale) sau de coji, pentru a putea consumate. Se decortică: orezul, orzul, ovăzul, meiul, mazărea, hrişcă, floarea-soarelui, migdalele, susanul, alunele, boabele de cacao, boabele de ricin. Decorticarea poate fi executată manual sau mecanizat. în funefiune de natura seminfei şi de aderenfa sa Ia miez, decorticarea se face prin: lovire, adică prin proiectarea seminfelor pe un perete metalic; frecarea seminfelor între două suprafefe abrazive; strivirea seminfelor între două suprafefe între cari se micşorează treptat distanfa; tăierea seminfelor cu discuri rifluite sau cu cufite, la seminfele la cari miezul aderă la coajă; înmuierea în apă şi exercitarea unei aefiuni mecanice (de ex. la susan). Separarea cojilor sparte de miez se obfine: prin aspi-rafie, datorită vitesei diferite de plutire a cojilor, fafă de vitesa de plutire a miezurilor, în curent de aer (de ex. la boabele de cacao); prin cernere pe sită (de ex. la floarea-soarelui), datorită dimensiunilor diferite ale cojilor şi ale miezurilor; pe cale umedă, prin scufundarea în solufii de anumită densitate, în cari cojile plutesc, iar miezurile cad la fund. Sin. De’scojire. Decorticarea orezului e cea mai răspîndită decorticare. La decorticarea orezului se obfin următoarele randamente medii de prelucrare: 55—68% orez alb; 22**27% pleavă; 4—6% spărturi de boabe (brizură); 1,5% ariste; 2,5% tărîfe. într-o instalafie modernă pentru decorticarea orezului se utilizează următoarele maşini: Maşina pentru ruperea aristelor (grohăitor) care, afară de această operafie, se utilizează şî la separarea grosieră a unor corpuri străine (frunze, pămînt, pietricele, etc.), uşurînd astfel operafia de curăfire cu selectorul. Selectorul separă, cu ajutorul sitelor şi al curenfilor de aer, pietricelele, pămîntul, seminfele de ierburi, orezul şiştav, etc., servind în acelaşi timp şî la separarea plevei după decorticare, cum şi la separarea tărîfei de orez după şlefuire. Separatorul magnetic serveşte la eliminarea fragmentelor de corpuri feromagnetice cari eventual s-ar găsi în masa de orez şi cari ar putea să deterioreze maşinile următoare. Maşina de decorficat (dscorticatorul) serveşte la decorticarea propriu-zisă şi la reducerea la minimum a procentului de boabe sparte. Separatorul Paddy serveşte la separarea orezului decor-ticat de cel nedecorticat. Maşina de calibrare serveşte la separarea orezului verde (incomplet maturizat) şi a orezului şiştav, cari prin aspectul lor diferit' depreciază produsul final, cum şi la obfinerea de diferite calităfi de orez, după mărimea boabelor. Maşina de şlefuit serveşte la îndepărtarea tegumentului orezului, obfinîndu-se astfel tărîfe de orez. Şlefuirea perfectă se obfine prin trecerea orezului de 4—5 ori prin această maşină. Maşina de periat curăfă orezul în cele mai bune condifii, pentru a putea fi supus apoi glasării. Amestecăforul cu elice serveşte la amestecarea intimă a orezului alb, şlefuit, cu substanfele folosite pentru obfinerea luciului. Toba de glasare serveşte la frecarea boabelor de orez între ele, pentru accentuarea şi fixarea luciului orezului şi, în acelaşi timp, la omogeneizarea umidităfii orezului pentru ca, ulterior, acesta să poată suporta transportul şi depozitarea îndelungată. Decorticarea seminfelor de bumbac se efectuează pe principiul tăierii seminfelor şi al îndepărtării cojilor prin cernere şi aspirafie, după desprinderea lor de miez prin batere. Pentru tăierea cojilor se folosesc aparate numite huller-e, cari sînt echipate cu cufite sau cu discuri tăietoare (v. fig. /). Huller-ul are două discuri verticale cu şanfuri (striafiuni) tăioase, dintre cari unul e fix 1, iar al doilea, mobil 2, e fixai pe un ax antrenat de un motor. Disfanfa dintre discuri e reglabilă în funefiune de dimensiunile seminfelor. 5* Decorticare 68 Decorticare Din alimentatorul 5, seminţele pătrund, prin centrul discului fix, între cele două discuri; datorită forţei centrifuge, II. Maşină bătătoare (bitter) pentru separarea miezului aderent, de coajă. I) cilindre rotative cu pereţi formaţi din site cu găuri mai mari decît miezul seminţelor; 3} palete. I, Decorticafor pentru bumbac {hui Ie r) -f) disc fix; 2) disc mobil; 3) dispozitiv pentru reglarea distantei dintre discuri; 4) ax de antrenare a discului mobil; 5) cameră de alimentare; 6) dispozitiv de alimentare; 7) cameră de evacuare. seminfele sînt proiectate către periferia discurilor, fiind tăiate de muchiile tăietoare ale şanţurilor acestora. Seminfele tăiate, dar cu miezul neseparat, trec Ia un aparat numit bifter (v. fig. //), pătrun-zînd în cilindrele rotative 1, unde sînt lovite de paletele unui ax care se roteşte în sens contrar sensului de rotire al cilindrelor, de perefii perforafi ai acestora. Miezul se desprinde de coajă şi trece prin peretele perforat împreună reîntoarse la huller. aspirafie. Decorticarea seminfelor de cînepă se practică destul de rar şi consistă în spargerea cojii prin strivire şi frecare între două cilindre acoperite cu şmirghel, urmată de o separare identică celei folosite pentru seminfele de floarea-soarelui. Decorticarea seminfelor de floarea-soarelui, în vederea pregătirii lor pentru presare (sau pentru extracfie cu solvenţi), consistă în spargerea cojii şi în îndepărtarea ei cît mai completă. Decorticarea se face într-un aparat (v. fig. III), în care spargerea seminfelor se produce într-o tobă de spargere, constituită dintr-un cilindru metalic 4 orizontal, căptuşit pe 2/3 din suprafafa sa interioară cu vergele de ofel semi-rotund. Pe axul 1 sînt fixate două discuri metalice 2, pe cari sînt prinse paletele („cufitele") longitudinale 3. Seminfele, pătrunzînd în toba de spargere prin pîlnia 5 şi distribuitorul 6, sînt proiectate de cufitele 3, antrenate de axul 1 (cu 500—800 rot/min), pe peretele ondulat al tobei, şi sînt sparte. Distanfa dintre paletele 3 şi peretele ondulat al tobei poate fi reglată în funefiune de umiditatea şi de dimensiunile seminfelor. De asemenea, pentru tipuri mai noi de descojitor, rota-fia axului cu palete e reglabilă după necesităfi. Schema separatorului de coji e reprezentată în fig. IV. Amestecul de coji şi miez e sortat pe trei site cu găuri de dimensiuni diferite, pe fiecare sită aspirîndu-se cojile (sau spărturile lor), şi trecînd miezul. Cojile aspirate con-f in în genera! circa 1—1,5% ulei; ele sînt folosite drept combustibil la căldările de abur sau ca materie primă pentru fabricarea furfu-rolului. în maşinile mai noi, separatorul de coji e III, Spărgător de seminţe (tobă de spargere). 1) axul spărgătorului; 2) discuri de fixare a paletelor („cuţitelor"); 3) palete de spargere reglabile; 4) cilindru metalic căptuşit pe 2/3 din circumferentă cu vergele metalice semirotunde; 5) cameră de alimentare ; 6) distribuitor (grăunfar) ; 7) tirant; 8) manivelă pentru reglarea distantei dintre perete şi paletă; 9) canal de evacuare a seminţelor sparte. cu aceasta. Seminfele netăiate sînt Separarea cojii de miez se face prin diferit de toba de spargere, iar sortarea materialului descojit, prin aspirafie, se face, după dimensiuni, în şapte porţiuni, astfel încît se poate obfine o îndepărtare mai avansată a cojilor, fără a se produce pierderi de miez prin anirenare. Decorticarea seminfelor de ricin consistă în spargerea seminfelor şi în strivire, urmată de separarea lor de miez prin suflare cu un curent de aer. Ope-2) axuri ; rafia se efectuează cu un aparat (v. fig. V), în care seminfele de ricin decapsulate trec din camera de alimentare 1, prin distribuitorul 2, între două cilindre netede IV, Separator de coji. 1, 2, 3, 4) site cu găuri de 5 mm, respectiv de 4 mm, 3 mm, 6 mm; 5) tobă de spargere; 6) cameră de separare a cojilor; 7) praf. cari se rotesc în sens contrar cu vitesă mică. Distanfa dintre cilindre e reglabilă în funefiune de dimensiunile seminfelor. Decorficare 69 Decromare Seminfele sparte cad în canalul de aer 5, de unde un curent de aer produs de un ventilator suflă amestecul spre camera de separare 8. Miezul fiind mai greu, cade din canalul 5 în pîlnia 7, iar cojile sînt separate în camera 8. Montajul unul decremetru. 1} bobină de cuplaj; 2) circuitul oscilant al decremetrulul; 3) detector; 4) cască» V. Decorticator de seminţe de ricin, f) cameră de alimentare; 2) distribuitor (grăuntar); 3) cilindru pentru spargerea seminţelor (sau a cojii); 4) perii; 5) canal de aer; 6) ventilator; 7) colector de seminţe decorticate; 8) cameră de separare a cojilor. Decorticarea seminfelor de ricin se practică, în special, cînd se urmăreşte obfinerea cazeinei vegetale din brockenul sau şrotul de ricin. Decorticarea seminfelor de soia se efectuează prin frecarea seminfelor într-o aparatură similară celei folosite la delintersarea bumbacului, separarea cojilor făcîndu-se prin aspirafie sau prin suflare cu un curent de aer. Seminfele de soia, uscate în prealabil, sînt frecate de perefii de şmirghel ai unei tobe, cu ajutorul unor perii de sîrmă (v .fig. V/); coaja rezultată prin frecare şi eliminată prin porfiunea perforată a peretelui cilindrului căptuşit cu şmirghel e îndepărtată cu un curent de aer. Decorticarea seminfelor de soia se practică, în special, cînd se urmăreşte obfinerea de şroturi comestibile (pentru panificafie). î. Decorficare. 2. Agr.: Operafia de curăfire a scoarfei arborilor, pentru stîrpirea micilor animale şi a ouălor depuse de ele. Se efectuează numai iarna, cu de-corticatoare, luîndu-se anumite precaufii. 2. Decorticator, pl. decorticatoare. Ind alim.: Maşină cu ajutorul căreia se efectuează decorticarea. Decorticatoarele sînt diferite, atît din punctul de vedere al construcfiei, care depinde de proprietăfile fizicomecanice ale boabelor supuse prelucrării, cît şi al naturii suprafefelor lor de lucru. V. şi sub Decorticare. 3. Decrement, pl. decremente. Maf.: Diferenfa n — s dintre gradul n al unei substitufii, şi suma s dintre numărul ciclurilor independente în descompunerea ei şi numărul simbolurilor cari sînt lăsate pe loc de această substituie. Decre-mentul e egal cu numărul simbolurilor cari se permută efectiv, micşorat cu acela al ciclurilor independente cari apar în descompunerea substitufiei. Paritatea unei substitufii e aceeaşi ca şi paritatea decrementului ei. VI. Decorticator de seminţe de soia. 1) cameră de alimentare; 2) cilindre căptuşite cu material abraziv (şmirghel). 4. Decrement logaritmic. F/z.; Logaritmul natural al raportului a două amplitudini consecutive, în două momente separate printr-o perioadă, în cazul unei oscilafii amortisate după o funefiune exponenfială. 5. Decremetru, pl. decre-metre. F/z., Te/c.: Aparat folosit pentru măsurarea decre-mentelor logaritmice. Măsurarea se realizează prin compararea valorii curentului obfinut prin induefie într-un circuit a-cordat, cu valoarea pe care o ia acelaşi curent cînd circuitul e slab dezacordat, şi are un dezacord cunoscut. Figura reprezintă schema de principiu a unui decremetru. 6. Decrepifare.Geo/.,Ch/m. f/z.: Fenomenul de rupere a cristalelor anumitor săruri, din cauza dilatafiei lor inegale, cînd Ii se ridică brusc temperatura. în natură se produce adeseori decrepitarea părfilor exterioare ale rocilor sau ale fragmentelor de roci, cari se sparg cu zgomot în urma variaţiilor bruşte de temperatură. Fenomenul se produce în special în regiunile de deşert, unde diferenfa de temperatură de la zi la noapte e mare. Sub influenfa căldurii din timpul zilei, şi datorită transmi- siunii lente a căldurii în masa rocii, stratul de la suprafaţă, mai cald, se diferenţiază de masa mai adîncă a rocii; ca urmare rezultă o diferenţă între tensiunile cari se stabilesc în stratul superior (care tinde să se dilate) şi cele din masa mai profundă a rocii (care, prin forţele de coeziune, se opune tendinţei de dilatare a păturii superioare). în timpul nopţii, stratul de la suprafaţă se răceşte prin radiaţie, în timp ce masa mai adîncă păstrează o temperatură mai înaltă; tensiunile cari se formează sînt acum de sens contrar celor de mai sus. Decrepitarea, rezultat al dilataţiilor şi al contracţiunilor repetate la variaţii de temperatură, e influenţată de coeficienţii de dilataţie lineară ai mineralelor componente şi de diferenţa de coloraţie a acestora, care influenţează absorpţia căldurii. Sin. Decrepitaţie. 7. separare prin Prep. min.: Procedeu de concentrare folosit, în special, la prepararea unor minerale nemetalifere, care se bazează pe comportarea diferită a anumitor minerale cînd sînt încălzite brusc, — încălzire care provoacă decrepitarea lor, fie datorită presiunilor interne ale apei incluse în cristale, fie datorită conductivităţii mici a cristalelor. Prin ciuruirea materialului — în prealabil pre-clasat şi supus încălzirii pe clase separate — se realizează o separare a mineralelor decrepitate (cari frec prin ciur) de cele cari nu au suferit în urma încălzirii. Procedeul e folosit în măsură mică, în cazul separării distenului de silimanit, a baritei de blendă (barita decrepită la o temperatură mai joasă decît blenda), a colemanitului de cuarţul cu care e combinat, etc. 8. DecroSin. Ind. chim.: Zn(S02—CH2OH)2. Formaldehid-sulfoxilat de zinc. Agent de reducere folosit în industria blănăriei pentru decolorarea sărurilor colorate de fier, cari se formează la albirea blănurilor mordansate în prealabil cu săruri incolore de fier. în industria textilă se întrebuinţează la decolorare, iar în industria tananţilor de sinteză, la decolorarea anumitor tipuri de tananţi sintetici. în general, se întrebuinţează la curăţirea vaselor de lemn folosite pentru disolvarea coloranţilor. Sin. Deflavit. (Numiri comerciale.) 9. Decromare. Poligr.: Operaţie de înlăturare a stratului de crom depus galvanic pe o formă de tipar, în special al Decroşare 70 Decuplarea circuitelor de curenf continuu tiparul adînc, pe cilindrele de rotoheliografie, în vederea regenerării cilindrelor, pentru a fi utilizate din nou. Decro-marea se efectuează după terminarea tirajului, prin turnarea pe suprafaţa formei a unei soluţii de ecid clorhidric diluat, în care cromul e uşor solubil. Decromarea unor straturi mai groase se efectuează într-o baie electrolitică compusă dintr-o soluţie de 100—200 g/l sodă caustică. i. Decroşare, pl. decroşări. 1. Geo/.: Falie (v.) în care, de-a lungul unei suprafeţe de discontinuitate. în structura geologică a unei regiuni, cele două compartimente separate de fractură s-au deplasat numai orizontal unul faţă de celălalt. Formarea decroşărilor se explică prin forfecarea directă, provocată de deplasarea orizontală a maselor de roci în scoarţa pămîntului sau prin efecte de forfecare determi- Pgstă echipat cu un dispozitiv penfru vid (pompă, trompă de apă), aşezat în circuitul de pastă înaintea cutiei de distribuţie a maşinii (v. fig. //). Dacă instalaţia de pregătire a pastei de hîrtie e echipată cu epuratoare turbionare, pompa de alimentare cu pastă a deculatorului poate fi eliminată, legînd direct epuratoarele la rezervorul sub vid. Tipuri de decroşări. î) decroşare oblică a unei structuri cutate (în plan); 2) decroşare transversală; 3) decroşare longitudinală. nate de cupluri de forţe tectonice tangenţiale. După raporturile lor cu direcţia structurii geologice, se deosebesc: decroşări transversale, decroşări oblice şi decroşări longitudinale (v. fig.). Cele mai tipice şi mai frecvente sînt decroşările transversale, cari se recunosc uşor în structurile cutate, prin ruperea axelor de cutare. în structurile monoclinale, aceste decroşări nu se pot deosebi însă de faliile transversale obişnuite (în aceeaşi situaţie se găsesc şl decroşările oblice), decît în cazuri rare, şi anume numai cînd se poate observa direct suprafaţa de decroşare şi se pot identifica direcţiile striurilor cari să indice deplasarea relativă a celor două compartimente. Sin. Falie transcurentă, Falie de torsiune. 2. Decroşare. 2. Elf.: Sin. Desprindere (v.). 3. Deculafor, pl. deculatoare. Ind. hîrf.: Agregat folosit în industria hîrtiei pentru eliminarea aerului (liber, disolvat sau rezidual) conţinut în pasta de hîrtie care intră în maşina de tras, şi a cărui prezenţă provoacă inconveniente în fabricaţia hîrtiei (formarea de spumă în cutia de distribuţie şi pe sita maşinii, de unde necesitatea de antispumanţi contraindicaţi pentru unele sorturi de hîrtie; brac la maşină, datorită petelor de spumă şi, deci, pierdere de producţie; deshidratare insuficientă pe sita maşinii, deci îm-pîslire necorespunzătoare; umiditate mahnare a hîrtiei la intrarea în partea uscătoare, care conduce la producţii mai mici şi la consum de abur mai mare; suprafaţa foii de hîrtie neregulată, avînd drept urmare o slabă capacitate de tipărire şi acoperire dificilă, etc.). Principiul deculatorului consistă în proiectarea pastei de hîrtie într-un rezervor etanş (v. fig. /), în care se menţine un vid înaintat, ceea ce permite aerului să iasă din pastă şi să fie absorbit de dispozitivul pentru vid. Agregatul ş constituit din rezervorul etanş I. Deculator-rezervor sub vid. II. Deculator aşezat în circuitul de pastă de hîrtie. 1) rezervorul sub vid al deculatorului; 2) ejector pentru vid; 3) condensator; 4) pompă de amestec şi de alimentare cu pastă a deculatorului; 5) pompă de alimentare a maşinii de fabricat hîrtie; 6) cutia de distribuţie a maşinii de fabricat hîrtie; 7) panou de control. 4. Decumanus. Tehn. mii., Urb. V. sub Castru. 5. Decupaj tehnic al scenariului. Cirem.: Operaţia trans- punerii unui subiect în scenariu cinematografic. 6. Decupare. 1. Tehn., Gen.: Tăierea dintr-o piesă a unei bucăţi, în vederea utilizării ei ulterioare. 7. Decupare. 2: Tehn.: Tăierea, după un contur dat, a unui obiect cu grosime constantă şi mică faţă de lungimea şi lăţimea lui. Operaţia se poate efectua urmărind un desen cu foarfecele de mînă, cu ferestrăul cu bandă, cu maşina de decupat tabla, cu flacăra oxiacetilenică; ea mai poate fi efectuată cu ajutorul unei scule în formă de preducea sau a unei perechi poanson-matriţă, asociate în serviciu, la prese de decupare pentru prelucrarea tablelor metalice. 8. Decupare. 3. Ind. lemn.: Sin. (impropriu) Tăiere plană a furnirului (v. sub Furnir). 9. Decuplare. 1. Tehn.: Desfacerea legăturii dintre două sisteme tehnice (de ex. maşini sau vehicule) sau dintre organele acestora, cari sînt asamblate printr-un acuplaj (v.). 10. Decuplare. 2. Elf., Telc.: Eliminarea unui cuplaj (v.). în particular, în transmisiunea şi distribuţia de energie electrică, prin decuplare se înţelege operaţia prin care se separă galvanic două circuite sau două reţele electrice, de obicei prin manevrarea unui separator special (cuplă). V. şi Deconectare. 11. ~a circuitelor de curent continuu. Telc.: înlăturarea, cel puţin parţială, a curenţilor alternativi din circuitele de curent continuu (de alimentare, de polarizare, etc.) în montajele de telecomunicaţii. Decuplarea se poate efectua pentru evitarea^unor cuplaje parazite între etajele de amplificare, pentru asigurarea unei tensiuni constante între două puncte ale unui montaj electronic, sau pentru înlăturarea pierderilor inutile de energie \ Decuparea filtrelor 71 Decuscutafor cfe înaltă frecvenfă (la etajele de putere mare). Se realizează ■prin" condensatoare de decuplare, montate în paralel cu porfiunea de circuit comună, avînd o impedanţă mult mai miGă decît cea prezentată de acea porţiune de circuit pentru curentul alternativ. Uneori se montează în serie, în circuitul dş1 curent continuu, o bobină sau o rezistenfă, pentru a mări impedanţa acestuia pentru curentul alternativ. Se decuplează de obicei: sursa de tensiune anodică, pentru a evita cuplajul îrttre circuitele anodice ale mai multor etaje de audiofrecvenfă sau de radiofrecvenţă, impedanţa sursei fiind comună pentru aceste circuite anodice (curentul alternativ din circuitul anodic se închide astfel prin condensatorul de decuplare); circuitul de ecran (la pentode), pentru ca impedanţa în curent alternativ a circuitului de ecran să fie cît mai mică, ceea ce asigură constanţa tensiunii ecranului; rezistenţa de negativare „automată" (a grilei), pentru ca la bornele ei să nu apară o tensiune alternativă. i.. ~ a filtrelor. Telc.: în telefonia sau în telegrafia multiplex (v.), înlăturarea sau.reducerea influenţei reciproce defavorabile dintre căi, produsă de shuntarea fiecărui filtru de filtrele celorlalte căi conectate în paralel. Decuplarea filtrelor se obţine introducînd la bornele filtrelor respective anumite dispozitive de decuplare, şi anume: dipoli reactivi, rezistenţe de decuplare sau transformatoare diferenţiale. Dipolii reactivi sînt introduşi în serie sau în derivaţie, la intrarea filtrului pe care trebuie să-l decupleze (spre partea în care se face conectarea cu celelalte filtre), pentru a anula, în banda de trecere a filtrului respectiv, sau, cel puţin în punctele mai importante ale acesteia, admitanţa reactivă a ansamblului. Pentru o pereche de filtre trece-jos trece-sus, dipolii reactivi pot să consiste, fie dintr-un circuit oscilant serie, conectat în paralel la intrarea celor două filtre, avînd frecvenţa de rezonanţă în jurul frecvenţei de tăiere a celor două filtre, fie dintr-o capacitate în serie cu filtrul trece-sus şi o înductantă în serie cu filtrul trece-jos. Pentru trei filtre trece-bandă, conectate în derivaţie, se poate folosi un singur dipol reactiv, format dintr-un circuit oscilant derivaţie, conectat în derivaţie la intrarea acestor filtre, avînd frecvenţa de rezonanfă în jurul frecvenţei medii a filtrului pentru calea intermediară. Rezistenţele de decuplare sînt rezistenţe de valori mari, introduse în serie pe fiecare dintre ramurile filtrelor conectate în paralel, cum şi o rezistenţă de valoare mică, introdusă în paralel, la intrarea tuturor filtrelor. Astfel, se resimt puţin variaţiile în impedanţa la ieşire. Se introduc însă atenuări suplementare mari. Transformatoarele diferenţiale se folosesc în cazul telecomunicaţiilor cu multe căi, şi la cari căile, sau grupurile de căi, sînt foarte mult apropiate unele de altele. Prin folosirea transformatoarelor diferenţiale se urmăreşte separarea căilor sau a grupurilor de căi apropiate, prin plasarea lor în acele ramuri ale montajului cu transformator diferenţial, între cari atenuarea e foarte mare. Dezavantajul metodei consistă în faptul că e costisitoare, prin introducerea transformatorului diferenţial şi a echilibrorului (v.), pentru realizarea sistemului diferenţial. Folosirea transformatoarelor diferenţiale nu exclude folosirea şî a celorlalte metode. 2. Decuprare. Poligr.: Operaţia de înlăturare a stratului * de cupru depus galvanic pe stereotipe, pentru ca aliajul de plumb să poată fi retopit şi întrebuinţat din nou. Decuprarea se face la terminarea tirajului, pe cale galvanică. După ce stereotipele sînt spălate şi degresate, se aşază la anod într-o baie de cuprare, iar cuprul e colectat la catod pe o placă de cupru, astfel încît poate fi reîntrebuinţat. Sin. Dezarămire. 3. Decuscufare. Agr.: Operaţia de separare şi eliminare a seminfelor de cuscută din loturile de seminţe de trifoi, lucernă, in, măzăriche, etc. Seminţele de cuscută mică sînt mai mici decît seminţele de trifoi, astfel încît pot fi îndepărtate cu uşurinţă dintre acestea, cu ajutorul unor maşini plane cari lucrează prin acţiunea selectivă a unui curent de aer şi a sitelor. Principiul acestor maşini e următorul: seminţele de trifoi se introduc într-un coş, de unde, distribuite de un cilindru canelat, cad pe un ciur lung şi înclinat, cu găuri mai mari decît sămînţa de trifoi şi cea de lucernă, după ce în prealabil au trecut printr-un curent de aer care îndepărtează pleava, frunzele, seminţele de buruieni şi praful, cari sînt mai uşoare decît seminţele de trifoi şi de lucernă. Seminţele de trifoi şi de lucernă cari au trecut prin găurile primului ciur cad pe un al doilea ciur, care are găuri mai mici decît sămînţa de trifoi şi de lucernă şi prin ele trec nisipul, seminţele de cuscută mici şi seminţele de buruieni cu dimensiuni mai mici decît cele de trifoi şi de lucernă. Seminţele de cuscută mari se îndepărtează cu ajutorul unor maşini speciale electromagnetice (v. fig.), numite şî decuscutatoare. Sistemul de cură- 1 ţi re, care permiteob-tinerea de purităţi pînă la 100%, se bazează pe faptul că seminţele de cuscută au numeroase asperităţi, în timp ce seminţele de trifoi, de lucernă, etc. sînt Nnetede şi lucioase. Dacă seminţele necurăţite de trifoi şi de lucernă sînt amestecate cu praf de fier umezit în prealabil, praful de fier aderă la seminţele de cuscută şi de alte buruieni cu tegumentul neregulat, dar nu aderă la seminţele netede; trecute printr-un cîmp magnetic, seminţele de cuscută şi de buruieni la cari a aderat pilitura de fier sînt atrase de magnet. O instalaţie modernă de decuscutat pe cale electromagnetică trifoiul şi lucerna se compune din următoarele agregate: o maşină de precurăţire, cum e cea descrisă mai înainte, care îndepărtează părţile uşoare, praful, buruienile, seminţele de cuscută mici, etc.; o maşină de preparat amestecul pulbere de fier-sămînţă şi de umectat acest amestec; un separator electromagnetic — decuscutatorul —, care separă seminţele de cuscută mari; un sistem de elevatoare c^ri transportă sămînţa de la o instalaţie la alta; motoarele electrice necesare pentru acţionarea maşinilor, şi sursa de curent electric. Instalaţia de decuscutare e echipată cu dispozilive automate penfru dozarea procentului de pulbere de fier, cu rezervoare separate de apă şi ulei, cari au un conţinut suficient pentru circa 8--10 ore de lucru, şi cu dispozitive electrice de încălzire pentru perioadele friguroase. Consumul de pulbere de fier al acestei instalaţii e de circa 300--600 g la 100 kg produs brut. 4. Decuscutafor, pl, decuscutatoare, Agr. V. sub Decuscutare. Maşină electromagneiică pentru separarea seminfelor de cuscută mari. 1) coş de alimentare; 2) masă pentru împrăş-tierea amestecului; 3) tobe electromagnetice; 4) sertar pentru colectarea cuscutei; 5) sul separator de cuscută. Decuvaj 72 Deep-fank 1. Decuvaj. Ind. alim.: Transvazarea vinului din vasu! de fermentare (cadă, zăcătoare, tocitoare), de pe depozitul primar (drojdii), în vasele de păstrare. 2. Decuvare. Elf.: Scoaterea, din cuva unui transformator, a miezului magnetic cu înfăşurările de tensiune joasă şi înaltă — sau, din cuva unui întreruptor cu ulei, a dispozitivelor de închidere şi deschidere, — în vederea unor reparaţii, a rebobinării, etc. Deoarece la majoritatea transformatoarelor miezul magnetic e fixat de capacul cuvei, decuvarea acestora se face cu o macara care prinde cîrligele sau ochiurile cari se găsesc în acest scop pe capacul cuvei transformatoarelor. Construcfiile şi instalafiile pentru decuvare se instalează pe terenul stafiunilor electrice de transformare sau pe terenul unor centre de exploatare şi întrefinere de aparate electrice penfru centrale şi staf iu ni electrice. Se deosebesc: turn de decuvare şi portal de decuvare. Turnul de decuvare cuprinde o încăpere înaltă (în care se face decuvarea) şi încăperi accesorii (atelier de repa-rafii şi gospodărie de ulei), cu instalafii de epurare, de regenerare şi depozitare a uleiului de transformator. La partea superioară, încăperea înaltă (turnul propriu-zis) e echipată cu o macara pentru ridicarea părfii decuvabile. Pe planşeu e instalată o.cale de rulare pe care se trans-dortă transformatoarele şi întreruptoarele de decuvat. Portalul de decuvare, metalic sau de lemn, e echipat cu o macara care serveşte la decuvarea transformatoarelor. E folosit; în general, la unităţi de putere mai mică şi acolo unde nu se execută reparaţii sau alte operaţii accesorii cari reclamă instalaţii mai complexe. 3. Decvais. Poligr.: Sin. Alb acoperitor (v.). 4. Dedekind, criteriul lui Mat. V. sub Convergenţă* criteriu de 5. Dedekind, tăietură Mat.: O împărţire a mulţimii numerelor raţionale în două clase, astfel încît orice număr raţional să aparţină uneia dintre aceste clase, iar toate numerele din prima clasă să fie mai mici decît cele din a doua. O astfel de tăietură defineşte un număr N, astfel încît orice număr n < N aparţine primei clase şi orice număr n > N aparţine celeilalte. Dacă N aparţine uneia dintre cele două clase, el e un număr raţional, iar în cazul contrar e un număr iraţional. Se numeşte tăietură de specia întîi o tăietură caracterizată prin faptul că, printre numerele din prima clasă există un număr care e cel mai mare, sau că în a doua clasă există un număr care e cel mai mic. Astfel de tăieturi se obţin uşor, luînd un număr raţional N şi considerînd că prima clasă cuprinde toate numerele raţionale mai mici decît N, iar a doua, toate numerele raţionale mai mari decît N. în cazul contrar, tăietura se numeşte de specia a doua. 6. Dedekind, teorema lui Mat.: Dacă Q e o extensiune a unui corp K, E o subextensiune a lui Q şi dacă e ° Emilie de k isomorfisme ale lui E în Q, distincte două cîte două, elementele U^ sînt linear independente (pe Q). 7. Dedolomifizare. Geo/.: Proces geologic de transformare a dolomitului, sub influenţa metamorfismului de contact, în acest proces, carbonatul de magneziu se disociază, iar oxidul de magneziu format se hidratează, transformîndu-se în brushit, şi luînd naştere astfel calcare cu brushit. Dacă dolomitele sînt impure, iau naştere silicaţi de magneziu şi de calciu, uşor transformabili în serpentin, cari formează calcare cu serpentin sau oficalcite. 8. Dedublare magnefoionică. Telc.: Dedublarea unei unde radioelectrice, la propagarea ei prin ionosferă, în două com- ponente distincte, numite undă ordinară şi undă extraordinară, sub acţiunea cîmpului magnetic terestru. 9. Dedublarea imaginii. Telc.: în televiziune, distorsiune a imaginii transmise, care se manifestă prin dedublarea conturelor imaginii originale. V. Distorsiuni în televiziune, sub Distorsiune. 10. Dedurizare. Alim. apă, Ind. chim.:Micşorarea durităfii apelor industriale (a durităfii temporare, permanente sau totale). Dedurizarea se realizează prin tratare cu diverse substanfe (v. Epurarea apei). Procedeul de dedurizare folosit depinde atît de gradul de duritate al apei, cît şi de nivelul la care trebuie adusă duritatea, respectiv de cerinfele de calitate penfru apă. Pentru combaterea depunerilor în căldări, reducerea durităfii se efectuează în două etape: reducerea prealabilă a durităfii (v. sub Epurarea apei) şi reducerea corec-tivă de epurare (tratarea în căldare). La tratarea în căldare se urmăreşte ca depunerile de săruri, cari totuşi se produc, să nu fie sub formă de crustă (mai aderentă sau mai pufin aderentă), ci sub formă de nămol, care poate fi eliminat prin purjare. Aceasta se realizează menţinînd în apa din căldare fie un exces, dozat, de ioni CO3"*, fie un exces de ioni PO^”*. în primul caz se precipită carbonatul de calciu (ca nămol), înainte de precipitarea sulfatului de calciu şi a silicafului de calciu; în cazul al doilea, chiar la concentraţii mari de ioni SO4** şi Si03~~, nu se atinge produsul de solubilitate al compuşilor cari dau depuneri, deoarece concentraţiile de ioni Ca++ şi Mg++ descresc, prin formare de fosfaţi de calciu şi de magneziu, cari se pur-jează. Excesul de ioni PO4*** trebuie să fie dozat, deoarece, de o parte, fosfaţii în solufie favorizează mărirea gradului de dispersiune al suspensiilor coloidale (spumante), iar de altă parte, fosfafii insolubili (de calciu şi de magneziu) sînt ei înşişi spumanfi. Spumarea conduce la impurificarea aburului. Reducerea durităţii prin metoda schimbului de cafioni se obţine prin transformarea sărurilor din săruri pre-cipitabile în săruri neprecipitabile. Prin schimb cationic, duritatea apei se poate reduce la 0,01°. Procedeul cu cationit de sodiu prezintă, totuşi, dezavantaje, cari decurg din ridicarea alcalinii aţii apei care intră în căldare. Filtrarea prin cationit de hidrogen nu prezintă aceste dezavantaje, rezul-tînd bioxid de carbon (care se elimină prin degazare), respectiv acid sulfuric (care trebuie neutralizat). Masa de cationit, după epuizare, poate fi regenerată prin trecerea unei soluţii de concentraţie convenabilă, fie de clorură de sodiu (în cazul cationitului de sodiu), fie de acid sulfuric (în cazul cationitului de hidrogen). După o altă variantă, se efectuează chiar în prima treaptă dedurizarea prin filtrare cationică (duritatea reziduală 0,1 •••0f5°), urmînd ca în treapta a doua, la filtrarea cationică printr-un filtru-barieră, să se ajungă la o duritate reziduală de 0,01**0,03°. Se poate obfine şi o reducere totală a confinutului de săruri. Se poate folosi, dar cu precaufie, şi procedeul improvizat, de transformare a durităfii temporare în duritate permanentă, prin tratare cu acid clorhidric, care e aplicabil numai în cazuri particulare. Stabilizarea apei (evitarea precipitării carbonafilor) se poate realiza, între anumite limite, şî prin adăugarea de hexametafosfat de sodiu (1 --10 g/m3). Hexametafosfatul se adaugă în solufie diluată, de circa 0,3% (NaPOs)6f care nu trebuie să aibă un exponent de hidrogen mai mare decît 8. 11. Deep-fank. Nav.: Compartiment transversal, adînc, cuprins între puntea principală şi fundul navei, servind la asigurarea stabilităţii navei, cînd navighează fără încărcătură (în balast). Poate fi folosit ca tanc de încărcătură lichidă (marfă, combustibil, apă, balast, etc.). Deetanizare 73 Defazaj 1. Deefanîzare. Ind. petr.; Operafie prin care o fracfiune de hidrocarburi uşoare e liberată de etan (şi de etilena), sau de etan (şi etilenă) şi de metan, prin distilare fracţio-nată. Operafia se conduce în coloane de fracfionare obişnuite. Dacă materia primă care confine etanul e în fază lichidă, de-etanizarea se face prin distilare fracfionată obişnuită, la presiuni de circa 40 at, sau prin absorpţie-deetanizare, în acelaşi fel de coloane, dar la presiuni de 15—20 at. în operafia la 40 at se întrebuin-fează ca reflux etan lichid, iar în absorpfie-deetanizare se introduce ca reflux o benzină debutanizată sau depentanizată. Întrucît, în acest din urmă caz, o parte din hidrocarburile din reflux sînt antrenate de etanul gazos, trebuie să se monteze o coloană de absorpfie suplementară, de dimensiuni mici, pentru recuperarea lor. Dacă materia primă care urmează să fie deetanizată se găseşte în fază gazoasă, se a-plică procedeul prin absorpfie-deetanizare. Figura reprezintă schema de principiu a unei instalafii de absorpfie-deetanizare, alimentată cu materie primă gazoasă şi, în fază lichidă, cu gaze bogate şi benzină brută. 2. Defazaj, pl. defazaje. 1. F/z., Elf.: Mărime scalară egală cu diferenfa dintre fazele a două mărimi armonice (sinusoidale), de aceeaşi frecvenfă, considerate într-o ordine dată. (Sin. Diferenţă de Jază.)—• Dacă y\ — sin (co£ + Yi). respectiv dacă y2—Y2''j2 sin (cd£ + y2) sînt cele două mărimi sinusoidale [de valori efective Y\, respectiv Y2] de faze (co£+Yi)/ respectiv .(<»*+Y2); de faze iniţiale Yi, respectiv Y2Î de aceeaşi frecvenfă (/ = 2 Jt/co)], — defazajul celei de a doua mărimi fafă de prima e mărimea algebrică (pozitivă, nulă sau negativă) (v. fig. a) (p2i = (co*-J-Yi) - (co£-f-Y2) = Yi “ Y2 ^ 0- Cum fazele şi fazele iniţiale ale mărimilor sinusoidale sînt definite pînă Ia un multiplu întreg de 2 jt, defazajul Coloană de absorptie-deeta-nizare. 1) benzină brută; 2) gaze bogate; 3) benzină debutanizată; 4) gaze ia reabsorpfie; 5) re-fierbător; 6) benzină deetanizată; (cifrele din coloană indică numărul de plăci de fracţionare). pozitiv, cînd vectorul Y2 trebuie rotit în sensul trigonometric (cu un unghi mai mic decît jt), pentru a fi colinear cu Yi (v. fig. b). în Electrotehnică interesează în special defazajul curentului care trece printr-un circuit electric, faţă de tensiunea aplicată (tensiune la borne sau tensiune electromotoare). Acest defazaj e o mărime caracteristică pentru un circuit electric de curent alternativ sinusoidal (v. şl sub Circuit electric 1 j. Dacă X ^ 0 e reactanfa circuitului şi R > 0 e rezistenfa circuitului, defazajul e

0) e pozitiv, curentul fiind defazat în urma tensiunii, iar defazajul circuitelor capa-citive (X<0) e negativ, curentul fiind defazat înaintea tensiunii. La circuitele dipolare (dipoli), defazajul curentului fafă de tensiunea la borne, contată după regula de asociafie (v.) a sensurilor pozitive de la receptoare, e egal cu argumentul impedanfei complexe echivalente a circuitului. La circuitele serie active (cu tensiune electromotoare exterioară, produsă de o sursă sau indusă de un flux exterior), se deosebesc: Defazajul interior al curentului faţă de tensiunea electromotoare exterioară, respectiv defazajul exterior al curentului fafă de tensiunea la borne, contată după regula de asociafie (v.) a sensurilor pozitive de la receptoare. Defazajul exterior al circuitului generator coincide cu defazajul circuitului receptor alimentat de primul (defazajul circuitului de sarcină). Folosirea termenului defazaj pentru argumentul unei im-pedanfe, în cazul general, e improprie. Măsurarea defazajului se poate face direct şi indirect. Măsurarea directă se face cu fazmetrul (v.). Măsurarea indirectă se face: în sisteme monofazate, cu voltmetrul, cu ampermetrul şi cu wattmetrul, în baza relafiei de definifie cosq^, de unde rezultă |cp|; nu se poate determina şl semnul lui qp; în sisteme trifazate simetrice şi echilibrate, prin metoda celor două wattmetre, cu relaţia tg cp = V3 ai-a2 Defazajul a două mărimi armonice. a) variaţia în timp a mărimilor; b) reprezentarea geometrică (cazul cp2J^>0)- poate fi totdeauna redus la intervalul ( — jt, +jt), prin modificarea convenabilă a fazelor iniţiale. Cu această convenţie, mărimea y2 se consideră defazată în urma mărimii y\, dacă 0< d2. Nu se poate determina şi semnul lui (p. V. şî Factor de putere. 3. Defazaj. 2. Elf., Telc.: Mărime caracteristică pentru un cuadripol pasiv în condiţii de funcţionare date, egală cu partea imaginară a exponentului de transfer (v.), definit în acele condiţii. în cazuri particulare, acest defazaj coincide cu defazajul dintre tensiunea de intrare şi tensiunea de ieşire, respectiv dintre curentul de intrare şi curentul de ieşire. După exponentul de transfer corespunzător, defazajul e numit: Defazaj caracteristic: Sin. Defazaj pe imagini (v.). Defazaj compus: Partea imaginară a exponentului de transfer compus (v. sub Exponent de transfer). Defazaj de inserţie: Partea imaginară a exponentului de transfer de inserţie (v. sub Exponent de transfer). Defazaj de reflexiune: Partea imaginară a exponentului de transfer de reflexiune (v. sub Exponent de transfer). Defazaj lineic 74 Defecare Defazaj iferativ: Partea imaginară a exponentului de transfer iterativ (v. sub Exponent de transfer). Defazaj pe imagini: Partea imaginară a exponentului de transfer pe imagini (v. sub Exponent de transfer). Sin. Defazaj caracteristic. 1. Defazaj lineic. Elf., Telc.: Sin. Constantă de fază (v. sub Constantă de propagare a unei linii electrice). 2. Defazare. Elf., Telc.: Procesul sau operafia care consistă în realizarea, intenfionată sau neintenţionată, a unui defazaj (v.) anumit între două mărimi armonice (sinusoidale) şi de aceeaşi frecventă, sau în modificarea fazei unei mărimi sinusoidale. Defazarea intenfionată a unor anumite mărimi electrice armonice fafă de altele, cu un defazaj determinat, se realizează cu ajutorul unor circuite numite defazoare sau cu ajutorul regulatoarelor de fază. 3. Defazare, modulafie prin Telc.: Sistem de modulare (v.) în care se folosesc emisiunile a două emijăfoare sincrone, jumelate, cu modulafie individuală de fază, cari prin compunere în antena comună produc o undă rezultantă cu modulafie de amplitudine. în condifii optime se obfine astfel o modulafie de amplitudine xompletă (100%), cu funcţionare la randament maxim a tuburilor finale, astfel încît randamentul etajului final atinge în exploatare valori mari. Sin. Modulafie Chireix. 4. Defazor, pl. defazoare. Elf., Telc.: Cuadripol care introduce un defazaj anumit între semnalul (tensiunea sau curentul) de la ieşirea şi cel de ia intrarea sa. Defazajul poate fi fix sau reglabil; în acest ultim caz trebuie ca, la frecvenfă dată, atenuarea introdusă de defazor să rămînă aproximativ aceeaşi pentru toate defazajele. Se realizează cu ajutorul unor elemente de circuit rezistive şi reactive, fixe sau mobile. în practică se utilizează: defazoare cu circuite rezistenfă-capacitate, defazoare goniometrice şi defazoare cu linie de întîrziere. Defazoarele cu circuite rezisfenfă-capacifafe sînt fie de tipul în punte (v. fig. la), folosite în domeniul audiofre- ). a. Defibrinafor, pl. defibrinafoare. Ind. alim.: Aparat format din două discuri de metal, unul fix şi altul mobil, folosit la defibrinarea sîngelui în abatoare; suprafafa discului fix e echipată cu un număr de dinfi, în spafiile cărora iniră dinfii discului mobil, iar în jurul discurilor se găseşte o sjtă cu ochiurile de 2—3 mm, care refine firele de fibrină Şi lasă să treacă sîngele defibrinat. ^ în acest aparat se poate prelucra şî sînge coagulat, care Prin defibrinare e transformat în sînge lichid şi în fibrină. 4. Deficient, număr Mat.: Număr pentru care suma divizorilor săi e mai mică decît el însuşi. Exemplu: numărul 10 (1+2+5 = 8<10). ^ s. Deficit apos. Ind. alim.: Valoarea limită a pierderii de apă în timpul dospirii foilor verzi de tutun, Ia care încetează transformările biochimice. Această limită variază în raport cu soiul, cu etajul şi cu gradul de maturitate al foilor. Foile de vîrf suporta de obicei o pierdere mai mare decît cele provenite de la etajele de jos. Eliminarea apei, în general, nu trebuie să depăşească 35% din greutatea foii, decit după un anumit interval de timp. 6. Deficit de saturaţie. Meteor.: Sin. Deficit de umiditate (v.)* 7. Deficit de umiditate. Mefeor.: Diferenţa" (d) dintre tensiunea vaporilor cari saturează aerul (eo) la/*o temperatură dată şi tensiunea vaporilor existenţi în realitate în atmosferă (e), numită umiditate absolută, — ambele măsurate în col. Hg. Raportul ei = 100 e/e o se numeşte umiditate relativă. Valoarea deficitului de umiditate se calculează cu relafiile: d=eQ~e~e (100 — ^i)/^i- Deficitul de umiditate variază în funefiune de condifiile climatice (precipitafii, evaporare, etc.), de relief, etc. şi poate fi reprezentat pe hărţi sub formă de isolinii pentru valorile medii sau extreme. Sin. Deficit higrometric, Deficit de saturafie. 8. Defileu, pl. defileuri. Geogr.: Vale care traversează o regiune muntoasă, îngustă (mai largă totuşi decît văile în formă de chei) şi adîncă, tăiată între versante cu înclinafie mare, în roci de tărie mare şi medie. De exemplu: defileul Dunării între Baziaş şi Vîrciorova; defileul Oltului între Turnu Roşu şi Cozia; defileul Jiului între Livezeni şi Bumbeşti, etc. La cele mai multe defileuri, caracterul îngust al văii, care se confundă în unele locuri cu albia minoră, se schimbă alternînd cu porfiuni mai largi, numite basinete. 9. Defilment, pl. defilmente. Tehn. mii.: Modul de amplasare a lucrărilor de fortificaţie, astfel încît să se asigure protecfia lor contra loviturilor în lung, iar părţile cele mai înalte şi mai expuse ale lor (cari constituie relieful lucrărilor) să fie la adăpost de vederea şi de loviturile inamicului. Pentru o anumită lucrare, defilmentul trebuie să asigure protecfia fafă de un punct periculos, situat pe terenul ocupat de inamic şi care domină lucrările. 10. linie de Tehn. mii.: Linia care limitează zona de teren care trebuie protejată prin lucrări de fortificaţie. 11. pian de Tehn. mii.: Planul sub carejxebuie să se găsească lucrările de fortificaţie şi personalul care le deserveşte, pentru a fi la adăpost de vederea şi de loviturile inamicului. 12. Definitivare. Drum.: Ansamblul lucrărilor necesare pentru amenajarea părţii carosabile a unui drum, pentru a îndeplini condiţiile cerute de o şosea modernă, în vederea satisfacerii traficului pe o perioadă mare de timp (15—20 de ani). Implică, în principal, aplicarea unei îmbrăcăminte definitive şi corectarea elementelor geometrice ale drumului, în funcţiune de felul şi de categoria lui, de felul şi de intensitatea traficului, de felul îmbrăcămintei, etc. 13. Definiţia imaginii. Te/c.: Conţinutul de detalii alunei imagini de televiziune sau de fototelegrafie, exprimat prin numărul de elemente în cari trebuie descompusă imaginea, astfel încît un element să nu conţină mai multe nuanţe de luminozitate. în procesul de analiză şi sinteză a imaginilor, definiţia e limitată de dimensiunile elementului de explorare, suprafaţa celui mai fin detaliu de pe imagine fiind aproximativ egală cu cea a elementului de explorare. O mărire a definiţiei imaginii transmise se poate face deci numai mărind numărul de elemente, respectiv de linii în cari se descompune imaginea, atît la emisiune, cît şi la recepţie (şi micşorînd în mod corespunzător dimensiunile elementului de explorare), şi lărgind în acelaşi timp banda de trecere a sistemului de transmisiune, Deflagrafie 86 Deflecfor Definiţia unei imagini poate să nu fie aceeaşi pe diverse direcţii; de obicei se folosesc definiţia pe orizontală şi definiţia pe verticală. La sistemul de explorare utilizat în mod obişnuit în televiziune, definiţia pe verticală depinde de numărul de linii de explorare a imaginii (625 în standardul european utilizat şi în ţara noastră), iar definiţia pe orizontală, de frecvenţa maximă transmisă de sistemul de transmisiune. în procesul de transmitere a semnalului imagine rezultat în urma analizei imaginii, definiţia imaginii reproduse la recepţie depinde de capacitatea sistemului de transmisiune de a transmite fără atenuare componentele de frecvenţă înaltă conţinute în semnalul imagine, deoarece acesta prezintă cele mai rapide variaţii de intensitate în momentele corespunzătoare analizei detaliilor celor mai fine şi deci componentele de înaltă frecvenţă ale semnalului imagine depind de numărul de elemente analizate într-o secundă. Performanţele sistemului de transmisiune, din punctul de vedere al definiţiei imaginilor reproduse, pot fi apreciate cu ajutorul imaginii de reglaj, care conţine elementele geometrice necesare verificării definiţiei pe orizontală şi pe verticală a imaginii. 1. Deflagraţie. Expl.: Transformare chimică a materiilor explozive, care se produce cu vitese de înaintare de ordinul fracţiunilor de milimetru pe secundă şi cu o creştere mai mult sau mai puţin rapidă a presiunii gazelor dezvoltate în transformare. Cînd deflagraţia se produce în spaţiu deschis (aer liber), ea nu e însoţită de nici un efect acustic caracteristic, ori de vreo acţiune mecanică de distrugere sau azvîrlire a obiectelor apropiate. Cînd deflagraţia se produce în spaţiu închis, de exemplu într-o bombă manometrică sau în camera de încărcare a gurilor de foc, se produc un zgomot puternic şi o deplasare rapidă a proiectilului, a glonţului, etc. Deci, în deflagraţie, vitesa procesului depinde de presiune şi creşte cu aceasta. Deflagraţia se întîlneşte în special la pulberi. Dependenţa vitesei fenomenului, de presiune, se poate exprima prin formula: W = Wq pa, în care wq e vitesa de ardere la presiunea p= 1 at, în mm/s/kg/cm2; p e presiunea, în kg/cm2, iar a e un exponent care depinde de ordinul reacţiei chimice. De exemplu, pentru reacţii chimice de ordinul întîi, a=1. La pulberi au fost stabilite pentru a următoarele valori: a = 0,5 penfru pulberile cu fum (Vieille); a=0,2 penfru pulberile cu fum (Serebreakov); a=0,95 pentru pulberile fără fum cu nitroceluloză (Zabudski). Sin. Ardere rapidă, Combustie de ordinul întîi, Explozie de ordinul întîi. 2. Deflaţie. Geo/.; Acţiunea de suflare, îndepărtare (prin spulberare) şi transport de către vînt al materialului fin (nisipuri şi pulberi) din regiunile uscate (deşerturi şi semideşer-turi, podişuri muntoase lipsite de vegetaţie şi cu stînci dezgolite), provenit din dezagregarea şi alterarea rocilor de ia suprafaţa pămîntului. Acest proces, foarte puţin supus forţei de gravitaţie, creează un relief caracteristic: excavaţii rotunjite fără limite precise; depresiuni închise fără scurgere (endoreice), rotunde, cu marginile ridicate în pantă lină şi aşezate la altitudini independente de orice nivel de bază (uneori peste 1 000***2 000 m); stînci lipsite de pătura protectoare a solului, etc. Mărimea particulelor transportate de vînt variază cu vitesa acestuia, iar forma acestora e rotunjită, datorită atît frecării de rocile pe cari le întîlnesc în drum, cît şi frecării reciproce dintre ele, în timpul transportului. Deplasarea nisipurilor sub influenţa vînturilor nu se produce pretutindeni în acelaşi mod, deoarece intensitatea de*irans- port depinde nu numai de intensitatea vîntului, de temperatura aerului, de mărimea particulelor de nisip, ci şi de forma lor, de greutatea specifică, de prezenţa substanţelor de cimentare, de umiditatea şi de gradul de rugozitate sau de lustruire a particulelor de nisip, cum şi de caracterul complexului litojogic supus spulberării, şi de relieful lui. în cazul unei compoziţii omogene a nisipului şi a! unor condiţii fizico-geografice uniforme pentru o anumită intensitate a vîntului, cantitatea de nisip transportată variază, în timp şi în spaţiu, chiar în cuprinsul aceleiaşi regiuni. Nisipul nu se deplasează totdeauna numai într-o singură direcţie. în funcţiune de regimul vînturilor, el se poate deplasa într-o singură parte (mişcare progresivă); poate fi deplasat uniform, de vîniurile sezoniere de sens contrar, cînd înainte, cînd înapoi (mişcare oscilantă), sau poate fi azvîrlit înapoi, de vînturile de sens contrar (mişcare progresivă oscilantă). în cazul schimbării vînturilor într-un sector se poate produce o înaintare în zig-zag, iar în cazul curenţilor descendenţi se poate produce o mişcare centripetă. Sin. Deflaţie eolică. 3. Deflavif: Sin. Decrolin (v.). 4. Deflecfoare, bobine Telc.: Bobinele cu ajutorul cărora se obţine cîmpul magnetic care provoacă deflexiunea magnetică a razelor corpusculare încărcate. în construcţia acestor bobine se adoptă forme speciale, astfel încît, printr-o distri-' buţie după o lege anumită a spirelor bobinelor, să se poată obţine un cîmp magnetic cît mai uniform în regiunea în care se produce deflexiunea (v.). Sin. Bobine de deflexiune, 5. Deflecfoare, plăci Te/c.: Plăcile unui sistem de deflexiune (v.) electrostatică a razelor corpusculare încărcate. Plăcile deflecfoare au în general formă plană şi sînt dispuse paralel între ele. Uneori ele au o formă evazată (v. fig.), ceea ce permite să se obţină deviaţii mai mari, fără ca electronii să fie interceptaţi de plăcile sistemului de deflexiune. Sin. Plăci de deflexiune. 6. Deflecfor, pl. deflecfoare. 1. Tehn.: Dispozitiv, eventual mobil, folosit pentru a schimba direcţia unui curent de fluid. Deflectorul, prin dirijarea curentului de fluid (de ex. gaze de ardere, aer de răcire, etc.), serveşte la protejarea sau la îmbunătăţirea condiţiilor de funcţionare a unui sistem tehnic, respectiv a anumitor organe ale acestuia. Exemple: Deflectorul camerei de metalică mobilă montată oblic, de I plăcii tubulare spre partea inferioară a cutiei de fum a anumitor locomotive, folosită spre a împiedica gazele de ardere să freacă în cantitate prea mare prin rîn-durile superioare de ţevi de fum (v. fig. /). Serveşte, de asemenea, şî ca şicană în drumul scînteilor şi al fraisilului, la locomotivele cu combustibil solid. Deflectorul cilindrului. N\ş.: Deflecfor, în general format dinmai multe ecrane, montat în jurul cil in-drilor şi al culaselor unui motor cu ardere internă răcit cu aer, care e folosit pentru a dirija curentul de aer astfel, încît să asigure O răcire eficientă şi uniformă. V. şi sub Răcire, P/ăci deflecfoare. fum. Uf., C. f.: Placă partea superioară a mofivei. 1) cameră de fum; 2) deflecfor; 3) coş; 4) cap de emisiune. Deflecfor 87 Deflecfor .'.'Deflectorul focarului. C. f.: Clapa de fontă montată, la unele locomotive, în interiorul focarului, oscilînd ' pe un ax orizontal fixat pe cadrul uşii de focar (v. fig. II). E acţionat de o pîrghie, cu ajutorul căreia se reglează deschiderea acestuia, pentru a permite pătrunderea aerului necesar asigurării unui amestec optim cu gazele din focar. Deflectorul pistonului. Mş.: Deflector în capul pistonului unui motor cu ardere internă, care are forma unei proeminenţe şi serveşte la dirijarea gazelor proaspete intrate în cilindru, pentru a asigura o circulaţie convenabilă a acestora. Astfel, la pistoanele motoarelor în doi timpi e folosit pentru orientarea corectă a curentului de baleiaj, iar la pistoanele anumitor motoare Diesel în patru timpi e folosit pentru a realiza o bună turbulenţă. Deflecfor de scorii. C. f.: Piesă metalică, în formă de con cu vîrful în jos, montată deasupra coşului locomotivei cu abur, folosită ca paravan şi de care se lovesc particulele antrenate de gaze, dirijîndu-le înapoi în camera de fum. Serveşte şi ca parascîntei. rului, corespunzător celui de calcul, ultimul şoc de compresiune (cel frontal) să se producă în secfiunea de intrare a difuzorului. îl. Deflecforul cutiei de foc a locomotivei. 1) placă portală a căldării; 2) uşa focarului; 3) dispozitiv de închidere a uşii focarului; 4) pîrghie de comandă a uşii; 5) cadrul uşii de i. ~ de undă. Tehn.: Dispozitiv folo- focar; 6) deflecfor; sit la ajutajele de aspirafie (difuzoare) 7) balama, ale unor turboreactoare şi statoreactoare supersonice, pentru micşorarea pierderilor de energie provocate de şocul frontal produs la intrarea în difuzor. E constituit, în principal, dintr-un ac cu profil special, care se montează coaxial cu difuzorul şi cu vîrful dirijat în sensuj mişcării reactorului (v. fig. sub Ajutaj divergent). Datorită deflectorului, şocul frontal de compresiune, care se produce la o anumită distanfă în fafa secfiunii de intrare a difuzorului (cînd vitesa reactorului depăşeşte vitesa locală a sunetului), e ramificat în unu sau în mai multe şocuri înclinate, urmate de un şoc frontal de mai mică intensitate, obfinîn-du-se astfel o frînare în trepte a curentului de aer aspirat de,reactor (de la vitesa supersonică Ia cea sonică sau subsonică), de unde rezultă o comprimare a aerului, apropiată de cea adiabatică. Folosirea deflectorului de undă e rafională numai penfru valori ale numărului Mach de zbor (raportul dintre vi-tesa aparatului de zbor şi vitesa locală a sunetului) M^>\,5; sub aceste valori se folosesc difuzoare obişnuite, la cari trecerea curentului de aer aspirat de la vitesa sonică la cea subsonică se produce prin şocul frontal de compresiune. Pentru 1,52 se folosesc deflecfoare cu unde de şoc înclinate, multiple (v. fig.). Forma deflectorului depinde de numărul de unde de şoc •nclinate, cari trebuie să se formeze la intrarea în difuzor; astfel, pentru o singură undă de şoc înclinată, deflectorul Qre forma conică; pentru două unde, deflectorul are un vîrf cOnic, racordat la un trunchi de con orientat cu baza mare spre interiorul difuzorului, iar pentru un număr n de şocuri înclinate, vîrful conic al deflectorului e urmat de n— 1 trunchiuri de con racordate între ele, avînd baza mare crescătoare în sensul curentului aspirat. Distanfa cu care vîrful deflectorului depăşeşte secfiunea de intrare în difuzor şi Ur>ghiurile de vîrf ale conului şi ale trunchiurilor de con sînt determinate de condifia ca, la regimul de zbor al reacto- Deflector cu undă de şoc înclinată, a) cu două trepte; b) cu trei trepte; î) ajutaj; 2) deflecfor de undă; 0*4) prima undă de şoc înclinată; AC) unda de şoc dreaptă; DA) a doua undă de şoc înclinată; AB) undă de şoc exterioară. 2. Deflecfor. 2. Tehn., Insf. conf.: Dispozitiv din instalafiile de ventilafie naturală, care serveşte la evacuarea aerului viciat din încăperi, folosind energia cinetică a vîntului, şi care se montează în exteriorul clădirii, în punctele terminale ale conductelor de aer; concomitent, deflectorul trebuie să înlăture posibilitatea de a se produce răsturnarea tirajului, adică refularea aerului din exterior. în încăpere. Curentul de aer exterior (vîntul) care loveşte deflectorul produce o presiune pozitivă numai asupra unei părfi mici din suprafafa acestuia; pe cea mai mare 1 o 1 parte, însă, datorită ruperii vinei de aer, se formează o de-y presiune, care provoacă absorpfia aerului din interiorul încăperii şi evacuarea lui prin deflector. în lipsa vîntului, deflectorul se comportă ca un coş obişnuit. Se folosesc diferite tipuri constructive de deflecfoare (v. fig. /). Pentru a asigura con-stanfa tuturor indicilor de calitate ai deflectorului, toate dimensiunile acestuia se fac multipli sau submultipli ai diametrului d al corpului, în general cilindric, al deflectorului. Condifiile penfru alegerea unui deflector sînt construcfia cea mai simplă şi proprietăfile aerodinamice cele mai bune; aceste proprietăfi rezultă din caracteristicile aerodinamice ale deflectoarelor, obfinute prin încercarea lor în tunele aerodinamice (v. fig. II). Diagramele caracteristicilor deflectorului se construiesc în coordonate relative: pe axa absciselor e trecut raportul vc/vv dintre vitesa în corpul detectorului vc şi vitesa vîntului vv, iar pe axa ordonatelor, raportul Hdj!Hv dintre pierderile de presiune din deflector Hdf şi presiunea dinamică a vîntului Hv.— Alegerea deflectorului se efectuează prin încercări. După determinarea pierderilor de presiune în refeaua de ventilafie se construieşte — pe diagrama caracteristicilor — parabola care reprezintă variafia rezistenfei. La intersecfiunea caracteristicii refelei cu carac- o I. Tipuri constructive de deflector. a) deflector rotund, metalic; b) deflector dreptunghiular (metalic sau de lemn); c) deflector metalic cu capac lenticular, tip Grigorovici; I) capac; 2) apărătoare de vînt (corp); 3) difuzor; 4) con; 5) susţinător. Deflecfor 88 Deflegmafor teristica deflectorului se găsesc valorile căutate Hd^Hv şi vjvv . Cunoscînd vitesa medie a vîntului şi debitul de aer care trebuie evacuat prin deflector, se determină debilul acestuia. In cazul cel mai simplu, pentru un deflector montat direct pe acoperiş, fără conductă de evacuare, diametrul d al corpu^ lui deflectorului se determină cu relafia: [m]f în care D (m3/h) e debitul de aer care trebuie evacuat de deflector, iar vv (m/s) e vitesa medie a vîntului. II. Caracteristicile aerodinamice a în instalafiile de ventilafie trei tipuri de deflector, în coor-naturală, deflecfoarele se mon- donate relative vc/vv şi Hdf/Hv. tează pe acoperişurile pe cari vc şi vv) vitesa în corpul deflec-nu există luminatoare, în par- torului, respectiv vitesa vîntului; tea Cea mai înaltă a lor. în Hjf) pierderile de presiune în de-Vecinătatea deflectoarelor nu fiector; Hv) presiunea dinamică a trebuie să existe obstacole pen- vîntului; f, 2 şi 3) caracteristicile tru vînt sau cari să creeze unui deflector cilindric rotund, me-zone de suprapresiune. La lă- talie, respectiv ale unui deflector fimi ale încăperii de ventilat dreptunghiular, de lemn, respectiv mai mici decît 25 rn se mon- ale unui deflector tronconic rotund, tează un singur rînd de deflec- metalic (tip Grigorovici) ; 4) carac-toare, dispuse pe O direefie teristica reţelei de ventilaţie, paralelă cu axa longitudinală a încăperii, iar la lăfimi mai mari decît 25 m, două rînduri de deflecfoare; distanfa dintre două deflecfoare ale aceluiaşi rînd se ia de maximum 10 m. î. Deflecfor. 3. Nav.: Instrument care serveşte la compensarea compasului magnetic, cînd nu se dispune de aliniamente la uscat. E constituit dintr-o scară gradată, montată pe un suport cu două picioare, cu care se fixează de alidada compasului; pe scară culisează, cu ajutorul unui şurub micrometric, un cărucior pe care se găsesc doi magneţi permanenfi (v. fig.). Deflectorul serveşte la compensarea coeficienfilor aproximativi B şi C, în ipoteza că coeficientul E e nul sau neglijabil ( v. sub Deviafia compasului magnetic. Principiul compensării cu deflectorul e următorul: Dacă la capul (direcfia) la qjc care coeficientul respectiv (B sau C) are V valoarea maximă se provoacă, cu ajutorul deflectorului, o deviaţie dată a acului compasului şi se schimbă capul cu 180° (pozifia deflectorului rămînînd neschimbată), se observă aceeaşi ds- (-s-viafie numai dacă coeficientul respectiv e nul; cînd se observă o deviafie diferită de prima, se efectuează compensa-j rea compasului cu ajutorul magnefiior de compensare respectivi. Pentru compensarea coeficientului C, practic se procedează astfel: Se dirijează nava în direcfia Est indicată de compas (acul compasului formînd un unghi drept cu planul diametral al navei), după care de-flecforul se aşază cu polul Sud al magnefiior deasupra vîr-fului Nord al acului compasului. Deflectorul se roteşte apoi spre dreapta cu 135°; prin aceaşta, acul compasului atras de Def lectori 1J suport; 2) scară gradată; 3) cărucior; 4) magnet permanent; 5) tijă filetată. magnetul deflectorului se stabileşte într-o pozifie de echilibru, care e modificată prin ridicarea sau coborîrea mag-nefilor deflectorului, pînă cînd acul magnetic ia direcfia Est (în planul diametral al navei), adică o direefie deviată cu 90° fafă de cea iniţială. La schimbarea capului cu 180°f adică în direcfia Vest, pozifia deflectorului rămînînd neschimbată, acul magnetic nu-şi modifică pozifia pentru C = 0; penfru C^O, adică dacă există o forfă transversală devia-toare, acul magnetic îşi modifică pozifia, indicînd o deviafie care urmează să fie compensată cu ajutorul magnefiior transversali ai compasului. Pentru compensarea coeficientului B se procedează, practic, în acelaşi mod, însă folosind capetele Nord şi Sud, iar compensarea compasului se face cu ajutorul magnefiior longitudinali ai acesiuia. 2. Deflegmare. Ind, chim., Ind. alim.: Operafia de condensare parfială a vaporilor rezultafi dintr-o distilare sau rectificare, pentru a elimina o parte din conţinutul de componenţi grei din vapori. Deflegmarea are efectul unui taler teoretic (v. sub Distilare). Condensarea se face indirect, prin răcire cu aer sau cu. apă. Termenul deflegmare provine din industria spirtului şi indică liberarea vaporilor de distilat din flegmă, de părţile cari fierb mai greu. El s-a extins apoi la tehnica distilării produselor petroliere, a produselor obţinute prin distilarea gudroanelor de cărbuni/ a uleiurilor eterice, etc. Procesul deflegmării se produce în domul unui alambic sau în deflegmatorul unui cazan de distilare, la o temperatură bine definită, prin răcirea produsă de aerul înconjurător sau de apă, cînd se condensează o parte din vaporii distilatului, mai bogaţi în constituenţi cu punctul de fierbere mai înalt decît al vaporilor iniţiali. Vaporii condensaţi se scurg pe pereţii recipientului de distilare şi cad înapoi peste cei cari vin, răcindu-i parţial. Datorită schimbului de căldură dintre vaporii condensaţi şi cei cari vin din căldare, primii se evaporă din nou şi trec mai departe în deflegmafor. Acest fenomen de condensare pe o suprafaţă răcită şi de reevaporare în contact cu vaporii proaspeţi, veniţi din căldare, se numeşte şi reflux. Vaporii condensaţi în deflegmafor au altă compoziţie chimică decît amestecul celor cari vin din lichidul ce fierbe în căldare, şi decît vaporii cari se scurg pe pereţii instalaţiei de distilare. Deflegmarea e caracterizată prin jocul dintre căldura care trebuie dată distilatului şi condensatului, cum şi prin mişcarea într-un sens şi în sens contrar a distilatului în faza de vapori, a condensatului şi a reziduului din căldare. Acţiunea deflegmării depinde de următorii factori: ea creşte cu căldura transportată de vapori şi cu raportul dintre cantitatea de vapori totali şi de vapori rămaşi; e cu atît mai mare, cu cît drumul la care materialul condensat e supus la acţiunea vaporilor e mai lung, şi cu cît acesta e mai fin divizat, cînd întîlneşte vaporii. în tehnica modernă, deflegmarea e combinată, de obicei, cu fracţionarea, sistem care înlocuieşte din ce în ce mai mult vechiul sistem de purificare a substanţelor prin distilare însoţită de deflegmare. 3. Deflegmafor, pl. deflegmatoare. Ind. chim., Ind. alim.: Condensator răcit indirect cu apă sau cu aer, care serveşte la deflegmare. Din punctul .de vedere constructiv, defleg-matoarele pot fi: cu şicane (v. fig. I), cu fascicul tubular, sau cu lentilă (v. fig. II). Deflegmatorul e un aparat folosit în unele instalaţii de distilare, de exemplu în cele din industria spirtului, a gudroanelor de cărbune, a uleiurilor, etc. Astfel, de exemplu, în industria uleiurilor întreaga instalaţie de extracţie a acestora cu solvenţi e pusă în legătură cu atmosfera prin deflegma-tor, constituit, de obicei, din două sau din trei turnuri umplute cu inele Raschig, sau echipate cu talere şi răcite, eventual, cu manta de răcire şi, în orice caz, cu apă sau cu sara- Deflexiune 89 Deflexiune mură răcite intens într-o instalafie de răcire. Apa sau saramura răcite se stropesc în partea superioară a turnurilor, în şicane I) vaporii disfilafu-lui; 2) vapori de-flegmati,* 3) intrarea apei de răcire; 4) margine crestată; 5) rigolă pentru captarea apei de răcire; 6) ieşirea a-pei de răcire; 7) şicane. II. Deflegmator cu lentilă. 1) vaporii distilatului: 2) vapori deflegmaji; 3) intrarea apei de răcire; 4) ieşirea apei de răcire; 5) lentilă. contracurent cu vaporii necondensafi cari vin din instalafia de extraefie (rezervoare, se-I. Deflegmafor cu parafoare florentine, etc.). Vaporii intră în primul turn prin partea inferioară şi se ridică printre inele sau talere în partea superioară; partea care nu condensează în primul turn pătrunde în al doilea, de asemenea prin partea inferioară, şi se răceşte în continuare prin contact direct. Ultimul turn e în legătură cu atmosfera printr-un tub scos la circa 6 m deasupra clădirii. Amestecul de agent de răcire şi benzină trece la un separator florentin, de unde benzina e reîntoarsă în extraefie, iar agentul (saramura) se răceşte sau se evacuează la canal (apa). Benzina recuperată în deflegmator prezintă o distilafie Engler mai joasă (inifialul şi finalul mult mai jos); de asemenea, densitatea ei e mult mai mică decît a benzinei de extraefie obişnuită (circa 0,68, fafă de circa 0,71). î. Deflexiune, pl. deflexiuni. 1. Tehn.: Abaterea unui curent de fluid de la direcfia lui de curgere, cu ajutorul unui deflector, fie pentru a-l dirija într-o nouă direefie, fie pentru ca, schimbîndu-i direcfia şi vitesa, să depună particulele solide sau lichide pe cari le poartă în suspensie, (v. şi sub Deflector). Această abatere se măsoară, de obicei, prin tangenta unghiului de deflexiune, format de vitesa inifială a curentului de fluid şi de vitesa finală a curentului deviat; tangenta acestui unghi e egala cu raportul dintre vitesa indusă şi vitesa la infinit amonte. Exemplu: Deflexiune aerodinamică. Mec. fi.: Unghiul pe care îl formează vitesa V într-un punct P al unui curent de fluid, fafă de direcfia vitesei de la infinit. Deflexiunea se produce cînd într-un curent paralel e introdus un corp oarecare, iar determinarea ei prezintă interes dacă acest corp e un profil de aripă (aripă de anvergură infinită) sau o aripa de anvergură finită, ambele situate într-un curent de aer. La profiluri şi la aripile de anvergură finită e necesar sa se cunoască deflexiunea curentului în aval, care, convenţional, se consideră pozitivă cînd vitesa V e deviată în sensul opus portanfei pozitive. La un profil de aripă,deflexiunea 8 rezultă din expresia(v. fig.): (1) 8 = tg^. * 00 în care wm e vitesa indusă de sistemul de vîrtejuri cu care e echivalentă aripa de anvergură infinită (vîrtej legat, a cărui intensitate T şi a cărui pozifie sînt funefiune de incidenfă infinit. La o aripă de anvergură finită, deflexiunea e diferită de aceea datorită unui profil, deoarece vitesa indusă w, datorită sistemului de vîrtejuri echivalent aripii de anvergură finită, se obfine compunînd vitesa y~2 g, Şw, /frv, ^=2 Qw. —) S*/ S^A dy) Q)WX dwx dwx \ dz < $wv dwv -----£_—± + dx dy ■ d^ dy dwx dwx d'Wy dw. + dwz dwz dx dy dwz dws dz dy dz /a®2 qwa ^ \a* + a*/ 07 dz dy dwx dwx dwy dw>y dwz dw. - + + - dz dx dz dx dz dx (7) t\xx=2Vx *la=2Y„=2 dwx dx dwz dz dw. dy y. dwx dy dx dwy dwz % = 2Y^ = -^ + -^- dwz dwx t = 2V“= d*+l)z” (8) "Y XX y xy Vxz V ^yy yyz _ Yzx y zy dr, care are valoarea absolută d* şi cosinusurile directoare cos a„v=«, dw Vq>" v0r __dw dx^c)w dy ^ d™ dz di dx ds Sy ds dz di dw , =— cos av„-f dx , dw + JyC0S «V . dw +S7cos Or, se ştie că un tensor de ordinul al doilea ataşează într-un ( dw \ punct diferitelor orientări v vectori car‘ s‘n* func- ţiuni lineare şi omogene de cosinusurile directoare ale acestor orientări (v. sub Tensor). Matricea tensorului care asociază vectorii ^ diferitelor orientări v are liniile formate din com-ds ponentele cartesiene ale vectorilor dw dw dw dx' dy1 dz ' pe cari tensorul îi asociază orientărilor axelor Ox, Oy şi Oz, adică e _ dwx dwy dx dx (9) -dsl Se obfine astfel următoarea expresie a mărimii d*2- (6) ^ ~ d^= ^xx ^ + ^dy2 + T|" ^ + ' ' +riJVfdxdy + r]ySdydz + T(\gxdzdxl care arată că cele şase mărimi rţ^, unde i şi k reprezintă simbolurile x, y şi z, descriu starea locală de deformafie a corpului, corespunzătoare variafiei de pozifie considerate. în Mecanica corpurilor considerate ca medii continue se consideră, în particular, deformafii destul de mici pentru ca toate derivatele parfiale şi de ordinul întîi ale mărimilor wX/ wy, wz în raport cu coordonatele să fie foarte mici în raport cu unitatea şi deci produsele a două derivate parfiale de acest fel să fie negli jabile în raport cu înseşi derivatele. Mărimile se reduc, în acest caz, Ia următoarele şase mărimi de ordinul întîi şi lineare 2 yiJt (notate adeseori şi 2 s^): dwy dwz dx dw2 dy dwz dz dwx dy dwx dwy dz dz Ea se poate descompune într-un singur fel în suma dintre o matrice antisimetrică, ale cărei elemente satisfac condicile <*ik—~~aki' deci a#=0, şi o matrice simetrică, ale cărei elemente yik satisfac condifiile yik=ykil —şi anume astfel încît (10) (11) __ 1 fdwk QwA 2 dxk) _ 1 fdwk QwA “ 2 \g)x, + c)**/ ' Cele şase mărimi y^ sînt componentele distincte ale tensorului simetric şi de ordinul al doilea care se numeşte tensorul deformafie specifică. EI are următoarea matrice: Faptul că mărimile y^ sînt componentele unui tensor de ordinul al doilea rezultă_din expresia derivatei de direefie a vectorului deplasare w, în direcfia v a elementului de arc undei şi k, respectiv xi şi xk, reprezintă coordonatele cartesiene x, y şi z. în adevăr, prin adunarea elementelor şi yik ale celor două matrice se obfine dwk aik+yik=-jţ^r ■ adică elementele matricei (9). Deci, tensorul de ordinul al doilea care asociază diferitelor orientări înseşi derivatele de direefie respective ale vectorului deplasare w e egal cu suma dintre tensorul antisimetric de componente aije şi tensorul simetric de componente y^, unde y^ sînt elementele matricei (8), care caracterizează deformafia locală. Tensorul antisimetric de componente aik din (10) caracterizează rotafia de ansamblu a micii părfi din corpul considerat, în sensul că mărimile UyZ, ciy =0. Din aceste relaţii rezultă că deplasarea wt e constantă pentru tot corpul; orice condiţie de rezemare permite ca ea să fie considerată nulă (ze^ = 0). Deplasările wx şi wy sînt cuprinse în plane normale la axa O2; deci starea de deformaţie e plană. Stare de deformafie plană generalizată: Stare de deformafie plană în care nu se admite ipoteza restrictivă conform căreia secfiunile transversale ale unui cilindru (sau ale unei prisme) nu se pot curba (v. mai sus Stare de deformafie plană). Deplasările căutate sînt de forma wx=wx(x,y), wy — = ‘wy(x,y), wx = wz{x,y), în cari ultima componentă trebuie sa fie o funcţiune armonică (A^, = 0)f pentru a putea verifica condiţiile de continuitate a deformaţiilor (corpuri isotrope şi omogene). Stare de deformafie simplă: Stare de deformafie corespunzătoare unei solicitări simple a unei bare: întindere (compresiune), lunecare, încovoiere, răsucire. Sfare de deformafie tridimensională: Stare de deformafie corespunzătoare, în caz general, unui corp oarecare. Sin. Stare de deformaţie spaţială. Deformafie sub greufafe proprie 99 Deformafia htrfiei 1. ~ sub greutate proprie. Rez. mat.: Deformafia unui corp supus greutăfii sale proprii şi reacfiunilor în punctele de reazem. 2. Deformafie, capacitate de Mefg.: Proprietatea unui metal pur sau a unui aliaj metalic de a putea suporta o deformare plastică. Capacitatea de deformafie depinde de următorii factori: natura metalului sau a aliajului, respectiv refeaua cristalină a acestuia (de ex. metalele sau aliajele avînd reţea cubică cu fefe centrate se pot deforma plastic mult mai uşor decît cele cu refea cubică cu volum centrat, deoarece au 24 de sisteme de alunecare posibile, fafă de 8 sisteme, cîte are refeaua ultimă); mărimea grăunţilor cristalini (cu cît aceştia sînt mai mari, cu atît deformafia se produce mai uşor); vitesa necesară de deformare, care cu cît e mai mare, cu atît deformafia se produce mai greu; existenfa incluziunilor, a reta-surilor microscopice, etc., pe planele de alunecare sau între cristale (reduce capacitatea de deformafie prin frînarea mecanică a deformării). Capacitatea de deformafie creşte cu temperatura, respectiv cu plasticitatea materialului. 3. grad de Mefg.: Raportul dintre secfiunile transversale inifială şi finală ale unui obiect supus la prelucrare prin deformare (laminare, forjare, etc.). Gradul de deformafie (exprimat, uneori, în %) e funefiune de temperatura la care se efectuează operafia, de natura materialului, de felul obiectelor prelucrate, de utilajul folosit, etc. Proprietăfile mecanice finale ale materialului depind în mare parte de gradul de deformafie (v. Deformafie, grad critic de ~). Sin. Grad de reducere, Coroiaj (v.). 4. grad critic de Metg.: Gradul de deformafie care, după executarea recoacerii de recristalizare a materialului deformat, e însofit de creşterea exagerată a mărimii grăuntelui cristalin şi de rezilienfă foarte redusă. La ceieJ mai multe dintre metalele şi aliajele folosite în tehnică, gradul critic de deformafie e cuprins între 3 şi 16%; de exemplu 5"*6% la fierul moale, 8—16% la ofelul carbon (v. fig.)» circa 5% la cupru, circa 3% la aluminiu. Pentru a evita obfinerea unei granulafii grosolane după recristalizare, deci rezilienfă foarte mică, la prelucrările prin deformare plastică trebuie să se realizeze grade de deformafie mai înalte decît cele critice. Cu cît gradul de deformafie e mai înalt, peste cel fiilor proprii sistemului de proiecfie cartografică adoptat. Sin. Anamorfoză. 6. ~a hîitiei. Cartog., Topog.: Variafiile de lungime, de unghi şi de suprafafă, în diferitele zone ale hîrtiei unei hărfi sau ale unui plan, cari apar după întocmirea hărfii sau a planului respeciiv. ' Deformafia hîrtiei (sau a materialului pe care sînt desenate harta sau planul respectiv) are un rol important în cartografie deoarece, datorită ei, erorile de măsurare grafică a distanfelor, a unghiurilor şi a suprafefelor cresc considerabil şi, prin aceasta, valoarea de utilizare a planului sau a hărfii respective scade. Pentru a evita aceste deformafii se iau anumite măsuri ca, de exemplu: planurile la scări mari, la cari se cere o mare precizie grafică a scării, se lipesc pe foi de aluminiu, pe foi de zinc, uneori pe sticlă, pe placaje uscate, sau pe pînză (cu mai pufin efect), redueîndu-se astfel deformafia prin contracfiune din cauza uscăciunii, sau prin dilatafie din cauza absorpfiei de umiditate; odată cu întocmirea planului sau a hărfii se construieşte un caroiaj de coordonate; se desenează scări grafice, etc. în diferite lucrări tehnice e necesar, adeseori, să se determine precizia măsurătorilor grafice de pe planuri . şi hărfi şi să se determine deformafia de lungime şi cea unghiulară dintr-o regiune a desenului (v. fig. /). Dacă se notează cu r=Al/l, cu p=Ax/x şi cu q~Ayjy, deformafiile relative aTe lui /, respectiv x şi y (în procente), se obfine . Reprezentare grafică a deformafie! de lungime şi unghiulare a hîrtiei. A«=ai-a = — (/>%-?%), Gr ac/u! de deformaţie Influenfa gradului de deformafie asupra mărimii grăuntelui şi asupra rezilienfei ofelului carbon după recristalizare. f) rezilienfă (q), în kgm/cm2; 2) mărimea grăuntelui (^2). critic, cu atît structura după recristalizare rezultă mai fină. 5. Deformafie. 2. Cartog., Geom.: Variafiile de lungimi, de unghiuri sau de suprafafă pe cari le prezintă proiecţiile în spafiu (în proiecţiile cartografice, pentru întocmirea hărţilor, obiectele de pe elipsoidul de referinţă pe o altă suprafaţă) faţă de obiectele pe cari le reprezintă.' Orice proiecţie prezintă deformaţii faţă de obiectele din spaţiu, afară de cazul proiecţiei unei figuri plane pe un plan paralel cu ea, cînd figura-proiecţie e egală cu originalul, în proiecţia cilindrică, şi omotetică cu ea, în proiecţia conică. Fiecare proiec|ie are legile ei proprii de deformaţie sau de anamorfozare, exprimate prin elementele pe cari le păstrează. Astfel, proiecţia cilindrică păstrează raportul a trei puncte în linie dreaptă; proiecţia conică păstrează biraportul (raportul anarmonic) a patru puncte în linie dreaptă. Deformaţiile previzibile şi cari pot fi calculate cu exactitate nu trebuie confundate cu erorile, cari au cu totul alt caracter şi, în reprezentarea hărţilor, se suprapun deforma- r~p sin2 a-f q cos2 a şi unde £ = unghiul de un radian. De obicei, deformaţiile se determină pe suprafafa unei hărfi sau a unui plan, în mod sistematic, după direefiile caroiajului şi după diagonalele lui, şi, în baza acestor determinări, se trasează, pe harta sau pe planul respectiv, isolinii de egală deformafie dată. Aceste isolinii mărginesc suprafefe 1 002 1 002 -f- 1003 -f- 1.000\^+ 1.000 ^ 1.000 -f- 0.990 + l o o\ o _ ‘ (ywj) (i.ooi)" }şnm) ~g^hrerm) - 1 002\h 0998 +~ 1000 -[- 1002 -f- 1002 4^1.000 -f- . Vr . \_ a Io o cd"* 1002 1002) ^ (10015) (TOOU))c' (70(B) r° (10025) w + 1002V(- 1.000 -f- > 000 -j~ 1Q02 + 1000 + ^ 0 0035)^ (TQ025)" d'OpjD d0j)35) -P205 + 3 FeO. Din cele trei reacţii parfiale succesive rezultă următoarea reacfie gensrală de defosforare: (4) 2Fe3P + 5FeO + »CaO ^ (CaO)„-P205+11 Fe. Constanta de echilibru a acestei reacţii, considerînd confinutul în fier constant, se defineşte prin relafia: (5) „ _ (p2°5) Confinutul are valoarea: Kp [ P]2 (FeO)5 (CaO)” fosfor rămas în ofel, la starea de echilibru, (6) (P2O5) XI/. Variafia curgerii lente a betonului, în funefiune de natura agregatelor (specificată pe diagrame). în care eci e deformafia datorită curgerii lente a pietrei de ciment în intervalul de timp t, oft e rezistenfa componentei gelice a pjetrşi de ciment în momentul aplicării sarcinii, l e Kp (FeO)5 (CaOy* iar gradul de defosforare are valoarea: __ (P2O5) [P]2" (7) nP=- ~Kp(FeO)5 (CaO)w Din relaţiile 5, 6 şi 7 rezultă: confinutul în fosfor rămas în ofel creşte cu confinatul în P?Oş, deci cu confinutul în Defosforare, grad de ~ 103 Degajare, unghi de ~ fosfor din încărcături; adausul de var reduce confinutul în fosfor cu atît mâi mult, cu cît n e mai mare (deci defosfo-rârea e mai accentuată cînd «=4, adică atunci cînd rezultă fosfat tetraealcic); gradul de^defosforare e cu atît mai înalt, cu cît zgura confine mai mult CaO liber (zgura de mare bazicitate), cu cît e fhaî bogată în FeO (zgură cu mare putere de oxidare) şi cu cît Kp e mai mare (deci temperatura e mai joasă). Cantităfile de Si02 şi AI2O3 din zgură rimase neiegafe (sub formă de silicat de calciu, respectiv de aluminat de calciu) descompun fosfatul de calciu, liberînd P2Os care — în prezenfa elementelor reducătoare (C, Si, Mn) şi a fierului lichid — trece în fosfură de fier (după reacfia 1, dâ la dreapta lâ stînga), r@fosforîndu-se astfel baia; în prezenfa unei cantitafi mai mari de carbon, oxidul de fosfor e redus după reacfia (8) P2O5 +5 C + 6 Fe = 2 Fe^P + 5 CO; ddei defosforarea se pdate produce numai în absenfa carbonului, adică după decarburarea completă a băii. Defosforarea devine mai activă cînd confinutul în FeO e de cel pufin 8% şi cînd zgura e suficient de fluidă pentru a nu împiedica reacţiile 1*»4 de mai sus. 1. grad de V. sub Defosforare. 2. Defrişarea pădurii. Silv.: Operafia prin care a-boretul de pe o anumită suprafa}ă de pădure e complet înlăturat, în vederea folosirii de lungă durată a solului, în scopuri cari diferă de cultura forestieră; tăierea şi scoaterea din rădăcini a arborilor, urmate eventual de desfundarea şi de lucrarea solului pădurii, în vederea înlocuirii speciei sau a speciilor lemnoase, penfru reîmpădurire, nu constituie o defrişare. — Defrişarea pădurii pentru punerea în cultură agricolă a solului se numeşte iăzuire. în trecut, cînd operafia se efectua cu ajutorul focului şi al muncii manuale, în lungile perioade de inactivitate (toamna, iarna, primăvara de timpuriu) a populafiei săteşti, defrişarea pădurii implica un mare volum de muncă; în prezent, defrişarea se efectuează mecanizat. în trecut, în perioada de expansiune în suprafafă a agriculturii, s-au practicat defrişări întinse. Atît timp cît pădurile — ca sursă de producfie a lemnului şi a altor produse, şi ca mijloc de proiecfie — depăşeau nevoile oamenilor, lazuirea a constituit o acfiune economică pozitivă. îri economia capitalistă, în mai multe regiuni ale lumii, datorită goanei după profituri, defrişările de păduri au devenit acţiuni economice negative. în economia socialistă, defrişarea unei păduri e admisă numai în anumite cazuri bine justificate, de exemplu pentru construcfia de căi de comunicaţie, instalarea de fabrici, de exploatări miniere, petroliere, etc. — în fara noastră se practică astăzi operafia contrară defrişării, care e împădurirea anumitor terenuri neforestiere (de ex. terenuri degradate, surpătoare, mlăştinoase, epuizate prin cultură agricolă, cu nisipuri instabile, etc.), pentru constituirea de perdele forestiere şi a zonelor de protecfie, etc. 3. Defrînare. Transp.: Operafia de suprimare a forfei de frînare care acfionează asupra organelor de frînă ale unui vehicul, ale unui aparat de ridicat, etc. Sin. Desfacerea •finei. V. şl sub Slăbirea frînei. 4. ~a suveicii. Ind. text. V. Deblocarea suveicii. s. Degajamenf, pl. degajamente. Arh.: încăpere (ante-cameră, coridor, vestibul, etc.) care serveşte, fie ca spafiu de comunicafie între încăperile unui apartament sau între încăperile, situate la acelaşi nivel, ale unei clădiri publice, fie ca sPafiu de comunicafie între interiorul unei clădiri şi exterior. v;aw/////2Zî, 7VWS 7TĂ W/) W///M/A m SE. e. Degajare. 1. Mett.: Şanf inelar sau rectiliniu, practicat prin prelucrarea prin aşchiere, servind la limitarea unei suprafefe care va fi prelucrată ulterior (prin 1 strunjire, rectificare, filetare, etc.), în unul dintre următoarele scopuri: să micşoreze la mimmul necesar suprafefele de aşezare şi de frecare la realizarea unui asamblaj, în vederea îmbunătăţirii preciziei de prelucrare a acestor suprafefe şi a preciziei de asamblare (v. fig. a); să permită sculei terminarea cursei de lucru (scăparea sculei la capătul suprafefei prelucrate), fără să se deterioreze fafa laterală adiacentă (v. fig. b şi c); să permită îndepărtarea mai uşoară a aşchiilor şi a impurităfilor de pe suprafefele de ghidare, Degajări la piese metalice, a) degajare interioară cilindrică pentru reducerea ariei suprafeţei de contact între un arbore şi o bucea; b şi c) dega|are interioară# respectiv exterioară, inelară, pentru scăparea cuţitului de filetat; d) degajare lineară pentru îndepărtarea aşchiilor la rectificare; î) piesă; 2) porţiune filetată; 3) degajare cilindrică sau inelară; 3’) degajare lineară; 4) disc abraziv. (____ _ _ ^ .de aşezare sau de măsură de mare precizie (de ex. la mese de trasat şi de control, etc.) (v. fig. d). 7. Degajare. 2. Mett.: Operafie de prelucrare prin aşchiere (strunjire, frezare, etc.), pentru realizarea unei degajări în accepfiunea Degajare 1. Sin. (parfial) Şănfuire. 8. fafă de Mett.: Suprafafă activă a sculelor aşchie-foare sau a dinfilor acestora, care exercită apăsarea de aşchiere asupra stratului de metal de aşchiat, şi de-a lungul căreia alunecă, adică se degajează, aşchia detaşată (v. şi sub Sculă, Sculă aşchietoare). 9. ~r sculă de Mett.: Sculă profilată penfru a putea executa un şanf de degajare. 10. ~r unghi de Mett: Unghiul — măsurat într-un plan secant normal pe proiecfia tăişului pe planul de bază — dintre fafa de degajare (v. Degajare, fafă de ~) a unui cuţit sau a unui dinte de sculă de aşchiere, ori dintre planul tangent la această faţă, şi un plan perpendicular pe linia sau pe planul de aşchiere (v. şi sub Sculă, Sculă aşchietoare). Acest unghi intervine în procesul de aşchiere, fiind unghiul real de degajare, şi se notează cu simbolul Y, spre deosebire de unghiul dintre faţa de degajare şi un plan perpendicular pe direcţia virtuală a mişcării principale a cuţitului (ori un plan axial, la sculele de revoluţie), măsurat în acelaşi plan secant, la cuţitul considerat static (corp geometric în repaus), numit astfel în mod impropriu unghi de degajare, care se notează cu simbolul y (nebarat). Numirea corectă a acestui unghi de degajare static ar trebui să fie „unghiul feţei". După cum planul secant în care se măsoară taie tăişul principal, tăişul secundar, sau un tăiş de racordare, se deosebesc: unghi de degajare principal, unghi de degaiare secundar, respectiv unghi de degajare al tăişului de racordare. — Dacă planul secant în care se măsoară unghiul e un plan longitudinal (adică paralel cu axa sau cu o faţă de prin- Degajare 104 Degazarea apei dere longitudinală a sculei), unghiul e determinai în plus prin atributul longitudinal, şi e notat cu yy, iar dacă planul secant e transversal (perpendicular pe planul longitudinal) sau paralel cu avansul de lucru, unghiul e determinat prin atributul transversal (v. fig.), şi e notat cu yx. între unghiul fefei, măsurat în planul secant normal, şi unghiurile fetei măsurate în planele longitudinal şi transversal, există următoarele relafii de recurenfă, cari cuprind ca parametri constanţi şi unghiul de atac şl unghiul de înclinare ale tăişului considerat: tg Y =tg Y* sln K + tg Yy cos x, tgY^=igY sin%±tg^ cos k, tgYj,=igY sinx + igA, sin x, Unghi de degajare. I)cuti+; s) direcfia avansului; x) unghi de afac; xx şi yy) urmele planelor transversal, respectiv longitudinal; NN) direcţia forfei de aşchi- în cari simbolurile sînt cele din figura ere. alăturată. 1. begajare. 3. Nav.: Operaţie de îndepărtare a unei formaţiuni navale care a fost încadrată în tirul artileriei inamice, pentru a ieşi dintr-o poziţie defavorabilă sau pentru a întrerupe contactul cu acesta. în general, degajarea se face sub protecţia unei cortine de fum. 2. ^a frontului. Nav.: Liberarea porţiunilor de pe navă de obiecte sau instalaţii (de ex. tende, tendare, balustrade, etc.) cari ar putea împiedica tirul unei guri de foc. 3. Degajare. 4. Silv.: Ansamblu de operaţii de îngrijire a seminţişurilor, prin cari elementele de viitor sînt liberate (degajate) de elementele stînjenitoare, cum sînt, în sens larg: buruienile, ierburile şi plantele agăţătoare — în faza de copleşire a seminţişurilor prea tinere — cum şi puieţii de specii inferioare şi cei rău conformaţi, defeduoşi, dar cu dezvoltare viguroasă, dominantă. — în accepţiune mai largă: operaţiile efectuate prin tăiere, din toate lucrările de îngrijire a arbo-retelor — de la faza de seminţiş pînă Ia cea de arboret exploatabil — prin cari anumite elemente de viitor sînt liberate (degajate) de alte elemente, în general mai puţin valoroase şi stînjenitoare. în această accepţiune, sînt operaţii de degajare operaţiile de îngrijire a seminţişurilor, de curăţire în faza de nuieliş (faza de masiv) şi de răritură în fazele de la prăjiniş pînă la codru, efectuate prin tăiere, şi chiar tăierile de punere în lumină, în faza de pregătire a regenerării pădurii. 4. Degajare. 5. Si/v.: în exploatarea pădurilor, faza constituită din curăţirea terenului în jurul arborelui care se doboară, prin strîngerea uscăturilor, călcarea sau înlăturarea zăpezii, facerea pîrtiei pentru retragerea lucratorilor, etc. 5. Degajarea unui fraseu. Telc.: Raportul dintre depărtarea 6 a razei unei unde directe de la emiţător la receptor, faţă de pămînt sau faţă de alt obstacol, şi raza primului elipsoid Fresnel în acel loc, raport considerat în punctul cel mai critic de pe traseu (v. fig.). Un traseu de radio-rşleu e bine degajat cînd acşşt raport e supraunitar, rău degajat cînd raportul e sub 0,5 şi obturat, cînd raportul e negativ (cînd traiectoria undei directe întîlneşte obstacolul). Traseele obiurate pot fi folosite în unde metrice (trasee de difracţie). Degajarea unui traseu variază în timp din cauza variaţiei refracţiei atmosferice şi are ca efect variaţia intensităţii cîmpului recepţionat. 6. Degajat. Arh.: Calitatea unei coloane de a fi aşezată lîngă un’ zid, însă depărtată de acesta cu un mic spaţiu (v. fig. sub Angajat). 7. Degarnisire. Agr.: Pierderea ramurilor roditoare de pe ramurile-schelet, ca efect al îmbătrînirii celor • dintîi, al umbririi lor sau din alte cauze. 8. Degazare. 1. Fiz., Tehn.: îndepărtarea gazului dintr-un fluid, dintr-un spaţiu închis sau de pe o suprafaţă solidă. Degazarea se efectuează prin pomparea cu pompe de vid înaintat, în timp ce recipientul de degazat e încălzit la temperaturi cît mai înalte, astfel încît să se producă desorpţia gazului adsorbit pe pereţii recipientului. Urmele de gaz neevacuate prin pompare sînt îndepărtate prin adsorpţie pe anumite substanţe (de ex. cărbune activ la temperaturi joase, magneziu metalic, etc.). Substanţele cari adsorb urmele de gaz la temperatura ambiantă sînt întrebuinţate, sub forma unui strat subţire, depus pe o parte a suprafeţei interioare a pereţilor recipientului, şl la menţinerea vidului, prin adsorbirea urmelor de gaz degajate. 9. ~a apei. Mş.: înlăturarea gazului din apa folosită în toate instalaţiile industriale (centrale termoelectrice şi atomo-electrice, instalaţii din industria chimică şi din industria alimentară, reţele termice, etc.) în cari, în urma creşterii temperaturii, gazele disolvate în apă s-ar degaja dăunînd durabilităţii şi bunei funcţionări a instalaţiilor. Prezenţa oxigenului în apă determină coroziunea rapidă a instalaţiilor, aceasta intensificîn-du-se cu creşterea conţinutului de oxigen în apă şi a temperaturii suprafeţelor metalice cari se găsesc în prezenţa oxigenului; penfru aceasta, conţinutul maxim de oxigen disolvat în apa de alimentare nu trebuie să depăşească 0,01—0,02 mg/l Ia căldările de presiune înaltă, sau 0,05 mg/l Ia căldările de presiune joasă şi medie, respectiv 0,1 mg/l în apa din reţelele termice. Bioxidul de carbon disolvat în apă reduce valoarea pH-ului apei, intensificînd efectele corozive ale oxigenului. Azotul şi alte gaze inerte disolvate în apă, deşi inactive din punct de vedere chimic, sînt totuşi dăunătoare, deoarece nu se condensează şi se acumulează, astfel încît reduc capacitatea schimbătoarelor de căldură, provoacă lovituri de berbec în conducte, etc. Sin. (improprii) Dezaerare, Dezaerisire. Se deosebesc: degazare termică şi degazare chimică. Degazare termică: Procedeu de degazare care consistă în încălzirea apei pînă la o temperatură la care solu-bilitatea gazelor în apă e inferioară limitei admisibile. Solubilita-tea gazelor în apă scade cu reducerea presiunii parţiale a gazelor şi cu creşterea temperaturii apei, astfel încît ea devine nulă- la temperatura de saturaţie şi toată cantitatea de gaze cari se găseau iniţial în soluţie se degajă din apă (v. fig. I şi 20 30 HO 50 60 70 80 Temperatura gpe/\ in °C 30 100 I. Confinutul posibil de aer în apă, ia diferite presiuni şi temperaturi. . ")• Deoarece penfru degajarea gazelor e nevoie de un anumit Defazarea apelor minerale 105 Degazarea zăcămînfului Temperatura ape/. II. Confinutul posibil de oxigen în apă, la diferite temperaturi, la presiunea de 760 mm col. Hg. timp minim, instalafiile de degazare trebuie să funcfioneze astfel, încît apa să fie menfinută în spafiul de degazare, la temperatura de saturaţie, un interval de tirfip pufin mai mare decît timpul minim de degajare a gazelor. Dacă nu se atinge temperatura de suturajie a apei, efectele în ce priveşte eficacitatea dega-zării sînt foarte defavorabile. Degazarea termică, cel mai răs-pîndit procedeu dintre cele existente, se realizează în instalafii speciale (v. Degazor), în cele mai multe cazuri ufilizîndu-se aburul ca agent de încălzire. Prin acest procedeu nu se poate coborî confinutul de gaze în apă sub valoarea admisibilă în căldările de presiune înaltă, pentru care motiv, la astfel de instalafii, degazarea termică e completată cu degazarea chimică. După presiunea din spafiul în care se produce degazarea termică, se deosebesc: degazare în vid, degazare la presiunea atmosferică şi degazare sub presiune. în aceste trei procedee, procesul de degazare e similar, deosebirea consis-tînd doar în temperatura pînă la care e încălzită apa. Cea mai răspîndită e degazarea la presiunea atmosferică. După modul în care se produce schimbul de căldură între agentul de încălzire şi apă, se deosebesc: degazare prin amestec şi degazare prin suprafafă. în general, degazarea prin amestec se foloseşte în cazul degazării în vid sau la presiunea atmosferică, degazarea prin suprafafă folosindu-se relativ rar, în instalafiile de degazare sub presiune (v. şî Degazor). Degazare chimică: Procedeu de degazare care consistă în tratarea apei cu substanfe cari refin gazele din apă (aproape excluziv oxigenul) prin combinafii chimice. Reactivii folosifi cel mai mult în acest scop sînt sulfitul de sodiu şi hidroxidul feros. Prin degazarea chimică, confinutul de oxigen în apă poate fi redus la valori atît de mici, încît să nu mai poată fi delectat prin metodele de analiză obişnuite. Pentru reducerea consumului de reactivi în instalafiile căldărilor de abur de presiune înaltă, la cari confinutul de oxigen în apă nu trebuie să depăşească 0,01 mg/l, se face întîi degazarea termică, urmată de degazarea chimică a apei de alimentare. Inconvenientele acestui procedeu sînt mărirea salinităfii Şi creşterea capacităţii de spumare a apei de alimentare. Aceste inconveniente sînt înlăturate, folosind hidrazina ca substanfă reducătoare, deoarece din reacţia de reducere re-zultă numai apă şi azot. în conductele de apă cari funcţionează la temperaturi nu Prea înalte dezoxidarea se poate face simplu, introducînd 7" Pe traseul conductelor — filtre cu substanţe oxidabile ieftine şi durabile (de ex. aşchii de oţel). Prin acest procedeu, conţinutul de oxigen în apă poate fi redus pînă la 0,5 mg/l, ceea ce poate fi admisibil, dacă temperatura apei nu depăşeşte cîteva zeci de grade. î. ~a apelor minerale. Ind. alim.: îndepărtarea bioxi-u L carbon din apele minerale carbogazoase, în scopul captării şi valorificării lui. Operaţia se efectuează pulverizînd aPa minerală într-un spaţiu închis, din care apoi se extrage 9azul cu pompele de vid şi se trimite la uscare, la puri- fica re, etc. (v. şi sub Carbonic, acid ~ ). Sin. (impropriu) " ■ vo# xs\ Mezacida 2. ~a oţelului. Mefg.: Operafia de îndepărtare a gazelor din baia metalică, în procesul de elaborare a ofelului de fuziune. Degazarea se realizează concomitent cu decarburarea, printr-o fierbere intensă a topiturii în timpul afinării. în timpul afinării, prin reacfia dintre carbon şi oxid de fier (FeO) rezultă oxid de carbon (CO), care provoacă fierberea băii, antrenînd şi alte gaze (în special hidrogenul şi azotul), concomitent cu separarea suspensiilor de oxizi şi trecerea acestora în zgură. Prin fierbere intensă se reduce conţinutul de hidrogen la urme, iar confinutul de azot se reduce la procente suficient de mici (de ex. sub 0,004%, în cuptoarele electrice cu arc). Prin dezoxidare, oxidul de fier e îndepărtat aproape complet din baia metalică, astfel încît nu se poate produce în oală sau în lingotieră reacfia FeO + C -> CO-j-Fe, care ar putea gaza (cu CO) topitura, provocînd sufluri în oţelul solidificat. Uneori, cînd reacţiile ds dezoxidare sînt foarte lente (în cuptoarele electrice), spre sfîrşitul elaborării sau chiar în oala de turnare, se suflă argon în oţelul lichid; prin barbotare, acesta antrenează gazele cari se găsesc în topitură, realizînd degazarea^ Degazarea se poate efectua în condiţii optime în cuptoarele electrice şi în cuptoarele Siemens-Martin, însă în măsură insuficientă în convertisoare (cu suflare de aer pur pe la partea inferioară a lor), în oţelul de convertisor rămînînd, de cele mai multe ori, procente mari de azot. V. şî Dezoxidare, şi Convertisor. 3. Degazare. 2. Tehn. mii.: Operaţia de înlăturare a substanţelor toxice de luptă persistente, dintr-un adăpost, dintr-o tranşee, de pe corp, de pe echipament, alimente, furaje, din apă, etc. Degazarea adăposturilor, a tranşeelor, etc. se face fie mecanic, prin ventilafie, fie chimic, prin neutralizarea gazelor cu substanfe neutraiizante (de ex.: carbonat de sodiu, un amestec de carbonat de sodiu cu hiposulfit de sodiu, carbonat de potasiu, etc.). Degazarea materialelor se efectuează după natura lor, fie prin îndepărtarea, fie prin transformarea chimică a substanţei toxice. îndepărtarea se face, fie mecanic, prin tam-ponare sau ştergere cu vată, cîlţi, cîrpe, iarbă, frunze, pămînt neinfectat, etc., fie fizic, prin spălare cu solvenţi adecvaţi (petrol, benzină, tetraclorură de carbon, dicloretan, alcool etilic, acetonă, etc.), după natura suprafeţei care se degazează şi natura substanţei toxice. Distrugerea, adică transformarea chimică a substanţei toxice, se face cu alte substanfe chimice; de exemplu, pentru înlăturarea iperitei, azotiperitei, lewisitei, se întrebuinfează substanfe oxidante şi clorurante (clorură de var, hipoclorifi, cloramine, apă oxigenată, permanganat de potasiu, etc.); pentru înlăturarea derivafilor organici ai fosforului se întrebuinfează de obicei solufii ale hidroxizilor alcalini, cărora li se adaugă emul-sionanfi. Operafia de degazare se execută într-un teren curatf de personalul echipat cu mijloace de protecfie antichimică adecvate, iar materialele folosite la degazare se ard sau se îngroapă în pămînt, la adîncimea de circa 1/2 m. 4. Degazarea zăcămînfului. M/ne; Fenomen natural în urma căruia gazele şi, în special, metanul, părăsesc într-o anumită proporfie un zăcămînt de cărbuni, pătrunzînd în atmosfera minei. Intensificat în mod artificial prin drenare (v. sub Drenarea metanului), fenomenul, care depinde de mărimea suprafefei de strat dezvelite şi de diferenfa de presiune de pe fefele prin cari se face degazarea, permite evacuarea din zăcămînt a unor importante cantităţi de gaz metan. Degazafori 106 Degazolinâr© 1. Degazafori, sing. degazator. Tehn. mii.: Substanfe întrebuinţate în operafia de degazare. Se deosebesc de-gazatori fizici, cari acfionează prin disolvare, şi degazatori chimici, cari reacţionează cu substanţa toxică de luptă, trans-formînd-o într-un compus inactiv din punctul de vedere fiziologic. V. şî sub Degazare 2. 2. DegaZeificare. ind. cb.: îndepărtarea materiilor volatile din cărbuni, prin distilare (v. şl sub Cocsificare). Prin degazeificare se obfine un reziduu degazat, poros. Sin. Degazificare. 3. Degazeificarea electrozilor. Te/c. V. sub Gaze reziduale în tuburi electronice. 4. Degazeificator, pl. degazeificafoare. Expl. petr.: Aparat pentru captarea (aspirarea) unei părfi din gazele confinute de noroiul de foraj, folosit la gazocarotaj (v. Carotajul gazelor din noroiul de foraj, sub Carotaj). Se cunosc următoarele degazeificatoare mai importante, toate lucrînd cu vid: Degazeificatorul cu clopot reglabil manual (v. fig. /), care se instalează pe jgheabul de noroi care vine de la sondă. Pozifia clopotului 1 fafă de noroi e reglată cu ajutorul şurubului 3, prins în carcasa 2. Clopotul are în interior şicane formate din perefi transversali, cari lungesc traseul curentului de noroi, favorizînd astfel eliminarea gazelor. în fafa clopotului se găseşte o sită demontabilă 7, care refine detritusul şi care trebuie curăfită la timp, ca să nu împiedice trecerea noroiului. Peretele anterior al clopotului are la partea inferioară numeroase orificii mici, pentru intrarea noroiului în clopot. Peretele posterior are o singură gaură mare, pentru ieşirea noroiului. Partea superioară a clopotului are forma unei piramide şi e echipată la mijloc cu tubul penfru eliminarea gazelor 5 şi cu un indicator de nivel cu plutitor 4, iar de jur împrejur, cu şase fevi cu robinete 6, pentru reglarea aspirafiei aerului. Cînd se creează vid sub clopot, nivelul noroiului se ridica şi cele şase fevi intră cu capetele pufin în noroi; astfel, aerul barbotează prin noroiul de foraj şi contribuie Ia degazeb ficarea lui. Degazeificatorul plutitor făiră piSse mobile (v. fig. //) pluteşte cu ajutorul a două plutitoare 2, Situata de o pârte şi de alta a cutiei aspiratoare 1, de care sîrtt legate cu şuruburi. Cutia aspiratoare are peretele frontal cu găuri pentru intrarea noroiului şi e echipată cu şicane la interior, în timp ce la spate e deschisă. Degazeificarea se produce cu ajutorul vidului. Un tub flexibil 3 conduce gazele la conducta de alamă care merge la analizorul de gaze. Degazeificatorul e legat de jgheeb cu două cabluri 4, cari se agafă, cu două cîrlige 5, de o şipcă 6, fixată pe partea superioară a jgheabului. Dacă jgheabul e mai înclinat, pentru a permite plutirea degazeificatorului se ridică nivelul noroiului instalînd pe jgheab, în aval de degazeificator, un perete despărfitor, care are un orificiu. Degazeificatorul plutitor cu pulverizator de noroi (v. fig. III) are instalat, în camera de aspirafie a gazelor prin vid, un agitator cilindric de sîrmă 1, care, prin învîrtire, pulverizează noroiul şi îl aruncă pe peretele camerei 4. Astfel se realizează aspirafia nu numai a gazului liber din noroiul de foraj, ci şi a celui absorbit în noroi. Două plutitoare 5 menfin degazeificatorul la o anumită a-dîncime în noroiul de foraj, asigurînd scufundarea egală a a-gitatorului, independent de nivelul noroiului din jgheab. Un motor electric de curent continuu 3 învîrteşte agitatorul de sîrmă printr-un arbore flexibil 2. Prin modificarea turafiei motorului se pot obfine grade de degazeificare diferite. 5. Degazolinare. Ind. petr.: Procesul de separare şi recuperare a gazolinei (v.) din gazele bogate, obfinute în exploatările petroliere, prin separarea la presiuni joase a amestecului gaze-fifei extras din sonde. După fenomenul fizic care stă la baza operafiei, se deosebesc: degazolinare prin compresiune, degazolinare prin absorpfie şi degazolinare prin adsorpfie. Degazolinarea prin compresiune se efectuează în instalafii speciale de compresoare şi răcitoare (v. fig. /). Recuperarea gazolinei e condifionată de presiunile de lucru (corespunzătoare gondenslrii hidrocarburilor respective) şi de tem* â III. Degazeificator plutitor cu pulverizator de noroi. a) secţiune longitudinală; b) vedere de sus. j/j Degazor 107 Degazor peratura apei de răcire realizată în răcitoare. Acest procedeu nu e indicat pentru obfinerea unei recuperări maxime (de aceea se aplică numai gazelor foarte bogate în butani, pentani, etc.)f deoarece reclamă presiuni foarte înalte şi tem- /. Schema unei instalafii de degazolinare prin compresiune, f) compresoare; 2) răcitoare; 3) acumulatoare; 4) rezervoare. peraturi joase, ceea ce implică cheltuieli importante. Prezintă şl pericol de autoaprindere a gazelor. Degazolinarea prin absorpfie utilizează proprietatea unor lichide (absorbanfi) de a capta vaporii de gazolină prin contact intim cu gazele bogate şi de a-i ceda apoi prin încălzire. Degazolinarea prin absorpfie se efectuează în instalafii cari, în principiu, se compun dintr-un vas absorbitor vertical de construcfie specială (sau dintr-un grup de astfel de vase), în care gazele vin în contact în contracurent cu lichidul absorbant, şi dintr-un al doilea vas (sau grup de vase), în care absorbantul e încălzit şi liberat astfel de gazolina absorbită (v. fig. II). Absorbanţii folosifi cel mai mult sînt: moto- II. Schema unei instalafii de degazolinare prin absorpfie. 1) compresor; 2) răcitor; 3) turnuri de absorpfie; 4) pompe; 5) rezervor; 6) conductă de motorină. rina, tetralina, uleiurile uşoare, etc. Procentul de recuperare realizat practic prin absorpfie e relativ mic. Degazolinarea prin adsorpfie se bazează pe aglomerarea hidrocarburilor cari compun gazolina pe suprafafa porilor unor corpuri solide (adsorbanfi) şi liberarea lor ulterioară prin încălzire. Procedeul e aplicabil însă numai la gazele (ară impurităfi (apă, ulei, sulf, etc.), cari deci, înainte de intrarea lor în instalafia de degazolinare, trebuie purificate. Cel mai utilizat adsorbant e cărbunele activ. Instalafiile folosite în acest caz dispun, de obicei, de patru vase (adsorbere) cari confin granule de cărbune activ (v. fig. III). Procedeul e constituit din cicluri cari se repetă neîntrerupt, fiecare ciclu consistînd din patru operafii distincte: adsorpfia, de-sorpfia, uscarea şi răcirea, cari se succed consecutiv. Adsorpfia se realizează prin trecerea gazelor bogate, cu un debit cît mai constant, prin stratul de cărbune activ din adsorber; desorpfia se realizează trecînd prin adsorber vapori fierbinfi de apă, cari antrenează hidrocarburile ce se găsesc pe suprafaţa Porilor cărbunelui şi le duc într-un răcitor, în care se produce separarea gazolinei de apa condensată; uscarea consistă în îndepărtarea vaporilor de apă rămaşi în adsorber, trecînd prin acesta gaze degazolinate (gaze sărace), încălzite cu abur prin contact indirect într-un schimbător de căldură; III. Schema unei instalafii de degazolinare prin adsorpfie. I, II, III, IV) adsorbere; 1) încălzitor de gaze; 2) răcitor de gaze; 3 şi 5) condensatoare ; 4)separator de apă; 6) separator de gazolină; 7) şi 9) evacuarea apei; 8) evacuarea gazolinei; Î0) evacuarea gazelor; 11 şi 12) filtre. răcirea se efectuează pentru a mări capacitatea de adsorpfie a cărbunelui activ şi se realizează trecînd prin adsorber gaze degazolinate reci sau, mai rar, aer rece.. Procedeul degazolinării prin adsorpfie asigură obfinerea celui mai mare procent de recuperare a gazolinei şi prezintă, fafă de celelalte procedee, avantajul că se lucrează la presiune redusă. El reclamă însă un număr foarte mare de manevrări de ventile. De aceea s-au construit instalafii cari realizează cele patru operafii printr-o deplasare continuă a cărbunelui activ, prin patru compartimente ale instalafiei, în fiecare compartiment avînd loc cîte o operafie. Sin. Dezbenzinare. i. Degazor, pl. degazoare. Uf.: Aparat utilizat pentru înlăturarea gazelor din apa de alimentare a căldărilor de abur, a reţelelor termice, etc. Se construiesc degazoare termice şi chimice, numite astfel după procedeul de degazare folosit. Sin. (impropriu) Dezaerator. Degazor termic: Degazor în care degazarea (v.) se produce prin încălzirea apei pînă la o temperatură cel pufin egală cu temperatura de saturafie corespunzătoare presiunii din degazor. De cele mai multe ori, ca agent termic se foloseşte aburul. Degazoarele termice sînt cele mai răs-pîndite tipuri de degazoare, fiind folosite atît în centralele termoelectrice, pentru degazarea apei de alimentare a căldărilor de abur, cît şî în reţelele termice, în industria chimică, alimentară, etc. După modul de încălzire a apei, se deosebesc: degazoare prin amestec şi degazoare prin suprafafă. Degazor prin amestec: Degazor termic în care încălzirea apei pînă la temperatura de saturafie se obfine prin amestecare cu aburul de încălzire (de regulă abur uşor supraîncălzit), chiar în spafiul în care se produce degazarea. Degazor 108 Degazor Degazorul termic prin amestec (v. fig. f) e format din corpul degazorului, în care se găsesc un distribuitor de apă şi mai multe talere perforate, şi care comunică la partea inferioară cu rezervorul deapă degazată. Apa adusă pentru degazare e introdusă în partea superioară a corpului degazorului şi deversează peste marginile unui distribuitor; curgînd în jos, apa întîlneşte talerele (cu găuri de 3—6 mm) al căror rol e de a reduce vitesa de trecere a apei prin corpul degazorului şi de a transforma curentul în vine subţiri, mărind atît durata şi suprafafa de contact dintre apă şi abur, cît şi coeficientul de transmitere a căldurii şi capacitatea de degajare a gazelor din apă. Aburul circulă în contracurent cu apa care se încălzeşte pînă la temperatura de saturafie. Gazele degajate (amestecate cu o cantitate mică de abur de încălzire) sînt evacuate pe la partea superioară a degazorului, iar apa degazată se colectează în rezervorul de la partea inferioară. Gazele eliminate din degazor confin în amestec — în cazul exploatării corecte — o cantitate neînsemnată de abur, şi de cele mai multe ori sînt evacuate în atmosferă; la unele instalafii mari şi, în orice caz, Ia degazoarele cari funcfionează sub vid, amestecul e trecut printr-un schimbător de căldură, în care se recuperează căldura amestecului gaze-abur, preîncălzind apa adusă la degazor. Degazorul prin amestec (v. fig. //) e, comparativ, degazorul cel mai simplu şi mai economic; de aceea e şi I. Degazor prin amestec. /) corpul degazorului; 2) rezervor de apă degazată; 3) distribuitor de apă; 4) talere perforate (cu găuri); 5) conductă de intrare a apei de degazat; 6) conductă de intrare a aburului de încălzire; 7) conductă de ieşire a amestecului gaze-abur; 8) conductă de ieşire a apei degazate; 9) indicator de nivel al apei degazate. rului prin amestec. I) corpul degazorului; 2) rezervor de apă degazată; 3) apă adusă penfru degazare; 4) abur de încălzire; 5) amestec gaze-abur; 6) apă degazată. cel mai răspîndit în centralele termoelectrice, în refelele termice şi în diferitele instalafii termice folosite în industrie. Degazor prin suprafafă zirea apei se obfine într- III. Degazor prin suprafaţă, f) degazor; 2) preîncălzitor cu abur; 3) preîncălzitor cu amestecul gaze-abur evacuat din degazor; 4) apă adusă pentru degazare; 5) pulverizator de apă; 6) abur de încălzire; 7) condensatul aburului de încălzire; 8) amestec gaze-abur evacuat din degazor; 9) condensat provenit din amestecul gaze-abur; 10) pompă de recirculafie; 11) gaze evacuate în atmosferă; 12) apă degazată. Degazor termic la care încăl-un schimbător de căldură prin suprafafă, situat în afara spaţiului în care se produce degazarea. Degazorul prin suprafaţă (v. fig. ///) cuprinde corpul degazorului şi rezervorul de apă, asemănătoare constructiv cu ale degazoarelor prin amestec (v.). Apa care urmează să fie degazată, avînd o presiune cu 2***3 at mai înaltă decît presiunea din degazor, trece printr-un schimbător de căldură, în care agentul de încălzire e aburul. La unele instalaţii există încă un preîncălzitor, pentru recuperarea căldurii din amestecul gaze-abur, astfel încît temperatura apei la ieşirea din preîncălzitor e cu 8—10° mai înaltă decît temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii din degazor. Apa e introdusă în partea superioară a corpului de degazare, prin intermediul unui cap de pulverizare, care realizează atît împrăştierea apei, cît şi reducerea presiunii acesteia pînă la presiunea din spaţiul de degazare. Datorită efectului de laminare, la ieşirea din pulverizator apa se găseşte în stare de saturaţie, astfel încît gazele conţinute în soluţie se degajă şi sînt evacuate odată cu aburul produs prin reducerea presiunii apei. Condensatul aburului de încălzire e introdus de asemenea în corpul degazorului; la instalaţiile cu recuperare, condensatul provenit din amestecul gaze-abur e introdus în apa care merge spre degazor. Apa degazată e preluată din rezervor şi e trimisă prin pompe la instalaţia de căldări de abur, în refeaua termică, etc. Degazorul prin suprafafă permite eliminarea mai bună a gazelor, decît degazorul prin amestec; totuşi instalafia e mai complicată, datorită schimbătoarelor de căldură exterioare şi hecesităfii de a colecta toate cantităfile de apă care urmează să fie degazată (înaintea schimbătoarelor de căldură), —- şi mai pufin economică în exploatare, datorită pierderilor energetice rezultate prin laminare şi din necesitatea de a folosi abur de încălzire cu presiune mai înaltă decît la degazoarele prin amestec. Sin. (impropriu) Degazor cu apă supraîncălzită. Degazor cu apă supraîncălzită. V. Degazor prin supra-fafă. După presiunea la care se efectuează degazarea, se deosebesc: degazoare atmosferice, degazoare sub vid şi degazoare sub presiune. Degazor atmosferic: Degazor termic în care degazarea apei se face la o presiune cu pufin superioară presiunii atmosferice. Majoritatea degazoarelor atmosferice sînt degazoare prin amestec (v.), presiunea în spafiul în care se produce degazarea fiind de cele mai multe ori de 1,2 ata, astfel încît apa e degazată la temperatura de circa 104°. Acest degazor prezintă numeroase avantaje de construcţie şi de utilizare, şi anume: suprapresiunea din degazor asigură evacuarea uşoară a gazelor degajate şi împiedică accesul aerului în instalaţie, cînd aceasta nu e etanşă; ca agent de încălzire se poate utiliza abur prelevat Ia prizele de joasă presiune, deci apa de alimentare are o temperatură mai joasă decît 110° şi pompele de alimentare (chiar cele de construcţie obişnuită) funcţionează sigur; construcţia degazorului şi ansamblul instalaţiei sînt mai simple decît Ia degazoarele cari funcţionează la presiuni mult diferite de presiunea atmosferică. Din aceste motive, degazoarele atmosferice prin amestec sînt mai răspîndite decît oricari alte tipuri de degazoare, atît în centralele termoelectrice, cît şi în instalaţiile termice în general. Degazor sub vid: Degazor termic în care degazarea apei se face la o presiune inferioară presiunii atmosferice. Degazoarele sub vid pot funcţiona atît ca degazoare prin amestec, cît şi ca degazoare prin suprafaţă; în general, ultimele nu au însă nevoie de preîncălzirea specială a apei înaintea degazorului, aducerea apei în starea de saturaţie putînd fi obţinută prin laminare pînă la presiunea de saturaţie corespunzătoare temperaturii cu care apa intră în Degazor de apă de răcire 109 Degenerescentă IV. Instalaţie de degazor sub vid. 1) degazor; 2) apă adusă pentru degazare; 3) pulverizator de apă; 4) răcitor; 5) ejector; 6) amestec gaze-abur; 7) gaze; 8) condensat; 9) abur de alimentare a ejectorului; 10) gaze evacuate în exterior; 11) apă degazată. instalaţia de degazare. La degazoarele cari funcţionează sub vid, presiunea în spaţiul în care se produce degazarea e de obicei de 0,7- 0,9 ata, iar uneori şi mai joasă. Pentru menţinerea depresiunii în degazor şi pentru evacuarea amestecului gaze-abur degajat se foloseşte un ejector alimentat cu abur, instalat la partea superioară a degazo-rului; amestecul aspirat de ejector e trecut întîi printr-un răcitor — care poate fi şl recuperator de căldură — în care aburul din amestec se condensează, fiind apoi recuperat, iar gazele sînt expulsate în atmosferă (v. fig. IV). La unele instalaţii, aspirarea se face în condensatorul unei turbine cu abur, astfel încît răcitorul şi ejectorul devin ..inutile, iar consumul global de abur scade; în schimb, instalaţia e mai complicată şi mai puţin sigură în exploatare. O categorie aparte o constituie instalafiile de degazare în condensatoarele turbinelor. La acestea, corpul degazorului e înlocuit cu condensatorul unei turbinede abur, în care se introduce apa la o temperatură superioară temperaturii de saturaţie corespunzătoare presiunii din condensator. Gazele degajate sînt evacuate în exterior prin ejectoarele instalaţiei de con-densaţie, iar apa degazată e trimisă la pompele de alimentare, împreună cu condensatul obţinut îri instalaţia respectivă. Faţă de degazoarele atmosferice, degazoarele sub vid prezintă dezavantaje importante: instalaţie mai complicată şi mai nesigură în exploatare, datorită în primul rînd posibilităţii de infiltrare a aerului prin neetanşeităţi; laminările inevitabile în astfel de instalaţii provoacă pierderi energetice cari fac ca instalaţiile sub vid să fie mai puţin economice decît instalaţiile atmosferice. Pentru aceste motive, există în prezent tendinţa ca aceste degazoare să fie înlocuite cu degazoare atmosferice. Degazor sub presiune: Degazor termic, asemănător constructiv cu degazoarele atmosferice, în care degazarea apei se face la o presiune sensibil mai înaltă decît presiunea atmosferică (4--8 ata), încălzirea apei făcîndu-se pînă la temperaturi de 140-170°. Degazoarele cari funcţionează la presiuni înalte sînt folosite în special în centralele termoelectrice de termificare, deoarece Ia acestea condensatul adus la instalaţia de degazare are adeseori o temperatură cu mult peste limita la care se face degazarea în degazoarele atmosferice. De asemenea, în unele centrale cu condensaţie de construcţie recentă, cu mai multe trepte de preîncălzire a apei de alimentare, degazarea se face în domeniul temperaturilor înalte, Ia presiuni relativ înalte. Degazor chimic: Recipient metalic în care se produc reacţiile prin cari se realizează degazarea chimică (v.) a aPei. Degazorul chimic e echipat cu ştuţuri pentru introducerea apei nedegazate şi a reactivilor, cum şi cu ştuţuri Pentru evacuarea apei degazate şi a gazelor degajate. 1. Degazor de apă de răcire. Mş., Uf.: Sin. Separator de âbur şi de aer (v.). 2. Degelificare. Mineral., Fiz., Chim.: Transformarea gelu-n'or coloidale în minerale cristalizate. ) 3. Degenerare. 1. F/z. V. Degenerescenţă. 4. Degenerare. 2. Bot.: Procesul de modificare a stării normale a unei plante, datorită unor afecţiuni patologice, produse de diferiţi factori fiziologici, biochimici, chimici, etc. ca: virusuri, ciuperci, substanţe chimice, etc. De exemplu: degenerarea cartofului, care se manifestă prin mozaicarea şi răsucirea frunzelor, se datoreşte unui virus. La unele plante horticole, degenerarea se manifestă prin revenirea la forma primitivă. Degenerarea plantelor se combate prin selecţie, prin distrugerea plantelor bolnave, etc. 5. Degenerescentă. Mat., Fiz.: Faptul existenţei mai multor funcţiuni proprii corespunzătoare unei valori proprii a unui operator P aplicat unei funcţiuni qp, adică corespunzătoare uneia dintre valorile a pentru cari există o funcţiune cp, care să satisfacă ecuaţia Pcp —aqp. Dacă p e numărul de funcţiuni proprii linear independente corespunzătoare unei valori proprii, se spune că există o degenerescenţă de ordinul p. De obicei, interesează, în Mecanica ondulatorie, degeneres-cenţa valorilor proprii ale operatorului energie; deci, interesează cari sînt stările (reprezentate prin funcţiuni proprii) diferite, în cari particula considerată are aceeaşi energie. Starea unei particule într-un cîmp de forţă central, care are trei grade de libertate, e determinată dacă se cunosc cele trei numere cuantice ale ei, n, / şi m, unde n e numărul cuantic principal, care determină nivelurile de energie, / e numărul cuantic orbital, care indică modulul momentului cinetic M: (Af = /?V/(/+1), h fiind cuanta de acţiune — şi ia valorile/ = 0, 1, 2, •••n — 1, iar m e numărul cuantic magnetic, care indică mărimea proiecţiei momentului cinetic pe o direcţie privilegiată Oz{Mz-=mh) şi ia valorile m = 0, ±1, ±2,*«f ±/. Rezultă că funcţiunea de undă care reprezintă o stare a particulei depinde de trei indici: Valorile proprii ale ener- giei sînt degenerate în cazul în care nu depind de toate cele trei numere cuantice n, l, m, ci numai de unu sau două dintre ele. Cazul cel mai des întîlnit în fizica atomului e acela al unui cîmp de forţă central, adică al unui cîmp în care energia potenţială a particulei studiate depinde numai de distanţa r la un punct fix. Caracteristica oricărui cîmp central e degenerarea referitoare la m, neexistînd nici o axă pusă în evidenţă printr-o proprietate particulară. Cum m poate lua 2 /-f 1 valori (m = 0, ±1,—f ±/), rezultă că degenerarea introdusă de cîmpul central e de ordinul 2 l-M: valorile proprii ale energiei depind de doi indici n şi l {EHfl m=En j); deci fiecărui nivel de energie corespunzător unei valori date a numărului cuantic principal n îi corespund alte n subniveluri pentru fiecare valoare a lui l. în cazul particular al cîmpului central coulombian, rezolvarea ecuaţiei lui Schrodinger conduce la o expresie a valorilor proprii ale energiei, care depinde numai de numărul cuantic n h m =£„= - ~). Cum fiecare m ia 2/ + 1 valori şi fiecare / ia n valori (de la 0 la n — 1), rezultă că degenerarea în cîmpul coulombian e de ordinul (2/ + 1) =----^----L + n=n2. z=o Degenerarea cu privire Ia m se suprimă dacă simetria cîmpului central e suprimată printr-o intervenţie exterioară, de exemplu printr-un cîmp magnetic omogen care să acţioneze de-a lungul axei Oz. Dacă se ţine seamă şi de existenţa spinului, deci de faptul că particula (electronul) are în cîmpul exterior o energie potenţială suplementară, rezolvarea ecua-ţiei lui Pauli (ecuaţia lui Schrodinger pentru cazul unui cîmp Degenerescentă, grad de ~ 110 Degef de control electromagnetic exterior, în care se tine seamă şi de spin) conduce la următoarele niveluri de energie: £..I.»=£2/+^(*±1)' unde E®i sînt nivelurile în absenta cîmpului magnetic slab H, iar semnele ± din parenteză corespund celor două valori posibile ale spinului. Descompunerea nivelurilor măreşte numărul de transiţii posibile, adică şl numărul de linii spectrale observabile. Această descompunere (în cazul particular 2 = 1, deci m - ±1,0), în care o linie spectrală se descompune în trei linii spectrale, se numeşte efect Zeeman normal. în general, introducerea unei „perturbaţii", adică a unei corecfii mici în funcţiunea Hamilton a atomului, determinată de existenta unui cîmp exterior, face ca un nivel de energie degenerat (căruia îi corespund mai multe funcţiuni de undă) să se descompună într-un sistem de niveluri apropiate. în cazul degenerării, combinaţii lineare ale funcţiunilor de undă corespunzătoare unui nivel degenerat sînt soluţii ale ecuaţiei de undă. în cazul degenerării cu privire Iaam, diferitele combinaţii posibile corespund unor orientări diferite ale axei Oz. î. grad de Fiz.: în Mecanica ondulatorie, numărul maxim de soluţii linear independente pentru ecuaţia lui Schrodinger corespunzătoare unei aceleiaşi valori proprii. Sin. Pondere statistică a nivelului, Greutate statistică a nivelului. 2. Degenerescenţă de schimb. Fiz.: Cînd un sistem conţine mai multe particule identice se poate obţine în Mecanica ondulatorie, din orice soluţie a ecuaţiei lui Schrodinger pentru acest sistem, o altă soluţie, permutînd între ele coordonatele diferitelor particule. Dacă printre soluţiile astfel obţinute există mai multe cari să fie linear independente, starea staţionară respectivă e degenerată, degenerescenţă numindu-se degenerescenţă de schimb. Această degenerescenţă nu apare niciodată cînd se tratează riguros mecanica unui sistem cu particule identice, deoarece în acest caz nu se obţin, prin permutări, soluţii linear independente de cea iniţială. Conceptul de degenerescenţă de schimb îşi păstrează însă importanţa, dacă unele dintre coordonatele particulelor, cum sînt coordonatele de spin, au o influenţă dinamică neglijabilă. în acest caz se studiază funcţiunile de undă cari depind numai de coordonatele de poziţie, şi e posibilă existenţa mai multor funcţiuni linear independente, obţinute prin permutarea acestor coordonate. 3. Degerăfură, pl. degeraturi. Silv.: Sin. Gelivură (v.). 4. Degerminare. Ind. alim.: Operafia de separare a em-brioanelor, la care e supus porumbul, în procesul tehnologic de obţinere a mălaiului sau a crupelor de porumb. Separarea embrioanelor e necesară, deoarece ele conţin o cantitate mare de grăsime, care scurtează durata de păstrare a crupelor. Degerminarea se efectuează şi în procesul tehnologic de obţinere a făinurilor de grîu, parţial în faza de des-cojire a grîului şi, în procent mai mare, în faza de măcinare propriu-zisă, cu ajutorul unor pasaje special destinate în acest scop. 5. Degerminator, pl. degerminatoare. ind. alim.: Maşină specială cu ajutorul căreia se efectuează operaţia de degerminare a porumbului. Se compune (v. fig.) dintr-o manta cu suprafaţa acoperită cu dinţi şi dintr-un rotor în formă de trunchi de con împărţit în cinci zone diferite. Primele două zone au proeminenţe dispuse în elice, cu scopul de a dirija produsul spre inferiorul maşinii; următoarele două zone au suprafaţa cu proeminenţe ascuţite, pentru a fărîma boabele de porumb, iar ultima zonă are de asemenea proeminenţe în elice, pentru eliminarea produsului din maşină. Maşina separă de o parte boabele fărîmate (fără germeni), iar de altă parte, printr-o sită cu ochiuri cu diametrul de 2 mm, fărîmăturile mărunte, în cari se găsesc şl germenii. Degerminator pentru porumb. 1) manta; 2) orificiu de alimentare; 3* *7) zone diferite ale rotorului; 8) Ieşirea boabelor degerminate. înainte de a fi supuse degerminării, boabele de porumb sînt introduse în apă caldă sau sînt opărite şi apoi sînt ţinute în camere de odihnă 5*-8 ore. 6. Degeroeit. Mineral.: Hisingerit. (Termen vechi, părăsit.) 7. Degef, pl. degete. 1. Ms.: Veche unitate de măsură pentru lungime, cu valoarea de 25,4 mm, corespunzînd cu jnch-ul englez şi cu ţolul german. 8. Deget. 2. Expl. petr.: Bară fixată de podul de siguranţă din turla de foraj, pe care se reazemă capetele superioare ale paşilor de prăjini sau de tubing, cînd se extrag din gaura sondei. 9. Degef. 3. Ut.: Element al dispozitivului de tăiere al cositorilor şi secerătorilor, care susţine contraplăcile de tăiere (amnarele) (v. fig.). Se confecţionează din fontă / 3 2/ şi se fixează cu şuruburi pe port-lama aparatului de tăiere. Suprafaţa inferioară a degetului e netedă, pentru a alu- Deget, neca pe sol; la partea 1) deget; 2) contraplacă (amnarj; 3) cu}lt; superioară, degetul e 4) riglă port-cufit; 5) placă de uzură; 6) piesă prelungit în formă de de ghidare; 7) riglă port-deget. pană, pentru a acoperi spaţiul nituit al amnarului; degetul mai e echipat cu doi umeri, cari împiedică deplasarea laterală a lui. Vîrful ascuţit al degetului serveşte la divizarea tulpinilor în fîşii, fiind retezate de cuţit în spaţiile dintre degete; unele degete au forme speciale, pentru a ridica plantele căzute şi dirijate spre cuţit. 10. Deget. 4. Nav.: Pîrghia de acţionare a valvulei de ad-misiune a aerului din rezervorul de aer comprimat la diferitele instalaţii ale torpilei. Degetul e acţionat (dat peste cap) la lansarea torpilei, de dispozitivul de dare a focului montat pe tubul de lansare. 11. Deget de control. Elf.: Piesă metalică, în general avînd forma unui deget, folosită pentru verificarea protecţiei aparatelor electrice contra atingerii incidentale a pieselor sub tensiune. închizînd, prin degetul de control şi piesele sub tensiune, un circuit în care se găsesc o sursă de curent şi o lampă (v. fig. /), protecţia se consideră suficientă dacă nu se aprinde lampa, cînd (aparatul fiind cu învelitoarea de protecţie la locul ei, şi cu organele de manevră plasate în orice poziţie) se încearcă să se atingă cu partea metalica a degetului de control părţile aparatului cari în funcţionare se găsesc sub tensiune. După aparatele cari se încearcă, se folosesc degete de control de diferite forme, şi anume: degetul normal (v. fig. II), pentru aparatele electrice pro- Degef de presare 111 Degivrare fejate; degetul de control, constituit dintr-un conductor de cupru cu diametrul de 0,5 mm, pentru aparatele electrice w w w /. Verificarea protecţiei aparatelor electrice contra atingerii incidentale a pie- -selor sub tensiune, cu degetul de control. C) carcasa aparatului; D) deget de control; T) piese sub tensiune; S) sursă de curent; L) lampă de control. II. Deget de control pentru aparate electrice protejate. capsulate; degetul articulat (v. fig. III), pentru aparatele electrocalorice; calibrul cilindric (v. fig. IV), pentru apara- G l C-D f-F 0 F -€ III. Deget de control articulat. IV,- W t Deget de presare nituit. Deget de control — calibru cilindric. tele de încălzit cu rezistoare vizibile (plite, radiatoare, etc.). î. Degef de presare. 1. Elf.: Piesă metalică, cu seefiune dreptunghiulară, care se nituieşte sau se sudează pe tolele de la capetele pachetului de tole la maşinile electrice mari (cu dinfi a căror înălţime depăşeşte 4 cm), pentru a evita deformarea dinfilor (v. fig.). 2. Degef de presare. 2. Elf.: Piesă elastică pentru apăsarea periilor maşinilor electrice pe colector, cu ajutorul unui resort. 3. Degef presăfor. Ind. fexf.: Piesă anexă la aripioarele fuselor de la f lyer-ele de bumbac (v. fig.), care are rolul de a conduce semitortul pe parcursul de la ieşirea din bra-ful cav al aripioarei pînă la mosorul pe care se înfăşoară. Degetul presător efectuează în jurul mosorului o mişcare relativă de rotaţie şi o mişcare relativă de deplasare în lungul lui, mişcări în urma cărora se formează" spirele cari se depun pe mosor una după alta, în strat cilindric. Degetul presător e montat solidar, sub 90°, la bara cilindrică paralelă cu braful aripioarei, de care e legată liber prin bride, sus şi jos. Sub acfiunea forfei centrifuge, bara se depărtează şi sileşte degetul să preseze semitortuMa înfăşurarea lui pe mosor. Semitortul înconjură de 2***3 ori tija.degetului presător şi e trecut apoi prin crestătura de la extremitatea degetului, care e lăfită sub formă de lopăfică. Forţa de presare exercitată de lopăfică asupra mosorului e maximă la început, cînd mosorul e gol, şi descreşte pe măsură ce creşte diametrul straturilor de spire depuse pe mosor, ceea ce face ca grosimea straturilor y 4j: Furcă la flyer cu deget presăfor. 1) aripioara furcii; 2) braţ cav; 3) bara degetului presător; 4) deget presător. cilindrice să crească de la primul la ultimul strat depus pe mosor pînă la dublu. Compacitatea înfăşurării depinde şî de cîte ori semitortul înconjură tija degetului presător. 4. Degefar, pl. degetare. 1. Ind. fexf., Tehn.: Unealtă fabricată în general dintr-un metal inoxidabil (uneori şî din tablă de fier) sau din materiale plastice, avînd forma unui trunchi de con gol în interior, fără baza mare (uneori şî fără baza mică, — de exemplu la degetarele de croitorie), care se poartă pe deget în timpul coaserii articolelor de îmbrăcăminte, pentru a feri degetul de împunsăturile acului, cînd acesta e împins ca să străpungă materialul. Pentru ca acul să nu alunece, pe suprafaţa exterioară a degetarului sînt executate adîncituri. 5. Degefar. 2. Elf.: Tub de sticlă de plumb, la lămpile electrice, cu un capăt turtit, în care sînt fixaţi electrozii, celălalt capăt fiind întors cu marginile în afară şi lipit prin acestea de gîtul balonului. în interiorul degetarului se găseşte feava de evacuare a lămpii. V. şî sub Lampă electrică. 6. Degefar de supapă. Mş.: Piesă compusă din două jumătăţi de con, care se montează într-un şanf situat la capul tijei anumitor supape de motor, pentru a fixa, tijă, talerul resortului de supapă (v. fig.). 7. Degipsare. Geol.: Procesul de disolvare a, gipsului din unele roci, sub acţiunea apelor subterane (de ex. gresiile cu ciment gipsos se transformă, prin pierderea cimentului, în nisipuri şi în gresii friabile). Apele cari au disolvat gipsul au gust sălciu şi se numesc ape selenitoase. 8.. Degivrare. Tehn.: Operaţia de înlăturare a straturilor de chiciură sau de gheaţă — cari s-au format pe anumite suprafeţe reci, de obicei metalice, cari sînt în contact cu aerul umed, — respectiv operaţia de protecţie a suprafefelor contra formării acestor straturi. în instalafiile f r i g o r i f i c e, degivrarea consistă în îndepărtarea ghefii formate prin condensarea umezelii din atmosfera camerelor răcite şi solidificarea ulterioară pe suprafeţele reci (sub 0°) ale aparatelor schimbătoare de căldură (serpentine de camere frigorifere, răcitoare de aer). Degivrarea se efectuează prin: întreruperea circulaţiei agentului rece în interiorul aparatului, şi apoi stropirea din ex- Degetar de supapă. J) tija supapei; 2) resortul supapei ; 3) talerul resortului de supapă; 4) de-getar de supapă. I. Schema degivrării cu vapori calzi de amoniac. I) compresor; 2) separator de ulei; 3) condensator; 4) rezervor de lichid; 5) separator de lichid; 6) serpentine de răcire; 7) rezervor de drenaj; 8) ventil de laminare; 9) linie de degivrare cu vapori calzi. terior cu apă; oprirea circulaţiei vaporilor reci de agent frigorigen (în cazul răcirii directe) şi trimiterea în schimb a Degivror 112 Degivror altor vapori calzi, proveniţi din partea de înaltă presiune a instalaţiei (v. fig. I). în instalaţii de radiocomunicaţii, degivrarea consistă în înlăturarea chiciurii şi a gheţii de pe antene şi de pe liniile de transmisiune ale acestora — şi e necesară pentru a evita atît solicitările mecanice periculoase ale liniilor şi ante-nelorf cîtşi schim-barea parametrilor electrici ai acestora. La antenele de unde centimetrice, de exemplu, depunerea neomogenă a gheţii alterează caracteris- ,, ... , A . ticile de direcţi- Dispozitiv de încălzire a unei antene In T. vitafe. Degivrarea 0 datoare; 2) bară mefalică. conductoarelor subţiri se realizează, în general, prin încălzirea lor cu cu/ent alternativ de frecvenţă industrială. în fig. II e reprezentat dispozitivul de încălzire a unei antene în T. La antene de unde scurte, prin folosirea unor filtre de separare a curenţilor de încălzire şi de înaltă frecvenţă, degivrarea se poate face chiar în timpul funcţionării emiţătorului. Sursa de alimentare pentru încălzire trebuie să aibă o putere instalată cu atît mai mare (pînă ta mii de kilowaţi), cu cît degivrarea trebuie să se efectueze într-un timp mai scurt. Curentul de încălzire e limitat de pericolul de supraîncălzire a porţiunilor conductoarelor, cari nu sînt acoperite cu chiciură. Pe timp favorabil depunerii acesteia se utilizează o încălzire preventivă. Pentru a preveni depunerea chiciurii se utilizează procedee mai puţin costisitoare, cum e, de exemplu, acoperirea antenelor de unde metrice cu un strat de ulei de silicon. Antenele de radiorelee se montează de obicei cu un înveliş protector (radom); spaţiul din interiorul acestuia poate fi eventual încălzit; un tip de radom e constituit din două foi cari se apropie sau se depărtează ritmic prin injectare de aer, aceste mişcări pro-vocînd spargerea şi aruncarea pojghiţei de chiciură. în instalaţiile de transmisiune a energiei electrice se folosesc pentru degivrare atît mij- loace mecanice (utile în special în cazul unor depuneri cu densitate relativ mică), cît şi mijloace electrice. Procedeele de degivrare pe cale mecanică permit efectuarea operaţiei cu linia sub tensiune şi sînt următoarele: scuturarea conductoarelor cu prăjini, etc.; utilizarea de tije cu gheare sau de frînghii (v. fig. III); folosirea III. Degivrarea cu ajutorul unei frînghii. 1) conductă; 2) chiciură; 3) frînghie. Degivrarea pe cale electrică consistă în încălzirea conductoarelor, prin trecerea unui curent intens, pînă la topirea şi desp.inderea depunerilor. Operaţia se execută într-un timp scurt şi reclamă personal puţin numeros. Energia necesară, în cazul depunerilor mari, e de 100-150 kWh/kmde linie. încălzirea electrică poate avea şi rol preventiv pentru a evita depunerile de chiciură. Energia necesară e în acest caz v. “GCH- Schema de degivrare prin conectarea inversă a fazelor. mai mică. încălzirea se realizează, fie alimentînd conductoarele la un capăt (direct de la barele staţiunii sau de la generatoare speciale) şi scurt-circui-tîndu-le la celălalt capăt (de ex. cu conectarea inversă a fazelor, ceea ce măreşte curentul, v. fig. V), fie prin punerea în circuitul liniei a unei surse suplementare; la reţele buclate, sursa suplementară e formată, în mod obişnuit, dintr-un trans- ... c , , . A , . .. ii”'* Schema de degivrare in cazul unei refeîe formator alimentat , - \ . . buclate/ cu un transformator auxiliar pentru de- de un generator spe-. , / r. • bifarea curentului suplementar. cial (v. fig. VI), iar _ , , , , , 3 | , , Ta\ transformator auxiliar, la reţelele nebuclate se foloseşte pămîntul drept conductor de întoarcere, utili-zînd o sursă suplementară de curent continuu (v. fig. VII). în aviaţie, de- ____^ givrarea consistă în ------—*-------------------vvwwwv, protecţia contra formării depozitelor de gheaţă (givraj) pe aripile, ampenajele, elicele, geamurile cabinei de pilotaj, etc. ale avioanelor (v. şl sub Givraj). Penfru aceasta se instalează obligatoriu la bordul avioanelor încălzitoare(de ex. la tuburile Pitot) La aripi VII. încălzirea conductoarelor utilizînd pămîntul drept conductor de întoarcere, a) sursă de curent continuu; b) sursă de curent alternativ. IV. Dispozitive de degivrare cu role. a) cu o rolă; b) cu două rale. dispozitivelor de degivrare cu o rolă (v. fig. IV a) sau cu două role (v. fig. IV b), cari servesc la ghidare, etc. şi degivroare (v.). o protecţie eficace contra givrajului se obfine prin degivrarea bordului lor de atac pe o lăfime medie de 5—10% din coarda profilului, iar dacă e nevoie, această lăfime poate fi redusă cu 20*««25%, fără o reducere prea mare a eficacităfii degivrării totale. La elice, protecfia contra givrajului prezintă dificultăfi deosebite din cauza rotirii lor. î. Degivror, pl. degivroare. Av.: Instalafie de protecţie a unui avion contra givrajului (v. sub Degivrare). Se folosesc: degivroare mecanice, în special la aripi; degivroare termice, la aripi şi la ampenaje; degivroare electrotermice* la aripi şi la elice; degivroare chimice, în special la elice» Degivror 113 Degivror 3 b /, Schema funcţionării degivrorului mecanic, a) în repaus; b) în funefiune. Degivror ul mecanic e constituit dintr-o bandă cie pînză cauciucată, lipită de-a lungul bordului de atac al aripilor sau al ampena jelor, care confine una sau mai multe camere de aer etanşe (v. fig. / a), în timpul funcţionării degivrorului, camerele de aer sînt umflate alternativ cu aer comprimat şi dezumflate (v. fig. / b), astfel încît provoacă ruperea pojghiţei de gheaţă care s-ar depune. Presiunea aerului comprimat e de circa 0,5 kg/cm2, iar camerele de aer sînt umflate timp de 8 s, la intervale de 40 s. Suprafaţa benzii se acoperă cu un strat de unsoare electroconductoare, pentru a evita străpungeri electrice. Degivrorul mecanic pentru aripă e o bandă cu lungimea de 8—10 m, lăţimea de 300—600 mm şi grosimea de 1,5—2,5 mm, cu greutatea de aproximaliv 10 kg pentru 1 m2 de suprafaţă protejată. Prezintă avantajul că poate fi montat aproape pe orice avion construit,însă şi dezavantajul că, în timpul funcţionării, deformează prea mult profilul aripii, din care cauză nu poate fi utilizat în zbor cu unghi de atac mare; de altă parte, se deformează şi se rupe la vitese mari de zbor, din care cauză utilizarea lui e limitată la avioane cu vitesa de zbor maximă de 350-370 km/h. Degivrorul termic, numit şî degivror cu aer cald, e constituit din canale situate în interiorul aripilor sau al ampenajelor, spre bordul de atac, prin cari circulă aer cald. Degivrorul cu aer cald pentru aripă are canale longitudinale şi transversale în interiorul bordului de atac (v. fig. II şî III). Aerul încălzit la temperatura de 100° trece din canalele longitudinale în cele transversale, prin deschiderile 1, iar apoi, prin deschiderile 2, ajunge în partea centrală a aripii şi iese în atmosferă. Peretele care desparte canalul longitudinal de partea centrală a aripii e de obicei căptuşit cu un strat termoizolant. Deoarece transferul d© căldură prin învelişul aripii nu e uniform de-a lungul coardei profilului, e necesar ca în punctele cu transfer maxim de căldură, de la curentul de aer cald la înveliş, să se asigure coeficientul maxim de transmisiunea căi durii. Aceasta se obţine prin variaţia convenabilă a secţiunilor canalelor transversale,astfe! înot să se realizeze o încălzire uniformă a bordului de atac, la o temperatură între + 15 şi +20°. încălzirea aerului necesar degivrorului se produce în încălzitoare de aer (de ex. încălzitoare dispuse în colectorul de eşapament sau încălzitoare individuale cu benzină); ele utilizează presiunea dinamică a aerului. La avioanele de transport, instalaţia degivrorului se combină cu instalaţia de încălzire a aerului în cabine, într-un sistem de încălzire centralizat, obţinîndu-se astfel o reducere sensibilă a greutăţii construcţiei sistemului. II. Schema de canalizaţii ale degi-vroarelor cu aer cald. (Secţiuni perpendiculare pe bordul de atac.) III. Scheme de canalizaţii ale degivroarelor cu aer cald. (Secţiuni paralele cu bordul de atac.) Avantajele principale ale degivrorului de aripă cu aer cald consistă în eficacitatea, în siguranţa de funcţionare şi în independenţa de durata de zbor, ceea ce compensează complicaţia construcţiei aripii. Dificultatea principală a utilizării acestui degivror la aripi consistă în necesitatea de a libera complet spaţiu! interior dintre bordul de atac şi peretele din faţă al lonjeronului anterior, utilizat de obicei pentru conducte şi transmisiuni de comenzi. Greutatea suplementară a construcţiei degivrorului de aripă cu aer cald variază între 13 şi 25 kg pentru 1 m2 de suprafaţă încălzită. Degivrorul cu aer cald penfru ampenaj e asemănător celui pentru aripi', însă are dimensiuni mai mici. Dificultatea utilizării degivrorului cu aer cald la ampenaje consistă în necesitatea montării de conducte de aer cu seefiune destul de mare, de la locul încălzitorului de aer pînă la ampenaj. La avioane mari se instalează un încălzitor de aer separat pentru ampenaj, montat aproape de acesta în coada fuzelajului (v. fig. IV). Aerul atmosferic, sub presiune dinamică, pătrunde prin priza î în încălzitorul de aer cu benzină 2, unde e încălzit, şi apoi trece prin conducta 4 în canalele 5 ale degivrorului de ampenaj. Benzina necesară încălzitorului vine de la instalaţia de combustibil prin conducta 6 şi gazele arse ies prin conducta 3. La des- chiderea clapetei 7, prin lv' Degivror de ampena| cu comandă electrică la c!i- de aer cu benzină. stanţă, se declanşează (sub acţiunea presiunii dinamice) un releu pneumoelectric, care conectează circuitul de aprindere; totodată se cuplează alimentarea cu benzină a încălzitorului (cu ajutorul unui robinet cu solenoid). Cînd se atinge temperatura stabilită prin reglajul încălzitorului, se deconectează circuitul de aprindere, iar arderea benzinei continuă fără bujie. Un sistem de auioblocaj nu permite închiderea clapetei 7 atît timp cît încălzitorul e supraîncălzit. Degivrorul electrotermic e constituit dintr-o bandă de cauciuc conductoare de curent, lipită de-a lungul bordului de atac al aripii sau pe palele elicei. Banda conductoare se fabrică din cauciuc natural, cu un conţinut de grafit de 55—60% avînd rezistenţa electrică de 9000—12 000 Q mm2/m; conţine la capete inserţii distribuitoare de curent, sub formă de site flexibile de sîrmă de alamă terminate în borne, la cari se conectează conductoarele de la reţeaua electrică a avionului. Degivrorul electrotermic pentru aripă acoperă 8—9% din coarda profilului. Prezintă următoarele avantaje: poate fi montat, ca şi degivrorul mecanic, pe un avion construit, neechipat iniţial pentru instalarea lui; poate fi utilizat independent de durata de zbor; nu ocupă spaţiul interior dintre bordul de atac şi lonjeronul anterior. Dezavantajul lui principal consistă în consumul excesiv de energie electrică, care poate atinge 6 kW/m2. Uneori, degivroarele electrotermice se folosesc în combinaţie cu degivroarele cu aer cald. Degivrorul electrotermic pentru elice încălzeşte pala elicei pe o profunzime de 15—20% din coarda profilului ei şi pe lungimea de 75—80%. Degivrarea vîrfurilor palelor nu e necesară, din cauza forţei centrifuge mari şi a încălzirii acestora prin frecarea cu aerul. Benzile de cauciuc se lipesc în scobituri executate în pale, cu adîncimea medie de 1,5 mm (la piciorul palei, pînă la 3 mm) şi au un strat conductor de curent cu grosimea de aproximativ 0,5 mm. Curentul electric se transmite la benzile încălzitoare prin inele colectoare fixate pe butucul elicei. Degoma 114 Degradare Consumul de energie electrică atinge 1 W/cm2f Ia temperatura aerului atmosferic de —10°. Pentru economisirea consumului de energie electrică se aplică uneori încălzirea palelor prin impulsii, care consistă în încălzirea periodică a acestora pe timp scurt la o temperatură mai înaltă decît în cazul încălzirii continue, şi în întreruperea curentului electric pentru un timp mai lung decît timpul de încălzire; prin acest sistem, care permite încălzirea alternativă a palelor elicelor avionului, se realizează o economie importantă de energie electrică, în special la avioane multimotoare. Dezavantajul principal al degivroarelor de elice electrotermice e durata lor relativ scurtă, din cauza condiţiilor grele de lucru (termice şi mecanice) ale benzilor încălzitoare şi a complexităţii transmisiunii curentului electric, din care rezultă şi dificultatea înlăturării bruiajului radiorecepţiei de bord, provocat de scînteiie electrice la periile inelelor colectoare de pe butucul elicei. Degivrorul chimic, numit şl degivror cu lichid anti-gel, e o instalaţie care răspîndeşte o substanţă antigel pe suprafeţele de protejat contra givrajului, de exemplu pe palele elicelor. Degivrorul (v. fig. V) cuprinde un rezervor 3 cu lichid antigel, comprimat la o presiune joasă de aerul luat de la compresorul motorului, care trece prin robinetul 1 şi prin reduc-torul 2, menţinînd constantă presiunea în rezervor. Lichidul antigel din rezervorul 3 e debitat prin regulatorul de debit 4, reglabil la sol, în canalul inelar 5, montat pe discul coifului elicei. în unele cazuri, lichidul e adus la elice cu ajutorul unei pompe acţionate de un electromotor. Sub acţiunea forjei centrifuge, lichidul antigel ^ gg |,----~q primat sescurge din canalul inelar 5, prin ţeava 6, în inelele canelate 7, de la piciorul fiecărei pale, de unde trece prin jgheaburile 8, cu seefiune triunghiulară, practicate la bordulde atac al palelor; uneori, în locul jgheaburilor sînt două fevi Ia bordul de atac al palelor, una pe o lungime de 40% din lungimea palei, şi alta mai scurtă, de lungimea piciorului palei. Lichidul antigel, care se scurge pe jgheaburi sau pe fevi (după caz), se întinde sub acfiunea forţei centrifuge şi a curentului de aer, acoperind o porfiune de 50 — 60% din suprafafa palei. Ca lichid antigel se întrebuinţează un amestec de 80»*85% alcool etilic şi 20*-15% glicerină, !a care se adaugă cantităţi mici de acetonă, glicol şi alcool metiIic; uneori se întrebuinfează alcool rectificat neamestecat. Consumul de lichid antigel atinge 2**-3 l/h pentru fiecare pală. Dezavantajul degivrorului cu lichid antigel consistă în acoperirea incompletă a suprafefei palelor şi în consumul mare de lichid antigel, astfel încît utilizarea degivrorului în zboruri de lungă durată e limitată. î. Degoma. Ind. fexf.: Produs enzimafic extras din pancreas, folosit, în finisarea produselor textile, la descleirea fesăturilor cari confin amidon. 2. Degomare. Ind. fexf.: Eliminarea totală sau parfială a sericinei (v.) din firele sau fesăturile de mătase, pentru ca acestea să ia o culoare albă naturală, să devină mai strălucitoare, moi, suple şi capabile să prindă uniform colorantul, datorită liberării fibroinei (v.) de sericină. ţs-'i Separarea sericinei, de fibroină se obfine prin fierberea mătăsii în apă caldă cu săpun şi glicerină, — uneori în "I n £ L V. Schema degivrorului de elice cu lichid antigel. solufie de sodă calcinată. Săpunul refine sericina în baie, iar glicerina menţine umiditatea necesară prelucrărilor ulterioare. Operaţia se efectuează înainte de albire sau de vopsire. Pierderea cantitativă prin degomare depinde de gradul de degomare, care variază, în general, între 25 şi 30%. 3. Degorjare. Ind. alim.: Operafia de eliminare din sticlele de vin a depozitului adus pe dop (drojdia), printr-o tehnică specială (remuai), la fabricarea vinului spumos (şampanie). 4. Degradare. 1. Geo/..* Fenomenul de distrugere mecanică şi de antrenare a păturilor superficiale ale unui teren (în special pe versante), care prin aceasta îşi pierde parfial sau total proprietăfile de fertilitate. Factorii cari favorizează degradarea terenurilor sînt procesele fizico-geologice naturale (alunecări, prăbuşiri, ape de şiroire, torente, etc.), cum şi despăduririle prădalnice şi, în general, distrugerea abuzivă a plantafiilor de pe coaste, fără preocuparea de refacere a acestora. Cele mai întinse terenuri degradate se întîlnesc pe versantele văilor, ale dealurilor şi munfilor, şi sînt constituite din argile, marne, nisipuri, etc., în cari se formează ogaşe, rîpe, ravene, etc. Pentru prevenirea şi combaterea proceselor de degradare a terenurilor se iau măsuri silvice, măsuri agrotehnice şi măsuri hidrotehnice. Măsurile silvice sînt următoarele: stabilirea condifiilor de tăiere a pădurilor în zona cumpenelor apelor şi, în general, de pe versante, cum şi în regiunile de şes (pentru oprirea spulberării solului de vînt); crearea de perdele de proteefie în regiunile de şes; împădurirea terenurilor erodate, a nisipurilor zburătoare, etc. şi, în general, a tuturor terenurilor de pe versante predispuse la alunecări, la formarea de torente, etc. Măsurile agrotehnice sînt următoarele: lucrarea rafională a solului (prin arături pe curbele de nivel şi cultura în benzi de diferite plante); folosirea îngrăşămintelor (pentru refacerea fertilităfii solului degradat); introducerea aso-lamentelor cu ierburi perene; folosirea rafională a păşunilor, etc. Măsurile hidrotehnice sînt următoarele: executarea de canale (şanfuri colectoare) de-a curmezişul pantei, pentru refinerea apelor cari se scurg de la deal; executarea de valuri, de asemenea de-a curmezişul pantelor (au rol asemănător canalelor); terasarea coastelor; executarea de cleio-naje (v.), fascine (v.), praguri (de lemn, de piatră, etc.)f gabioane (v.), baraje, etc. Sin. Degradarea terenului. V. şî sub Eroziune. 5. Degradare. 2. Ped.: Modificările produse în profilul morfogenetic şi în proprietăţile solului, sub influenţa umezelii crescînde a climei şi a vegetafiei legate de aceasta. De la zona de stepă la zona de pădure, efectele degradării sînt următoarele: reacfia solului trece de la slab bazică la net acidă; acizii huminici sînt înlocuifi treptat cu acizi ful-vici; degradarea texturală (v.) creşte în intensitate pînă la podzolul secundar; gradul de saturaţie scade pe măsură ce cationii Ca++ şi Mg++ sînt înlocuifi prin H+. Succesiunea zonelor de soluri cu degradare crescîndă e, în partea de sud a fării noastre, următoarea: cernoziom, cernoziom le-vigat cu degradare texturală (cernoziom degradat), sol brun-roşcat de pădure, sol brun de pădure, sol brun po-dzolit, podzol secundar. în Moldova, în locul solului brun-roşcat de pădure se găseşte solul cenuşiu de pădure. Proprietăţile fizice şi chimice, cari sînt optime în primele faze ale cernoziomului cu degradare texturală, ca şi fertilitatea naturală a solurilor din seria respectivă, devin din ce în ce mai defavorabile în seria care se termină cu podzolul secundar. Sin. Degradarea solului. Ant. Regradare (v.). Degradare alcalină 115 Degradarea befonului prin coroziune . 1. ~ alcalină. Ped.: Procesul care se produce în soloneţu-rile provenite din solonceacuri, ca urmare a fenomenului de desalinizare; datorită acţiunii carbonatului de sodiu format, mediul devine alcalin, humusul e în parte disolvat şi se produce argilă cu cantităţi apreciabile de sodiu adsorbit, ceea ce o face să peptizeze. Argila levigată coagulează într-un orizont iluvial caracteristic soloneţurilor (v. şi sub Soloneţ). 2. ~a cernoziomului. Ped.: Transformarea suferită de cernoziom sub influenţa pădurii, cînd aceasta pătrunde în stepă şi se formează cernoziom degradat (v. Cernoziom levigat cu degradare texturală). în fazele incipiente, procesul de degradare a cernoziomului se manifestă prin îmbogăţirea în humus a orizontului A, levigarea carbonaţilor alcalino-pămîntoşi, formarea de argilă şi levigarea ei într-un orizont iluvial B, puţin dezvoltat (degradare slabă şi medie), în fazele următoare, conţinutul în humus al orizontului A descreşte, grosimea acestuia scade, reacţia devine acidă, levigarea carbonaţilor e mai adîncă, puterea orizontului B creşte în acelaşi timp cu cantitatea de argilă iluviată (degradare puternică şi foarte puternică). Ant. Stepizare (v.). 3. ~ podzolică. Ped.: Stadiul final a! degradării unui sol, în care apar caracterele podzolirii. Se întîlneşte în diferite grade la solul brun-roşcat de pădure, la solul cenuşiu de pădure, la solul brun de pădure, culminînd la podzolul secundar (v.). 4. ~ fexfurală. Ped.: Modificările cari se produc în profilul morfogenetic al solului, în urma producerii de argilă şi a mobilizării acesteia, sub influenţa factorilor pedogene-tici. Silicaţii secundari cu particule mai mici decît 2 [i, constituind argila, se formează pe seama silicaţilor primari proveniţi în sol din roca-mamă. în condiţiile create de o climă umedă (cu predominarea în profil a unui curent de apă descendent), favorabile dispersării argilei coloidale, aceasta, fără a se descompune, migrează din orizontul A şi e coagulată mai în adîncime, dînd naştere orizontului iluvial B. Grosimea orizontului B şi cantitatea de argilă acumulată în el cresc cu intensitatea degradării texturale. Această intensitate poate fi evaluată: prin diferenţa dintre procentul de argilă care se găseşte în orizontul B şi cea din orizontul A; prin cîtul dintre procentele de argilă din orizontul B şi orizontul A; cu ajutorul indicilor de textură (v.)f etc. Oricare ar fi modul de evaluare, degradarea textulală e inapreciabilă la cernoziom, creşte de la cernoziomul levigat cu slabă degradare texturală la cernoziomul levigat foarte puternic degradat, devine mai mare Ia solul brun-roşcat şi Ia solul brun de pădure, atingînd cele mai mari valori la solul brun-roşcat podzolit, la solul brun podzolit şi la podzolul secundar. 5. Degradare. 3. Tehn.: Schimbarea caracteristicilor unui sistem tehnic (maşină, aparat, organ de maşină, construcţie, element de construcţie, etc.) sau ale unui material, astfel încît acestea devin mai puţin valoroase din anumite puncte de vedere, iar folosirea lor în condiţii normale e împiedicată şi poate deveni chiar periculoasă. 6. ~a apelor. V. Poluarea apelor. 7. ~a befonului prin coroziune. Bef., Mat. cs.: Distrugerea betonului întărit, datorită coroziunii produse de agenţii chimici agresivi disolvaţi în apele cari ajung în contact cu presele de beton sau se infiltrează prin porii acestora. Prezintă importanţă deosebită la construcţiile cari sînt plasate în medii agresive (de ex.: construcţii hidrotehnice maritime, poduri peste căi ferate, remize de locomotive, construcţii din industria chimică, etc.). Din punctul de vedere al naturii agentului agresiv şi al modului de acţiune a acestuia, se deosebesc următoarele trei tipuri de coroziune: Coroziunea de tipul I se daforeşte acţiunii apelor cu duritate mică (ape de ploaie sau provenite din zăpezi), cari disolvă diferiţii componenţi ai pietrei de ciment din beton. Aceste ape, pătrunzînd în piatra de beton, disolvă hidroxidul de calciu, care e cel mai solubil component al acesteia (1,2 g/l de apă distilată, pînă la 1,6—1,7 g/l în soluţie saturată). Această solubilitate poate fi mărită prin prezenţa unor ioni (de K, Na, SO4). în soluţie saturată de hidroxid de calciu, componenţii pietrei de ciment din beton sînt stabili. Cînd concentraţia de hidroxid de calciu scade, datorită unor cantităţi noi de apă care pătrunde în masa betonului, mineralele hidratate din piatra de ciment hidrolizează, eli-minînd în soluţie hidroxid de calciu, şi se transformă în compuşi cu bazicitate mai mică. Dintre componenţii pietrei de ciment, cea mai mică stabilitate la acţiunea apelor cu duritate mică o au hidrosilicaţii cu bazicitate mare. Mijloacele de micşorare sau de împiedicare a producerii coroziunii de tipul I sînt următoarele: carbonatarea superficială naturală (prin menţinerea mult timp în aer) sau artificială a betonului, carbonatul de calciu format astfel fiind mult mai puţin solubil (0,014--*0,016 g/l) la temperatura normală; impermeabilizarea betonului, pentru a micşora trecerea apei prin el; folosirea unor cimenturi cari să libereze, la hidratare, cantităţi cît mai mici de oxid de calciu (de ex. cimenturi cu adausuri hidraulice sau active, cari sînt mai rezistente la acţiunea apelor puţin dure, datorită legării varului liber de către aceste adausuri şi formării unor compuşi foarte puţin solubili); tratarea suprafefei pieselor de beton cu soluţii diluate de acizi sau de săruri (de ex. soluţii de fosfat de sodiu, de acid hidrofluosilicic, de acid oxalic, etc.), cari formează cu hidroxidul de sodiu compuşi mai puţin solubili; aplicarea unei izolaţii hidrofuge corespunzătoare. Coroziunea de tipul II se datoreşte reacţiilor dintre componenţii pietrei de ciment şi substanţele conţinute în apele agresive. Dezagregarea betoanelor e cu atît mai intensă şi mai rapidă, cu cît reacţiile chimice sînt mai energice, iar compuşii rezultaţi sînt mai solubili. Apele încărcate cu bioxid de carbon, cari conţin în soluţie acid carbonic, reacţionează cu hidroxidul de calciu din piatra de ciment, dînd carbonat de calciu insolubil, care reacţionează în continuare cu acidul carbonic, transformîndu-se în carbonat acid de calciu, solubil. Prin spălarea acestuia se formează pori şi capilare în cari difuzează hidroxidul de calciu din interiorul pietrei de ciment. Acesta reacţionează cu bicarbonatul din soluţie, transformîndu-se în carbonat insolubil. Prin venirea unei cantităţi noi de CO2 agresiv, carbonatul se transformă în bicarbonat solubil, care e spălat de curentul de apă care circulă prin masa betonului, astfel încît, prin repetarea acestui ciclu, piatra de beton e distrusă. Apele încărcate cu diferiţi acizi (sulfuric, clorhidric, azotic, acetic, lactic) provoacă dezagregarea betonului, datorită reacţiilor dintre acizi şi hidroxidul de calciu din beton, cari produc compuşi solubili. Apele încărcate cu substanţe humice sau cu deşeuri de Ia fabricarea celulozei sau a zahărului produc dezagregarea betonului, în special în perioada iniţială a întăririi acestuia, prin disolvarea hidroaluminaţilor. Unele săruri (de ex. clorura de amoniu) reacţionează cu componenţii pietrei de ciment dînd compuşi solubili, iar grăsimile şi uleiurile grase produc dezagregarea betonului prin combinarea cu hidroxidul de calciu şi formarea unor săpunuri de calciu, cari micşorează rezisten|ele mecanice ale betonului. Mijloacele pentru combaterea coroziunii de tipul II sînt următoarele: mărirea compacităţii şi a impermeabilităţii betonului; adăugarea de trass, care micşorează acţiunea bioxidului de carbon agresiv; folosirea unor cimenturi cari să formeze cantităţi cît mai mici de hidroxid de calciu liber, 8* Degradarea cărbunilor 116 Degradare, reacţii de ~ în cazul apelor încărcate cu acid carbonic sau cu săruri cari dau cu Ca(OH)2 produşi solubili; protejarea suprafeţei betonului prin tratare cu soluţii diluate ale unor acizi (de ex. acidul hidrofluosilicic) cari dau compuşi insolubili ce se depun în porii şi în capilarele betonului, impermeabilizîndu-l, sau folosirea unor betoane rezistente la acizi (betoane anticorozive), preparate cu un ciment antiacid (v.), în cazul apelor cu aciditate mai mare (pH<5); aplicarea unei hidroizolaţii eficiente. Coroziunea de t i p u I III se datoreşte pătrunderii, în golurile din beton, a unor săruri, în special a suifaţilor solubili (de ex. din apele marine, din apele subterane din regiuni cu zăcăminte de gips, din apele cari conţin gaze de ardere, ca bioxid de sulf, etc.), cari reacţionează cu varul liber din piatra de ciment, transformîndu-se în sulfat de calciu. Acesta se combină cu hidroaluminaţii şi se transformă în sulfo-aluminat tricalcic (3 CaO*3 CaSCV Al203*rc H20), care cristalizează cu foarte multă apă (30—32 H2O), mărindu-şi volumul şi producînd dezagregarea betonului prin expansiune. Mijloacele pentru combaterea coroziunii de tipul 111 sînt următoarele: folosirea unor cimenturi cu conţinut cît mai mic de C3A; folosirea cimenturilor cu trass sau cu zgură, cari au un conţinut mic de oxid de calciu liber; folosirea cimenturilor sulfatate, cari rezistă foarte bine la acţiunea apelor cari conţin sulfaţi, deoarece în faza de hidratare a acestor cimenturi cea mai mare parte din aluminaţi se transformă în sulfoaluminaţi de calciu, cari constituie componentul care conferă rezistenţă betoanelor preparate cu aceste cimenturi, iar restul de aluminaţi de calciu, cari nu au reacţionat cu gipsul, se transformă în hidroaluminaţi de calciu cu bazicitate mică, în special în hidroaluminat bicalcic (2CaO • AI2O3 • 7 H20), care nu produce expansiunea volumului betonului. 1. ~a cărbunilor. Ind. cb.\ Pierderea calităţilor de combustibil şi tehnologice ale cărbunilor în cursul stocajului lor mai îndelungat, înainte de arderea în centrale termoelectrice sau de folosirea lor în procese tehnologice. Cărbunii în stive se degradează în urma îngheţării, ex-folierii sau autoaprinderii sau şî prin simpla expunere la aer, timp mai îndelungat, cînd huilele pierd, prin oxidare, însuşirea de cocsificare, respectiv puterea de aglutinare, iar lignitul brut se fărîmiţează din cauza exfolierii. Exfolierea lignitului e strîns legată de structura lui lemnoasă şi e provocată de uscarea superficială, succesivă, a bucăţilor. Prin uscare, care înaintează de la suprafaţa spre centrul blocului de lignit, straturile se contractă neuniform şi succesiv, provocînd tensiuni interioare mari, cari fărîmiţează straturile uscate. Oxidarea şi autoaprinderea cărbunilor depozitaţi se produc deoarece cărbunii pot fixa oxigenul prin adsorpţie la suprafaţa lor, în măsură cu atît mai mare, cu cît cărbunii sînt mai bogaţi în oxigen constituţional şi în materii volatile, deci sînt mai tineri. Dacă nu se îndepărtează căldura dezvoltată prin adsorpţie, temperatura masei cărbunelui creşte, sporind susceptibilitatea de fixare fizicochimică a oxigenului, iar la o temperatură caracteristică fiecărui cărbune, procesul se transformă în oxidare chimică, ceea ce constituie şi începutul autoaprinderii. Pentru a evita degradarea cărbunilor se folosesc procedee de ameliorare, deshidratare şi stivuire. 2. Degradare Curfius. V. sub Degradare, reacţii de 3. Degradare Hofmann. V. sub Degradare, reacţii de 4. Degradare, reacţii de Chim.: Reacţii de tipuri foarte diferite, a căror caracteristică principală consistă în ruperea moleculei combinaţiei iniţiale şi în formarea mai multor combinaţii cu greutăţi moleculare mai mici. Nu toate reacţiile în cari se formează produşi cu greutate moleculară mai mică decît a celor iniţiali se numesc însă reacţii de degradare. Termenul degradare nu are deci o semnificaţie precisă în Chimie şi poate fi aplicat, de multe ori, datorită tradiţiei, uneia sau mai multor reacţii succesive. Această succesiune de reacţii poate cuprinde: reacţii de descompunere termică, de oxidare, de hidroliză, de depolimerizare, de decarboxilare, de dezami-nare, etc. Reacţiile de degradare sînt aplicate, fie în scop prepa-rativ (ca, de exemplu, degradarea bazelor cuaternare de amoniu, degradarea amidelor, degradarea azidelor), fie în scopul stabilirii constituţiei unor compuşi naturali (de ex. la stabilirea structurii alcaloizilor, a hidraţilor de carbon, a proteinelor, a grăsimilor naturale, a unor antibiotice naturale ca penicilina, streptomicina, etc.). Numeroase procese biochimice se produc printr-o succesiune de reacţii de degradare ca, de exemplu, degradarea oxidativă a hidraţilor de carbon (fermentaţii oxidative) sub influenţa microorganismelor, hidroliză enzimatică a proteinelor în organismul animal, degradarea grăsimilor în organismul animal (hidroliză, urmată de oxidarea acizilor graşi), etc. Unele dintre aceste procese biochimice sînt aplicateşi industrial (fermentaţia alcoolică, hidroliză grăsimilor, etc.). Principalele tipuri de reacţii de degradare practicate în chimia prepara-tivă sînt următoarele: Degradarea bazelor cuaternare de amoniu: Hidroxizii de tetraalchilamoniu [(Alchil)4N]+HO“ se descompun, la temperaturi nu prea înalte, în amină terţiară, în olefină şi apă: 1 nn° [(C2H5)4N]+HO- (C2H5)3N4-CH2 = CH2 + H20. Numai în cazul hidroxidului de fetrametilamonîu se obţin trimetilamină şi alcool metilic. Degradarea bazelor cuaternare de amoniu se produce prin eliminarea unui proton din poziţia (3 faţă de atomul de azot sub influenţa ionului hidroxil, simultan cu ruperea legăturii C—N (eliminarea bimoleculară E2): HO“4*H3C— Cn24“N(C2H5)3 H20*fCH2~CH2*f N(C2H5)3. Cînd există mai multe posibilităţi de formare a unor ole-fine diferite (de ex. în cazul hidroxidului de trimetilisobutil-amoniu, CH3—CH*,—CH—N(CHs)3) se formează olefina cu cel I CH3 mai mic număr de substituenţi (în exemplul de mai sus, 1-butena). Reacţia de degradare a hidroxizilor de amoniu cuaternari e utilizată la prepararea olefinelor cu structură determinată şi a constituit un procedeu preţios de stabilire a structurii unor compuşi importanţi (benzen, ciclooctan, alcaloizi). Sin. Degradarea Hofmann a bazelor cuaternare de amoniu. Degradarea amidelor. La tratarea amidelor cu hipobto-miţi sau cu hipocloriţi alcalini se obţin amine primare car au un atom de carbon mai puţin: R—CONH2-f-Br24-2 NaOH R— NH2+2 NaBr4-C02+H20 . Intermediar se formează, într-o primă treaptă, derivatul bromurat al amidei, care trece apoi într-o sare de sodiu instabilă, care elimină bromură de sodiu şi suferă simultan o transpoziţie intramoleculară, trecînd într-un ester al acidului isocianic: R—CONH2 Br2+Na°H - Na°H —NaBr—H2O [R—CONBr]-Na+ ► RCONHBr transpoziţie —HâO R—N = C~04-NaBr. Hidroliză esterului isocianic conduce apoi la amină primară şi la eliminarea de bioxid de carbon: R—N = C = O-f H20 -* R—NH2 + C02 . Sin. Degradarea Hofmann a amidelor. Degradarea energiei 117 Degras Degradarea azidelor. Azidele acizilor carboxilici suferă |a încălzire o transpoziţie intramoleculară, eliminînd simultan azot. Se obţin astfel esteri ai acidului isocianic, cari pot fi hidrolizafi în amine primare în mod analog degradării amidelor după Hofmann: R—CO—N=N=N: [R-CO-N:] -+ R—N=C=0. întrucît reacjia se face utilizînd alcool drept solvent, se obţin uretani (R'—NH—COOC2H5), cari pot fi hidrolizafi însă uşor în amine primare, cu eliminare de bioxid de carbon şi de alcool etilic. Sin. Degradare Curtius. 1. Degradarea energiei. Fiz.: Scăderea energiei libere a unui sistem fizic izolat, cînd acesta trece, prin transformări ireversibile, din starea sa într-o stare în care sistemul are o entropie mai mare. 2. Degradarea zăcămîniului. Expl. petr.: Transformarea produsă în echilibrul fizicochimic al unui zăcămînt de hidrocarburi (tijei sau gaze), în urma căreia exploatarea acestuia nu se mai poate face în condiţii optime. Degradarea unui zăcămînt se poate produce, fie pe cale naturală, datorită fenomenelor tectonice (orogeneză, epirogeneză) sau eroziunii, fie pe cale artificială, datorită inundării sau degazeificării lui, printr-o exploatare nerafională. Mişcările tectonice, în special cele de scufundare sau de ridicare, produc deformaţii în formaţiunile cu zăcăminte, cari conduc, uneori, la degradări totale. Prin eroziune şi prin îndepărtarea rocilor din acoperiş, presiunea de zăcămînt a gazelor scade, iar tifeiul se ridică însofit de apele de zăcămînt (cari ies la suprafaţă sub formă de izvoare sărate, iodurate sau sulfuroase), pînă la nivelul apelor subterane în circulaţie, de cari e antrenat spre suprafaţă. Prin aceasta, compozi}ia chimică a ţiţeiului suferă modificări: el pierde componenţii volatili, se oxidează, şi se formează bitumurile naturale (asfalt, ozocherit). 12 3 5 6 7 8 Schema diferitelor posibilităţi de inundare a unui sirat petrolifer, îf2) sonde; A) strate de apă; B) strate de tijei; C) strate inundate. Inundarea stratelor de hidrocarburi poate fi provocată de închiderea defectuoasă a apelor din sondă (v. fig.) sau în urma unei exploatări prelungite prin erupţie liberă, cînd, adeseori, odată cu fifeiul şi cu apa de zăcămînt e antrenată şî o mare cantitate de nisip, putîndu-se produce goluri mari în inferiorul stratului, urmate de ruperea acoperişului şi de inundarea zăcămîntului. Degradarea unui zăcămînt de hidrocarburi e semnalată la suprafaţă prin următoarele indicii: emanaţii de gaze, vulcani noroioşi şi salfe, izvoare de fifei şi de apă de zăcămînt, aflorimente de bitum natural şi de ozocherit, etc. 3. Degradinif. Petr.: Macerai al unor cărbuni bruni (cărbuni terţiari japonezi), care provine din ţesuturi vegetale puternic degradate, asemănîndu-se în această privinţă cu vitrinitul. Din punctul de vedere morfologic, degradinitul nu are în general o formă definită, el înconjurînd, de obicei, particulele exinitice, rezinitice sau sclerotinitice şi, uneori (mai rar), pe cele micrinitice, fuzinitice sau semifuzinitice. Formează însă şl ace, lentile sau benzi. în lumina reflectată, degradinitul are culoare cenuşie închisă pînă la albă-cenuşie, iar în lumina transparentă are culoare galbenă-brună pînă la roşie-brună, capacitatea sa de reflexiune fiind mai mica decit a vitrinitului din acelaşi cărbune. La cocsificare şi semicarbonizare, degradinitul dă un procent mare. de gaze şi de gudron, se înmoaie repede şi împiedică formarea unui cocs de calitate bună. Datorită conţinutului său bogat în hidrogen, e uşor hidro-lizabil; se oxidează mai greu decît vitrinitul. Datorită legăturii sale cu exinitul, degradinitul nu produce praf în exploatare. 4. Degragen. Ind. piei.: Ansamblul substanţelor răşinoase formate din acizi graşi oxidafi şi polimerizati în cursul tăbăci r i i cu untură de peşte a pieilor chamois, şi Ia oxidarea industrială a unturii de peşte. E materialul care asigură stabilitatea emulsiei moellonului, respectiv a unturii de peşte oxidate. Degragenul e un material acid, brun, care se topeşte Ia 65—70° şi se disolvă în alcalii. Nu poate fi salifiat cu clorură de sodiu din solujie alcalină. E insolubil în apă şi în eter de petrol, însă se disolvă în alcool şi în eter etilic. Conţinutul de degragen e unul dintre cei mai importanţi indici de calitate ai moellonului şi degrasului. 5. Degras. Ind. chim., Ind. piei.: Grăsime semisolidă rezultată de la tăbăcirea cu untură de peşte a pieilor, — folosită, în industria pielăriei, la ungerea acestora. Tăbăcirea cu ulei e o reacţie de oxidare puternic exotermă. Uleiul nesaturat suferă oxidare şi hidroliză. Excesul de ulei se extrage din piele prin presare sau prin cufundare în apă caldă, obtinîndu-se degrasul de calitate superioară. O cantitate suplementară de degras inferior se obfine prin spălarea pieilor cu solufii alcaline calde, din cari se extrage, apoi, prin acidulare cu acid sulfuric. La un alt procedeu se aplică oxidarea unturii de peşte prin încălzire Ia 150° şi introducerea unui curent de aer un timp suficient pentru ca uleiul să atingă o viscozitate şi un anumit confinut de oxiacizi. Untura de peşte oxidată se emulsionează cu 10—15% apă caldă. Amestecul cu celelalte substanfe grase saponificabile şi nesaponificabile se face apoi la cald sub amestecare, care continuă pînă la răcirea produsului. Un adaus de lanolină, care are de asemenea proprietatea de a produce emulsii de tipul apă în ulei, reprezintă un mijloc de îmbunătăfire calitativă a degrasului. Durabilitatea emulsiilor de degras depinde de gradul de oxidare şi de cantitatea de untură de peşte oxidată pe care o confine. Confinutul de oxiacizi nu trebuie să depăşească însă o anumită limită, deoarece degrasul devine prea vîscos şi pătrunde din ce în ce mai greu în piele. Raportat la degrasul liber de apă, confinutul în oxiacizi nu trebuie să depăşească 16%. Degrasul e absorbit uşor în piele, chiar cînd aceasta e în stare semiumedă, şi în prezenfa apei se repartizează reia- Degrăsuirea pielii 118 Degresare tiv uniform în întreaga secţiune. Degrasul e adsorbit puternic de fibră şi pătrunde nu numai în spatiile interfibrilare, ci şi în structura intimă a fibrelor, unde produce în timp un fel de retăbăcire similară cu tăbăcirea chamois. Pielea capătă o suplefe şi o pliabilitate deosebite şi un tuşeu foarte plin şi moale. Degrasul are o foarte mare putere de emulsionare cu apa. Pentru tratarea pieilor nu se foloseşte singur, ci în amestec cu ulei de peşte, cu seu, etc. Degrasul artificial e format dintr-un degras denaturat puternic cu adausuri de uleiuri minerale, uleiuri oxidate, răşini, etc. 1. Degrăsuirea pielii. Ind. piei.: îndepărtarea, cu un cuţit de blanşiruit fără gură, a grăsimii în exces, aderente la faţa şi la carnea pieilor tăbăcite vegetal (blanc, toval), impregnate mai intens (în butoiul cu aer cald) cu un amestec în care predomină cantitatea de degras (v.). 2. Degresanf, pl. degresanfi. 1. Tehn.: Substanţă întrebuinţată la îndepărtarea grăsimilor de pe suprafafa anumitor obiecte. V. şl sub Degresare 1. 8. Degresanf. 2. Ind. cb.: Combustibil cu materii volatile pufine (de ex.: antracit, huilă antracitoasă, semicocs, cocs), care nu aglutinează sau aglutinează pufin, întrebuinfat în amestec cu huilele grase (flambante) sau de gaz, pentru obfinerea unui cocs metalurgic mai rezistent. Dozarea degre-santului în şarja de cocsificare se face (pe bază de încercări de laborator prealabile) în funefiune de cantitatea de materii volatile ale huilei grase întrebuinfafe. 4. Degresanf. 3. Ind. st. c.: Sin. Deplastifiant (v.). 5. Degresare. 1. Mett.: Operafia de îndepărtare a sub-stanfelor grase (saponificabile —- esteri complecşi ai acizilor graşi superiori cu glicerina — sau nesaponificabile — uleiuri minerale, formate din hidrocarburi cu diferite compozifii) de pe suprafeţele pieselor metalice, fie în vederea constatării defectelor, fie ca operaţie pregătitoare la acoperirile de protecţie (precedînd decaparea). Degresarea penfru constatare se aplică pieselor demontate dintr-un sistem tehnic supus reparaţiilor, penfru a permite examinarea atentă a suprafeţei lor, în vederea stabilirii defectelor şi a repartizării lor la atelierele (mecanic, de sudare, de ajustare sau montare) în cari se înlătură aceste defecte. în general se efectuează degresarea chimică, urmată de spălare prin imersiune în apă-caldă sau rece, ori prin împroşcare cu solufii sau cu apă, a căror temperatură e de circa 80°. Degresarea penfru acoperire de profeefie se aplică pieselor în vederea înlăturării vreunui strat străin între suprafafa de acoperit şi materialul de acoperire. Degresarea se efectuează prin procedee mecanice, chimice, electrochimice.— După mijlocul folosit, se deosebesc degresare mecanică, degresare chimică (cu solvenfi sau cu solufii alcaline fierbinfi), degresare electrolitică. Degresarea mecanică se aplică la pregătirea pieselor pentru diferite acoperiri (de ex. fosfafare, vopsire, metalizare, cositorire, nichelare, etc.), îndepărtîndu-se concomitent şl arsurile, rugina, etc. — Se poate efectua prin: sablare, împroşcare cu alice, tobare (dare Ia tobă) cu materiale decjresante, frecare cu peria de sîrmă. SabTarea(v.) nu se aplică pieselor cu peref i subfiri (sub 1 mm) sau pieselor cu dimensiuni precise. Acoperirea trebuie să urmeze la cel mult 1«*2 ore după sablare. împroşcarea cu alice (de fontă sau de ofel) are acelaşi efect ca şi sablarea. Reclamă o presiune de luctu de 7—8 at, iar alicele necesită degresări repetate. Tobarea (v.) se efectuează folosind ca materiale de degresare: nisipul uscat, la degresarea uscată, respectiv nisip şi solufie de 2»*3% sodă caustică, Ia degresarea pe cale umedă. Degresarea prin frecare cu perii de sîrma se efectuează cu perii de mînă sau cu perii rotative aefionate mecanizat, ori rotind piesele în cîmpul de aefionare al periilor; de obicei periile se umezesc cu solufie de 3«**5% sodă calcinată în apă. Degresarea prin periere e aplicată ca operafie premergătoare zincării, cositoririi, cuprării. Degresarea chimică se efectuează cu solvenfi organici ori cu solufii alcaline. Solvenfii organici folosifi cel mai mult (v. şî tabloul sub Decapant) sînt următorii: petrolul lampant, benzina, white-spirit-ul, tetraclorura de carbon, eterul, acetona, triclor-etilena, toluenul, dicloretilena, tetracloretilena, dicloretanul, etc. Procedeele uzuale consistă în imersiunea pieselor în solvenfi inflamabili şi în frecarea 'or cu cîrpe sau cu perii, ori în imersiunea, tratarea cu vapori sau împroşcarea cu solvent fin divizat, în cazul solvenfilor neinflamabili; pentru piese mari se foloseşte împroşcarea cu picături sau cu vapori de solvenfi. Dacă stratul de grăsime e gros, se arde în prealabil. Solvenfii clorurafi, nefiind inflamabili, permit degresarea la temperaturi mai înalte, însă sînt toxici. în general, degresarea cu solvenfi trebuie completată cu o degresare suplementară, scurtă, electrochimică, sau cu solufii alcaline. Solufiile alcaline folosite pentru degresare sînt solufii de sodă caustică, de sodă calcinată, etc., cu diferite adausuri. Degresarea în solufie alcalină fierbinte se efectuează în băi încălzite (de obicei cu serpentine de abur). Supi afafa metalică e tratată cu solufii cu maximum 100 gf/l hidroxid de sodiu. Grăsimile saponificabile reacf:onează cu hidroxidul alcalin, formînd sărurile de sodiu ale acizilor graşi superiori (săpunuri), solubile, şi glicerină. Grăsimile nesaponificabile sînt emul-sionate. Degresarea e favorizată de agitare, de ridicarea temperaturii (măreşte vitesa de saponificare, uşurează emul-sionarea, produce curenfi de convecfie în solufie) şi de adăugarea emulgatorilor. Ca emulgatori se ulilizează în can-tităfi mici (0,5—3,0 gf/l): silicat de sodiu, acizi graşi, dextrină, clei, gelatină, proteine, etc. Pentru metalele cari se disolvă în aleaIii (staniu, plumb, zinc, aluminiu, aliaje ale acestora) se utilizează solufii de săruri alcaline cari hidrolizează uşor (carbonafi, -fosfafi, silicafi, cianuri). Degresarea electrolitică se efectuează în baie electrolitică, alcalină (care confine o solufie de hidroxid, carbonat, cianură sau fosfat neutru alcalin, sodă caustică sau calcinată, eventual cu un mic adaus de emulgator, care poate fi: săpun sau sticlă solubilă), piesele fiind legate la catod. La degresarea catodică, anodul trebuie să fie format dintr-un metal neatacabil (nichel sau fier acoperit cu nichel). Hidrogenul care se degajă la catod formează bule refinute de picăturile de ulei. Bulele mărindu-se continuu, datorită înglobării unor noi cantităţi de gaz, au o forfă ascensională din ce în ce mai mare, care deformează picătura de ulei pînă cînd o desprind de pe suprafafa metalului. Concomitent se realizează şl emul-sionarea şi saponificarea grăsimilor de către solufia alcalină. Degresarea e favorizată de ridicarea temperaturii şi, în special, de densitatea de curent mare (5—10 A/dm2; în unele cazuri atinge 50 A/dm2). Durata degresării catodice nu trebuie să depăşească 10 minute; la depăşirea acestui timp, metalul se saturează cu hidrogen, ceea ce reduce calitatea acoperirii. Pentru piese cu perefi foarte subfiri (1—2 mm), durata se reduce la 1—2 minute. — Piesele de ofel cu un confinut bogat în carbon, supuse la solicitări variabile, nu sînt degresate catodic, deoarece hidrogenul poate decarbura piesele respective, reducînd rezistenfa metalului. La aceste piese se aplică degresarea anodică (uneori o scurtă degresare catodică continuată cu degresarea anodică), legînd piesa la anod; degajarea de oxigen are acelaşi efect mecanic de desprindere a peliculei de-grăsime. Procedeul poate fi aplicat dacă Degresare 119 Deguelină piesele nu sînt de metal oxidabil şi greu dezoxidabil, cum e de exemplu cuprul. t. Degresare. 2. Tehn.: Extragerea grăsimilor din anumite produse organice, dintr-un aliment gras, etc,, fie în vederea unei prelucrări ulterioare a acestora, în cursul căreia prezenta grăsimilor ar dăuna calităţii produselor finite (sau semifinite), fie în scopuri dietetice, etc. 2. ~a cărnii de var. Ind. piei.: Operaţia de îndepărtare din carnea de var (carne pentru clei) a grăsimii care reprezintă ţesutul adipos subcutan şi care cade la operaţia de descărnare (v.). Conţine circa 15% grăsimi, dacă se obţine prin descărnare în cursul operaţiei de înmuiere (ştrecuit), şi numai circa 4% după cenuşărit, cînd o mare parte din grăsimi se transformă în săpunuri de calciu. Degresarea se face prin extracţie sau în timpul fierberii cleiului. 3. ~a oaselor. Ind. alim.: Proces tehnologic de extragere a grăsimii din oase. Oasele de bovine conţin în medie 18% grăsime, faţă de greutîrtea oaselor brute. Aceste grăsimi pot fi extrase în scopuri alimentare, cînd provin de la oase proaspete şi sînt prelucrate cel mai tîrziu după şase ore de la dezosare, şi în scopuri industriale, în celelalte cazuri. Extragerea grăsimii alimentare din oase se face, fie prin fierbere în cazane deschise sau în autoclave, fie prin vibrarea în mori cu ciocane cari asigură un proces continuu. Schema tehnologică de degresare a oaselor prin vibrare e următoarea: fărîmarea oaselor; extragerea grăsimii în mori cu ciocane cari produc vibraţii; separarea grăsimii de oase; topirea; separarea grăsimii de substanţele proteice prin centrifugare; răcirea; ambalarea. Degresarea oaselor în scopuri industriale se face prin extracţie cu solvenţi ca benzina, dicloretanul sau tricloretanul. 4. ~a pielii. Ind. piei.: Operaţie de îndepărtare a grăsimii naturale din conţinutul pieilor cari conţin grăsime pînă la 40% din greutatea lor (pieile de oaie, de cîine, de porc, de capră), în diferite sfădii ale procesului de fabricaţie. Deşi circa jumătate din grăsimea naturală e saponificată în cursul cenuşăririi cu var şi cu sulfură de sodiu, dacă nu se îndepărtează grăsimea rămasă înainte de tăbăcire, la tăbăcirea cu crom şi la cea vegetală se produce fixarea neuniformă a substanţelor tanante, formîndu-se săpunuri de crom, şi deci vopsirea neuniformă, iar la finisaj apar pete de grăsime. Pentru îndepărtarea grăsimii naturale din pielea gelatină se folosesc procedee de degresare umedă. O mare parte din grăsime poate fi îndepărtată prin stoarcere în prese hidraulice, pieile fiind uşor încălzite în prealabil, apoi supuse unei presiuni treptat crescînde şi lăsate cîteva ore sub presiunea maximă. Grăsimea care rămîne se repartizează uniform în piele prin vălcuire în butoi cu solvenţi organici (benzină, petroMampant, iricloretilena şi tetraclorură de carbon) Şi cu diferite adausuri de substanţe superficial active, sau numai cu acestea din urmă, de obicei la temperaturi pînă Ia 35—40°. în unele cazuri, de exemplu în vederea fabricării pielii de lac, dar şl pentru piei cu conţinut excesiv de grăsime naturală (de ex. pieile anumitor rase de ovine cu coada grasă), se aplică şi o degresare în stare uscată, după tăbăcire. în acest scop sînt necesare instalaţii speciale de degresare, foarte costisitoare. Uneori se degresează şl deşeurile de piele, pentru a se recupera 22—28% din grăsimile conţinute şi cari pot fi întrebuinţate la fabricarea săpunului sau, din nou, la impregnarea pieilor. Deşeurile de piele rămase pot fi utilizate la fabricarea pielii artificiale, a îngrăşămintelor agricole, etc. 5. Degresare. 3. Poligr.: Pierderea, de către o piatră litografică sau de către o placă de zinc, a proprietăţii de a primi şi de a reţine cerneala, din care cauză tiparele efectuate cu acestea devin din ce în ce mai palide. Fenomenul, care e contrar celui de tonare sau de gresare (v.), se ob- servă la tiparul plan litografic şi ia offsef şi e provocat de cantitatea prea mică de substanţe grase din cerneală. Degresarea se combate adăugînd cernelii o cantitate mică de pastă de gresat, puţin ulei de parafină sau ulei de stearină. 6. Degrosisor, pl. degrosisoare. Alim. apa: Filtru de apă, cu stratul filtrant alcătuit din pietriş mărunt, care funcţionează pe principiul filtrelor rapide şi serveşte ia limpezirea parţială a apei, înainte de introducerea ei în filtrele lente, cu scopul de a prelungi durata de funcţionare a acestora. Vitesa de filtrare a degrosisoarelor e de circa 4—8 m/h. 7. Degroşare. Mett.: Operaţie de prelucrare prin aşchiere, prin care se îndepărtează cea mai mare parte din adausul de prelucrare al unei piese, obţinîndu-se o mică precizie în formă şi dimensiuni, cum şi în poziţia relativă şi în calitatea suprafeţelor prelucrate. De cele mai multe ori, degroşarea e o operaţie de eboşare (v.), adică o operaţie preliminară în prelucrarea piesei. Degroşarea se deosebeşte de finiţie (netezire) prin valorile mai mari ale adîncimii de aşchiere şi ale avansului, cum şi prin valorile mai mari ale forţelor de aşchiere şi ale puterii absorbite. Se efectuează Ia aproape toate tipurile de maşini-unelte (strung, maşină de frezat, etc.). Ea e numită uneori, impropriu, eboşare. Sculele de degroşare (degroşoare) se deosebesc de cele de netezire prin dimensiuni, cari sînt mai mici decît dimensiunea nominală a sculei finale la scule pentru interior, respectiv mai mari decît dimensiunea nominală a sculei finale, la scule pentru exterior (valoarea diferenţei fiind valoarea adausului de prelucrare penfru operaţia următoare); precizie mai mică a formei şi a dimensiunilor; unghiuri de degajare de regulă pozitive, pentru uşurarea detaşării aşchiilor mai mari pe cari trebuie să le îndepărteze. 8. Degroşarea sticlelor optice. V. sub Sticlă optică. 9. Degroşor, pl. degroşoare. Mett.: Sin. Sculă de degroşare (v. sub Degroşare). 10. Degudronare. Ind. cb.: Separarea gudroanelor de gazele produse în timpul pirogenării sau gazeificării cărbunilor fosili. Degudronarea poate fi primară (în barilet sau în răcitoarele primare), cînd se produce depunerea cantitativă de gudroane, şi finală, cînd se scot urmele de gudron, cari se găsesc în gaz sub formă de suspensie (ceafă). în barilet (v.) se depun 50—60% din gudron, iar în răci-toarele primare se depun restul de 40—50%, în gaze rămînînd numai 4—5 g/Nm3 gudron. 11. Degudronafor, pl. degudronatoare. Ind. cb.: Aparat sau utilaj cu ajutorul cărora se realizează degudronarea finală a gazelor. După principiul de funcţionare, se deosebesc degudronatoare mecanice, de absorpţie şi electrostatice. Degudronaforul mecanic se bazează pe separarea suspensiilor de gudron din gaze cu mijloace mecanice (de ex. prin izbire). Din acest grup fac parte şicanele, cari degudronează gazul pînă Ia un conţinut de 1—2 g/Nm3, şi degudronatoarele centrifuge (exhaustorul Theissen, etc.), cari degudronează gazul pînă Ia un conţinut de 0,5—1 g/Nm3 gudron rezidual. ; Degudronaforul de absorpfie se bazează pe reţinerea suspensiilor de gudron prin spălarea gazului cu gudron lichid. Degudronaforul electrostatic se bazează pe precipitarea picăturilor foarte fine de gudron în cîmpul electric dintre doi electrozi alimentaţi de o sursă de curent continuu de înaltă tensiune (50—100 kV) pe principiul filtrelor electrostatice. Cu acest degudronator se obţin rezultatele cele mai bune (gudron în gaz după degudronare, 0,005—0,02 g/Nm3); el e cel mai economic (consumul de energie, la 1000 Nm3 gaz degudronat, 0,5—1,5 kWh, faţă de 5—6 kWh la degudronatoarele mecanice). 12. Deguelia. Bot.: Sin. Derris (v.). n. Deguelină. Ind. chim.: Combinaţie organică cu structură complexă, isomeră cu rofenona (v.), izolată din răşina obfinută prin extragerea cu solvenţi a rădăcinilor plantei Degustare 120 Dehidroandrosferon Derris (v.)( sau a frunzelor de Tephrosia Vogeiii Hook. De-guelina e o otravă pentru peşti şi artropode şi un puternic insecticid de contact (pentru insecte sugătoare şi rozătoare). 1. Degustare. Ind. alim.: Metodă de apreciere a caracteristicilor organoleptice ale produselor alimentare, în special a proprietăţilor gustative, făcută de persoane cari cunosc proprietăţile normale ale produselor cari se cercetează, şi cari au o sensibilitate sensorială verificată. Degustarea se face între mese şi începe cu aprecierea produsului celui mai pufin picant sau a celui mai pufin aromat; după fiecare probă trebuie să se clătească gura cu apă distilată, spre a îndepărta gustul probei anterioare. Pentru fiecare tip de produs alimentar se urmăresc anumifi indici specificaţi în fişa de degustare, notarea făcîndu-se prin metoda punctelor. 2. ~a vinurilor. Ind. alim.: Operaţia de apreciere a ansamblului caracterelor organoleptice ale vinului, cu ajutorul văzului, mirosului, gustului şi chiar al pipăitului. Prin degustare se pot determina: caracterul vinului, eventualele boli sau defecte, concentraţia alcoolică, aciditatea, zahărul nefermentat, vîrsta aproximativă, soiul strugurilor sau componenţa cupajului, regiunea de provenienţă. După degustare se dă vinului o notă convenţională, cuprinsă între 1 şi 10 puncte, dintre cari gustul poate reprezenta maximum 5, mirosul maximum 3,5 şi aspectul maximum 1,5 puncte. După caracterul ei, degustarea poate fi ştiinţifică, de producţie, de expertiză, didactică sau demonstrativă. Degustarea ştiinţifică se face penfru a verifica modificările proprietăţilor organoleptice ale unui vin, în cazul unor lucrări de cercetare ştiinţifică. Degustarea de producţie determină modificările cari se produc într-un vin în iimpul diferitelor operaţii de tratament şi în timpul păstrării. Degustarea de expertiză determină selecţionarea vinurilor pentru expoziţii, concursuri, pentru fixarea preţurilor, etc. Degustarea didactică deprinde pe viitorii tehnicieni vinifi-catori cu procedeele principale ale degustării şi le face cunoscute vinurile din diferite regiuni şi de diferite tipuri. Degustarea demonstrativă are drept scop informarea cumpărătorilor şi a altor persoane cari se interesează de calitatea şi de sortimentul vinurilor unei întreprinderi. 3. Dehidrare aerobă. Chim. biol.: Sin. Dehidrogenare în mediu aerob. 4. Dehidrare anaerobă. Chim, biol.: Sin. Dehidrogenare în mediu anaerob. 5. Dehidraze, sing. dehidrază. Chim. biol.: Enzime din clasa desmolazelor (oxidoreductazelor), cari, prin grupările lor prostefice, catalizează transferul hidrogenului şi al electronilor de pe un substrat pe altul. Dehidrazele fac parte din prima clasă a hidrogenazelor anaerobe şi catalizează reacţiile reprezentate prin schema generală: R +R'^ R' -f-R. H H Dehidrazele se găsesc în celulele organismului animal, luînd parte la procesele metabolice din faza anaerobă şi aerobă. Din acest punct de vedere, dehidrazele se împart în două grupuri principale: Dehidraze anaerobe, cari cedează hidrogenul altor dehidraze sau unor combinafii cu structură chinonică. Dehidraze aerobe, cari pot ceda hidrogenul luat de la substratul oxidat, direct oxigenului atmosferic. Enzimde cari catalizează anaerob transferul de hidrogen sînt specifice pentru piridinnucleofide. Printre reacflile catalizate de dehidraze sînt de menţionat: formarea acetaldehidei, catalizată de alcooldehidrază; transformarea acidului malic în acid oxalacetic, catalizată de de-hidraza acidului malic; transformarea acidului succinic în acid fumărie, catalizată de dehidraza acidului succinic, şi transformarea acidului lactic în acid piruvic, catalizată de dehidraza acidului lactic. 6. Dehidroadrenalină. Chim. biol.: Produs intermediar, în procesul de transformare a adre-nalinei, în organism. Adrenalina are calitatea de a fi un transportor de hidrogen, în reacţiiile de oxido-reducere. Pierzînd patru atomi de hidrogen, adrenalina se oxidează trecînd într-un derivat ortochino-nic şi indolic, adrenocromul de culoare roşie. Această transformare a adrenalinei în organism, sintetizată la rîndul ei de tirozină, se realizează în următoarele faze: Tirozină Dioxidifenil alanină Adrenalină Noradrenalină Dehidroadrenalină it Adrenocrom ^ Leucoadrenocrom u Oxoadrenocrom 7. Dehidroandrosferon. Chim. biol.: Hormon sferoid foarte răspîndif în natură, care condiţionează dezvoltarea şi menţinerea caracterelor sexuale masculine. în organismul uman şi animal e secretat în mod normal de glanda corticosupra-renală şi de testicul, alături de androstandiol, androstendion şi alopregnanolon. Se prezintă sub două forme isomere: ca frans-A5-dehidroandrosteron, sinonim cu trans-A5-hidroxi-3, etiocoIenon-17, şi sub forma epi-A5-dehidroandrosferon sau isodehidroandrosteron. Trans-A5-dehidroandrosferonul precipită cu digifonozidul; această precipitare e folosită Ia izolarea frans-A5-dehidro-androsteronului. Se prezintă ca o pulbere cristalină incoloră, cu p.t. 153°. Forma cristalină a dehidroandrosteronului variază cu natura solventului din care a fost cristalizat. Din eter de petrol cristalizează sub formă de ace fine, cari se topesc la 148°; din alcool meiilic foarte diluat cristalizează sub formă de prisme compacte, cari se topesc Ia 137°. Forma care se topeşte la 148° se transformă în forma care se topeşte Ia 137°, dacă e expusă mai multe zile Ia lumină difuză. Dacă e expus Ia lumina arcului electric, sau la radiaţiile solare directe, punctul său de topire coboară foarte mult (pînăf la 123 •••125°). în general, cristalele aciculare se topesc în jurul temperaturii de 140°, iar cristalele lamelare se topesc la 152 •••153°. Dehidroandrosteronul fierbe la 130 ■••150°, sub presiunea de 0,001 mm Hg. Se disolvă în aproape foţi solvenţii organici, cu excepţia tetraclorurii de carbon şi a eterului de petrol. în soluţie alcoolică are o activitate optică [a]1^ = +10,9°. Trans-dehidroandrosteronul reacţionează cu iodura de metilmagneziu şi rezultă A5~trans-metil-17-andro-stendiol-3,17.— Dacă se încălzeşte dehidroandrosteronul cu sulfat de cupru anhidru, se elimină o moleculă de apă şi se obţine A3,5 -androstandienon-17. Dacă, după ce s-a saturat dubla legătură a dehidroandrosteronului cu acid clorhidric, şi, apoi, cu acetat de potasiu, se elimină din nou acidul clorhidric, se produce o migraţiune a dublei legături, cu formare de alo-frans-A4-dehidroandrosteron. Sinteza parţială a dehidroandrosteronului poate fi făcută plecînd, fie de la colesterol, fie de la stigmasterol, prin oxidarea cu acid cromic a derivaţilor acetilaţi şi dibromuraţi ai acestor steroli. Prin H C 0=c/ CHOH 1 1 Vu 0=C CH / 2 NC^ NH—CH3 Dehidroascorbic, acid ~ 121 Dehidrocolaf de sodiu debromurare şi saponificare alcalină se obfine dehidroandrosteronul. Produsul, astfel preparat din colesterol, a devenit materia primă pentru sinteza tehnică a estronelor, a progeste-ronuiui, a testosteronului, şi a desoxicorticosteronului. 1. Dehidroascorbic, acid Chim.: Substanfă cu activitate antiscorbufică. Se obfine prin dehidrogenarea acidului ascorbic, în care trece din nou prin reducere: .O O C—OH II C—OH + 2 H O c=o l c=o o H—C----- I HO—C—N H-C----- I HO—C—H CH2OH ch2oh Rolul important al vitaminei C (acidul ascorbic), în procesele de oxidoreducere din organism, e legat de faptul că se găseşte sub două forme reversibile: acid ascorbic şi acid dehidroascorbic. 2. Dehidrocidizare, reacfii de Chim., Ind. chim.: Reacţii în cari se produc, simultan sau succesiv, atît dehidrogenare, cît şî ciclizare. Termenul de dehidrocidizare e folosit de curînd în tehnologia prelucrării hidrocarburilor alifatice, în special în tehnologia prelucrării unor fracţiuni uşoare de fitei pentru îmbogăţirea lor în hidrocarburi aromatice. Astfel, de exemplu, hexanul normal poate trece în ciclohexan prin dehidrogenare şi ciclizare simultană sau succesivă: H2 c h2c/ xch2 ch3-ch2-ch2-ch2-ch2-ch3 -+ I I +H2 n2C yCH2 C h2 Aff = 4-2,3 kcal/mol; A <7 =13,400 —0,014 7" kcal/mol; Aq = 0 la 700°, sau ch3— ch2—ch2—ch2—ch2—ch3 --dehid,'ogenare-» -* CH3— CH2—CHa— CH2— ch = ch2 + h2 AH= +29,6 kcal/mol; Aq =30,200-0,0338 T kcal/mol; A? = 0 la 620°, H2 ciclizare C . prin h2c ch2 ch3—ch2—ch2—CH2—CH=CH2 -,l°m-î-r,zîre-> I I H2Cx yCH2 H2 A# = —27,3 kcal/mol; Aq =-16,800 + 0,0198 T kcal/mol; A^ =0 la 570°. Din datele de mai sus rezultă că reacfia de dehidrogenare şi ciclizare simultană a hexanului normal devine posibilă termodinamic la temperaturi mai înalte decît 700°, pe cînd reacfia de dehidrogenare a hexanului în hexenă devine posibilă la temperaturi mai înalte decît 620°, iar isomeriza-rea hexenei în ciclohexan (reacţie exotermă) devine posibilă la temperaturi sub 570°. în consecinfă, aceste două reacfii consecutive pot fi realizate în intervalul de temperatură 500---6500. Afară de reacţiile descrise se mai poate produce şi reacfia de dehidrogenare a ciclohexanului în benzen cu A^ = = +49 kcal/mol, A R—CH = 0-f H2 , sau a alcoolilor secundari cu formare de cetone: R2CHOH R2C = 0 + H2. Dehidrogenarea parţială a glicolilor cu formarea unor acefali ciclici OH CH2—CH2OH CH2—CH=0 CH2 — CH ch2—ch2oh ch2—ch=o I ch2-ch=o ch2—ch2 \ o Dehidrogenaze 123 Dehidrogenaze Dehidrogenarea altor grupări funcţionale, de exemplu amine primare cu gruparea amino legafă de un atom de carbon primar: R—ch2-ch2-nh2 r—ch2—c=n. amină primară nitril Dehidrogenarea hidrocarburilor saturate e importantă din punctui de vedere industrial şi e aplicată pe scară foarte mare în industria petrolului. în cursul tuturor proceselor de cracare se produc, în măsură mai mare sau mai mică, şi reacţii de dehidrogenare. Reacţiile de dehidrogenare a hidrocarburilor saturate aciclice devin termodinamic posibile la temperaturi peste 600° (ACH2=CH2+H2 AH=+30 kcal, e reprezentată în diagrama II, din care se constată că reacţia de dehidrogenare se produce cu conversiuni apreciabile numai la temperaturi înalte (la 790°; la echilibru se dehidro-genează teoretic 71% din etanul iniţial). în cazul propanului (v. fig. III), reacţia de dehidrogenare se aplică simultan cu reacţia de rupere a legăturilor carbon-carbon (CH3-CH2-CH3->CH3-CH = CH2+CH4 „demeta-nare"), obţinîndu-se, pe lîngă propilenă (prin dehidrogenare), şi etilenă. La dehidrogenarea hidrocarburilor omologe, de exemplu a butanului, se utilizează catalizatori cari conţin proporţii relativ mici de oxizi de crom, molibden, vanadiu, titan, ceriu, etc., pe suporturi cu activitate catalitică redusă (oxizi de aluminiu şi de magneziu). Pentru dehidrogenarea butilenelor în butadienă la 650° s-a utilizat, de exemplu, un catalizator cu următoarea compoziţie: 12,4% MgO, 18,4% Fe203, 4,6% CuO, 4,6% K20. în acest amestec, MgO reprezintă suportul, Fe203 e componentul activ pentru reacţia de dehidrogenare, CuO măreşte rezistenţa mecanică a catalizatorului, iar K20 e promotor. în ultimul timp, pentru dehidrogenarea (şi ciclizarea) fracţiunilor lichide de petrol — în procedeele de aromatizare — se utilizează catalizatori de platin. Dehidrogenarea alcoolilor se aplică la fabricarea alde-hidei formice, a aldehidei acetice şi a acetonei. De multe ori reacţiile de dehidrogenare endoterme sînt aplicate simultan cu reacţii de oxidare parţială exoterme, penfru a compensa consumul de căldură necesar. l Dehidrogenaze, sing. dehidrogenază. Chim. biol.: En-zime cari catalizează dehidrogenarea aerobă sau anaerobă, caracterizate printr-o mare specificitate în ce priveşte substratul asupra căruia acţionează. Prin scindarea hidrogenului, dehidrogenazele produc în acelaşi timp oxidare, prin dehidrogenare. Substanţa care furnisează hidrogenul, şi care astfel e oxidată, se numeşte donor. Hidrogenul e acceptat de anumite substanţe, cari se pot reduce uşor şi cari sînt prezente în mediul de reacţie, numite acceptori. în anumite reacţii pot să funcţioneze ca acceptori coenzima l sau co-enzima II. în alte reacţii poate funcţiona ca acceptor de hidrogen oxigenul şi, în acest caz, se formează apă oxigenată. Enzima care catalizează această reacţie acţionează sau scindează hidrogenul purtat de donor. Dehidrogenazele pot acţiona în absenţa oxigenului, în măsura în care în mediul de reacţie se găseşte un acceptor. în cele mai multe cazuri, în lichidele celulare se găsesc astfel de acceptori, dar pentru studiul experimental, in vitro, se pot folosi acceptori artificiali (albastru de metilen, albastru indofenol, albastru de toluen, tionină, dinitrobenzen, sau albastru de alizarină). Dehidrogenazele cari pot cataliza transferul hidrogenului direct pe oxigenul gazos se numesc dehidrogenaze aerobe. Celelalte dehidrogenaze, cari nu pot să catalizeze decît transferul hidrogenului pe acceptori, se numesc dehidrogenaze anaerobe. O dehidrogenază, care exercită acţiunea Dehidroisoandrosferon 124 Dehidro-fio-p-foluidină sa catalitică în absenţa oxigenului, e enzima lui Schardinger, conţinută în lapte, care acţionează asupra aldehideior. Dacă se adaugă aldehidă formică şi albastru de metilen în laptele nepasteurizat, şi în absenţa oxigenului, albastrul de metilen e decolorat. în această reacţie, produsele finale sînt acidul formic şi leucoderivatul albastrului de metilen. Reacfia se produce după următoarea schemă: H H I I H—C=0+H0H -> H-C—OH aldehidă formică \.H J T f H—-C—0»H 4» AM - I \ OH albastru de metilen' OH hldrat de formaldehîdă H—C=0 amh2 , OH acid formic Icucode rivotul albastrului de mefHan Dehidrogenazele se pot clasifica, ca subclase ale oxido-reductazelor, în: dehidrogenaze anaerobe, cari necesită co-enzima I sau coenzima II şi cari se numesc şi transhidrogenaze anaerobe; dehidrogenaze aerobe, cari necesită ca grupare prostetică flavinmononucleofidul (FMN) sau flavinadenindi-nucleotidul (FAD) şi cari se numesc şî transhidrogenaze aerobe; dehidrogenaze anaerobe, cari transferă electroni pe citocrom şi cari se numesc şî transelectronaze anaerobe; dehidrogenaze aerobe, cari transferă electroni pe citocrom şi cari se numesc şi oxidaze sau transelectronaze aerobe; peroxidaze şi catalaze. i. Dehidroisoandrosferon. Chim. biol.: Compus din seria hormonilor corficosuprarenali, care, împreună cu androsferonul, isoandrosteronul, etc., H3 O c2lsC’U c H2Ci<12>3C/i7“CH2 h"3 I I I c 9 CH u _/i\ l/«\, H9C2 c 10 MC- H 6 COOH glicildehidrofenilalanină O II -* H2N*CH2—COOH + NH3 + C6H5—CH2— C—COOH. glicocol acid fenilpiruvic Activitatea dehidropeptidazei I e inhibită de cianuri, de sulfuri, de cisteină, etc. 4. Dehidro-7-sifosferol. Chim. biol.: Combinaţie din clasa sterolilor din care, prin iradiere cu raze ultraviolete, se obfine vitamina D5: CH3 h2 ru I c 9 3 CH / \ I / \ H2C C-------Cu ch2 h2 I I I | -> HC^ "VSv^CH‘ n2c c C n C CH—c2h6 H \ A I B H2 I .r/ h3c nch3 h2 fi dehidro-7-sifosteroi ch3 H/cH -c ch2 H H2C C2 Ch,3 H2C^ XC— . h2 | | | | <]ÎH2V£y/CH2 /CH2 9 c H c ch-c2h5 8 || H2 ,h h3c/ xch3 H\l A I Hc/VS' CH H2 H vitamină D5 Dehidro-7-sitosferolul e deci provifamina vitaminei D5; ca şi celelalte provitamine D, el are ca nucleu de bază un ciclo-pentanoperhidrofenantren şi face parte din grupul sterolilor. Prin iradiere şi transformare în vitamina D5 îşi modifică şi proprietăţile (v. şi sub Vitamine). 5. 7-DehidrosfigmasferoI. Chim. biol.: Provitamină din care, prin iradiere cu raze ultraviolete, se obţine vitamina D6- 6. Dehidrofestosteron. Chim. biol.: Derivat al testosteronului, care rezultă prin saturarea dublei sale legături. Activitatea fiziologică a acestui produs e mai slabă decît a testosteronului. 7. Dehidro-fio-p-foluidină. Ind. chim.: H C S H H H3C—c vc/ \_ ,/C = C\ II HC Nc'CV C-C C — C H H c—nh2 2-(p-Aminofenil)-6-metil-benzfiazoIul, obţinut (alături de bis-dehidro-tio-p-toluidină, de care se separă prin distilare în vid) prin coacerea p-toluidinei, cu sulf, la 180—2300,. timp Dehiscenfa 125 Dej Tuf, de ~ de circa 20 de ore. Separarea se face mai uşor după sulfonarea masei de reacţie, sub forma sării de amoniu, greu solubile. Sin. D.T.— Acidul dehidro-tio-p-toluidin-monosulfonic e forma sub care se utilizează cel mai mult în industrie. Sin. D.T.S. Dehidro-tio-p-toluidina e un intermediar în industria coloranţilor, în special a coloranţilor azoici şi de sulf. Coloranţii azoici obţinuţi din dehidro-tio-p-toluidină se caracterizează printr-o substantivitate mărită. Prin oxidarea cu hipoclorit de sodiu se obţine colorantul azoic galben cloramin, cu rezistenţe foarte bune la agenţii fizici. Dehidro-tio-p-toluidina serveşte, de asemenea, la prepararea unor coloranţi tioflavinici. 1. Dehiscenţă. Bof.: Proprietatea unor fructe polisperme (cu mai multe seminţe) de a se deschide cînd ajung în faza de coacere, şi de a libera seminţele pe cari le conţin. Se cunosc fructe uscate şi fructe cărnoase cari sînt dehiscente; cele mai numeroase fructe dehiscente sînt cele uscate. La coacere, fructele cărnoase dehiscente se deschid, aruncînd seminţele la distanţa de cîţiva metri. Un exemplu e plesnitoarea, care creşte în Dobrogea şi are fructe în formă de castravete mic. Lichidul din interiorul fructului exercită o presiune asupra pereţilor săi, cari se rup, la maturitate, în dreptul codiţei, aruncînd seminţele prin deschiderea formată. După modul în care se deschid Ia maturitate, fructele uscate dehiscente se împart în folicule (v.)f păstăi (v.), silicve (v.), silicule (v.) şi capsule (v.). 2. Deion. Elf.: Sistem folosit penfru deionizarea şi stingerea arcului electric în aparatele de conectare şi de protecţie (întreruptoare, siguranţe, descărcătoare, etc.) din reţelele electrice de tensiune înaltă. Principiul sistemului prevede antrenarea arcului electric de rupere, de către cîmpul magnetic propriu, în interiorul unui sistem de plăci de metal suprapuse, izolate cu ulei sau cu plăci confecţionate din materiale izolante generatoare de gaze. Subîmpărţirea arcului măreşte tensiunea necesară întreţinerii Iui, iar apropierea de pereţi reci, cum şi generarea de gaze, contribuie la răcirea şi la stingerea lui. Dispozitivele de stingere deion măresc puterea de rupere a aparatelor de conectare în cari se introduc. Grătarul deion se aplică în întreruptoare cu ulei mult, pentru tensiuni de 15***220 kV. La desfacerea lor, piesele de contact, pînă Ia 600 A, de tipul lamă şi deget, trag arcul şi îl antrenează cu ajutorul forfelor electromagnetice în grătarul deion, care, prin efectul turbulenţei gazelor generate de arc, contribuie la răcirea şi la deionizarea lui. Cu cît curentul din arc e mai mare, cu atît arcul e forţat să intre mai adînc în şicanele grătarului, unde e suflat puternic de curenţii turbulenţi de gaze, şi răcit de apropierea pereţilor. înălţimea grătarului se dimensionează în funcţiune de tensiune şi de durata ruperii, astfel încît arcul să fie stins, chiar în cele mai grele condiţii, la o cursă de circa 50% din înălţimea lui, sau la circa 25% din cursa totală. Astfel, întreruperea se face cu un mare factor de siguranţă. Contactele de rupere deion se aplică la întreruptoare în ulei mult, cu puterea de 25»-50 MVA şi cu curenţi nominali de 400*”800 A; ele utilizează efectul de buclă şi cîmpul magnetic dintre plăci de oţel, pentru antrenarea şi lungirea arcului de forţele electromagnetice, şi stingerea lui în apropierea pereţilor izolanţi reci şi în uleiul înconjurător. Camera de stingere deion (v.) se aplică la întreruptoarele în aer. Un electromagnet contribuie la antrenarea cu mare vitesă (supersonică) în camera deion care, ca şi grătarul deion, consistă dintr-o serie de plăci metalice (cupru) subţiri, separate prin plăci izolante. Arcul e sub-împărţit, suflat şi răcit puternic de gazele cari se produc şi de plăcile izolante. Uneori se mai aplică bobine în serie cu arcul, penfru a-i imprima o mişcare circulară înainte de a ajunge între plăcile metalice. Siguranţele f u z i b i I e deion utilizează praful de acid boric în combinaţie cu efectul de suflare şi autostingere a arcului în tuburi izolante (de fibră), după topirea firului fuzibil. Puterea de rupere a acestor siguranţe, destinate reţe'elor de tensiune înaltă (6*"35 kV), atinge 1000 MVA. 3. Deionizarea arcului electric. Elf.: Scăderea (sau micşorarea) numărului de purtători de sarcini în coloana a.cu-lui elecfi ic (v.). Deionizarea se obţine prin încetinirea proceselor elementare cari produc purtători, cum şi prin activarea fenomenelor cari favorizează deionizarea. încetinirea producerii purtătorilor de sarcină se obfine prin procese cari au loc la electrozi (efectul fotoelectric, emisiunea fermoionică, emisiunea de cîmp, şocuri ionice, etc.), sau din coloana arcului (ionizarea prin şoc, termoionizarea, efecte fotoelectrice, emisiune secundară, etc.). Practic, se aplică prin alegerea de materiale corespunzătoare şi prin răcirea electrozilor (electrozi masivi de materiale bune conducătoare de căldură ca Ag, Cu, ori de materiale greu fondanfe ca W, Mo), prin mişcarea (de ex. rotirea) electrozilor, răcirea artificială cu aer sau cu apă, etc. Activarea deionizării se obfine prin următoarele mijloace: difuziunea purtătorilor din zone cu concentraţie mai mare în zone cu concentraţie mai mică (pierderi de purtători la suprafaţa arcului); recombinări de purtători de sarcini de semne contrare în jurul coloanei (dispariţia spontană a purtătorilor) şi scăderea temperaturii arcului prin extracţie de energie termică (sau cinetică moleculară) din arc, adică răcirea propriu-zisă a arcului prin conducţie, convecţie şi radiaţie. Practic, procesele de deionizare sînt activate prin răcirea coloanei cu aer comprimat sau cu gaze sub presiune, prin spălarea cu ulei sub presiune, apropierea coloanei de pereţi refractari reci, etc. La presiunea atmosferică normală şi curenţi electrici nu prea intenşi, numai o mică parte din puterea arcului se consumă prin disociaţie, radiaţie sau reacţii chimice, cea mai mare parte a acestei puteri fiind disipată, Ia temperatura arcului, prin convecţie intens turbulentă, în jurul arcului. Dacă între difuziune şi disociaţie se stabileşte un echilibru în anumite zone de temperatură, conductivitatea arcului creşte (în special la hidrogen), ceea ce împiedică deionizarea, care se poate obţine, în acest caz, prin răcire forfată. Odată cu reducerea numărului de ionizări, prin răcire, se produce şî o activare calitativă a lor, care nu e cu totul defavorabilă stingerii arcului. în adevăr, răcirea provoacă o contracfiune a coloanei, o mărire a rezistenfei ei interioare şi, deoarece arcul are o caracteristică descendentă, o mărire a tensiunii între electrozi. în acelaşi timp, însă, contracfiunea coloanei, deşi e urmată de scăderea energiei disipate şi a curentului, prin tendinfa autonomă de conservare a arcului, are ca urmare o creştere a temperaturii lui, deci o activare a anumitor procese de ionizare. Stingerea arcului e însă mult mai uşoară la curenţi mai slabi, deoarece o mică scădere a intensităţii curentului e urmată de o creştere sensibilă a tensiunii la borne (datorită -caracteristicii) — şi tensiunea pe care o reclamă arcul spre a se menţine poate depăşi uşor tensiunea disponibilă a sursei (generator, reţea). Deionizarea are un rol important în stingerea arcului electric (v.). 4. Deîmpărţif, pl. deîmpărfifuri. Mai.: Termenul, într-o împărţire, care se împarte cu celălalt termen, numit împarţitor. 5. Deînmulţit, pl. deînmulfituri. Mat.: Factorul, într-o înmulţire, care e înmulţit cu celălalt factor, numit înmulţit or. 6. Dej, Tui de~. Stratigr.: Orizontul de tuf dacific situat sub masivele de sare din Basinul Transilvaniei şi atribuit Torto-nianului inferior. Baza acestui Tuf conţine o faună abundentă Dejalen 126 Delambre, mefoda lui ~ de globigerine. Echivalentul lui în Subcarpafi (în Muntenia şi în Estul Olteniei) îl constituie Tuful cu globigerine, bine dezvoltat, de la Ocnele Mari şi de la Slănic-Prahova. Tuful de Dej şi echivalentele lui sînt considerate în mod convenjional că reprezintă orizontul limită între depozitele helvetiene şi cele tortoniene. 1. Dejalen. Ind. fexf.: Pînză de fire de bumbac mercerizate, gazate, de calitate superioară şi subfiri, întrebuinţată la confecfionarea lenjeriei fine. în general are dungi formate din grupuri de fire colorate în direcfia urzelii sau cu mici careuri formate din grupuri de fire colorate în direcfia urzelii şi bătăturii; are desimea de 50—60 de fire de urzeală pe 1 cm, Nm 100—200/2, iar bătătura 30—40 de fire, Nm 60-*-70; lăfimea 80 cm; greutatea 80—100 g/m2. 2. Deja, pl. deje. Ind. far.: Vas de lemn, în formă de cadă scundă, folosit de exemplu în unele faze la prepararea vinului. Sin. Curătoare (Moldova şi Transilvania). 3. Dejea, pl. dejele. Ind. alim.: Utilaj meşteşugăresc folosit la fabricarea brînzei telemea. Dejeaua, cada sau budaca, are forma unui butoi de lemn tăiat în două după axa longitudinală. După sărarea umedă în saramură, brînza telemea se trece în dejea, unde se presară cu sare uruită (sărare uscată) şi se lasă să se scurgă zerul. 4. Dejecfiv, stil Geo/. V. sub Cutare, proces de 5. Dejecfiuni, sing. dejecfiune. Canal., Ig. ind., Insf. san.: Produsele excretate ale activităţii fiziologice a oamenilor şi animalelor (fecalele şi urina), intens populate cu agenţii patogeni ai tifosului, disenteriei, holerei, cu ouă de heiminţi (viermi intestinali), etc., a căror vitalitate, în condiţiile acestui mediu, e de 30—100 de zile. Transmiterea acestor boli la oamenii sănătoşi se poate face prin contact direct sau prin intermediul muştelor şi al prafului. Cum dejecţiunile conţin materii organice şi minerale, ele constituie un mediu foarte propice dezvoltării bacteriilor. Din punctul de vedere sanitar, materiile organice complexe sînt cele mai periculoase. Acestea se descompun, — în urma unor procese fizicochimice cari se produc în anumite condiţii de temperatură şi de umiditate — sub acţiunea bacteriilor, în compuşi mai simpli, în gaze şi în substanţe minerale. Din această cauză, dejecţiunile trebuie îndepărtate din zona centrelor populate şi industriale, prin depozitare temporară în canalizaţii locale (haznale) şi apoi prin transportul lor în staţiuni de epurare sau în locuri amenajate special în afara centrului populat, respectiv industrial, sau prin evacuarea lor în reţeaua de canalizaţie. în acest scop, dejecţiunile trebuie diluate. Diluarea lor se face prin amestecarea cu o cantitate de apă curată, suficientă penfru transportul hidraulic al dejecţiunilor prin refeaua de canalizafie. Pentru dejecfiunile umane, diluarea se face chiar la locurile de amplasare a obiectelor sanitare (closet, pisoar). Cînd consumul de apă curata nu e suficient de mare, concentrafia dejecfiunilor în apa reziduală fiind mare, acestea se depun în refeaua de canalizafie, împiedicîndu-i funcţio-narea hidraulică normală. Practica a stabilit că pentru diluarea în bune condifii a dejecfiunilor trebuie un consum minim de apă curată de 60 de litri pentru fiecare locuitor în 24 de ore. 6. Dejojare. Av.: Manevră în timpul decolării unui hidro-avion, prin care acesta e ridicat cu coca deasupra valurilor, pentru a avea în apă numai redanul (partea inferioară a cocei), spre a micşora rezistenfa la înaintare. Pentru dejojare se trage inifial manşa, pînă cînd hidroavionul capătă vitesă, după care e basculat înainte şi e aşezat pe redan. 7. Dekol. Ind. fexf.: Produs auxiliar obfinut din leşia bi-sulfitică reziduală, folosit ca egalizator la vopsirea materialelor textile cu coloranfi de cadă. 8. Del. C/c. v.: Sin. Nabla (v.). 9. Delaborare. Tehn. mii.: Operafia prin care materialele sau maşinile inutilizabile sau periculoase, ca armamentul vechi, muniţiile scoase din uz, maşinile sau instalafiile perimate, autovehiculele, navele, avioanele date la reformă, etc. se desfac în elementele lor componente. Delaborarea e urmată de triaj, care se face în vederea valorificării resturilor recuperate. Sin. Dezmembrare. 10. Delafdssif. Mineral.: CuFe02« Mineral din grupul teno-ritului (v.), de culoare neagră, care se prezintă în foife asemănătoare, în structură, cu cele ale grafitului. Are clivaj perfect după (0001), urma neagră, duritatea 4,5 şi gr. sp. 5,52. 11. Delaîere. Ind. st. c.: Operafia prin care se urmăreşte obfinerea unor suspensii (paste) omogene din materii prime ca, de exemplu, din argilă sau cretă în apă, odată cu separarea din aceste materiale a părfilor nefolositoare în fabricafie (nisip, pietriş, rădăcini de plante, nodule de calcar din argile de silex, din cretă, etc.). Delaierea e folosită, de exemplu, în fabricafia cimentului. Ea poate fi efectuată în două etape: predelaierea şi delaie ea finală (acest sistem e aplicat cînd materialele sînt greu de delaiat sau confin în proporfie mare părfi nefolositoare). După aptitudinea de delaiere a materialului la care se aplică operafia, se deosebesc delaierea cu procent mare de apă (50—60% în greutate sau 1,4—1,5 t/m3 greutate volumetrică) şi delaierea cu procent mic de apă (35—50% în greutate sau 1,5—1,7 t/m3 greutate volumetrică). 12. Dalaidr, pl. delaioare. Ind. sf. c.: Instalafie în care se efectuează delaierea, formată dinfr-o cuvă metalică sau, în cele mai dese cazuri, de beton (cu diametrul de 5—10 m), de formă circulară sau poligonală, cu adîncimea de 1,5—3,5 m. în mijlocul cuvei e un arbore vertical pe care sînt dispuse 4—6 braţe, de cari sînt prinse lanfuri cari susfin bare cu dinfi (pluguri) ce ating fundul basinului (al cuvei) prin rotirea arborelui care susfine brafele. Sistemul de antrenare e acfionat pe la partea superioară cu un angrenaj conic, cuplat cu un motor electric. Pentru un delaior cu diametrul de 6 m, care produce 8 f material uscat/oră, puterea motorului e de 15—20 kW, iar turafia arborelui, de 8—15 rot/min. Greutatea părfilor metalice ale unei instalafii de acest tip e de 12 t. Alimentarea delaiorului, discontinuă, se face cu vagonete de cale ferată industrială, prin basculare, în acelaşi timp cu introducerea apei. Cînd basinul se umple, se întrerupe alimentarea; apoi se lasă să curgă pasta, printr-un orificiu în peretele lateral, care are un grătar pentru refinerea părfilor nedelaiate. Fundul basinului se curăfă periodic de părfile nedelaiate. 13. Delambre, formulele lui Mat. V. sub Trigonometrie sferică. 14. Delambre, mefoda lui Topog.: Metodă de rezolvare a infersecfiunii înapoi (v. sub intersecfiune), în care calculul se desfăşoară şablonat şi la care se foloseşte maşina de calcul. în faza I se presupune că s-a stafionat în punctul P (v. fig.) şi s-au dat vize la punctele I {x\yi), 2 (x^)/ 3 (^a) de coordonate cunoscute, măsurîndu-se unghiurile a şi (3. Pentru determinarea orientărilor direcţiilor 2-P, 3-Pşi 1-P (notată cu 9), se duc prin punctele 2 şi 3 paralele la dreapta 1-P; orientarea dreptei 2-P e 02-P~ = G-f-ct, iar a dreptei 3-P e 03_P=e + p. E suficient deci să se cunoască orientarea dreptei 1-P penfru ca orientările celorlalte drepte să rezulte prin adunarea la 0 a unghiurilor a şi p cunoscute Deîanovît 127 Delignificare Scriind ecuaţiile dreptelor 1-P, 2-P, 3-P, ca drepte cari frec fiecare prin cîte un punct de coordonate cunoscute şi au o direefie determinată, adică: x — x± = (y — ^1) tg 9, x-x2=(y-y2) tg (9 +a), *-x3={y-ys) tg (9 + P), şi efec-tuînd operaţiile de rezolvare a sistemului de ecuaţii, se obţine valoarea: t 0_(x2-xi)ctg g+(si —x3)ctg |3 +yş-y2 _ 9 0'2-J'i)ctg a + (^i-j/3)ctg p-x3+x2' caredă valoarea funcţiunii trigonometrice a orientării laturii 1-Pt adică 0j_p = 0. Din tabele se găseşte unghiul 9 şi, prin adunarea unghiurilor a, respectiv (5, rezultă orientările celorlalte două vize. în faza II se calculează coordonatele punctului P, printr-o intersecţiune înainte, fiindcă avînd coordonatele punctelor 1, 2 şi 3 cunoscute, cum şi vizele cari pleacă din aceste puncte spre punctul P, orientate, se utilizează formulele: x2-xi+yi tg 0UP-y2 tg Q2-p ^ *9 ®t-p~ tg ®2-p Ş» xP={yP-yi) fg ®i.p+xi=(yp-y2) tg g2-p+*2 sau X y2~~yi^Xl cfg 0f-P~*2 cfg 92-P ^ ctg 9j_p —ctg 02_p Şi Yp={xp~xi) cfg Qup+yi=(xp-x2) cfg 02.p+y2 după cum se utilizează tangenta sau cotangenta unghiului 0. Pentru calculul coordonatelor Xp,YpSe foloseşte maşina de calcul. î. Delanovii. Mineral.: Varietate de monîmorillonit. Sin. Delanouit. 2. Delhriick, bacteria Biol., Ind. chim. V. sub Bacterii lactice. 3. Delbriiek, grad de aciditate Ind. alim.: Cantitatea de acid conţinută în 20 ml soluţie acidă (plămadă de cereale sau melasă), pentru a cărei neutralizare se foloseşte 1 ml soluţie normală de hidroxid de sodiu. Se utilizează în industria fermentativă(în special în fabricile de spirt şi de drojdie presată). 4. Delcaină. Farm.: Clorhidrat de pseudococaină dextro-giră, care se prepară sintetic din acidul tropinoncarboxilic. Se prezintă sub formă de pulbere albă, cristalină, cu gust amar (provocînd anestezia limbii). Delcaina e solubilă în apă rece (1:15). Are p. t. 208—209° şi ocD= +43°,18 (în soluţie apoasă, 5%). Acţiunea sa anestezică asupra mucoaselor e pufin mai slabă decît a clorhidratului de cocaină, dar mult mai intensă decît a acestuia din urmă, asupra nervilor motori şi sensitivi, şi cu toxicitatea de 2—3 ori mai mică. Nu are acfiune stupefiantă şi nu determină euforie sau obişnuinfă. 5. Delco. Mş.: Capul distribuitor (v.) al motoarelor cu electroaprindere (motoare cu explozie). Termenul e impropriu pentru această accepfiune. 6. Deleatur. Poligr.: Semnul convenfional, folosit la efectuarea corecturii unui text, pentru a arăta că trebuie să se suprime o literă, un cuvînt, etc. V. şl Corectură, semne de 7. Delecitinizare. Ind. alim.: Separarea concentratelor de fosfatide (cu predominarea lecitinelor) din uleiuri. Delecitini-zarea e o variantă mai îngrijită a demucilaginării. în industria alimentară (la fabricarea margarinei, a ciocolatei) se delecitinizează, în special, uleiul de soia şi cel de floarea-soarelui. în delecitinizare, uleiul se separă de suspensii prin sedimentare, centrifugare sau filtrare. Apoi se hidratează, fie cu vapori de apă cari se condensează în ulei, fie cu apă sau cu solufii diluate de clorură de sodiu (v. De-mucilaginarea prin hidratare, sub Demucilaginare). Depozitul de hidratare obfinut prin sedimentare sau centrifugare se liberează de o parte din uleiul confinut prin tratare cu clorură de sodiu solidă (cel provenit prin sedimentare), apoi se decolorează prin tratare cu 1—1,5% solufie de perhidrol 10%, la 40—50°, timp de circa 3 ore. Se decantează apa, iar fosfatidele decolorate se usucă în vid la maximum 75°. Produsul obfinut confine 40—60-% ulei, circa 1% apă, restul fosfatide; are indicele de aciditate circa 20 mg KOH/g. Se foloseşte şl un procedeu de hidratare complexă (procedeul A. I. Skipin, la uleiul de soia), cuprinzînd: filtrarea dublă a uleiului de presă la cald; hidratarea la 58—60°, cu 4% fafă de ulei, cu solufie de clorură de sodiu 0,25%; decantarea de şase ori; filtrarea uleiului decantat, la 20—23° (se obfine astfel ulei liber complet de substanţe disolvate coloidal); o nouă decantare a sedimentului de fosfatide (mai separă ulei); uscarea în vid la 60—70° pînă la 2—3% apă. Produsul obfinut confine 62—66% fosfatide (restul ulei). Se recomandă să se dezodorizeze cu vapori supraîncălzifi. 8. Delessit. Mineral.: (Mg, Fe, Al) (OH)8 [Al (AISi) Si2Oi0]. Mineral din grupul doritelor, asemănător cu penninul (v.), mai bogat în fier decît acesta. Se formează pe perefii interiori ai druzelor sau căptuşeşte golurile amigdaloide din melafire şi porfirite. E compact, cu structură radiar-fibroasă sau solzoasă. Are culoare intens verde-măslinie pînă la neagră, cu urma verde deschisă. E activ pleocroic. Are duritatea 2—3 şi gr. sp. 2,6—2,9. Se descompune uşor în acizi. 9. Dclestare. Nav., Av.: Aruncarea lestului fie din nacela unui balon, pentru a-i mări forfa ascensională sau a-i menfine sustentafia, fie dintr-o navă, pentru a-i mări flotabilitatea. 10. Delfin, pl. delfini. V. sub Dalphinus. n. ulei de Ind. alim.: Grăsime animală obfinută din Delphinus globiceps Lam., cum şi din speciile: Globi-cephalus globiceps B. şi Phocaena melas Trail. E un ulei galben, care confine trigliceride fluide; prin depozitare la 3—5° separă ceara de wairat (esterul acidului palmitic cu alcool cetilic). Uleiul de delfin are pso, 5----------3°, cu se- parare de ceară; d^5 = 0,9266; indicele de şaponificare 197—203 mg KOH/g şi indicele de iod circa 127 mg J2/g. E folosit în scopuri industriale, ca atare sau oxidat ori hidrogenat. 12. Delfinidină. Chim.: Pigment antocianic foarte răspîndit în plante sub formă de esteri metilici. Enidina, materia colorantă din struguri, e derivatul dimetilic al delfinidinei. V. şl sub Antocianidine. 13. Delfinină. Chim.: Eterozid (diglucozida delfinidinei) al cărui aglicon e delfinidină sau delfinidolul. Se găseşte în nemfişorul-de-cîmp (Delphinium consolida); face parte din clasa antocianelor. V. şl sub Antociane, Antocianidine. 14. Delfinif. Mineral.: Epidot. (Termen vechi, părăsit.) îs. Delfinul. Asfr.: Constelafie din emisfera boreală, formată din stele slabe, cea mai luminoasă fiind de mărimea a patra. ie. Delicvescenţă. Chim. fiz.: Proprietatea hidraţilor combinaţilor anorganice de a absorbi vapori de apă din aerul atmosferic. Absorpfia se produce cînd presiunea parfială a vaporilor din aerul atmosferic e mai mare decît presiunea vaporilor solufiei saturate a hidratului celui mai bogat în apă de cristalizare. 17. Delignificare. Ind. hîrt.: Tratarea chimică a materialelor vegetale fibroase folosite în industria celulozei şi a hîrtiei, pentru a separa complexul hidrafilor de carbon (celuloză şi Delimitare 128 Delii emiceluloză) de lignină (v. Dezincrusfare). Tratarea materialelor vegetale se face cu bioxid de clor şi piridină sau ciorii de sodiu, după ce au fost îndepărtate substanfele incrus-tantef ca grăsimi şi răşini. în acest proces, hidrafii de carbon rămîn în stare naturală fără a suferi vreo transformare chimică, iar lignina se disolvă şi se îndepărtează prin tratamente succesive. Hidrafii de carbon rezuitafi au primit numirea de holoceluloză (v.) sau substanfă-schelet. Un alt procedeu de delignificare, mai rapid, consistă în clorurarea ligninei din materialul vegetal, urmată de tratarea cu o solufie alcoolică de monoetanolamină. în ambele procedee rezultă o degradare a polizaharidelor. în prezent aceste procedee nu sînt aplicate industrial; ele se folosesc ca metode analitice de laborator. î. Delimitare. 1. Topog., Cad.: Operajia dematerializare pe teren a limitei dintre două suprafefe de teren, a liniei despărfitoare dintre două sectoare, a frontierelor unei regiuni sau ale unei fări. Delimitarea suprafefelor de teren se efectuează pe baza unui plan topografic pe care sînt reprezentate un număr suficient de puncte caracteristice, cari să permită aplicarea lor corespunzătoare pe teren. Delimitările sînt necesare în numeroase lucrări legate de organizarea teritoriului; de exemplu cînd se creează asolamente pe tarlale, parchete, loturi, parcele, etc. Sin. Demarcare. 2. Delimitare. 2. Urb.: Stabilirea perimetrului unei suprafefe de teren cu o caracteristică anumită sau cu o destinafie specială. în urbanism se întîlnesc următoarele delimitări: a teritoriului extravilan, a teritoriului intravilan, a zonei preorăşeneşti, a zonelor unei localităfi, a străzilor, a parcelelor de construcfie şi a servitufilor. 3. Delineator convergent, pl. delineafoare convergente. Desen: Instrument de desen pentru trasarea dreptelor concurente în punctul, inaccesibil, de convergenfă a două drepte date. E folosit în perspectiva centrală, pentru trasarea fasciculelor de drepte paralele în spafiu şi cari au punctul de fugă inaccesibil în epură. Cel mai folosit delineator e cel al lui Nicholson (tririgla lui Nichol-son) (v. fig.), care e un dispozitiv bazat pe proprietatea bisectoarei unui unghi constant de a trece printr-un punct fix, cînd laturile unghiului alunecă sprijinindu-se pe alte două puncte fixe. Cele trei rigle ale dispozitivului (două glisiere şi fugătoarea) pot fi fixe sau articulate. Un alt delineator folosit mult e paralelogramul lui Thibault, care se bazează pe fixitatea centrului de omoietie a două figuri asemenea. 4. Delint. Ind. hîrt.: Material fibros preparat prin aglomerare din lintersul (v.) extras de pe seminfele de bumbac, întrebuinţat ca materie primă la fabricarea hîrtiei fine, a nitrocelulozei şi a mătăsii artificiale cuproamoniacale sau acetat. > 5. Delîntersare. Ind. alim., Ind. fexf.: Operafie de îndepărtare a fibrelor scurte (linters) de pe seminfele de bumbac egrenate. Delintersarea e necesară pentru operafia de decorticare a seminfelor de bumbac, în vederea prelucrării lor pentru obfinerea uleiului. Se poate efectua pe cale chimică sau mecanică. Pe cale chimică, seminfele de bumbac se tratează cu acid sulfuric de o anumită concentraţie, care carbonizează selectiv în primul rînd lintersul; acest procedeu e folosit în special pentru seminfele destinate însămînfării. Pe cale mecanică, delintersarea se efectuează cu maşina reprezentată în figură, în care seminfele pătrund într-un cilindru orizontal 1, căptuşit la inferior cu pînză abrazivă cu şmirghel. O parte din suprafafa sa (1/5) e ocupată de o sită 2. Seminfele sînt Maşina pentru delintersarea bumbacului. 1) cilindru orizontal căptuşit cu şmirghel; 2) site montate pe 1/5 din circum-ferenfa cilindrului; 3) cameră de legătură cu sistemul de aspiraţie; A) ax cu palete pentru deplasarea seminţelor în aparat; 5) dispozitiv de alimentare. deplasate de axul cu palete 4 şi frecate de peretele abraziv. Lintersul desprins prin frecare e aspirat continuu în camera 3, de unde trece la un sistem de cicloane, pentru separarea din curentul de aer. Delintersarea mecanică e practicată, în special, pentru industrializarea seminfelor de bumbac. în scopuri analitice se mai foloseşte un procedeu chimic de delintersare, prin tratarea seminfelor cu vapori de acid clorhidric, urmată de îndepărtarea lintersujui prin frecare uşoară. 6. Delislit. Mineral.: Freieslebenit. (Termen vechi, părăsit.) 7. Delînare. Ind. piei.: Operafia de îndepărtare şi recuperare a lînii de pe pieile de oaie şi de miel, efectuată în tăbăcării. în vederea obfinerii lînii în stare cît mai intactă, se evită contactul ei cu solufii de sulfură de sodiu. Slăbirea legăturii lînii cu pielea se face prin hămuşire sau prin coleire, procedee cari, aplicate corect, produc piei gelatină de bună calitate şi lînă nedeteriorată. La coleire, însă, e necesară o atenfie deosebită^, pentru ca pasta de coleit aplicată pe carne să nu ajungă în dontact cu lîna. Delînarea se execută manual, pe cîşlău, cu ajutorul unor cufite semicirculare tocite. Concomitent, lîna se sortează separînd-o după diferitele regiuni ale suprafefei pielii şi după culoare. Se sortează separat lîna principală de pe spinare, lîna mai scurtă de pe cap şi de,pe picioare şi lîna gălbuie de pe abdomen. Sortarea după finefea lînii se face în vederea întocmirii partidelor. Lîna recuperată se spală imediat şi se usucă la aer sau în aparate speciale. Delînarea cu ajutorul maşinilor permite obfinerea unui randament mai mare, însă provoacă dificuItăfi 1^ sortarea lînii. Pentru ca. această operafie să fie mai uşoară, în spatele maşinii de delînare e montată o bandă transportoare pe care lîna se aşterne în ordinea în care e luată de pe piele de cilindrul cu cufite, cu rădăcina părului în sus, datorită unui dispozitiv special de întoarcere a lînii. 8. Delii. Geogr.: Vale seacă,,netedă,-extinsă Irnear, uneori rarrdficată, dar fără urmă de albie sau de alte semne de transport al materialului. Pantele acestor văi sînt foarte line şi trec progresiv în suprafefele din apropierea lor. Formarea văilor de tip delii e condifionată de acfiunea comună- a apei care curge temporar pe suprafefele înclinate ale pantelor, şi a alunecării materialelor rezultate din procesele de alterare de pe pante. Delineator convergent. 1 şi J’) glisiere; 2) fugătoare; Pfi) punctul fix inaccesibil. Dell înger, efecf ^ 129 Delta 1. Dcllinger, efecf Te/c.: întreruperea sau slăbirea tuturor comunicaţiilor pe unde decametrice (unde scurte), în emisfera luminată de Soare, pentru o perioadă de timp de ordinul orelor. Efectul Dellinger apare relativ brusc, se manifestă mai mult timp pe frecvenţe mai joase şi dispare mai lent; el se produce în special vara, în anii de activitate solară maximă. Provine dintr-o ionizare excesivă a stratului D al ionosferei, care produce o absorpfie foarte puternică a undelor cari îl străbat. 2. Deinîfă, pl. delnife. 1. Agr.: Fîşie de teren îngustă şi lungă, situată de cele mai multe ori într-o luncă sau pe un mic deal, folosită ca loc de arătură sau de fîneafă. (Termen regional.) 3. Delniţă. 2. Ind. far.: Suprafafă mică de teren, situată în spatele casei, pe care se seamănă pentru nevoile gospodăriei respective. 4. Delorenzit. Mineral.: (Y, U, Fe2) (Ti, Sn)3-C>8. Meta-titanat de uraniu, ytriu şi fier, întîlnit în unele pegmatite asociat cu columbit, ilmenit, turmalin, spessartin, berii, etc. Cristalizează to sistemul rombic, clasa bipiramidală, în cristale cu habitus alungit după (001) şi tabular după (010). Are culoarea neagră cu luciu de smoală; în secfiuni subfiri e translucid, de culoare brună-castanie. E casant, cu spărtura semiconcoidală. Are duritatea 5,5—6 şi gr. sp. 4,7. E isotrop. 5. Delos, problema din V. sub Dupîicatoare, curbe • 6. Delphinus. Zool.: Gen de animale mamifere acvatice, din familia Delphinideae, ordinul Cetaceae, cari trăiesc, în principal, în toate mările din regiunile tropicale şi temperate — şi se găsesc uneori în apele fluviilor din regiunea tropicelor. Se cunosc 13 specii, dintre cari delfinul comun, Delphinus delphis, cu lungimea corpului de 2,0—2,5 m, trăieşte în Marea Neagră. Ca şi balena şi caşalotul, cari fac parte din acelaşi ordin al Cetaceelor, delfinul are corpul pisciform, lipsit de păr, de culoare brună sau cenuşie închisă deasupra şi albă dedesubt, iar uneori complet cenuşie; gura e largă, cu dinfi puternici; membrele anterioare sînt transformate în organe înotătoare; nu are membre posterioare; pe spate are un organ înotător foarte dezvoltat, iar coada e transformată în organ înotător orizontal, bilobat. Deşi trăieşte în apă, respiră prin plămîni şi alăptează puii. înghite prada, fără ca apa ambiantă să pătrundă prin gîtlej, datorită calităfii larinxului de a se înfunda în fosa nazală în momentul deglutifiei. Delfinii se vînează pentru grăsimea lor, întrebuinfată ca lubrifiant, la fabricarea săpunului, la iluminat, etc. 7. Delta, acid Ind. chim.: Numire tehnică penfru următorii acizi derivafi ai naftalinei: Acidul 2-naftilamin-7-sul-fonic(Sin. Acid Bayer, Acid F), obfinut prin reacfia Bucherer (v.) din acidul 2-naftol-7-sulfonic.— Acidul 1-naftilamin-4,8-disuifonic, obfinut fie din acid 1,5-naftalin-disulfonic, prin nitrare şi reducere, fie din acid 1 -naflilamin-8-sulfonic, prin sulfonare (Sin. Acid S). — Acidul 1-nafto!-4,8-disulfonic, obţinut fie prin sulfonarea acidului 1-naflol-8-sulfonic (Sin. Acid S, Acid Schollkopf), fie prin hidroliză sub presiune a acidului 1 -naftilamin-4,8-disul fonic. s. Delta, aliaj Mefg.: Alamă specială (v. sub Cupru, aliaje de ~) de mare rezisfenfă, cu compoziţia: 53 --60% Cu; 39—42% Zn; 0,5—1,5% Fe; 0,5-2% Pb; 0,5—1,5% Mn şi mai pufin decît 0,2% Ni. Are caracteristicile de rezisfenfă echivalente cu ale ofelurilor mijlocii, dar are duritate şi ductilitate mai mari, ceea ce îl face superior acestor ofeluri; de asemenea, are rezistenfă destul de mare la coroziune. E folosit în construcfia de maşini. Sin. Metal Delta. 9. Delta, funcţiune Mat., Fiz. V. Dirac, funcfiunea „delta" a lui io. Delta, modulafie Telc. V. sub Modulafie. n. Delfal. Mefg.: Aliaj complex de aluminiu, derivat din aliajul ternar Al-Mg-Si şi conjinînd şi cantilăfi mici de mangan, cu compoziţia: 1—1,5% Si, 0,5”2% Mg, 0I2*^1,5% Mn şi restul AI. Structura lui e formată din o solufie solidă ternară de magneziu şi siliciu în aluminiu şi din solufii solide binare a ale sistemelor binare Al-Mg şi Al-Si, în cari sînt dispersafi compuşii duri AlaMg2 şi Mg2Si (cari îmbunătăfesc proprietăfile mecanice ale masei plastice de bază, formată din soluţiile solide); în scopul măririi rezistenfei şi durităfii se adaugă şi cantităfi mici de mangan. Călit şi îmbătrînit artificial, capătă caracteristici mecanice superioare, echivalente cu cele ale ofelurilor mijlocii, fiind însă de circa trei ori mai uşor decît acestea. V. şi sub Aluminiu, aliaje de ie. Daltă, pl. delte. Oeogr., Geo/.: Cîmpie aluvionară fluviomarină sau fluviolacustră, formată din materialele (de cele mai multe ori nisip, pietriş mărunt şi mîl) depuse de un rîu în cursul lui inferior, la vărsarea într-o mare (deltă marină) sau într-un lac (deltă lacustră), unde s-a încetinit mersul apelor rîului, s-a micşorat prin aceasta capacitatea lor de transport şi, daci, materialul transportat se sedimentează. Structura caracteristică a depozitelor deltaice e reprezentată printr-o depunere aluvionară cu stratificafie foarte înclinată, acoperită cu depuneri orizontale de grosime mică, deosebindu-se depuneri de fund şi depuneri superficiale, dintre cari o parte chiar pe fundul apei curgătoare respective. Deltele lacustre sînt favorizate de înclinarea subacvatică a malurilor lacului respectiv. Dacă această înclinare e superioară unghiului de taluz natural în apă, al materialului transportat de rîu, forma deltei e asemănătoare conului de dejecfie al unui torent. Cînd unghiul de taluz natural al materialului e mai mare, formarea deltei e influenfată de vitesa curentului fluvial şi de cantitatea de material solid transportat, care poate fi atît de mare, încît ieşind de la început la suprafafă, lasă să se vadă cum se va dezvolta delta ulterior. Deltele marine se formează în funefiune de următorii factori: existenfa unei platforme continentale întinse; lipsa mareelor, a curenfilor litorali puternici şi, în general, o dinamică redusă a apelor marine; un debit solid bogat al nurilor sau al fluviilor cari se varsă în mare; acfiunea de decantare şi floculare, pe care apa sărată o exercită asupra particulelor coloidale transportate de rîuri şi care activează sedimentarea. în timpul formării, delta creşte, se întinde spre mare, formînd, de cele mai multe ori, o zonă triunghiulară asemănătoare literei greceşti „delta" (A)- în cuprinsul acestei zone, cursul rîului se împarte în numeroase brafe şi canale dispuse în formă de evantai. Suprafafa deltelor atinge mii de kilometri pătrafi. Astfel, delta fluviului Lena are circa 180 000 km2; delta fluviului Mississippi are circa 150 000 km2; delta Nilului are circa 20 000 km2; etc. După configurafia originală a fărmului pe care se formează, după cantitatea de aluviuni transportate de rîuri sau de fluvii, după adîncimea mării în regiunea respectivă şi după direcfia şi intensitatea curenfilor litorali, se deosebesc: delte răsfirate, delte digitiforme, delte barate, etc. Delta răsfirată se fomează, în general, în mările închise, puţin adînci şi fără curenţi litorali; are, de obicei, o suprafaţă foarte mare şi foE-mă rămuroasă, cu foarte multe braţe (de ex.: delta /fluviului Volga, delta fluviului Niger, etc.) (v. fig. I d şi e). Delta digififormă se formează, de asemenea, în mări închise, fără curenţi litorali prea importanţi, însă adînci, din care cauză nu se poate dezvolta în suprafafă, ci numai în lungul malurilor înguste de aluviuni (de ex. delta fluviului Mississippi) (v. fig. / a). Delta barată se formează prin închiderea unor golfuri marine cu cordoane litorale, prin transformarea acestor golfuri în lagune şi umplerea lor ulterioară cu aluviuni. Se dezvoltă, astfel, o deltă fluvială internă, peste care apa respectivă 9 Delfhocyafus 130 Demagnefizanf, curenf ~ înaintează şi construieşte fie o deltă răsfirată, fie una digiti-formă (de ex.: delta Nilului, delta Padului, delta Dunării, etc.). Delfhocyafus ifalicus. I. Tipuri de delfă. a) Mississippi; b) Nil; c) Tigru şi Eufrat; d) Niger; e) Volga; f) Po (Padul); g) Ron; h) Rin. Delta Dunării (v. fig. //) e una dintre cele mai simetrice, avînd cele trei braţe principale (Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe) dezvoltate armonic. Ea e o unitate morfohidrografică complexă (una dintre cele mai mari din Europa), avînd suprafafa de 5050 km2, care cuprinde şî suprafafa lacurilor Razelm şi Sinoe. Circa 80% (346[000 ha) din suprafafa deltei propriu- zise e aproape permanent acoperită de apă, formînd la un loc mlaştinile, bălfile, gîrlele şi brafele fluviului; restul de 20% (circa 88 000 ha) constituie grindurile joase, inundate temporar, sau grindurile mai înalte, neacoperite deloc de ape. Dunărea transportă în medie circa 60—80 de milioane de tone de--aluviuni pe an (braful Chilia, circa 44,2 milioane de tone/an; braful Sulina, circa 6,3 milioane de tone/an; braful Sf. Gheorghe, circa 15,2 milioane de tone/an), pe cari le depune pe malul brafelor, al gîrlelor şi canalelor sau la gura de vărsare a brafelor în mare. Dintre cele trei brafe ale Dunării, Chilia înaintează cel mai mult în mare. 1. Delfhocyafus. Paleonf.: Hexacoralier izolat din familia Turbinolinidae, cu caliciul de formă conică larg deschisă, circular în seefiune. Prezintă septe groase, proeminente şi granulare. Columella lipseşte şi e înlocuită de mici coloane calcaroase (palis) dispuse în mai multe cicluri. E cunoscut din Terfiar pînă azi. Specia Delthocyathus italicus E. et H. a fost găsită în fara noastră în Tortonianul de la Bahna-Orşova. 2. Delfumin. Mefg.; Aliaj complex de aluminiu, cu compoziţia: 3,5-*5,5% Cu; 0,2--1,5% Si; 0,2***2% Mg; 0,1 —1,5% Mn şi restul Al. Procentele de Mg, Si şi Mn sînt de obicei superioare celor din duraluminul normal, din care cauză caracteristicile mecanice ale deltuminului, după călire şi îmbă-trînire artificială, depăşesc pe cele ale duraluminului obişnuit, putînd atinge — la valori de confinut în elemente de adaus corespunzătoare limitelor maxime de compozifie indicate — valorile: or/,=48—50 kgf/mm2; 6=14*-16%; HB=110 — 130 kgf/mm2. E folosit pe scară mare, în special în construcfii aeronautice şi de autovehicule, în construcfii navale, etc. V. şî sub Aluminiu, aliaje de 3. Demagnefizanf, cîmp magnetic Fiz., Elf.: Componenta Hd a intensităfii cîmpului magnetic din interiorul unui corp magnetizat (temporar sau permanent), produsă excluziv de polarizafia magnetică a corpului considerat. Acest cîmp magnetic propriu al magnetizafiei unui corp se numeşte cîmp demagnefizant în punctele din inferiorul corpului, deoarece are, în general, direcfia antiparalelă (sau practic antiparalelă) cu direcfia locală a vectorului magnefizafie, contribuind astfel — chiar în prezenfa unui eventual cîmp exterior suprapus (v. fig.) — la demagne-tizarea corpului (v. sub Demagnetizare). 4. Demagnefizanf, coeficient Fiz., Elf. V. sub Demag-netizare. 5. Demagnefizanf, curent Fiz., Elf.: Curent electric care contribuie la reducerea sau la suprimarea stării de magnetizafie a unui corp. mag- Corp magnetizabll Introdus într-un cîmp netic exterior, a) cîmpul magnetic exterior, uniform, H0; b) liniile cîmpului magnetic propriu Hp al corpului magnetizant(în interior Hp-H# e cîmpul demagnetizând; c) liniile cîmpului magnetic rezultant p‘, d) liniile inducţiei magnetice B> Demagnefizare 131 Demarare 1. Demagnefizare. Fiz., Elf.: Operafie prin care un^corp sau un material magnetizat sînt aduse în stare neutră din punctul de vedere magnetic, adică în starea în care atît magnetizafia, cît şi intensitatea cîmpului magnetic, şi deci şi inducfia magnetică, sînt nule. în practică, demagnetizarea interesează la corpurile şi la materialele feromagnetice, a căror magnetizafie e foarte puternică şi cari prezintă magnetizafie permanentă. La materialele feromagnetice moi (cu cîmp coercitiv foarte mic, de ordinul unei fracţiuni de oersted), demagnetizarea se face suprimînd cîmpul magnetic exterior care a produs magnetizarea materialului (anularea curenţilor, respectiv îndepărtarea conductoarelor parcurse de curent sau a magnefiior permanenfi). Chiar dacă materialul prezintă o magnetizafie remanentă apreciabilă (cum e cazul fierului moale), cîmpul demagnetizant, proporfional şi de sens contrar cu magnetizafia care îl produce, e suficient pentru a anula practic magnetizafia materialului. Cîtul valorii absolute a cîmpului demagnetizant (v.) mijlociu Hd din interiorul unui corp prin magnetizafia mijlocie M a corpului (înmulfită cu factorul de raţionalizare % egal cu 1, în unităţi raţionalizate, respectiv cu 4 jt, în unităţi neraţionalizate) se numeşte coeficient demagnetizant şi depinde practic numai de forma corpului. Coeficientul demagnetizant N al unui corp magnetizat omogen (sau practic omogen) e cuprins între 0 (valoare corespunzătoare corpurilor foarte alungite magnetizate longitudinal) şi 1 (valoare corespunzătoare corpurilor foarte turtite, de exemplu plăcilor, magnetizate transversal) şi depinde numai de forma corpului. Cu ajutorul coeficientului demagnetizant, cîmpul demagnetizant mediu se exprimă sub forma N 1 Hd=~NxM=-—T-T--B, a 1 ~N ^i0 inducţia magnetică medie. Această in axele H, B în care unde B~\iq{H + % M) e relaţie se reprezintă printr-o dreaptă se trasează caracteristica de magnetizare B~f(H) a materialului feromagnetic considerat (v. fig., în care sînt reprezentate porţiunile superioare ale ciclurilor de isterezis a trei materiale diferite). în absenţa unui cîmp exterior Hc, intensitatea cîmpului magnetic H=Hd-\-Hedevine egală cu intensitatea cîmpului demagnetizant în interiorul corpului şi starea de magnetizaţie a corpului se determină la inter-secţiunea P a dreptei cîmpului demagnetizant cu caracteristica magnetică. Din examinarea figurii se constată că un material feromagnetic moale (curba de mag-netizare 1) e practic complet demagnetizat în lipsa unui cîmp exterior (starea P\), 'din cauza cîmpului coercitiv foarte mic (H). La materialele feromagnetice dure, respectiv foarte dure [cu cîmp coercitiv mare, de ordinul zecilor de oerstezi — Hc (curba 2 în figură) — respectiv foarte mare — de Determinarea stării de magnetizafie a unui corp feromagnetic la suprimarea cîmpului magnetic exterior. 1) caracteristica magnetjcă a unui material feromagnetic moale (fier moale); 2) caracteristica magnetică a unui material feromagnetic dur (otel aliat); 3) caracteristica magnetică a unui material feromagnetic foarte dur (oerstit, etc.). (Penfru claritatea desenului, disproporţia dintre cîmpurile coercitive HCi, Hc , Hc , a fost atenuată fafă de cazul real). ordinul sutelor şi chiar miilor de oerstezi — Hcg (curba 3 în figură)], suprimarea cîmpului magnetic exterior nu modifică prea mult magnetizaţia reziduală şi inducţia reziduală a corpului (stările P2, respectiv P3 din figură). Demagnetizarea, adică aducerea materialului în starea Pq, se poate efectua fie prin tratamente termice (şi eventual mecanice) cari să anuleze magnetizafia remanentă (de ex. prin încălzirea corpului pînă la o temperatură superioară temperaturii Curie (v.), urmată de o răcire lentă), fie prin supunerea materialului la acfiunea unui cîmp magnetic exterior alternativ, de valoare maximă inifial superioară valorii care asigură saturaţia magnetică a materialului, şi care e scăzută treptat pînă la anulare. Curentul alternativ necesar se obţine, fie de la o reţea de curent continuu, cu un inversor manevrat mecanic sau manual’(cum se procedează curent în practica măsurărilor magnetice la demagnetizarea probelor), fie de la o reţea sau de la un generator de curent alternativ. în ambele cazuri, numărul de oscilaţii ale curentului alternativ descrescător utilizat pentru demagnefizare trebuie să fie suficient de mare pentru ca să se asigure realizarea unor stări magnetice stabile ale materialului. Demagnetizarea în curent alternativ e utilizată curent în operaţia de ştergere (v.) a înregistrărilor magnetice. 2. navei. Nav.: Operaţia de anulare a intensităţii cîmpului magnetic al unei nave, sau de reducere esenţială a ei, prin crearea unui cîmp de sens contrar, pentru a evita explozia minelor şi a torpilelor magnetice. Demagnetizarea se efectuează cu ajutorul unor bobine mari, dintre cari unele înconjură nava, iar altele numai părţi ale acesteia, şi prin cari se trece curentul capabil să producă un cîmp magnetic, care să anuleze cîmpul magnetic al navei. Bobina principală (centura magnetică) înconjură nava în sens orizontal şi neutralizează cea mai mare parte din magnetismul ei. Pentru neutralizarea cîmpurilor locale de la proră şi de la pupă se mai instalează o bobină la teugă şi una la dunetă, de asemenea orizontale; uneori se instalează şî bobine verticale (una transversală şi una longitudinală). O parte din magnetizaţia navei fiind permanentă, iar alta fiind indusă de cîmpul magnetic terestru, deci variabilă, curentul din aceste bobine trebuie să fie variabil, după poziţia navei pe glob. La navele cu cîmp magnetic foarte puternic, care nu ar putea fi redus numai prin curenţii de bobine, nava e supusă unui tratament magnetic, care consistă în înfăşurarea ei cu o bobină, prin care se trece un curent puternic, pentru reducerea magnetizaţiei permanente a navei. Operaţia se repetă la anumite intervale de timp, cînd măsurările efectuate la o staţiune de demagnefizare arată că nava şi-a recăpătat magnetizaţia. Staţiunile de demagnefizare pot fi fixe, la cheu, sau instalate pe nave speciale. 3. Demanfoid. Mineral.: Varietate de andradit (v.), verde .transparent. Poate fi folosit ca piatră semipreţioasă. 4. Demarare. Tehn.: Trecerea unei maşini de forfă sau a unui vehicul din starea de repaus în starea de mişcare, la regimul minim de funcfionare. în general, demararea diferă de repriză, deoarece ultima e o trecere (bruscă sau lentă) de la un regim cu turafie joasă la un regim cu turafia nominală; astfel, demararea motoarelor cu ardere internă, care se obfine cu un demaror sau prin aefionare manuală, durează pînă cînd motorul intră în funefiune. Sin. Demaraj, Pornire. După încărcarea maşinii, se deosebesc: Demarare cu cuplu crescător: Demarare sub o sarcină care creşte cu turafia. Exemple: demararea pompelor, a compresoarelor centrifuge, a ventilatoarelor. 9* Defftârâlfe, âpârat de ** 132 Demaror Demarare grea: Demarare cu forfe de inerţie mari, la care cuplul rezistent total e mai mare decît cel în plină sarcină. Exemple: demararea centrifugelor, a trenurilor de laminare, a calandrelor, a morilor cu bile. Demarare în gol: Demararea maşinilor fără sarcină, cari se încarcă după ce ating vitesa sau turafia de regim. Exemple: demararea maşinilor-unelte (strunguri, prese, ştanfe, etc.), a compresoarelor cu piston cari demarează în gol. Demarare în jumătate sarcină. V. Demarare cu cuplu crescător., Demarare în plină sarcină: Demarare la care cuplul rezistent, în cursul demarării, e sensibil constant, de ordinul cuplului în plină sarcină. Exemplu: demararea pompelor cari pornesc încărcate. 1. aparat de Elf.: Sin. Demaror (v. Demaror 2). 2. butelie de Mş., Uf.: Sin. Butelie cu aer com- * primat. V. sub Demaror 1, Demaror pneumatic. 3. cuplu de V. Cuplu de demarare. 4. supapă de V. sub Demaror pneumatic. а. timp de Mş..* Timpul necesar unei maşini sau unui vehicul spre a trece din starea de repaus în starea de mişcare la regimul minim de funcfionare. б. valvă de Mş.: Sin. Supapă de demarare. V. sub Demaror I, Demaror pneumatic. 7. Demarcare. Cad., Topog.: Sin. Delimitare (v.). 8. Demargarinizare. Ind. alim.: Tratament aplicat uleiurilor comestibile (rafinate), în scopul eliminării gliceridelor cu temperaturi de topire înalte, pentru ca,- prin depozitare iarna la frig (sau în frigidere), uleiul să nu se turbure sau să nu se prindă în masă. Dintre uleiurile comestibile uzuale se supune demargari-nizării numai uleiul de bumbac, fiindcă uleiul de arahide formează la răcire cristale cu aspect gelatinos, nefiltrabile, iar celelalte uleiuri confin cantităfi prea mici de gliceride cu punct de topire înalt. Operafia consistă în răcirea şi în filtrarea uleiului. Răcirea trebuie efectuată cu vitesă foarte mică, penfru a se putea forma cristale mari, filtrabile, şi comportă trei faze: răcirea, eventual cu agitare, pînă la aparifia primelor cristale; răcirea lentă fără agitare, pînă la temperatura finală; menţinerea la temperatura de cristalizare. Filtrarea se face în filtre-prese, prin cădere sau cu presiune cu aer comprimat. Nu se recomandă folosirea pompelor, cari pot deranja structura cristalelor. întreaga operafie durează 3*-6 zile şi e practic foarte greu de condus. Rezultă 75-"85% ulei demargarinizat cu indicele de iod 110 — 114 mg KOH/g. Turtele de pe filtru confin gliceride solide şi ulei reţinut şi se folosesc în amestec pentru grăsimi vegetale de calitate mai slabă (confin mici cantităfi de ceruri, urme de săpun din ulei, etc.). Controlul demargarinizării se face prin determinarea temperaturii de topire a uleiului, a punctului de rouă, şi prin proba de păstrare la rece (un număr minim de ore fără a se turbura), în prezent se folosesc şl procedee continue, similare procedeului „Emersol" de cristalizare fracfionată din solvenfi polari prin răcire puternică (în prezenfa solventului, cristalele se separă uşor, deoarece prin diluare se micşorează viscozitatea uleiului necristalizat). 9. Demaror, pl. demaroare. 1. Ut.: Mecanism sau dispo- zitiv, folosite pentru pornirea motoarelor cu ardere internă. Demarorul trebuie să dezvolte puterea necesară ca să învingă puterea corespunzătoare rezistenfelor de frecare şi a forfelor inerfiale ale maselor în mişcare ale motorului de pornit. Pentru a obfine un cuplu de pornire mare la arborele motorului, fără ca demarorul să fie ancombrant, acesta trebuie să aibă o turafie relativ înaltă şi se admite o demultiplicare de între turafia Iui şi turafia motorului de pornit. Demarorul frebufe să rotească arborele motorului Ia o turafie care să asigure pornirea acestuia. Turafiile minime de pornire a motoarelor cu ardere internă, la temperatura de + 15°, sînt: 25—40 rot/min la motoare cu electroaprindere cari dezvoltă puterea maximă sub 2500 rot/min; 30—50 rot/min la motoare cu electroaprindere cari dezvoltă puterea maximă la peste 3000 rot/min; 100-—130 rot/min la motoare Diesel rutiere, cu injecfie directă şi fără inflamatoare; 100*--150 rot/min la motoare Diesel rutiere, cu anfecameră şi cu inflamatoare; 180—220 rot/min la motoare Diesel rutiere, cu anfecameră şi fără inflamatoare. Se construiesc demaroare electrice, inerfiale,, termo-mecanice, pneumatice sau cu explozie. Demarorul cel mai simplu e manivela de pornire (v.), utilizabilă la motoarele cu electroaprindere cari au putere pînă la 60—100 CP şi la motoarele cu aufoaprindere pînă la 15—30 CP. La unele motoare, de exemplu la motoare Diesel mari, se utilizează dispozitive de decompresiune, pentru reducerea rezistenfelor de demarare, astfel încît puterea demarorului poate fi mai mică. Demaror electric: Demaror constituit în principal dintr-un electromotor, care dă cuplul de demarare, şi un acuplaj. La demarorul electric se foloseşte un electromotor serie de curent continuu (v. fig. /), alimentat de la o baterie de acumulatoare, iar pe axul acestuia e montat un pinion de atac, care poate angrena cu o coroană dinţată de pe volantul motorului. Pentru demarare, electromotorul e pus sub tensiune şi roteştepinio-nui de atac, care e adus în contact cu coroana dinţată de pe volantul motorului de pornit, prin intermediul acu-plajului; după demarare se dezangrenează pinionul de coroana dinţată prin diferite procedee. Demarorul electric poate fi cu comandă directă sau indirectă, după cum se foloseşte un întreruptor în circuitul principal sau un con-tactor. Se deosebesc demaroare cu acuplaj inerţial, electromagnetic sau mecanic. Demarorul cu acuplaj inerfial (v. fig. II) angrenează prin efect ds inerţie cu coroana volantului, pinionul fiind deplasat pe filetul axului demarorului de forţa inerfială proprie. Acu- II. Demaror electric cu cuplare prin inerţie (tip Bendix). 1) înfăşurarea statorului; 2) piesă polară; 3) rotor; 4) carcasa motorului; 5) pinion; 6) axul filetat al acuplajului (numit Bendix); 7) resort amortisor de şoc; 8) colector; 9 şi 10) port-perii; 11) cablu de legătură. plajul acestui demaror se numeşte Bendix (v.). Fig. /V a reprezintă un demaror electric cu comandă directă, prin între-ruptorul 7, iar fig. /V b reprezintă un demaror electric cu intensitatea curentului consumat I. Curbele caracteristice ale unui demaror pentru vehicule rutiere. Demaror 133 Demaror comandă indirectă, prin întreruptorui 7 şi contactorul 8, acţionat de releul electromagnetic 9. Demarorul cu acuplaj electromagnetic (v. fig.///) angrenează prin efect magnelic cu coroana volantului, pinionul şi care cuplul de demarare e dat de această masă de inerţie în mişcare, după ce a înmagazinat energia cinetică necesară. La demarorul inerţial, acţiunea de demarare începe după încetarea antienării masei de inerfie, antrenare efectuată manual sau cu un motor (în general electric). Masa de inerfie poate fi volantul demarorului sau o masă auxiliară. Dehnarorul cu volant propriu cuprinde un mecanism planetar, un volant şi un acuplaj, pentru antrenare avînd o III. Demaror electric cu acuplaj electromagnetic/ cu deplasare axială a rotorului. 1) carcasa motorului; 2) piesă polară; 3) pinion; 4) resort de decuplare} 5) bucea; 6) colector; 7) port-perie; 8) contactor automat în trepte; 9) borna cablului de legătură. rotorul electromotorului fiind deplasate axial de o forfă datorită fluxului statoric. Fig. /V c reprezintă un demaror cu comandă indirectă, prin întreruptorui 7 şi contactorul 8, acfionat de releul electromagnetic 9. Demarorul cu acuplaj mecanic angrenează prin efect mecanic cu coroana volantului, pinionul fiind deplasat în lungul axului demarorului de un sistem de pîrghii, acţionate printr-o pedală sau printr-un releu. Fig. IV d reprezintă un demaror electric cu comandă directă, prin întreruptorui 7 acţionat de pedala 11, iar fig. /V e reprezintă un demaror electric cu comandă indirectă, prin întreruptorui 7 şi contactorul 8, acţionat de releul electromagnetic 9. V. Demaror inerţiei, cu manivelă. 1) manivelă; 2,2' şi d) sate iiţi; 3, 3' şi 5) rofi centrale; 4) volant; 7) am-breiaj cu lamele; 8) pinion; 9) coroană dinţată; 10) manetă ce cuplare. manivelă sau un electromotor. Volcniul demarorului înmagazinează energia cinetică, fiind antrenat fie indirect (v. fig. V), VI. Demaror inerţial, cu electromotor. I) electromotor; 2) baterie de acumulatoare; 3) întreiuptor; 4) volant; 5) roată centrală; 6) satelit; 7) ambreiaj cu lamele; 8) pinion; 5) coroană dinţată; 10) manetă de cuplare. cu o manivelă 1 şi prin intermediul unor ar.grenaje planetare 2-3-2'-3fie direct (v. fig. VI), cu t:n electrcrr.olor 1 Demaror inerţial: Demaror constituit în principal dintr-un mecanism de antrenai e a unei mase de inerfie, lş C IV. Demaroare electrice, a şi b) Demaroare cu acuplaj inerţial: 1) electromotor; 2) ax filetat; 3) pinion de atac; 4) resort amortisor de ,şoc; 5) circuit electric principal; 6) baterie de acumulatoare; 7) întreruptor; 8J contactor; 9) releu electromagnetic; 10) circuit electric secundar. —c) Demaror cu acuplaj electromagnetic; 1) rotorul electromotorului; 2) statorul electromotorului; 3) axul electromotorului; 4) pinion de atac; 5) circuit electric principal; 6) baterie de acumulatoare; 7) întreruptor; 8) contactor; 9) releu electromagnetic; 10) circuit electric secundar. —— c/ şi e) Demaroare cu acuplaj mecanic: 1) electromotor; 2) resort de acuplare; 3) pinion de atac; 4) pîrghie de comandă; 5) circuit electric principal; 6) baterie de acumulatoare; 7) întreruptor; 8) contactor; 9) releu electromagnetic; 10) circuit electric secundar; II) pedală. imentat de la o baterie ce acumulatoare 2; după înma-gazinerea energiei-de demarare sş întrerupe antrenarea şi Demaror 134 Demaror cu maneta 10 se angrenează pinionul de atac 8 (de pe arborele demarorului) cu coroana de pornire 9 (de pe volantul motorului de pornit), astfel încît volantul 4 al demarorului cedează energia cinetică, rotind motorul prin intermediul mecanismului planetar 5-6 şi al ambreiajului 7. Acest demaror e folosit la motoare de avion, de tanc, de autocamion, etc. Demarorul cu volantul motorului antrenează volantul liber al motorului de pornit, pentru ca acesta să înmagazineze energia cinetică de demarare, iar apoi se întrerupe antrenarea şi volantul se cuplează cu arborele motorului, printr-un acuplaj cu fricţiune. Volantul motorului e antrenat, în general, cu o manivelă şi prin intermediul unui lanf de transmisiune, pînă cînd înmagazinează energia cinetică de demarare, în care moment se întrerupe antrenarea; după cuplarea cu arborele motorului se produce mişcarea acestuia, datorită energiei înmagazinate. Demarorul cu masă auxiliară antrenează volantul motorului cuplat cu o masă auxiliară, motorul fiind decomprimat, pentru ca volantul motorului cu masa auxiliară să poată produce rotirea motorului în compresiune, după ce au înmagazinat energia de demarare. Volantul motorului e în general antrenat manual, iar după demararea motorului se decuplează masa auxiliară. Acest demaror e folosit la unele mo-toarecu turafie joasă. Demaror te r-momecanic: Demaror constituit în principal dintr-un motor cu electroaprindere (motor cu explozie) rapid, care dă cuplul de demarare, atît prin cuplul mo- VII. Bufelie de demarare. a) secţiune prin butelie şi vedere de sus a capacului; b) secţiune prin capac; 1) butelie; 2) flanşă filetată; 3) capacul buteliei; 4) şuruburi de strîngere; 5) conductă de golire a apei de condensare; 6) robinetul de golire a apei de condensare; 7) robinetul manometrului; ?) conducta manometrului; 9) robinet de închidere a conductei compresorului; 10) robinet de demarare; II) conductă de aer de demarare; 12) siguranţă; 13) conducta compresorului; 14) robinet de golire. tor propriu, cît şi prin inerfie. Demarorul are un pinion pe arborele său, care angrenează cu o coroană dinfată de pe volantul motorului de pornit, numai în timpul demarării. Se foloseşte la motoare Diesel cu injecfie mecanică, pe cari le antrenează la o turafie de circa 80—150 rot/min în timpul demarării, ceea cş asigura agtoaprindşrea CQmbustibj- lului. în plus, gazele evacuate din demaror preîncalzesc conductele de admisiune ale motorului Diesel, iar apa de răcire a demarorului încălzeşte camerele de apă ale acestui motor. Demaror pneumatic: Demaror constituit în principal din butelii cu aer comprimat şi din supape de demarare, la care cuplul de demarare se obfine prin trimiterea aerului comprimat (la circa 30 at) în cilindrii motorului de pornit, astfel încît aerul apasă asupra pistoanelor acestuia. Demarorul pneumatic, folosit la motoare Diesel, poate avea una sau două butelii cu aer comprimat (în cari se încarcă aerul necesar demarării motorului), a doua fiind de rezervă; aceste butelii, legate de motorul Diesel prin conducte, sînt echipate cu robinete de umplere şi de evacuare a apei condensate. Butelia cu aer comprimat, numită şi bufelie de demarare, se încarcă cu aer comprimat la presiunea de circa 100 at (pentru a avea volum mic), care pentru demarare se reduce pînă la circa 30 at, trecînd printr-un reductor (v. fig. VII). Pentru încărcarea buteliei, a cărei capacitate corespunde la 6--*10 demarări, se utilizează: un compresor de înaltă presiune, cuplat cu motorul de pornit sau separat; motorul de pornit, în timpul epuizării energiei sale cinetice după oprirea alimentării cu combustibil, folosind un robinet de umplere prin care frece aerul din cilindru în butelie şi un rejinător care împiedică trecerea aerului din butelie în cilindru. Supapa de demarare permite intrarea aerului comprimat în cilindrul motorului, în timpul demarării, putînd fi acfio-nată pneumatic (v. fig. VIII) sau printr-un culbutor. Supapa pneumatică e acfionată prin intermediul unui piston, asupra căruia se exercită presiunea aerului de demarare (la închiderea supapei, acest piston e descărcat parfial de un alt piston), iar supapa cu culbutor e acfionată de o tijă, antrenată de mecanismul de distribujie al motorului. Demaror cu explo-z i e: Demaror constituit în principal dintr-un cartuş exploziv, la care cuplul de demarare se obfine prin presiunea gazelor produse la explozia cartuşului, cari apasă asupra pistoanelor motorului de pornit, Cartuşul explodează înfr-o cameră în comunicafie cu cilindrii motorului. î. Demaror. 2. Elf.: Aparat electric care se montează în circuitul motoarelor electrice, servind la asigurarea unor bune condifii la demarare. (Dacă motoarele ar fi conectate direct la refea, adică fără intermediul acestor aparate, curenfii absor-bifi ar putea atinge valori foarte mari, ceea ce ar provoca pertur-bafii.) Sin. Aparat de demarare. Se deosebesc următoarele tipuri de demaroare: reosfate în circuitul indusului (la motoarele cu excitafie derivafie sau mixtă), reostate în circuitul general (la motoarele cu excitafie serie), reostate în circuitul rotorului (la motoarele asincrone bobinate şi cu inele), comutatoare stea-friunghi, autofransformatoare sau reosfate^în circuitul ştatprului (Ia motoarele asincrone în scurt-circuit), VIII. Supapă de demarare acţionată pneumatic de aerul de demarare. /) capacul motorului; 2) supapă; 3) piston de acţionare a supapei; 4) conductă de aer de demarare; 5) dispozitiv de dezaerisire a cilindrului de acţionare; 6) piston de descărcare; 7) resort antagonist. Demafîaceae 135 Demodulator de impulsii rezistoare, bobine de reacfanfă sau condensatoare în circuitul statoric (la motoarele asincrone monofazate). Nu folosesc aparate de demarare: motoarele sincrone (nefiind cuplate la reţea decît după ce au atins turafia de regim — turafia sincronă —, în urma lansării lor de un motor separat sau de excitătoarea proprie, funcţionînd ca motor, sau prin demararea în asincron), motoarele de curent continuu serie de putere foarte mică, cum şi motoarele asincrone în scurt-circuit de putere mică (ele pot fi conectate direct la refea, deoarece: curentul absorbit nu poate^ perturba funcfionarea refelei, inerfia proprie e mică, perioada de demarare e scurtă, înfăşurările nu au timp să se încălzească peste limitele admisibile, sînt larg dimensionate şi pot prelua uşor solicitările mecanice). Modul de funcfionare al demaroarelor e următorul: Reostatul în circuitul indusului motoarelor de curent continuu măreşte căderea de tensiune; reostatul în circuitul rotorului motorului asincron măreşte rezistenfa acestui circuit; aufofransformatoru! de pornire şi comutatorul stea-triunghi reduc tensiunea aplicată unei faze; rezistoarele, bobinele de reacfanfă sau capacităfile în circuitele motoarelor monofazate asincrone realizează defazarea curentului într-o înfăşurare auxiliară fafă de curentul înfăşurării principale, ceea ce conduce la producerea unui cîmp învîrtitor necesar demarării. Aparatele de demarare sînt menfinute în circuit numai pe durata acestui proces fransitoriu, adică pînă cînd motorul a atins turafia de regim sau o turafie apropiată de aceasta. Ele pot fi construite, în unele cazuri, şi penfru alte funcfiuni, de exemplu variafia furafiei sau a cuplului. 1. Demafîaceae. Biol., Chim. biol.: Familie de mucegaiuri care face parte din Fungi imperfecţi. Se caracterizează prin faptul că formează miceliu şi spori de culoare brună pînă la neagră. Conidioforii sînt detaşabili şi nu sînt compacfi. Dintre speciile mai importante e de menfionat Dematium pullulans, mucegai care se găseşte pe fructe, în special pe struguri; el formează un miceliu ramificat care dă muguri, cari se aseamănă foarte mult cu celulele obişnuite de drojdii. Unele varietăfi, cînd se dezvoltă în lichidul supus fermentaţiei, produc un must cu consistenfă siropoasă. 2. Dember, efect Fiz., Elf.: Apariţia unei diferenfe de potenfial electric între două fefe inegal iluminate ale unui dielectric sau ale unui semiconductor. Lumina generează purtătorii de sarcină, electroni şi lacune, în concentraţie mai mare în vecinătatea fefei n>ai puternic luminate; purtătorii difuzează de la această fafă spre fafa tpai slab luminată, curentul încetînd în momentul în care se stabileşte o nouă distri-bufie (neomogenă) de sarcini, care produce cîmpul de frînare caracteristic efectului Dember. Se arată că o condifie necesară pentru existenfa efectului e inegalitatea mobilităţilor celor două tipuri de purtători. 3. Demerol. Farm.: Sin. Dolantină (v.). 4. Demefanizare. Ind. petr.: Operafie prin care o fracfiune de hidrocarburi se liberează de metan, prin distilare fractionafă, în coloane de fracfionare obişnuite. în cazul în care materia primă care confine metanul se găseşte în fază lichidă, operafia poate fi efectuată fie prin distilare obişnuită la 35—40 at şi la temperatura de circa ■— 100° ia capul coloanei, fie prin absorpfie-demetanizare Ia temperaturi mai joase, după principiul expus la deetanizare (v.). în cazul în care materia primă e în fază gazoasă, se aplică procedeul absorpfie-demetanizare. 5. Demfer, pl. demfere. Ind. alim.: Fierbător (v.) folosit în industria spirtului. Termenul e impropriu penfru această accepfiune. 6. Demibasfion, pl. demibasfioane, Tehn. mii. V. Semî-bastion. 7. Demidovif. Mineral.: Varietate de crisocol (v.) care confine fosfor. 8. Demicorjă, pl. demigorje. Tehn. mii.: în fortificafia basfionată, linia care uneşte mijlocul curtinei cu centrul bastionului. 9. Demilună, pl. demiluni. Tehn. mii. V. Semilună. 10. Demineralizare. 1. Chim. biol.: Eliminarea din organism — la băfrînefe sau la turburări funcfionale — sub diferite forme, pe căile naturale (rinichi, plămîni, piele, intestin), a unor cantităfi de apă, de elemente, săruri minerale, etc., mai mari decît canfităfile introduse prin alimentafia normală. Fiecare fesut are dominanta lui minerală proprie, care, eli-minîndu-se în exces, produce modificări în constifufia şi funcfionarea normală a organismului. în perioada de creştere, fesuturile fixează cantităfi de substanfe minerale mai mari decît cele cari se elimină; la maturitate, aceste două cantităfi se echilibrează; la băfrînefe, cum şi în unele turburări în funcţiunile organismului, canfităfile eliminate sînt mai mari decît cele cari se introduc în organism. Natura alimentafiei şi intensitatea activităfii fizice determină numeroase procese de mineralizare, de demineralizare şi de transmineralizare. Unele vitamine contribuie de asemenea la eliminarea elementelor minerale. 11. Demineralizare. 2. Canal. V. sub Epurarea apei. 12. Demisol, pl. demisoluri. Arh. V. sub Cat. t3. Demissină. Chim.: Glucozid pufin deosebit structural de solanină, care se găseşte în cartoful sălbatic (Solanum demissum). Rezistenfa cartofului sălbatic la atacul gîndacului de Colorado, un dăunător foarte periculos al cartofului, se explică prin toxicitatea demissinei pentru larve şi pentru gîn-dacii aduifi. i4. Demodulator, pl. demodulatoare. Te/c.; Circuit electric nelinear sau montaj electric în care se efectuează de-modulafia (v.) oscilafiilor de înaltă frecvenfă modulate. Demodulatoarele se clasifică după tipul modulafiei pe care o demodulează, care poate fi modulafie de amplitudine (cu ambele benzi laferale, cu o bandă laterală redusă, cu o singură bandă laterală), modulafie de frecvenfă, modulafie de fază, modulafie cu impulsii, etc. în radiocomunicafii, demodulatoarele pentru oscilafii modulate în amplitudine se numesc curent detectoare (v. Detector 2); demodulatoarele pentru oscilafii modulate în frecvenfă sau în fază se numesc discriminatoare (v.), iar cele pentru demodularea modulafiei cu impulsii se numesc demodulatoare de impulsii. în telecomunicaţiile pe fire, la echipamentele de curenfi purtători, demodulatorul asigură demodularea oscilaţiei modulate în amplitudine, de obicei cu o singură bandă laterală. Se foloseşte în partea receptoare a echipamentului de curenţi purtători şi are rolul de a readuce banda de frecvenţă din zona frecvenfelor înalte în zona frecvenfelor vocale, separată cu ajutorul unui filtru trece-jos. La echipamentele cari folosesc ca elemente nelineare celule redresoare uscate (cuproxid), întîlnite curent în practică, demodulatorul e din punct de vedere constructiv similar cu modulatorul (v.). De aceea se pot întîlni demodulatoare cu celule cu cuproxid: în contratimp, în inel, în punte, în punte încrucişată, în stea, analoge montajelor modulatoare corespunzătoare. îs. ~ de impulsii. Telc.: Demodulator care serveşte Ia demodularea semnalelor constituite din succesiuni pe impulsii modulate. Ele se clasifică după felul modulafiei impulsiilor pe .cari le demodulează. Impulsiile pot fi modulate în amplitudine, în durată sau în fază (pozifie). Demodulafie 136 DemQlare -O TT leg Ci r1 Demodulatorul pentru impulsii modulate în amplitudine, în cazul cel mâi simplu, e format dintr-un filtru trece-jos; cum însă, în acest caz, tensiunea obtinută la ieşirea demodulatorului e relativ mică, înaintea filtrului se conectează de obicei un detector de vîrf cu diodă (v. fig. /). Mărimile R şi C sînt Demodulator de Impulsii modulate alese astfel încît, de o parte, »n amplitudine, condensatorul C să se în- F) fi,fru trece-jos. carce complet în timpul cît durează o impulsie şi, de altă parte, vitesa de descreştere a tensiunii pe condensator în perioada dintre două impulsii să nu fie mai mică decît vitesa maximă de descreştere a înfăşurătoarei impulsiilor (semnalul modulator); în caz contrar apar distorsiuni de neurmărire. în aceste condiţii, amplitudinea tensiunii de joasă frecvenfă la ieşire e aproape egală cu amplitudinea înfăşurătoarei impulsiilor modulate. Demodulaforul penfru impulsii modulate în duraiă (ca şi în cazul impulsiilor modulate în amplitudine) poate fi constituit dintr-un filtru trece-jos; dezavantajul pe care îl prezintă e acelaşi, adică o tensiune relativ joasă la ieşire. Rezultate mai bune se obfin dacă, în prealabil, impulsiile modulate în durată sînt transformate în impulsii modulate în amplitudine, cari sînt de-modulafe cu ajutorul demodulatorului descris mai sus. Această transformare se poate realiza, de exemplu, comandînd un generator de tensiune variabilă linear cu ajutorul impulsiilor modulate în durată (v. fig. II). Dacă variafia în timp a tensiunii generatorului e perfect lineară, la ieşirea II. Demodulaîia impulsiilor modulate în durată, prin transformarea lor prealabilă în impulsii modulate în amplitudine, a) impulsii modulate în durată; b) impulsii modulate în amplitudine, la ieşirea generatorului de tensiune linear variabilă; c) tensiunea după demodulator. lui amplitudinea impulsiilor triunghiulare va fi proporfională cu durata impulsiilor la intrare. Demodulatorul pentru impulsii modulate în fază e constituit dintr-un demodulator pentru impulsii modulate în amplitudine sau în durată, descris mai sus, precedat de dispozitive cari transformă impulsiile modulate în fază în impulsii modulate în amplitudine, respectiv în durată. Transformarea impulsiilor modulate în fază în impulsii modulate în durată se poate realiza, de exemplu, cu ajutorul unui circuit basculant rnonostabil, al© cărui basculări sînt comandate, de p parte, de nişte impulsii d) im- impulsii de reper periodice, generate în instalafia de recepfie, iar de altă parte, de impulsiile modulate în fază (v. fig. III). Transformarea impulsiilor modulate în fază în impulsii modulate în amplitudine se poate realiza, de exemplu, cu ajutorul unui dispozitiv a cărui schemă-bloc e reprezentată în fig. IV. Generatorul de tensiune linear variabilă e comandat de impulsiile de reper periodice, generate în receptor; circuitul-poartă transferă tensiunea de Ia intrare la ieşire numai în momentele în cari acfionează asupra Iui impulsiile modulate în fază. Astfel, impulsiile la ieşire vor fi modulate în amplitudine (de fapt, ele sînt modulate şi în fază, însă acest lucru nu prezintă importantă) (v. fig. V). Cînd transmisiunea semnalului prin impuşii se face pe baza unui anumit cod, demodularea e precedată de transformarea impulsiilor codate în impulsii modulate în amplitudine, în durată sau în fază(deco-dajul impulsiilor). î. Demodula-fie, pl. de mod u-lafii. Telc.: Procesul de obfinere a semnalului modulator dinfr-o os-cilafie modulată. Demodulafia e IV. Schsma-bloc a dispozitivului penfru transformarea impulsiilor modulate în fază în impulsii modulate în amplitudine. 1) generator de tensiune linebr variabilă; 2) circuif-poarfă; 3) impulsii de reper; 4) impulsii modulate în fază; 5) impulsii modulate în amplitudine. "iriririiiri n procesul invers modulafiei (v.). Se clasifică după tipul demodulafie al oscilafiei considerate. ormarea impulsiilor modulate în fază impulsii modulate în durată, nemodulafe, în emiţător; b) modulate în fază; c) impulsii de reper; pulsii modulate în durată. V. Transformarea Impulsiilor modulate în fază în impulsii modulate în amplitudine, a) impulsii de reper; b) tensiunea în dinfi de ferăstrău la ieşirea generatorului de tensiune linear variabilă; c) impulsii modulate în fază; d) impulsii modulate în amplitudine. Demodulafia oscilafiilor modulaie în amplitudine, numită şi deteefie (v.), se efectuează cu ajutorul dispozitivelor numite detectoare (v. sub Detector 2). Demodulafia oscilafjilor modulate în faza sau în frecventă se efectuează cu ajutorul dispozitivelor numite discriminatoare de fază sau de frecvenfă (v. sub Discriminator). Demodulafia impulsiilor modulate se efectuează cu ajutorul dispozitivelor numite demodulatoare de impulsii (v.). De cele mai multe ori, impulsiile modulate nu au fost transmise ca atari, ci au modulat la rîndul lor (în amplitudine, în fază sau în frecvenfă) o oscilaţie purtătoare, sinusoidală, de frecvenfă mult superioară frecvenfei de repetifie a impulsiilor. în aceste cazuri, demodulafia impulsiilor urmează după o demodulafie prealabilă (de amplitudine, de fază sau de frecvenfă) a oscilafiei purtătoare, efectuată în detectoare sau în discriminatoare. Ca şi modulafia, demodulafia poate produce distorsiuni (v.) asupra semnalului modulator. 2. Demolare. Cs.: Operafia de desfacere a unei construcfii sau a unui element de construcfie, în special de zidărie, penfru pregătirea amplasamentului unei construcfii noi, al unui spafiu verde sau a unei alte amenajări de utilitate publică, pentru deschiderea unei artere de comunicafie noi sau lărgirea uneia existente, penfru executarea unor lucrări de amenajare a unei cQnstrycfii existente (de ex.: înlăturarea Demonetizare 137 Demultiplicare unui perete, deschiderea unui gol de uşă, transformarea sau extinderea unei clădiri, etc.), sau pentru îndepărtarea unei construcfii ori a unui element de construcfie a căror stare de degradare e atît de înaintată, încît nu mai pot fi reparate. Construcfiile executate din materiale cari pot fi recuperate şi refolosite (de ex.: cărămidă, piatră, lemn, ofel, etc.) se demolează cu îngrijire, folosind unelte de mînă obişnuite, iar cele executate din materiale nerecuperabile (de ex. de beton) se demolează prin spargere cu barosul, cu dalta, cu ciocanul pneumatic sau, uneori, cu ajutorul explozivilor. Sin. Dărîmare. 1. Demonetizare: Operafia de retragere din circulafie şi de distrugere a monetelor metalice cari au suferit o uzură mare, sau al căror metal e necesar baterii de monete noi, în alte condiţii. Demonetizarea se efectuează, fie prin topi-ea directă a monetelor de mică valoare nominală şi intrinsecă, fie prin distrugerea mecanică (de ex. prin laminare) a inscripţiilor şi a figurilor monetare, sau a formei lor. 2. Demontare. Tehn.: Operafia de separare a diferitelor grupuri de piese dintr-un ansamblu, care poate fi o maşină, un aparat, un vehicul, etc. Se deosebesc demontări parfiale şi demontări generale, după cum se separă numai unele dintre grupurile de piese cari compun ansamblul sau totalitatea lor. De exemplu, demontarea generală a unui automobil consistă în separarea de şasiu a echipamentului de propulsiune (motor, ambreiaj, cutie de vitese, diferenfial, etc.), a echipamentelor de rulare şi de frînare, a caroseriei, etc. Uneori, prin demontare se înfelege şi dezasamblarea fiecărui grup de piese în parte, pînă la ultima piesă componentă a acestuia. 3. Demorfism. Gecl.: Ansamblul proceselor geologice prin cari rocile solide sînt distruse şi descompuse. Sin. (parţial) Dializă, CatamorfisTn. 4. Demucilaginare. Ind. alim.: Fază din prccesul de rafinare a grăsimilor, care consistă în eliminarea unor impurităţi disolvate coloidal sau în suspensie, dăunătoare calităfii uleiurilor (grăsimilor), cum şî operaţiilor ulterioare de rafinare, prin formare de emulsii (pierderi mari de rafinare). Demucilaginarea e precedată, eventual, de sedimentare, de filtrare sau de centrifugare şi e urmată de neutralizare (dez-acidifiere). Substanfele cari se elimină prin demucilaginare sînt fosfatide, proteine, răşini, substanfe mucilaginoase necunoscute, colora'nfi, suspensii (resturi fine de celule). Se efectuează prin procedee chimice sau prin procedee fizice. Demucilaginarea prin procedee chimice se efectuează prin tratare cu acizi (demucilaginare acidă), prin hidratare, sau prin tratare cu reactivi speciali. Demucilaginarea (rafinarea) acidă se execută în special prin tratare cu acid sulfuric; e un procedeu folosit în special pentru uleiuri tehnice cu un conţinut mare în proteine şi în impurităţi disolvate coloidal (de ex. pentru ulei de rapiţă, lampant, ulei de in, etc.). Se aplică independent la rafinarea grăsimilor, înainte de deglicerinare. Acţiunea acidului consistă în: neutralizarea sarcinilor particulelor emul-sionafe şi coloidale, provocînd astfel coagularea unora dintre ele (la fel acţionează şi alţi acizi); cataliza hidrolizei unor substanfe proteice şi mucilaginoase, modificîndu-le astfel solu-bilitatea în ulei şi în apă (în special acizii diluaţi); deshidratarea selectivă a proteinelor şi a mucilagiilor, solubile sau în suspensie, trecîndu-le rezinificate în reziduul de demucilaginare. Demucilaginarea cu acid sulfuric se aplică în două variante: cu acid concentrat în aparate antiacide (universale) Ia 20---25°, cu 0,3—1,5% acid sulfuric (de 90---94%) raportat la cantitatea de ulei, introdus treptat, cu agitare energică, ■— şi cu acid diluat, în care caz grăsimea încălzită cu abur direct Ia 100° se agită energic^cu 1 % acid sulfuric de 50—60° Be (care se diluează şî cu condensatul din ulei, care reprezintă circa 8% raportat la cantitatea de ulei). Demucilaginarea acidă se practică şî cu acid clorhidric. Rafinarea acidă (demucilaginarea) continuă, cu sau fără îndepărtarea depozitului, cu rafinarea alcalină (neutralizarea). Demucilaginarea prin hidratare se bazează pe insolubi-lizarea unor substanţe (fosfatide, proteine, etc.) prin hidratare (cu apa sau cu solufii diluate de electrolifi); prin hidratare, substanfele respective prezente în ulei ca săruri trec în derivafi hidrofili (apar grupări — OH libere). Uleiurile fiind solvenfi nepolari, derivafii hidratafi (hidrofili) devin insolubili. Pentru cantităfi prea mici de apă, hidratarea (deci demucilaginarea) e incompletă, iar penfru cantităfi prea mari, fosfatidele în stare de „umflare" se peptizează, dînd cu apa emulsii sau soluţii coloidale, cari difuzează în ulei şi împiedică sedimentarea produsului hidratat. Hidratarea poate fi discontinuă în aparate „universale", sau continuă, separarea produsului hidratat insolubil făcîn-du-se continuu prin centrifugare. Demucilaginarea se foloseşte ca fază preliminară în rafinarea uleiurilor comestibile sau ca fază unică de rafinare a uleiurilor de presă cu aciditate mică (comestibile), cum şi a uleiurilor pentru lacuri, pentru deglicerinare sau pentru hidro-genare. Demucilaginarea cu reactivi speciali e practicată rar şi reprezintă, fie variante ale hidratării (folosirea de acid fos-foric, de acid boric, etc.), fie folosirea proprietăţilor particulare ale unor reactivi (fanin, bisulfiţi, formamidă, etc.). Demucilaginarea pe cale fizică se efectuează prin unul dintre următoarele procedee: prin încălzire, care se bazează pe denaturarea substanţelor proteice şi insolubilizarea (coagularea) lor, urmată de antrenarea la depozitare şî a altor impurităţi, la încălzirea uleiului (eventual în gaz inert) la 220--2800; prin adsorpfie pe pămînturi decolorante activate (se practică rar, ca fază propriu-zisă de demucilaginare, dar se aplică după neutralizarea uleiurilor cu efect de decolorare şi de completare a eliminării unora dintre substanfele mucilaginoase rămase în ulei); prin descărcări electrice, cînd se proc'uc coagularea şi insolubilizarea substanfelor mucilaginoase. Depozitul de Ia demucilaginare se transportă la instalaţii pentru recuperat uleiul neutru antrenat, mai frecvent la insfa-lafii pentru scindarea soap-stock-ului, sau pentru obfinerea fosfatidelor. Uleiul demucilaginat trece Ia operaţiile ulterioare de rafinare (neutralizare, albire, dezodorizare). 5. Demulare. Mefg.: Operafia de scoatere a modelului de turnătorie din formă, sau a miezului din cutia de miez. Scoaterea modelului din formă e precedată de obicei de scuturare (prin lovituri uşoare cu ciocanul aplicate unei bare sau unui şurub, introduse în placa de scuturare) şi se. efectuează cu ridicătorul cu vîrf sau cu şurub. Scoaterea miezului din cutia de miez e precedată de obicei de o ciocănire uşoară în cutia de miez, pentru dislocare. V. şl sub Formare. 6. Demultiplicare. Tehn.: Reducerea turafiei unui organ rotativ al unui sistem tehnic (de ex. arborele unui motor, scripetele de antrenare al unui palan, etc.), la turafia mai joasă a unui alt organ rotativ, prin intermediul unui mecanism, într-un raport de transformare determinat, numit raport de demultiplicare, — prin care se obfine o creştere a cuplului exercitat la axul ultimului organ. La autovehicule, la cari turafia rofilor propulsoare e totdeauna mult mai joasă decît turafia arborelui motorului, demultiplicarea se realizează atît în diversele trepte ale schimbătorului de vitesă, cît şi în mecanismul diferenfial al punţii din spate. La macarale sau Ia palane, la cari forfa de aefionare trebuie să fie mai mică decît sarcina de ridicat, demultipli- Demultiplicare, raport de ~ 138 Dendrifă cerea se obfine fie printr-un ansamblu de scripefi dispuşi convenabil, fie prin angrenaje de rofi dinfate sau cu melc. La angrenaje, demultiplicarea rezultă din diferenfa dintre diametrii primitivi (respectiv dintre numărul de dinfi) ai rofilor condusă şi conducătoare, raporiul de demultiplicare fiind cîtul dintre diametrul rofii conducătoare şi diametrul rofii conduse. Angrenajul cu raportul de transformare subunitar, adică de demultiplicare, se numeşte angrenaj demultiplicator. 1. raport de Tehn.: Raport de transformare subunitar. V. sub Raport de transformare. 2. ~a unui angrenaj. Tehn. V. sub Demultiplicare. 3. Demultiplicarea frecvenţei. Telc.: Sin. Divizarea fre-cvenfei (v.). 4. Demultiplicator, angrenaj Tehn.: Angrenaj care demultiplică (reduce) vitesele unghiulare (respectiv turaţiile), avînd raportul de transformare subunitar, adică (q2 = n2 1 ^ coj deoarece mj > c»2, respectiv n\ > n2l coi şi C02 fiind vitesele unghiulare ale rofilor conducătoare şi condusă (ale contrarofii), iar ni şi n2 fiind turafiile rofilor conducătoare şi condusă. 5. Demultiplicator de scală, pl. demultiplicatoare de scală. Telc.: Mecanism demultiplicator pentru vitesa de rotafie a condensatorului de acord al unui aparat de radio-recepfie, care permite mărirea preciziei acordului. El e constituit, de obicei, dintr-un tambur, Ia periferia căruia angrenează sau de care se sprijină un pinion. Penfru a obfine o precizie relativă a valorii capacităfii, care să fie constantă penfru întreaga scală, s-au realizat demultiplicatoare cu came excentrice dinfate. 6. Denafuranf, pl. denaturanfi. Ind. alim.: Substanfă care se adaugă în anumite produse, penfru a le da însuşiri cari le fac improprii folosirii în alte scopuri decît cel căruia i-au fost destinate. De cele mai multe ori se denaturează spirtul, spre a-l face impropriu pentru băut, adăugîndu-i fie alcool metilic brut şi baze piridice, fie benzină, formol, acetonă, eter sulfuric, cloroform, etc., dacă e destinat pentru ars, sau pentru anumite scopuri industriale. Alimentele falsificate sau alterate sînt supuse-denaturării, pentru a atrage atenţiunea asupra stării lor şi pentru a împiedica comercializarea lor ulterioară. De asemenea, unele produse se denaturează cu sarer de exemplu melasa, cînd se foloseşte Ia hrana animalelor, spre a nu fi utilizată la fabricarea spirtului sau a drojdiei presate. 7. Denaturare. Ind alim.: Operafia prin care se adaugă anumitor produse un denaturant (v.), spre a le face improprii pentru alte întrebuinfări decît cea care le-a fost lăsată prin denaturare. s. Denaturarea părului. Ind. piei.: Operafie de pregătire a învelişului pilos al pieilor cu blană în vederea înnobilării lor, a realizării unei vopsiri uniforme şi pentru neutralizarea acidităfii reziduale a părului, rămasă de la argăsire. Operafia consistă într-un tratament alcalin cu amoniac sau cu sodă, mai rar cu hidroxid de sodiu, prin care grăsimea e saponi-ficată şi îndepărtată din învelişul pilos prin emulsionare, iar părul însuşi e supus umflării, din cauza alcalinităfii flotei, şi e făcut mai receptiv pentru coloranfi. Deoarece amoniacul are o acfiune mai pufin puternică şi, în acelaşi timp, are un efect mai pronunfat de umflare a firului de păr în profunzime, se întrebuinfează ca agent denafuranf în cazul tuturor pieilor cu păr moale (de oaie, de miel), în timp ce pentru pieile cu păr tare (de iepure de casă) se preferă soda calcinată sau un amestec de sodă cu amoniac. Denaturarea se efectuează, fie prin famponare, fie prin cufundare, sau succesiv prin ambele procedee, la piei cu fire de păr de coroană dure şi cu puf moale. Adăugarea agenfilor umectanfi la băile de denaturare uşurează pătrunderea substanţelor alcaline în păr. După denaturare, pieile se liberează, prin centrifugare, de soluţia folosită, apoi se spală bine cu apă proaspătă şi se centrifughează încă odată. 9. Denaturarea proteinelor. Chim.: Totalitatea fenomenelor din molecula proteică, prin cari se produce o modificare profundă fafă de comportarea inifială a acestor molecule. Fenomenul de denaturare a proteinelor native apare la proteinele globulare şi e în strînsă legătură cu solubilitatea lor în apă sau în solufii de săruri. O denaturare a subsfanfelor albuminoide se observă cînd se încălzeşte ovalbumina, confinută în albuşul de ou. Denaturarea termică se produce numai prin încălzirea substan-feior proteice în prezenfa apei; în absenfa apei, o proteină poate fi încălzită chiar la 100°, fără să-şi piardă solubilitatea. Afară de încălzire, denaturarea proteinelor mai poate fi provocată şî prin alte mijloace fizice — cum sînt o agitare puternică, expunerea Ia raze ultraviolete, la raze Roentgen, la razele electromagnetice cu lungimi de undă scurte, şi chiar expunerea la lumina obişnuită, în prezenfa anumitor sensibilizafori, sub acţiunea ultrasunetelor sau a presiunilor foarte mari, cum şi sub acfiunea unor agenfi chimici, cum sînt acizii tari şi bazele tari, sărurile metalelor grele, solvenfii organici, substanfele capilar-active, ureea sau alte amide acide, guanidina şi acidul sulfosalicilic. Nu fofi aceşti agenfi de denaturare au aceeaşi acfiune asupra proteinelor, şi nu toate proteinele se comportă în acelaşi mod fafă de ei. Unele proteine se denaturează reversibil fafă de căldură, recăpăfîndu-şi, în anumite condiţii, solubilitatea inifială, fără ca aceasta să înlăture faptul că prima dovadă a unei denaturări e de cele mai multe ori micşorarea solubilităfii. Proteinele coagulate sînt insolubile în apă şi în solufii diluate de săruri, şi, din contra, sînt solubile în acizi şi în alcalii, cum şi în anumite solufii de substanfe hidrotrope, ca ureea, fioureea, clorhidraful de guanidină, iodura de litiu, salicilafii şi substanfele capilar-active. Insolubilizarea produsă prin denaturare nu e specifică tuturor moleculelor proteice. La unele proteine, denaturarea consistă în înmulfirea grupărilor -SH provenite din cisteină; altele îşi pierd, la denaturare, proprietatea de a cristaliza, sau îşi pierd proprietăfile biologice specifice. Astfel, enzimele îşi pierd activitatea, cum e cazul tripsinei şi al pepsinei; hormonii profeinici îşi pierd activitatea, şi anticorpii în sfare denaturată nu mai sînt în stare să reacfioneze cu antigenii corespunzători, specificitatea lor imunologică fiind profund modificată. Denaturarea produce ş) o modificare a proprietăţilor chimice, evidenfiată clar prin comportarea grupărilor sulfhidril cari, în ovalbumina nativă, nu pot fi puse în fevi-denfă cu reacţia faţă de nifroprusiat, pe cînd în ovalbumina denaturată se obţine reacţîe pozitivă. Mecanismul procesului de denaturare încă nu e cunoscut. S-a susţinut însă că denaturarea s-ar produce prin o rupere a punfilor de legătură dintre diferitele lanfuri polipepfidice ale moleculei proteinice. 10. Dendrifă, pl. dendrife. Mineral., Mefg.: Concreştere arborescentă constituită dintr-un mare număr de indivizi cari aparfin aceleiaşi specii cristaline (v. fig. /), dispuşi după anumite direcfii cristalogra-fice (de cele mai multe ori, după axe de simetrie). în natură se întîlnesc astfel de concreşteri Ia gheafă („florile de gheafă" cari se formează pe geamuri în timpul /• Aspectul schematic a! iernii), Ia cuprul nativ, etc., şi în special une en rl e* la psilomelan, care se depune în fisurile fine ale unor roci, din apele încărcate cu oxizi decnangan cari circulă în scoarfă Dendroidea 139 Dendrometru — ■ II. Mecanismul de formare a den-dritei la un meial care cristalizează în sistemul cubic. a) stadiul de formare a primelor şase ramuri din germenele cristalin O; b) ramurile secundare ale dendritei. Rocile în cari se formează cel mai frecvent dendrite sînt gresiile, calcarele şi unele şisturi argiloase. în metalurgie se produc dendrite la solidificarea metalelor pure sau a soluţiilor solide. în timpul solidificării, ramurile dendritelor cresc, se înmulţesc şi se îngroaşă continuu, pînă la consumarea completă a lichidului di nea re se formează (v. şî sub Cristalizarea metalelor). Dendritele se produc datorită faptului că —spre deosebire de alte materiale, nemetalice — vitesa de creştere a germenilor cristalini după diferite direefii variază discontinuu. Astfel, la metalele cari cristalizează în sistemul cubic, creşterea germenilor cristalini se produce preferenţial în anumite direcţii, cari coincid uneori cu axele cristalografice. Teoretic, din punctul O (v. fig. II a), care reprezintă un germene de cris-talizafie, în primul stadiu se formează şase ramuri cristaline cu oarecare grosime şi cu a-ceeaşi orientare cristalină; cînd ramurile au atins o anumită lungime, apar ramuri secundare (v. fig. II b), cari cresc cu aceeaşi vitesă ca şi primele şi păstrează aceeaşi orientare cristalină; pe ramurile secundare apar ramuri terţiare, creşterea lor fiind identică cu a celor secundare. Ramurilesecundare şi cele terţiare apar la distanfe determinate, astfel încît, în procesul creşterii, axele ramurilor împart spaţiul în cuburi. Punctele din cari pornesc ramurile şi cele în cari ele se întîlnesc au în spaţiu distribuţia atomilor dintr-o refea cubică. Concomitent cu procesul de creştere în lungime a ramurilor şi cu cel de multiplicare a lor se produce şl creşterea lor în grosime. Forma seefiunilor ramurilor depinde de in-fluenfa exercitată de forfa de cristalizare, de tensiunea superficială şi de pozifia relativă a ramurilor vecine. Sub influenţa forfei de cristalizare izolate, ramurile ar căpăta o formă cristalină cu fete şi cu unghiuri regulate. Tensiunea superficială reduce, însă, la minimum dezvoltarea feţelor plane şi, în consecinţă, unghiurile se rotunjesc. Creşterea ramurilor încetează la contactul cu ramurile vecine, însă continuă în direcţiile libere, şi deci secţiunea lor devine foarte neregulată. La solidificarea completă se realizează un conglomerat de dendrite incomplet dezvoltate. Dendritele produse pot conferi cristalizării fie caracterul de cristalizare grosolană (cu cristale columnare), fie caracterul de cristalizare fină, globulară (cu cristale echiaxiale), după condiţiile de solidificare. Mărimea şi structura dendritelor depind de compoziţia aliajului (manifestată prin intervalul de solidificare), de temperatura de turnare şi de vitesa de răcire a piesei turnate (la valori mari ale acestora, dendritele sînt mai mari); deci la piese cu pereţi subfiri sau la piese turnate în forme metalice, structura dendritică e mai fină. Neomogeneitatea (segregafia) şi mărimea dendritelor pot fi reduse prin difuziune, realizată în cursul unui tratament termic. 1. Dendroidea. Paleonf.: Graptolifi (v.) în formă de refea, lipsifi de un canal comun şi de virgula. 2. Dendrologie. Silv.: în sens restrîns, disciplina Botanicii speciale, care se ocupă cu studiul arborilor; în accepfiune largă (care se foloseşte din ce în ce mai frecvent), disciplina care se ocupă cu studiul plantelor lemnoase în general (arbori şi arbuşti). — După punctul de vedere din care sînt considerate obiectele disciplinei, se deosebesc: Dendrologie forestieră şi Dendrologie ornamentală sau peizajistă. Dendrologia forestieră se ocupă cu studiul plantelor lemnoase cari prezintă interes pentru cultura forestieră, şi cu particularităţile lor morfologice, biologice, ecologice şi silvi-culturale. Sin. (parfial) Botanică forestieră. — Dendrologia ornamentală pune accentul pe proprietăfile decorative ale arborilor, respectiv ale plantelor lemnoase (port, frunziş, flori şi inflorescenfe, asociafii, etc.). Sin. Dendrologie peizajistă. 3. Dendromefrie. Silv.: Disciplina forestieră care se ocupă cu măsurarea mărimilor caracteristice ale arborilor şi arbo-retelor, cum şi cu determinarea volumului pieselor cari rezultă din prelucrarea lemnului. La arborii considerafi individual, măsurarea are ca obiectiv determinarea dimensiunilor, a formei şi a volumului acestora, cum şi stabilirea vîrstei şi a creşterilor lor; la arborete ea urmăreşte determinarea volumului acestora şi precizarea vîrstei şi a creşterilor lor. în Dendrometrie, determinarea volumului arborilor şi al arboretelor se numeşte cubare (v.) sau cubaj. 4. Dendrometru, pl. dendrometre. Silv., Ms.: Instrument pentru măsurarea indirectă a înălfimii arborilor, folosind relafii de proporfionalitate între laturile a două triunghiuri asemenea sau relafiile dintre elementele unui triunghi dreptunghi. Sin. Hipsometru, Ipsometru. Dendrometrele geometrice se clasifică în trei grupuri, după felul în care se formează cele două triunghiuri (triunghiul OAB din spafiu şi triunghiul Oab de pe instrument). Dendromefrul cu tijă gradată şi cu viză orizontală (v. fig. I 1) cere, ca o condifie prealabilă, măsurarea distan'fei OB pe I. Dendrometre geometrice (1, 2 şi 3) şi trigonometric (4). f) cu tijă gradată şi cu viză orizontală; 2) cu pendul; 3) cu riglă gradată; 4) trigonometric, cu unghiul măsurat fată de orizontală; p) prăjină de lungime fixă. orizontală (oricare ar fi forma terenului) de la operator la arbore, şi permite deducerea lungimii porţiunii AB din arbore din relafia AB=ab- OB/Ob care, însumată cu înălfimea la care e finut instrumentul (lungimea BC, în teren orizontal), dă înălfimea totală a arborelui. Caracteristic pentru aceste dendrometre e faptul că la ele vizele pot fi dispuse astfel, încît raportul OB/Ob să fie egal cu 100; astfel, pe instrument se citeşte valoarea laturii ab în centimetri, iar pentru a deduce lungimea AB se consideră metru fiecare centimetru citit. Ele necesită în general un trepied, pentru a putea aşeza instrumentul astfel, încît latura Ob să fie orizontală. Instrumentele cu trepied (dendrometrul Klaussner e unul dintre cele mai cunoscute) sînt folosite rareori. Dendrometrele cu pendul (v. fig. / 2 şi fig. II) nu necesită trepied, deoarece pe instrument se formează triunghiul asemenea cu triunghiul din spafiu, şi cu o latură verticală, care Denichelare 140 Denifrare e dată de un fir cu plumb (pendul). Dendrometrele cu pendul se folosesc cel mai frecvent (de ex. dendrometrul Faustmann, cu precizia de ±2%; dendrometrul Weise, cu precizia de ±4%; planşeta dendrometrică, cu precizia pufin mai mică). 6 5 34 a Direcţia vizării F II. Dendrometru cu pendul. а) ansamblu; b) reflculul vizorului fcu reperul origine 10 şi scara dendro-metrului 11, dispus în planul focal F; c) vizor; M) imaginea mirei de 2 m folosite la punerea în staţiune; 1) corp; 2) colimator optic amovibil; 3) sector gradat cu patru scări penfru înălţimile arborilor, corespunzînd la diferite distante între aparat şi arbore, şi o scară penfru unghiuri verticale ; 4) firul pendulului instrumentului; 5) bufon pentru blocarea pendulului; б) buton penfru liberarea pendulului: 7) tăbliţa cu valori pentru corecţia indicaţiilor; 8) vizor; 9) cătare. Un tip de dendrometru cu pendul, standardizat şi folosit în fara noastră, e cel reprezentat în fig. //. Dendrometrele cu riglă gradată (v. fig. I 3) nu folosesc distanfa de la arbore la instrument, ci o înălfime cunoscută, BC, măsurată pe arbore (de obicei prin sprijinirea de el a unei prăjini cu lungimea de 4 m). înălţimea arborelui se obfine din relafia AC=ac0; A t->0 ^ A £ * A J Se măsoară în amperi pe metru pătrat (A/m2) în sistemul MKSA şi adeseori în amperi pe milimetru pătrat (1 A/mm2 = = 106A/m2). Pentru a nu solicita excesiv la încălzire conduc- Densifafe de curenf elecfric superficial 144 Densifafe de forfa toarele electrice din maşini şi aparate, şi izolafia lor, densitatea curentului electric de conducfie nu poate depăşi anumite limite, de ordinul a 1—10 A/mm2, după natura conductorului (cupru, aluminiu, etc.), posibilităfile de răcire şi supratempe-ratura admisă. în celulele electrolitice, repartifia curentului şi valorile pe cari le poate lua densitatea de curent pe electrozi depind de forma şi de aşezarea relativă a electrozilor şi a vasului şi influen-fează considerabil randamentul de curent al celulei, polari-zafia electrozilor, caracterul depunerii catodice şi chiar natura procesului electrochimic de la electrozi. 1. ~ decurent electric superficial: Sin. Densitate de pînză de curent (v.). 2. ~ de energie: Fiz., Tehn.: Mărime scalară egală, local şi instantaneu, cu limita cîtului dintre energia AW, asociată unei porfiuni elementare a unui sistem fizic (corp sau cîmp), şi măsura AQ (volumul elementar, aria elementară sau lungimea elementară) a porfiunii considerate, cînd această măsură tinde către zero, în condifiile în cari există această limită: ATT v AQ-*0 L&* (r e vectorul de pozifie ai punctului în care se defineşte w, iar t e timpul corespunzător). Cum rezultă din legea de conservare a energiei şi din localizarea acfiunilor fizice, nu există energie nelocalizată — şi densitatea de energie astfel definită trebuie să fie funefiune de starea locală şi instantanee a sistemului fizic considerat. Ea trebuie să depindă, deci, de r şi de t, numai prin intermediul mărimilor de stare locală şi instantanee A, B, Cale acestui sistem fizic w—} (r, t) = w(A, B, C, •••). Energia asociată unei porfiuni finite, corespunzătoare unui domeniu D, se calculează prin integrare, cu ajutorul densi-tăfii ei w: WD=\w&Q. D După cum măsura A^ a porfiunii elementare considerate e volumul elementar Av, aria elementară £±A sau lungimea elementară As, se deosebesc densităţile de volum, de suprafafă şi de linie a energiei. Densitatea de volum a energiei e definită de relafia w~ fim A^/A v\ Ay-*0 ea se utilizează curent în Fizica mediilor continue, în cazul unei repartiţii de volum a energiei (cînd w rezultă finită). Densitatea de volum a energiei totale a unui sistem fizic e egală şi de semn contrar cu componenta pur temporală (3^44= —w) a cuadritensorului energie-impuls. Se măsoară în J/m3 (în sistemul MKS), respectiv în erg/cm3 (în sistemul CGS). Sin. Densitatea volumică a energiei. Densitatea de suprafafă a energiei e definită de relajia w« = lim AW/&A-, A^->0 ea se utilizează în special în cazul unei repartiţii superficiale a energiei (cînd w->00 şi ws rezultă finită), de exemplu în cazul fenomenelor capilare. Se măsoară în J/m2 (în sistemul MKS), respectiv în erg/cm2 (în sistemul CGS). Sin. Densitatea superficială a energiei. Densitatea de linie a energiei e definită de relaţia wt= lim AW/As] As->0 ea se utilizează uneori în studiul cîmpurilor plan-paralele. Se măsoară în J/m (în sistemul MKS), respectiv în erg/cm (în sistemul CGS). Sin. Densitatea lineară a energiei. — Se mai deosebesc diferite specii de densifăfi de energie, după semnificafia termodinamică a energiei considerate (densitate de energie interioară, densitate de energie liberă, densitate de energie legată, etc.) sau după mărimile de stare de cari depinde, finînd seamă că, în anumite condifii, densitatea de energie totală se descompune aditiv în termeni cari depind excluziv de anumite mărimi de stare (densitate de energie cinetică, densitate de energie electrică, densitate de energie magnetică, densitate de energie elastică, densitate de energie termică, etc.). Sin. Energie specifică. V. şî Energie. 3. ~ de energie elastică. Rez. mat.: Densitatea de volum a energiei elastice a unui corp deformat. în căzui valabilităţii legii lui Hooke (relaţii lineare şi omogene între tensuni şi deformaţii) şi a aproximaţiei micilor deformaţii (compresibi-litate volumică neglijabilă), densitatea de volum a energiei elastice e egală cu suma produselor dintre tensiuni şi deformaţiile corespunzătoare. V. sub Energie de deformaţie elastică. 4. ~ de energie electromagnetică. Fiz., Elf.: Densitatea de volum a energiei electromagnetice (v.), care depinde de mărimile de sfare ale cîmpului electromagnetic: E (intensitatea cîmpului electric), D (inducţia electrică), H (intensitatea cîmpului magnetic), B (inducţia magnetică). în medii lineare şi isotrope, în cari induefiile sînt proporţionale cu intensităfile (D = eE, B=\iH), se alege ca stare de referinfă a energiei cîmpului starea E — 0, H = 0, D — 0, B~0 şi densitatea de volum a energiei electromagnetice are expresia ED , HB eE2 , li H2 -----b~---— -r----1—r--- 2 x 2 x 2 x 2 x (x fiind factorul de rafionalizare, egal cu 1 în sisteme de unităfi rafionalizate şi egal cu 4jc în sisteme de unităfi neraţionalizate). Primul termen se numeşte densitatea de volum a energiei electrice, iar al doilea, densifafea de volum a energiei magnetice. 5. ~ de energie sonoră: Densitatea de volum a energiei unei unde sonore. 6. ~ de flux. 1. Fiz., Elf.: Mărimea vectorială al cărei flux printr-o suprafafă deschisă (v. Flux 1) intervine în considerabile cari se fac. Inducfia magnetică (v.) e numită uneori densitate de flux magnetic; inducfia electrică (v.) e numită uneori densitate de flux electric, etc. 7. ~ de flux. 2. Fiz., Elf.: Mărime vectorială sau ten-sorială, utilizată pentru caracterizarea transmisiunii locale şi instantanee a unei mărimi conservative într-un cîmp fizic, a cărei integrală de suprafafă referitoare la o suprafafă închisă e egală cu fluxul mărimii conservative considerate prin acea suprafafă (v. Flux 2) şi care e funefiune de stare locală şi instantanee a cîmpului fizic respectiv, caracterizată prin mărimile lui de stare. După cum mărimea conservativă e o energie, un impuls, sau un moment cinetic, se deosebesc densitatea fluxului de energie (în cazul cîmpului electromagnetic, vectorul lui Poynt-ing), densitatea fluxului de impuls (în cazul cîmpului electromagnetic, tensorul tensiunilor maxwelliene cu semn schimbat), densitatea fluxului de moment cinetic, etc. V. sub Flux 2. 8. ~ de forfă. F/z., Elf.*: Mărime vectorială locală şi instantanee egală cu limita cîtului dintre forfa AF, exercitată asupra unei porfiuni elementare a unui corp, şi măsura A& (volumul elementar, aria elementară sau lungimea elementară) a porfiunii considerate, cînd această măsură tinde spre zero, în condifiile în cari există această limită 7 !■ M f=z lim —- . AQ->0 LX'** Sin. Forfă specifică (v. şi Forfă)..^ Densitate de infectară 145 Densifafe de sarcină După cum măsura a porfiunii elementare considerafe e volumul elementar Av, aria elementară AA sau lungimea elementară As, se deosebesc densitatea de volum a forţei, densitatea de suprafaţă a forţei şi densitatea de linie a forţei. Densitatea de forfă e densifafea vitesei de transmisiune a impulsului de la sistemul fizic care exercită forfa, la corpul considerat. Dacă AF e forfa exercitată asupra unei porfiuni de corp de un cîmp fizic (v. Cîmp 6), densitatea de forfă trebuie să satisfacă condifia de a permite formularea locală corectă a bilanfurilor de energie, de impuls şi de moment cinetic, atît pentru corp cît şi pentru cîmpul considerat. Exemple: Densitatea de volum a forfei exercitate în cîmpul de gravitase de intensitate g e g. unda t e densifafea (de masă). Densitatea de volum a forfei exercitate în cîmpul electric staţionar de intensitate E, asupra unui mediu de caracteristică lineară, cu permitivitatea 8, fluid, încărcat electric cu densitatea de volum a sarcinii qv, e E2 / E2 d 8 \ /=|e"E~nrgrad 8+19rad(nr v ’ unde x e factorul de raţionalizare (egal cu 1 sau cu 4 jt, după cum sistemul de unităţi e raţionalizat sau neraţionalizat). Densitatea de volum a forfei exercitate în cîmpul magnetic staţionar de intensitate H, asupra unui mec'iu de caracteristică lineară, de permeabilitate fluid, străbătut de cu-renfi de conducfie de densitate /, e ^7x *~^grad ^+grad (^I7T) ' unde B — \iH e inducfia magnetică. — Uneori — în special în studiul mişcării fluidelor în cîmpul de gravitaţie — se raportează forfa AF la masa porţiunii elementare de corp, obţinîndu-se densitatea masică a forţei, numită forţă specifică. î. ~ de infectara. Tehn. mii.: Mărime egală cu raportul dintre masa de substanţă toxică de luptă, persistentă, şi aria suprafeţei de teren pe care se găseşte răspîndită. De obicei se exprimă în grame de substanţă la metru pătrat de teren. 2. ~ de pînză de curenf. E/f.: Mărime scalară, utilizată pentru caracterizarea repartiţiei curentului electric superficial (conţinut într-un strat conductor de grosime neglijabilă pentru aplicaţia considerată), egală cu valoarea maximă — în raport cu diferitele orientări posibile ale unei secţiuni transversale prin strat — a limitei cîtului dintre curentul A* care străbate secfiunea şi lungimea A^ a ei, cînd această lungime finde spre zero: /.«r|im A/l ■ L M Jmax Maximul se obţine cînd A^ e transversal faţă de direcţia liniilor de curent. Se măsoară în amperi pe metru (A/m) în sistemul MKSA, şi adeseori în amperi pe centimetru (1 A/cm = 102 A/m). La indusurile maşinilor electrice, densitatea pînzei de curent caracterizează încărcarea periferiei acestora, are valori limitate la 200-600 A/cm şi e egală cu 2 mNI kD ' unde m e numărul de faze, N e numărul de conductoare ale unei faze, D e diametrul indusului, iar I e curentul nominal. Sin. Densifafea păturii de curent, Densitate de curent electric superficial. 3. ~ de pufere instalată. Elf.: Raportul dintre puterea aparentă instalată a unei staţiuni sau a unui post de transformare şi aria deservită. E un indice necesar proiectării. Se exprimă în KVA/m2. 4. ~ de sarcină. F/z., Elt.: Mărime scalară locală şi instantanee egală cu limita cîtului dintre sarcina (electrică, de polari-* za fie, de magnetizafie, etc.) Aq, a unei porfiuni elementare de corp, şi măsura A& (volumul elementar, aria elementară sau lungimea elementară) a porfiunii considerate, cînd această măsură tinde către zero, în condifiile în cari limita există lim (A0 Densitatea de sarcină e numită uneori şi sarcină specifica. Alteori, prin sarcină specifică se înfelege sarcina medie care revine unităfii de masă din corpul considerat, adică densitatea de masă a sarcinii. După cum măsura A^ e volumul elementar Av, aria elementară AA sau lungimea elementară As, se deosebesc: densitatea de volum a sarcinii (sau densitatea volumică), densitatea de suprafafă a sarcinii (sau densitatea superficială) şi densitatea de linie a sarcinii (sau densitatea Jineica). Adeseori, în aplicaţii, nu interesează cazul limită indicat mai sus (A^->0), ci numai cîtul AqlAQ definit pentru valori finite ale măsurii A& a domeniului considerat. Acest cît defineşte o densitate medie de sarcină care nu caracterizează local repartifia de sarcină. Considerînd şi natura fizică a sarcinii respective, care poate fi sarcină electrică (v.) adevărată q, sarcină de polarizafie electrică qp=—§PdA (unde P e polarizaţia electrică) sau sarcină de magnetizaţie qm~ — \iq§ MdA (unde M emagnefi-zafia, iar e permeabilitatea vidului), se deosebesc: Densitatea de volum a sarcinii electrice, q, definită de relafia £= lim (AqlAv) A^->0 şi uti’izată în cazul unei repartiţii continue de volum a sarcinii în dielectrici (cînd q rezultă finită). Din forma locală a legii fluxului electric %@ = divZ) (k=1 în unităţi rafionalizate şi k = 4ji în unităfi nsraţionalizate, iar D e inducfia electrică) rezultă că sarcinile electrice adevărate constituie surselecîmpu-lui inducfiei electrice. Se măsoară în C/m3 (în sistemul MKSA). Densitatea de suprafaţă a sarcinii electrice, qs sau cr, definită de relaţia Qs= lim (Aq/AA) AA->Q şi utilizată în cazul unei repartiţii superficiale a sarcinii (cînd q-* oo şi rezultă finita), care intervine curent în aplicaţii tehnice, deoarece conductoarele (omogene) se încarcă numai superficial (în cîmpuri staţionare). Din forma locală a legii fluxului electric pentru suprafeţe de discontinuitate KQs = d\vsD=ni2{D2 —Di) = Dn2 —Dnl {n\2 fiind normala dirijată de la faţa 1 la faţa 2 a acestei suprafeţe) rezultă propor-ţionalitatea intensităţii cîmpului electric la suprafaţa conductoarelor omogene în echilibru electrostatic cu densitatea de suprafaţă a sarcinii (v. Coulomb, teorema lui ~). Această densitate nu e în general uniformă pe suprafaţa unui conductor. Astfel, în vîrful A şi pe ecuatorul 6 ale unui elipsoid de revoluţie de semiaxe a şi b: QsA/QsB~a/b. Dacă elipsoidul se lungeşte foarte mult, qsA devine foarte mare, cîmpul electric e foarte intens şi provoacă ionizarea aerului, avînd ca urmare o scurgere a sarcinilor electrice (efect de vîrf). Densifafea detaliilor 146 Densifafea unui arboret Densifafea de linie a sarcinii electrice, Ql sau qlt definită de relaţia Qi= lim (A#/As) As->0 şi utilizată în special în studiul cîmpurilor electrice plan-paralele. Sin. Densitate lineică a sarcinii. Densitatea de volum a sarcinii de magnetizafie, Qvm, definită de relaţia Qvm = ?Zo iv [ ~ ] = - ^0 di V ^ şi utilizată în cazul unor repartiţii continue ale magnetizaţiei (cînd Qvm rezultă finită). Semăsoarăîn Wb/m3(însistemul MKSA). Cu.n rezultă din relaţiile fundamentale ale cîmpului magnetic, densitatea sarcinii de magnetizaţie intervine în divergenta intensitătii cîmpului magnetic H [div H~—( — jjlqdivM)]. M-0 Partea potenţială a intensităţii cîmpului magnetic e produsă, aşadar, de corpuri magnetizate ca şi cum corpu.ile nu ar fi magnetizate, dar ar fi „încărcate" cu o repartiţie de „sarcină magnetică" corespunzătoare densităţilor sarcinii de magnetizaţie. Această analogie nu e susceptibilă de o interpretare microscopică, cîmpul magnetic microscopic fiind produs excluziv de curenţi microscopici şi de momentul magnetic intrinsec (de spin) al particulelor elementare. Densităţile de sarcină de magnetizaţie au deci caracterul unor mărimi de calcul. Teoria iniţială, coulombiană, a sarcinilor (maselor) magnetice, prezintă astăzi numai o importanţă istorică. — Densitatea de suprafafă a sarcinii de magnetizafie, Qsm sau am, definită de relaţia esw= ÂZo JĂ "d^] = “HO divsW = = ii0 m(Mi-M2) = iio{Mu-M2n), şi utilizată în cazul existenţei unor suprafeţe de discontinuitate ale magnetizaţiei (cînd Q,m-* °° şi Qsm. rezultă finită), de exemplu la suprafaţa de separaţie a unui corp magnetizat de mediul exterior. La suprafafa de separaţie faţă de vid a unui corp magnetizat cu normala exterioară n, densitatea de suprafaţă a sarcinii de magnetizaţie e Qsm~\±Q Mn. Densitatea de linie a sarcinii de magnetizafie, Qlm, definită de relaţia Qim~ lim Mdij=-n0div,/tf As->0 au şi utilizată în cazul cînd Qvm~>ool Qsm->oo şi Qlm rezultă finită. Densitatea de volum a sarcinii de polarizafie, Qvp, definită de relaţia e*-'=^oSr[-$As wl]=-divp şi utilizată în cazul unor repartiţii continue ale polarizaţiei (cînd Qvp rezultă finită). Se măsoară în C/m3 (în sistemul MKSA). Cum rezultă din relaţiile fundamentale ale cîmpului electric, densitatea sarcinii de polarizaţie intervine aditiv în divergenţa intensităţii cîmpului electric E alături de densitatea sarcinii electrice adevărate [div £ = — (q — div P)]. Partea pofen- £0 ţială a intensităţii cîmpului electric e produsă, aşadar, de corpuri polarizate ca şi cum corpurile nu ar fi polarizate, dar ar fi încărcate cu o repartiţie de sarcină electrică corespunzătoare densităţilor sarcinii de polarizaţie. Această analogie e susceptibilă de o interpretare microscopică coerenta, sarcina de polarizaţie fiind valoarea medie a sarcinilor microscopice legate din domeniul considerat. Densifafea de suprafaţă a sarcinii de polarizafie, Qsp sau Op, definită de relafia =IZo irt-hs*d ^ = -div^= = «12(^1 -^2) = P\n~ P2n şi utilizată în cazul existenţei unor suprafeţe, de discontinuitate ale polarizaţiei (cînd Qvp -> 00 şi qs rezultă finită), de exemplu la suprafaţa de separaţie a doi dielectrici. La suprafaţa de separaţie faţă de vid a unui corp polarizat electric, cu normala exterioară n, densitatea de suprafaţă a sarcinii de polarizaţie e Qsp = Pn- Densifafea de linie a sarcinii de polarizafie, q^, definită de relaţia şi utilizată cînd Qvp->°o, Qsp~*0 şi Qlp rezultă finită. 1. ~a detaliilor. Topog.: Mărime egală cu raportul dintre numărul de detalii sau de accidente topografice şi aria suprafeţei de teren pe care se găsesc. Densitatea se calculează pe hectar, şi creşte de la munte spre şes şi de la terenurile de cultură agricolă spre cele din centrele populate sau cu destinaţie industrială (uzine, exploatări diverse, etc.). Densitatea detaliilor e un factor important în ridicările topografice de suprafaţă, deoarece ea impune de cele mai multe ori atît metodele de ridicare cari trebuie folosite pe un anumit teritoriu, cît şi forma sau, uneori, chiar felul canevasului respectiv. 2. ~ fotografică. Fofo.; Mărime egală cu raportul dintre masa de argint redus şi aria suprafefei unei emulsii fotografice, care, expusă la lumină, a fost redusă în argint prin developare. Densitatea fotografică, care măsoară masa de argint redus pe unitatea de suprafafă, e direct proporfională cu opacitatea (v.) negativului fotografic. Pentru găsirea posibilităfilor de ameliorare a densităţii fotografice se utilizează o scară de tonuri conţinînd 30 de cîmpuri cari absorb lumina în măsură progresivă uniformă; fiecare cîmp se deosebeşte de cel precedent cu — grad de înnegrire, astfel încît cele 30 de trepte de tonuri au cîmpuri cu o opacitate crescîndă. 3. indicele de ~ al unui arboret. Silv.: Sin. Densifafea unui arboret (v.). 4. ~ punctelor topografice. Topog.: Sin. Densitatea canevasului (v.). 5. ~ refelei hidrografice. Hidrof.: Mărime caracteristică a unui basin hidrografic, egală cu raportul dintre lungimea tuturor rîurilor şi canalelor artificiale din basin (L= J]/.f în km) şi suprafaţa totală a basinului (A, în km2), adică mărimea D — LIA. Valoarea densităţii reţelei hidrografice, care depinde de natura rocilor cari constituie basinul, de relief, de precipitaţii, de evaporare, de vegetaţie, etc., e în sfrînsă legătură cu scurgerea superficială din basinul respectiv. Sin. Densitatea reţelei de rîuri. o. ~a unui arboret. Silv.: Mărime caracteristică a unui arboret, egală cu raportul dintre aria suprafeţei de bază (sau volumul) la hectar a arborilor din arboretul considerat şi aria suprafeţei de bază (respectiv volumul) la hectar indicată în tabelele de producţie pentru un arboret de^ceeaşi specie, Densifafe 147 Dehfaiinâ clasă de producfie şi vîrsfă (considerat normal), vegetînd în condifii staţionale similare. Sin. Gradul de populare al unui arboret, Indicele de densitate al unui arboret. 1. Densitate. 3. Geo bot.: Mărime egală cu raportul dintre numărul de indivizi din aceeaşi specie vegetală (n) şi aria suprafefei pe care o ocupă (5). Reciproca acestei mărimi reprezintă aria medie a speciei pe teritoriul studiat. Deoarece calculul densităţii se face cu mare g eutate,.din cauza repartizării neregulate a indivizilor, densitatea a fost înlocuită cu abundenfa (v.). 2. Densitate de probabilitate. CIc. pr., Fiz. V. Probabilitate, densitate de s. Densitate optică. V. sub Ex'incfie. 4. Densitate scalară. Mat.: într-o varietate Xn, mărime avînd o singură componentă p(xl,"-,xn), care, faţă de schimbarea de variabilă x* = xt (x1,***, xn) (i= 1, 2f-’, n), se transformă după legea exprimată de relaţia P = AV. în care _ _ D(x\-,x"). D(xl,-",xn) Numărul v se numeşte ponderea densităţii. Densităţile şcalare de pondere nulă sînt mărimile scalare obişnuite p~p- Dacă aik (i, k~ 1, 2, n) e un tensor covariant de ordinul al doilea, determinantul A=\aik\ e o densitate scalară de pondere tu=— 2: A = A~2A. în cazul unui tensor contravariant de acelaşi ordin determinantul A~\alk\ e o densitate scalară de pondere ji = 2: I=A 2 A. 5. Densitate tensorială. CIc. t.: într-o varietate Xn, mărime avînd componente Ah .../ care, faţă de schimbarea de variabilă -L A = AV Q}XU dx* *») 0 = 1, ,2,-, n), exprimată d( 5 relaţiile: fxp Q)Xq M"'kp | Qxh> qj i * 0 1 •ia*' xn) D(xV ■*, X ) A- Numărul v se numeşte ponderea densităţii tensoriale. Densităţile tensoriale de pondere nulă sînt tensorii obişnui(i. într-o varietate cu trei dimensiuni X3l rotaţia unui vector covariant aL e un tensor covariant de ordinul al treilea CM; aik=~i~~k 2, 3), s** a** " care are numai trei componente diferite de zero. Sistemul de numere: al = a23, a2^a§i, a3~a\2 formează o densitate contravariantă de pondere v = — 1. Sin. Tensor relativ. 6. Densitate transversală. Teh . mii.: Mărime egală cu raportul dintre greutatea unui proiectil şi aria secţiunii sale drepte maxime. Se foloseşte în formulele de rezistenţă a aerului, intrînd ca factor important în expresia coeficientului balistic (v.). 7. Densitometru, pl. densitometre. Fiz.: Instrument folosit pentru determinarea opacităţii plăcilor fotografice. Se folosesc atît densitometre obiective, echipate cu un receptor neselectiv (celulă fotoelectrică, termoelement), cît şi densitometre subiective. Densifometrele obiective sînt instrumente de tipul micro-fotometrului (v.), în cari se trimite, pe placa fotografică a cărei opacitate se determină, un flux de lumină provenit de la un izvor constant, şi se măsoară intensitatea fluxului care a străbătut placa prin deviaţia instrumentului de măsură (de ex. un galvanometru), în circuitul căruia e montat receptorul. Deviafiile putînd fi înregistrate, densitometrul poate deveni un instrument înregistrator, numit densograf. Densifometrele subiective sînt instrumente de tipul colori-metrtilui (v.) vizual, cari funcfionează cu două fascicule de radiaţii, dintre cari unul străbate placa de cercetat, iar celălalt, un dispozitiv compensator (pană fotometrică, prismă polari-zoare, etc.), cu ajutorul căruia se slăbeşte acest fascicul pînă cînd cele două fascicule produc iluminări egale în planul pentru care e pus la punct un ocular. Un densitometru cu prismă polarizoare, folosit des, e densitometrul Martens. în acest densitometru, un sistem de două prisme polarizează cele două fluxuri luminoase în două plane respectiv perpendiculare, astfel încît prin rotirea nicolului analizor se poate varia strălucirea lor în aşa fel, încît pentru o rotaţie completă a analizorului există patru poziţii pentru cari strălucirile celor doua jumătăţi ale cîmpului vizual pot fi egalate. Extincţia se. calculează din relafia D~2 (Igtga — — Igtgao), în care a şi ao sînt două unghiuri citite pe un cadran special al unui indicator cuplat cu armatura analizorului, în cazul în care, în drumul radiaţiei se găseşte, respectiv lipseşte pelicula cercetată, în ambele cazuri strălucirile celor două jumătăţi ale cîmpului vizual fiind egale. Egalitatea strălucirilor celor două jumătăţi ale cîmpului vizual poate fi obţinută pentru patru valori ale lui a şi ao situate în intervalele 0*»90°, 90*-*180°, 180-**270°f 270*--360°; pentru precizia măsurării se recomandă să se citească cel puţin două dintre aceste valori. Prin reglarea corespunzătoare a aparatului se poate obţine «0 = 45°; prin urmare tgao=^i deci D== 2 Ig tg a. Cu ajutorul densitometrului Martens se pot cerceta arii al căror diametru e de circa 2,6 mm.— în cazul unui negativ sau al unui pozitiv color, extincţia e datorită celor trei straturi de coloranţi galben, purpuriu şi albastru; deci trebuie să se determine extincţia fiecărui strat cu un densitometru special, numit colorodensitometru. într-un astfel de densitometru se cercetează, pe rînd, fiecare strat colorat. Cînd se măsoară extincţia datorită stratului galben, în calea fluxului luminos dat de sursă se aşază un filtru indigo; prin urmare, pe stratul fotografic cad numai raze indigo, pentru cari stratul galben e opac, deci care va acţiona ca un filtru mai mult sau mai puţin dens, cu cît densitatea galbenă va fi mai mare sau mai mică, făcînd ca acul galvanometrului să devieze mai mult sau mai puţin. Pentru măsurarea densităţii albastre se aşază în faţa sursei de lumină un filtiu roşu, iar pentru măsurarea celei purpurii, un filtru verde. Astfel se determină raporturile Fq/F şi, deci, D galben, D purpuriu, D albastru. 8. Densograf, pl. densografe. Opt.: Densitometru (v.) înregistrator. 9. Densomefru,pl.densometre. Ind. hîrt.: Aparat pentru determinarea permeabilităţii la aer a hîrtiei. V. şi sub Porozimetru. 10. Dentalina. Paleonf.: Foraminifer din familia Lagenidae, cu testul arcuit alungit, care poate atinge lungimea de 8 mm, format din numeroase camere dispuse în serie lineară. Apertura e radiată. Zidul e calcaros, sticlos, fin perforat. E cunoscut din Carbonifer pînă azi, fiind comun în apele calde pujin adînci. Specia Dsntalina scalara Rss. a fost întîlnită în Tortonianul de la Lăpugiu. Dentalina elegans. 10* Denîaliurrt 148 Deparafinarea conductelor de fifei î. Denfalium. Paleonf.: Animal marin din încrengătura Moluscoidea, clasa Scaphopodae, cu simetrie bilaterală. Corpul e protejat de o cochilie tubulară, arcuită, ca un con alungit deschis la ambele capete. Suprafafa cochiliei prezintă în general coaste adînci longitudinale. Genul Denfalium, foarte frecvent în formafiunile terfiare, e cunoscut din Eocen pînă azi. în fara noastră au fost identificate specia Den-talium sexangulare Lam., în marnele tortoniene din basinul Beiuşului, şi specia Dentalium badense Partsch., în Tortonianul de la Lăpugiu. 2. Denficul, pl. denficule. Arh.: Ornament arhitectonic, în relief, în formă de dinte cubic sau paralelipipedic. A fost folosit curent ia decorarea cornişelor ordinelor arhitectonice clasice, în special a ordinelor ionic, corintic şi compozit. în alcătuirea Denfalium decorafiei, denticuleie sînt aliniate pe fafa văzută badense. a cornişei, fiind separate unele de altele printr-un spafiu liber, egal cu jumătate din lăfimea unui denficul. şi dealurile descresc în altitudine şî se rotunjesc, relieful capătă aspecte de dealuri şi de cîmpii. 8. Denzin, formula lui Silv.: Formulă empirică pentru determinarea expeditivă a volumului arborelui în picioare: 1/1000 d2, în care v e volumul în m3, iar d e diametrul în cm, la înălfimea pieptului (1,3 m de la sol). Formula da rezultate bune numai pentru anumite înălfimi, iar pentru înălfimi mai mari sau mai mici trebuie aplicate corecţiile din tabloul care urmează: înălţimea la care e valabilă relaţia pin molid brad fag, stejar 30 m 26 m 25 m 26 m Corecţie pentru fiecare metru în plus + 3% + 3% + 3% + 5% Corecţie pentru fiecare metru în minus -3% -4% -4% -5% Bandou decorat cu denficule. a) elevaţie; b) secţiune transversală verticală; i) bandou; 2) denficul. 3. Denfină. Chim. biol.: Component care reprezinfă sub- stanţa de bază a dinfilor, format în cea mai mare parte din hidroxilapafit, Cas(0H)(P04)3. Studiile făcute cu ajutorul fosforului radioactiv (P32) au arătat că ionul fosfat din dentină provine din sînge. în dentină se mai găsesc 0,7% fiuor şi pînă la 30% substanfe organice. Dentină are o compozifie chimică asemănătoare cu aceea a oaselor. La partea superioară a dintelui, dentină e acoperită cu smalf, iar în regiunea rădăcinii, cu ciment (v. fig.). în funefiune de forma interioară a dintelui, în dentină se găseşte pulpa dintelui, Reprezentarea fesut în care îşi are sediul sistemul de vase şi schematică a de nervi, cari servesc la hrănirea dintelui. secfiunii verti- Partea minerală a deniinei are aproape ace- cale printr-un eaşi compozifie relativă ca şi smalful, iar partea dinte, organică e formată dinfr-o substanfă care, prin I)smalţ; 2)den-cercetări polarimetrice, s-a constatat că e iden- tină; 3) pulpă; tică cu colagenul. 4) ciment. Dentină ia parte, în mică măsură, la metabolismul general. Duritatea sa după Mohs e 5***6. Rezistenţa la compresiune e de 21 kg/mm2. Dentină reacţionează la iritaţiile şi excitaţiile fizice şi chimice şi limitează totdeauna sensibilitatea la durere. 4. Denfiţie. 1. Tehn.: Sin. Dantură (v.). s. Denfiţie. 2. Paleonf. V. Jîţînă. 6. Denfură. Tehn.: Sin. Dantură (v.). 7. Denudaţie. Geo/.; Totalitatea proceselor externe de dezagregare sau de degradare chimică a rocilor de la suprafaţa pămîntului, sub influenţa agenţilor modificatori (apa, vînful, etc.) şi transportul produselor acestei dezagregări la un nivel mai jos, unde ele sînt depuse. în urma proceselor de denudaţie, relieful primar al suprafeţei pămîntului se schimbă: văile rîurilor se adîncesc, munţii 9. Deoxogliciertic, acid Chim.: C2bH37(CHOH)(CH2)COOH(CH3)2. Acid cu structură triferpenică, înrudit cu (3-amirina, care se obfine din acid gliciretic prin hidrogenare: C25H37(CHOH)(CO)COOH(CH3)2 -> -> C25H3(CHOH)CH2COOH(CH3)2. Se transformă în |3-amirină, C27H42(CHOH)(CHa)2. 10. Depanare. Tehn.: înlăturarea unui defect numit pană, produs în serviciu, la un sistem tehnic (de ex.: vehicul, maşină, aparat, instalafie, etc.). Uneori depanarea se poate efectua pe loc, adică acolo unde se găsea sistemul tehnic în momentul în care s-a produs defectarea, eventual prin înlocuirea unor piese cari au fost avariate sau degradate; alteori pana poate fi atît de gravă, încît să fie necesare reparafii mari, în ateliere. în instalafiile indusfriale, partea cea mai dificilă a depanării e determinarea subansamblului şi apoi a piesei defectate. Această determinare e ajutată de circuitele de semnalizare automată optică sau acustică şi de aparatele de măsură montate permanent în anumite circuite; se întocmesc şi tabele de diagnostic, pe baza indicafiilor aparatelor de măsură. Pentru remedierea rapidă, unele subansambluri sau piese se înlocuiesc cu unităfi similare de rezervă, repararea fă-cîndu-se ulterior. La autovehicule, prin depanare se înfelege şi transportul vehiculului defectat pînă la locul unde urmează să fie reparaf, dacă nu e posibil ca defectul să fie înlăturat pe loc. u. Deparafinarea conductelor de fifei. Expl. pefr.: Curăfirea conductelor de amestec, de la sondă la separator, cum şi a conductelor principale de ţiţei, de parafina depusă în interiorul lor. Pentru deparafinarea conductelor se utilizează curăţitoare de parafină speciale (v. fig. /), cari se deplasează în lungul conductelor, împinse din amonte de fifeiul care apasă pe garniturile lor, şi cari curăfă astfel, în drumul pe care îl parcurg, parafina depusă pe perefii interiori ai conductelor. I. Curăjitor de conducte. 1) rotite dinfate; 2) răzuitor; 3) şaibă. Curăfirea conduci telor se face periodic. Conductele de fifei sînt echipate cu Deparafinarea sondelor 149 Deparafinarea sondelor stafii pentru introducerea şi scoaterea curăfitorului c'e parafină (v. fig. II) Se utilizează, de asemenea.şi curăfitoare flexibile (v. fig. III), formate din discuri de piele ccuciueată, cu ^2 6-/> II. Stafie pentru introdus (a) şi scos (b) curăfitorul, III. Curăfitor cu discuri. 1) discuri de piele cau-ciucată; 2) sîrmă cu ochi. it ©*= IV. Lubricator pentru introducerea cristalelor în conductă. doi diametri diferiţi, montate pe o sîrmă. La capătul sîrmei sînt inele pentiu extragerea curăfitorului din conductă. Pentru utilizarea curăfitorului se montează la punctul de plecare staţii de introducere şi de scoatere a curăfitorului. Un alt procedeu de curăfire mecanică consistă în trecerea prin conducte a unei cantităţi de cristale minerale cu muchii ascuţite, insolubile în fifei, introducerea acestora în lichidul pompat făcîndu-se prin lubricatoare speciale (v.fig./V). Cristalele, deplasîndu-se cu mare vitesă, taie paraf na, care e antrenată în rezervor. Alte procedee de deparafinare sînt următoarele: procedee termice (spălare cu fifei cald), procedee termochimice (introducere de încărcături termogene), procedee electrotermice (încălzitoare cu inducfie) şi cu solvenfi. î. ~ sondelor. Expl. petr.: Curăfirea sondelor în produc-fie de parafina depusă pe fevile de extraefie sau în zena de fund a sondelor (zona care cuprinde gaura de sondă — în dreptul stratului productiv — şi o porfiune din strat imediat învecinată cu gaura de sondă, de care e despărfită prin coloana perforată sau prin filtru). Depunerile de parafină pe fevile de extraefie conduc, prin micşorarea secfiunii lor de curgere, la diminuarea pro-duefiei zilnice a sondei şi, uneori, la accidente tehnice specifice metodei de exploa-. tare respective. Depunerile de parafină în zona de fund (şi pe suprafafa de filtrare a stratului) au ca urmare scăderea permeabili-iăfii inifiale a stratului şi a filtrului, respectiv diminuarea afluxului de fifei în gaura de sondă. Aceste depuneri sînt condiţionate de situaţia termodinamică a sondei (temperatură, presiune, vitesă de circulaţie), care influenţează cristalizarea, şi deci depunerea parafinei. Pe fevile de extraefie parafina se depune, în general, pînă la adîncimea de 700—800 m. Pentru deparafinarea fevilor de extraefie se utilizează procedee mecanice, termice, electrotermice, cu solvenţi, cu ultrasunete (procedeu nou, în curs de experimentare) şi mixte. Printre procedeele mecanice de deparafinare, utilizate atît la sondele în erupţie naturală şi artificială, cît şi la cele în pompaj fără prăjini, cele mai răspîndite sînt următoarele: deparafinarea feviîor de extracţie prin tăiere şi răzuire cu cuţite introduse periodic, cu cablu sau cu sîrmă, pînă de motoare, fie cu trolii acţionate manual, fie cu instalaţii electrice automate; deparafinarea cu curăfitoare aefionate de la suprafafă de gaze comprimate, sau autoacfionate de fluidele asociate, proprii ale sondei (curăfitoare zburătoare); deparafinarea cu garnitură complexă de banane de deparafinare (curăfitorul-banană sau racleta) (v. fig. /). Procedeele mecanice de deparafinare utilizate la sondele în pompaj de adîncime cu prăjini sînt următoarele: deparafinarea periodică prin extragerea parfială a garnituri de prăjini echipate cu curăfitoare; deparafinarea permanentă cu curăfitoare-plăci, fixate pe prăjinile de pompare; deparafinarea permanentă cu curăfitoare autopropulsate tip „omidă" (v. şi sub Curăfitor de parafină). Instalafia automată de deparafinare (v. fig. II) asigură executarea operafiei de deparafinare, respectiv manevra în sus şi în jos a cuţitelor, cum şi schimbarea automată a sensului de mişcare. Pentru aceasta, instalafia e echipată cu un panou de comandă 15 şi cu un întreruptor electric, lucrînd ca dispozitiv de inversare a sensului de mişcare al axului motor, întreruperea coborîrii cufitelor în sondă la adîncimea calculată se obfine montînd pe sîrma de introducere o nucă de metal care, după ce frece prin dispozitivul de depănare situat deasupra tobei troliului, acfionează printr-un sistem de pîrghii asupra dispozitivului de inversare, schim-bînd sensul de rotafie al axului motorului electric. în acest fel, în sondă se produce ridicarea cufitelor. Ajungînd din nou la suprafafă, fixatorul 5 cu amortisor cu arc — montat pe sîrmă deasupra cufitelor —, atingînd sistemul de pîrghii 4, îl acfionează producînd o deplasare a sîrmei care leagă acest sistem cu dispozitivul de inversare şi produce coborîrea garniturii de deparafinare în sondă. Instalaţia e echipată, de asemenea, cu un dispozitiv de siguranţă 11, care în cazul apariţiei unor defecţiuni în funefionare, opreşte automat motorul electric, evitînd astfel accidentele cari se pot produce. Ca procedee termice de deparafinare se utilizează deparafinarea cu agregate producătoare de abur supraîncălzit sau I. Curăfitor cu două cufite tip banană. J) lamă de ofel; 2) sîrmă de întărire; 3) sîrmă de lansare; 4) nucă cilindrică (bucea). sub adîncimea de parafinare, operafia execufîndu-se fie cu trolii aefionate II. Schema instalafiei automate de deparafinare. 1) rolă de ghidaj; 2) ştergător de fifei; 3) feavă de lansare; 4) pîrghie; 5) fixator; 6) cufite; 7) prăjină grea; 8) role de întindere; 9) rolă stînga; 10) pîrghie; 11) dispozitiv de siguranfă; 12) rolă dreapta; 13) troliu; 14) arc; J5) tablou de comandă. prin circulafie cu alte fluide calde. La procedeele electrotermice se utilizează încălzitoare de fevi sau de fund cu rezisfenfă sau cu inducfie, iar procedeele de combatere a depunerilor de parafină cu ajutorul solvenfilor consistă, fie în introducerea Deparafinarea uleiurilor 150 Deparazitare radioelecfrică permanentă sau periodică a acestora în circuitul de fluid al sondei (cu sonda curgînd), fie în ţevile de extraefie (cu sonda oprită). ; ’ Pentru zona de fund a sondei există şî metode de prevenire a depunerilor de parafină ş] procedee de îndepărtare a acestora. Prevenirea depunerilor de parafină se realizează prin menţinerea unui aflux în care gazele să nu se degaje deloc din solufie sau să se degaje în astfel de cantităfi încît, in condifiile din zona de fund, proprietatea fifeiului de a menţine în solufie parafina sa fie asigurată. O altă măsură de prevenire consistă în menfinerea presiunii şi a temperaturii de fund deasupra valorilor critice la cari încep cristalizarea şi depunerea parafinei. Principalele procedee de îndepărtare a depunerilor de parafină sînt următoarele: tratarea termică a zonei de fund (termochimică, termoelectrică, prin circulaţie de agent cald la talpă, prin injectarea agentului încălzit f-?n j , ^unc0l starea cu solvenfi; curăţirea mecanică a părţii de fund a găurii de sondă; crearea de noi canale şi t/suri in zona de fund parafinată (reperforare, fisurare hidraulica, torpilare). V- ^ Ind. petr.: Operafie de îndepărtare a parafinei cristalizabile din uleiurile minerale, pentru a le coborî punctul de congelare. Deparafinarea comportă cristalizarea parafinei conţinute în ulei şi apoi separarea ei. Cristalizarea se efectuează, în practică, prin răcirea uleiului, sau a unei soluţii a acestuia, în ^solvenţi cu acţiune selectivă. Solvenţii folosiţi în mod curent sînt următorii: propanul, me il-etn-cetona în amestec cu benzen şi toluen, benzenul cu acetonă, benzenul cu bioxid de sulf lichid, tetraclorura de carbon, clorura de eti!, clorura de etilen, triclorura de etiîen, clorura de meţilen, etc. Separarea parafinei cristalizate se efectuează, în industrie, cu ajutorul filtrelor-prese, sau prin cen ritugare, în centrifuge sau în supercentrifuge, prin filtre rotative, etc. ' 2. Deparazitare. Gen.: Operaţia de distrugere a parazijilor, a insectelor şi a animalelor dăunătoare, cari trăiesc pe seama animalelor şi a plantelor, a bunurilor de consum sau a omului, ne e categorii ointre vieţuitoarele enumerate sînt purtători e germeni sau de produşi patogeni, cari provoacă boli contagioase (holeră, tifos exantematic, febră tifoidă, variolă, etc.), epidemii şi epizootii. — Paraziţii (de origine animală sau vegetala) îşi procură hrana de la animalele sau plantele Vgazda) cari sînt parazitate, provocînd îmbolnăvirea sau chiar moartea acestora. După natura parazitului asupra căruia se acţionează, de-parazi area se împarte în trei mari clase, şi anume: dezinfectare (v.), dezinsectizare (v.) şi deratizare (v.). Procedeele de deparazitare aplicate la animale, la plante» so , aer şi obiecte, se clasifică astei: procedee chimice, fizice/ mecanice şi biologice. Procedeele chimice cuprind mijloacele cele mai numeroase şi mai importante. Substanţele chimice deparazitează, ,e a orita calităţii lor de a oxida, de a deshidrata, de a coagu a, etc., fie datorită calităţii lor de a produce o creşti*?* 3 concenfrajiei ^ de ioni hidrogen (pH micşorat) sau o inr uz™ p,5,c?.ncen*ra^e' de ioni hidroxil (pH crescut), fie da- * + Ca o l ^°r a creşterea microorganismelor • ■ 21 A j ,V 3 Pu*ea fi folosite, substanfele chimice tre- Du,e sa îndeplinească următoarele condiţii: să fie suportate a?8 ,nofensive animalelor şi plantelor- ^înranori ^^-iţ^te), cum şi obiectelor supuse deparazitării L \ • ' mijloace de transport în comun, ambalaje, e,Ct£, economice. ;i | ^n,6e ? Imice_ mai importante şi mai eficiente, folo- mannana^U^21 fre/ S'n* urnr|ătoarele: ozonul, peroxizii, per-manganatul de potasiu, clorul, cloraminele, iodul, iodoformul, sublimatul coroziv, cianura de mercur, sulful, bioxidul de sulf, sulfifii, sulfatul de cupru, sulfura de carbon, fenolul, etc. Procedeele fizice mai importante sînt următoarele: Fumi-gafiile, cari constituie un procedeu de deparazitare în care substanfele chimice (sulful, care acţionează prin bioxidul de sulf rezultat, formaldehida şi, în ultimul timp, aerosolii) acţionează, fie direct asupra suprafeţelor infectate, fie prin circulaţia sangvină a organismului vieţuitoarelor parazitate. Căldura uscată ca şi cea umedă, fierberea, temperaturile joase (pînă la —12°), cari distrug sau produc o anestezie trecătoare a unor paraziţi; curenţii electrici de înaltă frecvenţă şi razele ultraviolete; ultrasunetul, care e folosit la sterilizarea laptelui, a mustului de vin, deoarece împiedică sau întîrzie fermentaţia. Procedeele mecanice de deparazitare sînt următoarele: spălarea obiectelor; echiparea ferestrelor cu plase de sîrmă; folosirea hîrfiilor acoperite cu clei sau imbibate cu substanţe toxice; curăţirea locuinţelor şi a îmbrăcămintei, ventilarea, filtrarea apei şi a aerului. Procedeele biologice de dezinfectare, folosite la epurarea apelor de scurgere (irigaţie, cîmpuri de filtrare, etc.), se bazează pe procese biologice naturale. Prin dezinfectarea gunoaielor în etuve speciale, microbii termofili se dezvoltă, temperatura din interiorul etuvelor crescînd, datorită dezagregării materiilor organice, pînă la 80°, şi distrugînd astfel microbii patogeni şi ouăle helminţilor. Vieţuitoarele sapro-fite distrug, de asemenea, în iimp, microorganismele patogene. Utilajele principale folosite în operaţiile de deparazitare sînt următoarele: pompe de mînă penfru pulverizarea sub-slanţelor lichide sau disolvate; aparate de dispersare a gazelor; autoclave, în cari obiectele sînt supuse, sub presiune, acţiunii temperaturilor înalte; etuve, stabile sau mobile, în cari se introduc aer uscat sau vapori de apă şi, eventual, dezinfectante (de ex. vapori de formol); aparate pentru arderea sulfului, aparate pentru aerosoli, etc. 3. Deparazitare radioelecfrică. Te/c.: Combaterea perturbaţilor raciorecepţiei, produse de instalaţii tehnice şi numite paraziţi industriali, prin acţionare directă asupra sursei acestor perturbaţii. Combaterea paraziţilor industriali (v. şî Perturbaţii radio-electrice) se poate face, în general, fie în instalaţia de radiorecepţie, protejînd receptorul contra pătrunderii paraziţilor sau diminuînd acţiunea acestora, fie la locul de producere a paraziţilor, împiedicînd generarea paraziţilor, radiaţia lor sau transmiterea lor prin orice circuit comun cu receptorul. Numai în al doilea caz operaţia aceasta se numeşte deparazitare. Sursele de paraziţi deparazitabile pot fi împărţite în: surse în cari paraziţii iau naştere prin întreruperi ale unor curenţi continui sau de joasă frecvenţa, de obicei însoţite de seîntei (maşini electrice, întreruptoare, sonerii, sisteme de aprindere electrică a motoarelor cu ardere internă, etc.); surse constituite din instalaţii electrice cari produc oscilaţii radioelectrice perturbatoare (radioemiţătoare, radioreceptoare, televizoare, generatoare de înaltă frecvenţă industriale); surse în cari paraziţii iau naştere datorită unor fenomene fizice specifice (de ex. din tuburile cu descărcări în gaze rarefiate). Deparaziiarea surselor la cari paraziţii iau naştere prin întreruperea unor curenţi continui seu de joasă frecvenfă se poate face prin mai nrulte procedee: alegerea unor elemente de instalaţii electrice cari să funcţioneze fără întreruperea curentului (motoare fără colector, etc.); perfecţionarea echipamentului în funcţiune (alimentare simetrică, reducerea seînteilor, etc.); ecranarea sursei de paraziţi; folosirea unor filtre electrice, pentru a opri pătrunderea paraziţilor în circuitele exterioare sursei; etc, Deparazitare radioelecfrică 151 Deparazifare radioelecfrică Alimentarea simetrică de la refea a surselor de paraziţi micşorează foarte mult radiaţia paraziţilor de către conduc- /. Simetrizarea înfăşurărilor surselor de pa razi fi* d,a’) simetrizarea unui motor serie ; b,b')si-metrizarea unei sonerii; c,c') simetrizarea unui aparat telegrafic. Mi I LI- C' * £ —AAAAAA=-*-| p— 9 —Kf^0— II. Deparazitarea întreruptoarelor. a) cu un circuit rezisfenţă-capacitate; b) cu o capacitate în serie cu o celulă redresoare. toarele liniei de alimentare cari sînt apropiate şi funcţionează ca antene alimentate în antifază; la alimentare ne-simefrică, radiaţia unuia dintre conductoare predomină şi radiaţia totală e mărită considerabil, distanţa dintre conductoare şi pămînt fiind mult mai mare decît distanfa dintre ele (v. fig. /). Reducerea scînteilor cari se produc la întreruperea unui curent continuu se poate face dispunînd în paralel cu bornele întreruptorului un circuit format dintr-un rezistor şi un condensator (v. fig. II a), care asigură transformarea regimului transiforiu oscilant, pufin amortisat, de la întrerupere într-un regim aperiodic, puternic amortisat. Amorfisarea e şî mai puternică dacă în locul rezistenfei R se foloseşte o celulă redresoare (v. fig. II b). (Obişnuit, R = 2Q0 & şi C = 0,5 jiF.) Ecranarea sursei de paraziţi, care constituie un procedeu radical de înlăturare a acestora, e însă adeseori un procedeu incomod şi costisitor. Pentru a înlătura transmiterea paraziţilor prin transformatoarele de reţea, se poate intercala un ecran electrostatic între înfăşurările transformatorului. Folosirea filtrelor electrice permite oprirea pătrunderii curenţilor paraziţi în circuitele exterioare ale sursei de ci •i > 7T_I o------j— L o—a-nnnr'— 7T l r-^£3~! „ i W l ! , o. i L , densator, care micşorează impedanţa de sarcină a sursei de paraziţi (v. fig. III a). Conectarea bobinelor în serie (v. fig. III b) măreşte impedanţa interioară echivalentă a sursei de paraziţi, iar combinarea acestora (v. fig. III c) produce ambele efecte simultan. în fig. III d e reprezentată schema deconexiune a filtrului, în cazul cînd întreruptorui e închis într-un ecran electromagnetic. în fig. IV şi V sînt reprezentate moduri de deparazitare a unui motor electric serie, respectiv a unui motor cu ardere internă. Elementele filtrelor sînt alese astfel, încît frecvenţele de rezonanţă ale circuitelor LC constituite să fie mai mici decît frecvenţa minimă din gama în care se face deparazitarea, iar frecvenţele de rezonanţă proprie a bobinelor (datorite capacităţilor parazite) să fie mai mari decît frecvenţa maximă a acestei game. O problemă mai complexă e deparazitarea vehiculelor cu fracţiune electrică (tramvaie, frolley-buse), deoarece în acest caz reţeaua constituie IV. Scheme de deparazitare unui motor electric serie. de contact aeriană : o antenă cu dimensiuni mari, care radiază atît para- III. Conectarea filtrelor peniru deparazifare. a) filtru cu condensator; b) filtru cu bobine; c) filtru bobină-condensafor: d) conectarea filtrului cînd întreruptorui e ecranat. paraziţi, cari pot radia aceşti paraziţi sau îi pot conduce direct la receptor (de ex. reţeaua electrică). în fig. III e reprezentat modul în care se conectează aceste filtre la bornele unui întreruptor. în căzu! cel mai simplu se conectează numai un con- V. Deparazitarea sistemului de aprindere elecfrică a unui motor cu ardere internă. 1) acumulator; 2) întreruptor; 3,4) condensatoare de trecere; 5) bobină de aprindere; 6) distribuitor; 7) rezistenţă pentru eliminarea paraziţilor generaţi de distribuitor; 8) întreruptor; 9) bujii cu rezistenţe de amorti-sare a paraziţilor. zifi produşi de întreruperile contactului electric cu circuitele vehiculului, cît şi orice alţi paraziţi produşi de diverse surse cuplate într-un mod oarecare cu ea. în acest scop se aplică următoarele procedee: folosirea unor garnituri de cărbune sau de grafit pentru contactul mobil cu linia aeriană, în locul garniturilor metalice a căror rezistenţă de contact creşte prin uzură; suspendarea elastică a conductoarelor de contact (ceea ce micşorează numărul de întreruperi); legarea unor condensatoare între linia aeriană şi pămînt, ia fiecare stîlp de susţinere; suprimarea paraziţilor generaţi de instalafia electrică a vehiculului. Deparazitarea surselor constituite de instalafii electrice cari produc oscilafii radioelectrice perturbatoare se efectuează prin: ecranarea electromagnetică a circuitelor parcurse de curenţi de înaltă frecvenţă; montarea unor filtre cu bobine şi condensatoare la bornele de legătură cu circuitele exterioare; simetrizarea elementelor de circuit cari nu pot fi ecranate; etc. Aparatele electrcmedicale cari generează curenţi de radio-frecvenţă şi generatoarele electronice industriale trebuie folosite numai cu linii de transmisiune bifilare ecranate, şj Depavare 152 Depărtarea ochiului cu dimensiuni ale electrozilor exteriori de cuplaj cu sarcina reduse la minimum; unde e posibil (spitale, fabrici), aceste aparate trebuie utilizate în încăperi complet ecranate. Radioreceptoarele au o radiafie parazită care se elimină prin: introducerea unui etaj amplificator separator între etajul care produce oscilaţiile perturbatoare (schimbătorul de frecvenfă la supereterodine şi etajul detector la receptoarele cu reacfiune şi cu superreacfiune) şi circuitul de cuplaj cu antena; ecranarea circuitelor oscilatorului; utilizarea unor tuburi schimbătoare de frecvenfă speciale, cari elimină cuplajul între oscilatorul local şi circuitul de intrare; etc. Suprimarea radiafiei parazite a televizoarelor se face în special prin ecranarea generatoarelor de bază de timp şi a redresorului de înaltă tensiune, cari generează cea mai mare parte din paraziţi. Radioemifătoarele produc paraziţi datorită armonicelor curentu'ui din antena de emisiune, cari pot perturba recepţia unei alte emisiuni. înlăturarea radiaţiei de armonice se face prin alegerea corespunzătoare a regimului de funcţionare a etajului final al emijăiorulti şi prin utilizarea unor filtre selective, acordate pe multiplii frecvenţei de lucru a emiţătorului. 1. Depavare. Drum.: Operaţia de desfacerea unui pavaj, în vederea reparării sau a înlocuirii lui cu o altă îmbrăcăminte. Pavelele desfăcute sînt sortate cu mîna, îndepăr-tîndu-se cele cari nu mai corespund, iar celelalte se aşază în grămezi sau în cordoane, direct pe platforma drumului, dacă sînt folosite din nou imediat, sau pe acostamente şi pe trotoare, dacă sînt transportate în altă parte. 2. Depanare. 1. Elf.: Sin. înfăşurare (v.). 3. Depanare. 2. Ind. text.: Operaţie de trecere a firelor de pe un format pe altul (de ex. de pe ţevi sau bobine în sculuri sau de pe sculuri pe bobine sau pe fevi), folosind maşini de depănat în sculuri. Depanarea de pe ţevi pe bobine sau pe mosoare, sau de pe mosoare pe mosoare, se numeşte obişnuit bob/nare; ea se efectuează pe maşinile de bobinat paralei sau în cruce. Depănarea firului de bătătura pe fevi penfru suveică se numeşte şi ţevuire sau canetare. 4. Depanare. 3. Ind. text.: Operafie de trecere a afei de cusut, de pe mosor sau de pe bobină, pe mosorelul suveicii (manual sau cu ajutorul mecanismului de depanare al maşinii de cusut), în vederea aprovizionării suveicii cu afa necesară coaserii. Depănarea cu ajutorul mecanismului de depănat se poate efectua şl în timpul funcfionării maşinii. 5. Depănarea cablului. Expl. petr.: Ordinea în care cablul de manevră trece pe rofile geamblacului şi ale macaralei, de la toba troliu lui de manevră pînă lă toba penfru capul mort £ 0 C B ito"- 0„ est I 5 5? 3\ \\D Depanarea cablului, a) depanare dreapta pe geamblacul monobloc; b) depanare dreapta pe geamblacul dublu etajat; Cm) cap mort; T) troliu. sau toba troliului de rezervă. Această ordine depinde de construcfia geamblacului şi de focul de fixare a capului mort (în dreapta sau în stînga troliului de foraj). în figură sînt reprezentate două scheme de montaj: una cu geamblac monobloc (a) şi alta cu geamblac dublu etajat (b), în care rofile macaralei sînt notate cu cifre (î***5), iar rofile geamblacului, cu litere (A***F). Dacă montarea cablului se face pe cinci rofi Ia macara, la geamblacul monobloc, depănarea cablului, în ordinea de la capul mort spre toba granicului, e Al 82 C3 DA E5 F, iar la geamblacul dublu etajat, e C1 A5 B2 D3 E4 F. Depănarea se poate reduce însă la mai pufine rofi — patru sau chiar numai trei —, în care caz ordinea e următoarea: A1 B2 C3 D4 E sau, respectiv, B2 C3 D4 E la geamblacu monobloc, şi C1 A5 B2 D3 E sau, respectiv, C1 A5 B2 D, lai geamblacul dublu etajat. 6. Depănat, maşină de Ind. text.: Maşină de lucru folosita^în filaturi, în fesăforii şi în industria tricotajelor, pentru trecerea firului de pe un format pe altul, ■— diferitele maşini de depănat avînd numiri diferite. Cînd se frece de pe fevi sau de pe bobine pe sculuri, maşina se numeşte vîrtelnifă sau maşină de făcut sculuri; cînd se trece de pe sculuri sau de pe bobine pe fevi, ea se numeşte maşină de fevuit sau de canetat, iar cînd se trece de pe sculuri şi de pe fevi pe bobine, se numeşte maşină de bobinat. 7. Depanatoare, pl. depanatori. Ind. ţăr.: Sin. Vîrtelnifă (v.), 8. Depănăfor de cablu, pl. depanatoare de cablu. Expl. petr.: Dispozitiv montat deasupra troliului de foraj, care împiedică oscilaţiile cablului de manevră şi forjează cablul să se înfăşoare pe toba troliului în rînduri (valuri) regulate, spiră lîngă spiră, şi cît mai strîns, iar fiecare rînd să fie aşezat în adîncifurile formate de spirele rîndului precedent. Cea mai simplă construcfie e depanatorul cu trei zale de lanf Gali, care se poate amenaja uşor la orice sondă (v. fig.). Construcfiile mai îngrijite au role de ghidaj mai mari, cu canale avînd dimensiunea cablului de manevră, şi cu orificii de ungere practicate în axe, iar în loc de contragreutăfi au resorturi montate orizontal, de o parte şi de alta a rolelor de ghidaj, astfel încît nu se mai ocupă mult spaţiu pe duşumeaua sondei. Penfru a împiedica producerea de scîntei, unele construcfii au rondele de cauciuc rezistent prin cari trece cablul. în lipsa unui depanator de cablu, Ia înfăşurarea rapidă a cablului, în special în timpul ridicării elevatorului gol, se poate ca, din cauza elasticităţii cablului, vitesa de mişcare a acestuia să depăşească vitesa de înfăşurare. în acest caz, cablul loveşte turla şi spirele, ori nu se aşază alături, o_ri încalecă una peste alta; vitesa de mişcare a cablului rămînînd mai mică, se produce o zmucitură a acestuia, care îl uzează sau conduce chiar la ruperea lui. 9. Depărare. Ind. piei.: Sin. Depilare (v.). 10. Depărtare. 1. Geom.: Distanţă. 11. Depărtare. 2. Geom.: în Geometria descriptivă, distanţa dintre un punct şi planul vertical de proiecfie. Depărtarea e una dintre coordonatele punctului şi se găseşte în adevărată mărime pe planul orizontal al epurei, măsurată de la proiecţia orizontală a punctului respectiv pînă la linia pămîntului. 12. Depărtarea ochiului. Geom.: în perspectivă, distanţa reală dintre ochiul observatorului şi planul tabloului. Depărtarea ochiului se găseşte în adevărată mărime pe tabloul perspectiv, măsurată între punctul principal (proiecţia ortogonală a punctului de vedere pe tablou) şi oricare dintre punctele de distanţa. Depanator de cablu cu lanf Gali. f)Ianf Gali; 2) rolă; 3) contragreutate- Depăşire balistică 153 Dependenfe 1. Depăşire balistică. Telc.: Mărime(A^O, utilizată în tehnica impulsiilor şi în televiziune pentru a caracteriza procesul transitoriu, oscilator amortisat, de trecere bruscă a unei variabile de la o valoare inifială de regim la o valoare finală de regim, definită de raportul dintre cantitatea rraximă cu care variabila depăşeşte valoarea de regim finală şi diferenfa dintre cele două valori de regim (v. fig. V/ b sub Canal de transmisiune video). 2. Dapectinizarea sucurilor. Ind. alim.: Tratament enzi-matic aplicat sucurilor de fructe cari confin cantităfi mari de substanţe pectice. în procesele tehnologice de prelucrare a sucurilor de fructe, substanfele pectice produc următoarele dificultăfi; împiedică depunerea particulelor din suspensii, adică clarificarea sucului, funcfionînd ca un coloid protector; conferă sucului o viscozitate mărită, îngreunînd procesul de filtrare; concentrarea sucurilor nu poate fi executată decît parfial, deoarece peste o anumită limită produsul trece sub formă de gel. Depectinizarea sucurilor se efectuează pe cale enzimatică cu enzime prcduse de numeroase microorganisme saprofite, dintre cari cele mai importante sînt mucegaiurile din genurile: Aspergillus, Penicillium şi Mucor. Preparatele enzimatice folosite la depectinizare au diferite numiri comerciale: pecti-nol, filtragol, pectinază, clerază, etc. Depectinizarea se realizează prin tratarea sucurilor cu 0,1 ■••0,2% preparat enzimatic şi cu durate variabile de timp, în funefiune de temperatură (la 18°, timp de 8—12 ore; la 40—45°, timp de 2—4 ore). Canlitatea de preparat, ca şi durata optimă de tratament, se stabilesc de laborator pentru fiecare caniitate de suc supusă depectinizării. Controlul procesului de depectinizare se face prin urmărirea scăderii viscozităţii sucurilor tratate. 3. Dependenţă, pl. dependenfe. Arh.: încăpere (baie, bucătărie, spălătorie, pivnifă, etc,), grup de încăperi sau construcfie (şopren, grajd, garaj, spălătorie, magazie, etc.), cari constituie partea accesorie a unei clădiri principale şi servesc la mărirea confortului, la uşurarea desfăşurării activităfii casnice sau la depozitarea unor obiecte ori a unor materiale. Dependenfele pot fi cuprinse în corpul clădirii principale sau într-o aripă a acesteia, ori într-un corp de clădire separat, în ultimul caz, regulamentele de construcfie impun anumite condifii speciale (de ex.: procentul maxim din suprafafa orizontală totală pe care îl pot avea dependenţele, înălţimea totală maximă a_ lor, etc.). Anexele exterioare, formate din construcţii simple (coteţe, depozite de gunoaie, closete, e4c.), au înălfimea limitată, în general, la 2,50 m. Aşezarea acestora în parcelă trebuie făcută astfel, încît să fie cît mai puţin vizibile din spre stradă, iar anexele de pe două parcele vecine să fie, pe cît se poate, grupate, eventual şi cu anexele parcelelor de pe partea opusă a cuartalului. 4. Dependentă funcţională. Mat.: Faptul că diferitelor valori difi domeniile de dependenţă ale unor variabile^ le corespund valori din domeniile de definiţie ale altor variabile. Dependenţa funcţională se exprimă analitic, prin tabele de legătură, grafice, etc. 5. ~ lineară. Mat.: Fiind date mai multe funcţiuni, fa (x), de pătrat integrabile în (a, b) sau pe o mulţime E, ele se numesc linear dependente cîte p, dacă între oricari p dintre aceste funcţiuni există o relafie cu coeficienţi constanfi de forma Ci /1+C2/2 +■•• + £/>//>— O. Condifia necesară şi suficientă pentru ca această egalitate să aibă loc e ca determinanfii Gram (v.) ai acestor funcţiuni, luate cîte p, să fie identic nuli. > 6. ~ statistică. CIc. pr.: Dependenfă între două variabile aleatorii x şi y, în care unei valori date a variaL ilei aleatorii x îi corespund, cu o anumită probabilitate, valori ale variabilei y, în domeniul de definifie al variabilei y. Acest ultim domeniu de definifie poate consista într-un număr finit de valori numerice sau poate fi extins asupra unui interval al variabilei y, finit sau infinit. 7. Dependenţe, sing. dependenfă. C. f.: Sistem de materializare a efectuării obligatorii şi succesive a unor operafii elementare de înzăvorîre (v.) privind realizarea condifiilor de siguranfă stabilite prin programul de înzăvorîre a instalaţilor de centralizare. După natura lor, se deosebesc: Dependenfe între macazuri şi semnale, cari nu permit schimbarea aspectului de oprire a unui semnal într-un aspect de liber, dacă macazurile cari intră în compunerea parcursului autorizat prin aspectul de liber al semnalului nu ocupa pozifia corespunzătoare, şi nu sînt imobilizate în această poziţie, şi dacă semnalele cari comandă parcursuri incompatibile nu sînt şi ele imobilizate pe aspectul de oprire. De asemenea, în timp ce un semnal are aspectul de liber, macazurile cari intră în compunerea parcursului rămîn imobilizate, iar semnalele cari comandă parcursuri incompatibile rămîn imobilizate sub aspectul de oprire. Dependenfe între posturile de centralizare sau de bloc de linie, cari realizează înzăvorîrile dintre macazurile şi semnalele manevrate de la posturi diferite, sau impun o anumită succesiune pentru manevrarea macazurilor şi a semnalelor de la posturi diferite. Dependenfe între pozifia trenului şi organele de comandă şi execuţie, cari interzic orice schimbare a pozifiei macazurilor sau a semnalelor, dacă prin aceasta se poate provoca un pericol de deraiere, de acostare, sau de ciocnire, în raport cu poziţia trenului.— După modul de realizare, se deosebesc: Dependenfe mecanice, la cari materializarea condiţiilor stabilite prin program se obfine prin mecanisme mecanice (de ex. înzăvorîrea reciprocă dintre pîrghii le de macazuri şi semnale). De exemplu: Dependentele prin chei, prin cari se realizează, fie dependenţe între pozifia reciprocă a unor macazuri, fie dependenţe între poziţia macazurilor şi a semnalelor. Macazurile sînt echipate cu încuietori cu una sau cu două chei (v. încuietoare de macaz). în ultimul caz, una dintre chei nu poate fi scoasă din încuietoarea macazului, dacă acesta nu e încuiat în poziţia corespunzătoare cheii, şi dacă cealaltă cheie nu e blocata în încuietoare. O cheie epotrivită numai pentru o anumită încuietoare, care corespunde unei poziţii determinate (directă sau abătută) a unui anumit macaz. Dacă la un macaz se montează încuietori cu o cheie pentru controlul fiecărei poziţii, iar la celelalte macazuri se montează încuietori cu două chei, prin punerea în dependenţe a încuietorilor şi a cheilor respeclive se poate garanta, prin posesiunea unei anumite chei, poziţia reciprocă a mai multor macazuri. De exemplu (v. fig.) cheia pentru o linie (de ex. linia IV) se obfine dacă se încuie macazurile în ordinea şi în pozifia corespunzătoare Dependenfe mecanice prin chai. I---V) linii de circulaţie; 1, 2, 3, 5 şi 7) numerele de ordine ale macazurilor; C I- C V) cheile corespunzătoare încuietorilor de macaz pentru intrarea trenurilor pe liniile respective; -f)încu-ierea macazului în poziţia pe linia directă; -) în-cuierea macazului in pozifia pe linia abătută; O) încuietoare cu o cheie; #0) încuietoare cu două chei (prima cheie blocată în încuietoare). Dependenfele drumului 154 Deplanare indicată (macazul f, în pozifia „pe abătută"; macazul 3, în pozifia „pe directă"; apoi macazul 7, în pozifia „pe abătută"). Dependenfa cu pozifia semnalelor se realizează prin pîrghii le cari acfionează schimbarea aspectului semnalelor mecanice încuiate în pozifia normală (corespunzător aspectului de oprire a semnalului) şi cate nu se poate efectua decît după descuierea pîrghiei cu o anumită cheie; cît timp pîrghia semnalului e în pozifie manevrată, cheia nu poate fi scoasă din încuietoare. Dacă pentru descuierea pîrghiei unui semnal se foloseşte cheia liniei corespunzătoare, se realizează dependenfa reciprocă între pozifia macazurilor şi a semnalelor respective (de ex, semaforul de ieşire de la linia IV). Cheile încuietorilor de macazuri pot fi puse în dependenfă cu încuietorile pîrghii lor de semnale, prin blocul de stafie, realizat cu cîmpuri de bloc. Dependenfe electromagnetice, la cari pîrghiile cari comandă schimbarea pozifiei macazurilor sau aspectul semnalelor sînt înzăvorîte în pozijie normală, cu electrozăvoare, şi nu pot fi manevrate decît după deblocarea electrozăvoarelor cari totalizează condifiile de siguranfă impuse de program pentru schimbarea pozifiei acestora. Dependenfe electrice prin relee, cari consistă în întreruperea circuitelor de alimentare a releelor de comandă sau de control, dacă condifiile stabilite prin programul instalafiei nu sînt realizate (v. Centralizare electrică cu pîrghii libere, şi Bloc de linie automat, sub Bloc de cale ferată). î. Dependenfele drumului. Drum.: Ansamblul lucrărilor sau al instalaţiilor accesorii cu cari e echipat un drum (borne, parapete, table indicatoare, semnalizări, bariere, plantaţii, parazăpezi, etc.), pentru marcarea Iui, pentru reglementarea şi siguranfa circulafiei, etc. 2. Depiclare. Ind. piei.: Operafie de neutralizare a acidului care a pătruns în piele şi s-a combinat cu aceasta în timpul pielării. Piclarea pieilor gelatină se efectuează, în special, ca mijloc de conservare a pieilor gelatină de ovine şi de caprine, cari trebuie transportate în vederea prelucrării lor în continuare. în aceste cazuri, depiclarea e necesară pentru a aduce pielea în starea cerută de procesul tehnologic al articolului care trebuie fabricat din ea. Neutralizarea acidului folosit la piclarea pielii se face cu solufii alcaline diluate de bicarbonat de sodiu, sulfit de sodiu, borax, acetat de sodiu, tiosulfat de sodiu, etc. Neutralizarea se face în prezenţa unei concentraţii suficiente de clorură de sodiu, pentru a împiedica umflarea acidă a substanţei dermice, care s-ar produce în cazul înmuierii direct în apă curată a pieilor gelatină piclate. > 3. Depilare. Ind. piei.: îndepărtarea părului de pe pieile cari au fost în prealabil coleite, cenuşărite, sau supuse hămu-şirii. La toate aceste operaţii, părul e atacat mai mult sau mai puţin, în funcţiune de intensitatea cu care se efectuează cenuşăritul şi de contactul pe care părul îl are cu soluţii de sulfură de sodiu. în unele cazuri, la cenuşăritul în butoi cu var şi sulfură de sodiu, părul e atacat puternic şi chiar e distrus, depilarea produeîndu-se prin frecarea pieilor între ?i de suprafaţa interioară a butoiului, în special în timpul spălării care urmează după cenuşărit. Părul astfel obţinut e inutilizabil. în cazul aplicării unui procedeu de slăbire a părului care permite recuperarea lui în stare utilizabilă, depilarea se execută^manual sau cu maşina. La depilarea manuală, pielea se aşaza pe cîşlău, iar operaţia se execută contra sensului de creştere a părului, cu ajutorul unui cuţit semicircular ne-ascufit, echipat cu două mînere. Dacă se întîmpină dificultăţi la depilare, din cauza umflării alcaline puternice a dermei, pieile se aşază întîi într-o flotă de apă căldufă, în care se dezumflă. în industrie, depilarea se efectuează cu ajutorul maşinilor, dintre cari unele pot efectua succesiv făfuirea şi şeruirea. Pentru piei mici, cum sînt cele de capră şi de vifel, se folosesc maşini de depilat cu una sau cu mai multe mese, cari se mişcă în plan vertical, pielea fiind aşezată călare pe muchia superioară a mesei şi prelucrată pe ambele părfi de două cilindre cu cufite. Pentru depilarea pieilor grele se utilizează, în general, maşina de tipul Leidgen, la care pielea e aşezată cu partea cărnoasă în jos, pe o placă elastică de cauciuc, şi e prelucrată cu ajutorul unui cilindru cu cufite, care se deplasează pe întreaga suprafafă a pielii. 4. ~a blănurilor. Ind. piei.: Operafie prin care se îndepărtează părul de coroană dur şi urît, care acoperă puful des şi moale al anumitor sorturi de piei cu blană. în acest scop, pieile se trag cu învelişul pilos în afară, peste muchia ascutită a mesei unor maşini speciale de depilat, astfel încît în momentul trecerii peste muchia ascufită, firele de păr de coroană să ia o pozifie perpendiculară. Vîrfurile părului de coroană sînt prinse între două valfuri cari se rotesc în sens contrar, şi sînt smulse. 5. Depilafor, pl. depilafoare. 1. Farm., Ind. chim.: Preparat cosmetic destinat să îndepărteze părul nedorit (în special de pe picioare), fără să dăuneze pielii. Depilatoarele trebuie să nu fie iritante şi toxice şi să acţioneze în 4--5 minute. Ele conţin ca substanţe active produşi de sulf, cum sînt sulfurile metalelor alcalino-pămîntoase sau ale metalelor alcaline, şi meicaptani substituiţi (acizi tioglicolic şi t io lactic, ca săruri de calciu). Prin reacţia cu apă a substanfei active din depilator se formează baza liberă, care acţionează cheratolitic. De aceea se preferă sărurile metalelor alcalino-pămîntoase, cari sînt mai puţin iritante decît cele ale metalelor alcaline. Penfru acoperirea mirosului neplăcut al depilatoarelor, acestea sînt parfumate cu camfor, cumarină sau paciuli. 6. Depilafor. 2. Ind. piei.: Substanţă sau amestec de substanţe, folosite în tăbăcărie pentru a slăbi legătura părului cu derma, permiţînd depărarea pielii. Se folosesc, ca depi-latoare, soluţiile caustice alcaline de hidroxid de sodiu, de hidroxid de potasiu şi de amoniac, soluţiile de hidroxizi ai calciului şi ai bariu lui, sulfurile şi sulfhidraţii alcaliilor şi ale a-lino-pămîntoase!or (sulfură de sodiu, sulfhidrat de sodiu, sulf-hidrat de calciu). Efectul depilator al sulfurii de arsen se datoreşte formării sulfhidratului de calciu prin contact cu varul din cenuşar (v. Cenuşărit). 7. Depiridinizare. Ind. cb,: Operafie de captare apiridinei şi a omologilor ei (picoline, lutidine) din gazul de cocserie. Bazele piridinice din gaz (0,5 g/Nm3) sînt captate în acid sulfuric diluat, care e apoi neutralizat cu amoniac, iar bazele piridinice sînt antrenate cu vaporii de apă, şi sînt apoi condensate şi decantate. 8. Deplanare. Rez. mat.: Curbarea unei secjiuni iniţial plane a unui corp elastic oarecare, prin deformare sub acţiunea sarcinilor exterioare. în acest caz nu mai e satisfăcută ipoteza secţiunilor plane. De exemplu, în cazul unei grinzi cu pereţi subţiri, supusă la răsucire împiedicată, deplanarea unei secţiuni normale se determină cu ajutorul ariei sectoriale (v. Sectorială, arie ~). Deplanarea după direcţia x, corespunzătoare axei grinzii, va fi dată de expresia de u — —— co, QX în care dG/d* e unghiul de răsucire specifică, iar co e aria sectorială (v. sub Grindă cu pereţi subţiri). în cazul răsucirii barelor cilindrice cu seefiune oarecare (necirculară sau neinelară), deplanarea u = u(y,z) e o funefiune armonică care verifică anumite condifîi date pe contur (se cunoaşte valoarea derivatei normale sau a funefiunii). Această ipoteză (a lui B. de St. Venant) permite rezolvarea problemei răsucirii barei de secţiune oarecare (v. sub Răsucire). Deplantarea minelor 155 Deplasament 1. Deplantarea minelor. Tehn. mii.: Operafie de dezgropare şi ridicare a minelor (fie aşezate de inamic, fie proprii), cînd nu mai sînt necesare. 2. Deplasabil. Gen., Tehn.: Calitatea unui obiect de a putea fi mutat dintr-un loc în altul. Un sistem tehnic deplasabil e numit: portabil (sau portativ), cînd poate fi purtat de un om sau de un animal pînă la locul în care e folosit, ori în timpul folosirii lui; transportabil, cînd poate fi deplasat la locul de ulijizare, fiind rrontat pe un cadru sau pe o platformă de vehicul cu sau fără autopropulsiune; locomobil, cînd poate fi deplasat la locul de utilizare cu ajutorul unor organe adecvate proprii (rofi, tălpi sau patine); etc. 3. Deplasament, pl. deplasamente. Nav.: Greutatea volumului de lichid dezlocuit prin cufundarea parfială sau totală a unui corp în el, egală cu greutatea totală a corpului în echilibru hidrostatic. Deplasamentul, care pcate fi considerat şi ca o împingere hidrostatică (măsurată în tone metrice sau în tone engleze — 1,016 tone metrice), se exprimă, conform legii lui Arhimede, prin relafia: D = y-V, în care ^(m3) e volumul de carenă şi y (tf/m3) e greutatea specifică a lichidului şi are pentru apă valorile: y—1,000 tf/m3 pentru rîuri şi lacuri cu apă dulce; 7= 1,018 tf/m3 pentru apa din Marea Neagră, şi y~ 1,025 tf/m3 pentru apa din majoritatea mărilor şi a oceanelor. Uneori, volumul de carenă se numeşte, impropriu, deplasament volumetric. Asupra corpului pot acfiona şi forfe verticale, datorite unor factori externi sau presiunilor hidrodinamice (cînd corpul e în mişcare). Aceste forfe se compun cu împingerea hidrostatică şi cu greutatea corpului. La majoritatea navelor mari, cu forme obişnuite şi cu vitese mici (nave cu forme de deplasament), contribuţia portantei hidrodinamice se neglijează de obicei şi împingerea hidrostatică (deplasamentul) rămîne forfa principală de sprijin. Există şî nave mai mici, şi cu vitesă mai mare (nave cu forme şi cu suprafefe portante şi glisoare), cu forme adecvate şi avînd uneori suprafefe de sustentaţie, Ia cari contribuţia portanţei hidrodinamice în mers e importantă. Deplasamentul depinde de gradul de încărcare al navei şi pentru un anumit grad e invariabil şi poate caracteriza mărimea unei nave.— După gradul de încărcare, la navele de suprafafă se deosebesc: Deplasament gol: Deplasamentul navei terminate, cores-punzînd deplasamentului descărcat, din care se scad: piesele de rezervă, echipamentul şi inventarul, apa din tubulaturi şi din căldări şf echipajul cu efectele proprii. Acest deplasament intervine ca cel mai mic, în calculele teoretice, şi nu e folosit decît rareori în practică. Deplasament de construcfie: Deplasamentul nominal pentru care a fost p oiectată nava. De obicei, acest deplasament corespunde deplasamentului de plină încărcare la navele civile, şi deplasamentului standard sau intermediar (de obicei de probe) la navele militare. Deplasament de plină încărcare: Deplasamentul corespunzător încărcării maxime. Acesta e deplasamentul maxim care poate fi întîlnit în exploatarea unei nave şi corespunde '— la navele militare— încărcării complete maxime, care nu depăşeşte condiţiile de rezistenţă sau de bord liber admise, iar la navele civile, încărcării complete maxime care nu încalcă prescripfiile de bord liber. Deplasamentul de plină încărcare poate caracteriza, prin comparaţie, mărimea navelor. Sin. Deplasament maxim încărcat. Deplasament de probe: Deplasamentul corespunzător unei încărcături intermediare convenţionale, folosit în timpul probelor oficiale ale navei. La navele militare, deplasamentul de probe cuprinde, pe lîngă nava complet construită, cu maşinile, instalafiile auxiliare, armamentul şi instalafiile militare, cuirasele, şî piesele de rezervă, echipamentul şi inventarul, echipajul complet cu bagaje şi provizii, munifii (afară de mine) şi jumătate din rezervele de combustibil, de lubrifianti şi de apă. La navele civile, deplasamentul de probe se stabileşte de constructori, în acord cu beneficiarul. Sin. Deplasament normal. Deplasament de supraîncărcare: Sin. Deplasament de vîrf. Deplasament de vîrf: Deplasamentul navelor militare corespunzător unei încărcări suplementare accidentale (de ex.: combustibil suplementar, mine pe punte, etc.). Sin. Deplasament de supraîncărcare. Deplasament descărcat: Deplasamentul navei descărcate de toate rezervele consumabile şi de încărcătură, păstrînd însă la bord: echipamentul şi inventarul, apa din tubulaturi şi din caldă;i (excluziv apa de rezervă), echipajul complet cu efectele proprii (fără provizii de alimente). Acesta e cel mai mic deplasament folosit în exploatarea unei nave. Sin. Deplasament minim. Deplasament intermediar: Deplasamentul corespunzător unui grad de încărcare intermediar, cuprins între deplasamentul descărcat şi deplasamentul de plină încărcare. Sin. (impropriu) Deplasament lej. Deplasament lej: Sin. Deplasament intermediar. Termenul e folosit impropriu pentru această accepfiune. Deplasament maxim încărcat: Sin. Deplasament de plină încărcare. Deplasament minim: Sin. Deplasament descărcat. Deplasament normal: Sin. Deplasament de probe.— La navele submersibile, se deosebesc: Deplasament în emersiune: Sin. Deplasament la suprafafă. Deplasament în imersiune: Deplasamentul navelor submersibile, cînd navighează în imersiune (sub apă). Deplasamentul în imersiune se deosebeşte de deplasamentul la suprafafă prin adăugarea încărcăturii cu apă din afara bordului şi a tancurilor de balast, obfinîndu-se astfel un deplasament mai mare, corespunzător greutăfii volumului de apă dezlocuit. Deplasament la suprafafă: Deplasamentul navelor submersibile, cînd navighează la suprafaţă. El variază cu gradul de încărcare şi cuprinde aceleaşi elemente ca şi deplasamentul navelor de suprafafă. Cînd nu se specifică altfel, acesta reprezintă deplasamentul standard de suprafafă. Sin. Deplasament în emersiune. Deplasament standard: Deplasamentul navelor militare, corespunzător încărcării standard internaţionale. Se măsoară, convenţional, în tone engleze (1 tonă engleză= 1,016 kg). încărcătura cuprinde nava complet construită, cu maşini, instalaţii auxiliare, armament şi instalaţii militare, cuirasă; piesele de rezervă, echipamentul şi inventarul, complete; materiale pentru întreţinerea navei; muniţii şi alte încărcături militare (afară de mine); echipajul complet, cu bagaje; provizii de alimente şi de apă potabilă; apă pentru spălat şi sanitară; apa din căldări şi din tubulaturi. Acest deplasament nu cuprinde apa de rezervă penfru căldări, lubrifianţii şi combustibilul (solid şi lichid). Sin. Deplasament tip. Deplasament tip: Sin. Deplasament standard. Deplasament unitar: Variaţia (în tone) a deplasamentului, corespunzătoare unei variaţii a pescajului cu un centimetru. Considerînd variaţia suprafefei de plutire A neglijabilă la variafia pescajului cu 1 cm, deplasamentul variază ca un strat cilindric cu înălţimea de 1 cm şi cu aria egală cu A. Cunoscînd greutatea specifică y a apei, deplasamentul unitar du (t/cm) se obţine din relaţia: <**=0,01 y A. Deplasamentului, scara ~ 156 Deplasare paralelă în unele fări, deplasamentul unitar se exprimă în tone engleze/fol (1 tonă engleză/inch 0,4 t/cm). î. Deplasamentului, scara V. Scară de încărcare. 2. Deplasare. 1. Mat. V. Isometrie. 3. Deplasare. 2. Rez. mat.: Vectorul Q = MM* care uneşte punctul geometric M(x, y, z), cu care coincide un punct material al unui corp deformabil, înainte de deformafie, cu punctul geometric M* (x*, y*, z*) în care se găseşte punctul material considerat, după deformafie, — punctele fiind raportate la un sistem inerţial de axe de coordonate considerat fix. Dacă componentele cartesiene ale deplasării sînt u, v, w rezultă: x = x*-bu, y=zy*-\-‘v, z = z*-j-w. Dacă, finînd seamă de condifiile de rezemare a corpului (în punctele sau pe suprafefele de reazem, deplasările sînt nule sau au mărimi impuse), se elimină mişcarea de corp rigid, cele trei funcfiuni u — u (ac, y, z), v = v (x, y, z), w~w (x, y, z) caracterizează complet starea de deformafie în jurul punctului M. După cum transformarea în cursul căreia s-a efectuat deplasarea e reversibilă, respectiv ireversibilă, aceste părfi ale deplasării se numesc deplasări elastice, respectiv plastice. Deplasarea corpului ca rigid e dată de funcţiunile u~ -ywdxy + 20)^ +«o, V= -ZCO^ + XCO^ + ^o, w= -X0)!!x -hyco°z +wQ, în cari constantele u0l v0, w0, co^, (oJx, co^, sînt deplasările, respectiv rotirea corpului considerat rigid care corespunde unor deformafii specifice nule. 4. ~a corpului ca rigid. Rez. mat. V. sub Deplasare. 5. ~ elastică. Rez. mat. V. sub Deplasare. o. Deplasare de frecvenfă. Telc.: Modificarea frecvenfei purtătoare a unui emifător, cu o valoare bine stabilită în plus sau în minus, corespunzătoare prezenfei sau absenfei semnalului telegrafic, întîînită la sistemele de telegrafie armonică cu modulafie de frecvenfă. La aceste sisteme se emite o frecvenfă fi pentru semnalul telegrafic, o frecvenfă fo, corespunzătoare frecventei purtătoare, pentru momentul de trecere de la semnalul telegrafic la pauză, sau invers, şi o frecvenfă f2 pentru pauză. Frecvenfă /o e media aritmetică a frecvenfelor fi şi }2, iar deplasarea frecvenfei e modulul diferenţei |/2“-/o I = |/o~/i|, constituind un caz particular al deviaţiei de frecvenţă. E cuprinsă între 25 şi 1000 Hz (valorile mici fiind utilizate în telegrafia armonică pe linii şi cele mari în radiotelegrafie, pentru- asigurarea unui raport semnal/zgomot satisfăcător). 7. Deplasare electrică. F/z., Elf,: Mărime vectorială egală, în fiecare_ punct al unui cîmp electric, cu cîtul inducţiei electrice D prin factorul de raţionalizare % (egal cu 4 jt în sisteme de unităţi neraţionalizate, şi cu 1, în sisteme de unităfi rafionalizate). Deplasarea electrică e o mărime neafectată de operafia de rafionalizare (v.), a cărei derivată parfială în raport cu timpul e densitatea curentului electric de deplasare şi al cărei flux printr-o suprafafă închisă e egal cu sarcina electrică adevărată confinută de suprafafă, în orice sistem coerent de unităfi (v. şî sub Fluxului, legea ~ electric). 8. Deplasare eEecfromeră. Chim. V. Electromeră, deplasare 9. Deplasare Esf-Vest. 1. Nav.: Lungimea, în mile marine, a unui arc de paralel cuprins între două meridiane date. Se calculează cu relafia e — AX cos cp, în care^ AA. e diferenfa de longitudine dintre cele două meridiane, iar (p e latitudinea paralelului dat. 10. Deplasare Esf-Vest. 2. Nav.: Lungimea, în mile marine, a arcului de paralel mediu cuprins între meridianele a două puncte date (punctul de plecare şi punctul de sosire a unei nave) de pe glob. Paralelul mediu e paralelul corespunzător latitudinii medii 2 fiind latitudinile celor două puncte date), deplasarea e calcu-lîndu-se cu relaţia e = Al cos cpm. 11. Deplasare în planul de separafie. Mett.: Defect de geometrie al pieselor metalice turnate, care consistă în deformarea în scară a suprafefelor interioare sau exterioare ale pieselor, datorită deplasării părfilor componente ale modelului, montării incorecte a miezurilor în forme, sau asamblării incorecte a formelor. 12. Deplasare, legea de 1. Fiz.: Spectrul de arc al unui element de număr atomic 2 e analog cu spectrul de scînteie de ordinul p al elementului care are numărul atomic 2-fp. Frecvenfele liniilor unei serii care corespunde trecerii între nivelurile cu numerele cuantice principale n şi m verificînd o formulă de tip Balmer \ n£ mlJ aspectul seriei e acelaşi pentru spectrul atomului neutru al elementului cu numărul atomic 2, ca şi pentru spectrul atomului cu numărul atomic 2 + de p ori ionizat, dar, din cauza factorului care înmulfeşte parenteza, care are, pentru primul, valoarea RZ2, iar pentru celălalt, valoarea R (2-J-p)2, frecvenfele corespunzătoare liniilor acestuia sînt mai înalte, şi spectrul e deplasat spre ultravioletul depărtat. 13. Deplasare, legea de 2. Fiz.: Relafia ^mr=const., care exprimă legătura dintre temperatura absolută T a unui corp negru care emite radiafie termică şi dintre lungimea de undă Xm, corespunzătoare maximului curbei E^ = f(X), care reprezintă energia în spectrul radiafiei termice în funefiune de lungimea de undă. Dacă X e exprimat în microni, valoarea constantei e circa 2900. Sin. Legea lui Wien. V. şi sub Radiaţie termică. 14. Deplasare, legile de ~ radioactivă. Chim. fiz.: Cele trei legi cari urmează, privitoare la nucleele atomice în cari se transmută nucleele radioactive: 1. Un nucleu care emite raze a se transmută într-un nucleu cu numărul de ordine cu două unităfi mai mic şi cu numărul de masă cu patru unităţi mai mic. — 2. Un nucleu care emite raze (3 negative se transmută într-un nucleu cu acelaşi număr de masă, dar cu un număr de ordine cu o unitate mai mare. — 3. Un nucleu care emite raze (3 pozitive, sau se dezintegrează prin captură, se transmută într-un nucleu cu acelaşi număr de masă, dar cu un număr de ordine cu o unitate mai mic. 15. Deplasare paralelă. 1. C/c. v.: în plan şi în spafiul euclidian, postulatul lui Euclid asigură existenfa unei singure paralele cu o dreaptă dată, printr-un punct dat. Se poate deci construi, totdeauna şi într-un singur mod, un vector cu o origine dată arbitrar M şi echipolent cu un vector dat; el se numeşte vectorul obfinut prin deplasarea paralelă în M a vectorului dat. Cei doi vectori sînt paraleli, egali şi au aceeaşi orientare; ei au componente egale într-un sistem cartesian de coordonate. într-o varietate oarecare, paralelismul a doi vectori avînd origini diferite nu poate fi definit prin egalitatea componentelor lor, deoarece această definiţie depinde de sistemul de coordonate curbilinii ales. Definifia adoptată e bazată pe următorul postulat: în fiecare punct P există un sistem de coordonate (numit geodezic), astfel încît deplasarea paralelă a unui vector cu originea în P, într-un vector cu originea în punctul infinit vecin P', să lase nes:himbate componen- Deplasare reala 157 Deplasarea neutrului fele vectorului. Se arată că, fafă de un sistem arbitrar de coordonate, variafiile du ale componentelor contravariante u% ale vectorului u în deplasarea paralelă au expresii de forma (1) d«*=-Jj Tlrsu-âxs, r, s unde dx1,-**» dx4 sînt diferenfele dintre coordonatele punctelor P' şi P, iar rr*s se numesc componentele conexiunii afine a varietăţii. Deplasarea paralelă într-un punct Q, situat Ia distanţă finită de P, se obţine unind punctele P şi Q printr-o curbă x* = j\t) şi integrînd sistemul de ecuaţii diferenţiale d ti Y ; , d*S ~dT~~h rsli 'JT' Deplasare paralelă. de t), mărimile corespunzătoare unei deplasări virtuale presupuse efectuată faţă de pozifia sistemului în momentul t trebuie să satisfacă următoarele condiţii: (b) *» cb'» 02» iar bxit 8^ şi bzv sînt componentele cartesiene ale mărimilor 6rt. Deplasările virluale sînt deci arbitrare numai în cazul sistemelor de puncte materiale libere; ele nu trebuie să fie reale, ci pot fi deplasări numai imaginate, spre a efectua anumite considerafii de Fizică. 3. Deplasarea bazelor slabe. Chim.: Punerea în libertate a bazelor slabe din sărurile formate de acizi tari şi baze slabe, prin tratarea acestora cu baze tari: BX-f NaOH^t NaX + BOH. în această reacţie de echilibru rezultă la punctul de echivalenţă o sare nehidrolizabilă (NaX) şi o bază cu constanta de disociaţie mică (BOH). Dacă baza deplasată (BOH) nu are o constantă de disociaţie mică, titrarea cu hidroxid de sodiu nu e suficient de exactă. Dacă printr-un procedeu oarecare se poate micşora constanta de disociaţie a bazei, titrarea e posibilă chiar pentru săruri ale bazelor cu constantă de disociaţie mare. Dozarea sărurilor de amoniu prin titrare cu hidroxid de sodiu se bazează tocmai pe micşorarea constantei de disociaţie a hidroxidului de amoniu în mediu alcoolic. în solufie alcoolică 80*-90%, sărurile de amoniu greu hidrolizabile se titrează cu hidroxid de sodiu, cu exactitate satisfăcătoare, în prezenţa fenolftaleinei sau a timolftaleinei. 4. Deplasarea benzilor de frecvenfă. Te/c.: Procedeu de reducere a diafoniei între căi utilizat în telefonia cu curenţi purtători, în cazul folosirii a două sau a mai multor echipamente de curenţi purtători de acelaşi tip pe circuitele fizice ale unui aceluiaşi traseu, care consistă ______ în deplasarea frecvenţei purtătoare cu 1* *3 kHz (v. fig., unde / e frecvenţa purtătoare nedepiasată, iar /' e frecvenţa ______ purtătoare folosită la una dintre variantele echipamentului re- Deplasarea benzilor de frecventă, spectiv). Prin această deplasare, benzile de frecvenţă corespondente nu coincid decît parţial; din punctul de vedere practic, deplasarea echivalează cu o sporire a atenuării de diafonie, între circuitele respective, cu 0,3--0,5 neperi. 5. Deplasarea construcfiilor. Cs. V. Schimbarea amplasamentului construcţiilor. 6. Deplasarea neutrului. Elf.: Tensiunea electrică ce se stabileşte într-o reţea electrică polifazată cu sarcina conectată în stea, între punctul neutru al sarcinii şi un punct de referinţă constituit fie de punctul neutru al sursei (dacă aceasta e legată în stea şi are neutrul accesibil), fie de punctul Deplasări elasfice 158 Deplasări elasfice al cărui potenţial corespunde centrului de greutate al poligonului tensiunilor dintre faze (tensiunilor de linie) ale sursei (dacă aceasta e legată în poligon sau nu are neutrul accesibil). în cazul unei sarcini fără cuplaje inductive între faze, potenţialu I VN al neutrului N al sarcinii faţă de un punct de referinţă complet arbitrar (care în particular poate coincide cu orice punct al unui conductor al liniei) e dat de relaţia '%ViYi+V0Y0 7 = 1 £ 7 = 1 Yj + Yo în care Vj sînt potenţialele celor n faze şi VQ e potenţialul neutrului O al sursei faţă de acelaşi punct de referinţă, Yj sînt admitanţele totale ale fazelor, iar Yq e admitanţa conductorului neutru (teorema potenţialului punctului neulru). Dacă conductorul neutru lipseşte, Fo^O. ______________i______a ;c K u NO~ vN~vo=—^r Ung = - Yl+Y2-bY3 Calculul deplasării punctului neutru se face de obicei în complex, sau grafic. în componente simetrice, deplasarea neutrului UNG e egală cu componenta omopolară a tensiunilor pe fază ale sarcinii. Cum, de obicei, sursele (generatoarele) sînt simetrice, neutrul generatorului are chiar potenţialul centrului de greutate G şi cele două definiţii ale deplasării neutrului co-•ncid. Dacă potenţialul neutrului Vn e cunoscut, curenţii de fază ai sarcinii se calculează imediat cu relaţiile ij=Yj{VrVN)i=\, 2, 3. i. Deplasări elastice. Sf. cs.; Deplasările secţiunilor unei structuri elastice din poziţia iniţială a lor, cînd structura frece în poziţia deformată, corespunzătoare unei încărcări date. Calculul deplasărilor e necesar la dimensionarea structurilor, pentru a menţine deformaţiile în limitele admisibile, şi la rezolvarea structurilor static nedeterminate. în expunerea care urmează se presupune că deformata structurii rămîne în domeniul micilor deplasări, iar deplasările secţiunilor sînt suficient de mici, în raport cu dimensiunile geometrice ale structurii, pentru a le putea considera cantităţi infinitezimale. Expresia deplasării elastice a unei secţiuni se determină considerînd două situaţii de încărcare, — situaţia reală şi o situaţie convenţională, — cari acţionează independent asupra structurii elastice (v. fig. /). Situaţia reală de încărcare e caracterizată prin sistemul de sarcini date P\, P2,'m’,Pj,'”, cărora le corespund momentele încovoietoare Mx, forţele axiale Nx, forţele tăietoare Tx şi momentele de torsiune Mx. în situaţia de echilibru elastic I. Deplasarea neutrului în cazul conexiunilor în stea. în trifazat, deplasarea UN0 a neutrului sarcinii faţă de neutrul generatorului (v. fig. /) rezultă egală cu u10y1+u20y2+u30y3 _2. Y^Yz + Ys+Yq (unde UjQ sînt tensiunile stelate ale sursei) —, iar deplasarea UNG a neutrului sarcinii faţă de centrul de greutate G al tensiunilor de linie (v. fig. II) rezultă egală cu UigYi + U2gY2+U3gY3 Pi 4 h il 1 ■_______________Li-0 II. Deplasarea neutrului în cazul conexiunii în triunghi pentru sursa de energie electrică. (unde = sînf tensiunile stelate faţă de punctul G şi Y0 = 0). Deplasarea UNG se anulează în cazul unei sarcini echilibrate şi corespunde aşadar variaţiei potenţialului punctului neutru la producerea unui dezechilibru într-o reţea iniţial echilibrată. I. Situafiile de încărcare ale unei structuri, a) situaţia reala; b) situaţia convenţională. apar următoarele deplasări: deplasările elastice ale secţiunilor (A^, în raport cu poziţia lor iniţială; deplasările elastice relative a două secţiuni cari limitează un element de bară ds, pe direcţiile eforturilor, — codi, 8 di, ym&s, aÂLr (ai fiind încovoierea specifică, e lungirea specifică, ym lunecarea specifică medie pe secţiune, iar co*, răsucirea specifică); cedările reazemelor Aa, ••• ■ Se presupune că structurile sînt cele obişnuite în construcţii, alcătuite din bare drepte sau de curbură mică ({?//?> 10, q fiind raza de curbură a axei barei şi h, înălţimea secţiunii). Situaţia convenţională de încărcare e caracterizată prin sistemul de sarcini convenţionale Pi,P2,"',Pi,'”' cărora le corespund reacţiunile R{ şi eforturile Mx, Nx, Tx, Mx. Condiţia de echilibru elastic al grupului de sarcini convenţionale Pi se poate exprima cu ajutorul principiului lucrului mecanic virtual (v.), considerînd deplasările virtuaJe corespunzătoare axei deformate reale: 0) Text V = 0. Deplasări elastice 159 Deplasări elastice ifif reprezintă lucrul mecanic efectuat de forţele şi reacţiu-nile sistemului de sarcini i, parcurgînd deplasările cauzate de sistemul de sa/cini /, iar Let reprezintă lucrul mecanic efectuat de eforturile sistemului de sarcini i, parcurgînd deplasările relative infinitezimale cauzate de sistemul de sarcini j. Relafia (1) se scrie dezvoltat: (2) + jTx"1mAs+l Pentru a determina o anumită deplasare elastică A/, în situatia convenţională de încărcare, se consideră aplicată pe structură sarcina-unitate corespunzătoare acestei deplasări (aplicată pe direcfia deplasării). Sarcinii-unitate 1 îi corespund reacfiumle unitare ri şi eforturile unitare mxi, nxi, txi, mxi. Pentru determinarea deplasării efective a unei secfiuni în raport cu poziţia inifială, sarcina-unitate se reduce la o forfă-unitară concentrată (în cazul deplasării lineare) sau la un cuplu cu moment unitar (în cazul rotirii). Pentru determinarea deplasării efective a două secfiuni, una fafă de alta, în pozifia deformată a structurii, sarcina-unitate se reduce la rrrnTŢTŢTŢHTrn^^ II. Determinarea deplasării elastice lineare dintr-o secţiune / a unei structuri. o pereche de forfe-unitate concentrate şi de sens opus (în cazul variaţiei unei distanţe) sau la o pereche de cupluri cu moment unitar şi de sens opus (în cazul variaţiei unui unghi). Astfel, pentru a determina săgeata vi (proiecţia verticală a deplasării elastice lineareînsecţiuneai) astruc-turii din fig. II a, se introduce sarcina-unitate Pi = 1 pe direcţi a deplasării căutate (v. fig. II b), iar pentru a determina rotirea elastică relativă q>rcel a celor două secţiuni vecine nodului C (v. fig. III a), se introduc P/--1 1 III. Determinarea rotirii elastice relative a două secţiuni vecine de pe o structură. două cupluri cu moment unitar pe direcţia deplasării căutate (v. fig. III b). Particularizînd P;~ 1 în condiţia de echilibru elastic (2), se obfine: 1 -Ai+S r,-Ar = jmxrmds + jnxreds + + §txi-ymds + Hmxr(a‘ds' de unde rezultă expresia deplasării elastice A Ai= [mxi - codfw^.-ecb-f- )txi"{mds + (3) r + J rnxi-co'dj - Af- Integralele se extind la toate barele structurii. Expresia (3) permite determinarea proiecfiei deplasării elastice reale pe o direefie dată (z). Pentru a obfine deplasarea reală trebuie să se determine separat fiecare dintre componente, urmînd a le compune vectorial. Expresia generală (3) capătă formă particulară după felul încărcării. în cazul unei structuri încărcate cu sarcini date, se înlocuiesc expresiile deplasărilor specifice EI EA' Tx 'GA t co = K GI* A r $2 J £2 fiind „coeficientul de seefiune") şi se obţine expresia deplasării elastice (expresia Maxwell-Mohr): (4) ^=jm*iTids+$n*ikds+k$ +s t»hds+ t Mx G7 Integrala datorită momentului de torsiune intervine în calculul structurilor numai dacă se consideră efectul conlucrării spaţiale. Integrala datorită forfei tăietoare poate fi, în general, neglijată, avînd valori foarte mici (cu excepţia cazului barelor scurte cu secţiune înaltă). în cazul grinzilor şi al cadrelor, integrala datorită forţei axiale e neglijabilă în raport cu integrala datorită momentelor încovoietoare. Dacă reazemele structurii nu prezintă cedări (Ay = 0), expresia Maxwell-Mohr capătă forma: Mv (5) Ai = jmx El di. La barele drepte, în secţiunile cărora apar numai forţe axiale sau la cari momentele încovoietoare sînt neglijabile în raport cu forţele axiale (zăbrele, tiranţi), se consideră numai efectul forfelor axiale asupra deplasărilor elastice. în cazul grinzilor cu zăbrele, integralele se transformă în sume: (6) A.v= Hr, EA •l La arcele la cari forfele axiale au valori importante în raport cu momentele încovoietoare (axa arcului fiind apropiată ca formă de poligonul funicu-lar al încărcărilor), se fine seamă atît de efectul momentelor încovo-ietoare, cît şi de efectul forjelor axiale. ^ Determinarea deplasărilor elastice, cînd structura In cazul varia- _i * * - , e solicitata la variaţii de temperatura. fiei de temperatură, determinarea deplasărilor elastice se efectuează făcînd ipoteza că temperatura variază linear între cele două fefe ale secfiunii (v. fig. IV). în acest caz se consideră influenţa momentelor încovoietoare şi a forfelor axiale: e,= af„ At° fiind diferenţa de temperatură dintre feţele inferioară şi superioară ale secţiunii, t°axă, temperatura în axa secţiunii, iar a, coeficientul de dilataţie termică lineară a materialului (a=10~5 pentru beton şi oţel). Deplasări elastice 160 Deplasări elastice Presupunînd că structura nu prezintă tasări ale reazemelor (Ay=:0)l expresia (3) capătă forma: (?) = aj , r mxi h d* + aj»x llxăAs- Dacă în lungul fiecărei bare mărimile h, consiante, relaţia (7) devine: A*° (7') A ______ Ot A t V O I ,° &it b ~ m “J" aia. Qm şi Qn fiind suprafefele diagramelor unitare mxi, respectiv nxit Integralele din expresia (7) sînt pozitive dacă lucrul mecanic efectuat de eforturile mxi, nxi, parcurgînd deplasările şi sfdj, e pozitiv; în acest caz# sensurile de deformare în cele două situa}ii de încărcare coincid. La calculul deplasărilor elastice pentru structurile static nedeterminate se poate evita trasarea ambelor grupuri de diagrame (mxi, şi Mx, ■•■) pe structura static nedeterminată: consideră că structura reală e încărcată cu sarcinile oare-cari Pj şi nu are cedări de reazeme (v. fig. V a); această (i A A (8') A,= ■ • A,-C=-Erj-A, f MC f N„ c=Jm0»£7ds+J<£7d^Sr2A, rj fiind reacţiunile structurii static determinate, datorite sarcinii-unitate /^=1, iar MC,NC,”• sînt eforturile în secţiunile structurii reale, static nedeterminate, datorite cedărilor reazemelor. în cazul structurilor static nedeterminate supuse unei variaţii de temperatură, deplasările elastice se determină cu relaţia (10) Ai*=A°/ + sau cu relaţia (10') j' kn-=ţm,i^-âs + jVrf N* 'EA di axă A°/ fiind deplasarea elastică a structurii static determinate, datorită variaţiei de temperatură. Reducînd cele două grupuri de sarcini Pj şi Pi la cîte o sarcină-unitate (P?.= 1, 7^=1) se pot obţine deplasările elastice unitare necesare în calculul structurilor static nedeterminate prin metoda generală a eforlurilor (v. Eforturilor, metoda generală a ~): *'EA în cazul structurilor static nedeterminate la cari se produc cedări de reazeme de mărimi cunoscute, deplasările elastice se pot determina cu ajutorul expresiei (9) sau al expresiei ■’ Mr (9') (11) ceea ce exprimă teorema reciprocităţii deplasărilor elastice (a lui Maxwell); deplasarea elastică pe direcjia forjei Pit datorită sarcinii-unitate Pj = 1 e egală cu deplasarea elastică pe direcţia fo fei Pj, datoită sarcinii-unitate 7^=1. Teorema lui Maxwell reprezintă un caz particular al teoremei reciprocităţii lucrului mecanic (v.). $ij Ş' §ji s‘n* coeficienji de influentă (deplasări datorite sarcinii-unitate); mărimea lor depinde de raportul dintre dimensiunea deplasării şi a sarcinii-unitate. De exemplu, rotirea pe direcjia i, datorită unui cuplu cu moment unitar, are dimensiunea în cazul barelor drepte cu secţiune constantă, integralele cari intervin în expresia deplasării elastice se pot efectua simplu, pe baza observaţiei că diagramele unitare au o variaţie lineară (regula de integrare Vereşceaghin). Pentru o porţiune dintr-o bară în lungul căreia diagrama unitară e formată dintr-o singură dreaptă (v. fig. VI), se poate scrie: i /77 • U—/ ) . .1 1 m ' ! X! 1 - V Gi ! [ * A ^ 1 1 VI. Diagramele Mx şi mx|- pentru o porţiune de bară. 1_ EI (12) (xG tg a) = ~ Q M' mGi ’ Depiasari elastice 161 Deplasări elasfice Efectuarea integralei se reduce la multiplicarea suprafefei diagramei Mx (Q^r) cu ordonata mGi, măsurată pe diagrama lineară mxi în dreptul centrului de greutate G al diagramei Mx. Dacă şl diagrama Mx e lineară pe porfiunea de bară considerată, proprietatea reciprocă e de asemenea valabilă. Integrala e pozitivă, dacă cele două diagrame întind aceeaşi fibră. în tabloul I sînt date rezultatele integrărilor în ipoteza că diagramele Mx sînt simple (triunghi, dreptunghi, etc.). Diagramele Mx şi mxi se pot descompune în mai multe diagrame componente mai simple: în cazul barelor drepte cu seefiune variabilă (de ex. grinzi şi cadre), calculul deplasărilor elastice se poate efectua, după Tabloul I « / I Ui ti \lfih yVi /a y f/i (At+Zs) y */l (/*-/«) l * l l y »/> /a y Vl/a y Vl /, y //! (2/4+/,) y Ui [Vt-h) l y Ul h T 1,1 /s y //i /. y //i (/4+-2/.J y //> 1/4—2/,) ,r—h l y l (/2+/1) /s “T ^ (2/2"Wl) fz o y l (/j+2/,) /. y * [2 (f% /4+/1 /*) +/i /4+-/a /s] y ^ P(/â/4—/j /a)-f/i /a—/a/a] i y y ' /« - l [Vi—/ll /» O 4- ; (/s—2/i) /, y * [2 (/a fi—fi fz) +/a /s—fi fi] y » [2 (/,/,+/i/,)-/,/,-/,/,] Parabolă gr, E /"TA l y 11, /. y Hi h y % /i y /A 1/4+/.) y % 1/4-/,1 Parabolă gr. U l y Ui h f2//,/S y /» ~Ui (5/4+3/,) ^ //, (5/*—3/,) Parabolă gr. E y Ui fz -y ^/j /a 4 ^ f/l (3/4+/s) ^ i/l (3/4—/a) Parabolă^ gr. IU i T ,/] /s 4 y V. /. f/i (4/4+/s) 2g l'i (4/4-/,) 11 Deplasări elastice 162 Deplasări elastice cum s-a specificat mai sus, considerînd numai influenfa momentelor încovoietoare. în acest caz se notează cu A* deplasarea elastică, tinînd seamă de variajia secţiunii, şi cu A®deplasarea elastică, considerînd secţiunea con-stantă (Io=I„i„)- Ai poate fi cal-culat pe baza expresiei deplasării AJ, cu ajutorul unor coeficienţi de corecţie (c' c", c, s’ su), cari sînt intabulaţi în funcţiune de caracteristicile variaţiei secţiunii. O diagramă Mx oarecare se poate descompune în trei diagrame componente (v. fig. Vii a): două diagrame triunghiulare şi o diagramă M°x pe bara considerată ca simplu rezemată şi încărcată cu sarcinile date. Diagrama oarecare mxi se poate descompune în doua diagrame triunghiulare (v. fig. Vil b). Considerînd ordonatele de capăt ale diagramelor triunghiulare egale cu unitatea (rezultatul integrării se multiplică cu ordonatele reale), se ajunge la trei tipuri de diagrame elementare (v. fig. Vii c), pe baza cărora se poate efectua integrarea: diagrama Mx, diagrama triunghiulară m’x cu vîrful spre capătul k al barei jk, şi diagrama triunghiulară m"x cu vîrful spre capătul j al barei (7;>/^). Există cinci posibilităţi de combinare a celor trei diagrame elementare în integrala A*, cărora le corespund cinci coeficienţi de corecţie (v. tabloul II): Tabloul II VII. Descompunerea diagramelor Mx şi mxj. I , dx A = Cn/.-m' • — — —_____— f-rx'2 dx ’ J *' *’ EI~EI0 p J /- A 1 1 W=w0 j m'»< Ai—c'A®, unde c' = ^J* j x"- '2dx. Cazul 2: „ dx **Ti x2 dx Cazul 3: unde a _ f - . d*_ 1 1 r h . Ai J mxi mx E[ £/o • J J x ^°,z=eT0 j* m'x> dx~W0' T A,-=c“A®, unde c" =—■ y x2dx. I m% mxj gj j%mxtmxj =~eT0 ' p jV xx'd* = dx=£7o ’ 6 =?J 7° xx'dx' jmiMx £7= Jjr • Tj 7° x'A1x dx A*=£kJ<^dx=£7o' dx=io ‘ 6 1 Ai=cA?f unde Cazul 4: A,= /2 v rn- reprezintă caracteristica de Încărcare, în raport cu reazemul j, a deschiderii jk (v. Clapeyron, ecuaţia lui ~), A, = J'A°, unde s' = ^—-— M*dx ii Cazul 5: m”. mq — XI X £[ unde Ai ^mxiMlEl~Ej0j" jXM^dx ^=WoţmxiM°x dx=£7o ij xM* dx=W01> mk> ' mkj = ^jxM°xdx , 10 xM® dx Aj = /A?, unde ^“ = j3î mkj Deplasări, rezolvare în ~ 163 Deplasărilor, mefoda generală a ^ în manualele de specialitate, coeficienţii de corecţie c', c," c sînt intabulaţi pentru cazul vutelor drepte şi parabolice, în funcţiune de raporturile « = — şi X — Coeficienţii de co- ^r recţie s#, / depind de încărcarea barei. Orice integrală A* se poate calcula pe baza celor cinci coeficienţi de corecţie stabiliţi. De exemplu, pentru cazul din fig. V///, se poate scrie: Eh A,•= -c" 1 Ihfs-cUftfs+s' l Ifh+s'Ufft ■ Determinarea deplasărilor elastice se poate face şî cu ajutorul teoremei lui Castigliano, plecînd de la expresia energiei potenţiale de deformaţie. Conform teoremei lui Castigliano, deplasarea elastică a unei secţiuni pe direcţia unei forţe exterioare oarecare e egală cu derivata parţială a expresiei energiei potenţiale de deformaţie în raport cu forţa. în cazul unei structuri elastice, energia potenţială de deformaţie are expresia ŞU dP, jJ2^JT^m4A +2k ^T,xGĂ+2^M^ ot ' -Cu ^1±^C x, J M* c)Pi EI J x c)Pf EA J x dPi GA VIII. Diagramele elementare ale unui caz particular, pentru calculul Integralei pe baza coefi-; cienţilor de corecţie. &Pi El dK ds x dPi Gl*' Suprapunînd efectele, eforturile Mx , NX,TX, M{x sînt date de expresiile: Mx=P\mx\ + P2mx2+' ■ ■ + Pimxi + * • • Nx=P\ nx\+P2 nx2 TX=P\ *x\+ ^2 lx2^-------^Pi -------I K = PAl + P2™x 2+ • • • + *V»ii + în cari mxi, nx;, txi ,mxi reprezintă eforturile în secfiunile structurii încărcate cu sarcina-unitate $>Mx C)Pi Wx dPt~ ŞŢx C)Pi =tr şu c)P< ti ds + jjAs+k0- 3 c* 4 c'c" —c2 3 c- 4 c'c" —c’ 3 c' 4 c'c"—c2 + T' + T' «/ (ih) % Q\j (ih) ■ (2 mji—mij) A Ei A Ei + 7 + T 3 . 1 7 toc- 3 . 4 * *) Indici! dintre parenteze se referă Ia coloana IV. Sistemul de bază se obţine din structura reală, prin blocarea deplasărilor tuturor nodurilor (rotiri şi translaţii), în acest scop se introduc legături suplementare în dreptul w- nodurilor cadrului. Reacţiunîle cari apar în legăturile suplementare se numesc forfe de fixare (forţe concentrate sau momente). în fig. V b e reprezentat sistemul de bază al cadrului din fig. V a. Pentru blocarea rotirilor celor patru noduri se introduc patru legături suplementare, iar pentru blocarea translaţiilor nodurilor se introduc două legături suplementare (cadrul are ^ două grade de libertate). 0 u Barele sistemului de bază v> Sis(emul de faază a| unui cadru_ av.nd capetele fie blocate la a) cadrul da). b) sistemu| de baz, a| rotiri şi translaţu, fie articu- cadrului, late, se încadrează într-una din cele două categorii de bare tip menţionate mai sus (v. tabloul I): bare dublu încastrate (/;) sau bare incastrate-articulate (ih). Astfel, în cazul cadrelor obişnuite, studiul celor două tipuri de bare e suficient pentru a aplica metoda generală a deplasărilor. în mod excepţional, în cazul cadrelor cu încastrări elastice în teren (reazemele e), în sistemul de bază apar şi bare încastrate perfect la un capăt (i) şi încastrate elastic la celălalt capăt (e). Aceste bare reclamă un studiu suplementar, pentru determinarea caracteristicilor (rigiditatea Kie şi coeficientul de transmitere tie ), în funefiune de gradul de încastrare elastică. Cunoscînd sarcinile date, rotirile şi translaţiile tuturor nodurilor sistemului de bază, se poate restabili axa deformată reală a cadrului. Fiecare rotire de nod va reprezenta o necunoscută-rofire de nod (în nodurile i, j, necunoscutele sînt 2^, Z;). Translaţiile nodurilor nu sînt independente. Ele pot fi obţinute prin combinarea lineară a gradelor de libertate elastice ale cadrului. Din această cauză, pentru a cunoaşte translaţiile nodurilor e necesar să se determine în prealabil un număr de necunoscufe-grade de libertate (Za, Zy, . . .). O bară oarecare ij se roteşte cu unghiul ®i; = Bij ,a Za + 8,b Zb+ * * ‘. unde 9^ reprezintă rotirea barei datorită încărcării sistemului de bază numai cu gradul de libertate Za = 1. Numărul total de necunoscute e egal cu numărul nodurilor plus numărul gradelor de libertate. PentruJdentificarea sistemului de bază cu structură reală se procedează astfel: Se încarcă sistemul de bază cu necunoscutele-rotiri de -rfihr, nh)» 7^>n ^ rdrbz 3 b c VI. Modul de încărcare a sistemului de bază al unul cadru. nod reale Zi% 2;-,— (v. fig. V/ b). în legătura suplementară k apar forţele de fixare rkiZit rkjZj,—, (rki fiind forţa de fixare din legătura suplementară k, corespunzătoare încărcării sistemului de bază cu necunoscuta Z^=1). Se încarcă sistemul de bază succesiv cu necunoscutele-grade de libertate reale Za, Zh%"' (rotirile de bare QaZa, §bZb,—). în legătura suplementară k apar forţele de fixare r kaZ a,r kbZ b — (rha fiind forţa de fixare din legătura suplementară k, cores- Deplasărilor, mefoda generală a ~ 166 Deplasărilor, mefoda generala a ~ punzătoare încărcării sistemului de bază cu necunoscuta Za~ 1). Trebuie reţinut că, încărcînd sistemul de bază cu o necunos-cută-grad de libertate, nodu ile descriu translaţii (v. fig. VI c). Se încarcă sistemul de bază cu sarcinile date. în legătura suplementară k apare forţa de fixare Ry. Suprapunînd efectele, sistemul de bază e încărcat cu sarcinile date, iar nodurile lui au deplasări egale cu deplasările reale ale structurii, astfel încît axa deformată a sistemului de bază coincide cu axa deformată a structurii reale şi forţele de fixare totale se anulează. în consecinţă, sistemul de bază astfel încărcat se găseşte în stare de echilibru elastic, sub acţiunea sa-rcinilor date şi a eforturilor. Necunoscutele 2 se determină cu ajutorul ecuaţiilor de condiţie. Ecuaţiile de condiţie exprimă identitatea axelor deformate ale cadrului real şi ale sistemului de bază, încărcat cu sarcinile date şi cu necunoscutele 2. Această operaţie de identificare se poate face în două feluri: exprimînd că forţele de fixare totale sînt nule; exprimînd că sistemul de bază se găseşte, în situaţia finală, în stare de echilibru elastic, sub acţiunea sarcinilor şi a eforturilor. Ecuaţiile de condiţie se pot dezvolta fie direct, fie cu ajutorul principiului lucrului mecanic virtual. în ecuaţiile de condiţie din metoda generală a deplasărilor, coeficienţii necunoscutelor şi termenii liberi au expresii cari pot fi formulate pentru un caz oarecare, fără a mai fi necesar, ca în metoda generală a eforturilor, să se efectueze integrale pentru fiecare coeficient. Pentru alcătuirea directă a ecuaţiilor de condiţie, fie ecuaţia de condiţie „i“ (corespunzătoare necunoscutei-rotire de nod 2^). Se alcătuieşte ecuaţia pornind de Ia faptul că momentul total de fixare din legătura suplementară i e nul. Încărcînd succesiv cu necunoscutele-rotire de nod (•••fZi, 2^ ,•••)» cu necunoscutele-grade de libertate (—, Za, Zy, •••) şi cu sarcinile date, Af •=( Yr{jZ^-----------) + (----hriaZa-j-----) -f Ris = 0. Fie Zk o necunoscută oarecare; e momentul de fixare din legătura suplementară t, corespunzător încărcării sistemului de bază cu necunoscuta-rotire de nod 2^=1. Pentru k = i (v. fig. VII a), ru=S K-ij+S Kih = Ki, i Ki fiind suma rigidităţilor la încovoiere ale barelor concurente în nodul i, în capetele din spre nodul i. Pentru k — j (v. fig. VII b), rtj tji Kji dacă j e un nod vecin cu i şi r =0, %i ' dacă nodul j nu e vecin cu i. Pentru k~a (v. fig. VII c), barele concurente în nodul i se rotesc cu unghiurile %jta, corespunzătoare gradului de libertate 2rf=1, iar (1 +*«) V--Ş *.•* «,**• Momentul de fixare {Rjs) din legătura suplementară i corespunzătoare încărcării sistemului de bază cu sarcinile date e dat de relaţia: *«=£%+£ a»,•*=sn,, 1 h în care $9^ e suma momentelor de încastrare perfectă de pe capetele barelor din jurul nodului i, Alcătuirea directă a ecuaţiei de condiţie (a), corespunzătoare unei necunoscute-grad de libertate %a, se poate efectua simplu numai în cazul cadrelor etajate (exprimînd că, în situaţia de încărcare finală, reacţiunea totală din pendulul de fixare e nulă). în cazul general al cadrelor oarecari, ecuaţiile de condiţie se pot stabili cu ajutorul principiului lucrului mecanic virtual. VII. Necunoscutele-rotiri de nod pentru alcătuirea directă a ecuaţiilor de condiţie. Pentru alcătuirea ecuaţiilor de condiţie cu ajutorul principiului lucrului mecanic virtual se foloseşte ca punct de plecare faptul că, în situaţia finală, sistemul de bază se găseşte în stare de echilibiu elastic sub acţiunea sarcinilor şî a eforturilor (forjele de fixare fiind nule): Text t ef t cxt jef n Lk =Lţ sau Lk -L/ = 0. Le£l reprezentînd lucrul mecanic efectuat de sarcinile date parcurgînd o deplasare virtuală oarecare k, iar Lejţ reprezentînd lucrul mecanic efectuat de eforturi, parcurgînd aceeaşi deplasare virtuală. Deplasarea virtuală poate fi dată pe orice sistem obţinut din sistemul de bază prin suprimarea unor legături. în vederea simplificării expresiei L^, deplasările virtuale se dau pe un mecanism obţinut din sistemul de baza prin introducerea unor articulaţii în capetele barelor infinit apropiate de noduri (v. fig. Vil e, /). Rotind un nod cu Zi~\ (v. fig. VII f) se pot neglija rotirile barelor adiacente, infinit mici în raport cu 24-, astfel încît lucrul mecanic e efectuat numai de momentele de pe nod. Dînd 1 Deplasărilor, mefoda generală a 167 Deplasărilor, mefoda generală a gradul de libertate Za~\ (v. fig. VII g), astfel încît nodurile să fie în translaţie, lucrul mecanic va fi efectuat numai Ide momentele de pe capetele barelor. / Suprapunînd efectele: Lk =(' ' '+ri» ----)"*"(” "+rkaZ^--------) + Fie Zk şi Zg două necunoscute oarecari; rhg e lucrul mecanic efectuat de eforturile din sistemul de bază încărcat cu necunoscuta Zg=\, parcurgînd deplasările virtuale corespunzătoare necunoscutei Zk= 1; Rh^ e lucrul mecanic efectuat de eforturile din sistemul de bază încărcat cu sarcinile date (momentele de încastrare perfectă), parcurgînd deplasările virtuale corespunzătoare necunoscutei Zk—\. Ecuaţia de condiţie uk" are forma + ///- = 0. Dezvoltînd expresiile termenilor V^ şi Le£l se obfine forma generală a ecuafiei de condiţie: (------^rkgZg"1-----H^£s = 0» unde Rks=zRkm~Lft • Penfru k = g = i, Zt fiind o necunoscută-rotire de nod (v. fig. VII a, f), se obţine r,»=Ş Kij X 1 +£ KihX 1 =^X1. Pentru k=i şi g~a, Za fiind o necunoscută-grad de libertate (v. fig. V// c, f), se obţine ria = -Ş Kif (1 + ttj) eîYi „X1-S Kih\h>A X1. 1 ' Pentru k—a şi g—b, Za şi Zy fiind necunoscute-grad de libertate (v. fig. V// d, g), se obţine rab = S (Kij + Kji + 2 lij Kij) ^ij,b +S K,h ®ik,a ®ih,b > sumele fiind extinse la toate barele structurii. Din teorema reciprocităţii lucrului mecanic (teorema lui Beţii) rezultă reciprocitatea coeficienţilor necunoscutelor, rkg=rgk' ceea ce conduce la un sistem de ecuaţii simetric în raport cu diagonala principală. Pentru k — i (v. fig. V/J e, f), +£ mih xi = 2fitxi, j h iar L?*=0. Pentru k — a (v. fig. VII e, g), Ras = Ra = -S (%+ %) %-,a vih ih, a, jU1 vpa' După rezolvarea ecuaţiilor de condiţie, trecerea de la necunoscutele 2 la momentele de capăt se efectuează pe baza relaţiilor generale (a). Valorile momentelor de capăt nu se modifică dacă, atît în expresiile coeficienţilor r, cît şi în relaţiile generale dintre K rotiri şi momente, se utilizează coeficienţi de rigiditate Q- Pentru k — i şi g~ j, Z± şi Zj fiind necunoscute-rotiri de nod (v. fig. VI/ b, f), se obţine rij tjj KjiX ^, dacă nodul j e vecin cu nodul i, şi dacă nodul j nu e vecin cu nodul i. '4 E în locul rigidităţilor la înconvoiere K. Această înlocuire, în expresiile coeficienţilor r, conduce la majorarea necunoscutelor Z de (4 E) ori, efect compensat prin aceeaşi înlocuire în relaţiile generale (a). Folosirea coeficienţilor de rigiditate q conduce Ia o simplificare a calculelor, în special în cazul barelor cu secţiunea constantă. în tabloul II sînt menţionaţi coeficienţii necunoscutelor (r), termenii liberi (K) şi relaţiile generale dintre rotiri şi momente, în această ipoteză. Tabloul II Bare cu seefiune variabilă Bare cu seefiune constantă rii Qi *ji Qji 1 — Qij ria —%Qjj (1+/î;) a~-ţQih h, a 1 « 1,5 Ş Qjj Qtj' a Ş 0,/^ a j h rab 2 t{j Qjj) Q ijr a ®ijf £ + %Q{h ®ih, a ®ih, b 3 %Qij dij, a Qij, b^^ih dih, a dih, b Ris *as r ext Rm * RasM~ ^ ®ij, ®ih, a Lef=ZPt,Pa + Qij^i “f~ *ji Qji^j %ij (* U/) + «ijZi + 4- *n,r2+br2r-lr>l + hrn, t) = 0, adică relaţiile (c) unde *i' y% toare gradj£=0; i = 1, 2,-, n, k=i unde trebuie să fie satisfăcute şl relaţiile (a). Din (e) şi (a) rezultă n-hs relaţii pentru determinarea celor n-\-s mărimi r*şi Se observă că, în cazurile relaţiilor de legătură reonome, pentru cari deplasările infinitezimale reale dri satisfac condiţiile grad; <ţk dr + -^-dt = 0, cari rezultă din (a), deplasările virtuale brif cari satisfac relaţiile (c), nici nu pot coincide (toate) cu deplasările reale.— în cazul condiţiilor de legătură neolonome k~\, 2f-, 5, E (ak^ri+hk d0 =°< Deplastîfiani 171 Depolimerizare, aufoclavă de ~ principiul deplasărilor virtuale are în Ioc de (d) expresia (o 1. Deplastifiant, pi. deplastifianţi. Ind. st. c.: Material neplastic, care se adaugă unei mase ceramice brute, pentru reducerea plasticităfii acesteia. Felul şi proporfia materialului deplastifiant depind de masa Ia care se adaugă. în acest scop, în ceramica brută se folosesc: şamotă, nisipuri, argile neplastice, spărturi de cărămidă, etc. în ceramica decorativă se întrebuinţează ca deplastifianfi: caolinuri, argile deshidratate parţial prin ardere, etc. Acţiunea de reducere a plasticităţii maselor ceramice se explică prin micşorarea numărului de pelicule apoase compacte, în unitatea de volum, ceea ce are ca urmare micşorarea adeziunii totale şi a plasticităţii. Adausul de deplastifiant scade contracţiunea la uscare şi la ardere, procesele respective putînd fi astfel conduse după necesităţi. Calitatea şi proporţia de deplastifiant se stabilesc prin încercări de laborator, iar apoi, semiindustrial şi industrial. 2. Depolarizant, pi. depolarizanţi. Elf., Chim. tiz.: Element sau combinaţie chimică, ce împiedică polarizarea electrozilor în pile sau în celule de electroliză, participînd la formarea curentului pe electrod, în locul ionilor H+ şi OH". Un depolarizant bun trebuie să asigure o desfăşurare rapidă a depolarizării, să nu reacţioneze, în circuit deschis, cu substanţele cu cari vine în contact, să nu formeze substanţe nocive sau corozive, să aibă un preţ de cost mic şi să fie, pe cît posibil, capabil de regenerare. După starea de agregare, depolarizanţii pot fi solizi (oxid de cupru, bioxid de mangan), lichizi (soluţie de bicromat de potasiu în acid sulfuric, acid azotic) sau gazoşi (oxigen din aer). Eficacitate mai mare au depolarizanţii lichizi, cari, fiind în contact intim cu electrodul, îi asigură un potenţial constant; în schimb, ei au acţiune corozivă mai puternică. în celulele de electroliza se întrebuinţează ca depolarizant un oxidant pentru depolarizarea catodică sau un reductor pentru depolarizarea anodică. în pilele electrice, natura depolarizanfului e legată de construcţia şi de componentele acestora. 3. Depolarizant, cîmp electric Fiz., Elf.: Comppnenta (aditivă) Ed a intensităţii cîmpului electric din interiorul unui corp polarizat electric, temporar sau permanent, produsă ex-cluziv de starea de polarizaţie electrică a corpului considerat. Acest cîmp electric propriu al sarcinilor de polarizaţie electrică a unui corp se numeşte cîmp depolarizant îg punctele din interiorul corpului, deoarece are în general direcţia antiparalelă (sau aproape antiparalelă, v. fig.) cu direcţia locală a vectorului polarizaţie electrică P. Cîmpul depolarizant mijlociu £^al unui corp e proporţional şi de sens contrar cu polarizaţia electrică mijlocie P care îl produce Ed=-N-P I ' ' I Cîmpul electric al unul cilindru polarizat axial omogen şi permanent cu polarizaţia P (de ex. piezoelec-trică). Cîmpul interior e cîmpul depolarizant. (unde k/eo=36 jt 109 mF*1 e cîtul dintre factorul de raţionalizare şi permitivitatea vidului). Coeficientul de proporţionalitate N se numeşte coeficient depolarizant şi depinde practic numai de forma corpului. Pentru corpuri polarizate omogen e cuprins între 0 (cazul corpurilor foarte alungite polarizate în lungul lor) şi 1 (cazul corpurilor foarte turtite, de exemplu al plăcilor, polarizate transversal). Cînd corpul considerat e cufundat într-un mediu dielectric, cîmpul depolarizant e compensat parţial de cîmpul de acelaşi sens cu polarizaţia, produs de sarcinile de polarizaţie ale mediului, cari apar în^ special la suprafaţa lui de separaţie faţă de corp. 4. Depolarizant, cîmp magnetic Sin. Cîmp magnetic demagnetizant (v. Demagnetizant, cîmp magnetic ~). 5. Depolarizant, coeficient V. sub Depolarizant, cîmp electric 6. Depolarizare. 1. Elf., Chim. fiz.: împiedicarea sau micşorarea polarizaţiei electrozilor unei pile, sau ai unei celule de electroliză. La catod, depolarizarea se realizează, în principiu, prin procese cari se produc la un potenţial mai pozitiv decît descărcarea ionilor H+, şi anume descărcarea ionilor unui metal sau o reducere pe electrod. La anod, depolarizarea se realizează printr-o oxidare care se produce la un potenţial mai negativ decît descărcarea ionilor OH", sau prin împiedi-carea pasivizării anodului (în cazul anozilor solubili). Polarizaţia de concentraţie — care nu poate fi anulată — e redusă prin agitarea electrolitului sau prin ridicarea temperaturii. La pilele electrice prezintă importanţă depolarizarea catodică. 7. Depolarizare. 2. Fiz.: Pierderea, parţială sau totală, a stării de polarizaţie a unui fascicul de raze de lumină polarizată linear, în urma anumitor fenomene (difuziune efectuată în anumite condiţii, etc.). s. Depolarizarea dielecfricilor. Fiz., Elf.: Operaţia prin care un corp sau un material, polarizate electric, sînt aduse în starea în care atît polarizaţia electrică, cît şi intensitatea cîmpului electric, şi deci şl inducţia electrică, sînt nule. Majoritatea dielecţricilor fiind polarizabili numai temporar, depolarizarea consistă în sustragerea lor de sub acţiunea cîmpului electric exterior în care se găseau în stare polarizată. Depolarizarea dielecfricilor polarizaţi permanent (piezo-electric, feroeTecf ric, etc.) se obţine suprimînd cauza neelectrică a producerii polarizaţiei, sau supunîndu-i unui cîmp electric alternativ descrescător (în cazul cînd prezintă isterezis). 9. Depolimerizare, aufoclavă de Ind. chim.: Autoclavă utilizată pentru plasfifierea termooxidativă (depolimerizarea) cauciucului sintetic butadienstirenic. Construcţia ei e asemănă- Aufoclavă de depolimerizare. I) elemente de încălzire; 2) tăblii pentru dirijarea aerului; 3) ventilator; 4) transmisiune cu curele; 5) electromotor; 6) capac; 7) suportul capacului; 8) coroana corpului aufoclavei; 9) robinet de alimentare cu abur; ÎO) manometru; 11) robinet pentru aducfia aerului; 12) valvă de siguranţă; 13) robinet de evacuare a aerului; 14) manometru; f 5) termometru; 16) şine; 17) cărucioare cu tăvi; 18) pod de şine mobil pentru încărcare şi descărcare. foare cu a autoclavelor pentru vulcanizarea încălţămintei de cauciuc (v. fig.). Autoclava e constituită dintr-un corp cilindric, un fund şi un capac care se închide ermetic prin sistemul în baionetă. în interiorul aufoclavei se găsesc elementele de încălzire cu abur sau electrice, cari sînt separate de spaţiul Depolimerizare, reacfii de ~ 172 Depou de locomotive de încărcare prin tăbliile de dirijare a aerului cald. Acesta, sub presiunea maximă de 5 at, trebuie să circule peste tăvile de tablă încărcate cu cauciuc tăiat în formă de tăifei, cu vitesa de aproximativ 0,8*-1,2 m/s. Materialul de depolimerizat trebuie să poată fi încălzit la temperaturi cuprinse între 125 şi 145°. Temperatura de lucru trebuie să poată fi atinsă în maximum 15 minute de la închiderea autoclavei şi ea nu trebuie să varieze cu mai mult decît 2° în diferitele puncte ale autoclavei. Aufoclava e echipată cu valve de siguranfă pentru abur şi aer comprimat, cu aparate de măsură şi de control al temperaturii, al presiunii aburului şi a aerului comprimat, şi al curentului electric, cum şi cu un aparat automat de reglare şi înregistrare. i. Depolîmerizare, reacţii de Chim., Ind. chim.: Reacfii în cari se produce ruperea unora dintre legăturile covalente dintr-un polimer şi se formează una sau mai multe specii de combinafii cu greutăfi moleculare mai mici; monomeri, sau polimeri inferiori. în primul caz, reacfia poate fi formulată astfel: [A]n-+nA, iar în al doilea: [An] -> [A]n_m_p-\- [A]m + (yi^ + efc. (n, m şi p fiind multipli de A). Reacfiile de depolîmerizare sînt endoterme, favorizate de presiuni joase şi, în unele cazuri, reversibile. Reacfiile de depolîmerizare se produc sub acfiunea căldurii (depolimerizare termică), a ultrasunetelor (depolimerizare mecanică), a catalizatorilor, (depolimerizare catalitică), etc. Ele pot fi accelerate de peroxizi, de lumina ultravioletă, etc. şi pot fi întîrziate de antioxidanfi ca, de exemplu, 1,4-diaminoantrachinona. Cu cît gradut de polimerizare e mai mare, cu atît stabilitatea termică a polimerilor e mai mică. Natura produselor rezultate din descompunerea polimerilor depinde de structura macro-moleculei. Depolimerizările termice se produc cu mare probabilitate printr-un mecanism radicalic ca, de exemplu, în cazul unui lanf poiimetilenic: ruperea legăturii r—(ch2)„—ch2-!-ch2—ch2 c—c -> R-(CH2)„-CH2 + CH2 = CH2, etc., pînă cînd se ajunge la formarea unor radicali liberi CH3 sau C2H5, foarte reactivi, cari se stabilizează. Depolimerizările catalitice, realizabile uneori reversibil, se produc în prezenfa protonilor sau a catalizatorilor, pre-zentînd o lipsă de electroni analogă (combinafii trivalente ale siliciului avînd sextet de electroni, sau cationi de tipul Zr+++): R-—(CH2)w—CH2-:-CH2— CH—CH3 -> R-(CH2);î-CH2-FCH2=:CH-CH3 instabil R-(ch2)„_,-ch-ch3 —1->. Depolimerizările radicalice se produc mult mai uşor în cazul polimerilor ramificafi cari posedă legături între atomi de carbon terfiari, avînd şî nuclee aromatice, întrucît acestea sînt mult mai uşor de disociat. Exemple: depolimerizarea polistirenului: —CH2r— CH—CH21—CH—CH2-------------► nC6H5~ CH = CH2; I I _ C6^5 Jn C6H5 depolimerizarea macromoleculelor naturale dienice de tipul cauciucului: CH2—C = CH—CH21 I ch3 CH2—C = CH—CH2 I ch3 Depolimerizarea radicalică se produce, în acest caz, mult mai uşor, datorită posibilităfii de conjugare a unui electron nepereche cu o dublă legătură (în pozifia indicată în formula precedentă prin linia întreruptă). Reacfiile de depolimerizare termică, dar în special în cataliză acidă, se aplică frecvent la obfinerea aldehidelor volatile din polimerii lor solizi sau lichizi; de exemplu: ?oo° —CH2— [O—CH2]„-0—CH2-0-----------------—n CH20 . polioximetilenă solidă aldehidă formică (paraformaldehidă) gazoasă Reacfii de depolimerizare se produc, de asemenea, în cursul prelucrărilor mecanice sau chimice ale macromoleculelor naturale (celuloză, cauciuc), sau sintetice (viscoză, poliamide, macromolecule vinilice). Depolimerizarea se aplică în cercetarea structurii macromoleculelor, în care se poate interpreta felul de legare a monomerilor incatenafi, după natura produselor rezultate din descompunerea termică sau prin ultrasunete. în industrie, depolimerizarea se foloseşte la recuperarea metacrilatului de metil din deşeurile de sticlă plexi, şi în industria cauciucului. De exemplu, în industria cauciucului, depolimerizarea se efectuează în scopul plastifierii cauciucului, necesară unei prelucrări mai uşoare şi creşterii capacităfii de formare. 2. Depontare. Tehn. mii.: Operafia de demontare a podurilor militare de echipaj, care consistă în scoaterea îmbar-cafiilor din axa podului sau în scoaterea din apă a căluşilor, cu ajutorul vaselor (al pontoanelor). Fazele depontării se succed în ordine inversă ordinii fazelor din operafia de pontare (v.). 3. Depou de locomotive, pl. depouri de locomotive. C. f.: Unitate feroviară pentru alimentarea, întreţinerea şi remizarea locomotivelor, aparfinînd unei secfii de remorcare. După importanfa lui, depoul cuprinde una sau mai multe remize pentru adăpostirea locomotivelor, cum şi construcţii, linii şi instalafii necesare pentru efectuarea procesului tehnologic de alimentare a locomotivelor, pentru curăfirea cenuşarului şi a căldării locomotivelor şi pentru efectuarea micilor reparafii, în vederea întrefinerii curente a acestora. Dispoziţia generală a depoului, cu amplasamentul construcfiilor şi al instalafiilor necesare, e determinată de forma remizei, care poate fi dreptunghiulară (v. fig. a) sau circulară (v. fig. b). în depourile cu remize circulare se folosesc plăci turnante, atît pentru introducerea locomotivelor pe canalele remizei (dispuse radial fafă de placă), cît şi pentru întoarcerea lor; în depourile cu remize dreptunghiulare se folosesc, pentru întoarcerea locomotivelor, triunghiuri de întoarcere sau plăci turnante, iar în interiorul remizei, pentru trecerea locomotivelor de pe un canal pe altul se foloseşte un transbordor central sau lateral. La depourile mici, cu remize circulare şi cu un număr mic de canale, legarea liniilor canalelor din remiză se poate face şî prin schimbătoare de cale simple (fără placă), întoarcerea locomotivelor efectuîndu-se prin triunghiuri de întoarcere sau prin bucle. La intrarea în depou, locomotivele circulă pe linia de alimentare, unde se efectuează echiparea şi curăfirea lor, după care sînt introduse în remiză, unde se execută şl repa-rafiile necesare în urma reviziei. Amplasamentul depourilor se face, în general, lateralsau în afara stafiilor. Depourile fiind unităfi feroviare independente de administrafia stafiilor şi avînd o administrafie proprie, sînt echipate cu o clădire administrativă proprie, care e legată prin telefon cu stafia şi de unde se face dirijarea locomotivelor, la cererea acesteia. După felul locomotivei de remizat, se deosebesc: Depouri pentru locomotive cu abur, cari necesită, datorită exploatării şi întrefinerii complicate, linii, construcfii şi insta- Depou de întoarceri 173 Depozîf geologic laţii complexe pentru alimentarea locomotivelor cu combustibil (depozite de combustibil solid, în figuri, linii de descărcare a vagoanelor de cărbuni sau a cisternelor, buncăre, rezer- Depou de locomotive, a) cu remiză dreptunghiulară; b) cu remiză circulară; 1) remiză dreptunghiulară; f) remiză circulară; 2 şi 2') canal de remizare longitudinal, respectiv radial; 3) canal central; 4) transbordor central; 5) placă turnantă; 6) triunghi de întoarcere; 7) atelier; 8) castel de apă; 9) coloană hidraulică; 10) castel de păcură; 11) rezervor de păcură; 12) piaţă de cărbuni; 13) linie de circulaţie; 14) linie de alimentare; 15) platformă de purjare; 16) cuptor de nisip; 17) elevator de cărbuni; 18} canal de zgură; 19) canal de vizitare. voare, guri de descărcare, instalaţii de încălzire, etc.), pentru alimentarea cu nisip (cuptor de uscare şi rezervor de nisip), pentru alimentarea cu apă (castel de apă şi coloane hidraulice), pentru alimentarea cu uleiuri şi cu alte materiale consumabile. Depoul mai e echipat cu: canale de zgură şi de fraisil, dispuse pe linia de alimentare, şi, paralel cu această linie, o linie pentru vagoanele de evacuare a zgurii şi a fraisilului; o platformă de purjare (pentru evacuarea nămolului din căldarea locomotivei), dispusă pe linia de alimentare, la intrarea în depou; instalaţii de apă caldă şi rece sub presiune (pentru spălarea locomotivei), dispuse în remize pe canale speciale, destinate acestei operaţii. Reparaţiile curente ale locomotivei se execută în remiză, pe canalele de remizare, iar operaţiile cari reclamă ridicarea de pe osii se execută pe canale de cufundare (v.). Lîngă remiză se găseşte atelierul depoului, echipat cu utilajul necesar lucrărilor de reparare a locomotivelor şi de restrunjire a bandajelor. Afară de liniile de circulaţie a locomotivelor, depourile au şî linii pentru staţionarea locomotivelor în afara remizei (de ex.: locomotive sub presiune, locomotive reci de rezervă, locomotive cari urmează să intre în reparaţie, etc.); de asemenea, sînt şl linii pe cari staţionează trenul de ajutor cu imacara şî plugul de zăpadă. Depourile pentru locomotive electrice sînt mult mai •simple decît cele pentru locomotive cu abur, cuprinzînd numai sremize şi ateliere de reparat. Depouri pentru locomotivele Diesel electrice, cari sînt asemănătoare celor pentru locomotive electrice, avînd în plus linia pentru alimentarea cu combustibil (lichid), care se face *de la un rezervor montat într-un castel, avînd coloană de «•deservire asemănătoare coloanelor hidraulice. Depourile pentru locomotive electrice sau Diesel electrice nu au nevoie de instalaţii de întoarcere, deoarece aceste locomotive sînt echipate cu masă de comandă la ambele capete. Depouri pentru automotoare, cari cuprind liniile şi remizele pentru gararea automotoarelor, unde se execută şî repararea lor; pe linia de remizare se face şî alimentarea automotoarelor cu combustibil şi cu uleiuri. î. ~ de întoarcere. C f.: Depou situat la capetele secţiilor de remorcare, unde locomotivele intră numai pentru alimentare şi întoarcere, întorcîndu-se apoi la depoul de reşedinţă al locomotivei. Aceste depouri nu au, în general, remize, sau au cel mult o remiză mică, pentru locomotivele de manevră ale staţiei respective. 2. ~ de reşedinţă. C. f.: Depoul căruia îi aparţine locomotiva respectivă şi care e înscris pe placa cu numărul locomotivei. în depoul de reşedinţă se execută spălările şi reparaţiile curente ale locomotivei respective. 3. ~ principal. C. f.: Depou situat într-un mare centru feroviar, care are un număr mare de locomotive şi deserveşte mai multe secţii de remorcare. 4. Depou de Iramvaie. Transp.: Remiză în care sînt parcate vagoane de tramvai, motoare şi remorci, în timpul cînd nu sînt repartizate pentru circulaţie sau cînd sînt reţinute pentru întreţinere sau pentru mici reparaţii. Depourile de tramvai sînt echipate cu instalaţiile necesare, atît pentru întreţinere (de ex. spălare, gresaj, etc.), cît şi pentru unele reparaţii uşoare sau înlocuiri de grupuri de piese. s. Depozit, pl. depozite. 1. Gen.: Rezultatul unei depuneri. 6. ~ de decantare. Tehn.: Cantitatea de material depus prin sedimentare din unitatea de cantitate de lichid care conţine substanţe solide în suspensie. Se exprimă în miligrame la un litru de lichid decantat. V. şi Decantare. 7. ~ de la evaporare. Tehn., Alim. apa: Reziduul de săruri minerale (exprimat în mg/l) rămas după evaporarea apei, de obicei filtrate. Cînd proba se execută asupra apei nefiltrate, se obţine un depozit total, constituit din suspensii şi din reziduul de la evaporare. Suspensiile se exprimă în mg/l (rotunjit la cifre întregi) şi se determină gravimetric prin diferenţa de greutate prezentată de un creuzet filtrant (cu fund de sticlă poroasă, de porozitate mică) după filtrarea, la trompă, a 200 • • • 500 cm3 apă şi uscarea creuzetului în etuvă la 110°, faţă de greutatea aceluiaşi creuzet, înainte de filtrare. Reziduul de la evaporare se determină gravimetric prin diferenţa de greutate a unui cristaiizor (de sticlă neutrală) cîntărit după evaporarea a 100 cm3 apă (pe baia de nisip, sub nişă) şi uscarea în etuvă la 180°, faţă de greutatea aceluiaşi cristaiizor, cîntărit gol. 8. ~ geologic. 1. Geol., Petr.: Material sedimentar acumulat în scoarţa pămîntului, care e fixat în profilul geologic al acestuia sub formă de roci consolidate şi care, ca atare, nu mai poate fi obiectul unei redistribuiri prin acţiunea de-nudaţiei. Exemplu: depozite oligocene acoperite de depuneri aluvionare actuale. 9. ~ geologic. 2. Geol., Petr.: Material sedimentar acumulat sub acţiunea de transport şi depunere a agenţilor modificatori externi, în basine de sedimentare reprezentate prin depresiuni ale scoarţei (lacuri, basine marine, etc.). Sedimentele respective pot fi consolidate şi diagenizate pentru a deveni roci, sau rămîn sub forma în care au fost depuse (de ex.: depozite de nisip, de pietriş, etc.). Materialul care se acumulează provine din aporturi detritice (epiclastice), organo-gene (biogene), eruptive (piroclastice) şi cosmice. După modul de formare, se deosebesc: depozite rămase pe loc (depozite eluviale); depozite în cari materialul clastic a fost transportat (depozite detritice); depozite de precipitaţie Depozit Ia roşu 174 Depozit de explozivi chimică (depozite saline) şi depozite de precipitaţie biochimică (depozite biogene). Depozitele eluviale (grohotişuri, laterite, etc.) se caracterizează prin prezenţa elementelor cu forme colţuroase şi neregulate; depozitele detritice (pietrişuri, nisipuri, argile, marne, conglomerate, gresii, etc.) se caracterizează prin elementele componente cu forme rotunjite; depozitele saline (sare gemă. 9'PS» silvină, etc.) sînt cristalizate; depozitele biogene, sînt reprezentate prin calca/e, diatomite, fosforite, cărbuni, petrol, etc. După mediul geografic de depunere, se deosebesc: depozite continentale şi depozite marine. Depozitele continentale pot fi: depozite terestre (de deşert, de stepă, de pădure, de turbării, alpine, glaciare, speleene, etc.) şi depozite acvatice ^(lacustre, mlăştinoase, fluviale, de izvoare). Se caracterizează, în general, prin roci argilo-nisipoase, roci din sfanmături mai mari, mai rar depozite turboase (de ex.: depozitele fluviale sînt caracterizate prin prezenfa pietrişurilor şi a nisipurilor, cu forme rotunjite, şi a mîlurilor argiloase; depozitele morenice, lăsate de gheţari, prin argile cu blocuri; depozitele lacustre, prin depuneri subţiri de cretă şi argile, etc.). - Depozitele marine cuprind trei zone principale de depunere: zona neritică (de la 0-200 m adîncime); zona ba-tială sau semipelagică (de la 200- 1000 m adîncime) şi zona abisală sau pelagică (peste 1000 m adîncime). Se caracterizează prin complexe groase de calcare, dolomite şi marne, alternînd cu depuneri ^ de roci argiloase şi nisipoase bine sortate (de ex.: depozitele neritice sînt formate din pietriş, nisip, mîluri argiloase, calcare de scoici, recife, alte depozite organogene şi depozite chimice; depozitele batiale sînt reprezentate prin nisipuri fine, mîluri vulcanice, argile roşii, mîluri organogene şi sedimente calcaroase; depozitele abisale sînt reprezentate prin argile, mîluri cu globigerine, cu pteropode, cu radiolari, cu diatomee, argilă roşie de adîncime). Sin. Depozit sedimentar. î. ^ Ia roşu. Tehn.: Cantitatea de substanfe minerale conţinute de o apă, cari au rămas prin fcalcinarea depozitului total. Se măsoară în miligrame la litru. Sin. Depozit de calcinare. 2. ~ total. Chim.: Sin. Depozit de la evaporare (v.). 3. Depozit, pl. depozite. 2. Cs.: Teren amenajat special, încăpere, grup de încăperi sau constructie (subterană sau supraterană, platformă, etc.)f ori grup de construcţii, în cari se depun materiale, mărfuri, materii prime, deşeuri, etc., pentru a fi păstrate şi conservate, ori în vederea transportului sau a folosirii, etc. (de ex.: depozitele de lemne, de paie sau de stuf, cari păstrează materiile prime respective pînă la prelucrare; depozitele de substanfe minerale utile amenajate la ieşirea din mină, cînd nu există concordantă deplină între cantităfi le extrase şi posibilităţile de încărcare şi expediere). . . 4‘ ~ explozivi. Expl., Mine: Ansamblul construcfiilor şi instalaţiilor (magazii, valuri de pămînt sau ecrane de protecţie, ^basine de apa, instalaţii de încălzit şi de iluminat, instalaţii contra descărcărilor electrice din atmosferă, instalaţii contra incendiilor, construcţii auxiliare pentru grupul administrativ şi pentru pază) de suprafaţă sau subterane, în cari se depozitează (se înmagazinează) ’şi se păstrează materialele şi mijloacele explozive, de iniţiere şi pirotehnice, în condiţii cari să asigure menţinerea caiitătii explozivilor, să înlăture posibilitatea sustragerilor din depozit şi să excludă posibilitatea de explozie a materialelor depozitate şi consecinţele unei eventuale explozii. După locul de aşezare, depozitele de explozivi pot fi: depozite jle suprafafă (descoperite) sau depozite subterane Depozitele de baza servesc la aprovizionarea cu materiale explozive a depozitelor de consum, iar acestea din urmă servesc la distribuirea acestor materiale personalului manipulant al explozivilor (artificieri). Se pot construi şi depozite complexe, în cari o parte a depozitului e amenajată ca depozit de bază, iar altă parte, ca depozit de consum. După durata de depozitare a materialului exploziv, depozitele de bază sînt depozite cu caracter permanent, iar depozitele de consum pot fi: depozite permanente, dacă au un timp de folosire de peste doi ani; depozite temporare, dacă au o durată pînă la doi ani şi depozite de durată scurtă, cele cari sînt folosite timp de maximum şase luni din momentul aprovizionării lor cu explozivi. Depozitele de suprafaţă au toate construcţiile necesare depozitării materialelor explozive aşezate la suprafaţa terenului şi cuprind una sau mai multe magazii, după cantitatea de exploziv de înmagazinat, — pentru fiecare tip de exploziv, şi pentru capse şi fitiluri, trebuind, de regulă, să existe o magazie de depozitare separată. Depozitele de suprafaţă trebuie să fie aşezate, faţă de construcţiile din jur, la distanţe (d) calculate cu formula rf = &VQ, în care Q e cantitatea de explozivi din depozit, în kg, iar ^eun coeficient care depinde de cantitatea de exploziv depozitată, de natura explozivului, de condiţiile exploziei şi de importanţa obiectivului de protejat. După normele oficiale, în funcţiune de capacitatea depozitului, aceste distanţe sînt următoarele: 45 — 1000m (pentru depozitele echipate cu valuri) şi 45 — 2500 m (pentru depozitele neechipatfc cu valuri), în cazul clădirilor şi al construcţiilor izolate, al liniilor feroviare cu trafic redus, al podurilor de fier şi de beton armat, etc.; 45 — 2500 m (pentru depozitele echipate cu valuri) şi 110—5000 m (pentru depozitele neechipate cu valuri), în cazul punctelor populate, al liniilor feroviare principale, al fabricilor, al construcţiilor importante de Stat; 110 ••• 5000 m (pentru ite) sau depozite Fiecare dintre aceste două categorii de depozite de explozivi se subdivide în- ^----------■ ■ ' ........... (acoperite). lintr _____wv^n, ^ caHiu- Je în: depozite de bază (principale) şi depozite de consum (secundare). I. Schema unui depozit de explozivi de suprafaţă/ cu capacitatea de 1000--2000 kg. 1) poartă; 2) parapet (val); 3) tunel de trecere; 4) magazie de explozivi. depozitele echipate cu valuri) şi 220 —25 000 m (pentru depozitele neechipate cu valuri), în cazul construcţiilor la cari nu se admite decît cel mult spargerea geamurilor. Depozit de pamînî 175 Depozit de pămînt Pentru depozitele formate din mai multe magazii, distanţa dintre acestea se ia: în funcţiune de capacitatea de depozitare, 20 ••• 400 m pentru substanţele explozive cu bază de nitrat de amoniu şi pentru fitiluri Bickford, — şi 30 — 470 m pentru substanţe explozive cu nitroglicerină, pulberi fără fum (negre) şi explozivi nitroaromaţi, capse şi amorse. Clădirile de suprafaţă în cari se depozitează explozivi trebuie să fie înconjurate de valuri (parapete) de pămînt, cu feţele taluzate la 45°, a căror înălţime trebuie să depăşească streaşina construcţiei cu 1,5 m, iar baza mică a valului să fie de 1 m. între baza valului şi peretele depozitului trebuie să fie 1 ••• 3 m. Intrarea în curtea din jurul depozitului se face printr-un tunel care străbate parapetul (valul) şi în faţa căruia se construieşte un alt parapet, de lungime mai mică, pentru atenuarea suflului produs de o eventuală explozie (v. fig. /). Depozitele de suprafaţă, de bază, trebuie construite din materiale incombustibile (paiantă, zidărie, beton), cu acoperiş uşor (de astereală de lemn) şi cu învelitoare incombustibilă (eternit, tablă zincată). Depozitele de consum permanente, cu capacitatea peste 2000 kg, trebuie să îndeplinească condiţiile cerute depozitelor de bază; depozitele de consum cu capacitatea sub 2000 kg pot avea acoperişul de lemn ignifugat, însă cu învelitoare incombustibilă; depozitele de consum cu caracter temporar pot fi amenajate în clădiri izolate şi nelocuite, în bordeie sau în magazii izolate, însă în bună stare, cu condiţia să fie bine aerisite şi să fie ferite de umezeală. Depozitele subterane, după felul construcţiei, pot fi: depozite îngropate, ale căror magazii sînt săpate într-o coastă de deal sau sînt acoperite cu un strat de pămînt de cel puţin 1 m peste coama magaziei, şi se consideră magazii de suprafaţă protejate de un parapet (v. fig. II) şi depozite construite în mină (de adîn-cime). Depozitele îngropate trebuie să aibă, faţă de construcţiile din jur, aceleaşi distanţe stabilite pentru depozi-telede suprafaţă, faţă de cari prezintă următoarele avantaje: siguranţă mai mare contra suflului sau contra proiecţiilor de roci; nu au nevoie de instalaţii de încălzire iarna, şi de ventilaţie, vara. Depozitele subterane de bază sînt depozite îngropate construite în afara minei şi trebuie să aibă deasupra şi în jurul camerelor de înmagazinare o grosime minimă (D) de rocă protectoare, calculată cu formula £>=2,415 y\ Depozitele construite în m i n ă sînt depozite de consum şi pot fi: depozite de consum pentru acoperirea necesară pe maximum 6 zile, însă fără a depăşi cantitatea de 1500 kg, şi de-pozite-firidă, cari asigură materialul necesar pentru un schimb de lucru şi pentru maximum 30 kg. La depozitele de consum din mină trebuie re-spectateurmătoa-rele condiţii: distanţa de la depozit la rampele puţurilor, la camera pompelor sau la alte camere subterane, să fie de cel puţin 100 m; camerele depozitului trebuie să fie aşezate astfel, încît să poată fi aerisite în permanenţă; orice depozit trebuiesă ai-băcel puţin trei camere: pentru păstrarea * explozivilor, pentru materialele de aprindere şi pentru III. Depozite subterane de explozive. а) Cu mai multe camere; A) cameră de distribuţie; fj) depozit de distribuţie zilnică; f2) cameră de distribuţie zilnică; 2) masă de distribuţie a explozivilor; 3) uşi; 4) galerii înfundate; B, C şi D) camere de depozitare pentru explozivi/ capse şi fitiluri; 5) intrare; б) ieşire; 7) put de aeraj; 8) uşă de aeraj.— b) Cu o cameră şi cu încărcătură alungită: /*) galerie principală de aeraj; î2) galerie secundară; 13) galerie de acces în depozit; I4) galerie de ieşire din depozit; 2) cameră de distribuţie zilnică; 3) depozit de explozivi; 4) baraj de beton sau de zidărie masivă; 5) put de aeraj; 6j-“67) galerii înfundate; 7) uşi. distribuire (manipulare). Amplasarea lor e reprezentată înfig. UI. în ce priveşte firidele sau nişele artificierilor, ele trebuie să satisfacă următoarele condiţii: să fie săpate în pereţii galeriilor, dar să fie situate astfel, încît pînă la puţ sau pînă la orice cameră subterană să fie o distanţă de minimum 50 m, iar distanţa dintre două firide să fie de cel puţin 6 m; să nu fie aşezate pe galeriile principale de transport; capsele, amorsele şi fitilul detonant se depozitează în firide speciale, aşezate la cel puţin 6 m de firidele de explozivi, iar fitilul Bickford poate fi depozitat la un loc cu explozivii şi cu capsele. 1. Depozit de pămînt. Drum., C. Masă de material pămîntos, dispusă sub forma unei figuri continue, la margi- / II. Schema unui depozit de explozivi de suprafaţă, îngropat într-o coastă de deal. 1) parapet; 2) gură de acces; 3) galerie de acces; 4) galerii interioare. în care Q e capacitatea maximă de exploziv depozitată, în kg, şi b e un coeficient în funcţiune de natura rocii (1,25 pentru argile neconsolidate; 1,50 pentru nisip; 2,00 pentru pietriş; 3,00 pentru roci tari, etc.). Modul de aşezare a depozitelor de pămînt. a) aşezarea cavalierelor; b) depozit obişnuit alipit de rambleu; c) depozit-gară alipit de rambleu; d) depozit alipit de umplutură, pentru lărgirea platformei în profiluri mixte; 1) cavalier; 2) gară. nea şi în lungul unui terasament de drum sau de cale ferată, executată cu excesul de pămînt provenit din săpături şi care Depozii lega! 176 Depresiomeîru nu a fost folosit în umpluturi din cauza volumului mai mic al acestora, sau cu pămîntul provenit din refacerea şi curăţirea şanţurilor laterale. Depozitele de pămînt pot fi aşezate fie pe malul debleului, fie alipite de unul dintre taluzele ram-bleului (v. fig.)- Depozitele executate pe malul debleului se numesc cavaliere şi se aşază pe malul mai înalt al debleului; servesc, eventual, şi ca parazăpezi. Cînd adîncimea debleului e mai mică decît 6 m, distanta dintre piciorul talu-zului din spre debleu al cavalierului trebuie să fie de cel pujin 5 m, iar cînd debleul e mai adînc decît 6 m, cavalierul se aşază la distanţe mai mari, pentru a asigura stabilitatea talu-zului debleului, sau se execută pe malul mai scund al acestuia (reprezentat prin linia întreruptă din fig. a). Depozitele amenajate lîngă unul dintre taluzele ram-bleului se execută, fie cu înălţimea mai mică decît a acestuia, fie de aceeaşi înălţime, constituind lărgiri ale platformei căii, numite gări, cari servesc la depozitarea ulterioară a materialelor de construcţie sau de întreţinere, iar la profilurile mixte, constituie supralărgiri spre vale, cari măresc siguranţa circulaţiei, în special în curbe. î. Depozit legal. Arfe gr.: Exemplarele din lucrările tipărite pe cari tipografiile sau editurile sînt obligate prin lege să le trimită, gratuit, bibliotecilor mari, generale sau speciale, de interes public, pentru mărirea şi completarea fondului lor. 2. Depozitare. Tehn.: Aşezarea împreună, într-un loc destinat special acestui scop, a unor obiecte sau materiale, fie în vederea unei folosiri ulterioare, fie în vederea transformării lor. 3. ~ în racle. Gen.: Depozitarea unei mărfi într-o magazie, în compartimente executate din pereţi despărţitori de scînduri, 4. ~ în vrac. Gen.: Depozitare în grămadă, fără a ţine seamă de felul cum se aşază marfa respectivă. Cocsul se depozitează în vrac. Asfaltul solid, dacă nu e pus în ambalaj, poate fi, de asemenea, depozitat şi livrat în vrac. 5. Depreciere. Tehn.: Variaţia monotonă, odată cu creşterea duratei de folosire şi în sens defavorabil, a caracteristicilor unui sistem tehnic (maşina, aparat, organ de maşină, construcţie, element de construcţie, etc.) sau ale unui material, fără ca folosirea acestuia să devină prohibită. 6. ~a unei instalaţii de iluminat. Elf.: Micşorarea continuă în timp a fluxului luminos util, produs de o instalaţie de iluminat, ca urmare a deprecierii lămpilor şi a corpurilor de iluminat, a neînlocuirii la timp a lămpilor arse, a uzării şi a murdăririi suprafeţelor reflectoare (tavan, pereţi, perdele, etc.). Pentru a ţine seamă în calcule de această depreciere se foloseşte factorul de depreciere al unei instalaţii de iluminat: unde Om e fluxul luminos util în cursul exploatării instalaţiei; e fluxul luminos util iniţial al instalaţiei. Factorul de depreciere depinde de tipul instalaţiei, de destinaţia încăperilor, de felul cum sînt întreţinute tavanul, pereţii şi instalaţia (variază între 0,60 şi 0,75, cînd se poate conta pe o întreţinere satisfăcătoare). în particular se mai deosebesc: Deprecierea unui corp de iluminat: Scăderea în timp a randamentului unui corp de iluminat, datorită uzării (oxidarea şi alterarea oglinzilor, a emailului, a lacului, etc.) şi murdăririi (depuneri de praf, prăjirea depunerilor organice, murdărirea de insecte). Ca măsură a deprecierii se foloseşte factorul de depreciere al unui corp de iluminat: ^ CI unde c- e fluxul luminos iniţial al corpului de iluminat (nemurdărit şi neuzat). Factorul de depreciere depinde de construcţia corpului de iluminat, de locul folosirii şi de modul cum e întreţinut (variază între 0,60 şi 0,75 în cazul unei întreţineri satisfăcătoare, şi 0,40-"0,65 în cazul unei întreţineri rele). Deprecierea unei lămpi electrice: Scăderea continuă a fluxului luminos al unei lămpi electrice în timpul funcţionării ei. La lămpile cu incandescenţă, deprecierea e datorită vaporizării filamentului, avînd drept urmare, de o parte, subţierea lui, urmată de micşorarea puterii absorbite şi emise (la alimentarea sub tensiune constantă), iar de altă parte, depunerea de particule metalice pe balon, cu micşorarea fluxului luminos transmis de acesta. La lămpile cu descărcări, deprecierea e datorită înrăutăţirii condiţiilor de producere a descărcării, în urma adsorpţiei gazelor sau vaporilor de către elementele lămpii, cum şi depunerilor de particule din catod pe pereţii balonului; la lămpile fluorescente se produce şi deteriorarea luminoforilor, sub acţiunea reacţiilor chimice cu ionii şi atomii de mercur, cum şi a reacţiilor fotochimîce provocate de radiaţiile ultraviolete ale descărcării. Deprecierea finală medie a lămpilor cu incandescenţă curente (în procente din fluxul luminos iniţial) e de aproximativ 15%, iar a lămpilor fluorescente, de 20***25% (5—10% în primele 100 de ore de funcţionare). 7. Depresant, pl. depresanţi. Prep. min.: Reactiv modificator, folosit în flotajia substanţelor minerale, care împiedică adsorpţia colectorilor la suprafaţa acestora şi implicit împiedică, definitiv sau temporar, flotaţia lor. Cei mai mulţi depresanţi sînt electroliţi cari, prin acţiunea ionilor lor, formează la suprafaţa mineralelor învelişuri greu solubile, cu caracter hidrofil. Pentru fiecare minereu există anumiţi depresanţi caracteristici. Dintre depresanţii anorganici, cei mai uzuali sînt următorii: cianura de sodiu (depresant pentru blendă, pirită, mispichel, etc., iar în cantităţi mai mari, chiar pentru mineralele cuprifere); carbonaful de sodiu (depresant pentru blendă); varul (depresant pentru pirită şi, în cantităţi mari, şi pentru blendă, pentru sărurile de cupru şi chiar pentru galenă); hipocloritul de calciu (depresant pentru blendă şi silice); cromaţii şi bicromaţii de potasiu (depresanţi pentru galenă); silicatul de sodiu (depresant pentru silice şi silicaţi), etc. Dintre depresanţii organici fac parte coloizii (cleiul, amidonul, taninul, gelatina, etc.), cari în cantităţi mai mari împiedică complet flotaţia. 8. Depresare. 1. Meff., Mş., Ut.: Operaţia de dezmembrare a unui asamblaj de două piese, dintre cari una e calată pe cealaltă cu ajustaj cu strîngere (presat) ori cu ajustaj intermediar (blocat, forţat, aderent sau cu frecare). De cele mai multe ori, această operaţie se efectuează prin apăsare exercitată cu ajutorul unor prese acţionate fie manual, la piese mici (de ex. la scoaterea buloanelor de piston din piston, la scoaterea rulmenţilor de pe arbori, etc.), fie mecanic, hidraulic, etc., la piese mari (de ex. depresarea unui piston de pe tijă, depresarea unei roţi de locomotivă de pe osie, etc.). 9. Depresare. 2. Silv.: înlăturarea unui număr din puieţii prea înghesuiţi dintr-un seminţiş. Operaţia se aseamănă cu o răritură, cu deosebirea că nu se urmăreşte realizarea de venituri. 10. Depresare. 3. Prep. min.: Operaţia de modificare a proprietăţilor superficiale ale mineralelor cu ajutorul depre-sânţilor (v.). 11. Depresiometru, pl. depresiometre. Mine: Manometru folosit la determinarea sau la măsurarea depresiunii din lucrările miniere subterane. Se deosebesc: depresiometre obişnuite (simple) şi depresiometre înregistratoare. Depresiune 177 Depresiune Depresiometrul obişnuit (v. fig. /) e alcătuit dintr-un tub de sticlă îndoit în formă de U, umplut cu apă colorată şi echipat cu o scară gradată. Măsurarea depresiunii se face prin punerea în legătură a celor doua capete libere ale depresiometrului cu punctele între cari se urmareş e determinarea căderii de presiuns Depresiunea totală (în mm col. apă)seob|ineprin adunarea citirilor de pe cele două meniscuri. Depresiome-trul înregistrator serveşte la înregistrarea variaţiilor de depresiune. Funcţionarea se bazează pe principiul vaselor co* municante. Aparatul (v. fig. //) e alcătuit dindouă camere 1 şi 2 umplute cu apă. în camera f,careco-munică cu aimo- I. Depresiome-tru obişnuit. sfera, se găseşte un plutitor 3, de care e fixată o tijă indicatoare, a cărei peniţă se sprijină pe o diagramă înregistratoare de pe toba cilindrică, echipată cu un mecanism de ceasornic. Camera are două orificii: unul de control 7, şi altul pentru introducerea apei 8. în camera 2 se găseşte un plutitor 4, care comunică prin orificiul 5 cu canalul ventilatorului. Plutitoarele 3 şi 4 sînt în comunicaţie între ele printr-un mic lanţ care se înfăşoară pe un scripete. Dacă asupra celor două camere acţionează presiuni diferite, cele două plutitoare se găsesc la diferite niveluri, iar variaţia depresiunii, respectiv a nivelului apei, e transmisă la diagrama înregistratoare 6, prin intermediul tijei indicatoare. i. Depresiune, pl. depresiuni. 1. Geogr., Geo/.: Formă de relief negativă, adică adîncitură, ovală, rotundă sau, în general, de formă neregulată, afectînd o suprafaţă mai întinsă, sau zonă tectonică joasă,: cuprinsă între regiuni mai înalte, invadată (în sensul geologic) de ape marine sau lacustre. Termenul depresiune se foloseşte, în prezent, penfru orice formă de relief negativă, înconjurată de înălţimi mai mari, oricari ar fi dimensiunile şi geneza ei. De exemplu sînt considerate depresiuni şi teritoriul din interiorul Carpafilor (Depresiunea Transilvaniei), şi micile excavaţii, de cîteva zeci sau sute de metri, din cuprinsul Bărăganului (crovuri), şî basinele ocupate de lacuri, mări şi oceane. Cînd depresiunile sînt înconjurate de munţi, ele se numesc inframunfoase, iar cînd sînt înconjurate atît de munţi, cît şi de dealuri, sau numai de dealuri, se numesc submunfoase (în ţara noastră, de cele mai multe o;i, depresiuni subcarpatice). După modul cum s-au format, se deosebesc: depresiuni de eroziune şi depresiuni tectonice. Exemple de depresiuni de eroziune în ţara noastră: depresiunea Jijia-Bahlui, depresiunea Elan-Fălciu, etc., şi de depresiuni tectonice: depresiunea Transilvaniei, a Bîrsei (v. fig.)» a Haţegului, a Caransebeşului, a Loviştei, etc. Depresiunile de eroziune dezvoltate la contactul dintre formaţiuni geologice diferite (de ex. şisturi cristaline şi roci sedimentare) se numesc de obicei depresiuni de contact şi iau naştere în special prin procesul de eroziune seleclivă sau diferenţială. Acelaşi tip de depresiune se poate forma şi în cuprinsul aceleiaşi formaţiuni geologice, dar cu strate diferite sub raportul litologic (de ex.: roci tari şi roci moi friabile, roci cimentate şi roci necimentate). în roci loessoide, micile depresiuni prezente pe ele se formează prin procesele de sufuziune chimică (spălarea calcarului şi a sărurilor) şi de sufuziune mecanică (tasarea), iar în rocile carbonatate, în sare şi în gips, depresiunile se formează prin acţiunea de disolvare a rocilor solubile şi chiar prin prăbuşirea tavanului peşterilor. Depresiunile tectonice pot fi: de sinclinale, de sinclinorii şi grabene. O depresiune de origine tectonica (graben), drenată axial de un rîu colector al apelor de pe versantele vecine, e depresiunea de tip culoar, închisă la un cap (de ex.: depresiunea Zarand-Gurahonţ, depresiunea Beiuşului, depresiunea Vad-Bo-rod) sau chiar deschisă la ambele capete (de ex.: depresiunea Caransebeş-Orşova, depresiunea Bistrei, etc.). Depresiunea tectonică a Bîrsei. I) cadrul muntos înconjurător; 2) zone piemontane de acumulare; 3) zone aluviale joase (lunci); A) văi înguste-defileuri; 5) martori de eroziune în cadrul depresiunii. După aspectul reliefului de pe fundul depresiunilor, se deosebesc: depresiuni cu caracter de cîmpie (de ex.: depresiunea Gheorghieni, a Ciucurilor, a Bîrsei, a Făgăraşului, etc), numite uneori şi ţări (Ţara Bîrsei), şi depresiuni cu caracter de dealuri şi de coline (de ex.: depresiunea Maramureşului, a Transilvaniei, a Dărmăneştilor, etc.). După forma lor, depresiunile au numiri specifice ca: vale (v.), dacă depresiunea e dezvoltată mai mult în lungime decît în lăţime (de ex.: valea Oltului, valea Dîmboviţei, etc.), avînd două versante (coaste) cari se unesc după linia de adunare a apelor (talveg); căldare sau basin (v.), dacă depresiunea e închisă de toate părţile şi are fundul conic, rotund sau lat; şea (sau gîf), care e o vale între două ridicături (înălţimi) de formă mamelonară. Depresiunile, ca şi înălţimile, sînt elemente ale reliefului şi din îmbinarea şi succesiunea lor se nasc formele de relief şi relieful general al unui ţinut sau al unei ţari. Depresiunile se reprezintă în plan şi pe hartă ca şi înălţimile, cu ajutorul aceloîaşi semne convenţionale topografice: curbe de nivel, haşuri, tente, etc. 12 Depresiune internă 178 Deprimomefru 1. ^ internă* Geol.: Zonă de coborîre a scoarfeî Pămîntului, cu contur închis, mărginită de falii periferice şi situată în interiorul unui sistem de orogen. Depresiunile interne apar în ultima fază de evoluţie geo-tectonică a unui astfel de sistem, după ridicarea în masă a întregii zone cutate. Ele se găsesc în porţiunea mediană a catenei orogenice, în regiunea numită, de obice^ „Zwischen-gebirge". De exemplu: Depresiunea panonică, Basinul Transilvaniei, etc. Aceste porţiuni de scufundare a scoarţei sînt colmafate cu depozite uneori foarte groase, în cari predomină formaţiunile salmastre şi lacustre. Depozitele marine tipice sînt comparatfv slab dezvoltate. 2. soluri de Ped.: Soluri formate în depresiunile închise (crovuri) din cîmpie şi de pe terasele fluviatile, în cari apa de precipita{ii scursă de pe terenul învecinat, cum şi apa provenită din topirea zăpezii, produc o umezeală locală crescută. în zona de stepă, profilul solurilor din depresiuni e levigat mai adînc, carbonatii alcalino-pămîntoşi putîndu-se găsi de la 1 m pînă Ia mai mulji metri adîncime, şi se formează cernoziomuri levigate, uneori cu degradare texturală. în depresiunile silvostepei se găsesc cernoziomuri adînc levigate, cu degradare texturală, la cari levigarea carbonafilor poate depăşi 5 m. în depresiunile din zona solului brun-roşcat de pădure (mai rar în subzonele cernoziomurilor levigate cu degradare texturală puternică şi foarte puternică) e caracteristic podzolul de depresiune, numire care tinde să fie înlocuită cu cea de sol podzolic stagno-gleic de depresiune. Solurile de depresiune se formează numai cînd apa freatică se găseşte la o adîncime atît de mare, încît nu influenţează formarea lor, cel puţin în ce priveşte orizonturile s-aperioare. Cînd apa freatică se găseşte la adîncime mică, în funcţiune de natura acesteia şi de caracteristicile zonei fitoclimatice, în depresiuni se formează soluri cu orizont de giei, soluri saline (v.), soluri alcalice (v. Alcaiice, soluri ~), lăcovişti (v.), soluri dernogleice (v. Dernogleic, sol ^). s. Depresiune. 2, Meteor.: Regiune de presiune joasă, în care aerul atmosferic are o mişcare ciclonică. V. şi sub Atmosferice, perturbaşi 4. ** barometrică. Fiz.: Presiune atmosferică inferioară va-lorii normale a presiunii într-un loc oarecare, şi care poate afecta o regiune numită zonă de depresiune. 5. Depresiune. 3. Mec. fl.: Diferenţa dintre o presiune de referinfă şi presiunea unui fluid, cînd aceasta e mai. mică decît presiunea de referinfă. în tehnică, deoarece în general presiunea atmosferică e considerată presiune de referinţă, prin depresiune se înţelege diferen}a dintre presiunea atmosferică şi presiunea absolută a unui fluid, cînd aceasta din urmă e inferioară presiunii atmosferice. Depresiunea, care se poate măsura direct cu vacuummetrul, se exprimă, de obicei, în mm col. apă sau col. Hg, în kg/cm2-, în at sau în procente din presiunea de referinţă. Sin. (improprii): Presiune vacuummetrică, Vacuum, Vid. 8. Depresiune. 4. Tehn.: Diferenţa dintre presiunea atmosferică, pj) presiune absolută (ata); Pa) su-considerată presiune de referintă^şi prapresiune(ats); p3) subpresiune; O presiune mai joasă decît aceasta, p4) depresiune; pa) presiune de numită sub presiune(v. fig.). Exempl.: referinţă (pa=i at). Depresiune în carburator: Depresiunea din camera de amestec a carburatorului unui motor cu electroaprindere, datorită subpresiunii din cilindrul motorului, produsă în cursa de admisiune. 7. cameră de Av.: încăpere închisă ermetic, în interiorul căreia se realizează presiunile mai joase decît presiunea atmosferică, corespunzătoare condifii lor atmosferice de zbor la diferite altitudini. Camera de depresiune serveşte la verificarea funcţionării în aceste condijii a motoarelor şi a accesoriilor de avion, sau la examinarea rezistentei fizice a personalului navigant. Sin. Cameră de altitudine. 8. ~ motoare. Mine: Diferenţa de presiune a aerului, între intrarea şi ieşirea acestuia din exploatările miniere subterane, sau între exteriorul şi interiorul acestor exploatări, produsă prin aspirare, la ieşire, şi determinînd în general forţa motoare care provoacă circulaţia aerului în lucrările miniere subterane. Depresiunea motoare rezultă, uneori, din diferenţa de înălţime dintre punctele de ieşire şi de intrare a aerului, în exploatările miniere subterane, producînd aerajul natural; de cele mai multe ori, însă, aceasta e produsă şi întreţinută prin mijloace artificiale — în special cu ajutorul ventilatoarelor — producînd aeraj artificial. în practică, mărimea acestei depresiuni variază, de obicei, între 20 mm col. apă şi circa 200 mm col. apă, care e numai rareori depăşită, deşi există, astăzi, mijloace mecanice cari permit dublarea acestei valori. 9. Depresiune crioscopică. Chim. fiz.: Diferenţa dintre temperatura de congelare a solventului pur şi temperatura de congelare a unei soluţii. V. şî sub Crioscopie. 10. Depresiunea orizontului. Topog.: Partea dintr-o înăl- ţime sau dintr-o altitudine ascunsă sub orizontul unui loc, adică sub nivelul aparent al acestuia, datorită efectului de sferi-citate al Pămîntului şi refracţiei geodezice. Dacă (v. fig.) R e raza Pămîntului; l e distanta dintre obiect şi punctul de tangentă a orizontului cu suprafaţa pămîntului, pe sfera pămîntească; Hr e înălţimea reală a obiectului (de la nivelul mării); s e depresiunea orizontului şi Ha e înălfimea aparentă (partea din obiectul Hr care se vede deasupra orizontului), se demonstrează că: Na) niveiui aparent (orizontul)* în calcule se foloseşte formula aproximativă s = l2/15, care dă următoarele valori: 100 m 500 m 1000 m 5000 m 10 000 m 15 Ifrn 200 km s = 0,001 m 0,020 m 0,078 m 1,960 m 7,838 m 15 m 2666 m Panta p a unei vize, exprimată în miimi, are valoarea aproximativă unde d// (m) e diferenja de înălţime dintre două puncte şl l (km) e distanta dintre puncte. 11. Deprez-d'Arsonval, galvanometru Elf.: Prototipul galvanometrului magnetoelectric cu cadru mobil şi cu magnet fix (v. Galvanometru). 12. Deprimometrui pl. deprimometre» Mine: Instrument care serveşte Ia determinarea modului de repartizare a Reprezentarea presiunilor. Depresiunea orizontului. Depropaniiare 179 Depunere pe iăiş Deprlmomefru. depresiunii (repartizarea presiunii) totale a minei (incluziv depresiunea tirajului natural, daca acesta există), pe traseele curenfilor de aera] şi prin lucrările miniere cari alcătuiesc aceste trasee. Aparatul (v. fig.) e constituit dintr-un vas de sticla 1, care e introdus într-un termos 2, iar între perefii vasului şi cei ai termosului rămîne un spafiu liber pentru joc. Vasul 1 are un robinet 5 şi o feavă sudată 3, care nu ajunge pînă la fundul vasului şi care are un robinet 4. Jeava 3 trece într-o altă feavă 6, în formă de U, care lîngă cotul din stînga are dispusă o scară gradată 7. Termosul şi fevile de sticlă sînt închise într-o cutie de lemn 8, cu capac mobil şî cu portifă. Modul de funcţionare al aparatului e următorul: în vasul 1 se toarnă petrol colorat purificat, pînă la un anumit nivel (circa 50 cm), care umple complet şi feava 2 şi cotul drept al fevii în formă de U, şi se ridică în cotul stîng (cu robinetul 5 deschis) la acelaşi nivel ca şi în vasul 1. Se umple termosul pînă la gură cu gheafă fărîmată în bucăfi cu dimensiunile de 5***10 mm. După circa 15*—20 de minute, timp necesar penfru ca temperatura din vasul 1 să se stabilizeze, se închide robinetul 4. Vasul 1 fiind înconjurat cu gheafă, temperatura aerului închis în el, cum şi presiunea, rămîn constante. .în acelaşi , timp, datorită schimbării presiunii atmosferice, meniscul' din, cotul deschis al fevii în formă de U se urcă odată cu micşorarea acestei presiuni, şi invers. Diferenfa dintre indicafia inifială şi cea finală, multiplicată cu un coeficient de corecfie al aparatului, reprezintă pierderea de presiune dintre aceste puncte. Corecfiile aplicate la citirile deprimometrului sînt: corec-fia aparatului, corecfia variafiei presiunii barometrice'şpcorec-fia variafiei vitesei aerului. î. Depropanizare. Ind. petr.: Operafie de prelucrare a fifeiului în care, prin distilare fracfionată, o fracfiune dev hidrocarburi se liberează de componenfii cu trei atbmi de carbon în moleculă, sau de aceşti componenfi împreună cu-^ etanul şi metanul. Operafia se conduce în coloane de fracţionare obişnuite, la 15*"20 at. 2. Depropanizator, pl. depropanizafoare. Ind. petr.: Coloană de fracfionare lucrînd sub presiune, cu care se separă pe la partea superioară, sub formă de gaze, propanul, eventual şi butanul, sau un amestec constituit din ambele, aflate în tijei. Hidrocarburile mai grele se obfin sub formă lichidă şi se captează pe la partea de jos a coloanei. Operaţia, în ansamblu, se numeşte restabilizarea gazolinei. s. Depsîde, sing. depsidă. Chim.: Combinafii organice formate din două sau din mai multe molecule de acizi fenolici, legate între ele prin legături esterice, avînd proprietăfi asemănătoare cu ale materiilor tanante. Depsidele se întîlnesc în natură, în special în licheni. De exemplu: acidul meta-galoilgalic (v.), care are un rol important la formarea substanţelor tanante; acidul clorogenic (v.), foarte răspîndit în plante (în cantităfi mai mari în seminfele de floarea-soarelui în germinare şi în boabele de cafea); acidul elagic (v.), preparat sintetic, etc. 4. Depsoline, sing. depsolină. Ind. text.: Derivafi ai tiofenolului, cari se prezintă în formă de pulberi cenuşii şi cari sînt folosifi ca mordanfi. Ei înlocuiesc taninul, la colorarea fibrelor vegetale cu coloranţi bazici. 5. Depunere. Gen.: Aşezarea pe o suprafafă a unui material în formă granulară, datorită acţiunii unui cîmp de forfe (gravifice, electrice, etc.). Rezultatul depunerii constituie un depozit. 6. ~ cărbunoasă. /Vis.: Sin. Calamină (v. Calamină 2). 7. ~ de piatră. M$.: Sin. Crustă de piatră (v.). s. Depunere anormală. Silv., Ind. lemn.: Defect al lemnului arborilor, produs de o depunere excesivă de apă sau de răşină în lemn. Depunerile anormale provin dintr-o deficienfă în funcfiunile fiziologice ale arborelui, ca urmare a unei presiuni mecanice sau a unui traumatism. Cele mai frecvente depuneri anormale sînt: zonele umede, zonele îmbibate cu răşina, pungile de răşină. Zonele umede sînt porfiuni din interiorul trunchiului imbibate cu apă mai abundent decît restul lemnului. Se întîlnesc la unele specii de răşinoase (molid, pin) şi mai rar la foioase (plop tremurător, mesteacăn). Ele apar în special în duramen şi se observă uşor la triunchiurile doborîie de curînd. Iarna se prezintă sub formă de zone înghefate cu aspect sticlos. în piesele de cherestea, după uscare, aceste zone, cari au uneori o culoare mai închisă decît restul lemnului, prezintă numeroase crăpături mici. Zonele imbibate cu răşină sînt porfiuni cu dimensiuni mici, imbibate abundent cu răşină. Culoarea lor e mult mai închisă decît a lemnului normal. La piesele subfiri, aceste zone devin transparente. Zonele imbibate cu răşină se găsesc în apropierea rănilor. Lemnul cu zone imbibate cu răşină e mai greu şi mai pufin rezistent decît lemnul normal; el nu se lustruieşte şi nu se impregnează şi poate fi folosit pentru extragerea răşinii sau pentru foc. Pungile de răşină sînt cavităfi plate, cu dimensiuni în general, mici, pline cu răşină, cari se . formează în zonele dintre inelele anuale. Inelele anuale adiacente sînt deviate spre exteriorul trunchiului^Pungile de răşină sînt frecvente la molid şi lipsesc la brad. 9. Depunere pe tăiş. Mett.: Stratul de metal durificat provenit din metalul aşchlat, aderent la fafa de degajare a sculelor aşchietoare, în imediata vecinătate a tăişului, şi care formează o nouă fafă de degajare şi o nouă "muchie tăietoare^ numită tăiş de depunere (v.i fig. a şi b). Depunerea se formează datorită fenomenelor de deformare plastică cari se producînstra-turile inferioare - — de contact cu cufitul — ale aşr-chi-şi CŞTŞ se d&- ' - Depuneri pe tăiş. t^aşează. Pe Aa- aj! depunere pe tăiş cu unghi de degajare po-zitiv Ceste fefe — da- (depunere de tipul l);,.b^depunere pe tăiş cu unghi torită neregulari- "de degajare'negativ (depunere de tipul II); c) zoa^ tăfilor şi-glperi- de stagi^are^-Jă poansonarea -%iui material tenace; tăfilor macro- şi ' 1) cuţit; Z}.depunere pe tăi^‘3) poanson; yj Snghi microscopice de de degajar^niţial al cuţitului; y’) unghi de degajare pe fata de decja- al tăişului co'hstituit d^'-depifn^rea pe tăiş. ■# ' jare — se produc -V «r v, ^ presiuni foarte mari (de ordinul a 1000--2âuâ 'kgf/mm2}-şi r temperaturi înalte (pîr\ă ,1a 1000? sau mai înalte); straturile ^ inferioare ale aşchiei devin foarte plastice şi particule din ele sînt reţinute prin frînare pe fafa de^.ţjţşa’ţg-je*'â sculei. La ^ temperaturi cuprinse între 300 şi 600°, cmdV'ezjstenf.a la curgere e maximă, stratul refinut are rezisten(a $ duritalea maxime % \ 1?» ttepunerfcy taîş de ^ 180 Deratizare şi — rezlstînd lâ eroziunea datorită aşdrierilor — acţionează ta o nouă faţă de degajare a sculei, care reţine un nou strat, iar pe tăiş depunerea creşte. La temperaturi mai joase* aderenţa se produce mai greu sau nu se produce deloc* iar la temperaturi mai înalte decît 600°, straturile aderente fiind moi, nu pot îndeplini rolul unei noi feţe de degajare şi sînt antrenate datorită forţelor de frecare cu aşchiile produse, astfel încît depunerea nu creşte. Astfel, la oţeluri cu rezistenţă mijlocie (50...70 kgf/mm2) şi la grosimi de aşchii mijlocii (0,3...0,7 mm), depunerea se formează la vitese de aşchiere cuprinse între 10 şi 45 m/min, avînd stabilitatea şi înălţimea maxime la vitesa de 15--25 m/min. — La scule cu unghiuri de degajare negative, depunerea — de tipul II (v. fig. b) — se formează analog cu zona de stagnare, puternic ecruisată, din faţa unui poanson care se înfige într-un metal tenace, formînd o prelungire oarecum naturală a poansonului (v. fig. c). Cînd depunerea ajunge la dimensiuni şi forme geometrice cari schimbă caracterul solicitărilor produse de aşchie asupra ei, ea se fărîmă şi părţi din ea sînt antrenate de aşchie şi de suprafaţa de aşchiere a piesei, sub formă de particule neregulate foarte dure, înfipte pe suprafaţa de contact a aşchiei şi pe suprafaţa prelucrată a piesei; apoi procesul de depunere reîncepe şi se repetă periodic, cu frecvenţă aproape constantă, care depinde de vitesa de aşchiere. Depunerea pe tăiş are asupra procesului de aşchiere următoarele efecte favorabile: mărirea unghiului de degajare la o valoare optima, naturală, adecvată procesului de detaşare şi de degajare a aşchiei pe faţa sculei (condiţiile de aşchiere se uşurează); formarea unui strat protector pe faţa de degajare şi pe muchia sculei, care fereşte aceste elemente de uzura prin eroziune şi măreşte durabilitatea sculei. Efeciele defavorabile procesului de aşchiere sînt următoarele: în cazul tăişului de depunere instabil, variajia per:o-dică a unghiului de degajare şi a razei de bcntire (în procesul de evoluţie periodică a depunerii) provoacă variajia periodică a forţelor de aşchiere, cea a ce consiituie una dintre cauzele principale ale vibraţiilor în timpul aşchierii; tăişul de depunere neavînd un contur regulat şi neted, ca tăişul original — rectificat şi netezit cu atenjie —, lasă pe suprafaţa prelucrată asperităţi mai mari decît tăişul original; calitatea suprafeţei prelucrate e înrăutăţită şi prin particule din stratul de depunere strivite între faţa de aşezare şi suprafaţa prelucrată, şi sudate sau înfipte în aceasta (ca solzi, ori sub formă de scame); uneori depunerea — prelungind cuţitul şi în direcţie radială — modifică reglajul acestuia şi afectează precizia dimensională a prelucrării. Ca urmare a acestor efecte, formarea depunerilor e favorabilă în operaţiile de degroşare şi e defavorabilă (deci trebuie evitată) în operafiile de finiţie. Ea poate fi influenţată prin regimul de aşchiere (în special prin vifesă care — la finiţie — se alege fie foarte mică, fie mai mare decît 45—50 m/min), şi prin răcirea sculei. î. făiş de Metf. V. Tăiş de depunere, sub Depunere pe tăiş. 2. Depurativ, pl. depurative. Farm.: Produs medicamentos, întrebuinţat ca epurator al organismului de deşeurile inutile sau nocive, rezultate din funcţiunile sale. Eliminarea se face: pe cale renală (de ex. diureticele), pe cale intestinală (de ex. purgativele), pe cale pulmonară (de ex. expectorantele), pe cale cutanată (de ex. sudorificele sau diaforelicele). s. Deraiere. C. f.: Căderea uneia sau a mai multor roţi ale unui vehicul de cale ferată, de pe suprafaţa de rulare a şinei. Afară de cazul în care deraierea e rezultatul unei ciocniri sau al unei acostări, ea poate fi datorită fie liniei, fie vehiculului. Cauze datorite liniei pot fi: poza defectuoasă a căii, slăbirea sau denivelarea terasamentului, ruperea şinei, culcarea şinei prin slăbirea tirfoanelor sau crampoanelor cari prind şina de traversă, îngustarea sau lărgirea ecartamentului căii, ace întredeschise sau limbi de macazuri rupte, etc. Cauze datorite vehiculelor pot fi: ruperea unei osii, ruperea sau desfacerea bandajului unei roţi, lipsa de paralelism între roţile osiei montate, depăşirea limitei admisibile de uzură a bandajelor, neînscrierea în curbe, circulaţia în curbe cu vitesă mai mare decît cea pentru care e calculată supraînălţarea căii, etc. 4. longrină de ^. C. f. V. Longrină de deraiere. 5. sabot de C. f. V. Sabot de deraiere. 6. Deranjament, pl. deranjamente. Elf., Telc.: Perturbarea serviciului normal al unei linii electrice de energie sau de telecomunicaţie. 7. Derapare. 1. Transp.: Alunecarea, pe calea de rulare, a roţilor unui vehicul, într-o direcţie înclinată faţă de direcţia normală de înaintare. Deraparea se poate produce în curbe sau în aliniament, cînd rezultanta forţelor exercitate asupra roţii depăşeşte forţa da aderenţă. 8. Derapare. 2, Nav.: Tîrî.ea ancorei pe fund, datorită solicită:ilor la cari e supusă nava din cauza vîntului, a valurilor sau a curenţilor. Deraparea se constată verificînd pozifia navei prin aliniamente la uscat şi poate fi prevenită prin filarea unei lungimi mai mari de lanţ decît e necesar la o ancorare normală. Cînd filarea nu dă rezultatele aşteptate, se foloseşte fie ancorarea cu o a doua ancoră, fie mutarea ancorajului pe un fund mai rezistent. 9. Derapare. 3. Av.: Deplasarea laterală a unui avion, fie în rulajul pe teren, în timpul executării unei aterisări cu vînt lateral, fie în zbor, în timpul executării unui viraj cu înclinare laterală prea mică. în viraj, pilotul înclină avionul lateral la un anumit unghi, cu aripa din interiorul virajului în jos, iar mărimea acestui unghi depinde de vitesa de zbor şi de raza virajului. Dacă înclinarea laterală e prea mică, avionul alunecă spre exteriorul virajului, adică derapează spre exterior, datorită acţiunii forţei centrifuge; dacă această înclinare e prea mare, avionul alunecă pe aripă spre inferiorul virajului. Provocarea de către pilot a derapării avionului în viraj e considerată o manevră de pilotaj incorectă, cu excepţia cazurilor în cari e voită. Dacă avionul e supus acţiunii unui vînt de intensitate v, a cărui direcţie face un unghi a cu direcjia capului calculat, Q VA capul avionului trebuie corectat cu unghiul de derivă v sin a \ Unghiul de derapare a avionului1, unde V e vitesa avionului. 0A) direcţia de zbor iniţiala; 06) di-Unghiul de derivă se masoara rec,ia de zbor după derapare. de obicei în zbor, cu derivo-metrul. Proiectilele teleghidate virează în zbor prin derapare, datorită simplificării aparaturii de radioghidaj, care e redusa la două feluri de impulsuri de comandă. 10. Deratizare. Gen.: Operaţia de distrugere a rozătoarelor dăunătoare cari, pe lîngă daunele materiale pe cari le aduc economiei prin distrugerea unor cantităţi mari de grîne, de alimente, etc., contribuie la răspîndirea a numeroase epidemii şi epizootii (de ex.: ciuma, tularemia, cărbunele, ricketioza, coccidioza, etc.), 3 unor viermi paraziţi (de ex. trichina, etc.), a unor afecţiuni micotice (de ex.: favus, sporotricoza, etc.). Deratizarea se efectuează folosind precedee mecanice, biologice şi chimice. Procedeele mecanice consistă în folosirea capcanelor (curselor). Procedeele biologice folosesc bscili specifici rozătoarelor, spre a provoca epizoolii, cu rezuliate mortale pentru pînă Derbylif 181 Derivată la 95% din rozătoare. în acest scop se întrebuinţează baciiul Lofler (Typhi murium) sau alte specii înrudite mai eficace, izolate de B. Daniei şi B. L. Isacenko, cari sînt patogene pentru şoarecii de cîmp şi pentru şobolani, dar nu sînt patogene pentru om. Procedeele chimice folosesc fie substanţe toxice (otrăvuri) cari acţionează prin tractul gastrointestinal, fie substanţe toxice gazoase, cari acţionează prin sufocare. Substanţele toxice cari acţionează prin tractul gastrointestinal sînt: carbonatul de bariu, anhidrida arsenioasă (şori-cioaica) şi arseniatul de sodiu, a-naftiltioureea (ANTU), derivaţi de cumarină, sulfatul de taliu, stricnina, fosfura de zinc, fosforul galben şi fluorura de sodiu (doza letală pentru şobolani, 0,14 g, iar pentru şoareci, 0,0035 g). Pentru daratizare se mai întrebuinţează: dicloretan, oxid de carbon, bioxid de sulf, bioxid de carbon, clor, cloropicrină şi acid cianhidric. î. Derbyiif. Mineral.: Fe8Ti5Sb202i. Mineral titanifer cristalizat în sistemul rombic, în mici prisme rombice. Are culoarea neagră ca smoala, cu luciu răşinos pe fete, şi brună închisă în spărtură. Are duritatea 5 şi gr. sp. 4,5. 2. Derivat, pl. derivate. 1. Chim.: Produs sau substanţă chimică, provenite prin prelucrarea unei materii prime de bază. De exemplu, benzina şi petrolul sînt derivate ale ţiţeiului; ani ii na e un derivat al benzenului, etc. 3. Derivat, pl. derivaţi. 2. Chim.: Combinaţie chimică în care se păstrează structura primitivă a combinaţiei de bază din care provine, rezultată fie prin substituirea unora dintre atomi cu atomi ai altor elemente sau cu radicali, fie prin adiţia unor atomi, a unor radicali, sau a unor molecule. Dacă derivaţii rezultă prin eliminarea unei molecule de apă între o grupare funcţională a unei molecule şi o altă moleculă, ei se numesc derivafiiunrtionali. Prin hidroliză, derivaţii funcţionali regenerează combinaţiile primitive. Exemple de derivaţi chimici: derivaţi azoici (v. Azoderivaţi); derivaţi bisuifitici (v. Combinaţii bisulfitice); derivaţi carbo-nilici (v. Aldehide; Cetone); derivaţi celulozici (v. Celuloză, esteri de şi Celuloză, eteri de ~); derivaţi halogenaţi (v. Halogenaţi, derivaţi ~); derivaţi nitrici (v. Nitroderivaţi); derivaţi sulfinici (v. Sulfinici, derivaţi ~); derivaţi sulfonici (v. Sulfonici, derivaţi ~). 4. Derivată, pl. derivate. Mat.: Limita, presupusă că există, către care tinde raportul f(x0 + b)~f(x0) h în care /(xo) e valoarea pe care o ia o funcţiune continuă /(x) pentru valoarea xq a variabilei, iar h e un număr variabil, cînd h tinde către zero. Ea se notează cu f'(x) sau cu -/-• dx Dacă funcliunea f(x), definită şi continuă în intervalul [a,b], are o derivată în orice punct xq din acest interval, ea se numeşte derivabilă în intervalul [a,b\. Dacă raportul precedent tinde către o limită, cînd h tinde către zero prin valori negative, însă către altă limită, cînd h tinde către zero prin valori pozitive, aceste limite sînt derivata la stînga, respectiv derivata la dreapta a funcţiunii )(x) în punctul Jto» notîndu-se, respectiv, cu /'(xq —0) şi /'(x04-0), De exemplu, funcţiunea /(x) = \x\ admite, în punctul x = 0, derivata la stînga /(0 —0)=—1 şi derivata la dreapta /(0 + 0)= 4-1. Derivatele la dreapta şi !a stînga ale unei funcţiuni f(x) într-un punct *0 se numesc şi derivatele ei unilaterale. Cînd funcţiunea /(x) are o plerivată în punctul xq, ea are în acel punct o derivată la dreapta egală cu derivata ei la stînga. Reciproc, dacă o funcţiune f(x) are o derivată la dreapta în Xq şi o derivată la stînga, cari sînt egale, ea are o derivată în xq. Pentru ca o funcţiune să fie derivabilă e necesar (dar nu e suficient) ca ea să fie continuă. Weierstrass a dat primul exemplu de funcţiune continuă fără derivată, definită ca sumă a seriei convergente 00 / (x) = ^ bn cos Jt anx, o în care 0<£<1, iar a e un întreg supraunitar, x fiind real. 3 jx , Dacă ab >14- — # /(x) nu are derivată. în reprezentarea geometrică a funcţiunii J = /(x), într-un reper cartesian, derivata într-un punct x = xj e coeficientul unghiular al tangentei la curba y~j(x) în punctul x = xq. într-un punct Mq(xo) al curbei y~f{x), în care /(x) nu are derivată, dar are derivate unilaterale diferite, nu există o tangentă unică la curbă, ci o tangentă la dreapta şi o tangentă la stînga. Punctul Mq e un punct unghiular al curbei. — în punctele în cari derivata unei funcţiuni e pozitivă, funcţiunea e crescătoare; în punctele în cari derivata e negativă, funcţiunea e descrescătoare, iar în punctele în cari derivata e nulă, funcţiunea e staţionară şi poate admite o valoare extremă. — Două funcţiuni cu derivatele egale, într-un interval, diferă în acesta printr-o constantă. — Darivata sumei a două funcţiuni u(x) şi v(x) e egală cu suma derivatelor funcţiunilor: («4- v)' — vC 4" v’ • Derivata unui produs de mai multe funcţiuni e egală cu suma tuturor produselor dintre acele funcţiuni mai puţin cîte una şi derivata acesteia: (u\u2' • 'h^)' — u\u1ul' • •#w4-#1«2^3* * + * ’ * + Jru\u2' • 'uk-\ukuk\\ * ‘ ----+«i«2' ' 'un-\u'n' Derivata unei puteri are expresia / m\, m— 1 i \u ) — mu u , oricare ar fi exponentul m. Derivata unei fracţii e egală cu derivata numărătorului înmulţită cu numitorul nede.ivat, din care se scade derivata numitorului înmulţită cu numărătorul nederivat, această diferenţă fiind împărţită apoi prin pătratul numitorului. fu\' _u'v — uv' yu) v2 Derivata unui determinant e egală cu suma determinanţilor obţinuţi din determinantul dat. înlocuind succesiv elementele cîte unei linii cu derivatele Io-. Prin definiţie, derivata unei matrice e egală cu matricea derivatelor elementelor acesteia.— Derivata /'(x) poate fi, la rîndul ei, o funcţiune derivabilă, avînd o derivată, care e derivata de ordinul al doilea sau derivata a doua a funcţiunii f(x), şi se notează cu f"(x) sau d2f ' CU dx2 ‘ în general, derivata de un ordin oarecare n se defineşte din aproape în aproape ca derivata derivatei de ordinul n — 1; ea se notează cum urmează: /l”l(x) = [/(''-,,(x) 3’ = yv dx Derivata a n-a a unei funciiuni se poate defini şi direct, ca fiind limita raportului A7M h ' h~' Derivată areolară 182 Derivată de integrală de volum cînd h tinde către zero, — şi unde A*/ reprezintă diferenfa h de ordinul a! rc-lea al funcfiunii f în raport cu creşterea h. 1. ~ areolară. Mat.: Limita cîtului dintre integrala de linie a unei funcfiuni de variabilă complexă f{z) = u(x,y)-hiv(x,y), unde z=x-\-iy, iar u(x,y) şi v(x,y) nu satisfac condifiile de monogeneitate ale lui Caut:hy, extinsă asupra unei curbe recti-ficabile închise simple y, şi dintre de 2 jt ori aria Awa domeniului 5 limitat de y, cînd curba y se strînge indefinit în jurul unui punct Zq, astfel încît 5 să poată fi închis Intr-un cerc cu centrul Zq şi cu o rază r oricît de mică vrem: 1 JY/(z)dz Df = lim D aco.-*q 2 Jt Aco ;)]■ 5. ~ de flux. C/c. v.: Vectorul cîmp dfG dt v divG + rot (G X^) 0)t d/G dsG dt div v — (G grad) v, , 9G , . d G unde — e derivata locală (v.), iar —e derivata şubstan- fială (v.) a vectorului cîmp G(x,y,z,t). Sin. Derivată de integrală de suprafafă. d,G e. de integrală de linie. C/c. v.: Vectorul cîmp —:— dt a cărui integrală de linie, de-a lungul unei curbe mobile oare-cari C, e egală cu derivata substanfială în raport cu timpul a integralei de linie a vectorului cîmp G de-a lungul curbei C, ataşată punctelor unui sistem continuu de puncte în mişcare continuă: G dr. funcflunife tt(x,y) şi v(x,y) fiind presupuse continue într-un domeniu mărginit D, iar 6C D. Cînd u (x, y), v (x, y) admit derivate parfiale de primul ordin, continue în D, avem r • D co 2 L 0^/ 1 \0* ’ ) 2. ~ contravariantă. C/c. t. V. sub Tensor. 3. ~ covariantă. C/c. t. V. sub Tensor. 4. ~ de direefie. Mat.: Limita către care tinde raportul f{M')-f{M) MM' cînd M* tinde către M pe direcfia s după care se consideră derivata, M şi M' fiind două puncte, de coordonate (x, y, z), (x-f-A*, y+Ay, z + Az), pe dreapta care trece prin Af şi e paralelă cu direcfia s determinată prin unghiurile a, [3, y cu axele unui reper cartesian. Dacă f{M) are derivate parjiale continue de primul ordin, limita raportului precedent e 0/ , C)f p ,&f — cos cc ~r t cos p cos y. &x c)y c)z Dacă se utilizează vectorul gradient (v.), expresia precedentă e egală cu (s grad /), unde s (cosa, cos (3, cos 7) e versorul direefiei date. Derivata substanfială în raport cu timpul a unei integrale de linie e limita cîtului diferenfei dintre integralele de linie ale vectorului cîmp G de-a lungul curbelor C‘ şi C definite de un acelaşi sistem de puncte mobile în momentele *' = * + Af ŞÎ t, prin creşterea corespunzătoare A^ a timpului, cînd aceasta tinde către zero. Dacă v (x, y, z, t) e cîmpul continuu de vitese ale punctelor mediului în raport cu sistemul de referinfă considerat, derivata de integrală de linie are expresia: d,G sau expresia 0G dt dt d/G dt ___ _________ _ + grad (Gv)-frot GXv c)t d6.G — _ — = -^- + GXrot v-\-(G grad) v, dsG dt reprezintă derivata locală (v.) şi derivata substanfială (v.) a vectorului cîmp G (x, y, z, t). 7. ~ de integrală de volum. C/c. v.; Scalarul cîmp- d»

= -v- 1

) = ——\-v grad cp + cp div v d£ $t c)t ' sau expresia dt dt -f cp div v, Derivată de ordin a 183 Derivată substanţială respectiv dt = -^- + (v grad) G-f G div v di dsG dt dx n> a, unde n e i întreg pozitiv oarecare, iar 7f/W=f^) /(«) dt. Derivata nu depinde de n. Dacă a e întreg, derivata precedentă se reduce la derivata obişnuită de ordinul a. 2. ~ generalizată. Mat.: Limita raportului f{x + h) — f(x — h) 2 h cînd h tinde către zero, e derivata generalizată de primul ordin a funcţiunii f(x) în punctul x. Dacă f(x) e derivabilă în sensul obişnuit (v. sub Derivată), derivata generalizată coincide cu derivata obişnuită. Derivata generalizată poate exista chiar cînd derivata obişnuită nu există, de exemplu cînd f(x) admite o derivată la stînga şi una la dreapta; semisuma acestora e derivata generalizată. Mai general, dacă f(x) e o funcţiune impară şi continuă, j( — x)= ea admite o derivată generalizată pentru * = 0, egală cu zero, independent de faptul că f(x) e derivabilă sau nu. Limita raportului / (x-ţ-2 h) + f(x-2 h)~2f(x) Ah2 cînd h tinde către zero e derivata a doua generalizată, în sensul lui Riemann. Ea există, în unele cazuri, cînd f(x) nu admite derivată de ordinul al doilea în sensul obişnuit. Dacă f(x) continuă în intervalul [a, b] şi dacă derivata a doua generalizată a sa e nulă pentru orice x cuprins în [<*, b], j(x) e o funcţiune lineară în x. 3. ~ inferioară. Maf.: Limita inferioară a raportului Df[xo)= ,im Mîo) în care f{x) e o funcţiune definită şi finită într-un interval [a, b], e derivata inferioară a lui }(x) în jco- 4. ~ locală. C/c. v.: Limita cîtului* diferenţei AQ Ut &t->Q i\t d G dsG __________ _ -dT—+Gdi^' unde ^ şi ^ reprezintă derivatele locale (v.), iar -~ reprezintă derivatele substanţiale (v.) ale funcţiunilor

0 a unei funcţiuni f(x) e dată de respectiv c)G__ AG G (x, y, 2, î+AO ~G {x, y, z, t) — 11 m * “■ 11 rn . ■ Q)t &t->0 A* &t->0 A t Sin. Derivată parţială în raport cu timpul. 5. ~ logaritmică. Mat.: Derivata funcţiunii log u(x) în xq, egală cu raportul u'(xo)/u(xj), unde u(x) e o funcţiune numerică, avînd o derivată în X = XQ, u(xq)^0. Derivata logaritmică a unui produs e egală cu suma derivatelor logaritmice ale factorilor acestuia. e. - parţială. Mat.: Derivata unei funcţiuni de mai multe variabile f(x\, X2,"',xn) în raport cu una dintre aceste variabile, cînd celelalte variabile rămîn constante. c)/ Derivata parţială t— a funcţiunii f(x\, x2r“,xn) în raport cu ®xk variabila xk poate fi, la rîndul ei, derivata, fie în raport cu aceeaşi variabilă Xy fie în raport cu alte variabile. în primul caz se objin derivate parţiale de diferite or- 9V dine, în raport cu variabila xl, notate cu—~ţ (derivata par- e>xk fială de ordinul i a funcfiunii / în raport cu variabila x£). In al doilea caz se obţin derivate parţiale de tipul 6) e>4‘, simbolul exprimînd că funcţiunea / a fost derivată de i\ ori în raport cu variabila x^j rezultatul a fost apoi derivat de ori în raport cu variabila x^, etc. în anumite condiţii se poate interverti ordinea derivărilor, fără a se modifica rezultatul final. De exemplu, pentru funcţiunile de două variabile, f(x,y), există teorema lui Schwarfz: dacă f(x,y) are derivate continue pînă la al doilea ordin incluziv, avem S2/ __ c)2/ c)y dx ?. ~ parfială a unui polinom. Mat.: Se numeşte derivata parţială a polinomului f din inelul B~ A[X\r”,Xp\, în raport cu Yit polinomul din B, coeficient al lui Yi în diferenţiala df a iui f. Dacă } e un polinom în raport cu o singură nedeterminată X, se obţine derivata lui f. — Dacă / e o constantă, derivata e nulă. Reciproca nu e adevărată: dacă A e un inel de caracteristică g>0, derivata polinomului Xq e qXq~^ =0. s. ~ simetrică. Mat.: Fiind dată o funcţiune de mulţime O(e), dacă într-un punct M al dreptunghiului R, definit prin *0 h)] DM(e)=Um------------p--------■ unde Q{M,h) e pătratul cu centrul în M şi cu laturile de lungime h paralele cu axele. 9. ~ substanţială. C/c. v.: Limita cîtului diferenţei As A t : = lim At-*0 q>(x+Ax, y+Ay, z +Az, t+At)—tp(*, y, ?, t) At respectiv iîJL dt A SG lim —r— = At->0 ăt = lim A£->0 dt dt dz D[(xq)~ lim X->Xq X—Xq (a, b), e derivata a doua fgncţională a lui F: F" După n derivări funcţionale succesive se obţine derivata funcţionala de ordinul n a lui F, P b y(t),xi, x2,...,x„ r(») G (x4- Ax, y 4- Ay, z-bAz, t-bAt) — G (x, y, z, t) _ __ în aceste expresii, A*, Ay, Az sînt componentele deplasării Au a punctului material în timpul At. Dacă mişcarea unui mediu corporal e descrisă de cîmpu! continuu de vitese v(x,y,z,t)-= lim A^IAt(At-^O) (în raport cu sistemul de referinţă considerat), derivata substanţială are următoarea expresie: c)cp - , c>(p . c)cp Qcp 0

G, e)G SG. - = ^ 9«d) G = -dT+^ + ^ ^ + ^ unde^—, respecliv reprezintă derivata locală (v.) a dt dt ._ funcţiunii scalare cp, respectiv vectoriale G, în punctul considerat. 1. ~ superioară. Mat.: Limita superioară a raportului f(x)-f(x 0) xi (i~ 1, 2,'",ri) fiind punctele intervalului (a, b) în care s-au efectuat derivările succesive. în condiţii destul de largi, se poate demonstra că F" e simetrică în raport cu doi parametri, x-,, Xj, F“ [y {t), xit Xj]-F“ [y (t), Xj, x,]. De asemenea, e, în general, simetrică în raport cu parametrii x\, X2,"', xn. Aceasta se mai poate enunţa spunînd că ordinea în care se efectuează derivările succesive ale funcţionalei F nu prezintă importanţă. 3. ~ de direcţie a intensităţii unui cîmp de vectori. C/c. f., C/c. v.: Limita cîtului diferenţei dintre valoarea vectorului de cîmp A în punctul P’ şi dintre valoarea A’ pe care ar avea-o în P1. dacă s-ar obţine prin transport paralel din valoarea pe care o are în P, prin lungimea arcului de curbă A* dintre punctele P şi P’, cînd P’ tinde către P, se numeşte derivata de direcţie a vectorului cîmp după direcţia PP’, pe care se presupune că o are arcul de curbă A*- Ea e egală cu vectorul pe care tensorul de ordinul al doilea, definit de derivatele covariante ale componentelor contravariante A* ale vectorului cîmp A, le asociază direcţiei di a elementului de linie ~PP’i dA_ ds * = 1 k=\ \dx r = 1 undeT^r sînt componentele conexiunii afine, componentele mixte, din parenîeză, ale tensorului de ordinul al doilea fiind calculate sub Derivata covariantă a intensităţii unui cîmp de vectori (v.). în coordonatele cartesiene rectangulare Oxyz cin spaţiul euclidian cu trei dimensiuni: x{ — x\ x2 = y, x^~z, componentele conexiunii afine sînt nule, ex — i, ez = j, e3 = k, i, j şi k fiind versorii axelor Ox, Oy şi Oz, iar Al — Ax; A2^ Ay şi A3~AZ —-şi urmează de mai sus DA (M dx cM dy dA dz r - d;=Tx d7 0z dT (“*grad) A- us fiind versorul direcţiei PP'. 4. Derivată, mulţime V. sub Mulţime. 5. Derivator, pl. derivatoare. Telc.: Sin. Circuit derivator, Circuit de derivare. V. şi Circuif de calcul, şi Calculator electronic. 6. Derivator, circuit Telc.: Cuadripol a căprui funcţiune de timp care reprezinfă semnalul de ieşire (tensiune sau curent) e pro- dx* dj în care f(x) e o funcţiune definită şi finită "într-un interval [a,b], e derivata superioară a lui f(x) în xo- 2. ~a unei funcţionale. Mai.: Limita către care tinde a f r *-1 raportul—, în care A F e creşterea funcţionalei i71 j(0 J » cînd j/(£) are o creştere arbitrară integrabilă (t), definită într-un anumit cîmp, care trebuie precizat. Aceasta primă derivată funcţională e, la rîndul ei, o funcţională, care poate fi, de asemenea, derivabilă. în acest caz, derivata sa funcţională, luată în punctul X2 aUintervalului y{t),xi,x2 . *■ * J 1 porţională (de o-bicei cu aproximaţie) cu derivata în raport cu timpul a funcţiunii care reprezintă semnalul de intrare (tensiune sau curent). Cele mai simple circuite derivatoare sînt reprezentate în fig. I a şi / b; dintre acestea se utilizează mai frecvept circuitul capacitate-rezistenţă din fig. / a. Daca in.n iiiir-Ţ™"”0 L a b /. Circuite derivatoare, cu capacitate şi rezistentă; bj cu rezistenfa şl inductivitate. Derivafia proiectilului 185 Derivă c II. Circuit derivator cu amplificator cu reacţiune negativă. >4) amplificator. e satisfăcută condijia R<^ 1/coC, unde w e pulsaţia cea mai mare a componentelor armonice cari compun semnalul de intrare, tensiunea la ieşirea circuitului din fig. / a e dată de relaţia ~ RC -7—» dt adică e proporţională cu derivata în raport cu timpul a tensiunii de intrare. în practică, acest circuit nu dă la ieşire exact dsrivata pensiunii de intrare, atît dîn cauza aproximafiei confinute de formula de mai sus, cît şî din cauza influentei unor elemente parazite, ca impedanţa interioară a sursei şi capacităjile parazite ale montajului. Circuitele derivatoare se utilizează de obicei în combinaţie cu amplificatoare electronice, legate în cascadă cu acestea sau intrînd în circuitul de reacţiune negativă al unui amplificator, ca de exemplu în cazul circuitului derivator din fig./I (condiţia necesară pentru ca tensiunea de ieşire să fie cît mai apropiată de derivata în raport cu timpul a tensiunii de intrare fiind ca amplificarea etajului să fie mare faţă de unitate). Circuitele derivatoare efec-tuînd o operaţie lineară nu introduc noi componente spectrale faţă de cele existente în semnalul de intrare, ci le modifică amplitudinile şi fazele relative. Acest lucru permite utilizarea lor, împreună cu circuitele integratoare (v.), pentru schimbarea formei impulsiilor, în instalaţiile folosite în tehnica impulsiilor. în fig. III e reprezentat modul în care se poate obţine, dintr-o impulsie de anumită durată, o altă impulsie, de durată mai mică, folosind un circuit derivator. Impulsia practic dreptunghiulară din fig. III a e trecută printr-un circuit derivator, la ieşirea căruia se obţine o impulsie ascuţită, cu frontul posterior exponenţial (aceasta din cauză că derivarea se face numai cu aproximaţie); după amplificare şi după limitarea inferioară şi superioară se obţine o impulsie aproximativ dreptunghiulară, mai scurtă dscît impulsia iniţială. Sin. Circuit de derivare; sin. (impropriu) Circuit de diferenţiere. V. şi Circuit de calcul, şi Calculator electronic. î. Deriva}ia proiectilului. Tehn. mii.: Unghiul cu care planul vertical tun-proiectil se abate de la planul vertical al axului ţevii gurii de foc, din cauza mişcării de rotaţie a proiectilului în aer (daca mişcarea proiectilului care se roteşte s-ar produce în vid, derivaţia nu s-ar produce). Derivaţia e caracteristică proiectilelor trase din guri q'e foc ghintuite şi, pentru bătăile curente, poate avea sen- JL I 1 I _L_ l I i i I mai lunga, sul spre dreapta sau spre stînga, după cum rotaţia proiectilului se face în sensul acelor unui ceasornic, sau în sens invers. Pentru bătăile mari, la cari înălţimea vîrfului traiectoriei e mare, derivaţia îşi poate schimba sensul. în acest caz, traiectoria proiectilului în aer dsscrie o curbă < strîmbă, spreaeo-sebire de traiectoria în cazul bătăilor obişnuite, care e o curbă plană. 2. Derivaţie, pl. derivaţii. Gen.: Ramificaţie secundară a unui curs de apă, a unei conducte de fluid, a unei conducte electrice, a unei canalizaţii, a unei căi de comunicaţie, etc., care poate fi temporară sau permanentă. Exemplu: Lucrările tehnice prin cari se abate parţial sau total debitul unui curs de apă, în vederea folosirii lui în diferite scopuri (producere de forţă, irigaţie, alimentări cu apă, etc.) sau pentru a permite executarea unor construcţii î n aval de punctul de plecare a derivaţiei. 3. Derivaţiile unei algebre. Mai.: Fie E o algebră pe un inel comutativ A (avînd un element unitate). Se numeşte derivaţie a algebrei E orice endomorfism D al yl-modulului lui E, astfel ca D(xy) = D(x)-y-ţ-x •D(y). Se deduce formula lui Leibnitz Derivaţia proiectilului. 5) unghi de derivaţie al proiectilului; J) plan vertical de tragere; 2) plan vertical tun-punct de cădere (atmosferă calmă). Dp(xy)=t>o(k) °k p-k M- III. Obţinerea unei impulsii de durată mai scurtă dintr-una de durată cu ajutorul unui circuit derivator, a) impulsia iniţială; b) impulsia după circuitul derivator; c) impulsia după amplificare; d) impulsia după limitare superioară şi inferioară; 1,2) nivelurile de limitare. Dacă E are un element unitate e, D(e) = D(e2)~2 D(e); deci D(e) = 0, apoi D(ne) = nD (e)~0, pentru n întreg. Pentru orice element a A, D (ae) = aD(e) = 0. Dacă Di şi Dş sînt derivaţii ale lui E, D\ — D2 şi aD\, a £ E, sînt de asemenea derivaţii ale lui E\ altfel spus, rr.u'ţimea derivaţiilor lui E e un submodul al A-mo du Iu(ui (E) al tuf uror endomorfismelor ^-modulului iui E. Produsul D\D2 nu e o derivaţia. Endomorfismu! D — D2D\ — — D\D2 al y4-modulului E e o derivaţie a algebrei E. Pentru orice derivaţie D a unei algebre E şi pentru orice element a al centrului lui E, endomorfismul aD(x), notat aD, al ^4-modulului E, e o derivaţie a algebrei E. Aplicaţia x->D(ax) nu j e o derivaţie. ; Mulţimea derivaţiilor unei alge- ! bre £,. posedînd adiţiunea şi legea externă (a, D) —> aD, unde a aparţine v centrului C al lui E, e un C-moc'ul. % Dacă S e un sistem de generatori \ ai unei algebre E, -şi daca două de- \ rivaţii, D\ şi D2l ale lui E, au aceeaşi \ valoare pentru orice element al lui S, ele sînt identice. 4. Derivă, pl.derive. 1. Tehn. mii.: Unghiul format de planul de tragere al unei guri de foc (planul vertical care Amp|asarnentu| unui tun cu conjine axa fevii ei) cu planul de ochire 0 b'rserica drept reper 5i cu (planul vertical care trece prin centrul 0 tin)S inspa}ele unei c,esfe optic al lunetei şi printr-un reper auxi- {_j_A e deriva) liar vizat prin lunetă), măsurat în sensul acelor unui ceasornic, de la planul de tragere (v. fig.), la o gură de foc. Deriva se foloseşte la tragerile indirecte cu gurile de De rivă 186 Derivă foc, cînd finfa nu e văzută direct de la un tun (ea se găseşte, de exemplu, înapoia unei creste), dar se vede un punct oarecare, pentru care unghiul dintre direcţia tun-fintă şi direcţia tun-punct de ochire e cunoscut. Sin. Unghi de derivă. i. Derivă. 2. Av., Fofgrm.: Unghiul dintre direcţia axei longitudinale a unei aeronave în zbor orizontal cu vînt lateral şi direcţia de drum a traiectoriei urmate de aeronavă faţă de sol, penfru fiecare punct al acestei traiectorii, adică unghiul* dintre direcţiile cap adevărat şi drum adevărat. în zbor orizontal cu vînt lateral, aeronava se deplasează în direcţia rezultantei dintre vitesa proprie de zbor faţă de aer şi vitesa vîntului, care defineşte direcţia şi mărimea vi-fesei de drum fafă de sol. TriungHiu| vjfese|0r. Triunghiul format de vectorii vitesei proprii K , vitesei vîntului Vv şi vitesei de drum Vd, se numeşte triunghiul viteselor sau triunghiul vîntului (v. fig. /). în acest triunghi, unghiul dintre Vp şi Vă e deriva A, numită şî unghi de derivă, iar unghiul dintre vectorii Vd şi Vv se numeşte unghiul vîntului a. După partea în care aeronava e antrenată de vîntul lateral, se deosebesc: deriva de fribord sau pe dreapta şi deriva de babord sau pe stînga. Deriva se măsoară de Ia direcţia axei longitudinale a aeronavei (adică de Ia direcţia cap adsvărat) pînă Ia direcţia de drum, în grade de Ia 0*‘*180°, şi anume deriva de tribord (pozitivă) în sensul acelor unui ceasornic, şi deriva de babord (negativă) în sens contrar acelor unui ceasornic. Mărimea derivei, care depinde de vitesa proprie Vp, de vitesa vîntului V şi de unghiul vîntului a, poate fi determinată din triunghiul viteselor, cu ajutorul riglei de calcul de navigaţie, după formula: • A ^ • sin A = tt~ sin a, P în care a e unghiul vîntului, care se măsoară de la direcţia de drum în sensul acelor unui ceasornic (de la 0-3600), sau poate fi calculat ca diferenţa (v. fig. / sub Drum 3) a = Va~Da dintre unghiul de vînt adevărat V^ care defineşte orientarea vîntului (direcţia şi sensul în care bate) şi se măsoară de la direcţia Nord adevărat în sens dextrogir (de Ia 0—360°), şi dintre drumul adevărat Da. Deriva se poate determina şî cu ajutorul unui derivometru. Deoarece, la vitesele de zbor actuale, mărimea derivei A nu depăşeşte 10-—15° şi sinusul unghiurilor mici e aproximativ egal cu unghiul exprimat în radiani, se poate utiliza formula aproximativă A^Amax sin «- în care Amax e deriva în cazul unui vînt perpendicular pe direcţia de drum (a = 90°), calculată în grade din formula Amax ** VvlVp- *-a unghiuri ale vîntului de la 0»*180°, deriva e pozitivă, iar Ia unghiuri de la 180° la 360°, deriva e negativă (v. şî sub Drum 3). Penfru a impune aeronavei să se deplaseze în direcţia de zbor intenţionată faţă de sol, aeronava trebuie derivată cu II. Cazuri tipice de unghiuri de derivă fotogram-metrică. AB) direcţia de fotografiere; BC) direcţia vîntului; -AC} direcfia rezultantă de zbor. un unghi de corecţie, faţă de direcţia în vînt; unghiul de corecţie, numit confrader/vă, nu are în general aceeaşi mărime ca unghiul de derivă şi se măsoară în sens contrar acestuia (faţă de direcţia drum a-devărat). . în cazul unui zbor fotogrammetrie, unghiul de derivă corectat asigură acoperirea longitudinală normală a aerofoto-gramelor succesive dintr-un şir dat. A-ceastă corectare se face la amplasamentul camerei aerofoto-grammetrice, în cadrul suportului ei, printr-o rotire (con-traderivă) în sens invers, corespunzătoare direcţiei AC faţă de AB. Se deosebesc patru cazuri tipice de unghiuri de derivă fotogrammetrică, şi anume: cazul I: derivă fotogrammetrică corespunzătoare unui vînt din faţă-oblic, dreapta (v. fig. II a); cazul II: derivă fotogrammetrică corespunzătoare unui vînt din faţă-oblic, stînga (v. fig. II b); cazul III: derivă fotogrammetrică corespunzătoare unui vînt din spate-oblic, dreapta (v. fig. II c); cazul IV: derivă fotogrammetrică corespunzătoare unui vînt din spate-oblic, stînga (v. fig. II d). Sin. Unghi de derivă. V. şî sub Abatere aerofotogrammetrică, şi sub Abatere, unghi de 2. indicator de Av.: Sin. Derivometru (v.). 3. unghi de Fotgrm.: Sin. Derivă (v. Derivă 2)* 4. Derivă. 3. Av.: Planul fix, anterior, al ampenajului vertical (v.) al unui avion. Deriva şi direcţia formează împreună ampe-najul vertical, care asigură stabilitatea şi manevrabilitatea avionului în zbor, în jurul axei lui de giraţie. 5. Derivă. 4. Nav.: Unghiul dintre direcţia planului diametral al navei şi direcţia de deplasare a acesteia sub acţiunea vîntului sau a unui curent marin. Se deosebesc: derivă de vînt şi derivă de curent. Deriva de vînt e practic determinată de unghiul format de siajul navei (dîra de spumă de la pupă) şi planul diametral al acesteia. Acest procedeu e folosit numai la veliere la cari, datorită suprafeţei mari expuse vîntului (chiar cînd velele sînt strînse), deriva se datoreşte aproape în întregime acţiunii directe a vîntului asupra navei. La navele cu propulsiune mecanică, deriva de vînt nu se datoreşte acţiunii directe a vîntului asuprasuprastructurii(relativreduse), ci acţiunii curentului local provocat de vînt, a cărui vitesă e de circa 2% din vitesa vîntului. Direcţia acestui curent diferă cu circa 30° de direcţia vîntului, datorită efectului Coriolis, fiind abătut spre dreapta vîntului în emisfera nordică şi spre stînga în emisfera sudică. Din acest motiv, deriva diferă la vînturi cu aceeaşi intensitate şi la acelaşi unghi faţă de planul diametral al navei, după cum bat din babord sau din tribord. Astfel, considerînd nava în emisfera nordică (v. fig.), vîntul V din tribord făcînd un Derivă 187 Derivomeîru Deriva- de vînt a unei nave pentru diferite direcţii ale vîntului. a şi b) vînt la 30° din prora-tribord, respectiv din prora-babord; c şi cf) vînt de la fravers tribord, respectiv babord; e şi f) vînt drept în proră, respectiv în pupă; V) direcţia vîntului; C) curentul; Cj) componenta de derivă a curentului; C2) componenta de variaţie a vitesei. unghi de 30° cu planul diametral al navei provoacă un curent C, care dă o componentă mare de derivă Q, şi una mai mică C2, care micşorează vitesa navei. Acelaşi vînt, bă-tînd din babord, provoacă un curent C dirijat în planul diametral ai navei, care micşorează vitesa acesteia, fără a da deriva (v.fig.b). în fig.c, d, e, f sînt reprezentate derivele de vînt şi micşorarea vitesei pentru diferite direcţii ale vîntului. Datele referitoare la unghiul dintre direcţia vîntului şi curentului, şi a vitesei acestora, sînt valabile numai în cazul cînd nu există curenfi permanen}i sau locali (cari pot modifica apreciabil curentul provocat de vînt). Deriva de vînt are, în general, o valoare estimativă bazată pe expe-. rienţă şi pe cunoaşterea navei. Deriva de curent se poate determina grafic, pe hartă şi anume compunînd vectorii vitesa navei şi a curentului, Deriva serveşte la convertirea (corectarea) drumurilor, fiind considerată, în calcule, pozitivă cînd nava derivează spre tribord, şi negativă, cînd derivează spre babord. î. Derivă. 5. Nav.: Distanţa dintre punctul adevărat al navei (determinat cu mijloace astronomice sau electronice) şi punctul estimat (calculat pe baza capului urmat şi a vitesei navei). Se măsoară în mile marine, sensul derivei fiind considerat de la punctul estimat la punctul adevărat. 2. Derivă continentală. Geol.: Deplasarea laterală, în diferite direcţi[, a platformelor continentale actuale, provenite din ruperea unei platforme continentale unice, iniţiale, ca urmarea rotaţiei Pămîntuiui şi a atracţiunilor exercitate de aştri. Continentele formate din material sialic, mai uşor, ar migra plutind pe magma simatică, mai grea.-Ipoteza derivei continentale (translaţiei) a pus în concordanţă permanenţa basinelor oceanice şi a continentelor (dedusă din lipsa totală a depozitelor abisale tipice actuale, din profilurile geologice şi din diferenţa mare de coiă medie a platformelor oceanice şi continentale), a căror suprafaţă totală a rămas aproximativ aceeaşi de-a lungul timpului geologic, fără însă ca amplasamentul lor să se fi păstrat în aceleşi loc, —cu înrudirile evidente de faună fosilă terestră, pînă la Carbonifer incluziv, între continente (de ex. între America de Sud şi Africa), care a necesitat existenţa în trecut, a unor punţi de uscat, cari au dispărut ulterior sub nivelul oceanului. Din punctul de vedere geofiziografic, ipoteza derivei continentale se bazează, în special, pe asemănarea dintre forma marginii continentale de vest a Africii şi forma marginii de est a Americii de Sud, separate de Oceanul Atlantic. Continentele, după ce s-ay separat şi au început sa se deplaseze lateral spre est şi spre vest, s-au încreţit în zona Io de frunte (pe direcţia deplasării), formînd catene orogenice de bordură. De aceea, coastele de vest ale celor două Americi sînt mărginite de munţi (coaste de tip pacific), iar cele estice sînt constituite din zone tabulare, afectate eventual de falii gravitaţionale. Critica principală care se aduce acestei ipoteze e distanţa enormă pe care au trebuit să o parcurgă continentele pentru a forma actualele oceane şi forţa cu totul insuficientă a elementelor extraterestre invocate drept cauză a migratiunii continentale laterale. 3. Derivometru, pl. derivometre. Av., Fotgrm.: Instrument de bord pentru măsurarea unghiului de derivă al unei aeronave în zbor normal. Unghiul de derivă se citeşte pe cadranul circular, gradat, al instrumentului, rotind dispozitivul lui reticular într-un plan orizontal, pînă cînd obiectele de pe sol par că se deplasează sub aeronavă pe linii paralele cu linia reticulului de referinţă. La avioanele moderne, derivometrul e inclus într-un vizor de navigaţie combinat, care serveşte atît la determinarea unghiului de derivă, a vitesei de drum faţă de sol, a vitesei şi direcţiei vîntului, cît şi la măsurarea unghiurilor orizontale ale relevmentelor şi a unghiurilor verticale ale reperelor de orientare. în cazul zborului deasupra unei regiuni fără repere terestre, de exemplu deasupra mării, se utilizează ca reper artificial / de orientare o bombă fumigenă a/uncată peste bord. în cazul / zborului fără vizibilitate / la sol, unghiul de derivă se determină cu ajutorul radiolocatorului panoramic, prin sistemulcircular de radionavigaţie şi, uneori, prin utilizarea radio-compasului. Exemple: De r i vome tru cu vizor: Derivometru folosit pentru corectarea unghiului de derivă şi pentru orientarea camerei aerofotogrammetrice în timpul zborului de aerofotografiere. El e ataşat direct la camera fotogrammetiică şi cuprinde o alidadă 2, cu fire reticulare, care se poate roti pînă cînd obiectele de pe teren par că se deplasează paralel cu aceste fire, şi un vizor 1, prin care se observă terenul (v. fig, /); unghiul de derivă se citeşte pe un cadran 5, care poate fi manevrat cu manivela 6. Derivometru cu bandă: Derivometru folosit pentru orientarea camerei aerofotogrammetrice în timpul zborului de aerofotografiere, cum şi pentru reglarea vitesei de zbor şi corectarea unghiului de derivă prin rotirea camerei aerofotogrammetrice în cadrul suspen-siunii ei. Instrumentul e constituit dintr-o cameră de vizare terminată la partea superioară cu uji ecran de vizare, iar la partea inferioară, cu un obiectiv de observare (v. fig. //). în interiorul camerei de vizare se găseşte o bandă fără fine, căreia i se imprimă o vitesa de deplasare (de ' er vome ru cu a* derulare) corespunzătoare vitesei de deplasare a avionului. Cînd se înregistrează unghiul de derivă t|, indicat pe ecranul derivomehului, se rotesc sincronizat camera aerofotogram-metrică şi camera vizorului, cu unghiul tj, pînă cînd se corectează deriva de zbor. I. Derivometru. 1) vizor; 2) alidadă; 3) şurub pentru rotirea alidadei; 4) placă orientată după axa longitudinală a avionului; 5) cadran circular gradat ( —50°---0°—f-50°) pentru citirea unghiului de derivă; 6) manivelă pentru rotirea ^ cadranului. Derivor 188 Desalbuminare 1. Derivor, pl. derivoare. Nav.: Placă de metal sau de lemn, de diferite forme, dispusă în planul diametral al îm-barcafiilor cu vele, şi care poate fi coborîtă sub chilă, pentru a micşora deriva provocată de vînt, prin mărirea ariei secfiunii diametrale a acesteia (v. fig.). Pe vînt tare, derivorul se ridică în interiorul îmbarcaţi ei, deoarece cuplul produs de forţa vîntului pe vele şi rezistenţa apei pe planul de derivă mărit (prin derivor) poate provoca răsturnarea îmbarcaţiei. 2,Dermatin. Mineral.: Amestec mineral în care serpentinul e componentul principal (Termen vechi, părăsit.) *3. Dermafînă. Ind. piei.: înlocuitor al pielii, obţinut prin aglomerarea, cu ajutorul unui liant, a fibrelor de pieie naturală obţinute prin măcinarea unpr deşeuri de piei tăbăcite mineral sau vegetal. Fibrele întrebuinţate la fabricarea dermatinei trebuie sa aibă lungime suficientă, pentru ca să asigure posibilitatea de împîslire. Drept lianţi se folosesc, fie emulsii de latex de cauciuc natural, fie adezivi pe bază de răşini sintetice. Amestecul de fibre de piele şi liant, de o anumită consistenţă, e presat în foi sau în plăci de grosimi diferite, în funcţiune de proprietăţile pe cari urmează să le aibă materialul. Dermatina e întrebuinţată ca material pentru ştaifuri şi bombeuri, pentru branţuri, ca talpă intermediară, ca talpă de uzură pentru încălţămintea de casă (uneori chiar pentru cea de stradă), ca înlocuitor al pieilor de blanc şi toval, folosite la fabricarea articolelor de marochinărie şi de voiaj. 4. Dermatcl, Farm.: (HO^Cgb^ — COOBi(OH)2. Galat bazic de bismut, medicament cu proprietăţi antiseptice slabe, utilizat în dermatologie în tratamentul local al infecţiilor sau ca antidiareic astringent, absorbant. Se prezintă sub formă de pulbere amorfă, galbenă, inodoră, insipidă, insolubilă în apă, în alcool, în eter, etc. 5. Dermă.Ind. piei.: Partea pielii, care se supune operaţiei de tăbăcire şi care rămîne după îndepărtarea epidermei, a părului, a glandelor sebacee şi sudoripare şi a ţesutului conjunctiv adipos subcutan. Derma e formată dintr-un ţesut des de fibre conjunctiv^ coiagene. întrepătruns cu acesta există şi un ţesut mai rar de fibre de elastină. O importanţă cu totul secundară au ţesutul muscular şi cel adipos, celulele conjunctive izolate şi ţesutul nervos fin, cari se găsesc în unele părţi din dermă. Fibrele ţesutului conjunctiv colagen sînt împletite şi concrescute în toate direcţiile. în dermă se deosebesc două straturi — stratul papilar şi stratul reticuiar —, deosebite prin structura istologică, cari au importanţă şi semnificaţie diferite pentru tăbăcire, deşi ambele sînt formate din acelaşi fel de ţesut conjunctiv colagen. Stratul papilar, în contact imediat cu epiderma, e format din fibre coiagene mai subţiri decît cele din stratul reticuiar şi în proporţie mai mică decît fibrele de elastină. Spre deosebire de împletitura deasa şi foarte omogenă a stratului reticu!ar, reţeaua de fibre conjunctive a stratului papilar e afînată de foliculii piloşi, de glandele sebacee şi de glandele sudoripare, de muşchii erec-tori ai părului, de capilarele sangvine şi de spaţiile limfatice situate în ea. Stratul papilar, delimitat spre exterior de o membrană caracteristică, în care se găsesc porii pielii, determină proprietăţile externe specifice ale pielii tăbăcite, aspectul şi frumuseţea caracteristică. Stratul reticuiar al pielii, în special, determină rezistenţa fizicomecanică a ei. Raportul dintre grosimea stratului papilar şi a stratului reticuiar diferă după felul animalului şi se modifică odată cu creşterea în vîrstă a acestuia, în favoarea unei dezvoltări mai puternice a stratului reticuiar. 6. Dermolit. Geo/.: Rocă magmatică efuzivă, rezultată din consolidarea curgerilor relativ liniştite de lavă, a cărei suprafaţă, după solidificare, rămîne ornată cu forme de torsionare (asemănătoare frînghiilor împletite) şi cu forme de curgere fluidală de diferite aspecte (solzi, lobi ramificaţi). Sin. (pentru iavele actuale) Lavă cordată. 7. Dernbaehif. Mineral.: Beudantit. (Termen vechi, părăsit.) 8. DernogieiCr sol Ped.: Sol format sub influenţa apei freatice, foarte puţin mineralizată, în zonele de pădure cu umezeală multă. V. şi sub Lăcovişte (v.). 9. Derocare. Mine, Nav.: Operaţia de sfârîm^re a rocilor stîncoase, ia dezvelirea unui zăcămînt care urmează să fie exploatat la zi (în carieră), ia adîncire3 şenalului navigabil al unei ape care are fundul stîncos, etc. Derocarea se execută cu mijloacele miniere obişnuite (perforatoare, explozivi, etc.). Penfru derocarea fundurilor stîncoase se foloseşte, fie o dero-şeză (v.), materialul rezultat fiind evacuat prin dragare, fie un clopot scufundător (v.). în.ultimul caz, cînd fundul e constituit din roci tari, operaţia se execută cu ciocane pneumatice, iar cînd e constituit din roci moi, se execută cu perforatoare electrice. Evacuarea materialului se face ca la fundaţiile executate cu chesoane cu aer comprimat. 10. Deroşeză, pl. deroşeze. Hidrof.: Instalaţie care serveşte la derocarea fundurilor stîncoase ale apelor, prin lovituri repetate date cu ajutorul unor piloane metalice g^ele (10—20 t). Deroşeza e formată dintr-o îmbarcaţie, constituită din 1—2 pontoane metalice, care susţine o platformă cu o sonetă care ridică 1—2 piloane metalice, cu ajutorul vinciurilor, lăsîndu-le apoi să cadă de la înăljimea de 3—4 m. 11. Derrick. Mş. V. sub Macara. 12. Derris. Bot.: Gen de plantă din familia Leguminosae, ale cărui specii (Derris elliptica, D. uliginosa, D. malaccensis, D. chinensis, etc.), originare din Maiaezia (numite de indigeni „tuba”), conţin în rădăcina şi într-o parte din tulpină o răşină din care s-au izolat mai mulţi compuşi cu acţiune toxică asupra animalelor cu sînge rece (peşti, artropode, etc.), printre cari rotenona, deguelină, tefrosina şi alte substanţe ,,rotenoide". în comerţ, derris-ul se găseşte sub forma de rădăcini proaspete, de pulbere de rădăcini, de extrase acetonice sau alcoolice concentrate, şi de diferite preparate insecticide finite. Sin. Deguelia. 13. Derulare. Ind. lemn.: Debitarea buştenilor în foi de furnir (de diferite grosimi, variind între 0,15 şi 6 mm sau, rareori, pîna la 10 mm), efectuată la maşina de derulat furnir. V. şi sub Furnir. 14. Derula?, maşină de ~ furnir. Ind. lemn.: Maşină pentru prelucrarea lemnului prin tăiere, care serveşte la debitarea buştenilor în foi de furnir subţiri, continue şi cu grosime uniformă pe toată lungimea lor. V. sub Furnir. îs. Deruiaior, pl. derulatoare. C/nem.: Dispozitiv simplu, format din două platane cu miezuri, montate pe o masă, folosit la rebobinarea peliculei cinematografice de pe un miez pe altul. Derulatoarele orizontale sînt echipate cu platane orizontale şi, de obicei, cu motor, şi se folosesc în special în secţiile de montaj şi de control tehnic, cînd odată cu rebobinarea peliculei e necesară şî efectuarea unui control al stării ei pe întreaga lungime a bobinei. în acest scop, în masa de-rulatorului orizontal, între platane, e practicat un orificiu dreptunghiular acoperit cu sticlă mată, sub care se găseşte un bec. — Derulatoarela verticale se folosesc în special în cabinele de proiecţie, penfru „întoarcerea" bobinelor de film după proiecţie. Ele se construiesc, de obicei, cu acţionare manuală şi cu demultiplicare, pentru a prelungi durata de folosire a filmului. i6. Desalbuminare. V, Dezajbuminare, Influenfa derivorului asupra stabilităţii îmbarcatiei cu vele. I) derivor; Fv) forţa vîntului; D) direcţia de derivă; R) rezistenta apei pe planul de derivă. Desalinare 189 Desaminaze 1. Desalinare. Ind. petr.: îndepărtarea sărurilor rămase în ţiţeiul deshidratat. Ţiţeiul se deshidratează în prealabil la schele, iar îndepărtarea definitivă a apei rămase şi a sărurilor din e! se face în rafinării. Ţiţeiul se predă, la oficiile de conducte şi la rafinării, cu un conţinut de apădemaximum2% din cantitatea totală de ţiţei predat. Pentru desalinare, ţiţeiul deshidratat în prealabil pînă-la 2»**3% se amestecă cu o cantitate de apă nesărată de 10—20% din cantitatea totală de ţiţei. Apa nesărată de spălare disolvă sărurile şi se amestecă cu apă de strat, emulsionata, care conţine săruri. Emulsia obţinută artificial se descompune prin procedee chimice sau electrice. Prin aceasta, sărurile se îndepărtează cu apa de spălare decantată. în instalaţiile moderne de desalinare, conţinutul în sare al ţiţeiului se reduce la 0,2- 0,3 şi chiar la 0,08 kg sare la 10000 I ţiţei. 2. Desalinizare. Ped.: Proces invers salinizării (v.), care consistă în levigarea sărurilor (în ordinea solubilităţii lor) din orizonturile superioare ale solurilor saline şi în transportul lor mai în adîncime, ca urmare a coborîrii nivelului apei freatice mineralizate sub adîncimea critică (v.) şi, prin aceasta, a întreruperii sau a slăbirii legăturii de continuitate hidrologică între stratul freatic şi stratul de sol. Coborîrea nivelului freatic se produce, fie în mod natural, ca urmare a coborîrii nivelului de bază al* cursurilor de apă, favorizîndu-se astfel drenajul şi accentuînd acţiunea de levigare a curenţilor de apă descendenţi, — în care caz iau naştere soluri alcalice, în al căror complex argilohumic sînt adsorbiţi ionii de sodiu, — fie forţat, prin plantări de arbori în perdele. Procesul de desalinizare are loc, de cele mai multe ori, în regiuni cu relief vechi (delte vechi, terase fluviale vechi, terase marine, formaţiuni sedimentare cu acumulări coluviale, loessoide, etc.). în stadiile iniţiale ale desaliniză ii, sărurile levigate în perioadele mai umede ale anului (toamna, iarna şi uneori primăvara) se ridică din nou în timpul verii, odată cu curenţii capilari de apă, şi se depun la un nivel inferior celui de la care au fost levigate. Fenomenul se repetă în fiecare an; prin alternanţa de salini-zare-desalinizare se ajunge treptat la soloneţizare, adică la transformarea solurilor saline în soloneţuri (v.). Pentru a împiedica acest fenomen se recomandă să se trateze solul respectiv cu gips, ceea ce are drept rezultat înlocuirea sodiului din complexul argilohumic cu calciu: 3. Desamarare. Nav. V. Dezamarare. 4. Desamidinaze, sing. desamidinază. Chim. biol.: Enzime cari au proprietatea de a cataliza scindarea hidrolitică a ureei, dintr-o combinaţie guanidinică. Se deosebesc următoarele desamidinaze mai importante: Argininamidinaza sau arginaza catalizează scindarea hidro-litică a argininei în ornitină şi uree. Argininamidinazele sînt foarte răspîndite în regnul vegetal şi în cel animal şi se găsesc în concentrajie deosebit de mare în nucleul celulei hepatice a mamiferelor, cum şi în unele seminţe de plante, în mucegaiuri şi în diferite bacterii. Creatinaza catalizează scindarea hidrolilică a ureei din creatină. Creafinaza are o activitate optimă la />H 6,7, iar funcţiunile azidice, ciano, dietilditiocarbaminaful, cum şi substanţele capabile să formeze complecşi îi inhibesc activitatea. Glicociaminazele catalizează scindarea hidrolilică a glico-ciaminei. Glicociaminazele sînt enzime intracelulare cari se izolează din bacteria Pseudomonas ovalis. Activitatea opiimă are loc la pH 8,6; Ele au aceiaşi inhibitori ca şi creatinazele, însă, spre deosebire de acestea, sînt activate de ionii Mn++, cu deosebire în prezenţa cisteinei. Creatininazele catalizează scindarea creatininei (v.) în uree, în amoniac şi în alte substanţe încă nedefinite. Mecanismul reacţiei încă n-a putut fî clarificat. Activitatea optimă a crea-iininazelor din Pseudomonas ovalis are loc la pH 6,8 şi e inhibită de funcţiunile azidice şi ciano, dar nu de dietilditiocarbaminat. Sistemele enzimatice arginindihidrolazice catalizează scindarea argininei direct în ornitină, în amoniac şi în bioxid de carbon, corespunzător unei acţiuni de dublă hidroliză. Arginin-cihidrolazele au activitatea optimă la pH 6,4. Ionul feros Fe++ măreşte activitatea enzimei, pe cînd grupările azidice şi ciano o inhibesc. Guanidiniminazele catalizează scindarea hidrolitică a crea-tininei în metilhidantoină. în aceleaşi condiţii, din arcaină se formează, alături de agmatină şi putrescină, care rezultă prin dezamidinare, şi monocarbaminilputrescina şi carbaminilag-matina. 5. Des a mi nare. Chim. biol. V. Dezaminare. 6. Desaminaze. Chim. biol.: Enzime foarte specifice, cari se deosebesc între ele prin acţiunea lor asupra diferitelor aminopuiine, cum sînt adenina, guanina, citidina, sau asupra pentozoderivaţilor, cum, sînt nucleozidele, sau asupra derivaţilor pentozofosforici, cum sînt nucleotidele. Se cunosc următoarele desaminaze: Adenaza, care catalizează dezaminarea hidrolitică a ade-ninei, la hipoxantină. Această enzimă lipseştedin organismul uman, dar se găseşte în muşchiul de vită şi în laptele de vacă. în general, în organism nu se dezaminează adenina liberă, ci adenozina sau acidul adenilic, cari sînt hidrolizate cataliiic sub acţiunea adenozinaminazei, respectiv a adenilataminazei. Sin. Adenin-aminază. Adenozinaminaza catalizează dezaminarea hidrolitică a adenozinei — care se găseşte sub formă de adenozin-ribo-zid — la inozină ( = hipoxantozină sau hipoxantozinribozid). Adenozinaminaza e foarte răspîndită în muşchi, în ficat, splină, pancreas, în epiteliul tubului digestiv, în ţesutul nervos, etc., şi poate fi activată de cianură, de semicarbazidă şi de hidro-xilamină. Guanaza catalizează dezaminarea hidrolitică a guaninei la xantină. Se găseşte în numeroase organe animale, şi în special în ficat, în pancreas şi în rinichi, cum şi în seminţele de lupin. Guanaza nu catalizează dezaminarea hidrolitică a guanozinei. Sin. Guaninaminază. Guanozinaminaza catalizează dezaminarea hidrolitică a guanozinei la xantozină. Se poate separa de guanază, prin absorpţie pe aluminiu hidroxicianură. Se găseşte îfi creier, în pancreas, ficat, splină. Adenilataminaza catalizează dezaminarea hidrolilică a acidului adenozin-5'-fosforic, care se găseşte în muşchii mamiferelor, dar nu catalizează dezaminarea hidrolitică a acidului adenozin-3'-fosforic, care se găseşte în drojdii. — Specificitatea sa e foarte mare. Adenilataminaza e inactivă faţă de acidul adenilic din drojdia de bere, faţă de adenozină, adenina, guanozină, gua-nină, adenozin-trifosfat şi cozimază. Sin. AMP-aminază; Des-aminaza acidului adenilic. Guanilataminaza catalizează dezaminarea hidrolilică a acidului guanilic în acid xantilic. Se găseşte în ficatul de cobai şi e inhibită de fluorura de sodiu. Cifozinaminaza catalizează dezaminarea hidrolitică a cito-zinei în uracil. Se găseşte în drojdii şi în Escherichia coli, şi are activitatea optimă la pH 7. Citidinaminaza catalizează dezaminarea hidrolitică a citi-dinei în uridină. Activitatea ei e strict specifică, şi nu poate cataliza dezaminarea hidrolitică a citozinei, a adeninei, a adenozinei, guaninei şi guanozinei. Poate fi izolată din Escherichia coli. Determinarea activităţii desaminazelor se bazează pe dozarea amoniacului format prin distilare şr titrare. Aceste enzime încă nu au putut fi preparate în stare absolut pură. Desarborare 190 Descărcare Nuclein(des)aminazele sîni foarte răspîndite în organe, corespunzător importantei lor pentru metabolismul substanţelor nucleinice, ale nucleului celular. Deosebit de bogat şi dezvoltat e sistemul enzimatic al ficatului şi, mai simplu, acela al muşchilor. Degradarea substanţelor nucleinice conduce de cele mai >multe ori la acid uric şi, mai departe, la alantoină ca stadiu final. Componenţii purinici ai substanţei nucleinice sînt astfel oxidaţi, după o dezaminare prealabilă. Aceasta dezaminare e produsă de enzime cu o mare specificitate, cari se numesc nucleindesaminaze sau purindesaminaze. — Sin. Aminaze, Nucfeinaminaze. 1. Desarborare, Nav. V. Dezarborare. 2. Desargilare. Prep. miri. V. Dezargilare. 3. Desargilor, pl. desargiloare. Prep. min. V. Dezargilor. 4. Desămînţare. Ind. text.: Desfacerea învelişului capsular al capsulelor de in şi separarea de pleavă a seminţelor, cu ajutorul unui curent de aer şi al unor site. Se obţin seminţe brute în proporţia de circa 25% din greutatea capsulelor, iar 1 m3 sămînţă brută are greutatea de 650---700 kg. Seminţele obţinute prin desămînţare conţin impurităţi în proporţia de 10**-15%. Pentru o curăţire mai bună ele se decus-cutează cu ajutorul unor maşini speciale. 5. Desămînfaf, maşină de Ind. text.: Maşină penfru desfacerea învelişului capsulelor de in şi pentru separarea seminţelor de resturi capsulare, de frunze şi de tulpini. Maşina e constituită dintr-un cadru de lemn, pe care sînt montate ventilatoare cari realizează curentul de aer necesar, şi din site cari se pot schimba. Sitele au ochiuri de diferite mărimi, servind la o primă separare a seminfelor de in de celelalte resturi. Pincipiul de funcţionare al maşinii de desămînţat e similar ca acela al batozelor. o. Desărare. 1 .Ind. alim.: Tratamentul de îndepărtare a sării din unele legume ca fasolea verde, fasolea ţucără, fasolea grasă, ardeii, bamele, tarhonul, frunzele de viţă, etc., cari au fost conservate prin suprasărare (adaus de 25*"30% NaCI din greutatea legumelor). Desărarea legumelor se execută înainte de a fi date în consum, prin scufundare în apă rece timp de 12---24 de ore, în apă caldă timp de 3*--4 ore, spălare repetată cu apă caldă, sau, eventual, prin fierbere. Odată cu sarea se solubilizează şi deci se îndepărtează circa 50% din substanţele nutritive din legume. 7. Desărare. 2. Ind. petr.: Sin. Dezemulsionare (Termenul e impropiu pentru această accepţiune.). V. Dezemulsionare. 8. Desărăfurare. Agr., Ped.: Acţiunea de îndepărtare a sărurilor minerale solubile din masa unui sol salin. 9. Descartes, foliul lui Geom. V. Foliul lui .Descartes. 10. ovalefe lui Geom. V. Ovalele lui Descartes. 11. teorema lui Mat.: Teoremă conform căreia numărul de rădăcini pozitive ale unei ecuafii algebrice cu coeficienţi reali f(x) = 0 nu depăşeşte numărul de variafiuni ale primului membru, diferenţa dintre ele fiind un număr par. Aplicînd această teoremă transformatei în — x, /(-*)=o (v.), se obfine o teoremă analogă pentru rădăcinile nega-tive. Dacă v e numărul de variaţiuni, iar v' e numărul de variaţiuni ale transformatei în — x, se deduce că numărul de rădăcini reale ale ecuaţiei f(jc) = 0 e cel mult dife- renţa fiind un număr par. Pentru ca o ecuaţie să aibă toate rădăcinile pozitive trebuie ca primul său membru să fie complet şi să prezinte numai variaţiuni. 12. Descălţarea plantelor. Agr., Silv.: Fenomen dăunător anumitor plante (semănături de toamnă, puieţi), datorit anumitor condiţii naturale sau mecanice, şi care consistă în: ridicarea lor parţială din locul de împlantare, întreruperea contactului intim cu solul şi împiedicarea alimentării lor în condiţii bune. ^ Cauza cea mai frecventă a descălţării plantelor e succesiunea repetată zilnic a îngheţului şi dezgheţului, care se produce adeseori primăvara şi, mai rar, toamna. Apa de ploaie sau cea provenitşdin topirea zăpezilor se infiltrează în sol pînă la adîncimea stratelor nedezgheţate; cînd apa îngheaţă începînd de la stratele mai adînci către suprafaţă, stratul bogat în apă îşi măreşte volumul, ridicînd stratele superficiale împreună cu plantele. Datorită acestei mişcări, rădăcinile plantelor se rup, în special cele ale plantelor de toamnă, cari au pătruns la adîncime mai mare decît' grosimea stratelor dezgheţate. La dezgheţ, apa conţinută în sol îşi micşorează volumul, şi pămîntul se aşază. Repetarea acestui fenomen — numit înflorirea solului — are ca efect dezrădăcinarea plantelor şi, uneori, scoaterea lor definitivă şi rămî-nerea lor pe suprafaţa solului. Primăvara, odată cu căldurile, cu vînturile uscate şi cu seceta, plantele descălţate, avînd rădăcinile rupte, nu se mai pot alimenta cu apă şi cu materii nutritive şi pier. Sin. Dezrădăcinare. Sin. (parfial; tinde să dispară) Deşosare. 13. Descărcare. 1. Tehn.: Scoaterea parţială sau totală a unei încărcături dintr-un vehicul, dintr-un recipient, etc. Descărcarea obiectelor solide, de exemplu din automobile, nave, vagoane de cale ferată, etc. se poate efectua manual sau mecanizat, cu palane, macarale, elevatoare, etc. Descărcarea lichidelor sau a gazelor din recipiente se efectuează prin transvazare, prin curgere liberă, prin presiune, etc. 14. ~r cheu de C. f.: Sin. Rampă de descărcare (v.). îs. Descărcare. 2. Tehn., Plast.: Procesul de înlăturare totală sau parţială a forfelor exterioare cari acţionează asupra unui corp solid, a unui sistem tehnic (maşină, mecanism, grinzi, etc.), etc. şi cari au produs în prealabil deformafii elastice sau elastoplastice. în cazul unei experienfe simple, de exemplu în cazul unei experienfe de întindere, cît timp tensiunea de întindere e crescătoare, procesul e un proces de încărcare; cînd tensiunea e descrescătoare, procesul corespunzător e un proces de descărcare (indiferent dacă deformafiile sînt numai elastice sau sînt elastoplastice). Dacă epruveta a fost deformată pînă în punctul B din fig. /, în cursiil procesului de descărcare diagrama care se obfine e segmentul de dreaptă BC, paralel cu segmentul OA care corespunde deformării inifiale, elastice, a epruvetei. Dacă tensiunea şi deformafia corespunzătoare punctului B sînt oB şi eB, în timpul descărcării între tensiune şi deformafie există relafia o = gb + E (e — eB), în care E e modulul lui Young. O astfel de descărcare (în care segmentul BC e paralel, cu segmentul OA) se numeşte descărcare perfect elastică. în unele probleme ale Teoriei plasticităfii, datorită faptului că deformafiile plastice sînt foarte mari în raport cu ce|e II. Descărcare rigidă. elastice, acestea din urmă pot fi neglijate. în astfel de cazuri, în cursul procesului de descărcare, materialul poate fi considerat rigid, descărcarea producîndu-se după segmentul BC (v. fig. II). O astfel da descărcare idealizată se numeşte descărcare rigidă. Descărcările reale diferă de cele idealizate descrise mai sus, datorită intervenfiei mai multor fenomene cari uneori nu pot fi neglijate. Astfel, datorită fenomenului de isterezis, des- Descărcare 191 Descarcare elecirică presiune hidrostatică cărcarea nu se mai produce pe un segment de dreaptă BC, ci pe o ramură a buclei de isterezis (linia întreruptă din fig. /). Dacă, în timpul unei experienţe simple, presiunea hidrostatică devine foarte înaltă, procesul de descărcare nu mai e un proces pur elastic, ci un proces elastoplastic. în acest caz, diagrama de încărcare e OAB, unde AB e un segment de dreaptă (consolidare lineară) paralelă cu dreapta repr©zentată prin linia întreruptă OE(v. fig. ///) de ecuaţie a = Ks, unde K e modulul de compresibili-tate. Dacă din punctul B se face descărcarea, se obţine diagrama BCD, în care BC e paralel cu OAşi BC=2 OA, iar CD e paralel cu OE. Segmentul BC reprezintă partea elastică a descărcării, iar segmentul CD, partea plastică. Dacă experienţa nu e simplă, adică dacă intervin mai multe componente ale tensiunilor şi deformaţiilor, definiţia noţiunii de descărcare e oarecum convenţională. Dacă se admite că există o singură suprafaţă critică de plasticitate de forma f (aj, 02, 03) = ^» condiţia de descărcare se scrie sub forma df<0 (v. sub Consolidare). 1. Descărcare. 3. Tehn.: Operaţia de micşorare a puterii active sau aparente, dată sau luată de un sistem electric maşină, aparat, instrument, mijloc de transmisiune, porţiune de instalaţie, etc.), sau a sarcinii electrice adevărate a unui conductor electric. 2. Descărcare. 4. Tehn.: Trecerea unui sistem fizic sau fizi^ochimic dintr-o stare de echilibru împiedicat într-o stare finală de echilibru, însoţită de producerea de lucru mecanic, de căldură sau de energie electromagnetică în exterior. Exemple: descărcarea unui resort, a unei pile electrice (v.), a unui acumulator electric (v.), a unui condensator electric (v. Descărcare electrică 2). s. ~a unui ion. Chim. fiz.: Neutralizarea electrică a unui ion, prin schimb de electroni cu electrodul, din care rezultă atomi sau radicali neutri. Potenţialul de descărcare e în general mai mare decît potenţialul de echilibru, din cauza polarizării. Descărcarea e reversibilă sau ireversibilă, după cum potenţialul de descărcare e foarte apropiat sau e depărtat de potenţialul de echilibru al ionului. 4. Descărcare atmosferică. Meteor.: Descărcare electrică de străpungere, care se produce în timp de furtună, datorită cîmpurilor electrice din atmosfera. Cîmpurile intense se produc prin separarea de sarcini electrice şi apoi prin îndepărtarea lor unele de altele, sub acţiunea vînturilor sau a gravitaţiei. Separarea sarcinilor electrice se face prin pulverizarea fina a picăturilor de apă cari, datorită frecării din timpul căderii lor, se încarcă negativ (iar aerul se încarcă pozitiv), — cum şi prin condensarea, în anumite condiţii, a păturilor de aer suprasaturate cu abur (mediu ionizat). în acest caz, condensarea se produce mai repede în jurul ionilor negativi decît în jurul celor pozitivi, astfel încît, în mişcare, ionii • negativi devin mai grei şi rămîn în urmă faţă de cei pozitivi, în producerea cîmpu ilor electrice din atmosferă mai intervin: ionizarea aerului prin radioactivitatea scoarţei terestre; ionizarea păturilor superioare ale atmosferei, datorită razelor cosmice; electrizări prin influentă; etc. Descărcările atmosferice se produc, fie între două regiuni din atmosferă cu sarcini electrice de semne contrare, fie între o regiune din atmosfera încărcată şi pămîntul încărcat cu sarcină de semne contrare. Descărcările atmosferice ocupă o porţiune de lungime foarte mică (apreciată la 0,5 1 m), înaintînd prin şocuri, în inter- vale succesive. Vitesa de înaintare a descărcărilor e de 105m/s. Intensitatea curentului e apreciată la 10000 — 20 000 A. în cazul descărcărilor dintre o regiune din atmosferă şi pămînt, şi cînd sarcina atmosferică e negativa, intensitatea curentului poate atinge 150 kA. Sarcina electrică pe care o transportă o descărcare e de 10*** 100 de coulombi. Tensiunea electrică din lungul descărcărilor depinde de lungimea lor, putînd atinge 30 200 şi chiar 400 MV. 5. Descărcarea automată a sarcinii. Elf.: Deconectarea automată de la un sistem energetic a consumatorilor mai puţin importanţi, cînd sursele furnisoare nu pot acoperi toată sarcina cerută. Se poate obţine în funcfiune de: scăderea frecvenţei sub o anumită valoare; scăderea frecvenţei sub o anumită valoare cu un control al vitesei de va iaţie în timp a frecvenţei (acest control împiedică în general deconectarea în cazul proceselor lente); variaţia frecvenţei; creşterea sarcinii peste o anumită limită sau scăderea tensiunii sub o anumită limită. Această ultimă metodă e aplicată rareori, deoarece funcţionarea multor sarcini (motoarele asincrone) devine instabilă în cazul unei tensiuni scăzute şi acele sarcini deconectează singure. (Scăderea de tensiune conduce deci la o reglare de la sine, provocînd scoaterea din serviciu a anumitor sarcini). 6. Descărcare electrică. 1. F/z., Elf.: Trecerea curentului electric printr-un dielectric sub acţiunea unui cîmp electric exterior, cînd — în urma unui proces fizic specific — conductivitatea electrică a dielectricului a fost considerabil sporită. Nu se consideră, în general, descărcare electrică, trecerea curentului electric prin vidul înaintat, în care liberul parcurs mediu al particulelor gazului e maL mare decît dimensiunile lineare ale incintei sau decît distanţa dintre electrozi (ciocnirile sînt rare) şi în care curentul electric poate apărea numai ca urmare a emisiunii de electroni a catodului (emisiune termo-electronică, fofoelectronică, sau autoelectronică). Procesele microfizice cari condiţionează producerea unei descărcări electrice, cum şi ansamblul manifestărilor exterioare cari o însoţesc, sînt diferite la gaze (sau la vapori), la solide şi la lichide izolante (v. şî Conductivităţii, teoria ~ electrice). Descărcare electrică în gaze. în condiţii ideale de izolare faţă de exterior, gazele sînt perfect izolante. Producerea unei descărcări electrice e condiţionată de apariţia unor electroni liberi sau a unor ioni pozitivi ori negativi în masa gazului, adică de ionizarea lui prealabilă, naturală sau artificială. Ionizarea naturală e provocată de agenţi ioni-zatori externi naturali, cum sînt radiaţiile radioactive ale scoarţei pămîntului sau radiaţiile cosmice (din care cauză aerul atmosferic, de exemplu, în apropierea pămîntului, are conductivitatea electrică de ordinul a 10~14Q_1 nrT1). Ionizarea artificială e provocată de diferite cauze exterioare, cari pot fi influenţate şi dirijate de experimentator, cum sînt emisiunea electronică a electrozilor (fotoelectrică, termoelectronică, etc.), radiaţiile radioactive, razele X, etc. Odată cu apariţia curentului de descărcare, ionizarea sporeşte datorită unor cauze inferioare specifice (ciocniri, etc.). Descărcările electrice în gaze sînt însoţite de efecte luminoase, acustice, termice, magnetice, etc., caracteristice fiecărui tip de descărcare, după natura gazului, tensiunea aplicată, curent, distanţa dintre electrozi, presiune, temperatură, etc. Aceste efecte sînt condiţionate de procesele microscopice de excitare a atomilor şi a moleculelor şi de producerea, mişcarea şi dispariţia ionilor în volumul gazului şi la suprafeţele electrozilor sau ale pereţilor cari limitează acest volum. Parametrii cei mai importanţi pentru caracterizarea regimului de descărcare electrică sînt următorii: temperatura şi densitatea gazului, forma electrozilor şi distanţa dintre ei, concentraţia electronilor, a ionilor şi a atomilor excitaţi, şi densitatea curentului electric de descărcare. Descărcare electrică 192 Descărcare electrică T/pur/ de descărcare electrică în gaze. Din punctul de vedere al limitelor spaţiului de descărcare, se deosebesc: Descărcare electrică în atmosferă liberă, produsă fără să existe o incintă delimitatoare a spaţiului de descărcare, la presiunea ambiantă (atmosferică), în mod natural (v. Descărcare atmosferică) sau în anumite aparate electrice (v., de exemplu, Eclator). Descărcare elecfrică în spaţiu limitat, produsă într-o incintă, — în general un tub de descărcare, — care permite menţinerea unei diferenţe de presiune între spaţiul descărcării şi mediul ambiant. Limitarea spaţiului de descărcare se realizează prin pereţi rigizi de sticlş, cuarţ, metal, etc., dar şi cu ajutorul unui cîmp de forţe magnetic, care acţionează asupra particulelor încărcate. După presiunea din inferiorul incintei, descărcările electrice în spaţiu limitat pot fi d e s c ă r-c ă r i la presiune joasă (sub 10 mm col. Hg) sau descărcări la presiune înaltă. Descărcare elecfrică cu electrozi, produsă între doi sau mai mulţi electrozi, la cari se aplică tensiunea electrică de la o sursă exterioară. Descărcare elecfrică fără electrozi (anelecfrodică), produsă fie în cîmpuri electrice solenoidale, de inducţie, ia frecvenţe foarte înalte, fie în tuburi de descărcare fără electrozi, sub acţiunea unui cîmp electric exterior. — Din punctul de vedere al influenţei particulelor încărcate asupra repartiţiei cîmpului electric, se deosebesc: Descărcare electrică fără sarcină spaţială, în care densitatea de volum a sarcinii electrice e suficient de mică pentru a nu influenţa sensibil repartiţia cîmpului electric stabilit înainte de amorsarea descărcării." Descărcare elecfrică cu sarcină spaţială, în care densitatea de volum a sarcinii influenţează repartiţia cîmpului electric în spaţiul de descărcare. — Din punctul de vedere al variaţiei în timp a parametrilor cari caracterizează descărcarea, se deosebesc: Descărcare elecfrică staţionară (permanentă), care se stabileşte în regim permanent şi se manifestă prin efecte exterioare invariabile (sau practic invariabile) în timp. Descărcare elecfrică nestaţionară, care se produce în regim de transiţie şi se manifestă prin efecte exterioare variabile în timp. în particular, dacă regimul de descărcare se stabileşte şi se întrerupe periodic, descărcarea se numeşte descărcare electrică intermitentă. — Din punctul de vedere al proceselor cari contribuie la menţinerea descărcării, se deosebesc: Descărcare electrică neaufonomă, care se menţine numai atît timp cît durează acţiunea unui agent ionizator extern şi în care purtătorii de sarcină sînt produşi excluziv de acest agent ionizator extern (natural sau artificial). Curentul de descărcare e slab, iar descărcarea e obscură. Descărcarea neautonomă e î n regim linear, dacă curentul de descărcare e practic proporţional cu tensiunea (ca la tensiuni foarte joase), şi în regim saturat, dacă curentul creşte puţin sau nu creşte deloc cu tensiunea (ca Ia tensiuni puţin mai înalte, cînd toţi electronii şi ionii produşi de agentul exterior sînt antrenaţi spre electrozi). Descărcare elecfrică semiaufcnomă (Townsend), care se menţine numai atît timp cît durează acţiunea agentului ionizator extern, dar în care purtătorii de sarcină acceleraţi de tensiunea aplicată Ia electrozi capătă o vitesă suficientă penfru a ioniza suplementar, prin ciocniri, moleculele gazului. Această ionizare suplementară e însă insuficientă pentru a asigura menţinerea autonomă a descărcării. După natura particulelor accelerate ionizatoare, descărcarea semiautonomă poate fi deprima s p e c i e (prima descărcare Townsend), în care ionii suplemenfari sînt produşi excluziv de ciocnirile cu elec- tronii acceleraţi, sau de a doua specie (a doua descărcare Townsend), în care ionizarea suplementară e constituită de electronii secundari emişi de catodul bombardat de ionii pozitivi apăruţi în gaz. Descărcare electrică autonomă (independentă), care se menţine independent de existenţa agentului ionizator extern ionizarea fiind produsă prin ciocniri, etc., sub acţiunea curentului de descărcare, respectiv a cîmpului electric aplicat. Descărcarea autonomă poate fi completă, dacă procesele cari asigură autonomia descărcării au loc în întregul spaţiu de descărcare dintre electrozi, şi p a r ţ i a I ă (limitată, incompletă), dacă aceste procese au loc numai într-o anumită zonă. — Din punctul de vedere al efectelor luminoase şi termice cari însoţesc descărcarea, şi al proceselor microscopice cari o produc, se deosebesc: Descărcare obscură, descărcare neautonomă, invizibilă, în care particulele accelerate capătă o energie insuficientă chiar pentru excitarea moleculelor şi a atomilor ciocniţi, şi deci pentru apariţia efectelor luminoase. Descărcare luminescentă, descărcare autonomă, însoţită de efecte luminoase şi în care emisiunea secundară a catodului e preponderentă faţă de emisiunea lui termoelectronică. Descărcarea luminescentă poate fi subnormală, dacă formaţiunile luminoase de la catod nu acoperă întreaga suprafaţă a catodului, iar tensiunea aplicată variază în sens contrar cu curentul de descărcare; normala, dacă în aceleaşi condiţii tensiunea rămîne constantă la variaţia curentului; anormală, dacă formaţiunile luminoase de la catod acoperă întreaga suprafaţă a acestuia, iar tensiunea variază în aceiaşi sens cu curentul (v. mai jos, sub Fazele descărcărilor electrice în gaze Ia presiune joasă). Descărcare în arc, descărcare autonomă, însoţită de efecte luminoase şi termice foarte puternice, caracterizată printr-o densitate mare de curent şi printr-o cădere de tensiune catodică mică în raport cu cea de la descărcarea lumines-cenfă. în arcul electric, emisiunea de electroni a catodului e sporită prin efecte specifice (emisiunea termoelectronică, auto-electronică, etc.) preponderente faţă de emisiunea lui secundară. Electrozii pot deveni incandescenţi, curentul atinge valori foarte mari şi descărcarea se poate menţine numai dacă sursa de alimentare are o putere suficientă (respectiv o rezistenţă interioară nu prea mare) (v. şi Arc electric). Descărcare disruptivă (de străpungere), descărcare autonomă, completă, luminescentă sau în arc, care se stabileşte între doi electrozi îndată ce tensiunea aplicată acestora depăşeşte o anumită valoare limită (dependentă de forma, distanţa şi polaritatea electrozilor, de natura gazului, de presiune, temperatură, etc.), numită tensiune disruptivă sau tensiune explozivă. Procesul stabilirii acestei descărcări se numeşte şi amorsarea descărcării. Descărcare prin efluvii, descărcare autonomă, incompletă, slab luminescentă, produsă în vecinătatea unui conductor cu rază mică de curbură, fără încălzirea sensibilă a acestuia şi numai în regiunea din spaliu în care cîmpul electric depăşeşte o anumită valoare. Un exemplu e efectul corona (v.). Descărcare în egretă, descărcare autonomă, intermitentă,, la presiunea atmosferică sau la presiuni mai înalte, produsă în vecinătatea unui conductor cu rază mică de curbură, sub forma apariţiei repetate şi de scurtă durată a unui mănunchi de canale luminoase subţiri, cari diverg din conductor şi se termină în spaţiul de descărcare fără a ajunge la celălalt electrod. La creşterea potenţialului unui conductor apare la început o descărcare prin efluvii, care se transformă în descărcare în egretă şi apoi în descărcare în scînteie. Descărcare în scînteie, descărcare autonomă, nesfaţio-nară, discontinuă, produsă la presiuni relativ înalte, de foarte Descărcare electrică 193 Descărcare electrică scurtă durată şi de mare luminozitate, localizată într-un spaţiu îngust şi ramificat, numit canal de descărcare electrică. Ramificaţiile se termină la celălalt electrod sau undeva în masa gazului (v. mai jos, sub Fazele descărcărilor electrice în gaze la presiune înaltă). Descărcarea în scînteie serveşte la măsurarea tensiunilor înalte în funcfiune de distanţa la care apare scînteia între electrozi plani sau sferici (v. şi Eclator). — Din punctul de vedere al vitesei de variaţie în timp a cîmpului electric aplicat din exterior, se deosebesc: Descărcare electrică de curent continuu, care se stabileşte în condiţiile aplicării unei tensiuni constante sau suficient de lent variabile în timp, pentru ca inerţia prezentată de diferitele procese microscopice să nu influenţeze cu nimic caracteristicile descărcării. Descărcare electrică de joasă frecvenţă, care se stabileşte sub acţiunea unui cîmp electric aplicat alternativ, de frecvenţă suficient de joasă (în general sub 500 Hz), pentru ca în cursul fiecărei alternanţe să se producă cîte o descărcare completă (cuprinzînd toate fazele unei descărcări de curent continuu), inerţia proceselor microscopice condiţionînd numai apariţia unui defazaj între tensiunea aplicată şi curent. Descărcare electrică de înaltă frecvenţă, care se stabileşte sub acţiunea unui cîmp electric de frecvenţă suficient de înaltă (în general peste 500 Hz), pentru ca diferitele părţi ale descărcării să nu aibă timp să se redistribuie în spaţiu odată cu variaţia cîmpului electric. Din această cauză, descărcarea de înaltă frecvenţă prezintă unele particularităţi (coloana pozitivă la mijlocul tubului de descărcare, procesele de la electrozi nu au un rol esenţial şi electrozii pot lipsi, etc.). Tensiunea de aprindere a descărcării fă;ă electrozi e cu atît mai înaltă cu cît frecvenţa e mai joasă. Există tipuri de descărcări de înaltă frecvenţă analoge unor tipuri de descărcări de curent continuu (corona de înaltă frecvenţă, arc de înaltă frecvenţă, scînteie de înaltă frecvenţă, etc.),^ cum şi tipuri specifice. De exemplu, la presiunea atmosferică şi la frecvenţe de peste 9 MHz se produce descărcarea în torţă, care are aspectul unei flăcări de lumînare fixată pe un punct al unui conductor (în dreptul unui maxim de tensiune) şi care are temperatură foarte înaltă (~ 4000°K). Descărcarea electrică de înaltă frecvenţă, anelectrodică, produsă în cîmpuri electrice induse, solenoidale, în lungul unor linii închise, se numeşte descărcare inelară. Fazele descărcărilor electrice în gaze la presiune joasă. Dacă, în condiţii în rest neschimbate, se aplică unui circuit, /constitui t dintr-un tub de descărcare şi o rezistenţă Ii mi t a -toare R, pusă în serie, o tensiune continuă lent crescătoare şi plecînd de la zero, regimul de descărcare care se stabileşte în tub trece printr-o succesiune de faze caracterizate de presiune joasă (U fiind tensiunea aplicată tubului, iar /, curentul prin tub, pentru ambele folosindu-se — pentru claritatea desenului—scări nelineare). La început, prin aplicarea tensiunii la electrozi, cîmpul electric creat determină o descărcare neautonomă, care consistă în mişcarea ionilor şi a electronilor (produşi de un agent ionizator extern) spre electrozi. Curentul electric creşte cu creşterea tensiunii, la început linear (porţiunea O A'), pentru ca să atingă maximul de saturaţie (po ţiunea A'A), cînd toţi ionii şi electronii produşi de agentul extern sînt captaţi la electrozi. Din acest moment, prin ridicarea mai departe a tensiunii se produce descărcarea semiautonomă (Townsend) neîntreţinută (A —B), care se caracterizează prin ionizarea suplementară a gazului, produsă de electronii acceleraţi în cîmpul electric şi prin formarea de avalanşe de electroni noi. Electronii acceleraţi pierd energia cîştigată în cîmpul electric prin ciocniri cu atomii gazului: ciocniri elastice şi neelasiice, cînd se produc excitarea şi ionizarea gazului. Electronii nou formaţi excită şi ionizează, la rîndul lor, moleculele gazului. Numărul n de electroni nou formaţi din hq electroni iniţiali creşte exponenţial cu parcursul x, după relaţia: n = nQ eax, în care a e coeficientul de ionizare în volum al electronilor (coeficientul lui Townsend), egal cu numărul de perechi de ioni formaţi de un electron pe distanţa unitate, în direcţia cîmpului electric accelerator. Acest coeficient de ionizare a depinde de natura gazului, de presiune şi de temperatură, E U şi e o funcţiune de£ fiind intensitatea cîmpului electric omogen dintre electrozii plan-paraleli, p presiunea gazului şi d distanţa dintre electrozi (v. fig. II); (acţiunea ionizantă a ionilor pozitivi e mult mai slabă şi se ia în consideraţie uneori printr-un coeficient de ionizare în volum al ionilor pozitivi |3; deoarece (3200 mm-mm col. Hg), teoria avalanşelor nu poate explica fenomenele cari se produc la descărcări în gaze. Astfel, se constată experimental că timpul de producere a j descărcării e de numai 10~7 s şi nu de 10~5 10~4 s, cuim rezultă din teoria avalanşelor; de altă parte VI. Variaţia parametrilor descărcării luminescente în lungul tubului. 1) intensitatea luminii; 2) cîmp electric; 3) potenfial; 4] densitatea sarcinilor pozitive; 5) densitatea sarcinilor negative; 6) densitatea de curent; 7) temperatura gazului. la lămpi spectrale, la m X Descărcare electrică 195 Descărcător descărcarea are un caracter discontinuu, iar fenomenele de pe catod (şi deci natura catodului) nu prezintă acum importanţă. Explicaţia descărcării în scînteie, care se produce pentru produse pd relativ mari, se bazează pe teoria strimerilor. în stadiul iniţial al descărcării în scînteie se produce o avalanşă care se propagă de la catod spre anod. După ce avalanşa s-a dezvoltat suficient, pentru ca intensitatea să fie destul de mare, se produce o aglomerare de particule ionizate, numită strimer, în care gradul de ionizaţie e mult mai mare decît în avalanşe, caracterizat, pe lîngă ionizări prin şoc, şî prin fotoionizare (prin apariţia fotoelectronilor), descărcarea propagîndu-se cu o vitesa mult mai mare. Odată cu dezvoltarea strimerului se dezvoltă şî canalul plasmei (liderul). Dezvoltarea strimerului se produce de la catod la anod (strimer negativ) sau de la anod la catod (strimer pozitiv). Pentru electrozi de curbură mică, descărcarea (în stadiul de avalanşă) porneşte totdeauna de la catod, iar în cazul existenţei unui electrod de curbură mare, dezvoltarea descărcării se produce de la acest electrod, indiferent de polaritate. După ce strimerul s-a propagat pînă la electrodul opus, se produce descărcarea principală, în care are loc neutralizarea sarcinilor electrice în exces din canalul plasmei. Descărcarea principală se produce cu vitesa mare şi se caracterizează prin efecte acustice şi luminoase intense. Deoarece descărcarea se produce de-a lungul unui canal foarte îngust, într-un timp scurt, se dezvoltă energii foarte mari (pînă la 107 erg pentru fiecare centimetru de canal de descărcare), ceea ce explică caracterul exploziv al descărcării, cum şi producerea efectelor acustice. Un exemplu caracteristic de descărcare în scînteie e trăsnetul (v.). Descărcarea în scînteie se prezintă sub forma unui canal luminos, de formă şerpuitoare, de foarte scurtă durată. Adeseori, canalul de descărcare are o serie de ramificaţii. Forma canalului de descărcare e determinată de calea de dezvoltare optimă a strimerului, iar ramificaţiile reprezintă căile de dezvoltare a strimerilor secundari. în cazul cînd tensiunea dintre cei doi electrozi e mai joasă decît cea de străpungere, iar unul dintre electrozi are o curbură mare, descărcarea în scînteie se poate produce numai în jurul acestui electrod (v. Corona, efect ~). Descărcare electrică în solide şi în lichide izolante. Solidele şi lichidele nu sînt niciodată perfect izolante şi prezintă (la cîmpuri aplicate slabe) o con-ductibilitate electrică ionică, datorită fie ionilor proprii ai substanţei, fie impurităjilor (v. Conductivităţii, teoria ^ electrice). La cîmpuri aplicate mai intense se produce o creştere bruscă a conductivităţii, care e urmată de o descărcare disruptivă, numită străpungere (v. Străpungere, unde se analizează caracteristicile descărcărilor electrice în solide şi în lichide izolante). Descărcarea electrică disruptivă produsă în stratul gazos de la suprafaţa unui izolator electric şi favorizată de condiţiile fizice în cari se găseşe această suprafaţă se numeşte con-turnare (v.). 1. Descărcare electrică. 2. Elt.: Neutralizarea sarcinilor de nume contrare acumulate pe armaturile unui condensator electric (v.), după stabilirea unei legături conductoare între armaturi. Dacă această legătură conductoare, numită şi circuit de descărcare, prezintă o rezistenţă R şi o inductivitate L, iar capacitatea condensatorului e C, regimul de descărcare depinde de valorile acestor mărimi. Se deosebesc: Descărcare aperiodică, în care curentul de descărcare nu-şi schimbă sensul în tot timpul procesului de descărcare, avînd forma i = k\e~at sh Pi şi care se stabileşte dacă rezistenţa e suficient de mare R>^4 L/C. Descărcare aperiodică critică, în care curentul nu-şi schimbă sensul şi are o durată minimă de amortisare, avînd forma i = k2te'~at şi care se stabileşte la limita dintre descărcarea aperiodică şi cea oscilantă, dacă rezistenţa are valoarea critică R-i4 L/C. Descărcare oscilantă, în care curentul îşi schimbă periodic sensul, avînd forma unei sinusoide amortisate (v. fig.) i~k$e~ at sin co£ şi care se stabileşte dacă rezistenţa e suficient de mică R poziţie în „sandwich") (v. fig. II d). Această soluţie e dintre cele mai moderne, prezentînd următoarele avantaje: factor de impuls mic; se înlătură influenţa umidităţii şi a depunerilor; înălţime mult redusă a descărcătorului. Ea prezintă însă şî următoarele dezavantaje: fixarea mecanică mai dificilă a pieselor interioare şi posibilitatea mai mică de a ermetiza eclatorul. Pentru a evita modificarea tensiunii de amorsare a eclâtorului prin depuneri de praf sau umiditate, în unele construcţii acesta e închis ermetic în răşini de turnaresau într-un tub de sticlă presată, echipat cu electrozi de capăt. Electrozii eclato-rului se fac din cupru, iar izolaţia şi realizarea distanţei dintre electrozi se obfin cu discuri sau cu inele de mică, de por-felan, de steatit sau cu inele de rezistenfă variabilă (v. fig. ///). Carcasa. Pentru buna funcfionare a descărcătorului e esenţial ca eclatorul şi rezistenţele să fie închise într-un recipient etanş, umplut cu aer uscat sau, mai bine, cu azot uscat. Au fost folosite: tuburi de hîrtie bachelizată sau II. Descărcătoare cu rezistentă variabilă. u eclatoarele şi rezistoarele separate; c] cu eclatorul între rezistoare; d) „sandwich"; >) eclator de amorsare; 2) eclator de stingere; 3) discuri cu rezistentă variabilă; 4] carcasă de porţelan; 5) siguranţă; 6) garnitură de etanşare; 7) bornă de legare la linie; 8) bornă de legare la pămînt. Descărcăfor 198 Descărcăfor III. Element eclator-disc de rezistenţă variabilă al descărcătorului din fig. II d. 1) electrozi; 2) distanfier de rezisfenfă variabilă; 3) orificiu de deionizare; 4) disc de rezistentă variabilă. tuburi cauciucate, pentru descărcătoare de interior; izolatoare de sticlă sau de porţelan, pentru descărcatoare de exterior, în construcţiile recente se folosesc, pentru descărcatoare de înaltă tensiune, excluziv izolatoare de porţelan, iar pentru cele de joasă tensiune, izolatoare de porţelan, de sticlă, de răşini de turnare sau de bachelită (numai pentru interior). Clasificarea şi specificarea des-cărcătoarelor cu rezistenţă variabilă se fac după felul curentului (continuu sau alternativ), utilizîndu-se în special în reţele de curent alternativ, care permite întreruperea la trecerea prin zero; după tensiunea nominală (descărcatoare pentru reţele de înaltă tensiune, de joasă tensiune şi telefonice); după felul instalaţiei (de interior sau de exterior), recent — la înaltă tensiune — nu se mai fabrică tipuri speciale penfru interior; după capacitatea de scurgere a curenţilor de impuls; după specificul utilizării: descărcatoare pentru protecţia staţiunilor (tipul normal), pentru protecţia maşinilor rotative de înaltă tensiune (descărcătoare cu tensiune de amorsare foarte joasă şi cu capacitate mare de scurgere), pentru protecţia contra supratensiunilor de origine internă. în prezent se construiesc descărcătoare cu rezistenfa variabilă concepute astfel, încît să suporte şî solicitările particulare date de supratensiunile interne de întrerupere a inductanfelor. Supratensiunile de întrerupere a liniilor în gol reprezintă solicitări prea mari chiar pentru aceste descărcătoare. Descărcătorul destinat profecfiei insta laf ii lor electrice de tensiune joasă serveşte excluziv contra supratensiunilor de origine atmosferică şi e realizat frecvent ca descărcăfor cu rezisfenfă variabilă, dar are totdeauna un singur eclatorşi un singur disc de rezisfenfă variabilă (v. fig. /V). Descărcăfor fubular: Descărcăfor constituitdintr-un eclator (cu rolul de a limita valorea supratensiunilor) introdus într-un tub de material izolant care, sub acfiunea temperaturii arcului electric, degajă o mare cantitate de gaze. Pentru a evita solicitarea continuă a dielectricului tubului se lasă de obicei, între descărcăfor şi conductorul protejat, un interval exterior de amorsare (v. fig. V). IV. Descărcătoare cu rezistentă variabilă de joasă tensiune, a) fără dispozitiv de deconectare automată; b) cu dispozitiv de deconectare automată la suprasolicitare; 1) bornă de legare la linie; 2) bornă de legare la pămînt; 3) eclator; 4) disc de rezistentă variabilă; 5) garnitură de etan- şare; 6) fir fuzibil; 7) semnalizator de defecfe. Pentru obfinerea unei tensiuni de amorsare la impuls suficient de joasă (1,5 2 kV), distanfa dintre electrozii eclatorului e foarte mică, ceea ce creează însă pericolul ca, la supra- solicitări, acesta să fie scurt-circuitat; de aceea, spre deosebire de descărcătoarele de tensiune înaltă, cele de tensiune joasă sînt echipate de obicei cu un dispozitiv de deconectare automată şi vizibilă a legăturii la pămînt, cel mai frecvent printr-un fuzibil, care se topeşte sub acfiunea curentului rezidual de defect. V. Descărcătoare fubulare. a) elementele componente ale unui descărcăfor tubular; b) descărcăfor tubular, construcţie normală; c) descărcăfor fubular cu tub de plexiglas; d) des-cărcător tubular cu rezervor de aer; e) descărcătoare fubulare cu electrod suplementar; f) descărcătoare fubulare cu eclatorul exterior inclus în aparat; I) clemă de legare a electrodului exterior; 2) electrod-tijă; 3) tub generator de gaze; 4) eiemenf de fixare; 5) elecfrod-placă; 6) indicator de funcţionare; 7) eclator exterior; 8) eclator interior; 9) conductor sub tensiune; 10) electrod suplementar; 11) rezervor de gaze; 12) izolator de porţelan. Sub acţiunea unei unde de tensiune cu valoare destul de mare se produce străpungerea celor două eclatoare în serie, amorsîndu-se un arc prin care unda e canalizată la pămînt în fracţiuni de microsecundă, iar potenţialul conductorului protejat e readus la valori de ordinul tensiunii nominale. După anihilarea supratensiunii în acest mod, intervalele de amorsare rămîn puternic ionizate şi prin descărcăfor continuă să treacă, sub formă de arc electric, un curent (curent reziduai) alimentat de tensiunea de serviciu a reţelei. La temperatura înaltă (6 000 12 000°) a arcului electric, materialul tubului se des- compune, degajînd o mare cantitate de gaze, a căror evacuare explozivă în afara tubului determină deionizarea energică a spaţiului disruptiv interior şi întreruperea curentului rezidual. Descărcăfor de ape de suprafafă 199 Descăfare Funcţionarea normală a descărcătoarelor tubulare e cuprinsă între: o limită superioară a curentului rezidual (de circa 7 10 kA), la depăşirea căreia cantitatea de gaze degajate fiind prea mare, presiunea interioară poate distruge tubul; o limită inferioară {de circa 0,3 — 0,5 kA), sub care cantitatea de gaze degajate e prea mică pentru a putea realiza o întrerupere sigură şi în timp suficient de scurt (1 3 semiperioade). Diferitele tipuri constructive se caracterizează în special prin următoarele elemente: materialul generator de gaze (fibră, plexiglas, policlorură de vinii, etc.); prezenfa sau lipsa unui rezervor de gaze comprimate, pentru a reduce vîrfurile de presiune în timpul valorii maxime a curentului şi a asigura un suflaj suficient în timpul trecerii curentului prin zero; faptul că eclatorul exterior e reglat sau nu e reglat din fabrică; prezenfa sau lipsa unor electrozi suplementari pentru reducerea tensiunii de amorsare la impuls; natura izolaţiei externe (lac izolanf, porfelan, sau folosirea de materiale cu bună comportare la conturnare); folosirea de dispozitive particulare pentru a uşura stingerea arcului. Descărcătoarele tubulare sînt utilizate în reţelele de 3--110 kV, în special pentru protecţia staţiunilor de transformare de puteri mici a liniilor la intrarea în staţiuni şi în puncte foarte mult periclitate (siîlpi metalici, pe linii cu stîlpi de lemn, intersecţiuni de linii, etc.). Descărcăfor cu suflaj magnetic: Descărcăfor care realizează întreruperea curentului rezidual cu ajutorul unei bobine speciale de suflaj magnetic. E compus dintr-un eclator, un rezistor cu rezistenţa variabilă cu tensiunea, în serie cu acesta, şi o bobină de suflaj cu miez de oţel, legată în paralel cu rezistorul şi aşezată astfel încît, cînd e parcursă de curent, să creeze un cîmp magnetic puternic în spaţiul dintre electrozii eclâtorului (v. fig. VI). în timpul foarte scurtai trecerii curentului de impuls, suflajul magnetic nu se manifestă, deoarece căderea de tensiune pe discul de rezistenţă var'abilă e redusă, şi în special deoarece reactanţa bobinei de suflaj întîrzie stabilirea curentului prin bobină. După dispariţia supratensiuni', descărcătorul e străbătut de curentul de punere la pămînt al conductorului protejat, dar valoarea rezistenţei, deci şl a curentului care străbate bobina de suflaj creşte mult, ceea ce determină stingerea prin suflaj magnetic a curentului de defect. Descărcătorul e utilizat numai în reţele de curent continuu, la cari descărcătoarele cu rezistenţă variabilă şi cele tubulare nu pot fi folosite, deoarece principiul lor de funcţionare se bazează pe trecerea periodică a curentului alternativ prin zero. De scărcător cu gaze rarefiate: Descărcăfor folosit frecvent pentru protecţia releelor telefonice contra supratensiunilor de origine atmosferică şi a celor provocate prin inducţie electromagnetică sau prin contact incidental cu reţele de energie vecine (v. fig. VII). E constituit dintr-un eclator introdus într-un tub de sticlă umplut cu gaze rarefiate (pentru a obţine o tensiune de amorsare, joasă); după funcţionare se restabileşte automat izolaţia conductorului protejat, deoarece sursele de energie ale staţiunilor telefonice sînt de tensiune joasă şi cu rezistenţă internă mare. VI. Descărcăfor cu suflaj magnetic. 1) conductor protejat; 2) bornă de legare la linie; 3) eclator; 4) rezistor cu rezistenţa variabilă cu tensiunea; 5) bobină de suflaj;. 6) carcasa descărcătorului; 7) bornă de legare la pămînt. Electrozii sînt de aluminiu sau de oţel, eventual acoperiţi cu substanţe radioactive, în scopul reducerii tensiunii de amorsare, care trebuie să fie cuprinsă, în curentconiinuu,între 180 V (pentru a nu amorsa la vîrfurile de tensiune cari pot să apară în instalaţiile telefonice în condiţii normale de serviciu) şi 230 V (pentru a proteja şî contra atingerilor incidentale cu conductoare ale reţelelor de joasă tensiune). Tensiunea de amorsare la impuls e infe- â rioara valorii de V//. Descărcătoare cu gaze rarefiate. Aceste des- jj piese de contact; 2) perete de sticlă; 3) electrozi; cărcătoare, nea- spaţiu de amorsare, vînd inclus un rezistor, au o tensiune reziduală foarte joasă (cîfeva zeci de volţi) şi o capacitate de scurgere la impuls deosebit de mare (zeci de kiloamperi). î. Descărcăfor de ape de suprafafă. Hidrof. V. sub Baraj 1. 2. Descărcăfor de coloană de exfrac)îe. Expl. petr.: Dis- pozitiv care permite golirea coloanei de extracţie, după ce s-a extras pistonul, pentru a reduce greutatea de manevră. Dispozitivul e acţionat prin lansarea unei greutăţi (go-devil). 3. Descărnate. Ind. piei.: Operaţie de îndepărtare a ţesu- tului conjunctiv subcutan aderent la dermă, împreună cu venele parţial incluse în aceasta, şi cu resturile de carne şi de grăsime aderente. Se efectuează asupra pielii gelatină, după depărare şi, uneori, în cursul operaţiei de înmuiere, în care caz se numeşte şfrecuire, efectuîndu-se mai puţin radical şi doar cu scopul de a uşura acţiunea mai uniformă şi mai intensă a cenuşarului. Descărnarea se efectuează manual, pe cîşlău, cu ajutorul cuţitului de şeruit, cu care ţesutul conjunctiv subcutan se îndepărtează în fîşii începînd de la crupon, şi apoi spre gît, în părţile laterale şi la coadă. Randamentul operaţiei manuale e de 1 ll2"-2 piei de vită pe oră. în industria tăbăcăriei, descărna: ea se efectuează cu ajutorul maşinilor, cari sînt echipate cu un cilindru cu cuţite spirale executînd 1200---1500 rot/min. Pielea extrasă, cu ajutorul unui valţ transportor riflat, între valţul cu cuţite în rotire rapidă şi un valţ elastic de cauciuc sau un tub pneumatic de cauciuc sub presiune, care efectuează apăsarea pielii pe cuţite. Apăsarea se reglează astfel, încît cuţitele să taie numai ţesutul conjunctiv subcutan. La pieile mari, la cari diferenţele de grosime dintre crupă şi poale sînt foarte mari, pentru egalizarea acestor diferenţe se utilizează maşini de descărnat cu tub pneumatic; pentru pieile mai mici, valţul de apăsare, de cauciuc, e suficient. Maşinile mari de descărnat sînt echipate cu un motor de 25 CP, au randamentul de 40---50 de piei pe oră, şi sînt deservite de doi lucrători. Pieile descărnate cu maşina se supun şl unei descărnări manuale pe cîşlău. Sin. Cărnuire, Cărnosire, Şeruire (în industria pielăriei), Subţiere (în industria blănurilor). 4. Descăfare. M/ne: Repunerea în funcţiune a unui rostogol blocat de material, sau desprinderea cîrligelor de la vagonetele unui tren. (Termen minier, Valea Jiului.) Descăfător de transmisiune 200 Descernelizare 1. Descăţăfor de fransmisiuner pi. descăţătoare de transmisiune. Ind. petr.: Dispozitiv care permite desfacerea transmisiunii unei sonde, în caz de intervenţie la sonda respectivă, fără a opri centrala de pompaj. 2. Descendent. Gen.: Calitatea unei orientări sau a unei mişcări de a fi îndreptate din spre un punct care are înălţime mai mare spre unul care are înălţime mai mică. 3. Descensor, pl. descensoare. Mine, Ut.: Instalaţie de transport, care coboară produsele miniere exploatate de la un orizont supe ior al minei la unul inferior, cînd produsele respective s-ar degrada şi s-ar transforma în praf prin cădere prin rostogoluri (de ex. în minele de cărbuni). Se deosebesc: descensoare pe înclinare şi descensoare verticale. Descensoarele pe înclinare, folosite la înclinări mai mari decît 25° ale căilor de transport, consistă din transportoare cu raclete de diferite tipuri, acţionate de motoare electrice sau de motoare pneumatice (cu piston, cu motoare rotative sau spiromotoare), echipate cu frîne automate cari intră în acţiune în caz de ambalare sau de lipsă de,energie. Aceste descensoare pot atinge lungimea de 340 m, cu debite pînă la 100 t/h şi prezintă avantajul că pot fi montate în abataj sau în suitori cu pantă foarte variabilă. Descensoarele verticale pot fi cu lanţ, construite pe principiul elevatorului, sau elicoidale, construite pe principiul, jgheabului (scocului) elicoidal. Descensorul cu lanf e format din două lanţuri de cari sînt articulate echidistant plăci metalice trapezoidale sau dreptunghiulare, cari coboară încărcate printr-un tub cu forma şi dimensiunile corespunzătoare plăcilor. Cînd plăcile ajung la partea inferioară a tubului, ies din tub şi — nemaifiind susţinute de el — se rotesc în jurul articulaţiilor sub acţiunea greutăţii încărcăturii, pe care o lasă să cadă printr-un jgheab, fie în vagonete sau pe o bandă de transport, fie într-un mic siloz. Pe ramura ascendentă, plăcile sînt suspendate liber pe articulaţii, fără să circule printr-un tub. Descensorul cu lanţ se foloseşte pînă la adîncimi de 100 m, excepţional pînă la 150 m, şi Q = 500 t/h. Descensorul elicoidal e constituit dintr-un jgheab elicoidal fixat în interiorul unui tub vertical cu diametru mare. Linia generatoare a suprafeţei jgheabului poate fi: o dreaptă perpendiculară pe axa verticală, cînd se obţine o suprafaţă elico-idală dreaptă; o dreaptă înclinată faţă de axa verticală, cînd se obţine o suprafaţă elicoidală înclinată; o curbă oarecare (v. fig.). Descensorul ° elicoidal poate acumula şi o oarecare rezervă de material, adică face şi funcţiunea de însilozare. Pe lungimea sa are mai multe guri de vizitare, pentru eventuala desfundare. Dezavantajul principal, cînd e folosit la cărbune, e că produce mult praf. (Experienţa a arătat că fărîmarea primii 10---11 m.) 4. Descenuşare. Ind. cb.: Operaţia prin care se micşorează conţinutul în substanţe anorganice al cărbunilor. Descenuşarea cărbunilor se efectuează atît în scopul cercetărilor de laborator privind structura masei organice şi diversele proprietăţi tehnologice ale lor, cît şî, pe scară industrială, cînd prin reducerea conţinutului de steril al cărbunilor se ieftineşte transportul lor la consumator, se măreşte puterea lor calorică şi, în special, pot fi utilizaţi în diferite procese tehnologice: cocsificare, brichetare, fabricarea electrozilor de cărbune, etc. Pentru descenuşarea cărbunilor se folosesc procedee fizicomecanice şi procedee chimice. Descenuşarea chimică a cărbunilor se efectuează după aplicarea procedeelor fizicomecanice, pentru a obţine reducerea conţinutului de substanţe minerale sub valoarea cenuşii caracteristice. Procedeele chimice se bazează pe principiu! transformării substanţelor anorganice din cărbuni în săruri uşor solubile în apă, cu ajutorul diferiţilor acizi, de preferinţă fără acţiune oxidantă asupra cărbunelui (acid clorhidric, etc.). Pentru completarea descenuşării chimice, bioxidul de siliciu se îndepărtează cu acid clorhidric. 5. Descernelizare. Ind. hîrt.: îndepărtarea din maculatură a cernelii negre sau colorate, folosite la scris şi la tipar, în vederea regenerării şi a folosirii materialului fibros în compoziţia aceloraşi sorturi de hîrtie din cari a provenit. Din punctul de vedere al principiului de lucru folosit, se deosebesc următoarele procedee chimice de descernelizare: tratarea maculaturii la consistenţe mici şi îndepărtarea cernelii prin spălare; tratarea maculaturii la consistenţe mici şi îndepărtarea cernelii prin flotaţie; tratarea maculaturii la consistenţe mari şi îndepă -tarea cernelii, cu ajutorul caolinului, prin spălare; tratarea chimică şi electrică a maculaturii şi îndepărtarea cernelii prin spălare. Schema unei suprafefe elicoidale cu generatoarea perpendiculară pe axa descensorului (a), oblică (b) şi curbă (c). h) pasul elicei. maximă a cărbunelui se produce pe /. Schema instalaţiei de descernelizare după procedeul l. /) hidrapulper; 2) fierbăfor; 3) rezervor cu apă de recirculafie; 4 şi 14) sorfafoare vibratoare; 5,9, 11 şi 16) filtre celulare; 6) îngroşător de spălare ; 7) aparat de consistenfă; 8) turn de clorurare; 10) turn de spălare ; 12) turn de albire; 13} sorfafoare; 15) epuratoare centrifuge; 17) refuz de la sortare. După primul procedeu (v. fig. /) sînt prelucrate, în special, revistele cari se tipăresc pe hîrtie velină (de celuloză înălbită). Maculatura e sortată şi se elimină hîrtia cu mai mult decît 15% pastă mecanică de lemn, şi corpurile străine (sfori, cîrpe, celofan, sticlă, metale, cauciuc, etc.). Maculatura e destrămată apoi cu apă caldă (ca să nu influenţeze starea impurităţilor formate din cauciuc, pelicule, fibre artificiale, etc.) şi e tratată cu hidroxid de sodiu, acid fosforic şi petrol, la temperatura de 90---100° şi la consistenţa de 1 —2% ■ Materialul e apoi sortat, îngroşat (deshidratat) pe filtrul celular şi spălat în contracurent în trei trepte, pe îngroşătoare aşezate în serie. Materialul fibros astfel obţinut e înălbit în trei trepte (v. înălbirea celu- Deschidere 201 Deschidere relativă lozei), apoi e spălat din nou şi e sortat în epuratoare turbionare. După al doilea procedeu, maculatura e destrămată şi încălzită cu abur într-un hidrapulper (v.) în care se adaugă hidroxid de sodiu, carbonat de sodiu şi petrol şi, în multe cazuri, apă oxigenată, suferind astfel o primă curăţire continuată apoi în epuratoare turbionare (v.) special construite pentru consistente mari, de 4"-5%. După tratarea chimică şi curăfire, pasta e măcinată, e sortată pe un sortator vibrator (v.) (după ce a fost diluată la 1 %) şi apoi e introdusă în celulele de flotatie. Materialul fiind tratat cu substanţe tensioactive, cerneala se ridică la suprafaţă şi e îndepărtată. în celule, materialul e îngroşat la consistenţe mari, pentru a fi transportat pneumatic. în unele cazuri, materialul se înălbeşte cu hipoclorit. După al treilea procedeu, maculatura sortată e introdusă într-un fierbător sferic rotativ (v.), împreună cu sodă caustică, săpun şi caolin la hidromodulul 1 : 5. După două ore şi jumătaie de tratare cu abur se goleşte fierbătorul, iar materialul e destrămat, spălat într-un holendru cu tobă spălătoare sau într-un hidrapulper şi în îngroşătoare aşezate în serie. La acest procedeu, efectul de descerneli-zare se bazează pe o disper-siune fină a cernelii cu ajutorul sodei şi al săpunului şi pe îndepărtarea ei din soluţie, cu ajutorul caolinului, care ad-soarbe pe suprafaţa particulelor ei cerneala fin dispersată prin spălare. Cînd e nevoie, se înălbeşte cu hipoclorit. După al patrulea procedeu, maculatura, sortată şi de-strămată prin mijloace obiş- „ Vas rsactor. nuite, e trecută într-un vas re- l) căptuşeală interioară; 2) manta de actor special (v. fig. II), în care abur. 3) ,zo,atie; 4) agitat0r; 5 şi se diluează cu apă dedurizată. 7) de(,edoare; 6) capac. În reacfor se adaugă detergenţi (esteri sulfurici ai alcoolilor) pentru dispersiunea cernelii (liant şi pigment), cum şi săruri de sodiu âle acizilor fosforici în diferite cantităţi, după cum decurge fierberea. Tratarea chimică e terminată cînd pasta e omogenă; urmează tratarea elecfro-lilică, continuîndu-se separarea cernelii de fibre, colectarea la suprafaţa reactorului, ca spumă, şi îndepărtarea ei. După acest tratament, materialul e spălat cu apă şi apoi cu o soluţie acidă, care' ajută la înălbire. î. Deschidere, pl. deschideri. 1. Fiz., Tehn.: Maximul mărimii — distanţă, unghi plan, unghi solid sau arie ■— prin care se caracterizează extensiunea transversală a unui gol sau a unei treceri pentru corpuri, lumină, radiaţii corpusculare sau electromagnetice, etc. Sin. (parţial) Apertură. 2. Cs.: Distanţa dintre mijlocurile a două reazeme teoretice consecutive ale unui element de construcţie, care intervine în calculul static al acestuia. La grinzile drepte aşezate pe aparate de reazem (de ex. la suprastructurile podurilor), deschiderea se măsoară între axele aparatelor de reazem. La g-inzile drepte aşezate pe reazeme late de zidărie, deschiderea se consideră cu 5% mai mare decît distanţa dintre feţele interioare ale reazemelor (lumina), dar cel mult egală cu distanţa dintre axele reazemelor. La arcele sau la bolţile cu două sau cu trei articulaţii, deschiderea se măsoară între axele articulaţiilor de la naşteri, iar la arcele sau Ia bolţile încastrate, se măsoară între centrele de greutate ale secţiunilor de la naşteri. La grinzile verlicale sau înclinate, solicitate de sarcini oarecari, deschiderea se măsoară paralel cu axa grinzii, între axele reazemelor teoretice; la grinzile înclinate, cari au un reazem orizontal mobii şi sînt solicitate de sarcini verticale, deschiderea se măsoară pe orizontală. 3. Tehn.: Distanţa maximă dintre fălcile unei unelte de prindere, ale unei piese de apucat sau ale unui dispozitiv de fixare pentru prelucrarea pieselor. Exemple: deschiderea gurii unei chei, deschiderea deştelor, a gurii cîrligului, a unei menghine, etc. 4. Tehn.: Sin. Bătaia macaralei (v.). 5. ~ a efectivă a unei anfene. Teic.: Sin. Arie efectivă (v. sub Antenă). 6. fasciculului unei anfene. V. sub Antenă. 7. ~a geometrică a unei anfene. Te/c.: Proiecţia pe un plan normal pe direcţia undei incidente a suprafeţei deschise utile a antenei. Se defineşte pentru anfene de suprafaţă (v. sub Antenă) — ale căror dimensiuni sînt comparabile sau sînt mai mari decît lungimea de undă de lucru — fiind în acest caz mai mare decît aria efectivă a antenei (v. sub Antenă), din cauza eficacităţii inegale a diferitelor porţiuni ale antenei. De exemplu, pentru o antenă cu reflector parabolic, deschiderea pentru incidenţa normală e aria cercului delimitat de marginea reflectorului. Sin. Apertură geometrică. 8. grad de Prep. m/n.: Desfacerea minereurilor pînă la dimensiunile/mineral^lor constituente. 9. ~ liberă. Cs.: Distanţa orizontală dintre feţele interioare (opuse) a două elemente de construcţie conseculive (de ex. elementele de rezemare ale unei grinzi, ziduri portante, infrastructuri, bare ale unui schelet cu elemente de umplutură, etc.). Sin. Lumină. 10. ~ numerică. F/z.: Produsul n sin u dintre indicele de refracţie al mediului pe care-l străbat razele de lumină cari vin de Ia un punct de pe axa unui sistem optic, înainte de a cădea pe sistem, şi sinusul unghiului u, format, cu axa, de razele cele mai depărtate de ea cari mai pot pătrunde prin sistemul optic respectiv. în cazul sistemelor optice din aer (sisteme uscate), deschiderea numerică poate avea, teoretic, valoarea 1 (n= 1, sin u— 1). Practic, ea nu depăşeşte 0,95. Pentru mărirea deschiderii numerice se folosesc, în microscopie, dispozitive cu imersiune. Sin. Apertură numerică. u. ~a proiectorului. Opt.: Aria proiecţiei suprafeţei utile a oglinzii proiectorului pe un plan normal pe axa lui optică, în cazul în care suprafaţa proiectată e un cerc, deschiderea proiectorului se poate exprima şi prin diametrul acestui cerc. Intensitatea luminoasă maximă a proiectorului e direct proporţională cu deschiderea acestuia, exprimată în unităţi de arie. Unghiul la vîrf al conului în interiorul căruia intensitatea luminoasă a proiectorului e superioară sau egală cu o anumită valoare considerată necesară în scopul urmărit (în multe cazuri 1/10 din intensitatea luminoasă maximă) se numeşte deschidere unghiulară utilă a fasciculului proiectorului. Simbolul uzual pentru această caracteristică e 6 dacă intensitatea luminoasă uiilă e 1/10 din intensitatea maximă). în cazul unei repartiţii asimetrice a intensităţilor luminoase nu se poate defini o singură deschidere utilă a ^întregului fascicul, ci se definesc deschideri utile diferite în fiecare plan meridian (conţinînd axa optică a proiectorului); în acest caz se indică, de obicei, deschiderea utilă într-un plan meridian orizontal şi într-unul vertical. Deschiderea utilă a fasciculului depinde de: forma şi dimensiunile corpului luminos al izvorului, poziţia acestuia faţă de focarul sistemului optic al proiectorului, felul, dimensiunile şi precizia de execuţie a sistemului optic. Sin. Divergenţă utilă a fasciculului unui proiector. i2. ~ relativă. Opt.: Raportul dintre diametrul pupilei de intrare a unui sistem optic şi distanţa focală a sistemului. Deschidere unghiulară a unui sistem optic 202 Deschidere, lucrări de ~ 1. ~ unghiulară a unui sistem optic. Opt.: Unghiul maxim format de razele luminoase cari pleacă dintr-un punct-obiect (de pe axa optică) şi cari pot pătrunde în- . i /?'=/ tr-un sistem optic (v. fig.). Ea se calculează cu relafia: ' di 0) D=-, î n care D,. e deschi- 1 t Deschidere unghiulară. Du) deschidere unghiulară; P) punct luminos; S) sistem optic; P;) centrul pupilei de intrare; Pe ) centrul pupilei de ieşire; n) indicele de refracţie al mediului anterior; n’] indicele de refracfie al mediului posterior. Diametru,/, derea unghiulară; d{ e diametrul pupilei de intrare P;; p e distanta PPr Deschiderea unghiulară redusă e produsul {nDu) dintre indicele de refracţie al spajiului-obiect şi deschiderea unghiulară. Ea se calculează cu relaţia: ndi (2) »°*=y sau cu relaţia: (3) nD=P-de, în care P e puterea sistemului optic şi de e diametrul pupilei de ieşire Pe a sistemului (spaţiul-imagine fiind, în aer, n’ = 1). 2. ~a unui sistem optic. Opt.: Mărime dată de diametrul, respectiv de dimensiunea utilă a unui sistem optic. La lentiie (respectiv la prisme), diametrul util (respectiv dimensiunea utilă) diferă de diametrul total (respectiv de dimensiunea totală), deoarece o mică regiune de la marginea pieselor optice serveşte la fixarea lor în armaturile metalice respective. Deschiderea acestor sisteme optice simple e determinată de diametrul interior (respectiv de dimensiunile interioare) al armaturii în care e fixat sistemul (v. fig.). La sisteme optice complexe, de exemplu la un obiectiv fotografic, diametrul util (diametrul pupilei de intrare) e diametrul maxim al fasciculului cilindric paralel cu axa optică care poate străbate sistemul făiă să fie oprit de diafragma de deschidere. 3. Deschidere. 2. Tehn.: Operaţia de desfacere, de îndepărtare a părţilor altfel reunite ale unui sistem tehnic, — sau de practicare a unui gol sau a unei treceri. 4. Elf.: Manevră prin care se provoacă (de obicei în mod voit şi direct) separarea contactelor unui aparat de conectare, respectiv întreruperea circuitului. Sin. (parţial) Declanşare (v.). 5. ~ de linie. Topog.: Operaţie de amenajare a unor trasee (aliniamente) în terenuri acoperite cu vegetaţie, în cari vizibilitatea e slabă. Pentru asigurarea unei bune vizibilităţi sînt necesare deqajarea terenului pe anumite porţiuni (benzi de teren de 1—2 m) sau tăierea arborilor. Lucrările se execută curent pentru buna exploatare a pădurilor, în cadrul organizării teritoriului agricol, la trasarea liniilor de înaltă tensiune în regiunile muntoase împădurite, etc. 6. ~r lucrări de Mine: Totalitatea lucrărilor miniere, executate de obicei în steril, pentru: pătrunderea de la suprafaţa terenului în interior pînă la un zăcămînt exploatabil; total Deschiderea unui sistem optic. crearea unei reţele subterane principale de căi de transport pentru oameni şi pentru materialele de exploatare către interiorul minei, şi pentru substanţa minerală extrasă din zăcămînt către suprafaţă; asigurarea pătrunderii aerului proaspăt în interiorul lucrărilor miniere şi a ieşirii aerului viciat în atmosferă; scoaterea în evidenţă a caracteristicilor geometrice ale zăcămîntului şi a calităţii substanţei minerale utile în zonele străbătute de lucrările de deschidere, pentru stabilirea părţilor de zăcămînt cari pot fi puse în exploatare la un moment dat. Metoda după care se va executa deschiderea unui zăcămînt depinde, în principal, de următorii factori: topografia suprafeţei terenului în subsolul căruia se găseşte zăcămîntul; data la care zăcămîntul trebuie să intre în producţie, deci rapiditatea cu care pot fi executate lucrările respective prin metoda de deschidere aleasă; costul comparativ al lucrărilor de deschidere prin una dintre metodele cari pot fi folosite. Deschiderea unui zăcămînt se poate face: prin galerii de pătrundere săpate din coasta unui deal sau a unui munte, respectiv din versantul unei văi (galerii de coastă); prin puţuri verticale sau înclinate săpate de la suprafaţă; prin plane înclinate săpate de la suprafaţă sau printr-o ccmbinere de galerii de coastă, puţuri oarbe sau plane înclinate săpate din interiorul zăcămîntului. Deschiderea prin galerii de coastă. Galeriile de coastă sînt galerii aproape orizontale (cu o uşoară înclinare spre gura lor), săpate fie prin zăcămînt (v. fig. la), I. Deschiderea unui zăcămînt prin galerii de coastă, a) galerie de coastă direcţională prin zăcămînt (sus secţiune verticală, |os secţiune orizontală); b) galerie de coastă transversală pe direcţia zăcămîntului; I) zăcămînt; 2) galerie de coastă; 3) vale; 4) haldă. în care caz se numesc galerii de coastă direcţionale, fie prin roci sterile şi, pe cît se poate, transversal pe direcţia zăcămîntului (v. fig. I b), în care caz se numesc galerii de coastă transversale. Amplasamentul gurii acestor galerii trebuie ales astfel, încît în apropierea ei să existe loc suficient pentru depozitarea materialului steril rezultat din operaţiile de săpare (haldă) şi suficient de sus faţă de nivelul apelor celor mai mari cari pot surveni în timpul ploilor torenţiale sau în cazul topirii zăpezilor (circa 5 m deasupra acestui nivel). * Se întîlneşte deseori cazul în care deschiderea unui zăcămînt se face printr-o succesiune de galerii de coastă aşezate la înălţimi diferite pe coasta văii, începînd de sus în jos (v. fig.//), j t şi anume cînd deschiderea trebuie făcută din aproape în aproape, pentru că nu există siguranţa continuităţii zăcămîntului la O adîncime mai II. Deschidere printr-o succesiune de marg> galerii de coasfă. _." | . i . 1) zăcămînt; 2i, 2n, 2iii) qalerii Deschiderea prin ' 1 Ill\ y , | i i .1 w la d/verse orizonturi. puţuri. La deschiderea zăcămintelor prin puţuri se întîlnesc mai multe variante, în funcţiune de înclinarea zăcămintelor şi de direcţia puţurilor. Deschidere, lucrări de ~ 203 Deschidere, lucrări de ~ Din punctul de vedere al înclinării, zăcămintele verticale (cu înclinări între 70° şi 90°) şi zăcămintele orizontale (cu înclinări între 15° şi 0°) se deschid, de obicei, prin puţuri verticale (v. fig. III), pe cînd zăcămintele înclinate (cu unghiuri •m/W# S Principalul avantaj al deschiderii prin pufuri înclinate consistă (v. fig. V/ a) în scurtarea apreciabilă a galeriilor transversale cari leagă puful de zăcămînt şi deci în intrarea mai curînd în zăcămînt. Distanfa minimă dintre puf şi contactul rocii din culcuş IV. Deschidere prin galerii şi put vertical aşezat în acoperiş. /) zăcămînt; 2) galerii; 3) puf vertical. III. Deschidere prin puţ vertical, a) a unul zăcămînt vertical; b) a unui zăcămînt orizontal; 1) zăcămînt; 2) galerii; 3) puf. de înclinare între 15° şi 70°) se pretează mai bine la deschidere prin pufuri înclinate sau printr-o combinafie a acestora cu pufuri verticale şi galerii orizontale (v. ig. IV). După direcfia pufurilor, se deosebesc: deschideri cu puf vertical; deschideri cu puf înclinat; deschideri cu puf combinat; deschideri cu pufuri în trepte. Deschiderea prin puf vertical aşezat în acoperişul zăcămîntului. Această variantă de deschidere (v. fig. /V) se aplică de obicei în cazul zăcămintelor de cărbuni sau de alte substanfe minerale utile cu grosime mică. Această aşezare impune lăsarea unui stîlp de siguranfă în jurul pufului, pentru protecfia casei pufului şi a construc-fiilor din jur, astfel încît imobilizează o parte din rezerva de substanfă minerală a zăcămîntului, care nu poate fi exploatată decît numai atunci cînd s-a terminat extragerea acesteia din cîmpul minier deservit de puf şi deci cînd puful a devenit inutilizabil, şi aceasta numai parfial. Plecînd de la puf, se sapă galerii transversale pînă la întîlnirea zăcămîntului; aceste galerii sînt în general mai scurte decît în cazul altor moduri de aşezare a pufurilor. Deschiderea prin puf vertical aşezat în culcuşul zăcămînfului. Aşezarea pufului în culcuş (v. fig. V) evită lăsarea stîlpului de siguranfă în jurul pufului şi deci imobilizarea unei parii din rezerva zăcămîntului, ceea ce e foarte important în special la zăcămintele cu rezerve mici. Dezavantajele pe cari le prezintă această metodă sînt lungimile mai mari ale galeriilor transversale de la puf la zăcămînt şi, în consecinfă, distanfele mai mari de parcurs în timpul transporturilor; aceste dezavantaje sînt însă compensate de buna stabilitate a pufului şi de lucrările rrai mici de întrefinere a lui în timpul funcfionării. Deschiderea prin puf înclinat aşezat în rocile din culcuş. în acest caz, puful se sapă la o distanfă suficientă de zăcămînt, în funcfiune de: grosimea acestuia, unghiul lui de înclinare, tăria rocilor culcuşului, unghiul lor de surpare la suprafafă şi ondulafiile zăcămîntului. V. Deschidere prin puf vertical aşezat în culcuş. I) zăcămînt ; 2) galerii; 3) puf vertical la zi. VI. Deschidere prin puf înclinat, a) săpat în culcuşul zăcămîntului; b) săpat în zăcămînt; 1) zăcămînt; 2) galerii; 3) puf înclinat. cu zăcămîntul, în condifii favorabile de zăcămînt, trebuie să fie de 20 m, iar cînd grosimea zăcămîntului creşte, această distanfă creşte şi ea la 30--60 m. Inconvenientele deschiderii prin pufuri înclinate sînt: lungimea mai mare a pufului; lungimea mai mare a cablurilor electrice şi a conductelor de apă şi de aer; evacuarea mai costisitoare a apelor; circulafia mai dificilă a personalului şi pe distanfe mai mari; săparea mai dificilă, etc. Deschiderea prin puf înclinat situat în zăcămînt. în acest fel de deschidere (v. fig. V/ b), folosit azi rar, puful se sapă în zăcămînt cu partea lui de jos situată în rocile din culcuş, iar pe ambele părfi se lasă stîlpi de siguranfă din substanfa minerală, astfel încît metoda e aplicabilă numai zăcămintelor cu grosime medie şi mare. Avantajele acestei metode de deschidere sînt următoarele: suprimarea galeriilor transversale către zăcămînt; reducerea căilor de transport; explorarea zăcămîntului în timpul săpării şi acoperirea unei părfi a cheltuielilor de săpare prin contravaloarea substcnfei minerale obfinute în timpul săpării. Metoda prezintă însă toate dezavantajele deschiderii prin puf înclinat în culcuşul zăcămîntului, plus imobilizarea de substanfă minerală utilă în stîlpii de siguranfă. Deschiderea prin pufuri în trepte şi prin combinarea de pufuri verticale cu pufuri înclinate. în fig. V// e reprezentată deschiderea unui zăcămînt printr-o serie de pufuri verticale aşezate în culcuş, astfel încît primul porneşte de la zi, iar celelalte sînt pufuri oarbe, decalate pe orizontală unul fafă de altul şi legate între ele şi cu zăcămîntul prin galerii transversale. Metoda prezintă avantajul executării unor galerii transversale mai scurte, însă prezintă multe inconveniente, printre cari faptul că fiecare puf trebuie să aibă maşina proprie de extracfie şi personalul propriu de deser* vire. De aceea, acest fel de deschidere se practică numai în cazuri cu totul rare, şi anume atunci cînd deschiderea a început înainte de cunoaşterea suficientă a zăcămîntului şi s-a procedat ulterior la deschideri treptate şi nesigure ale părfilor inferioare din zăcămînt. Fig. VIII reprezintă o variantă de deschidere, de asemenea pufin întîlnită, o combinafie de puf vertical în partea superioară a zăcămîntului, urmată de una prin puf înclinat în partea infe- VII. Deschidere prin pufuri săpate în trepte în culcuşul zăcămîntului. 1) zăcămînt; 2) galerii; 3j) puf la zi; 32) puf orb. Deschiderea mlaştinilor 204 Deschis rioară (varianta e cunoscută şî sub numele de puf frînf). Avantajul acestei metode consistă în faptul că galeriile transversale în partea înclinată sînt scurte şi nu e nevoie să se lase stîlpi de siguranfă. Dezavantajul principal al acestui fel de deschidere consistă în faptul că e nevoie de un transport suplementar, Vllf. Deschidere prin puf frînf. f) zăcămînt; 2) galerii; 3) puf frînf. IX. Deschidere combinată prin puţ vertical şi prin puţ înclinat în culcuş. 1) zăcămînt; 2) galerii; 3^) puţ la zi; 32) puţ înclinat. şi înclinate în culcuş, în pentru a face legătura între putui înclinat şi cel vertical. în fig. IX e reprezentată o combinaţie de puţuri verticale în culcuş, în partea superioară partea inferioară. Deschiderea combinată prin galerii de coastă şi prin pufuri e o variantă de deschidere foarte des întîlnită, în special la zăcămintele cu înclinare mare, situate în regiuni accidentate. De obicei partea superioară a zăcămintelor se deschide prin galerii de coastă, iar cînd acest lucru nu mai e posibil, se trece la deschiderea părfilor inferioare prin pufuri oarbe (unu sau mai multe, după extinderea pe orizontală a părfii mineralizate şi necesitatea separării ei în cîmpuri de exploatare distincte), de obicei verticale, pornite de la nivelul galeriei de coastă situate cel mai jos, care rămîne să servească, în continuare, drept galerie de transport, de evacuare a apelor şi de aeraj (v. fig. X a şi b). XL Deschiderea unei Uzaţii. erii de minera- verticale, B şi C, situate cîte unul în apropierea celor două grupuri de mineralizatie. Pentru deschiderea unor corpuri de mineralizafie lenticulare (v. fig. XII a şi b) e necesar ca, afară de pufurile şi de galeriile transversale, să se recurgă şî la o serie de alte X. Deschidere combinată, a) prin galerii de coastă şi un puţ vertical; b) prin galerii de coasta şt mai multe puţuri verticale; 1) galerie principală actuală; 2) puţuri verlicale. Deschiderea zăcămintelor speciale se efectuează prin metode adecvate modului de prezentare a zăcămintelor respective. în fig. XI e reprezentat un zăcămînt sub forma unor corpuri mineralizate separate (/ şi //), fiecare constituit, la rîndul său, dintr-o serie de alte mineralizafii, oarecum paralele şi apropiate între ele. în funefiune de distanfa dintre cele doua corpuri şi de calculul economic care se efectuează, zăcămîntul se poate deschide, fie printr-un singur puf vertical A săpat de la zi,- fie prin două pufuri, de asemenea XII. Deschideri speciale, a) lentilă unică; b) corpuri de minerallzaţie împrăştiate. lucrări ca, de exemplu, la suitori, cari apoi se transformă şi se amenajează şî pentru coborîrea substanfei minerale exploatate pînă la nivelul galeriilor inferioare de transport. î. ~a mlaştinilor. Hidrot.: Operafiile de desecare a unui teren mlăştinos, pentru a permite aerului şi căldurii să pătrundă în sol pentru ca acesta să devină pămînt fertil. în acest scop se folosesc canale sau drenuri cari colectează apele într-un receptor principal. Sin. Punere în cultură. 2. ~a zăcămînfului. Expl. petr.: Ansamblul operaţilor cari se execută la traversarea stratelor productive ale unui zăcămînt de hidrocarburi printr-un foraj, cum şi măsurile cari trebuie luate la punerea în produejie a unei sonde, penfru realizarea afluxului de fluide din stratul respectiv în sondă (v. şî Punerea în produefie a sondelor, sub Sondă). 3. Deschidere. 3. Tehn.: Gol sau trecere, practicate cu un scop determinat. 4. Arh., Cs.: Spafiul liber amenajat într-un element de arhitectură sau de construcfie (perete, planşeu, etc.), pentru circulafie, pentru iluminat sau aerisit, pentru trecerea unor conducte, a unor părfi de utilaj sau de instalafie, etc. 5. ~ în corpul navei. Nav.: Tăietură de forme diferite, practicată în corpul navei. Se deosebesc: Deschideri în bordaj, practicate pentru aspiraţia apei de mare necesare diferitelor servicii (apă de răcire, apă sanitară, etc.), pentru refularea ei, sau pentru utilizarea diferitelor aparate de bord cari funefionează sub apă (loch, aparate de ascultare, etc.). Aceste deschideri, cu pozifia lor exactă şi cu armaturile de închidere, sînt indicate în planul numit „deschideri în bordaj". Deschideri în punte, practicate pentru a permite trecerea mecanismelor de aefionare la distanfă a diverselor aparate sau armaturi (sonde, răsuflători, etc.), sau ca deschideri de acces, bocaporfi, pufuri pentru maşini şi pentru căldări, etc. Aceste deschideri, cu pozifia lor exactă, sînt indicate în planul numit „deschideri în punte". Deschideri în suprastructuri, practicate pentru diferite treceri (tubulaturi, cabluri, conducte de ventilafie), sau ca deschideri de acces (uşi, tambuchiuri, etc.), deschideri de ventilafie (ublouri, ferestre), guri de ventilafie, pufuri pentru maşini şi pentru căldări, etc. După pozifia lor, aceste deschideri pot fi închise etanş (de ex. uşile metalice exterioare de pe puntea principală inundabilă) sau neetanş (de ex. uşile de lemn de pe punfile superioare, cari pot fi cel mult stropite de apă). 6. Deschidere de sfraf. Geo/..’ Apariţia la zi a rocilor cari constituie structura geologică din subsolul unei regiuni. Se deosebesc deschideri naturale (Sin. Afloriment, v.)f şi deschideri artificiale, create cu ocazia executării de drumuri în debleu, de tunele, la cariere, etc. 7. Deschis. Elf.: Calitate a unui circuit electric de a fi întrerupt (fără curent), respeefiv calitate a unui aparat electric de Deschisă, mulţime ~ 205 Descinfrare conectare, de a avea contactele separate, şi deci legătura conductivă (galvanică) dintre bornele de intrare şi cele de ieşire întreruptă. Sin. (parfial) Declanşat. 1. Deschisă, mulţime V. sub Mulţime. 2. Deschizător de limbi, pl. deschizătoare de limbi. Ind. text.: Organ al maşinilor de tricotat cu ace cu limbă în formă de boit ascuţit sau de periuţă, prin care se asigură deschiderea limbilor la ace, în vederea formării ochiurilor de tricot în condiţii normale (v. şi sub Tricotat, maşină de ~). 3. Deschizătura gurii de loc. Tehn. mii.: Regiune a ţevii unei guri de foc în care aceasta e deschisă lateral, pentru a primi un dispozitiv sau pentru a permite efectuarea unei operaţii cerute de funcţionarea sa. Astfel, la ţevile unor guri de foc de artilerie, deschizătura (verticală sau orizontală) e practicată pentru a plasa acolo închizătorul (vertical sau orizontal), în cazul cînd acesta e de tipul pană. La ţevile armamentului portativ, ca şi la ţevile gurilor de foc de artilerie, automate, deschizătura ■— care există totdeauna — permite efectuarea încărcării, şi a evacuării, după tragere, a cartuşului. 4. Descinfrare. Cs.: Operaţia de coborîre, lentă şi progresivă, a reazemelor unui cintru care a servit la construirea unui arc sau a unei bolti, executate din zidărie sau din beton (simplu sau armat), ori de ridicare a boltii sau a arcului de pe cintru, în vederea încărcării progresive a arcului sau a boltii cu sarcina permanentă, cum şi în vederea demontării şi îndepărtării cintrului. Descintrarea se efectuează după ce betonul sau mortarul zidăriei au căpătat rezistentele mecanice prescrise. La poduri se efectuează, de obicei, după 28 de zile de la executarea arcului sau a boltii; la bolţile şi Ia arcele mari, termenul de descintrare poate fi prelungit pînă la 42 de zile. Dacă, în perioada de întărire a betonului, temperatura exterioară a scăzut sub limitele admisibile, termenul de descintrare se prelungeşte (v. sub Decofrare). Se recomandă ca descintrarea să se facă imediat după o perioadă de timp călduros, cînd bolta sau arcul nu mai transmit cintrului întreaga încărcare, datorită faptului că se dilată şi are tendinţa să se ridice de pe cintru. Descintrarea se execută în mai multe etape, de obicei două sau trei, după un grafic special, în care sînt specificate etapele descintrării şi mărimea coborîrii fiecărui reazem al cintrului la fiecare etapă. Valoarea coborîrii fiecărui reazem al cintrului se determină împărţind valoarea coborîrii totale a reazemului respectiv prin numărul de etape ale descintrării. Valoarea coborîrii totale a fiecărui reazem se determină însumînd valoarea săgeţii elastice a arcului sau a boltii, rezultată din deformata datorită greută[ii proprii şi a încărcărilor existente în momentul descintrării, şi valoarea deformatei elastice verticale a cintrului, măsurată în axa reazemului respectiv. Numărul de etape se determină în funcţiune de mărimea coborîrii totale a cintrului şi de felul dispozitivelor de descintrare. Cînd săgeata elastică probabilă la cheia boltii sau a arcului nu e specificată în proiect, se consideră egală cu //1000 (în care l e egal cu deschiderea boltii, pentru bolfile obişnuite sau autoportante cilindrice scurte, respectiv egal cu lungimea generatoarei, pentru bolile autoportante cilindrice lungi). Coborîrea punctului de la cheia boltii sau a arcului, într-o etapă a descintrării, trebuie să fie/ = //2000, iar a punctelor intermediare (dintre cheie şi reazeme) trebuie să fie egală cu valorile (în funcţiune de /) specificate în tabloul care urmează: Distanţa de la reazem 0,1 l 0,2 l 0,3 l 0,4 l Valoarea coborîrii 0,36 / 0,64 / 0,84 / 0,94 / La fiecare etapă a descintrării se recomandă să se execute coborîrea concomitentă a tuturor reazemelor cintrului, cu valorile respective. Cînd, la unele etape, valorile coborîrii unor puncte sînt atît de mici, încît nu pot fi controlate, se admite cumularea acestor valori cu valoarea etapei următoare. Descintrarea se execută cu ajutorul unor dispozitive de descintrare, aşezate, la montarea cintrului, sub fiecare reazem al acestuia. Cel mai des sînt folosite dispozitivele de descintrare cu saci de nisip, cu pene orizontale, cu pene verticale, cu talpă, cu cutii de nisip, cu şurub şi cu prese hidraulice. Dispozitivul de descintrare cu saci de nisip e constituit din doi saci de pînză tare, umpluţi cu nisip uscat şi echipaţi cu robinete pentru e-vacuarea acestuia, aşezaţi cîte unul de fiecare parte a reazemului respectiv a cintrului (v. fig. a). Pînă la descintrare, rea- 3-zemul e susţinut ^ de cale de lemn. Descintrarea se execută îndepăr-tînd calele şi lă-sînd să se scurgă prin robinete, la fiecare etapăa des-cintrării,o anumită cantitate de nisip. Acest sistem prezintă următoarele dezavantaje: în cazul unor sarcini prea mari, sacii se pot rupe; nu se poate controla valoarea coborîrii reazemului, deoarece sacii se pot deforma sub efec" tul încărcării; se poate produce coborîrea inegală a punctelor în cari sînt aşezafi sacii. Dispozitivul de descintrare cu pene orizontale se compune din două pene de lemn de stejar suprapuse (v. fig. b), dimensionate astfel, încît presiunea pe fetele lor de contact să nu depăşească 10 kgf/cm2. Unghiul fetelor înclinate ale penelor nu trebuie să fie mai mare decît 20°, pentru a nu se produce o descintrare prea rapidă. Pînă în momentul descintrării, penele sînt fixate cu scoabe sau cu călcîie de lemn (v. sub Călcîi). Descintrarea se execută liberînd penele şi bătînd cu ciocanele în capetele lor mai înguste. Dispozitivul cu pene orizontale prezintă avantajul că permite controlul coborîrii reazemului, eventual ridicarea lui, în cazul cînd a fost coborît prea mult. El prezintă dezavantajul că, la forte verticale mari, penele pot fi împinse brusc lateral, provocînd prăbuşirea cintrului. Pentru a preveni acest lucru, se presară pe fata superioară a penei inferioare, la montare, nisip uscat. Dispozitivul de descintrare cu pene verticale e constituit din trei piese de lemn cu fefe de contact înclinate, dispuse vertical şi solidarizate între ele prin şuruburi cu piuliţă (v. fig. c). Descintrarea se realizează prin deşurubarea piuliţelor şuruburilor de solidarizare. Tipuri' de dispozitive de descintrare. a) dispozitiv cu saci de nisip; b) dispozitiv cu pene orizontale; c) dispozitiv cu pene verticale; d) dispozitiv cu talpă; e) dispozitiv cu cutie de nisip; f) dispozitiv cu şurub; 1) saci cu nisip; 2) cale de susţinere a cintrului pînă la descintrare; 3) cale pentru sacii de nisip; 4) pene orizontale; 5) călcîie; 6) pană verticală centrală; 7) pene verticale laterale; 8) talpă; 9) piese de metal; 10) cutie metalică; 11) dop de lemn; 12) orificii pentru evacuarea nisipului; 13) nisip uscat; 14) piesă de bază; 15) piesă superioară; 16) bară filetată; 17) capătul superior al barei filetate. Descleire 206 Descompunerea culorilor Dispozitivul de descintrare cu talpă e constituit dintr-o piesă scurtă de lemn, care are în partea centrală a fefei inferioare o scobitură a cărei adîncime trebuie să fie egală cu valoarea coborîrii cintrului (v. fig. d). Capetele tălpii se sprijină pe o piesă de lemn, prin intermediul unor plăcute confecţionate din tablă groasă de 2 mm. Suprafefele capetelor de rezemare ale tălpii se dimensionează astfel, încît să reziste la presiunea de 15 kgf/cm2. Descintrarea se efectuează tăind treptat talpa, simultan la ambele capete (după planele verticale indicate în figură cu linie întreruptă). Prin tăiere, suprafefele de rezemare se micşorează, efortul unitar de compresiune creşte, astfel încît lemnul tălpii se striveşte şi cintrul coboară. Acest dispozitiv prezintă dezavantajele că nu permite controlul eficient al coborîrii, deoarece lemnul tălpii se poate strivi brusc sau mai mult decît e necesar la o etapă a descintrării, — şi nu permite ridicarea cintrului, în cazul unei coborîri prea mari. Dispozitivul de descintrare cu cutie de nisip e constituit din următoarele părfi (v. fig. e): o cutie cilindrică sau prismatică de ofel, cu un singur fund (de ofel şi făcînd corp comun cu peretele cutiei, sau de lemn de stejar), cu 4-"5 orificii, cu diametrul de circa 4 cm şi închise cu dopuri de lemn sau metalice; un dop (piston) de lemn de stejar, întărit cu cercuri de ofel, care închide cutia la partea superioară, şi al cărui diametru e cu 1-"2 cm mai mic decît diametrul intsrior al cutiei. Interiorul cutiei e umplut cu nisip uscat, cu granule cu dimensiuni de cei mult 3 mm, iar spafiul dintre dopul de lemn şi peretele cutiei e umplut cu asfalt sau cu un mastic bituminos, pentru a împiedica umezirea nisipului. Uneori, întregul dispozitiv e îmbrăcat cu hîrtie ori cu pînză impregnată sau cu carton asfaltat, ori e aşezat în interiorul unei cutii de lemn în care, ulterior, se toarnă asfalt. Diametrul dopului (pistonului) de lemn se determină prin calcui astfel, încît presiunea exercitată asupra nisipului din cutie să fie de circa 50 kgf/cm2. în general, se folosesc dopuri cu diametrul de 20---30 cm. Descintrarea se execută prin scoaterea nisipului prin orificiile cutiei, — folosind uneori o lingură specială, — în cantitate de circa 0,10 I la fiecare etapă a descintrării. Acest dispozitiv prezintă avantajele că permite controlul coborîrii cintrului şi efectuarea unei descintrări lente şi uniforme. Prezintă dezavantajul că nu permite ridicarea, la nevoie, a cintrului. Dispozitivul de descintrare cu şurub e constituit dintr-un postament inferior (piesa de bază) şi un cap de rezemare a cintrului (piesa superioară), legate printr-o bară verticală filetată (v. fig. f), care se poate înşuruba în una dintre aceste două piese. Descintrarea se execută prin rotirea barei filetate, fie cu o cheie specială, fie cu o bară de ofel introdusă în găurile practicate în capătul superior (nefiletat) al barei. Prezintă avantajele că permite un control riguros al descintrării şi ridicarea cintrului, dacă descintrarea nu se face în bune condifii. Dispozitivele de descintrare cu şurub sînt cele mai bune, dar sînt costisitoare, astfel încît se folosesc numai la arce şi la bolfi cu deschideri şi încărcări foarte mari. Dispozitivul de descintrare cu prese hidraulice e constituit din două sau din mai multe prese hidraulice, cari se aşază în nişe special amenajate în rostul de la cheia bolfii. Pentru descintrare se realizează, cu ajutorul acestor prese, o împingere orizontală, mai mare decît împingerea orizontală a bolfii datorită acfiunii greutăfii proprii a acesteia (de obicei cu 50% mai mare), care produce ridicarea bolfii de pe cintru. Apoi se introduc în rostul bolfii pene speciale de ofel, se îndepărtează presele şi se completează rostul cu beton sau cu zidărie (la bolfile de zidărie). Acest dispozitiv se foloseşte, în special, pentru bolfi cu deschideri mari, şi prezintă avantajele că permite cobo- rîrea bolfii pe cintru, dacă descintrarea nu decurge în condifii normale, şi reglarea tensiunilor efective din diferitele secfiuni ale bolfii, prin aplicarea împingerii cu o excentricitate oarecare (care aplică bolfii un moment). î. Descleire. 1. Ind. lemn.: Desfacerea unei îmbinări prin încleirea a două sau a mai multor piese, fie din cauza încleirii necorespunzătoare (adezivul folosit sau procedeul de lucru aplicat fiind necorespunzătoare), fie din cauza păstrării pieselor într-un mediu umed. De exemplu, încleirile cu clei de piele sau de oase nu rezistă în mediu umed, spre deosebire de cele executate cu cleiuri sintetice (clei caurit, tegofilm, etc.), cari sînt mai rezistente. 2. Descleire. 2. Ind. fexf.: Operafie de finisare a fesătu-rilor, prin care se elimină apretul de încleire aplicat pe firele de urzeală înainte de fesere, şi care consistă în imbibarea fesăturilor cu soluţiile unor substanfe cari activează fermentarea simplă sau completată cu acfiune alcalină, acidă, oxi-dativă asupra apretului, pentru a fi înlăturat apoi prin spălare. De exemplu, pentru descleirea cu substanfe alcaline, fesă-tura crudă trece printr-o solufie de hidroxid de sodiu (4 g/l) şi se depozitează, pentru fermentare timp de 24"-48 de ore, în basine de aşteptare. în industria textilă se folosesc atît produse de descleire cari activează prin confinutul de fermenfi (diastaze de malf, pancreas, bacterii) şi cari transformă amidonul, trecîndu-l în compuşi simpli şi solubili, cum şî produse cari dezvoltă clor sau oxigen în baia de descleire. Sin. Descrobire, Dezancolare (pentru firele şi fesăturile de mătase vegetală). 3. Descleit, maşină de Ind. text.: Maşină din secfia de finisare a fesăturilor, care serveşte la distrugererea apretului de încleire prin trecerea, într-un timp determinat, a fesă-turii crude prin solufia ei de descleire, şi care cuprinde (v. fig.): un basin 1, cu unul dintre perefi înclinat, şi care se umple cu solufia de descleire; un cilindru conducător 2, de la care ţesătura 3, compusă din mai multe bucăfi cusute la capete în bandă continuă, circulă la vîrtelnifă rotitoare 4, situată deasupra basinului. Acest tip de maşină poate servi şi la colorarea fesăturilor în bucată. 4. Descloizit. Mineral.: Pb (Zn, Cu) [(OH) |V04]. Mineral de vanadiu, cristalizat în sistemul rombic, care se prezintă sub formă de agregate radiare, botrioidale, sau sub formă de cruste. Are culoare brună, brună-roşie şi chiar neagră, cu luciu sticlos intens. Cînd confine mult cupru, are culoarea verde-măslinie pînă la neagră-verde, şi un luciu răşinos pînă la adamantin. Are spărtura concoidală şi urma brună deschisă pînă la verde deschisă. Are duritatea 3,5 şi gr. sp. 5,9--6,1. 5. Descojire. 1. Ind. alim.: Sin. Decorticare (v. Decorticare 1). 6. Descojire. 2. Tehn., Mett.: Sin. Cojire (v.). 7. Descojiior, pl. descojitoare. Ind. alim.: Sin. Decorticator (v.). 8. Descompunere. 1. Tehn.: Operafia desfacerii în părfi componente a unei relafii, a unei mărimi, a unui sistem tehnic, a unui corp, a unui ansamblu. 9. ~a culorilor. Poligr.: Operafia de extragere (separare) dintr-o imagine colorată a celor trei culori fundamentale (galben, roşu şi albastru), în vederea preparării de clişee separate pentru fiecare dintre aceste trei culori, a căror imprimare suprapusă Maşină de descleit. Descompunerea în fracfii simple 207 Descopertă să redea imaginea în toate culorile ei. Descompunerea culorilor, care în trecut se executa manual, prin aprecierea subiectivă a desenatorului litograf, se efectuează astăzi fotomecanic, prin prepararea de negative şi de diapozitive parjiale, cu extrase de culori executate prin filtre optice, iar în ultimul timp, cu ajutorul aparatelor electronice de gravat, folosind aceleaşi filtre optice pentru separarea culorilor, dar executînd negative sau diapozitive fotografice. Descompunerea culorilor cu ajutorul filtrelor: violet pentru galben, verde pentru roşu şi portocaliu pentru albastru, nu e perfectă, atît din cauza cantităţilor diferite de negru cuprinse în culorile originalului, cît şi din cauză că cele trei cerneluri normale folosite pentru reproducere: galben, albastru şi roşu-purpuriu au coeficienţi de absorptie spectrală cari se abat mult de la cei teoretici şi, în consecinţă, nu asigură o reproducere riguroasă. Corectările necesare se execută manual, automat prin mascare, sau pe cale electronică. Sin. Extragerea culorilor. 1. ~a în fracfii simple. Mat.: Opera}ia prin care o fracţie raţională, P(x): Q{x) (în care P(x) şi Q(x) sînt polinoame întregi în x), e descompusă într-o sumă de fracfii simple, de forma P(x) QW Al -+■ A\ (.x-a.i AP în care sînt rădăcinile ecuaţiei Q(x) = 0, cu ordinele de multiplicitate mi, C(x) e cîtul împărfirii celor două polinoame, iar m e numărul de rădăcini distincte ale ecuafiei Q(x) = 0. Detarminarea coeficienfilor A] se face în diferite moduri. Cel mai general consistă în a aduce la acelaşi numitor, Q(x), în membrul al doilea, şi în a identifica apoi coeficienfii puterilor egale ale lui x de la numărători (metoda coeficienfilor ne-determinafi). Alt mod consistă în determinarea succesivă a coeficienfilor. Se determină A™* înmulfind ambii membri prin (x — a^i şi făcînd apoi x- a^ Se trece termenul A™* {x — a^fmi în primul membru, se înmulţesc ambii prin (x — a^1 1 şi se face apoi x — ait determinîndu-se astfel etc. Fie Q (x) = (x — a)m Q (x); avem P (*) . + P(*)-,4Qi(x) QW (x-a)m (x-a)™ Qi (*) în care putem determina constanta A, astfel încît P(x)~AQi(x) să fie divizibil prin x — a: A. p(«) Qito Se procedează cu a doua fracfie în acelaşi fel ca şi cu prima, etc. Dacă Q(jc) = 0 are şi rădăcini complexe, se reunesc termenii descompunerii cari corespund la două rădăcini complexe conjugate, obfinîndu-se o dezvoltare de forma + P(x) QW b\x + c\ = C(*)+£ A} + b?x + c'j 1x + c .M-1 .(rf+P,*-*)" {x*+pxx + qty-' Descompunerile precedente sînt unice. 2. ~a unui tensor de ordinul a] doilea. C/c. t.: Orice tensor de ordinul al doilea, de componente T^, se poate descompune într-un singur fel în suma dintre un tensor simetric şi unul antisimetric, de componente , respectiv Aiy Sik^ii+Tki)-, Aik=\(Ttk-Tki). 3. ~a unui vector. C/c. v.: Operafie prin care se exprimă un vector dat V ca sumă geometrică a unui număr finit de > —> vectori linear independenţi V\r",Vp, cari se numesc componente/e vectorului. Operafia se notează prin echipolenfa -> -> -> -► V = Vl + ...+V=Ji va. a=1 în general, fiind dafi, în spafiul obişnuit cu trei dimensiuni, trei vectori , e2 , eg , cari nu sînt paraleli cu un acelaşi plan— -> deci sînt linear independenţi —, un vector arbitrar V se poate exprima într-un singur mod ca sumă geometrică de vectori paraleli cu vectorii dafi —> ■> -> -> V= xiei + x2e2 -f *3e3. Vectorii ei se numesc vectori de bază sau vectori funda~ mentali, iar numerele x\, x2, xj sînt componentele scalare ale Iui V, spre deosebire de vectorii x\e\, x2e2, xăes, cari se numesc componentele vectoriale ale vectorului V. într-un plan dat, în raport cu un sistem de vectori funda-—>■ ->■ mentali din plan, e\, e2, cari nu sînj paraleli, un vector din plan se poate exprima sub următoarea formă: —> -> h. -> V = Xiei -f x2e2. Descompunerea unui vector în vectori concurenţi e în general nedeterminată, fiindcă se poate efectua în oricîte feluri. Ea devine determinată în următoarele cazuri particulare: Descompunerea unui vector după două direcţii date, adică în doi vectori de direcţii date, concurenţi cu vectorul de descompus; descompunerea unui vector în două componente, cunoscînd una dintre ele; descompunerea după trei direcţii concurente date. în aplicaţii se foloseşte, de obicei, descompunerea unui vector în raport cu vectori de bază de lungime unitate (versori) triortogonaji. 4. Descompunere. 2. Chim.: Reafcţie chimică în urma căreia o substanţă -constituită din molecule cu structură mai complicată trece în una sau, de regulă, în mai multe substanţe constituite din molecule mai simple. Descompunerea chimică e reacţia inversă combinării chimice. 5. Descompunere. 3. Chim.: Operaţia prin care se realizează o descompunere în sensul de sub Descompunere 2. e. Descopertarea zăcămîntului. Mine: Sin. Dezvelirea zăcămîntului (v.). 7. Descopertă, pl. descoperte. M/ne: Rocile sterile din acoperişul unui zăcămînt de substanţe mineYale utile, cari se îndepărtează prin dezvelire, în vederea deschiderii unei exploatări la zi (v. şi sub Dezvelirea zăcămîntului). Descrefire 208 Desecare 1. Descrefire. Ind. text.: îndreptarea parţială sau tofală a încreţiturilor fibrelor pe cari acestea le au în mod natural sau pe cari le-au căpătat din cauza deformaţiilor prin împachetarea în baloturi în stare puternic presată, ori ca efect al tensionării fibrelor şi, apoi, al liberării unuia dintre capete în timpul prelucrării în maşini. în general, descreţirea fibrelor se efectuează în filatură în toate cazurile în cari fibrele sînt întinse prin tracţiune dincolo de limita de elasticitate. O primă descreţire, dar insuficientă, se efectuează la maşinile de destrămat, datorită acelor sau cuielor cari trec prin masa de fibre. O descreţire mai bună se obţine la carde, prin faptul că se repetă de un număr mare de ori acţiunea acelor garnHurilor. Descreţirea fibrelor se realizează aproape total la maşinile cu trenuri de laminat, cari au capacitatea de a prinde strîns fibrele şi, de a le întinde datorită vitesei periferice a cilindrelor, care creşte progresiv de la o pereche de cilindre la cea următoare. La trenurile de laminat cu cîmp de ace, întinderea fibrelor se face între cilindre şi acele pieptenilor. Descreţirea fibrelor se obţine şi prin pieptenare. în acţiunea de prindere şi reţinere a fibrelor, necesară întinderii acestora, un rol important au forţele de frecare cari se nasc între fibre şi fibre, sau între fibre şi organele în contact cu ele (acele garniturilor, acele pieptenilor, cilindrele de laminat). Odată cu îndreptarea fibrelor se realizează, în general, şi paralelizarea fibrelor, cum şî orientarea lor în lungul înşiruirii. Descreţirea fibrelor asigură mişcarea lor regulată în tre- nul de laminat, pentiu efectuarea laminajului în condiţiile prelucrării semifabricatelor cu neuniformitate redusă şi contribuie Ia obţinerea unor fire mai netede, mai rezistente şi mai uniforme. în filatura de lînă pieptenată, în unele cazuri descreţirea fibrelor cu ondulaţii se completează prin operaţia de netezire a palelor de lînă pieptenată, prin întindere şi călcare Ia cald, în stare umedă sau uscată, folosind maşina de netezit sau de călcat, numită şi liseză. 2. indice de ~ al fibrei. Ind. text.: Indice egal cu raportul dintre lungimea care revine fibrei încreţite, măsurată în direcţia longitudinală a înşiruirii de fibre, şi lungimea fibrei întinse complet (v. fig.) Iq 3 n=T- Vv/1 a) Lungimea unei fibre, cu încreţituri, ondulată; b) întinsă complet. Indicele de descreţire, numit şi indice de îndreptare a fibrelor unei înşiruiri, reprezintă media gradului de descreţire al tuturor fibrelor din secţiunea transversală a înşiruirii. Gradul de descreţire creşte la trecerile succesive prin maşinile cari au tren de laminat, deoarece, pe lîngă repetarea acţiunii de întindere, presiunile exercitate de cilindrele cari revin asupra unei fibre cresc, înşiruirile devenind din ce în ce mai subţiri, cum şi prin faptul că ecartamentele devin din ce în ce mai mici. Gradul de descreţire al fibrelor în filatura de bumbac are, în raport cu faza de prelucrare, următoarele valori medii: pătura de la bătătoare 50%; banda după cardare 57%; banda după prima laminare 71%; banda după a doua laminare 74%; semitortul de la flyer-ul gros 77%; semitortul de la flyer-ul mijlociu 79%; firul de la maşina cu inele 82--87%. Prin trecerea printr-o zonă de laminare a unui tren de laminat, teoretic, indicele de descreţire creşte proporţional cu valoarea laminajului L; din acea zonă T|, = 1rL{. Valoarea limită a indicelui de descreţire e însă 1, deoarece oricît de mare e laminajul, fibra întinsă complet nu îşi mai măreşte lungimea, nefiind un corp perfect elastic, în general scăpînd din strînsoare cu unul dintre capete, sau, uneori, rupîndu-se. 3. Descriere: Enunţ asupra proprietăţilor unui obiect prin care acesta e caracterizat ca atare. 4. ~ parcelară. Silv.: Partea unui amenajament silvic (v.) în care — în urma unui studiu amănunţit făcut în pădure — sînt descrise fiecare parcelă şi subparcelă a acesteia, din punctele de vedere al condiţiilor staţionale (caracterizate în special prin proprietăţile solului mineral şi ale stratului vegetal care-l acoperă) şi al arboretului. Cu privire Ia staţiune, descrierea parcelară trebuie să indice: unitatea geomorfologică, configuraţia terenului, altitudinea, expoziţia, panta, tipul de floră, litiera, tipul genetic de sol, textura lui, structura, profunzimea, compacitatea, umiditatea, starea fizică şi biologică. Cu privire la arboret, descrierea trebuie să indice: etajele, stadiul de dezvoltare, compoziţia, starea de vegetaţie,, ela-gajul, arboretul secundar (stadiul de dezvoltare, compoziţia, modul de răspîndire), subarboretul (compoziţie, răspîndire, suprafaţa ocupată) şi seminţişul utilizabil (compoziţie, înălţime, răspîndire, suprafaţa ocupată); diverse indicaţii cantitative (sub formă de tablou), privitoare la diametrul mediu, înălţimea medie, clasa de producţie, densitatea, consistenţa, volumul brut şi creşterea anuală, completează descrierea. 5. Descriptivă, geometrie V. Geometrie descriptivă, sub Geometrie. 6. Descrobire. Ind. text. V. Descleire 2. 7. Descuamare. Geo/.: Dilatarea şi contractarea rocilor de la suprafaţa pămîntului sub influenţa îngheţului şi a dezgheţului, în regiuni în cari alterarea mecanică a rocilor e provocată de diferenţele de temperatură dintre zi (dilataţie) şi noapte (contracţiune). 8. Deseafină, pl. deseatine. /Vis.: Unitate de arie folosită în URSS, egală cu circa 10 900 m2. 9. Desecare. 1. Hidrof.: Colectarea şi îndepărtarea excesului de apă dintr-un sol sau de pe o suprafaţă de teren, pentru a crea condiţii (de aer, căldură şi nutriţie) favorabile creşterii plantelor. Desecarea are efect direct asupra apelor superficiale şi efect indirect asupra apelor freatice, deoarece împiedică ridicarea nivelului acestora, datorită infiltrării excesului de apă de la suprafaţa terenului. La terenurile cultivate, conţinutul de umiditate optim trebuie să fie de 50'*-80% din coeficientul de higroscopicitate al solului, iar conţinutul optim de aer trebuie să varieze între 10 şi 20% din volumul solului. Orice cantitate de apă care, temporar sau permanent, depăşeşte procentul de mai sus, se consideră în exces. Apa în exces din sol sau de la suprafaţa terenului are ca efect scoaterea din producţie sau micşorarea fertilităţii solului şi împiedică sau îngreunează efectuarea lucrărilor de cultivare. Excesul de umiditate al unui teren poate fi produs de: precipitaţiile atmosferice cari se acumulează în depresiunile terenului; apele provenite prin revărsarea rîurilor sau cari se scurg de pe versantele munţilor şi ale dealurilor; apele freatice cari au sau cari ating un nivel prea înalt în stratul arabil al solului. Desecare 209 Desecare Terenurile cari confin apă în exces sînt următoarele: mlaştinile rezultate prin îmbătrînirea şi sărăcirea în materii minerale 3 păşunilor şi a fîneţelor naturale; mlaştinile rezultate prin ridicarea nivelului fundului lacurilor şi al halfilor, datorită turbificării plantelor acvatice cari le-au invadat; unele lunci cu teren foarte impermeabil sau pe cari se revarsă izvoare de terasă; solurile zonale (argiloase, grele, pulverulente) pufin permeabile cu un strat impermeabil superficial, arate la suprafafă şi totdeauna la aceeaşi adîncime; terenurile cu stratul de apă freatica aproape de suprafafă, fără lucrări de drenare. Pentru a face posibilă cultivarea terenurilor cu exces de apă trebuie coborît nivelul apelor pînă la o adîncime care să permită circulaţia uşoară a aerului şi alimentarea cu apă a plantelor. Adîncimea minimă la care trebuie coborît nivelul apelor freatice, pentru a obţine o umiditate satisfăcătoare sau cel pufin o umiditate mai mică decît minimul admisibil atît în perioada de vegetafie cît şi în perioada în care terenul nu e acoperit de plante, se numeşte normă de desecare. Norma de desecare variază în funefiune de tipul de sol şi de plantele cultivate pe terenul respectiv. Cu cît solul e mai greu, cu atît norma de desecare trebuie să fie mai mare, şi cu cît plantele au o înrădăcinare mai superficială sau cu cît consumă mai multă apă, cu atît norma de desecare trebuie să fie mai mică. Practic, norma de desecare a unui asolament se stabileşte în funefiune de tipul solului şi de planta cea mai pretenfioasă la aerisirea lui. Pentru culturile cari cer o normă de desecare mai mică, nivelul apelor freatice se ridică cu ajutorul dispozitivelor de pe şanfuri sau de pe drenuri. Lucrarea solului cu tractoarele cere o normă de desecare minimă de 30 50 cm, pentru tractoarele cu şenile, şi de 40 60 cm, pentru cele cu rofi. Alt element important, care condiţionează şi dimensionează refeaua de desecare, e durata de inundare admisibilă, care depinde de natura culturii, de faza de dezvoltare a plantelor, de temperatura apei şi a aerului, de vitesa de scurgere a apei revărsate, etc. Pentru diferitele tipuri de culturi, durata de inundare e următoarea: secară de toamnă, 8 "-10 zile; orz, 5 8 zile; ovăz, 10 12 zile; fînefe naturale, 30---60 de zile; morcov, 5-6 ore; grîu, 10 ore. (Primăvara grîul suportă o inundare pînă la 5 zile.) Metoda de desecare cea mai potrivită pentru îndepărtarea excesului de apă din sol se alege în funefiune de cauza care provoacă acest exces. îndepărtarea excesului de apă de la suprafafa solului se face printr-o refea de canale (deschise sau semideschise), cari se dimensionează în funefiune de excesul maxim de apă şi de timpul în care acesta trebuie evacuat. Debitul superficial de evacuat printr-un canal de desecare e produsul dintre suprafafa desecabilă deservită de canalul respectiv (co = L-l) şi modulul de debit q (în I/s-ha), I fiind lungimea canalului şi l lăfimea medie a suprafefei de teren deservite de canal. Valoarea modulului de debit e egală cu produsul dintre intensitatea precipitafiilor (din care se scad pierderile prin evaporafie şi prin infiltrafie în sol) şi coeficientul de întîrziere *vt a scurgerii cp= ^ (unde v e vitesa medie de scurgere a apei pe suprafafa de colectare, t e durata precipitafiei, respectiv a topirii zăpezii, iar l e lungimea basinului de recepţie pe talveg). Coeficientul de întîrziere e subunitar, cînd precipitaţiile sînt scurte şi basinele sînt lungi, şî e egal cu unitatea, cînd precipitaţiile sînt foarte lungi şi basinele de recepţie sînt scurte. Valoarea maximă a modulului de debit e dată de relaţia: 10 mm), şi pînă la 10*■ • 12%, în cazul cărbunilor mărunfi (< 10 mm). Pentru accelerarea desecării, care în cazul cărbunilor mărunfi se efectuează într-un timp de 3”-4 ori mai lung decît în cazul cărbunilor bucăfi, şi pentru o desecare mai înaintată, se folosesc, în unele cazuri, silozuri încălzite, insuflare de aer, sau substanfe tensioactive, cari micşorează adeziunea capilară a apei. în ultimul timp s-au introdus, cu rezultate bune, silozuri compartimentate prin perefi foarte înclinafi (65-”70o), avînd ciururi pe toată lungimea lor, cari, datorită drumului mai scurt pe care-l parcurge apa, — realizează o desecare mai activă, mai rapidă şi mai uniformă a cărbunilor mărunfi. Desecarea mecanică se efectuează cu ajutorul ciururilor, al benzilor de transport şi al elevatoarelor, al centrifugelor, în cazul materialului mărunt, şi cu ajutorul îngroşătoa-relor, al hidrocicloanelor, al centrifugelor şi al filtrelor, în cazul produselor foarte fine (de ex. al şlamului). Desecarea pe ciururi se efectuează, în general, pe ciururi vibrante sau oscilante, mai rar pe ciururi rotative. Ca suprafafă de desecare se folosesc împletituri de sîrmă de bronz fosforos sau de ofel inoxidabil cu ochiurile de 0,05'”0,25 mm şi, în special, împletituri speciale de sîrme profilate (sîrme trapezoidale; ciururi lamelare). O acfiune de desecare mai pronunfată au ciururile compartimentate (v. fig. I a), a căror I. Desecare pe ciururi, a) cu ciur compartimentat; b) cu ciurradial; J)perete despărţitor; 2) ciur vertical cu canale (3) pentru scurgerea apei; 4) cameră de distribuţie; 5) ciur înclinat radial; 6) evacuarea refuzului; 7) evacuarea apei şi a trecerii; 8} centrifugă. suprafafă e împărfită în lungul ei de o serie de perefi dubli, confecfionafi din împletitură de sîrmă, care formează canale Desen 211 Desen artistic filtrante prin cari se scurge apa din părfile superioare aîe materialului supus desecării. în ultimul timp au fost introduse, cu rezultate bune, pentru predesecarea cărbunilor mărunţi, ciururile curbe (v. şi sub Ciur) şi ciururile radiale (v. fig. I b). Ciururile radiale consistă dintr-o suprafaţă tronconică, constituită din împletituri de sîrmă şi împărţită radial prin pereţi verticali. Alimentarea se face pe toată circumferenja superioară a ciurului, cu ajutorul unui distribuitor rotativ. Aceste ciururi au o productivitate mare şi sînt caracterizate printr-o uzură mai mică şi uniformă, datorită descreşterii treptate a suprafeţei de desecare în lungul direcţiei de curgere a materialului supus desecării. Desecarea cu benzi de transport şi cu elevatoare se efectuează chiar în timpul transportului la silozuri. Elevatoarele folosite în acest scop au cupele confecţionate din tablă perforată şi sînt caracterizate, în general, printr-o vitesă redusă (< 0,5 m/s), pentru a permite o desecare mai bună. Transportoarele cu bandă consistă din două lanţuri formate din eclise, cari poartă o serie de cutii de tablă perforată prin cari se scurge apa. în general, elevatoarele şi benzile de desecare efectuează operaţia de predesecare, realizînd o desecare mai puţin intensă decît ciururile. Desecarea cu ajutorul centrifugelor verticale, folosită pentru material mărunt, în general pentru cărbuni sub 10--20 mm (v. şî sub Centrifugă), e o desecare mai înaintată. Dezavantajele centrifugelor, cari consistă în consumul mai mare de energie şi în degradarea cărbunilor, sînt însă compensate prin reducerea sensibilă a numărului, respectiv a volumului total al silozurilor. Desecarea prin îngroşătoare se aplică în mod curent şlamurilor, cînd se urmăreşte simultan şi obţinerea unui preaplin limpezit, iar desecarea cu ajutorul hidrocicloanelor, cînd se urmăreşte obţinerea unui material cît mai îngroşat. în general materialul desecat, care se prezintă sub forma unui nămol fluid, conţine între 40 şi 50% apă, reducerea acestei cifre neputînd fi realizată decît prin filtrare. în ultimul timp s-au dezvoltat centrifuge pentru desecarea şlamurilor, cari realizează un grad de desecare mai înalt decît hidrocicloanele, dar cari prezintă dezavantajul că sînt mai costisitoare şi reclamă un consum mai mare de energie, din care cauză se execută, în general, cuplarea lor cu hidrocicloanele, cari efectuează, în acest caz, operaţia de predesecare (v. fig. II). Spre deosebire decentrifugele folosite pentru desecarea cărbunilor mărunţi, aceste centrifuge nu sînt echipate CU suprafeţe fi I- II. Schema unei instalaţii complexe de tranteşi au otu-raţie mai înal- îngroşare şi desecare a şlamului. tă, care aţineri 3000 rot/min. îngroşător; B) hidrociclon; C) centri- Astfel se pol obţine produse f'Jgă; n alimentarecuturbureală;2)prea-finite CU U l conţinut redus p'“n a* îngroşătorului A• 3) material înde apă, C-omparabil CU cel gro?at cu care se alimentează hidro-obţinut prin filtrare (care ciclonul B; 4) material îngroşat pentru variază, 'in funcţiune de na- desecare în centrifuga C; 5) material tura şi granulaţia materia- desecat. Iu lui, între 10 şi 25%). în aceste cazuri, odată cu apa se evacuează însă cantităţi, uneori importante, de suspensii fine/ cari reclamă conjugarea cu instalaţii de decantare: îngroşătoare, basine cu jaluzele înclinate (v. fig. ///) sau filtre-prese. Desecarea prin filtre e folosită, în mod curent, pentru desecarea concentratelor de la flotaţia minereurilor şi a cărbunilor. Afară de filtrele clasice, se folosesc: filtre cu alimentarea laterală; filtre cilindrice necompartimentate (folosite pentru filtrarea materialelor mai fine); filtre orizontale şi filtre ci-iindrice cu suprafeţele de filtrare interioare (pentru materialul cu granulaţie mai mare). O deosebită importanţă în procesul desecării şlamurilor se dă, în ultimul timp, folosirii electrolifilor şi floculanţilor organici (cari accelerează procesul şi măresc sensibil productivitatea aparatelor de desecare) şi folosirii ca material filtrant (pentru filtre) a pînzelor de nylon şi de vinilin (cari sînt mai rezistente şi uşurează filtrarea).— Sin. Egutaj. î. Desen, pl. desene. Gen., Tehn.: Reprezentarea grafică, printr-o imagine bidimensională alcătuită din linii, a unor obiecte spaţiale sau a unei concepţii imaginate, care redă, cînd e privită, imaginea obiectului sau a aspectului original. Desenul se bazează pe perspectivă, pe trasarea umbrelor, pe teoria redării şi pe geometria perspectivă. Cele trei dimensiuni ale spaţiului apar figurate pe o suprafaţă plană sau curbă, prin proiecţie conică (dacă se urmăreşte ca aspectul redat să fie plăcut ochiului, respectînd modul de înregistrare a vederii umane) sau prin proiecţie cilindrică (dacă aspectul trebuie să fie numai convenţional, dar să respecte integral forma şi dimensiunile reale, în vederea realizării practice a obiectului respectiv). După felul execuţiei se deosebesc două clase principale de desene: Desen liber: Desen executat cu mîna libera, fără ajutorul vreunui instrument de desen (riglă, echer, compas, etc.), cu creionul (negru sau colorat), cu cărbune, cretă, pasteluri sau cu peniţa. Acesta e desenul esenţial în artele plastice (desen artistic), dar se foloseşte şl în tehnică (desenul tehnic), la executarea schiţelor (crochiuri) cotate, după cari urmează să se execute desenul la scară (originalul) sau chiar direct lucrarea respectivă. Sin. Desen cu mîna liberă. Desen linear: Desen de precizie, executat pe hîrtie albă sau de calc, cu ajutorul instrumentelor de desen (riglă, teu, echere, raportor, compas, pistolet, dubludecimetru, etc.), întîi cu creionul, peste trăsăturile căruia se trasează, folosind eventual trăgătorul, cu tuş. Desenul linear e folosit la rezolvarea grafică a problemelor de geometrie elementară, la trasarea epurelor de geometrie descriptivă şi de statică grafică, a construcţiilor de perspectivă şi axonomefrie, şi stă la baza desenului tehnic. După scopul urmărit, se deosebesc: desenul artisfic (v.), desenul tehnic (v.) şi desenul cartografic (v.), care e de fapt un tip special de desen tehnic. O categorie specială de desene, cari folosesc atît elemente caracteristice desenului artistic, cît şi elemente din desenul tehnic, sînt desenele cu caracter ştiinţific: desenele anatomice, desenul paleontologic (de fosile), desenul secţiunilor microscopice, etc. 2. ~ artistic: Reprezentare prin linii a unor aspecte din realitatea înconjurătoare sau a unor modele existente (desen după natură) sau din imaginaţie (desen de compozifie), şi III. Decantor cu jaluzele înclinate, î) alimentare cu turbureală; 2) spatii de decantare; 3) evacuarea apei curate; 4) evacuarea şlamului îngroşat. 1 A' Desen cartografic 212 Desen cartografic care urmăreşte să transmită celui care-l priveşte o sensafie vizuală estetică. Desenul artistic se bazează pe legile perspectivei naturale, adică ale proiecfiei conice, care fine seamă atît de condifiile geometrice în cari funcfionaază aparatul optic vizual, cît şi de condifiile biologice ale mecanismului vederii. Desenul artistic, esenfial în artele plastice (arhitectură, pictură, sculptură, gravură), redă pe un tablou plan (hîrtie albă sau colorată) sau pe o suprafafă curbă imaginile obiectelor din natură, fie numai prin trăsături de linii monocrome sau policrome, uniforme sau nuanfate, fie prin aplicarea concomitentă a umbrelor (prin estompări, haşuri), a luminilor şi, eventual, a uneia sau a mai multor culori, cu ajutorul cărora aspectul şi relieful realităfii desenate apar cît mai apropiate de cele ale modelului. 1. ~ cartografic. Topog., Desen: Reprezentarea grafică a unei regiuni geografice sau a unei suprafefe de teren, cu toate formele de relief şi cu toate elementele naturale şi artificiale ale terenului, fixate pe baza unor ridicări topografice (desen topografic), geodezice (desen geodezic) sau cadastrale (desen cadastral), de planimetrie şi de niveiment. Pentru a reprezenta: forma reliefului, natura culturilor, căî de comunicafie, ape curgătoare şi ape stătătoare, mlaştini şi terenuri mocirloase, izvoare şi fîntîni, oraşe, sate, clădiri, fabrici şi diverse lucrări de artă inginerească (poduri, ziduri de sprijin, tunele, etc.), etc., desenul cartografic foloseşte: planului respectiv), la cari se folosesc mai pufine semne convehfionale şi la cari reprezentarea altimetriei ss face prin curbe de nivel şi, mai ales, prin cote înscrise lîngă anumite puncte amplasate planimetrie (nu se folosesc haşuri); hărfi topografice şi hărfi geografice, pe cari reprezentarea detaliilor planimetrice se face excluziv prin semne convenfionale, iar a altimetriei, prin curbe de nivel, haşuri sau tente (v. şi sub Hartă). Semnele sau simbolurile cartografice sînt desenate după anumite dimensiuni, stabilite în funefiune de scara planului sau a hărfii pe care sînt reprezentate. în fig. II—XVI sînt reprezentate principalele semne convenfionale folosite în desenul cartografic, Desene cartografice speciale sînt: desenul meteorologic şi cel geologic. Desenul meteorologic reprezinfă harta unei regiuni geografice pe care sînt înscrise rezultatele observafiilor culese de la stafiunile meteorologice cu privire ia: presiune, temperatură, umezeală, nebulozitate, cantitatea de precipitafii, etc., cum şi starea atmosferei la un moment dat, atît la suprafafa solului cît şi la diferite altitudini, direcfia şi vitesa vînturilor, etc., în vederea previziunii timpului probabil. Desenul geologic (v. şî Hartă geologică) reprezintă planul unui teren sau harta unei regiuni geografice, pe care se reprezintă cu semne convenfionale structura subsolului şi a solu- /. Desen cartografic. curbe de nivel, tente hipsometrice, umbre, haşuri şi, mai ales, semne convenfionale (v. fig. /). După mărimea scării la care sînt executate desenele cartografice, se deosebesc: planuri topografice (la scări cuprinse între 1 :500 şi 1 -.10000), pe cari detaliile sînt reprezentate, în cea mai mare parte, prin forma lor reală (redusă la scara lui, folosind datele geologice, agrogeologice, geofizice, sau geotehnice. Desenul geologic e însofit, eventual, de profiluri. Pentru executarea desenelor geologice se folosesc, în reprezentarea cartografică, afară de semnele convenfionale, ale desenului cartografic, o serie de semne convenfionale speciale, reprezentate în fig. XV//--XX/V. 6 1:50000 V25000 1:100000 1-100000 1:100000 K*:41 wn i -SE 8 9 10 III. Simboluri topografice pentru reprezentarea reliefului. I) curbe de nivel: a) principale; b) normale, avînd indicată valoarea lor; 2) curbe de nivel ajutătoare (de jumătate); 3) curbe de nivel: a) accidentale, la înălţime arbitrară; b) indicator de pantă; 4) albiile secate ale rîurilor, a căror lăţime poate fi reprezentată la scara hărţii; 5) suprafaţă cu pietriş de rîu; 6) teren pietros; 7) nisipuri; 8) nisipuri neregulate (cu ridicăfuri); 9) dune; 10) nisipuri ondulate. II. Reprezentarea localităţilor în desenul cartografic la diferite scări, a) oraşe şi localităţi de tip urban; b) localităţi de tip rural. m \:v\ 17 * Vaî L Q a : o.» 22 4î ţîî 23 | î I 20 a a 0-0.0. a a ZI IV. Simboluri topografice pentru culturi, zone mlăştinoase şi terenuri Inundabile. J) păduri; 2) parcuri şi grădini; 3) tufăriş cu crînguri; 4) mărăcinişuri; 5) grădină de legume; 6) nisipuri; 7) nisipuri mişcătoare; 8) teren inundabil; 9) mlaştină cu limite variabile; fO) mlaştină cu limite constante; 11) mlaştină cu stuf; 12) lac cu stuf; 13) terenuri mocirloase presărate cu stuf rar; 14) eleşteu; 15) stînci; 16) teren frămîntat (rîpcs); î7) vii în regiuni viticole; Î8) vii rare; 19) arbori izolaţi; 20) arbori servind ca puncte de reper; 21) rînduri de arbori; 22) arbori în grupuri neregulate; 23) arbori în grupuri neregulate, servind ca repere. SHHI C e 9 #lil§& ifj55§| V. Detalii de relief cari nu pot fi reprezentate Ia scară, a) zăpezi^eterne; b) gheţar», c) tnorene; d) stînci; e) înscrierea cofelor şi a curbelor de nivel Ia o trecere peste munţi; f) pantă abruptă; g) pădure în munţi; h) rîpe. C-K'K-K->- 1 -----5 V?. Simboluri topografice pentru limite şi împrejmuiri, î) limita ţării sau frontiera; 2) limifa regiunilor; 3) limita raioanelor; 4) limita tarlalelor; 5) limita comunelor; 6) limita proprietăţilor; 7) cumpăna apelor (limita basinelor hidrografice); 8) împrejmuiri cu zid; 9) împrejmuiri cu şipci7 scînauri, sîrmă; 10) gard de nuiele; 11) gard viu; 12) împrejmuiri cu şanţ; 13) împrejmuiri cu şanţ şi cu gard; 14) împrejmuiri cu şanţ şi cu gard viu; 15) gard viu; 16) împrejmuiri cu pietre îngrămădite; 17) împrejmuiri cu sîrmă ghimpată; 18) loc fără împrejmuire. \1/ ■i/ 4/ 4/ yl/ ^ .'O: fj 'V 'J/ ^ yfy V V V V v V V1 V V V 2 'V vv .şr* \| ni J V v J * V a J, * , \ !vo.vcu | Ql_ V CL v V Q— ^ Q_ L L L LU t Lt L ULLU ro V v£- v . V 15 rs 8 C- C-. o.» a» H()i/(nii|[iiiini(nniiininii,i„n, i,i iniTîîTîîTiTîîT 5 XII. Simboluri topografice pentru ape curgătoare, pentru ape stătătoare şi pentru margini de ape. 1) talvegul văilor şi vîlcelelor seci; 2) pîrău; 3) rîu; 4) rîuri şi gîrle de munte cu albia largă şi pietroasă; 5) maluri cu pante regulate; 6) maluri rîpoase; 7) maluri surpate sau erodate; 8) rîu cu un mal stîncos şi cu celălalt format din piatră brută; 9) rîuri cu albie variabilă; 10) lac format din apă curgătoare; I/) eleşteu; 12) teren inundabil) linia întreruptă indică limita variabilltăţii inundaţiei); 13) mlaştini cu limite variabile; 14) mlaştini cu limite constante; 15) mlaştini cu stuf; 16) lac cu terenuri mlăştinoase şi inundabile, cu stuf. XIII. Simboluri topografice pentru margini de ape. I) banc lîngă mal; 2) banc de nisip pe cursul apei; 3) banc transversal; 4) prag; 5) căderi de apă; 6) reprezentarea la o scară mal mică; 7) stîncă sub apă; 8) vîrtej; 9) rădăcină de arbori (buşteni, buturugi); ÎO) loc periculos (piloţi, stînci); II) pinteni; 12) stăvilar de zid de beton; 13) stăvilar de lemn sau de pămînt; 14) reprezentarea la o scară mai mică; 15) stăvilar pentru oprirea lemnelor; 16) dig de pămînt; 17) dig de piatră sau de cărămidă; 18) cheu de zid; 19) cheu de lemn! 20) indicarea lăţimii şi adîncimii apei; 21) linia malului şl cota nivelului apei; 22) vitesa cursului apei; 23) talvegul rîului. Z wv. f J • I 22 X/V. Simboluri topografice pentru poduri şi lucrări de artă. 1) pod de fier; 2) pod de pontoane; 3) pod de lemn cu picioare de lemn; 4) pod de lemn cu picioare de zid; 5) pod de zid; 6) pod mobil pe frînghii; 7) trecătoare de cale ferată cu bacuri; 8) trecătoare cu vapoare; 9) trecătoare cu pontoane pentru trăsuri; 10) trecătoare cu pontoane pentru cai; 11) trecătoare cu pontoane pentru oameni; 12) viaducte; 13) junele; 14) galerii; 15) podeţe tubulare; 16) punţi pentru cai; 17) punţi pentru oameni; 18) podeţe de zid; 19) podeţe de fier; 20) podeţe de lemn. r A a l •£-3 6 T77> z f 13 t 3 % ţ ţ £ 5 i -8 ■4£, ?-» 3 $ b îl f *. . 11 fi 15 16 t 17 J? 18 t 19 -n- ZQ n zi m-*-—A 22 Z^t 25 —S —/ -i—A -f - »■ -f "A 23 XV. Simboluri topografice pentru fîntîni, pufuri, conducte (a — cu apă multă; b — cu apă putină). 1) izvor natural; 2) pişti ri de apă; 3) localitate săracă în apă^; 4) fîntînă (cişmea) de lemn; 5) fînfînă (cişmea) de zid sau de piatră; 6) put cu cumpănă; 7) pu| cu roată; 8) put cu pompă; 9) cişmea cu pîrghie; 10) fîntînă de perete cu flanşă; 11) fînfînă de perete cu mufă; 12) fîntînă arteziană; 13) staţiune de pompare; 14) motopompă; 15) castel de apă; 16) put absorbant; 17) sondaj de apă; 18) captări de apă; 19) put cu motor de vînt; 20) cămin de vizitare; 21) cisternă; 22) rezervor de apă; 23) conductă de apă, la suprafaţă, de zid, de piatră sau de fier; 24) conductă de apă, la suprafaţă, de lemn; 25) conductă de apă, subterană, de zid, de piatră sau de fier; 26) conductă de apă, subterană, de lemn; 27) schimbarea naturii materialului conductei (de ex. schimbarea conductei de fier cu una de otel); 28) încrucişare de conducte (conducta superioară se reprezintă cu linie neîntreruptă); 29) schimbări de diametri ai conductelor. 4 10 b * V» . 5 B» 6, K ^ 19 29 m 30 * *8 ® 05 39 b 4 0 1 X? n wp I li. JLZU / / / / / / / / / / .. LL 7* / *~T- <25 J? II | II | U I..n r ITT l îl I ii w gag» XVII. Simboluri pentru roci sedimentare. I) sol vegetal, 2) turbă, 3) cărbune; 4) praf (simbolul se foloseşte numai pentru fracţiunea granulometrică „praf", în analiza pămînturilor şi în profiluri geotehnice); 5) praf nisipos; 6) praf argilos; 7) nisip (fin, mijlociu, mare); 8) nisip prăfos; 9) nisip prăfos cu pietriş colfuros şi cu mîl; 10) nisip cu pietriş; 11) nisip argilos; 12) nisip calcaros; 13) pietriş; 14) prundiş; 15) bolovăniş; 16) grohotiş; 17) argilă; 18) argilă prăfoasă; 19) argilă prăfoasă cu bolovăniş; 20) argilă nisipoasă; 21) argilă cu intercalaţii nisipoase; 22) argilă şistoasă cu nisip; 23) argilă şistoasă cărbunoasa; 24) argilă piritoasă; 25) argilă cu intercalaţii de mîluri; 26) lehm (lut); 27) mîluri; 28) loess; 29) terenuri ioessoide; 30) şist argilos; 31) gresie; 32) gresie feruginoasă; 33) gresie glauconitică; 34) gresie tufogenă; 35) conglomerat; 36) brecie; 37) calcar; 38) calcar grezos; 39) calcar doio-mitic, 40) calcar oolitic; 41) calcar cu concretiuni silicioase; 42) cretă; 43) dolomit; 44) marnă (pentru coloanele stratigrafice petroliere, marna se prezintă în alb, peste care se pun numai caracterele litologice secundare); 45) marnă silicioasă; 46) marnă nisipoasă; 47) diatomlt; 48) gips; 49) sare; 50) tuf calcaros. ; 4 / // /V 7 V V V w V V 13 % w ? ? / 1; /}'/ //// ,////// /////// 2 ° ' a " a ° O ° o II 11 II s e B 11 raza <£> & <*> ■ J 8 !**■ 17 ■—, 3 1 1 1 1 1 1 1 6 X A A • * • • • « > > > > > > 15 13 9 /? w 20 XVIII. Simboluri pentru caracterul litologic secundar al rocilor, argi os, ) prăfos, 3) mîlos; 4) nisipos; 5) Cu pietriş; 6) calcaros; 7) marnos; 8) dolomitic; 9) silicios; 10) feruginos; 11) piritos; 12) glauconitic; 13) bituminos; 14) cărbunos; 15) gipsos; 16) sărat; 17) concretionar; 18) sferosideritic; 19) gazeifer; 20) acvifer. 4* + + 4 + + + + + -4- 4 + A + A A + A + + A + A -h + 1111 T x T i T_T T_T X ' U f^\ii :i » e^c-Pentru formatele A0 şi mai mari se admite şl mărirea uneia dintre laturi de 1 V4; l3/*; 21/4'l 2% ori. Penfru păstrarea şi clasarea desenelor originale (sau a copiilor), în institutele de proiectare, în uzine, pe şantiere, etc., acestea se împăturesc astfel, încît orice format al seriei A să poată fi ataşat la dosarul lucrării respective, adică să fie Formatele folosite cel mai mult în desenul tehnic sînt cuprinse între A0 şi A4. Formatul A4 corespunde unei coli obişnuite XVII. împăturirea desenelor. I) coală de desen (format A0) neîmpăturifă; II) coală de desen după împăturire (format A4); HI) prima serie de îndoituri (după liniile 1--7); IV) a doua serie de îndoituri (după liniile 8 şi 9). redus la dimensiunile colii obişnuite de scris (A4). împăturirea trebuie să permită desfăşurarea cu uşurinţă a desenului, pentru consultare, fără a-l scoate din dosar, şi reîmpăturirea lui sub aceeaşi formă. 15 Desen tehnic 226 Desen tehnic Împăturirea desenelor tehnice se face „în armonică", întîi prin îndoituri paralele cu marginea de îndosariere (care trebuie să rămînă în afara suprafeţei care se împătureşte) şi apoi prin îndoituri perpendiculare .pe aceasta, avînd grijă ca indicatorul desenului să apară deasupra, în pozifie normală pentru citire şi să fie vizibil în întregime. Fig. XVII reprezintă fazele împăturirii formatului de bază AO.— După sistemul de proiecfie f o I o s i t la executarea lor, desenele tehnice se împart în: Desen în proiecfie ortogonală, în care obi ctul e reprezentat în proiecfie paralelă (cilindrică) dreaptă, fie pe două plane formînd între ele un diedru drept (dublă proiecfie ortogonală), fie pe trei plane, formînd între ele un triedru tridreptunghic (triplă proiecfie ortogonală), fie pe toate sau numai pe anumite fefe ale cubului de proiecfie (proiecfie ortogonală multiplă). Dubla proiecfie ortogonală se foloseşte în geometria descriptivă, iar tripla şi multipla proiecfie ortogonală, de obicei, la întocmirea proiectelor şi a planurilor penfru executarea construcfiilor, a maşinilor şi, în general, a tuturor pieselor uzinate. Desen în proiecfie cotată, în care obiectul se reprezintă, la o scară aleasă corespunzător, în proiecfie ortogonală pe un singur plan orizontal (plan de comparafie), distanfele diferitelor puncte ale obiectului fafă de planul de comparafie scriindu-se cifric alături de proiecfiile respective. Astfel se reprezintă, de obicei, obiectele cari au un relief pufin important fafă de întinderea proiecfiei lor orizontale. De exemplu: acoperişuri complicate, de clădiri, planşee cu jocuri de nivel şi, în special, lucrări în teren ca ferasamente, drumuri, canale, galerii de mină, fortificafii, etc. Desen în perspectivă naturală, în care obiectul e reprezentat într-o imagine unică cu ajutorul proiecfiei centrale pe un plan numit tablou. Prin perspectivă, obiectul e reprezentat aşa cum se vede. Acest sistem de proiecfie e specific desenului artistic şi, în general, arfelor plastice. în desenul tehnic şi, în special, în cel de construcfii şi de arhitectură, reprezentările în perspectivă naturală se folosesc ca desene anexe, cari să dea o imagine sugestivă a construcfiei terminate. Sin. Perspectivă artistică, Perspectivă geometrică, Perspectivă lineară. Desen în perspectivă axonometrică (desen în perspectivă convenfionaiă), în care pe un tablou plan vertical, prin proiecfie para!elă oblică (perspectivă cavalieră), sau prin proiecfie ortogonală pe un tablou plan înclinat (perspectivă axonometrică ortogonală), se obfine o imagine unică a obiectului, destul de asemănătoare cu cea în perspectivă naturală. Desenele în perspectivă axonometrică se folosesc: ca desene anexe pe lîngă desenele tehnice obişnuite, cînd e necesar să se dea, în acelaşi timp cu planurile în proiecfie ortogonală, şî o imagine mai intuitivă a obiectului care trebuie executat; la executarea cu mîna liberă a schifelor pieselor simple, dînd imagini mai sugestive şi cari pot fi cotate uşor; uneori, chiar la întocmirea desenelor de execufie, putînd fi executate la scară (axonometrie isometrică şi axonometrie dimetrică) şi complet cotate. — După fazele parcurse la elaborare, desenele tehnice se împart în două clase principale: schife şi desene originale. Schifa (v. fig. XVIII) e un desen al unui obiect real sau imaginat, executat în proiecfie ortogonală sau axonometrică, excluziv cu mîna liberă, cu creionul, pe cît posibil cu dimensiunile reduse sau mărite în aceeaşi proporfie cu acelea ale obiectului, în limitele aproximafiei vizuale, dar care cuprinde toate cotele şi datele necesare alcătuirii desenului definitiv, la scară, al obiectului respectiv şi, uneori, chiar al obiectului însuşi, fără interme- diul desenului definitiv. Sin. Crochiu, Desen schifat. Desenul original e un desen definitiv care reprezintă obiectul executat la scară, complet cotat şi avînd scrise toate datele necesare pentru a putea fi realizat în uzină sau pe şantier. Desenul original se execută, de obicei, pe hîrtie de calc (în anumite cazuri, pe pînză de calc), cu creionul sau XVIII. Schifă. cu tuş, penfru a putea fi multiplicat prin copiere. Dacă serveşte numai la prezentarea, de exemplu, a desenelor de arhitectură, originalul poate fi executat pe hîrtie albă (opacă) şi completat, pentru o reprezentare schematică a mediului ambiant, prin trasarea de umbre şi prin aplicarea de laviuri. Sin. (uneori) Desen de bază. După modul de a p li c a r e a o r i g i n a I u I u i, desenele tehnice se împart în: Copie heliografîcă: Desen obfinut pe o hîrtie de copiat sensibilă la lumină (hîrtie ozalid, hîrtie feroprusiat, hîrtie ferogalică, etc.), prin copiere directă a originalului executat pe calc, după un procedeu asemănător celui folosit la obfinerea pozitivelor fotografice. Desen fotocopia t: Reproducere micşorată sau mărită a unui desen, obfinută prin fotografiere. Reproducerea se poate prezenta ca negativ (trăsăturile în alb pe fond negru) sau ca pozitiv (trăsăturile în negru pe fond alb). Desen microfilmat: Reproducere fotografică, mult micşorată, a unui desen, obfinută pe film de cinematograf şi avînd formatul de 24X36 mm; realizat ca pozitiv (diafilm), serveşte la proiectarea pe un ecran cinematografic în scop demonstrativ, iar ca negativ serveşte la executarea de fotocopii mărite. Desen imprimat: Desen reprodus prin diferite procedee mecanice folosite în poligrafie, ca: zincografie, litografie offset, fotolifografie, fototipie, calcografie, etc. După d e s t i n a f i a lor, desenele tehnice se împart în următoarele clase: Desen de proiect sau proiect (v. fig. X/X): Desen executat la scară şi complet cotat, în care obiectul sau lucrarea respectivă se reprezintă cu toate elementele necesare realizării sale (schife, desene de ansamblu şi de detaliu, etc.). Desenul de construcfii civile sau industriale, executat la scară, dar fără detaliile necesare realizării complete, servind la întocmirea devizului estimativ şi la tratative cu beneficiarul, se numeşte anteproiect. Desen de execufie (v. fig. XX): Desen în care obiectul respectiv e reprezentat Ia scară (în cazul desenului industrial, de obicei, în mărime naturală), complet cotat. şi cu toate datele necesare execufiei sale, pînă la forma finală, ca: materiale, dimensiuni, operafii de prelucrare, de dcZ* Gârmtura criir~ 1$ Piuliţă Bz'./r' Garnitură K/maerit 1& Garnitură 15 Piuliţă ~orwrt lH Honde/â ** 13 Sirrnă de fixare alama 12 Piuliţă olandeză Bz. ffl ' 11 ine! ue st ansa re BzJamin 10 Prizon 0/39.12 V Rondeiâ Bz.tO 8 Supaoă 7 Ceo 6 Roată de mină rr $ irja Bz. 10 9 Presoarnitură V 3 Şurub cu ca o ciocan -urm 2 Ghidul ti/ei Bz.m f Carout M Pot . Numirea Materia1 Dimensiuni brute-undiţi Sfir dreui bruta ufea \iietsT Nr motel mstrifa Cats Numele Semnătură Observ. Nr Desen Planşă Proiectat Desenat Verificat înlocuieşte Nr. Âorobat înlocuit prin Nn întreprinderea Scara Robinet distribuitor £ de abur 1 70 at- I XIX. Desen de proîect. Desen fehnic 228 Desen tehnic asamblare, de montare, etc., astfel încît să fie înfeles uşor de executant şi fără greşeli. ă.c.2U XX. Desenul de execufie al unui robinet distribuitor de abur. Desen de operafie (v. fig. XXI): Desen care reprezintă un obiect supus la una sau la mai multe, prelucrări prealabile, cu indicafiile necesare efectuării unei singure noi operafii (de ex. strunjire, rabotare, tratamente de suprafafă, etc.). Desen de semifabricat (de turnătorie, de forjă, etc.): Desen în care se reprezinfă un obiect după o primă realizare, asupra căreia urmează operafiile de prelucrare. Desen de montaj (v. fig. XXII): Desen în care se reprezintă modul de asamblare a elementelor cari compun un obiect şi, eventual, XX/. Desen de operafie. ordinea în care trebuie să decurgă această asamblare, cu ajustările şi detaliile de montare necesare. De exemplu: montarea pieselor componente ale unei maşini, ale unei instalafii, sau a elementelor prefabricate ale unei construcfii. Desen de reparajie: Dssen care reprezintă releveul unei lucrări existente, cuprinzînd indicafiile (operafii necesare de efectuat, piese de înlocuit, etc.) cu privire la reparafiile sau transformările necesare. Desen de recepfie: Desen care reprezintă o lucrare terminată şi care cuprinde numai datele necesare recepfionării fabricatului, construcfiei sau instalafiei, conform caietului de sarcini sau comenzii respective. Desen pentru ofertă sau penfru comandă: Desen al cărui rol e să precizeze obiectul unei oferte sau al unei comenzi, confinînd numai forma generală şi dimensiunile caracteristice ale obiectului oferit sau comandat. Desen explicativ: Desen care însofeşte un text, o descriere, etc. şi care cuprinde datele necesare pentru lămurirea acestuia. Desen de catalog sau prospect tehnic (v. fig. XXIII): Desen care cuprinde desene, scheme şi diagrame referitoare la modelele şi la tipurile de fabricate produse de o întreprindere, cum şi dimensiunile caracteristice şi toate datele necesare pentru identificarea şi explicarea lor (de consum, de funcfionare, etc.). Desen de detaliu (v. fig. XXIV): Desen care reprezintă un singur element al unui dispozitiv, al unei maşini, construcfii sau instalafii. Desen de autoriza fie: Desen care constituie baza tehnică în vederea obţinerii autorizafiei de construcfie; confine dimensiunile generale şi cele privind amplasarea precisă a construcfiei pe teren, fără date referitoare la detalii. Schema de funcfionare sau de întrefinere: Desen simplificat, care confine numai datele necesare pentru -fi 310 0250 ST! -1- £ ! 110 8 Garnitura Cînepă 7/8" Y 7 Piuliţă exagonală 0L50.11 5/8“ ¥ 6 * 0L.50.11 7/8“*85 y 5 Prizon ~0L50.11 5/8l3/¥*B y V Şurub 0150.11 2 3 Bucea Bz.8 1 2 Pnesqarmtură Bz.8 1 1 Capac Ft 26 SI 1 te Denumirea Materia/ Bucăţi Vrsfîse" C-eutate* Desenat' Dala Nunte/e Semnătura Observaţii Nr Desen Con/rSUS înlocuieşte Ur. fntrep rindei ",ea Scara Ca/. c iac de închidere '.u presgarnitură XXII. Desen de montaj. Desen tehnic 229 Desen tehnic înfeiegerea funcţionării unui aparat, a unei maşini sau instalaţii, sau prin care se arată modul de întreţinere a acestora. După Desen industrial: Desen complet, executat după anumite reguli standardizate, de obicei în multiplă proiecfie -^J680p^ U 16-3800 PB /l 75*100*3-3800P5 2 L 100*100*12-6360 Pf "S5 ÎS. 65,65,653Q / 58Q~ senele tehnice se împart cum urmează: XXIII, Desen de catalog, î) presgarnifură sau tubulură care se livrează Ia comandă specială; 2) normal: închiderea cu şurub şi cu piulifă moletată (la comandă specială, închidere cu şurub şi cu piulifă pentru cheie tubulară); 3)pozifia în care carcasa de ulei e coborîfă. obiectului reprezentat, de- XXIV. Desenul de detaliu al unui nod de construcţie metalică. ortogonală (pentru literatura tehnică, desen de ofertă şi, în general, pentru desene mai sugestive, în proiecţie axonome-trică oblică sau ortogonală), prin care se reprezintă în vederea realizării lor: construcţii mecanice de orice fel (organe de maşini, mecanisme, aparate, maşini, etc.), construcţii metalice, etc. Desen de construcţii (v. fig. XXV): Desen complet, executat după anumite reguli de prezentare standardizate, ELEVAŢIE .35 125'J(1\J2* 2$10 20 2oEtrJ8/20 L-OM Etr. $8/201=0,85 (13) Etr. 08/20L-O,90 EXTRAS DE OŢEL 32 Etr. $ 8/20 0,95 Marca 0 \Bucati \ Lung. parţiale Lungimi totale pe ştiam etri 08 0ÎO 014 0/6 020 1 16 4 6,65 44 2bM 2 10 8 5,55 44,40 3 16 4 7,15 28.60 4 14 2 2,45 4.90 5 10 4 . 1,90 7,60 6 14 2 2.50 5.00 7 10 4 1,90 7.50 8 20 2 2,15 4,30 9 20 1 2,00 2.00 \io 20 1 1.75 1J5 11 10 2 1,20 2.40 12 8 7 1,70 11.90 13 8 8 0,85 6,80 14 8 33 1,25 41.25 15 8 54 0,95 51.30 16 8 4 1,36 5,40 11 8 8- 0,90 7,20 18 8 8 0.95 7,60 Luncime pe diametru 131,45 62.00 9,90 55,20 8, OS Greutate pe m&jrc/ 0,395 0,617 1.208 1.578 2,465 I Greutate pe diametru 52,00 38,30 11,00 87,00 19,9€ Beton B 200 Oţet f OL 38 Volum de. beton- 0,65m3 S cofraj = 14,20 m2 TOTAL =209Kg XXV, Desen de construcţie. Detaliul de armare al unui stîlp prefabricat, de beton armat» Secţiune A -A XXV/. Desen de arhitectură al unei clădiri agricole pentru birouri. I a) intrare principală; I b) intrare secundară; lt a) tamburul intrării principale; II b) tamburul intrării secundare; III a) vestibul principal; III b) vestibul secundar; /V) hali; V) coridor; V)'- XV/) birouri; XVII] spălător;^XV///) closet. XXVII. Desen urbanistic. Plan de sistematizare a unei locaiităfi. Desen tehnic 231 Desen tehnic deosebite de cele obişnuite în desenul industrial, de obicei în multiplă proiecfie ortogonală, prin care se reprezintă construcfii de clădiri civile, industriale sau agricole, lucrări de artă (poduri, tunele, etc.), amenajări şi construcfii hidrotehnice, privite atît în ansamblu, cît şi în detaliu, cum şi elemente de construcfie şi de prefabricate pentru construcfii. Desen de arhitectură (v. fig. XXVI): Desen asemănător celui de construcfii, care redă concepfia funcfională şi de folosire optimă a spafiului şi care, în special, pune în evidenfă elementele decorative şi artistice ale unei clădiri sau ale unei lucrări de artă. Sin. Desen arhitectonic, Desen arhitectural. Desen urbanistic -(v. fig. XXVII): Desen care reprezinfă anumite concepfii de amenajare şi înfrumuseţare a aşezărilor omeneşti (centre şi sectoare urbanistice), legate de igiena generală şi de salubritatea publică (asanări, alimentări cu apă şi canalizafii, etc.) şi de estetica generală (monumente istorice sau artistice, parcuri, etc.). Sin. Desen de sistematizare. apă, canalizafia, alimentarea cu gaze, încălzirea centrală, etc., sau orice gen de instalafii industriale. Se execută, de obicei, pe planurile de execufie ale construcfiei respective, completate eventual cu scheme isometrice după normele desenului industrial. Desen de situa fie (v. fig. XXVIII): Desen în care se reprezinfă amplasamentul în teren al unei clădiri, al unui atelier, al unei construcţii, instalafii, al unei maşini, etc., punînd în evidenţă orientarea, hotarele şi vecinătăţile, drumurile, căile de acces, etc. Sin. Plan de situaţie. Desen de căi de comunicafie: Desen sau plan pe care se reprezintă traseul drumurilor, căilor ferate, funi-cularelor, canalelor navigabile, liniilor fluviale, maritime şi aeriene, etc., cu toate elementele lor. Desen naval: Ramură specială a desenului tehnic, caracterizată prin: linii lungi şi curbe, corespunzătoare formelor hidrodinamice ale navei, şi linii subţiri; precizie foarte mare, corespunzătoare reducerii mari la scară a desenului. Pe lîngă regulile desenului tehnic obişnuit, desenul naval are şî reguli de reprezentare, simboluri şi notafii convenfio- XXVIH. Desen de sifuatie al unei instalaţii hidroelectrice. Desen de instalafii: Desen în care se reprezintă nale proprii. Nu toate desenele şi planurile cari se folosesc elementele sau ansamblul i nstalaf ii lor cari deservesc con- în tehnica construcfiilor navale sînt însă desene navale (de strucfiile de orice fel în ce priveşte: iluminatul, alimentarea cu ex. desenele de maşini şi de instalafii navale sînt desene Desen de mînă 232 Desen animat tehnice obişnuite). Sînt considerate desene navale: planurile generale şi de amenajări ale navei; diagramele navale caracteristice; planurile de forme teoretice şi de trasaj; transversalul coastelor cu desfăşurata tablelor bordajelor şi punţilor; secţiunea maestră (de eşantionaj); secţiunile structurale şi planurile de construcţie ale navei; etrava, chila, etamboul; chila falsă; carenajele (pantalonii) de ieşire ale axelor, suporturile axelor elicelor; elicele; duzele elicelor (Kort); safranele cîrmelor. Desen fîmplăresc: Desen de reprezentare a obiectelor de lemn, penfru mobilier sau pentru tîmplărie de construcţie. Prezintă particularităţi faţă de celelalte desene tehnice numai desenele fîmplăreşfi de execufie, cari sînt diferite după cum sînt folosite în ateliere meşteşugăreşti (desene de atelier) sau în fabrici cu producţie de piese interschimbabile. Desenul de atelier reprezintă ansambluri de mobilă, la scara 1:1, şi indică: dimensiunile şi forma mobilei; felul, dimensiunile şi forma părţilor componente; îmbinările dintre părţile componente; felul şi întrebuinţarea materialelor; utilizarea accesoriilor metalice (broaşte, balamale, etc.); modul de tratare a suprafeţei (finisajul). El confine vederea din faţă (în negru), secfiunea paralelă cu aceasta, secfiunea transversală şi secfiunea orizontală. Secfiunile sînt desenate cu creionul şi sînt suprapuse pe vederea din fafă, deosebindu-se prin conturarea lor cu diferite culori: secfiunile paralele cu fafada se conturează şi (cu mîna liberă) se haşurează în castaniu deschis (Siena); secfiunile transversale se conturează în albastru, iar cele orizontale, în galben. La desenele de scaune şi fotolii se adaugă uneori şî un mic desen în perspectivă. Cotele se referă la dimensiunile nominale finite. în desenul de atelier se indică şî materialele din cari se execută piesele componente: placajul se indică cu linii cari reprezintă straturile componente; panelul se desenează cu două linii paralele, reprezentînd furnirul de bază (blindul) şi cu linii cari reprezintă miezul; lemnul în lung se desenează prin linii haşurate longitudinal; lemnul în secţiune transversală e indicat prin linii oblice. Direcţia fibrelor furnirelor aplicate se indică în vederea din faţă, atît prin haşurări, cît şi în scris. Desenul mai indică şî celelalte materiale folosite (marmură, sticlă, linoleum, piele, plăci de fibră, etc.). Cuiele, şuruburile, etc, se desenează la locurile lor, indicîndu-se în scris lungimea şi grosimea lor. Pentru accesoriile metalice se dau toate indicaţiile necesare. în cazul tratării suprafeţelor (prin băii ui re, lustruire, etc.), penfru tratamentele cari nu pot să apară în desenul de execufie se fac menfiuni scrise. Obiectele simetrice se desenează numai pe jumătate, pînă la linia mediană, însă se indică în scris dimensiunile totale. Desenul de operafii reprezintă un complex sau un sub-ansamblu de mobilă, de uşă, fereastră, etc., în vederea executării unei singure operafii de prelucrare; el se desenează fie la scară, fie fără scară şi cotat la dimensiunile efective ale operafiei respective, conţin'e indicarea ajusfajelor şi a fazelor de lucru. Desen textil: Reprezentarea grafică a fesăfurii (încrucişarea firelor textile într-o fesătură sau într-un tricotaj), în vederea obfinerii unui anumit model (desen de compozifie pentru fesături, tricotaje) şi care stă la baza desenelor schematice pentru montarea iţelor, perforarea cartoanelor de Jacquard, etc. (v. şî sub Legături). Desen patron (v. fig. XXIX): Desen care reprezintă, întinsă pe un plan (desfăşurată), suprafafa desfăşurabilă a unui obiect alcătuit din perefi subfiri, pentru *— ---------165\ care se execută în ° prealabil croiala materialului necesar. Serveşte la croirea materialului în tini-chigerie, cazangerie, cartonaje, pielărie, confecfiuni, etc. Alte tipuri de desene speciale sînt: schemele (v.), gra^ ficele (v.), diagramele (v. Diagramă 1), nomogramele (v.), etc. î. ~ de mîna. Topog.: Sin. Crochiu, Schifă. V. sub Crochiu 3 şi sub Desen tehnic. 2. Desen animat. Clnem.: Procedeu de realizare a unor filme prin fixarea pe peliculă a unei succesiuni de imagini desenate în prealabil fiecare în parte, cari reprezintă fazelecon-secutive ale mişcării personajelor. Deoarece un act de film cu lungimea de 300 m, a cărui proiecfie durează 11 minute, cuprinde circa 15600 de imagini, la realizarea filmelor de desen animat trebuie să participe colective mari de pictori desenatori (pînă la 50 sau 60 de persoane). Filmele de desen animat sînt destinate în special copiilor. Etapele principale ale realizării filmelor de desen animat sînt următoarele: întîi se elaborează un scenariu amănunfit, cu indicarea metrajului şi a caracterului mişcărilor, a vitesei cu care se desfăşoară acfiunea, etc., după care pictorii creează tipajul filmului, care trebuie să îmbine expresivitatea maximă a personajelor cu o simplicitate cît mai mare a execufiei grafice. Totodată se schiţează principalele pozifii caracteristice ale personajelor. Simultan cu aceasta se elaborează şî partea sonoră a viitorului film, astfel încît muzica, dialogul şi efectele sonore să contribuie la conturarea caracterului personajelor. Urmează schifarea fazelor principale ale mişcării personajelor. După ce se stabileşte vitesa de mişcare (numărul de faze intermediare), se transmit schifele pictorilor animatori, cari desenează cu creionul fazele intermediare ale mişcării. Paralel cu aceasta se desenează şî fondul pe care se va desfăşura acţiunea. După ce schiţele desenate cu creionul au fost executate, ele trec la pictorii coloratori, cari trasează conturele cu tuş şi colorează personajele. Astăzi toate personajele se desenează pe foi de celuloid, cu tuş negru şi cu vopsele de acuarelă, ceea ce simplifică mult lucrul, deoarece permite suprapunerea sau alăturarea mai multor foi de celuloid, cari vor constitui acelaşi cadru. Etapa ce urmează consistă în filmarea pe peliculă a desenelor, imagine cu imagine, pe un aparat special, echipat cu dispozitive de aranjare şi de fixare a foilor de celuloid, astfel încît să fie eliminată orice posibilitate de deplasare a imaginilor în timpul 1b ~îiT2 XXIX. Desen patron penfru desfăşurata unei băl drepte. /] elevaţia băii; II) plan cu cele două conuri egale; III) desfăşurarea băii. Desenare 233 Desfăcăfor de baloturi filmării. Deasupra mesei cu dispozitivele menţionate se găseşte un aparat de luat vederi, al cărui motor e conceput astfel, încît să se oprească după fiecare expunere, în timpul aranjării cadrului următor, pînă la o nouă declanşare. Pelicula obţinută se prelucrează apoi în mod obişnuit, ca la orice alt film (v.). 1. Desenare. Tehn.: Efectuarea unui desen, cu mîna liberă, sau cu mîna liberă şi cu ajutorul unor instrumente. Sin. Desen. 2. Desenator, pl. desenatori. Tehn., Arfe gr.: Persoană care desenează sau care practică arfa desenului (în special a desenului decorativ). Se numeşte desenator industrial desenatorul specializat în reprezentarea pe o suprafaţă plană a produselor industriale, care poate desena planurile de detaliu necesare fabricaţiei sau studiilor prealabile de birou. 3. Desenafură. Ind. text.: Proiectarea şi crearea de mostre şi de desene noi pentru ţesătorie. 4. Desensibilizare. Foto.: Micşorarea fotosensibilifăţii emulsiei fotografice sub acţiunea unor substanţe desensibilizatoare cari se introduc în soluţiile developatoare spre a putea controla developarea vizual, respectiv la lumină verde deschisă, roşie deschisă (şi Ia lumina slabă de zi, pentru diapozitive). Mulţi sensibilizatori optici (v.) au efect desensibilizator. Deşi procesul desensibilizării nu e deplin cunoscut, experienţa arată că desensibilizarea scade cînd emulsia fotografică e aşezată într-un spaţiu fără oxigen (în vid sau în gaze inerte); acest fapt demonstrează că desensibilizatorii sînt transmiţători ai oxigenului din aer, cari realizează oxidarea atomilor de argint cari se formează în urma fotolizei. 5. Desensibilizator fotografic, pl. desensibilizatori fotografici. Fotgrm.: Substanţă care se adaugă în soluţia developatoare, pentru a face emulsia fotografică mai puţin sensibilă la acţiunea luminii, fără să modifice imaginea latentă existentă. Desensibilizatorii utilizaţi cel mai frecvent sînt: fenosafranina, fluorindulina, albastrul de metilen, pinacriptolul verde şi pina-cripfolul galben. Desensibilizatorii uşurează developarea la lumină slabă; astfel, pinacriptolul verde sau cel galben se disolvă în apă şi se obţine o baie premergătoare în care placa sau filmul se ţin două minute, în camera complet neagră, după care se spală şi se introduc în baia propriu-zisă de developare, la lumină slabă, şi anume: la lumină roşie deschisă, pentru materialul foto-sensibil ortocromatic; la lumină verde deschisă sau roşie, pentru materialul fofosensibil ortopancro-matic, — iar materialul infraroşu, numai Ia lumină verde deschisă. e. Desenul lemnului. Silv., Ind. lemn.: Aspectul în secţiuni al lemnului, datorit constituţiei sale structurale (de ex.: inele anuale, cu diferenţierea lemnului timpuriu de cel tîrziu; distribuţia vaselor lemnoase; raze medulare; dimensiunile şi poziţia elementelor sale anatomice; etc.), datorită anum tor defecte (de ex. noduri sănătoase ori concrescute), culorii şi luciului (diferite) elementelor sale structurale, felului de prelucrare,etc. Desenul eocaracteristică foarteimportantăa lemnului folosit în industria mobilei şi a altor construcţii decorative. 7. Deseptil. Farm.: Paraaminobenzensulfonamidă, combinaţie obţinută, fie din acid clorsulfonic şi acetatanilidă, fie prin nitrarea şi sulfonarea monoclorbenzenului. Se prezintă sub formă de cristale incolore şi inodore, cu gust amărui, cu p. t. 165'”166°, solubile în acetonă, în alcool metilic, în acetat de etil, dietilenglicol şi soluţii alcaline; puţin solubile în apă şi în alcool etilic; insolubile în benzen, în cloroform, eter, eter de petrol. Deseptilul difuzează cu uşurinţă în organism, cu o concentraţie maximă, în sînge, după 3"-4 ore de la ingerare; se elimină repede, în stare liberă (45%), cum şi sub formă de derivaţi conjugaţi (55%). Se întrebuinţează în chirurgie, în obstetrică, în stomatologie, etc., sub formă de tablete, fiole sau pulbere, în profilaxia slreptococică şi gonococică. E agentul terapeutic special al erizipelului; e folosit şi în meningita streptococică, pleurezia purulentă cu streptococ hemolitic; e folosit, de asemenea, în tratamentul local al plăgilor, al ulceraţiilor, al fracturilor deschise, cum şi în medicina veterinară. Sin. Sulfanil-amidă, Paraaminofenilsulfonamidă, Prontosil, Gombardol, etc. 8. Desertizare. Tehn.: Operaţia de dezmembrare a pieselor unui sistem tehnic, îmbinate prin serfizare. Exemplu: separarea proiectilului c'e tubul-cartuş, cînd aceste două piese sînt sertizate. 9. Desescviferpenafe, esenfe~. Ind. chim., Farm.: Uleiuri eterice din cari s-au îndepărtat prin distilare sescviterpenele. V. şî sub Deterpenate, esenţe 10. Desfacerea frînei. C. Sin. ^efrînare. ti. Desfacerea grişurilor. Ind. alim. V. sub Griş 1. 12. Desfacerea parcursului. C. f.: Operaţie elementară folosită în instalaţiile de centralizare, prin care organele de comandă şi de execuţie (în special macazurile şi semnalele) cari au intrat în realizarea unui parcurs sînt readuse (manual, semiautomat sau automat) în poziţia normală, adică în starea de repaus iniţială. 13. Desfăcăfor, pl. desfăcătoare. Ind. alim.: Cilindru cu ajutorul căruia se efectuează operaţia de desfacere a grişurilor. Cilindrele desfăcătorului pot fi netede sau riflate. în cazul cînd se folosesc cilindre riflate, acestea trebuie să aibă 10---12 rifluri pe un centimetru. 14. Desfăcător de baloturi. Ind. text.: Prima maşină a unei instalaţii de desfoiat, destrămat, curăţit şi amestecat bumbacul din filaturile de bumbac. E construită pe principiul lăzilor alimentatoare cu pînză urcătoare, cu cuie, avînd rolul de a desfoia bumbacul din starea presată în care se găseşte în baloturi. Părţile principale ale desfăcătorului sînt următoarele: O masă transporfoare-alimenfafoare pe care se aşază în strat bumbacul luat din baloturi şi care-l introduce în lada maşinii (v. fig.); în partea inferioară a lăzii o altă masă, fără fine, de pînză urcătoare cu cuie, care apropie continuu masa de bumbacul care umple lada, de construcţie mai robustă decît a lăzii alimentatoare şi mai puţin înaltă. Are şipci puternice, pe cari se găsesc cuie cu diametrul de 8 mm. Pînza e formată din trei curele paralele, pe cari sînt prinse cu şuruburi o pînză fără fine de cînepă şi şipcile cu cuie. Pînza urcătoare are vitesa periferică de 50-"100 m/minut şi ridică bumbacul pînă în zona de acţiune a celor şase sau opt rînduri de cuie ale cilindrului destrămător-egalizator, care Desfăcător de baloturi. 1) masă transportoare exterioară; 2) masă transportoare interioară; 3) pînză urcătoare cu cuie; 4) cilindru destrămător-egalizator; 5) cilindru desprinzător; 6) grătar; 7) electromagnet; 8) ventilator. so2nh2 I c hcx \:h ii I HC CH 1 nh2 Desfăcăfor de inele de fire 234 Desfăşurare execută 250--*400 rot/min, producînd destrămarea ghemofoa-celor mari de bumbac, prinse în cuiele pînzei urcătoare şi lăsînd pe acestea numai ghemotoace mici, în strat aproximativ egal. Materialul rămas pe cuiele cilindrului egalizator e scos de un cilindru curăfitor cu patru palete de piele. Un cilindru des-prinzător scoate bumbacul adus în partea cealaltă de pînza cu cuie şi-l azvîrle peste barele unui grătar, prin care se separă de impurităţi, iar bumbacul trece la maşina următoare. Pentru alimentarea uniformă, în ladă se găseşte un perete oscilant, care comandă oprirea şi pornirea mesei transportoare. Producfia unui desfăcător de baloturi poate atinge 1200 kg/h. La instalafiile moderne, în Ioc de un singur desfăcător de baloturi se folosesc 4-*-6 lăzi alimentatoare cari, avînd o pro-ducfie de 80---320 kg/h, execută mai bine prima desfacere. Prin acfiunea desfăcătorului, bumbacul în formă de baloturi cu 250-'-450 kg/m3 ajunge la 20-*30 kg/m3, urmînd ca la maşinile următoare să continue desfoierea şi curăfirea. Praful degajat în ladă e absorbit de un ventilator şi e evacuat la pivnifa de praf. Sin. Maşină de desfoiat. t. Desfăcăfor de inele de fire. Ind. text.: Maşină folosită în secfia de recuperare a deşeurilor din filaturile de bumbac, penfru defibrarea deşeurilor rezultate la ruperea firelor, la maşinile cu inele. Aceste deşeuri au forma unor inele, datorită înfăşurării lor pe cilindrele trenului de laminat. Maşina e constituită din trei axe paralele orizontale echipate cu gheare lungi, puternice, curbate, pe cari se încîlcesc firele confinute în materialul supus destrămării. Axul din mijloc executa 1000 rot/min, iar axurile laterale, cîte 1400 rot/min (v. fig.). Materialul desfăcut e aspirat pe o tobă-sită, care-l scoate din Desfăcător de inele de fire. 1) axuri cu gheare; 2) tobă-sită. maşină şi poate fi recuperat. Periodic se scot şi firele de pe dinfii axurilor, prin tăierea lor cu cufitul. Sin. Separator de fibre. 2. Desfăcăfor de semiforfuri. Ind. text.: Lup destrămător cu tobă^ (tambur) cu şipci cu cuie, folosit în filaturile de bumbac în scopul destrămării în fibre a semitorturilor rebutate, în vederea reintroducerii materialului în amestec în secfia de batere. 3. Desfăşurabilă, suprafaţă Geom. V. sub Suprafafă. 4. Desfăşurare. 1. Tehn.: Operafia de desfacere a unui fir, a unui cablu sau a unui lanf, de pe o tobă sau de pe o bobină. 5. Desfăşurare. 2. Geom..* Operafia prin care se realizează în mod efectiv corespondenfa de aplicabilitate între o suprafafă desfăşurabilă şi un plan. Raportînd o suprafafă cilindrică (v. Cilindrică, suprafafă ~) la o seefiune dreaptă (T), vectorul de pozifie al unui punct arbitrar M al suprafefei e M~P(u) + va, unde a2~ 1, P fiind un punct al curbei T, u fiind lungimea arcului PqP socotită de la un punct origine, a fiind un vector director unitar al direefiei generatoarelor suprafefei cilindrice, iar v, abscisa punctului M pe dreapta PM. Prima fo:mă fundamentală e ăs2 = ău2-\-&v2\ deci corespondenfa de aplicabilitate cu un plan raportat la un reper cartesian ortogonal Oxy e determinată de ecuafiile X = u, y~v. Generatoarelor suprafefei cilindrice le corespund dreptele paralele cu Oy, iar seefiunilor drepte le corespund dreptele paralele cu Ox. Deoarece curbura geodezică e un invariant al aplicabilităfii, liniilor geodezice ale suprafefei cilindrice le corespund dreptele planului. Prin urmare, liniile geodezice ale unei suprafefe cilindrice sînt generatoarele sale, secfiunile drepte şi curbele cari sînt traiectorii isogonale ale generatoarelor, adică elicele suprafefei. Ecuafia liniilor geodezice ale suprafefei cilindrice e, în consecinţă: au + bv + c = 0, a, b, c fiind constante arbitrare cari intervin numai prin raporturile lor. — Ecuafia vectorială a unei suprafefe conice e M — M^-Vva (u), unde a2— 1, Mq fiind vîrful suprafefei, a(u) un vector unitar variabil funcţiune de un argumenta, iar v fiind abscisa punctului M pe generatoarea respectivă. Considerînd indicatoarea sferică (r) a generatoarelor p=p0-m(#)» unde Pq e un punct fix, şi alegînd ca parametru arcul a al curbei (r), prima formă fundamentală a suprafefei conice e d*2 — v2 Ja2 _j_ £v2 m Fafă de un pian raportat la un reper polar, corespondenfa de aplicabilitate e dată de ecuafiile r—vt 0 = a. Generatoarelor suprafefei conice Ie corespund dreptele planului cari confin polul reperului, iar liniile geodezice ale suprafefei, cari se desfăşoară după dreptele planului, sînt reprezentate de ecuaţia V COS (cF + CFo) = p, ao, P fiind două constante arbitrare. în cazul unei suprafefe conice de rofafie, indicatoarea sferică (n e un cerc şi 0=^ sin a, unde a e unghiul format de generatoare cu axa de rotafie, iar u e măsura unghiului plan al diedrului format de un plan fix care confine axa de rofafie cu planul determinat de axă şi de punctul M. Corespondentele cercurilor paralele descrise de punctele suprafefei sînt cercuri cu centrul în polul reperului polar. Raza cercului paralel care trece prin punctul M e: Domeniul suprafefei conice care are ca frontieră vîrful Mq şi cercul paralel al punctului M se desfăşoară în plan după un domeniu avînd ca frontieră un sector circular cu centrul în pol, raza cercului fiind egală cu abscisa v a punctului M, iar unghiul la centru fiind 0^ = 2 Jt sin a. Desfăşurare 235 Desfăşurare — O suprafaţă desfăşurabilă formată de tangentele unei curbe în spafiu (C) — care nu se reduce la un punct — e reprezentată de o ecuaţie de forma: M~m (a)-f vt (a), unde m~m (a) e ecuaţia curbei (C), a e lungimea arcului corespunzător punctului m, măsurat de la o origine fixă mQ, t (cr) e vectorul unitar al tangentei la (C) îr m, iar v e abscisa punctului M pe tangenta respectivă care îl conţine. Prima formă fundamentală a suprafeţei desfăşurabile e dj2=(1 +v2 q2) dcr2-f*2 dodv + dv2, unde Q e curbura curbei (C), muchia de înapoiere a des-făşurabilei. Introducînd funcţiunea numită curbura integrală a arcului rriQ m, ecuaţiile corespondenţei de aplicabilitate între suprafaţă şi un plan raportat la un reper cartesian ortogonal sînt x = v cos a -f I cos ado J o y = v sin a-f sin a da. J o desfăşurabil), caracterizate prin generatoare cari se taie două cîte două, în puncte diferite. Pentru simplificarea construcţiei grafice a desfăşuratei suprafeţelor cilindrice se porneşte totdeauna de la o secţiune dreaptă auxiliară, determinată, în prealabil, prin suprafaţa considerată, ştiind că perimetrul unei secţiuni drepte printr-o suprafaţă curbă are ca transformată pe desfăşurată o linie dreaptă pe care toate generatoarele suprafeţei sînt perpendiculare. Precizia de trasare a desfăşuratei e cu atît mai mare, cu cît numărul generatoarelor considerate pe suprafaţă şi apoi transpuse pe desfăşurată e mai mare. Pentru desfăşurarea celorlalte două specii de suprafeţe curbe se trasează pe suprafaţa considerată un număr cît mai mare de generatoare ale acesteia; generatoarele, luate două cîte două, determină triunghiuri elementare, ale căror laturi fiind cunoscute, desfăşurata se obţine procedînd ca la piramidă. Pentru v = 0 se obţine curba (Q) *1 = I cos ado, yi = j* sin ado, care corespunde în plan muchiei de înapoiere (C). Valoarea curburii integrale a (a) într-un punct m al curbei (C) e egală c'eci cu valoarea măsurii unghiului pe care tangenta la curba (Ci) în punctul corespondent m\ (jcj, 3^1) îl formează cu Ox. Unei tangente a curbei (Q) îi corespunde o tangentă a curbei (C\ şi reciproc. Curburile celor dcuă curbe (C), (Q) — cari sînt în corespondenţă biunivocă cu egalitate de arce — au aceeaşi valoare în punctele corespondente. 1. Desfăşurare. 3. Tehn., Ceom.: Construcţie grafică prin care o suprafaţă geometrică se aşterne pe un plan fără ca prin aceasta să se producă deformări, rupturi sau îndoituri. Nu se pot desfăşura fără deformări, rupturi sau îndoituri decît suprafeţele poliedrelor, iar dintre suprafeţele curbe, numai suprafeţele riglate desfăşurabile, adică acelea la cari generatoarele sînt tangente la o curbă, deci dcuă cîte dcuă în acelaşi plan (paralele sau concurente). Oricare ar fi suprafaţa geometrică, transformata ei obţinută prin desfăşurare e totdeauna o figură plană, care se numeşte desfăşurată sau, uneori, pafrcn (termen de atelier). în practică, desfăşurata e absolut necesară la confecţionarea obiectelor cu pereţi subţiri (tinichigerie, cazangerie, cartonaje, confec-ţiuni, etc.). Pentru a desfăşura suprafaţa laterală a unui poliedru trebuie să se aducă diferitele feţe ale acestuia într-un acelaşi plan, fără ca prin aceasta ele să înceteze să mai aibă încă, două cîte două, o latură comună. Practic, se consideră planul uneia dintre feţe ca plan a! desfăşuratei şi se rabat, pe acesta, feţele adiacente, în jurul muchiilor lor comune; apoi se rabat succesiv toate celelalte feţe, făcîndu-le să se rotească, fiecare dintre ele, în jurul ultimei muchii rabătute. La piramidă, de exemplu, construcţia desfăşuratei se reduce la construirea unei succesiuni de triunghiuri, la cari sînt cunoscute cele trei laturi. Pentru a desfăşura suprafeţele curbe se procedează ţinînd seamă de specia suprafeţei respective. Se deosebesc trei specii de suprafeţe curbe riglate desfăşurabile: suprafeţele cilindrice, la cari toate generatoarele sînt paralele între ele; suprafeţele conice, la cari toate generatoarele trec printr-un punct comun; suprafeţele curbe, generate de o dreaptă mobilă care rămîne tangentă la o linie directoare cu dublă curbură (de ex. elicoidul I. Desfăşurarea aproximativă a sferei prin zone sferice. Cînd nu e necesară o precizie prea mare, de exemplu în tinichigeria ornamentală de construcţii, pentru confecţionarea obiectelor cu pereţi subţiri, mărginite de suprafeţe curbe nedes-făşurabile, se folosesc metode de desfăşurare cu aproximaţie. Astfel, de exemplu, desfăşurarea aproximativă a sferei (suprafaţă tipic nedesfăşurabilă) se face prin înlocuirea ei cu un număr oarecare — cît mai mare — de suprafeţe riglate desfăşurabile, alese astfel, încît fiecare dintre ele să se apropie cît mai mult, Desfăşurarea fraseuiui 236 Desfundare ca formă, de porfiunea din suprafafa sferei pe care o înlocuieşte. Metodele cele mai obişnuite de desfăşurare aproximativă a sferei sînt următoarele: prin zone sferice (v. fig. /), convenind să se înlocuiască fiecare zonă sferică cu suprafafa trunchiului de con de rotafie coaxial cu sfera şi ale cărui baze coincid cu cele două baze ale zonei respective; prin fuse sferice (v. fig. II), convenind să se înlocuiască suprafafa sferică a fusului cu suprafafa cilindrică corespunzătoare. t. Desfăşurarea traseului. Drum., C. f. V. sub Traseu. 2. Desfăşurata bordajului. Nav.: Desenul suprafefei exterioare, desfăşurate, a cocei unei nave, pe care se trasează, în adevărata lor mărime, filele de tablă ale bordajului, reprezen-tîndu-se totodată îmbinările acestora (v. fig.), Deoarece bor- ascendenie şi descendente, la nave cu forme drepte (v. fig. II c). V. şi sub Metacentru. Desfăşurata bordajului, a) pupă; b) proră; î} filă de tablă a operei moarte; 2) filă de tablă a operei vii; 3) cusătură longitudinală; 4) cusătură transversală. dajul unei nave nu poate fi desfăşurat pe întreaga suprafafa, dimensiunile exacte ale tablelor filelor de bordaj se obfin pe un model de lemn, pe care se trasează osatura şi punfile — şi apoi tablele bordajului. La trasarea tablelor pe model se fine seamă: de dimensiunile standardizate ale tablelor; de felul cusăturilor (sudate, nituite); de dispozifia cusăturilor, astfel încît să nu vină în dreptul unei coaste sau al unei punfi, iar intervalul dintre două cusături transversale să fie egal cu cel pufin două intervale de coaste; de estetică, astfel încît filele bordajului operei moarte să aibă aceeaşi lăfime pe toată lungimea navei, de care fapt nu se fine seamă la filele operei vii. Repartiţia tablelor şi dimensiunile exacte ale acestora, obfinute pe model, sînt trecute pe desfăşurata bordajului, la care se adaugă grosimile respective ale fiecărei table, obfinute din Registrul de clasificare a navelor. 3. Desfăşurată, pl. desfăşurate. Ceom.: Sin. Evolută (v.). 4. Desfăşurată metacentrică. Nav.: Locul geometric al meta-centrelor transversale sau longitudinale la diferite înclinări ale navei (v. fig. /). Normala curbei centrelor de carenă într-un punct oarecare e tangentă la desfăşurata metacentrică, în metacentrul corespunzător centrului de carenă considerat. Direcfia acestei normale corespunde direcfiei forfei de împingere, iar lungimea ei reprezintă raza metacentrică pentru înclinări pînă la 5°, sau distanfa metacentrică la înclinări mai mari decît 5°. Forma desfăşuratei metacentrice variază cu tipul navei şi depinde de forma curbei centrelor de carenă, ea putînd fi: cu ramuri ascendente, Ia navele cu forme ieşinde (v. fig. II a), cînd raza de curbura a curbei centrelor de carenă creşte spre periferie odată cu creşterea înclinării navei; cu ramuri descendente, la nave cu forme intrînde (v. fig. II b), cînd raza de curbură a curbei centrelor de carenă descreşte spre periferie odată cu creşterea înclinării navei; cu ramuri I. Desfăşurată metacentrică. f) curba centrelor de carenă; 2) desfăşurata metacentre-lor; M, M’, M") metacentre; C, Clf C2) centre de carenă. II. Forma desfăşuratei metacentrice. a) cu ramuri ascendente; b) cu ramuri descendente; c) cu ramuri mixte (ascendente şi descendente); J) curba centrelor de carenă; 2, 3) ramura ascendentă, respectiv descendentă a desfăşuratei metacentrice; M) metacentru; C) centru de carenă. 5. Desfăşurătoare, pl, desfăşurătoare. Geom.: Sin. Evol-ventă (v.). 6. Desfigurare. Mett.: Operafia de înlăturare, prin polizare, a gravurii de pe patrifele şi matrifele de batere a monetelor şi a medaliilor cînd — prin uzură — ele produc piese practic inutilizabile. 7. Desfoiat, maşină de Ind. text.V. Desfăcătorde baloturi. 8. Desfoiere. Ind. text.: Operafia de destrămare (desfacere) a unui material fibros aglomerat sau presat, efectuată în scopul desfacerii lui în ghemotoace mici, pentru a se putea separa impurităfile şi a se amesteca, spre a obfine uniformitatea repartizării fibrelor. Prin desfoiere se afînează materialul, greutatea volumetrică micşorîndu-se. Astfel, bumbacul, care presat în baloturi are 200 500 kg/m3, se transformă într-un material cu 20 —25 kg/m3 chiar la prima desfoiere efectuată de alimentatorul amestecător, pentru ca la alimentarea la maşina bătătoare să atingă circa 10 kg/m3. 9. Desfoire. Agr.; Operafia de rărire a frunzelor vifei de vie, la butucii prea foioşi, pentru a favoriza coacerea strugurilor la lumina şi căldura directă a soarelui — şi a obfine astfel struguri de mai bună calitate. Prin desfoire se suprimă o parte din organele principale de alimentare ale plantei, astfel încît operafia se execută numai în perioada dintre pîrgă (v.) şi maturitatea completă a fructelor, cînd rolul frunzelor e mai mic, avînd grijă să se taie numai o parte din frunzele de la baza coardelor. Pentru a nu expune dintr-odată strugurii umbrifi la acfiunea razelor solare, şi a nu-i „opări", desfoierea se face treptat, în două-trei etape. Din strugurii copfi după o acfiune prea intensă a soarelui se obfine un must cu o aciditate prea slabă, din care se produce un vin fad, leşios, cu gust neplăcut. Prin desfoire strugurii sînt expuşi mai mult stropirilor cu apă de ploaie, care antrenează praful şi pămîntul, după căderea pe sol, iar grindina ar Iovi direct în boabele strugurilor, lipsifi de protecfia frunzelor; vînturile şi căldura prea intensă grăbesc evaporarea apei şi stafidirea boabelor. Des-foirea se recomandă, în principal, în regiunile reci, ia altitudini mari, sau în regiunile expuse spre nord, unde e necesar să se intervină pentru ca acfiunea soarelui să fie mai eficientă, grăbindu-se maturizarea fructelor şi creşterea cantitatii de zahăr. 10. Desfundare. 1. Tehn., Canal.: îndepărtarea depunerilor de nămol sau de nisip, a crustelor, etc., dintr-o conductă de fluid, dintr-un ajutaj, etc. 11. Desfundare. 2. Agr.: Lucrare de cultură care consistă în săparea terenului la adîncimi diferite, urmată de răsturnarea straturilor, înainte de plantarea vifei de vie, a pomilor fructiferi, a legumelor, etc. Desfundarea se face Ia adîncimea de 30 cm (o cazma) sau cel mult la adîncinq,ea de 50 ■■■ 60 cm (două cazmale), pentru ca rădăcinile să găsească un sol afînat şi aerat, în care să se poată dezvolta în condifii optime. Prin desfundare, stratul de la suprafaţă, care e fertil şi activ, ajunge dedesubt, şi cel Desfundat 237 Deshidratarea fifeiului mort, sărac în materii nutritive şi lipsit de aer şi de microorganisme, e scos la suprafafă. Desfundarea se face manual (cu sapa sau cu cazmaua) ori cu plugul. Desfundarea manuală cu sapa mărunfeşte bine pămîntul, lucrează solul complet; ea prezintă însă dezavantajul că cere multă forfă de muncă, în special cînd se depăşeşte adîncimea de 40 cm. . Desfundarea manuală cu cazmaua se execută în fîşii cu lăfimea variabilă şi avînd lungimea locului, la capătul căruia se sapă un şanf cu lungimea egală cu lăfimea aleasă a fîşiei, lat de 60 cm şi adînc de 50 *"60 cm. Pămîntul provenit din acest şanf se aruncă pe margine. După ce primul şanf a fost săpat, se sapă al doilea şanf pe porfiunea imediat vecină cu primul şi pămîntul scos din acesta din urmă se aruncă în şanful executat anterior (pămîntul de la suprafafă se aşază la fund şi cel de la fund rămîne la suprafafă). Se lucrează astfel pînă la terminarea fîşiei. Pe terenurile în pantă, desfundarea se face prin şanfuri cu lăfimea de 1 m, executate pe curbele de nivel, separate prin benzi-tampon înierbate cu lăfimea de 0,50 1,00 m, cari micşorează pericolul eroziunii prin reducerea vitesei de scurgere a apei. Desfundarea manuală cu cazmaua e o lucrare de calitate superioară, însă cere multă forfă de muncă şi e foarte costisitoare. Desfundarea cu plugul cu tracfiune animală şi, în special, mecanică, e o lucrare bună, mai ieftină, de durată mai scurtă. Se execută cu pluguri speciale cu un singur brăzdar mare. Desfundarea se execută toamna; solul se lasă în brazdă crudă, penfru a fi cît mai mult sub influenfa agenfilor atmosferici (căldură, înghef, etc.) şi a putea înmagazina cît mai multă apă din precipitafii. Pentru plantările de toamnă, desfundarea se execută cu 2—3 luni înainte, iar pentru cele de primăvară se execută din toamnă. Sin. Desfundat. î. Desfundat. Agr.: Sin. Desfundare (v. Desfundare 2). 2. Deshidratare. Tehn., Chim., Ped.: Proces invers hidratării (v.), care consistă în eliminarea apei dintr-un material (gudroane, uleiuri, cărbuni, etc.) sau dintr-o combinafie chimică, prin încălzire, — de obicei în prezenfa unui catalizator sau prin acfiunea unui agent de deshidratare (de ex..* acid sulfuric concentrat, pentaoxid de fosfor, clorură de calciu, etc.), — prin distilare, sau printr-o reacfie chimică. 3. ~a solului. Ped.: Pierderea apei de consfitufie sau a apei de cristalizare a unor compuşi minerali hidratafi şi care se produce aproape în toate tipurile de sol1, în special în perioadele de uscăciune accentuată, cari urmează după perioade umede, de alterare intensă. Prin procesul de deshidratare se formează compuşi minerali mai pufin hidratafi sau chiar complet nehidratafi (anhidri). Astfel, prin deshidratarea hidroxizilor coioidali Fe(OH)3 şi, — în special în solurile din regiunile tropicale, — AI(OH)3, se formează compuşi de forma FeO(OH) sau Fe203*H20, sau chiar sescvioxizi anhidri de forma Fe203. Tot astfel, cristalizarea treptată a gelurilor amorfe de coloizi minerali (geluri silicoaluminoase, geluri silicoferice, geluri aluminoase, gelul acidului silicic, etc.) se realizează printr-o deshidratare progresivă, pe măsură ce cristalizarea înaintează. 4. ~a ţiţeiului. Ind. petr.: Operafie prin care se realizează ruperea unei emulsii apă-fifei şi separarea apei sărate şi a substanfelor în suspensie. Procedeele tehnice prin cari se obfine deshidratarea fifeiului sînt următoarele: încălzirea şi sedimentarea în timp limitat, centrifugarea, filtrarea, deshidratarea chimică, deshidratarea electrică. încălzirea şi sedimentarea în timp limitat consistă în tendinfa de coagulare şi sedimentare a particulelor de emulsie sau de suspensie, prin mărirea temperaturii. Creşterea temperaturii provoacă scăderea viscozităfii amestecului şi micşorarea tensiunii superficiale, uşurînd mişcarea şi desprinderea apsi sau a substanfelor minerale, provocînd şi o diferenfiere a densităfii apei fafă de fifei, apă care, după mai multe ore sau zile, se depune la fundul rezervorului de înmagazinare a fifeiului. în practică, acest procedeu e folosit pe scară mică şi e aplicat la rezervoarele de depozitare a fifeiului. Centrifugarea foloseşte diferenfa care există între densitatea apei şi a suspensiilor minerale, de o parte, şi densitatea fifeiului, de altă parte. în emulsiile de fifei dintr-un separator centrifug care are turafia de 3000--20 000 rot/min se produce, prin centrifugare, separarea fifeiului pur de substanţele insolubile cu o densitate mai mare, cari trec la periferia separatorului, şi apoi sînt evacuate. Procedeul nu e prea răspîndit, din cafciza consumului mare de energie electrică. Filtrarea consistă în faptul că la trecerea unei emulsii de apă în fifei printr-un filtru hidrofil, acesta e udat numai cu apă, adică Ia suprafafa fesutului filtrant se absorb numai particulele de apă, cari se depun cu multă uşurinţă. Acest procedeu dă rezultate bune cînd mediul filtrant e format din fire de bumbac, din nisip şi, în special, din vată de sticlă. Emulsia şi apa de spălare se încălzesc la temperatura de 100"*140°, iar filtrul lucrează la presiunea de 6-** 12 kg/cm2. Pentru a realiza continuitatea procesului tehnologic se utilizează baterii de filtrare compuse din cel pufin două filtre. Deshidratarea chimică consistă în transformarea emulgatorului natural hidrofob, format din săruri de calciu ale acizilor naffenici şi rezinici, într-o substanfă hidro-filă solubilă în apă sau miscibilă cu aceasta, micşorînd astfel tensiunea Ia contactul dintre faza apoasă şi fifei. Operafia se efectuează prin adăugarea unor dezemulsionanfi. Particulele de apă, după ce au disolvat emulgatorul natural, transformat prin acfiunea chimică a dezemulsionantului, rămîn fără peliculă protectoare şi pot să coaguleze, începînd să sedimenteze treptat, operafie care poate fi accelerată prin încălzire. Instalafiile de deshidratare chimică pot funcfiona: la temperaturi şi presiuni joase, şi la temperaturi şi presiuni înalte. Primele sînt utilizate mai mult în schele, iar ultimele, în rafinării. Deshidratarea electrică. Din punctul de vedere electric, emulsiile confin particule conductoare (de ex. apa sărată şi particulele minerale) şi izolanfi (de ex. fifeiul). în emulsiile de tipul „apă în fifei", particulele conductoare sînt izolate de această masă dielectrică. Cînd o astfel de emulsie e supusă influenfei unui cîmp electric intens, particulele conductoare (apa sărată) se încarcă prin influentă cu sarcini electrice, pe cari le păstrează cît timp se găsesc sub influenfa cîmpului electric. Aceste sarcini se repartizează pe suprafafa particulei de apă sau de substanfă minerală, în sarcini pozitive şi negative, ceea ce face posibilă orientarea particulelor după direcfia generală a liniilor de cîmp, apropierea lor şi formarea de lanfuri. Deoarece sarcina influenfată de cîmpul electric e mare, orientarea particulelor de apă în lanf schimbă aşezarea ionilor şi a moleculelor polare, grupîndu-le la capetele încărcate electric. Din această cauză, pelicula protectoare se rupe şi particulele de apă se pot reuni, formînd particule mai mari, cari nu se pot menfine în dispersiune şi se sedimentează. Procedeul dă rezultate optime numai la tratarea emulsiilor „apă în fifei"; la emulsiile „fifei în apă", rezultatele sînt foarte nesatisfăcătoare. Schimbarea continuă a sarcinii electrozilor (frecvenfă 50 Hz) măreşte randamentul de electroforeză şi realizează o deshidratare rapidă chiar a emulsiilor foatre stabile. Forma de construcfie a deshidratoarelor e foarte variată, construindu-se numeroase tipuri, cu electrozi circulari, sferici, ficşi sau mobili. Desilicifiere 238 Desmodur Distanfa dintre cei doi electrozi ai deshidratoruiui se stabileşte în funefiune de Vitesa de circulafie a fifeiului, pentru a nu produce scurt-circuit. Consumul de energie pentru o tona de fifei deshidratat e în general mic, astfel încît procedeu! de deshidratare electrică e mai economic decît cel de deshidratare chimică. 1. Desilicifiere. Ped.: Fază de alterare a silicafilor primari, care urmează dezalcalizării (v.) şi în care, după ce s-au pierdut bazele din refeaua cristalină, se pierd ionii de siliciu şi chiar cei de fier (dacă silicatul primar respectiv a cofinut fier). în această .fază se elimină acid silicic instabil, din care o parte (redusă) formează cu bazele silicafi alcalini solubili, transportafi în solufie, şi silicafi alcalino-pămîntoşi insolubili, iar altă parte trece în silice coloidală hidratată care, adeseori, se depune sub formă de gel amorf (care îmbracă sîmburele nealterat al mineralului primar), aproape de locul de formare. 2. Desime. Agr., Silv.: Mărime reciprocă distanfei medii dintre axele indivizilor unei asociafii vegetale (arboret, plan-tafie, semănătură, etc.), care se foloseşte la caracterizarea gradului de apropiere dintre aceşti indivizi. Desimea trebuie deosebită de densitatea arboretului (v.) şi de consistenţa (v.) lui. Evaluarea desimii se face de obicei prin apreciere şi nu prin măsurare, folosind, pentru diferitele grade, termenii desime mare, desime mijlocie, desime mică, cari numai rareori se completează cu valoarea reciprocei distanţei dintre arbori. Noţiunea de desime e folosită în tehnica împăduririlor şi în dendrometrie. 3. Desiş, pl. desişuri. Silv.: Stadiu de dezvoltare a unui arboret, între realizarea stării de masiv — corespunzătoare terminării stadiului (fazei) numite seminţiş, în cazul arboretelor provenite din sămînţă, respectiv lăstăriş, în cazul celor provenite din lăstari, — şi începerea elagajului natural, corespunzător stadiului numit nuieliş. Sin. (termen în curs de dispariţie) Hăţiş. 4. Desîmburire. Ind. alim.: Operaţie de îndepărtare a sîmburilor fructelor destinate fabricării dulcefii. Desîmburirea se efectuează manual sau mecanizat. Procedeul manual reclamă personal foarte numeros, productivitatea muncii unui lucrător fiind de 5 kg fructe pe oră. La procedeul mecanizat, în care se efectuează desîmburirea a 800”-2000 kg/h, se folosesc mai multe tipuri de maşini, cari au acelaşi principiu de funcţionare: Fructele sînt luate din pîlnia de alimentare, de o bandă fără fine, constituită dintr-o serie de 21 de plăci perforate de aluminiu. Plăcile au 105 orificii, pentru cireşe, şi 50 de orificii pentru prune, fiecare orificiu fiind echipat cu o garnitură de cauciuc de formă specială. Banda fără fine, avînd o mişcare discontinuă, aduce fiecare placă, în ale cărei alveole se găsesc fructele, în dreptul suportului cuţitelor, cari execută o mişcare de „du-fe, vino" pe verticală. Un dispozitiv da sincronizare face ca mişcarea benzii să alterneze cu mişcarea cufitelor. în cursa de coborîre a cufitelor, fructele sînt străpunse şi sîmburii sînt evacuafi, prin orificiile alveolelor, în vasul de colectare. Prin rotirea benzii în continuare, fructele cad în pîlnia de colectare, de unde sînt trimise la prelucrarea ulterioară. Prin construcfie, agregatul permite desîmburirea cireşelor sau a vişinelor, al căror diametru variază între 15 şi 23 mm, sau a prunelor, cari au diametrul părtează sîmburii nu depăşesc 1%. 't? de 25—30 mm; fructele cărora nu li se înde- & 5. Desme, sing. desmă. Paleonf.: Spiculi de spongieri silicioşi, deformafi prin depuneri se- Desmă. cundare de silice. V. sub Spongieri. 6. Desmin. Mineral.: (CaNa)2 Al5-Sijs 038-14 H20. Mineral din grupul zeolifilor, întîlnit în unele cavităfi şi crăpături, în roci magmatice efuzive şi, uneori, în filoane metalifere hidrotermale. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale aproape totdeauna maclate, cu bază dublă, cari mimează simetria rombică după (001). Uneori apare în macle cuadru-ple cu secfiunea în formă de cruce şi în macle complexe, caracteristice, grupate în formă de snopi (v. fig.). E incolor sau alb cu nuanfe cenuşii-gălbui, brune sau, mai rar, roşii-cărămizii. E transparent pînă la translucid. Are luciu sticlos, iar pe suprafefele de clivaj, sidefos; prezintă clivaj perfect după (010) şi bun după (100); are duritatea 3,5-”4 şi gr. sp. 2,09***2,2. E optic biax, cu indicii de refraefie np~ 1,493,^m= 1,498, 1,500. La flacăra suflătorului, desminul se desface, se umflă şi ia forma de evantai şi de vierme, după care se topeşte şi se transformă într-un email alb. In acid clorhidric se descompune, separînd silice pulverulentă. Sin. Stilbit. 7. Desmoceras. Paleonf.: Amonit din familia Desmocera-tidae, caracteristic pentru formafiunile sedimentare ale Cretaci-cului inferior şi ale Cretacicului mediu. Cochilia e aproape involuta, groasă, cu marginea ventrală rotunjită şi ornamentată cu rare coasta arcuite, cari trec neîntrerupte peste marginea ventrală. Coastele sînt separateprin striuri intermediare fine. Specia Desmoceras difficile d'Orb. e cunoscută în fara noastră din Cretacicul inferior din Valea Muierii-Muscel. Sin. Latidorsella. 8. Desmodonf. Pa/eonf. V. sub Lamelibranhîate. 9. Desmodrom. Tehn.: Calitatea legăturilor dintre elementele unui mecanism de a asigura o mişcare univocă şi complet determinată a oricărui element mobil condus, indiferent de numărul de elemente conducătoare ale mecanismului şi de vitesa de mişcare a elementului considerat. 10. Desmodromic. Mec.: Sin. Desmodrom (v.). 11. Desmodromie. Tehn.: Proprietatea de a fi desmodrom. ia. Desmodur, pl. desmoduri. Ind. chim.: Isocianat folosit la fabricarea poliuretanilor (v.). Exemple: Desmoceras difficile ch3 I HC^ XC- l ii HC CH N=C=0 desmodur T N=C=0 N=C=0 I H hc^ \:h HC vV CH N=C=0 desmodur 15 H 0=C=N- H H Cv I -c( xc— c xc=c^ I H H H H C—C -C^ ^C—N=C=0 xc=c/ ✓ C\ H H HC CH I H HC. CH N=C=0 desmodur R 0=C=N— (CH2)g— N=C=0 desmodur H Desmoenzime 239 Desoxicolic, acid ~ Desmodurii TH, TT, HH, etc. sînt, în general, poliisocianafi cu mai mult decît două grupări isocianat în moleculă. Desmodurii în combinaţie Cu desmophen sînt întrebuinfafi la fabricarea pieilor de lac. t. Desmoenzime, sing. desmoenzimă. Chim. biol.: Enzime endocelulare legate chimic de componenji protoplasmatici insolubili, fapt care le face să fie insolubile în apă sau în glicerina şi deci să nu poată fi extrase prin disolvare în aceşii solvenţi. Desmoenzimele nu pot fi extrase direct sau prin distrugerea mecanică a celulelor, ci numai prin autoliza ţesuturilor. Prin această proprietate, desmoenzimele sînt deosebite de lioenzime, cari sînt de asemenea enzime endocelulare, dar legate pe un suport solubil şi, deci, se găsesc chiar în celulă sub formă de solufie. — Solubilitatea enzimelor e foarte mult dependentă de modul în care sînt legate de coloidul celular. Se presupune că desmoenzimele sînt puternic ancorate de elementele celulei prin legături chimice, spre deosebire de lioenzime, cari se găsesc în celulă fie sub formă de soluţie, fie adsorbite de componenfii celulei. Această împărţire a enzimelor endocelulare, care fine seamă de modul în care sînt legate de elementele celulei, se bazează pe solubilitatea enzimelor în apa şi în glicerină. împărfirea (clasificarea) în desmoenzime şi lioenzime se referă deci la comportarea lor calitativă. 2. Desmoidă, reacfie Chim. biol.: Reacţie folosită pentru examenul chimismului gastric al organismului uman. Pentru a face examenul se înghite un mic săculef legat cu un fir de catgut şi confinînd albastru de metilen. Catgutul nu se disolvă decît într-un stomac normal; dacă urina se colorează, stomacul are o funcţiune gastrică norma:ă. 3. Desmolaze, sing. desmolază. Chim. biol.: Clasă de enzime cari intervin în procesele biochimice, în cari se scindează legăturile dintre atomii de carbon ai lanţurilor hidrocarbonate din molecule, cu formare de" bioxid de carbon şi apă, şi dezvoltare de energie. în\ genial, acţiunea lor e legată de un proces de oxidoreducere, de Unde numirea d&-redoxaze. Alături de acestea, în procesele celulare intervin şi enzime ajutătoare ale desmoiizei. După specificul proceselor celulare în cari intervin, se deosebesc patru grupuri de desmolaze: Dehidrazele sau enzimele transmiţătoare de hidrogen, cari au proprietatea de a activa atomi de hidrogen din substrat şi de a-i fixa pe anumifi acceptori. Din acest grup fac parte codehidraza 1 (cozimaza) şi codehidraza II. Oxidazele, cari au proprietatea de a transmite hidrogen direct moleculei de oxigen din celulă. Din acest grup fac parte: fermentul respirator al lui Warburg şi citocromii a, b şi c, fermentul galben şi fenoloxidazele. Enzimele ajutătoare ale desmoiizei, cari produc ruperi ale moleculelor fără hidroliză şi oxidafie. Din acest grup fac parte: carboxilaza, aldolaza, isomerazele şi fumaraza. Peroxidaza, care produce dehidrogenarea anumitor combinaţii aromatice capabile de a trece în chinone, transmiţînd hidrogenul eliminat apei oxigenate, — şi catalaza, care descompune apa oxigenată în apă şi oxigen, ferind astfel organismul de acfiunea ei nocivă. în ultimul timp, termenul desmolaze se foloseşte numai pentru enzimele cari scindează legătura carbon-carbon. Această limitare caracterizează foarte bine un grup de enzime cari intervin în fermentafie şi respirafie (aldolazele şi decarboxilazele), dar nu e potrivită pentru numirea enzimelor de oxidare sau de dehidrogenare. Astfel, de exemplu, aldo- laza scindează fructozo-1,6-difosfatul, în acid dioxiaceton-fosforic şi acid glicerinaldehidfosforic prin reacţia reversibilă: H H OH O I I I II (ho)2po• o• ch2—c—c—c—c—ch2• O• PO (oh)2 OH OH H HO OH O — / x I II I II ^ (HO)2PO • O • CH2—c—C + HC—C—CH2• O • PO (OH)2 . I I I OH H H Aldolaza e o enzimă foarte specifică; de exemplu, în-tr-un sens, ea necesită pentru reacfie dihidroxiacetonfosfat, şi, în celălalt sens, fructozo-1,6-difosfat. Decarboxilazele (Sin. Carboxilazele) scindează bioxid de carbon, dar totodată pot carboxila oxidativ. Sînt importante decarboxilazele aminoacizilor şi ale cetoacizilor. Carboxilaza catalizează reversibil reacfia de decarboxilare a acidului piruvic: "J-COg CH3—C—COOH ~ CHs— C' H, -co2 0H 4. Desmolize, pl. desmolize. Chim. biol.: Proces biochimic de degradare a lanfurilor hidrocarbonate ca, de exemplu, cele ale zaharurilor simple,ale acizilor aminici, ale acizilor graşi, care se produce la nivelul celular. Desmoliza e unul dintre principalele fenomene ale catabolismului, la care participă oxigenul molecular şi în care se obfin, ca produşi finali, apă şi bioxid de carbon. 5. Desmophen. Ind. chim.: Polialcooli, ori poliesteri din acid adipic şi poliglicoli, sau anumifi alchidali folosifi la fabricarea poliuretanilor. Desmophenul, împreună cu des-modurul se întrebuinfează la fabricarea pieilor de lac. (Termen comercial.) 6. Desmofropie. Chim.: Tip de isomerie dinamică (tauto-merie), în care formele isomere, numite isomeri desmotropi, sînt în echilibru şi pot fi izolate şi puse în evidenfă ca indivizi chimici. Isomerii desmotropi se transformă unul în altul, neputînd fi conservafi în stare pură decît un timp scurt. V. şî sub Isomerie. 7. Desodorizanf. Ind. chim., Farm. V. Dezodorizant. 8. Desodorizare. Chim. V. Dezodorizare. 9. Desolvatare. Chim. fiz.: Scoaterea dintr-un coloid a lichidului care îl jmbibă (sau care îl solvatează). Cînd lichidul e apa, operafia se numeşte deshidratare. 10. Desongulare. Ind. alim. V. Dezongulare. 11. Desorpfie. Chim. fiz.: Fenomenul contrar adsorpţiei, care consistă în în depărtarea substanfei adsorbite pe un suport oarecare, fie prin încălzire sau prin vid înaintat, fie prin pre-zenfa unei alte substanfe, care e mai puternic adsorbită decît prima. De exemplu: în timpul coagulării unui coloid, agentul coagulat, care fusese adsorbit la început, se liberează treptat în mediul de disolvare. 12. Desoxicolic, acid Chim. biol.: Acid cu structură steroidă care se găseşte în bila (fierea) secretată de ficat, combinat ca amidă cu glicocol şi cu taurină. Acidul desoxicolic e foarte solubil şi cristalizează bine din cei mai mulji solvenfi organici. Se topeşte la 173"»175° şi are puterea rotatorie [a]^5= +57,08°. Acidul desoxicolic a fost izolat din bila de mamifere şi din cea de om. Separarea de acidul colic se face cu ajutorul sării sale de bariu, care e uşor solubilă în alcool. Acelaşi rezultat se poate obfine prin separarea cromatografică a esterilor pe cari îi formează acizii colic şi desoxicolic, folosind în acest Desoxicorticosteron 240 Despicarea lemnului scop carbonatul ds magneziu. în procedeul folosit în mod curent pentru prepararea acidului desoxicolic se utilizează sarea sa de magneziu precipitată în timpul purificării acidului colic, izolat din bila de bou. Desoxicolatul de magneziu se fierbe apoi cu acid acetic glacial şi din solufia obfinută, prin răcire, se obfine acidul liber. Sin. Acid 3,12-dioxicolanic, Acid 3,12-dihidroxicolanic, Acid 3a, 12a-dihidroxicolanic. V. şî sub Colici, i. Desoxicorticosteron. Chim. biol.: Combinafie din clasa sterolilor, înrudită cu corticosteronul (de care se deosebeşte prin lipsa unei gru- Ho , c V cH \J./ \, pări hidroxilice în pozifia 11), care se găseşte în învelişul cortexului capsulelor suprarenale. DesoxicoKicoste-ronul e cel mai activ derivat din gruoul cor-ticosteronului Sub formă de aceter, are activitate mai mare de-cîta corticosteronului. h3 co-c -CHrOH H2C H2Ch C2 9 cHC c-A I B I D CH2 -ch2 o=c V'V .ch2 CH- I ch2 OH O H—C—OH I H—C—OH I ch2— !. '• H H2 Are, de asemenea, în oarecare măsură, o activitate identică cu a progesteronului, deoarece în organism e redus în pro-gesteron. Are punctul de topire 141 •■■142° şi puterea rota-torie [a]D=-f178° (în solufie alcoolică). Produsul e instabil; de aceea în terapeutică se foloseşte sub formă de acetat. E solubil în alcool şi destul de solubil în uleiuri vegetale. E pufin solubil în alfi solvenfi organici. Se poate sintetiza plecînd de la pregnenolonă. Aceasta se transformă întîi în derivatul său benzilidinic şi, în acelaşi timp, se acetilează gruparea hidroxil. O altă posibilitate de preparare a acetatului de desoxicor-ticosteron e dată de sinteza parfială, plecînd de la dehidro-epi-androsteron, care e făcut să reacfioneze cu acetilură de potasiu în mediu de amoniac lichid. DesoxicorHcosteronul se poate prepara, de asemenea, plecînd de la acidul 3 (3-hidroxi-A5-colenic, obfinut la oxida-rea colesterolului, pentru obfinerea dehidro-epi-androstero-nului — sau plecînd de la acetatul de pregnenolonă. în terapeutică se foloseşte acetatul de desoxicorticosteron, cunoscut şî sub numirile: Cortiron, Decorton, Percorten, DOCA, etc. Are p. t. 161 ■■■162° şi puterea rotatorie [a]D=173,6° (în dioxan). Desoxicorticosteronul a fost numit „hormonul apei şi al sării" deoarece, în organism, acfiunea sa principală consistă în reglarea metabolismului apei şi al electrolifilor, Acetatul de desoxicorticosteron are o valoare considerabilă în tratamentul bolii lui Addison, în special cînd e administrat sub formă de implantafii subcutanate ale comprimatelor acestui produs. Sin. 11-Desoxicorticosteron, A4”Pregnen-21 -ol-3,20-dion, 21-Oxi-progesteron, Substanfa Q (Reichstein). 2. Desoxiribonudeaze, sing. desoxiribonuclează. Chim. biol.: Enzime din grupul nucleazelor, a căror numire provine de la substratul asupra căruia îşi exercită acfiunea de catalizare a reacfiilor de depolimerizare. Desoxiribonucleazele sînt enzime specifice c'asificate printre fosfodiesteraze, cari depoli-merizează acidul desoxiribonucleic din bacteriofagi, distrugînd 30% din activitatea lor. 3. Desoxiriboză. Chim. biol.: Hidrat de carbon, component al acizilor nucleici din timus. Deoarece prin hidroliza acidă a acidului timonudeinic se obfine acid levulinic (rezultat din acfiunea acidului asupra desoxiribozei), desoxiriboză a fost considerată mult timp drept hexoză. Gruparea aldehidică a desoxiribozei poate fi titrată cu iod; cu fenilhidrazina dă fenil-hidrazonă. Cristalizează din alcool sub formă de cristale incolore cari sinterizează la 75° şi se topesc la 90°. în solufie apoasă are [a]D = —58°; nu prezintă fenomenul de mutarotafie. Sin. Thyminoză, 2-Desoxi-d-riboză. 4, Despărfire. Bot.: Sistem de înmulfire vegetativă a plantelor, consistînd în detaşarea de planta-mamă a tulpinilor nou crescute din colet, sau a drajonilor crescufi din rădăcină. 5. Despărţitor de straie, pl. despărfifoare de straie. Expl. petr.: Dispozitiv cu ajutorul căruia, prin aceeaşi sondă, pot fi exploatate simultan două strate productive de hidrocarburi sau se poate injecta simultan apă sau gaze. Figura reprezintă un despărfitor construit în fara noastră, care consistă dintr-un corp 2, echipat cu garnituri de etanşare 3, dintr-un sistem de fixare în coloană prin bacuri 6 şi dintr-o supapă de contrapre-siune care se închide lateral cu o clapă 7. Corpul are un canal cilindric interior, care permite trecerea unei fevi de extracţie, echipată cu un dispozitiv de etanşare 5, care consistă dintr-o supapă conică, ce se aşază pe un scaun de etanşare din corp. Pe feava de 2", în dreptul canalului interior, se găsesc două pistoane cu garnituri în V, cu închidere în ambele sensuri, cari împiedică trecerea presiunii dintr-o parte în alta. Prin canalul aba Despărfitor de strate. 1) Jeavă de extracţie de 2 V2" / 2) despărţitor de strate; 3) garnitură de cauciuc; A) teavă de extracţie de 2" ; 5) dispozitiv de etanşare; 6] bacuri de fixare; 7) clapă cu arc. interior poate să treacă o feavă (prelungită sub despărfitor pînă !a adîncimea dorită) care poate fi ataşată coloanei de ţevi de extracfie. Despărfitoru! e construit din fontă, deci poate fi înlăturat din sondă prin frezare. Pentru fixarea despărfitorului se fixează întîi corpul Iui, în coloana de exploatare a sondei, între cele două strate productive, şi apoi se introduc fevile de extracfie cu dispozitivul de etanşare 5 (v. fig. b). e. Despicare. Gen.; Practicarea unei tăieturi parfiale sau totale într-o piesă, de la o margine a ei spre interior, în general în direcfia dimensiunii celei mai lungi, sau în direcfia fibrelor, cînd materialul piesei e fibros (de ex. lemnul). La materiale metalice, despicarea se poate efectua Ia rece sau la cald, în ultimul caz fiind precedată de obicei de o găurire în punctul pînă la care trebuie să ajungă des-picătura. 7. ~a Semnului. Ind. lemn.: Desfacerea lemnului după un plan paralel cu fibrele lemnoase (longitudinal), sub acfiunea unei pene introduse la unul dintre capetele lemnului. Despicarea se poate efectua manual sau mecanizat. Despicarea manuală a lemnului se practică în special spre a obfine lemne de foc, lemn pentru doage, şindrilă, etc. şi se execută în general cu toporul. Despicare e considerată şî operafia efectuată cu scule tăietoare, ca barda, tesla sau toporişca, în lucrările de dulgherie şi mai pufin în cele de tîm-plărie. Despicarea mecanizată se foloseşte, de exemplu, la lobdele scurte, cari se despică în bucăfi pentru lemne de foc. Despicarea pielii 241 Desprăfuire Operafia de despicare e influenţată de structura şi, eventual, de unele defecte ale lemnului (noduri, fibre încîlcite, etc.), de confinutul de umiditate şi mai ales de specia lemnoasă. Neomogeneitatea lemnului se datoreşte în principal structurii sale fibroase, orientată după inelele anuale şi după axa longitudinală a trunchiului. Se deosebesc specii cu lemn care poate fi despicat uşor (lemn uşor fisibil), cum sînt molidul, bradul, pinul, stejarul, fagul, etc., şi specii cu lemn care poate fi despicat greu (lemn greu fisibil), cum sînt carpenul, cornul, sîngerul, etc. Pentru anumite utilizări, proprietatea lemnului de a putea îi despicat uşor constituie o calitate apreciată; astfel e lemnul pentru şindrilă, pentru doage despicate, spife, etc, Pentru alte utilizări, din contra, această proprietate constituie un defect, preferînau-se specii cu lemn care se despică greu; astfel e lemnul pentru mînere şi cozi de unelte, pentru măsele de rofi, calapoade de cizmărie, etc. întrucît rezistenta la despicare e diferită după pozifia planului de despicare fată de inelele anuale ale iemnuiui, se deosebesc: rezistenfa adr la despicare în direcfia radială, şi rezistenfa odt la despicare în direcfia tangenfială. De această diferenţă se fine seamă la prelevarea epruvetelor de încercare, cari sînt aduse apoi la umiditatea de reper de 10■ ■ ■ 15%; în buletinul de încercare se menfionează, între altele, şi umiditatea reală a obiectului de încercat (determinată conform standardelor). î. ~a pielii. Ind. piei.: Operafie prin care pielea e descompusă în două sau în mai multe straturi, după plane paralele cu suprafafa ei. Operafia se efectuează cu ajutorul unor maşini speciale, cari pot fi cu cuţit circular fără fine (practic, singurele utilizate în tăbăcăriile moderne), sau cu cufit fix. Deşi despicarea are ca urmare scăderea rezistenfelor fizicomecanice ale pielii, totuşi, datorită necesităfii de a conferi pielii finite o grosime uniformă pe toată suprafafa, despicarea e o operafie esenfială în cursul fabricării pielii. Ea permite, în acelaşi timp, mărirea apreciabilă a randamentelor de suprafafă şi, totodată, prin valorificarea multiplă care se dă şpaltului de carne rezultat, are ca efect mărirea considerabilă a pro-ducfiei de piele şi valorificarea mai economică şi mai bună a materiei prime. Despicarea se execută, de obicei, asupra •pieilor gelatină, după ce au fost scoase din cenuşar, după ce au fost descărnate, ştufuite şi făfuite, cînd starea de umflare alcalină a pielii îi dă*o consistenfă adecvată pentru a putea efectua cu uşurinfă această operafie. Despicarea în această fază permite prelucrarea separată a şpaltului de carne, corespunzătoare scopului fabricafiei. Despicarea se poate face şî după ce pieile au fost tăbăcite; în această fază există oarecari avantaje tehnice-economice, dar şi dezavantajuJ că şpaltui obfinut e tăbăcit, iar modificarea ulterioară a calităfilor sale e posibilă numai în măsură limitată. Rareori despicarea se efectuează şî la pieile în stare tăbăcită uscată. în această fază se practică în special* în industria încălfămintei, în scopul egalizării pieselor componente ale părfii de jos. înainte de despicare, în starea de gelatină, pieile se sortează după grosime şi' operafia se începe cu pieile cele mai subfiri, iar pe măsură ce grosimea lor creşte, valful de apăsare inferior se lasă din ce în ce mai jos, pentru a evita comprimarea prea puternică a şpaltului fefei. în caz contrar s-ar obfine un şpalt al fefei cu grosime prea mare, iar randamentul de şpalt de carne s-ar micşora. 2. Despicarea rocilor. Geo/.: Proprietatea diverselor categorii de roci de a se desface după anumite suprafeţe determinate, de obicei neregulate. Despicarea poate fi vizibilă sau latentă (apare numai după lovire) şi se produce: după planul de stratificaţie (plan de rezistenţă minimă), după şistozitate (produsă de orientarea în plane paralele a mineralelor uşor clivabile), după fisuri (produse de contracţiuni în timpul răcirii sau al solidificării rocilor, sau ca efect al variaţiilor de temperatură) şi datorită rupturilor (provocate în roci de forţele orogenice). Astfel, la rocile magmatice efuzive se produce o separaţie după fisuri dispuse regulat (de ex. la bazalte se observă o separaţie prismatică sau columnară; la diabaze, o separaţie radiară şi concentrică; la unele roci bazice, la cari lava s-a revărsat sub apă, o separaţie în formă de pernă, etc.); la rocile magmatice intruzive se dezvoltă un sistem de fisuri de separaţie (fisuri verticale transversale, fisuri verticale longitudinale şi fisuri orizontale), dispuse de obicei perpendicular unele pe altele, sub influenţa forţelor de dislocaţie (de ex., Ia graniţe, fisurile produc separaţii paralelepipedice tipice); la rocile sedimentare se observă o despicare orizontală, datorită succesiunii stratelor (stratificaţie), fisuri datorite presiunilor tangenţiale, cari intersectează planul de stratificaţie sub unghiuri diferite şi despicări în prisme, rezultat al unei acţiuni de contact cu o rocă eruptivă; la rocile metamorfice se observă aceeaşi divizibilitate naturală ca la rocile sedimentare, sub acţiunea forţelor tangenţiale. Despicarea naturală a rocilor e activată în general de mişcările tectonice (cari produc prăbuşiri, exon-dări, cutări, etc.), de construcţii grele, de tasări ale terenului, de acţiunea apei, de şocuri violente, explozii prea puternice, etc. Sin. Divizibilitate naturală (a rocilor), Desfacerea rocilor. 3. Despicăfor, pl. despicătoare. 1. Tehn.: Sin. Ic, Pană de despicat, Pană (v.). 4. Despicăfor. 2. Agr.: Instrument de altoire care serveşte la despicarea port-aîtoaielor groase şi la introducerea cu mai multă uşurinţă a altoiului în despicăiură. 5. Despicăfură, pl. despicături. Silv,, Ind. lemn.: Sin. Lobdă (v.). o. Despofmolire. Hidr., Agr.: Ansamblu de operaţii prin cari se reface secţiunea de scurgere în albiile apelor curgătoare sau pe canalele de irigaţie şi de desecare împotmolite (v. sub împotmolire), pentru a le reda capacitatea de transport al debitelor iniţiale. Despotmolirea cursurilor de apă şi a canalelor mici se execută ma‘nual, odată cu despotmolirea luîndu-se şi măsuri pentru reducerea pericolului de împotmolire în viitor, ca: tăierea vegetaţiei şi a buruienilor, reţinerea debitului solid prin lucrări contra eroziunilor pe versantele basinului de recepţie, regularizarea albiei şi tăierea de coturi pentru rîuri, basine de deznisi-pare şi de reţinere a debitului solid peniru prize şi canale, etc. Despotmolirea cursurilor de apă şi a canalelor mari — care reclamă manipularea de volume mari de material — se face cu ajutorul aparatelor mecanice de curăţire ca: dragline, bărci dragante, drage cu cupe şi drage refulante. Un utilaj care în ultimul timp e foarte mult folosit în lucrările de despofmolire, de curăţire şi de întreţinere a canalelor, sînt dragele pitice, cari curăţă şi despotmolesc canalele de irigaţie şi de desecare de dimensiuni mici (cari mai înainte nu puteau fi despotmolite decît manual). Dragele pitice au pescajul de 0,50 m şi pot pătrunde în canale a căror lăţime la fund e de 3 m. 7. Desprăfuire. Tehn.: Separarea particulelor solide dintr-un curent de aer sau de gaze, care e încărcat cu praf, cu fum, etc. Desprăfuirea se efectuează în unu! dintre următoarele scopuri: desprăfuirea aerului de la utilaje sau de la amenajări locale de absorpţie, înainte de a-l evacua în atmosferă, cînd concentraţia prafului depăşeşte normele admise de protecţia muncii, fie pentru recuperarea produselor valoroase (de ex.: praful de ciment din gazele de ardere; pulberile metalifere din gazele cuptoarelor metalurgice; etc.), fie pentru uşurarea desfăşurării anumitor procese tehnologice, în cari prezenţa prafului e dăunătoare (de ex. fabricarea materialelor fotografice), fie pentru evitarea impurificării atmosferei exterioare; Desprăfuire 242 Desprăfuire desprăfuirea aerului pentru reducerea pericolului de incendiu şi pentru micşorarea uzurii pieselor în frecare ale maşinilor, în atelierele în cari se produc cantităţi importante de praf (de ex.: turnătorii, fîmpiării, fabrici de ciment şi de ceramică, ateliere de polizat, anumite ateliere din industria cărbunelui, a pielii, a cauciucului, a sticlei, a tutunului, din industria chimică, textilă, etc., în cari se efectuează operaţii de marunfire, cernere, prăjire, şlefuire sau transport al materialului mărunţit, etc.); desprăfuirea aerului exterior introdus în încăperi, cînd conţinutul de praf din el e mai mare decît cel admisibil, sau desprăfuirea aerului încărcat cu praf, cînd el e folosit peniru recirculaţie; desprăfuirea gazelor de ardere de la focare şi cuptoare pentru a nu impurifica atmosfera exterioară; desprăfuirea gazelor combustibile, cum sînt gazele de furnal şi gazele de gazogen, folosite la motoare sau la căldări, la cari un conţinut mare de praf ar fi dăunător. Tabloul de mai sus cuprinde mărimile diferitelor particule din aer şi din gaze (prafuri şi aerosoli), metodele de analiză granulometrică şi procedeele de separare cele mai adecvate pentru diferite domenii granuiometrice. Instalaţiile de desprăfuire sînt compuse, în principal, din următoarele elemente: una sau mai multe guri de captare prin aspiraţie a prafului cu un curent de aer, o reţea de conducte pentru transportul aerului încărcat cu praf, un aparat pentru desprăfuire, un ventilator (v. fig. /). De cele mai multe ori, gura de aspiraţie e, fie o hota amplasată cît mai aproape de sursa de praf, fie o cutie a cărei forma e adaptată formei maşinii care produce praful. Uneori maşina e închisă complet într-o cutie etanşă, din care se aspiră aer în cantitate suficientă pentru antrenarea particulelor fine de praf. Cînd nu se pot amenaja locuri de absorpţie locale se foloseşte o reţea obişnuiiă de ventilaţie, care aspiră aerul încărcat cu praf, prin guri dispuse în duşumea sau la partea de jos a pereţilor, pentru a evita antrenarea prafului din întreaga încăpere. Conductele de transport al aerului încărcat cu praf au de obicei secţiunea circulară şi se confecţionează din tablă de I. Schema unei instalaţii de desprăfuire înfr-un aielier de prelucrare a materialelor refractare. 1) guri de aspiraţie la utilaje producătoare de praf; 2) clapete des reglare; 3) conducte de aspiraţie a aerului încărcat cu praf; 4) filtru umed; 5) ventilator centrifug; 6) motor electric. A oţel zincată. Ele pot fi montate aparent sau mascat, sub pardoseală sau la tavan. Vitesa în conducte are valori între Desprăfuire 243 Desprăfuire /v: 8 şi 30 m/s, în funefiune de natura particulelor de praf antrenate, de greutatea specifică a acestor particule şi de forma lor. în majoritatea cazurilor, ventilatoarele folosite în instalaţiile de desprăfuire sînt ventilatoare centrifuge cu presiunea de 100-300 mm col. apă, aefionate electric, direct sau prin transmisiune cu curea. Uneori se montează chiar lîngă maşinile-unelte cari produc praf (de ex. la maşinile de ascufit, de polizat, etc.) instalafii mici, individuale, constituite dintr-o gură de aspirafie, o conductă, aparatul de desprăfuire şi un ventilator care lucrează numai cînd funcţionează maşina. Aerul curăfit de praf se introduce direct în atelier. în aceste cazuri, aparatul de desprăfuire cuprinde de obicei două trepte de curăţire, de exemplu un ciclon mic, racordat cu un filtru de curăfire fină. Desprăfuirea se poate efectua: pe cale mecanică, prin filtrare, pe cale umedă, pe cale elecfrică şi prin procedee sonice. Des p r ăfuirea pe cale mecanică se efectuează prin sedimentare, prin centrifugare sau prin inerfie. Desprăfuirea prin sedimentare se efectuează în camere de depunere (camere desprăfuitoare): mărindu-se brusc secfiunea conductei, vitesa aerului scade mult, astfel încît particulele de praf în suspensie în curentul de aer se depun pe fundul camerei. Separarea se face sub acfiunea gravitafiei, care imprimă particulelor o mişcare verticală, cu vitesa Vq, dată de formula lui Stokes (v. sub Clasare gravimetrică), şi sub acfiunea curentului de gaze sau de aer, care se deplasează cu vitesa Wq. Vitesa absolută a particulelor solide V e dată de rezultanta celor două vitese (v. fig. II), iar debitul de gaze, corespunzător unei anumite vitese de sedimentare, are valoarea Q=zb'l'Vo (unde b şi l reprezintă lăfimea, respectiv lungimea camerei de desprăfuire). Pentru a evita construirea unor camere prea lungi, ele sînt echipate cu perefi verticali sau înclinafi (v. fig. III), cari lungesc drumul gazelor şi favorizează sedimentarea prafului, şi, în unele construcfii, cu perefi orizontali, cari permit dezvoltarea camerei dedesprăfuireîn înălţime. — Un alt tip de cameră pentru desprăfuire are perefii despărţitori înlocuifi cu o serie de sîrme cu diametrul de 3 mm, suspendate de tavan şi distanfate la 50 mm, pe cari se depune praful; sîrmele sînt mişcate intermitent, cu ajutorul unor mecanisme de scuturare, iar praful de pe ele cade şi e captat în fundul camerei, de unde e evacuat cu ajutorul unui transportor elicoidal (v. fig. IV). Dimensionarea camerelor se face astfel, încît vitesa gazelor să nu depăşească 0,3—0,4 m/s. Randamentul desprăfui-rii (gradul de desprăfuire) în camerele de desprăfuire nu depăşeşte, în generai, 70%, iar restul de particule fine se capjează în alte aparate de mai mare eficacitate. Instalafiile cu camere de depunere se folosesc la curăfirea grosolană, avînd construcfie simplă şi fiind uşor de exploatat. II. Reprezentarea viteselor de mişcare a particulelor. n n III. Cameră de desprăfuire cu şicane verticale Desprăfuirea prin centrifugare se efectuează sub acfiunea forfei centrifuge în cicloane (v. sub Clasor) ori în agregate de cicloane (multicicloane) sau în agregate echipate cu o elice, în cari se imprimă curentului de aer sau de gaze purtătoare de particule de praf o mişcare de rotafie. Cicloanele sînt folosite, fie la curăfirea grosolană a aerului care conţine mult praf ,fie ca o primă treaptă la curăfirea mijlocie şi la cea fină. V. Separator de praf Grişcenko. 1) corpul separatorului; 2) jaluzele; 3) capacul separatorului; 4) disc de distribujie; 5) placă de amortisare; 6) elicea separatorului; 7) palier interior; 8) palier exterior; 9) acuplaj; 10) ventilator centrifug; 11) electromotor; 12) ramă de susţinere; 13) intrarea gazului; 14) praf. Unele aparate de tipul celor cu elice pentru imprimarea forfei centrifuge, cum e separatorul de praf Grişcenko (v. fig. V), permit tratarea a circa 30 000 m3/h şi captarea a circa 24 000 kg praf pe oră. Desprăfuirea prin inerfie sau desprăfuirea prin impact se efectuează în separatoare de praf de construcfie specială (v. fig. VI), în cari fluidul încărcat cu praf e introdus cu IV. Cameră de desprăfuire cusîrme verticale. VI. Aparate de desprăfuire prin iner|ie. vitesă mare şi — întîlnind în drum anumite obstacole — e constrîns să-şi schimbe direcfia iniţială cu pînă la aproximativ 150°; din cauza inerţiei, particulele de praf nu mai rămînîn suspensie la întoarcere, ci se depun în partea de jos a separatorului. Aparatele sînt folosite la curăţirea grosolană şi mijlocie a aerului încărcat cu praf uscat. Ele au gradul de curăţire a aerului de 85***95% şi introduc în circuit o rezistenţă de 25**«35 mm col. apă, însă prezintă dezavantajul că nu pot fi montate în circuitul de lucru decît după un ventilator, astfel încît praful din fluid provoacă uzura rapidă a acestuia. Desprăfuirea prin filtrare consistă în oprirea particulelor de praf fin din aer sau din gaz în anumite straturi filtrante poroase (v. sub Filtru). Suprafeţele filtrante pot fi: plăci de materiale ceramice (porţelan, porolit, sticlă sinterizată); straturi fibroase (vată de sticlă, asbest); straturi de materiale granulare (nisip) sau de corpuri de umplere (inele Raschig) şi, în special (cele mai răspîndite), ţesături de materiale textile (sub formă de pînze sau de saci) (v. fig. VII). Pentru a asigura o desprăfuire mai accentuată, prin lipirea particulelor de pereţii umeziţi, se folosesc filtre cu ulei (v. sub Filtru), dispuse de asemenea în curentul de aer sau de gaze încărcat cu praf. Straturile permeabile sînt formate 16* Desprăfuire 244 Desprăfuire din inele Raschig, din placi metalice sau din plase de sîrmă, umezite cu un ulei vîscos. Aceste filtre se folosesc la cură- inferiorul lichidului, prin care se obţine un contact mai infim între gaze şi lichid (v. fig. X). Dezintegratoarele au debite VIII. Separator hidraulic de praf. 1) apă; 2) gaz; 3) gaz purificat; 4) eliminarea prafului. IX. Separator hidraulic de praf, cu vergele. 1) carcasă; 2) discuri; 3) ventilator; 4) sifon. pînă la 60 m3/min, ating purificări pînă la 0,02 g/m3, consumă 500—1500 de litri de apă şi 5—6 kWh pentru 1000 m3 gaz. VII. Filtru cu saci. 1) ventilator pentru Introducerea gazului brut; 2) intrarea gazului brut; 3) cameră pentru distribuţia gazului şi colectarea prafului; 4) placă pentru fixarea sacilor; 5) elemente filtrante (saci); 6) clape; 7) ieşirea gazului epurat; 8) ventilator de aer pentru curăţirea sacilor; 9) dispozitiv pentru scuturarea sacilor; 10) cadru pentru susţinerea sacilor; 11) transportor elico-idal pentru evacuarea prafului separat; 12) închizător compartimentat pentru evacuarea prafului; 13} intrarea gazului cu praf; 14) ieşirea gazului purificat. firea fină a aerului cu o concentrafie iniţială de praf de 10—20 mg/m3 sau ca o a doua treaptă de curăţire în cazul unei concentraţii iniţiale mari. Ele reclamă o deservire atentă . şi curăţiri dese de praful acumulat. Au gradul de curăţire de 96—98% şi o rezistenţă mică, de circa 10 mm col. apă. Desprăfuirea pe cale umedă se bazează pe faptul că, dacă gazul brut q, adus în contact cu un lichid (de obicei apă), particulele de praf se îngreunează prin umezire, se aglomerează prin asociere sau trec în lichidul de spălare, ieşind sub formă de noroi subţire. Prin dezvoltarea la maximum a suprafeţei de contact dintre lichid şi gaz, prin folosirea forţei centrifuge şi a forţelor de inerţie dezvoltate de lovirea gazului de pereţii umeziţi ai aparatului, lichidul reţine aproape complet particulele în suspensie. Gazul se răceşte şi se saturează cu vapori de lichid pînă sub punctul de rouă; particulele fine de praf, avînd rolul de centre de condensaţie, contribuie la aglomerarea şi la separarea lor din curentul de gaz. Desprăfuirea pe cale umedă se efectuează, fie prin trecerea gazelor prin lichide, fie prin pulverizarea lichidului în gaze. Desprăfuirea prin trecerea gazelor prin lichide se efectuează în separatoare statice (v. fig. VIII), prin dirijarea curentului de gaze perpendicular pe suprafaţa lichidului, şi în separatoare rotative cu vergele (v. fig. IX), în cari captarea prafului se face pe vergelele rotorului scheletic cu două discuri ai separatorului, cari se roteşte cufundat parţial în lichidul din rezervorul acestuia. — în unele separatoare hidraulice (cum sînt dezintegratoarele pentru desprăfuire) se obţine o intensificare a procesului de reţinere a prafului din gaze, deci o mărire a eficacităţii desprăfuirii, cu dispozitive cari imprimă gazelor o mişcare centrifugă în X. Dezintegrator pentru desprăfuirea gazelor. 1) carcasa aparatului; 2) arbore; 3) tobă dublu tronconică pentru pulverizarea apei; <4) discul rotorului; 5} tije montate în cercuri concentrice pe discul rotorului; 6) tije montate pe stator în cercuri concentrice intercalate între cele ale rotorului; 7) palete pentru dirijarea noroiului spre canalele de colectare; 8) palete de ventilator pentru aspirarea gazului brut prin dezintegrator; 9) camere de aspirare a gazului brut; W) sifoane pentru introducerea apei; 11) canale pentru colectarea noroiului; 12) conducte pentru evacuarea noroiului; 13) canal pentru colectarea şi evacuarea gazului epurat. Desprăfuirea prin pulverizare se efectuează în turnuri de spălare de forma scruberelor folosite la absorpţia gazelor, în spălătoare centrifuge (cu pulverizare de sus) sau în separatoare cu tub Venturi (cu pulverizare axială). Desprăfuirea în turnuri de spălare consistă în trecerea gazului încărcat cu praf prin una sau prin mai multe coloane, goale sau cu umplutură (de cocs,zgură, etc.), în sens ascendent, în contracurent cu lichidul care e împroşcat, de sus, prin pulverizatoare sau cu ajutorul unei morişti hidraulice. Gradul de epurare al turnurilor goale e de 60—75%, iar al celor cu umplutură, de 75—85%. Desprăfuirea prin spălătoare centrifuge se efectuează în cicloane cu pînză de apă, în cari se imprimă curentului de aer sau de gaze şi o mişcare elicoidală, astfel încît particulele de praf sînt deplasate spre peretele exterior, care e spălat în permanenţă cu apă pulverizată, prin ajutaje, de sus. Gradul da epurare variază între 85 şi 98%. Desprăfuire 245 Desprăfuire XI. Separator de praf cu tub Venturi. 1) gaz impur; 2) apă; 3) apă de spălare; 4) intrarea tangenţială a gazului; 5) sistem de stropire; 6) carcasa ciclonului; 7) paralelizarea curentului; 8) vas de decantare; 9) gaz purificat; 1Q) noroi. Desprăfuirea prin separatoare cu tub Venturi (v. fig. XI) se foloseşte, cu rezultate bune, la îndepărtarea pulberilor foarte fine (de dimensiuni micronice şi submicronice) dintr-un gaz, cu vitesă mare. Funcţionarea acestor aparate se bazează pe pulverizarea foarte fină a apei în curentul de aer sau de gaz, cărora li se imprimă, în strangulaţia tubului Venturi, o vitesă foarte mare (60-’-120m/s). Suspensiile solide din gaze — umezite de picăturile foarte fine cari rezultă în urma străbaterii gazelor prin perdeaua de apă introdusă în tubul Venturi — se aglomerează în secţiunea lărgită a tubului, formînd particule mai mari, cari se separă apoi în cicloanele cu cari e asociat separatorul. Eficacitatea separatorului depinde de vitesa gazului în sfrangulajia tubului, de cantitatea de lichid de spălare şi de modul de distribuţie a acestuia. Cu creşterea vitesei creşte eficacitatea, iar consumul de apă, căderea relativă de presiune şi consumul de energie pentru ventilator sînt mai mici. Desprăfuirea pe cale electrică sau desprăfuirea electrostatică se bazează pe încărcarea electrică negativă a particulelor de praf în suspensie (faza dispersă), provocată de electronii cari li se ataşează şi cari sînt produşi la ionizarea aerului (faza continuă) de electronii din amestec, în zona de efect corona care se stabileşte în jurul electrozilor negativi verticali ai unui sistem de electrozi între cari se aplică o înaltă tensiune continuă — şi printre cari trece mediul de des-prăfuit. Particulele de praf în suspensie încărcate negativ sînt antrenate de cîmpul electric dintre electrozi spre electrozii verticali pozitivi, de precipitare, cu suprafaţă mare, în formă de cilindri, cutii ori plăci metalice netede sau ondulate, pe cari se depun, neu-tralizîndu-se. Tensiunea continuă, de4Q"'150 kV, se obţine prin redresare mecanică sau electronică, din secundarul unui transformator electric care ridică tensiunea; curentul continuu, necesar între electrozi, e de 5—10 mA pentru instalaţii mici şi de 200—500 mA pentru instalaţii mari. Vitesa cu care curentul gazos trece printre electrozi e de 0,5"-5 m/s.' Desprăfuirea electrostatică se efectuează în filtre faţă mult mai mică decît cei pozitivi, electrozii negativi, de ionizare, fiind fire sau plase de sîrmă (v. fig. XII). — Filtrele electrice sînt folosite la curăţirea aerului încărcat cu praf fin, avînd concentraţia iniţială de 10*--20 mg/m3, sau ia recuperarea produselor valoroase (ciment, cărbune). Ele pot funcţiona şî la temperaturi înalte (100*-*600°), cum şi în cazul gazelor acide. Au un grad de curăţire înalt (pînă Ia 99,5%) şi o rezistenţă de circa 10 mm col. apă; consumă puţină energie electrică; se uzează puţin; praful se obţine în stare uscată; ele sînl însă costisitoare şi reclamă spaţii mai mari decît desprăfuitoarele mecanice şi decît cele umede. Filtrele electrice sînt folosite pentru purificarea atmosferei centrelor industriale sau numai a centralelor termoelectrice pe bază de combustibil solid, la purificarea fazei continue, în cazul gazului de furnal înainte de a fi ars în căldări, sau în motoare cu ardere internă, la dezarsenierea gazelor de Ia arderea piritei, la captarea şi îndepărtarea prafului produs în instalaţiile de măcinare şi de transport, la îndepărtarea prafului din gazele cuptoarelor de carbură de calciu, de ciment şi metalurgice, la îndepărtarea prafului de cărbune şi a gudroa-nelor din gazele de cocserie, la îndepărtarea particulelor fine din gazele de ardere, la recuperarea acidului sulfuric din gazele cari conţin acidul sub formă de ceaţă, iar în ultimii ani, şi la instalaţiile de condiţionare. Desprăfuirea prin procedee sonice dă rezultate apropiate de cele obţinute cu filtrele electrice. Procedeul e mai puţin costisitor şi poate fi aplicat şi la gazele inflamabile, pentru cari nu e indicată epurarea pe cale electrică. Desprăfuirea prin procedee sonice se bazează pe efectul de aglomerare produs de ciocnirea particulelor cari capătă o mişcare de vibraţie sub acţiunea undelor sonore de înaltă frecvenţă. Particulele aglomerate se separă ulterior printr-un ciclon. Vitesa de aglomerare şi, prin urmare, eficacitatea procedeului, e determinată de densitatea energiei acustice a sunetului (E), care trebuie săfie de minimum 50-”100 erg/cm2 şi care depinde de frecvenţa şi de amplitudinea vibraţiei: 2 ji2y . /2|2| unde y e greutatea specifică a prafului; / (cicli/s) e frecvenţa sunetului; Ş (cm) e amplitudinea. — Frecvenţa undelor sonice folosite pentru separarea prafului variază între 1 şi 100 kHz. Amplitudinea vibraţiilor, pentru producerea unei densităţi de XIII. Generator de unde sonice de tip sirenă. I) rotor; 2) stator; 3) găuri de precizie; 4) suprafaţă despărţitoare; 5) cornet. XII. Filtru electric tubular. 1) conductă de intrare a gazului brut, 2) electrozi tubulari ^de precipitare; 3) conducta do ieşire a gazului purificat; 4) electrozi filiformi, de ionizare; 5) cadru de susţinere; 6) izolatoare electrice; 7) dispozitiv de lovire pentru scuturarea electrozilor; 8) fund conic pentru colectarea prafului. electrice (v. sub Filtru), formate în principiu din electrozi pozitivi şi negativi de supra- XIV. Schema unei instalaţii sonice pentru separarea cetei de acid sul" furie din gaze. f) generator de unde sonice ; 2) turn pentru aglomerarea prafului sub acţiunea undelor sonice; 3) ciclon; 4) intrarea gazului; 5) ajutaje de ume-zire; 6 şi 7) conducte pentru evacuarea acidului captat; 8) compresor pentru acţionarea generatorului so-nic; 9) ieşirea gazului epurat. energie cuprinse între 100 şi 1000 erg/cm2 e la frecvenţa de 10 kHz. Aceste condiţii sînt de 80*--250 realizate, în Desprăfuire, insfalafie de ~ 246 Destrămare Instalafiile industriale, cu ajutorul generatoarelor de sunete de tipul sirenă (v. fig. XIII), în cari undele sonice se produc prin trecerea alternativă a aerului comprimat prin găurile rotorului şi ale statorului. Undele sonice produse de generatorul sonic sînt dirijate printr-un cornet în interiorul camerei de desprăfuire (v. fig. XIV), unde întîlnesc gazele introduse pe la partea inferioară a acestei camere. — Cu ajutorul undelor sonice se separă praf cu dimensiuni sub 10 \i şi se ajunge la epurări pînă la 0,1 g/m3. Alegerea tipului de aparat de desprăfuit adecvat pentru o anumită instalafie se face după natura prafului, concentrafia de praf în aer, gradul de curăfire urmărit, costul instalafiei, etc. î. insfalafie de Tehn. V. sub Desprăfuire. 2. Desprăfuitor, pl. desprăfuitoare. Tehn. V. sub Desprăfuire. s. Desprindere. Elf., Telc.: Trecerea maşinilor electrice, a generatoarelor şi a oscilatoarelor electronice, etc. la un regim de funcfionare instabil, prin depăşirea unor valori critice ale parametrilor maşinii sau circuitului considerat. Exemple: Ieşirea din sincronism a maşinilor electrice rotative sincrone sau sincronizate, cînd cuplul rezistent (la motoare), respectiv motor (la generatoare), depăşeşte cuplul maxim pe care îl poate dezvolta maşina la o anumită tensiune şi la un anumit curent de excitaţie (v. şî Cuplu critic, sub Cuplu electromagnetic în maşina electrică). Ca urmare, maşina trece în stare de funcfionare instabilă, e parcursă de curenfi foarte mari şi e deconectată de la refea de sistemul ei de protecfie (maşinile sincrone obişnuite), ori trece în alt regim de funcfionare (de ex. regim asincron, în cazul motorului asincron sincronizat). Dezexcitarea generatoarelor de curent continuu cu excitafie derivafie, prin mărirea peste o anumită limită a rezistentei reostatului de excitafie sau prin reducerea sub o anumită limită a rezistenfei de sarcină. Oprirea sau ambalarea maşinilor asincrone prin aplicarea unui cuplu rezistent, respectiv motor, mai mare decît cuplu! critic (maxim) sctiv sau rezistent pe care-l pot dezvolta aceste maşini. Trecerea în regim amorfisaf a oscilatoarelor electronice, cînd condifiile de funcţionare nu mai asigură îndeplinirea con-difiei deoscilaţie (v. şi Barkhausen, condiţia lur ~). Sin. Decroşare. 4. Desprinderea navei. Nav. V. sub Lansarea navei. 5. Desprinderea peliculei f@fografice. Poligr.: Operaţia de desfacere a peliculei care formează stratul fotosensibil şi reprezintă imaginea, de pe suportul pe care e aplicată, în vederea diferitelor lucrări de inversare, fotomontaje, executări de fotografii în cuiori după procedee tricrome (v. Duxocromie) şi alte lucrări pentru cari imaginea fotografică trebuie mutată de pe primul suport (placă de sticlă sau film) şi fixată pe un nou suport. în vederea desprinderii, uneori pelicula trebuie întărită (îngroşată), aplicînd pe suprafaţa ei, după developare şi fixare, un lac preparat de obicei cu o soluţie de cauciuc; în ultimul timp se găsesc în comerţ plăci şi filme preparate special, pentru ca pelicula să poată fi desprinsă fără a mai fi întărită în prealabil. Desprinderea se face, după ce lacul de îngroşare s-a uscat, tăind cu un cuţit ascuţit marginile peliculei şi spă-lînd timp de cîteva minute, după care ea poate fi desprinsă. 6. Desprinderea sfrafulyi limită. Mec. f/.; Fenomenul de desprindere a păturii laminare de pe peretele unui solid, prin trecerea ei spre interiorul masei fluidului în care se găseşte solidul. Desprinderea se produce din cauza creşterii spre aval a presiunii din stratul limită, ceea ce încetineşte mişcarea de înaintare. Curentul laminar, avînd mai puţină energie în stratul limită, se desprinde mai uşor de perete, decît curentul turbulent. 7. Desprinzăfor, cilindru pl. cilindre desprinzătoare. Ind. fexf.: Cilindru la lăzile alimentatoare din filaturi, care scoate materialul fibros de pe cuiele pînzei urcătoare înclinate şi îl trece organelor apropiate ale maşinilor următoare. Se foloseşte la lăzile alimentatoare pentru bumbac, la desfăcătorul de baloturi şi la lăzile alimentatoare cu cîntar automat de la sortimentele de carde pentru lînă cu fibre scurte. E format dintr-un cilindru de lemn sau metalic cu şase sau cu opt rînduri de cuie radiale. Are mişcare de rotaţie continuă, dar acţiunea sa se exercită numai cînd pînza cu cuie e în mişcare, adu-cînd materialul fibros pentru alimentare. V. şî Alimentator 2, Ladă alimentatoare, Desfăcător de baloturi. s. Destăbăcirea pielii. Ind. piei.: Operaţie de eliminare parţială şi superficială a taninului din pieile tăbăcite vegetal, respectiv a cromului din deşeurile de piele provenite de la piei cromate. Primul mod de destăbăcire se foloseşte în cazul pieilor importate din India în stare semităbăcită, şi cari urmează să fie tăbăcite cu crom sau după alt procedeu. Destăbăcirea în acest scop se efectuează printr-un tratament alcalin cu sodă, borax, etc., eventual în prezenţa de detergenţi şi la temperaturi de 30-35°. Eliminarea cromului din deşeurile de piele se practică în vederea folosirii lor la fabricarea cleiului şi a gelatinei. în acest caz, destăbăcirea se face cu tartrat mixt de sodiu şi potasiu (sare Seignette). 9. Desfearinizare. Ind. chim.: Operafie care consistă în separarea, prin răcire şi filtrare, a părţii solide din uleiul de bumbac, pentru a-l face propriu spre a fi întrebuinţat în alimentaţie. Partea solidă separată, conţinînd stearină, fitosterină, acid stearic, etc., e întrebuinţată Ia fabricarea margarinei. 10. Destindere. 1: Sin. Detentă, Expansiune. Termenul e folosit impropriu în această accepţiune. .. u. Destindere. 2. Tehn.: Transformare de stare a unui corp solid elastic sau imperfect elastic, care consistă în scăderea valorii absolute a mediei aritmetice a părţilor din tensiunile normale principale (de compresiune) cari corespund deformaţiilor corpului (considerat mediu continuu). îs. Destinderea elastică a zăcămîntului. Expl. petr.: Creşterea volumului rocii-magazin şi a fluidelor din ea, datorită compresi-bilităţii acestora şi provocată de scăderea presiunii zăcămîntului de hidrocarburi în cursul exploatării lui. Destinderea elastică a zăcămîntului are un rol important la antrenarea ţiţeiului din strat spre găurile de sonde; componenţii zăcămîntului contribuie în măsură diferită la această destindere. Astfel, datorită compresibilitaţii ei mici, destinderea rocii-magazin are un rol redus în procesul de exploatare; destinderea apei de zăcămînt, marginale sau de talpă, are un rol important în special dacă volumul ei e mare şi dacă permeabilitatea stratului are valori mari; destinderea gazelor din capul de gaze (dacă există) are un rol similar celui al apei de zăcămînt; destinderea ţiţeiului e prezentă în tot timpul exploatării, rolul ei fiind important la zăcămintele cu ţiţei subsaturat, în perioada de la începutul exploatării şi pînă cînd presiunea de zăcămînt scade la presiunea de fierbere iniţială. 13. Desfinezif. Mineral. V. Diadochit. 14. Destrămare. 1. Ind. hîrf.: Operaţie prin care semifabricatele fibroase, ca celuloza, semicelulozele, pastele mecanice în foi sau în pachete, bracul şi maculatura, sînt mărunţite în bucăţi mai mari sau mai mici, după tipul de destrămător (v.) folosit şi după umiditatea la care se lucrează. Destrămarea înaintată a materialelor fibroase în sfare uscata nu e indicată, pentru că se produce ruperea fibrelor, urmată de diminuarea rezistenţelor hîrtiei. Destrămarea uscată se face la maculatură, cu scopul de a îndepărta impurităţile dure ş. Destrămare 247 Destrămare praful cari se găsesc incorporate în masă şi cari nu pot fi înlăturate la destrămarea umedă. Destrămarea uscată a celulozei şi a pastei mecanice în coli e o fază premergătoare măcinării în holendre, cu scopul de a reduce timpul de încărcare şi consumul de energie. Consumul de energie pentru destrămarea uscată e relativ mic şi atinge 0,5—0,6 kWh penfru 100 kg material uscat. Destrămarea în stare semiuscată se face Ia o consistentă a materialului fibros de 25—35%. Ea consistă în ruperea-şi mărunfirea foilor de celuloză şi de pastă mecanică, a bracului sau a maculaturii, prin strivirea şi frămîntarea materialelor sub un adaus continuu de apă în cantitate suficientă pentru a transforma masa în aglomerări sau în firimituri. Spre deosebire de destrămarea uscată, care se limitează la ruperea în bucăfi, destrămarea semiuscată distruge împîslirea fibrelor naturale sau încleirea hîrtiei cu substanfe organice şi minerale, astfel încît materialul introdus în apă se desface uşor în fibrele individuale cari au constituit inifial semifabricatul. Consumul de energie pentru destrămarea semiuscată a materialelor fibroase se ridică de la 4 la 20 kW pentru 100 kg material, depinzînd de uscăciunea, compozifia şi încleirea materialului destrămat. Destrămarea în apă, la consistenfe mici de 1—2% sau de 3—5%, transformă foile de semifabricat într-o pastă în care fibrele se găsesc desfăcute din împîslire, libere şi pufin aglomerate. La destrămarea în apă, ruperea fibrelor în lungime sau a fibrilelor de corpul fibrei (ca la destrămarea uscată sau semiuscată) nu se mai produce, pentru că fenomenul are Ioc după ce apa a anihilat legăturile de hidrogen dintre moleculele de celuloză şi a modificat starea fibrelor, cari devin moi şi flexibile. Destrămarea în apă permite desfăşurarea procesului tehnologic de prelucrare a semifabricatelor fibroase, a maculaturii şi a bracului (sub formă de baloluri, suluri sau pachete, în sfare umedă sau uscată) în mod continuu, şi transformarea lor în pastă (v. Pastă de hîrtie). î. Destrămare. 2. Ind. text.: Operafie în procesele tehnologice din filaturi, pentru desfoierea, desfacerea sau afînarea materialului fibros, intrat în fabricaţie în formă ds material aglomerat mai mult sau mai puţin presat. Prin destrămare se obţine mărunţirea materialului fibros în ghemotoace din ce în ce mai mici, făcînd posibile astfel separarea impurităţilor şi amestecarea intimă a componenţilor materiei prime. Destrămarea se produce progresiv şi continuă cu cardarea, prin care se ajunge la separarea în fibre individuale. Operaţiile de destrămare a materialului fibros diferă după natura fibrei şi după felul impurităţilor şi cantitatea lor. După Tnodul de lucru al organelor principale asupra materialului fibros, se deosebesc: Desfacerea, datorită pătrunderii acelor, cuielor, dinfilor, ciocurilor, în interiorul ghemotoacelor finute mai mult sau mai pufin strîns (v. fig. I a şi b), şi smulgerii (v. fig. I c) de ghemotoace mai mici de pe aceste organe. Curăfirea se face în măsura în care sînt liberate impurităfile din inferiorul masei fibroase, prin fărîmifarea acesteia în ghemotoace mai mici. Destrămarea prin batere, prin lovirea materialului fibros, în stare ţinută sau în stare liberă, de organe de lovire, ciocuri, nasuri, lame, cufite, bastoane sau lineale, sau prin lovirea materialului fibros aruncat cu putere peste barele unor grătare. în acest caz, curăfirea se produce datorită forfelor de /. Destrămare prin desfacere. inerţie pe cari le au impurităţile puternic lovite, ele avînd densitate mai mare decît materialul fibros (v. fig. II). Maşinile de destrămat au următoarele organe de lucru: pîn-ze fără fine,cilindre, tobe, arbori cu cuie, nasuri, cuţite, bastoane, lineale, cea mai mare parte efectuînd concomitent destrămarea, atît prin lovire cît şi prin smulgere, acfionînd asupra materialului fibros prezentat, fie în stare liberă, fie în stare finută. în filaturile de bumbac, maşinile cari efectuează destrămarea, curăfirea şi amestecarea sînt urmăfoare'e: lăzile amestecătoare-încărcătoare cu pînză urcătoare cu cuie, des-trămătoarele cu tobe cu cuţite, destrămătoarele verticale, scu-turătoarele cu bastoane, bătătoarele cu volant cu lineale, cu cuie sau cu garnitură cu dinţi ca de ferestrău (v. fig. III). în filaturile de lînă, penfru destrămarea lînii se folosesc lupi destrămători cu una sau cu două tobe cu ciocuri, nasuri, cu sau fără cilindre lucrătoare cu cuie (v. fig. IV şi V), deştrămătoare-amestecătoare cu perechi de ^JJ511 -h -4^ 1 A h A = © O o o—; V V V V A t\ 1} d _____ —fe W 1/ -îmiun ilXii i 1 JJ.111.L li . n 7v j "tn ~ Sil nJ Desfrămătoare folosite în filaturile de bumbac. a) cilindru destrămător cu cuţite; b) cilindru destrămător cu nasuri; c) volant bătător cu lineale; d) vo- lant bătător cu cuie. 3 3 7777777777777777777777^7777777777777777777/77777777777777^7777777777 IV. Lup destrămător pentru lînă, cu două tobe. 1) cilindre alimentatoare; 2) tobe; 3) grătare din bare; 4) evacuarea materialului destrămat. cilindre lucrătoare-întorcătoare, iar pentru destrămarea în fibre a zdrenfelor de lînă, destrămătoare de zdrenfe cu tobe cu cuie. în filaturile de cîlfi sau de fibre scurte liberiene, destrămarea se efectuează direct la carda preliminară. Destrămarea ţesăturii 248 Desîrămăior Destrămarea firelor şi a cîrpelor, în filaturile de vigonie, se efectuează în agregate cu 2—6 tobe rupătoare cu cuie, iar a deşeurilor de bumbac, în scuturătoare-curăfitoare (de tipul Wiiow ori de tipul cu tobă cu perechi de cilindre lucrătoare-întorcătoare), sau în lupi elicoidali. 1. Destrămarea ţesăturii. Ind. text.: Scoaterea, din zona de formare a ţesăturii, a unui număr de fi re de bătătură, în vederea eliminării unui defect de fesere. Scoaterea firului se face după ce războiul a fost oprit, iar şuiul cu ţesătura a fost uşor derulat, pentru slăbirea urzelii. 2. Destrămător, pl. destrămătoare. 1. Ind. hîrt.i Maşină folosită pentru efectuarea operafiei de destrămare (v. Destrămare 1) în industria celulozei şi a hîrtiei'. După mod.ul în care se efectuează destrămarea, se deosebesc: destrămătoare uscate, destrămătoare semiumede şi destrămătoare umede sau hidraulice. - Desframatoarele uscate se folosesc la mărunfirea maculaturii şi a semifabricatelor fibroase (celuloze, semiceluloze). D'e sf rămăfor u! pentru m a c u I a t u r ă, numit şî dezintegrator-desprăfuitor (v. fig. /), primeşte maculatură V. Lup destrămător peniru lînă, cu o tobă. î) cilindre alimentatoare; 2) tobă; 3) grătar; 4) clapă; 5) pînză de evacuare. fabricatul (în coli sau în suluri), în două grupuri: destrămătoare de coli sau de baloturi şi destrămătoare de suluri. Desfrămăforul de coli sau de baloturi e constituit dintr-o carcasă metalică cu dinii pe suprafafa interioară, în care se roteşte un cilindru echipat de asemenea cu dinfi pe supra-fafă. Colile de semifabricat, aduse de un transportor metalic între dinfii cilindrului şi ai carcasei, sînt destrămate şi suflate apoi într-un siloz. Productivitatea unui astfel de destrămător e de circa 3 t/h, la o putere instalată de 20—25 CP. Desfrămăforul de suluri (v. fig. II) e constituit dintr-o carcasă metalică 1, în care se găseşte cilindrul cu cufite 2. Sulul 3 e introdus în maşină, iar cufitelerupbucăfimici de semifabricat, cari cad în silozul 4. Destrămătoarele semiumede — după elementul activ de mărun-fire — pot fi: desfră-mafoare cu pietre, cum sînt moara cilenă (v.) sau ent-stipatorul (v.); destrămătoare cu d i n f /, al căror tip reprezentativ principal e destrămătorul Wurster. Desfrămăforul Wurster (v. fig. III) e constituit din trei părfi principale: carcasa cu pîlnîa de intrare a materialului li. Destrămător de suluri. desfăcută din baloturi pe o bandă transportoare (alimentarea se poate face şî cu furca), de unde cade prin pîlnia 6 pe toba-sită conică î, rotativă. Pe suprafafa tobei se găsesc ştifturile 2, cari se învîrtesc împreună cu ea printre ştifturile 3, fixate pe suprafafa interioară a carcasei. Maculatura e mărun-fităjntre ştif tu ri şi e vînturată de mai multe ori de la intrare pînă la ieşire 7, praful fiind absorbit de exhaustorul 4, prin găurile sitei tobei. Nisipul, pietricelele, etc. trec prin găurile mai mari ale unei site aşezate sub tobă şi sînt colectate în cutia 5. Destrămătoarele pentru semifabricate fibroase se împart, după forma în care se găseşte semi- III. Destrămător Wurster. fibros nedestrămat; dispozitivul de destrămat; mecanismul de antrenare. Carcasa 1 e construită din segmente de ofel turnat, în interiorul cărora se găsesc canale corespunzătoare traiectoriilor vîrfurilor dinfilor deşt ramatori, şi are la un capăt o pîlnie verticală 2, în care se introduce materialul uscat, şi o conductă cu apă de recirculafie 5, pentru stropirea continuă a iui. De multe ori se foloseşte apă caldă. Dispozitivul de destrămat e constituit din două axuri 3, legate printr-un angrenaj cu rofi dinfate, pe cari sînt îmbinaţi, în cruce, numeroşi dinfi 4 de ofel turnat, dispuşi de-a lungul unor elice. Cele două axuri cu dinfi se învîrtesc în carcasă în sens contrar. Puterea necesară e de 40---50 CP. Materialul fibros, introdus între cele două axuri, e rupt, strivit, frămîntat cu apă între dinţi, ceea ce face ca împîslirea să fie distrusă; datorită formei şi dispoziţiei dinfilor, materialul înaintează pînă la ieşire, unde are forma de firimituri. Acţiunea destrămătoruiui asupra materialului fibros se aseamănă cu cea a morii cilene (cu tăvăluguri). Fafă de aceasta, ea prezintă dezavantajul că cea mai mare parte din corpurile tari cari se introduc incidental produc înfundarea sau ruperea dinţilor şi chiar a carcasei. Productivitatea maşinii e de 12---15 t în 24 de ore. Destrămătoarele umede, în cari destrămarea materialului fibros se face în suspensie apoasă Ia consistenfe mici, sînt reprezentate în special de destrămătorul hidraulic, numit şî hidrapulper (v.), care e cel mai răspîndit, şi de dezintegratorul Lamort, Desfrămăfor 249 Desfrămăfor Dezintegratorul La mort serveşte la destrămarea şi la sortarea continuă a semifabricatelor fibroase. Cu acest tip de destrămător, semifabricatele în stare uscată sînt readuse în stare de pastă fibroasă, fără ruperea fibrelor. Dezintegratorul e format din două axuri (cu turaţia de circa 1500 rot/min) cu ştffturi, cuplate direct cu electromotoare. fi folosită şl la dezintegrarea nodurilor de celuloză, la prelucrarea maculaturii, ca rafinor în prima treaptă, la rafinarea pastelor semichimice şi a celulozelor de mare randament. i. Desfrămăfor. 2. Ind. text.: Maşină folosită la prelucrarea componenţilor pentru amestec în filatura de vigonie, pentru destrămarea în fibre a deşeurilor sub forma de zdrenţe sau I. Desfrămăfor de cîrpe şi de fire de bumbac, cu două tobe. 1) masă alimentatoare; 2) cilindre alimentatoare; 3) tobă destrămătoare cu cuie; 4) ventilator; 5) tobe-site; 6) cilindre de evacuare. Axurile sînt introduse într-o cutie cu pereţii de plăci de tablă de oţel perforată, care la rîndul ei se găseşte într-o cadă, care formează carcasa maşinii. Printr-o pîlnie, semifabricatele de fire, în vederea regenerării materialului fibros. Maşina e formată din: doua cilindre metalice alimentatoare, presate unul pe celălalt; o tobă metalică îmbrăcată cu plăci de lamn II. Destrămător-curăjitor elicoidal pentru deşeuri de bumbac, f) masă alimentatoare; 2) lineale spirale cu cule destrămătoare; 3] ciocurile cilindrului scufurăfor; 4) ventilator; 5) grătar cu bare. sînt aduse în maşină cu apă de recirculafie sau de fabricaţie. Destrămarea se obţine prin vîrtejurile de apă create de mişcarea axuriior cu ştifturi şi continua pînă la obţinerea unei paste foimate din fibre singulare şi fără noduri. Pasta fibroasă trece prin găurile din pereţii cutiei şi e transportată la instalaţiile de măcinare. Cu cît găurile din pereţii cutiei sînt mai mici, cu atît pasta obţinută e mai bine destrămată, dar productivitatea maşinii scade. Plăcile perforate pot fi schimbate după necesitate. Dezintegratorul serveşte la destrămarea pastei mecanice şi a celulozei în foi uscate sau umede, ori în suluri, pasta destrămată putînd fi folosită direct la holendre, supri_ mîndu-se perioada iniţială de destrămare cu toba ridicată. La fabricarea hîrtiei de ziare sau de ambalaj se pot folosi dezintegratoare legate direct de morile conice astfel încît se creează un proces continuu de măcinare. La destrămarea bracului uscat de Ia maşina de fabricat hîrtie se obţine un circuit închis, prin aşezarea dezintegratorului la capăful maşinii. Materialul destrămat poate fi îngroşat şi trimis în rezervoarele maşinii, iar apa stoarsă la îngroşător poate fi folosită din nou la dezintegrator. Maşina mai poate cu cuie; o pereche de tobe-site prin cari aerul e absorbit de un ventilator, şi o pereche de cilindrede evacuare (v. fig. /). După intensitatea destrămării, maşina poate avea 1—6 tobe destrămătoare cu cuie. Desimea şi grosimea cuielor variază după rezistenţa materialului care trebuie destrămat, pe suprafaţa unei tobe fiind dispuse cîte 10 000—30 000 de cuie. în unele întreprinderi, în prima fază de lucru, un agregat produce destrămarea cîrpelor în fire şi, în faza a doua, la un alt agregat, se obţine destrămarea firelor în fibre. Pentru destrămarea şi curăţirea deşeurilor provenite de sub grătarele maşinilor din filatura de bumbac (v. fig. II) se Desfrămăfor de semiforf 250 Desfelenire foloseşie destrămătorul e'icoidal, numit impropriu destrămător spira!, compus dintr-un arbore, care are două zone de lucru: prima zonă, de destrămare, cu şase brafe în elice, cu dinfi ia periferie, iar a doua zonă, de curăţire, cu şase rînduri de vergele rotunde radiale dispuse în elice. Sub întregul arbore se găseşte un grătar semicircular cu bare. 1. ~ de semiforf. ind. fext.: Maşină de desfăcut deşeurile de semitorîuri de bumbac, prin acţiunea de destrămare a unui cilindru rupător şi a unei tobe cu cuie, care, la diametrul de Desfrămăfor de semiforf. 1) masă alimenfafoare; 2) cilindru alimentator; 5) cilindru rupăfor; 4) fobă destrămătoare; 5) tobă-sită; 6) masă de evacuare. circa 1 m şi la lăţimea de circa 0,5 m, are circa 15 000 de cuie. Producţia maşinii e de 200'"300 kg/8 ore (v. fig.). 2. ~ de zdrenţe- Ind. text.:. Maşină de defibrat deşeuri de lînă, zdrenţe vechi sau noi de lînă sau de amestec, deşeuri de fire de lînă, în vederea regenerării fibrelor pentru reintroducerea în amestec a materialului recuperat (v. fig.). Maşina Lup destrămător de zdrenţe de lînă. 1} masă fără fine alimentatoare; 2) cilindre alimentatoare; 3) tobă desfră-măfoare; 4) cilindru întorcător; 5) tobe-site; 6) ventilator, care poate fl montat şl sus (linia întreruptă). se construieşte de obicei cu o singură tobă, cu şipci de lemn cu cuie mai rare pentru material moale (resturi de tricotaje) şi mai dese pentru material împîslit sau de fire răsucite, tari. Toba cu cuie execută 700 ■■■ 800 rot/min, puterea reclamată de maşină fiind de 10 — 20 kW. 3.^ ~ dublu. Ind. text.: Agregat folosit în instalaţia de destrămare şi curăfire pentru bumbac mediu şi scurt, impur, format din reunirea în aceeaşi maşină a două destrămătoare orizontale cu tobe cu cufite. 4. ~ pneumatic. Ind. text.: Maşină de lucru(v.fig.)fo!osităîn instalaţiile vechi de destrămare şi curăfire din filaturile de bumbac, avînd ca organ de destrămare o tobă orizontală cu patru discuri cu cufite radiale, cu înclinări diferite. Caracteristica maşinii consistă în faptul că bumbacul e alimentat pe la partea superioară, fiind adus pe cale pneumatică, şi, după un înconjur de 270°, e evacuat pe la partea din mijloc. Curentul de aer care aduce bumbacul în maşină e aspirat de rotoarele de ven-ilator de pe amîndouă laturile maşinii, şicane laterale împie- «■Destrămător pneumatic (exhaustor). 1) fobă cu cu|ite; 2) psreti în şicana; 3} rotoarele ventilatoarelor de aspiraţie; 4) grătar. dicînd trecerea bumbacului odată cu aerul. Curăţirea se efectuează prin trecerea impurităţilor prinfre barele unui grătar care ocupă un arc de 90° în partea inferioară. Turaţia tobei cu cufite e de 900 rot/min. Acest destrămător nu se mai foloseşte, deoarece produce rularea fibrelor în sforicele şi nu prezintă nici eficienfă la destrămare şi curăfire. Sin. Exhaustor. 5. ~ vertical. Ind. fext. V. Crighton, lup 6. Destructoare, specii Geobot.: Specii vegetale cari, într-un anumit stadiu de evoluţie al asociaţiilor respective, emit în sol substanţe cari provoacă dispariţia unor specii sau chiar a lor însele, făcînd ca asociaţia să evolueze către o altă asociaţie, cu specii adaptate la noile condiţii create. Un exemplu clasic de specii destructoare e succesiunea: Firmetum-Elynefum-Curvulefum, în care Firmetum (asociaţia de Carex firma) e bazifilă, cu pH în medie 7,2, şi calcicolă; Elynetum (asociaţie de Elyna myosuroides) e slab acidofilă; Curvuletum (asociaţie de Carex curvula) e acidofilă, cu pH în medie 7,8. Transiţia de la o asociaţie la alfa se face prin acţiunea vitală a asociaţiei înseşi, care transformă solul şi-l face impropriu asociafiei respective şi din ce în ce mai propriu unei alte asociafii. 7. Destupare. Mefg.: Operafia de deschidere a orificiului de descărcare al unui cuptor metalurgic de elaborare (de ex.: furnal, cubilou, cuptor Martin). Dopul de magnezit ars care astupă gaura de golire poate fi înlăturat manual, cu ranga cu cîrlig la extremitatea de lucru, sau mecanizat, cu dalta acfio-nată de o maşină-unealtă portativă pneumatică. 8. Desţelenire. Agr.: Arătura unui teren necultivat (felină, pajişte), cu scopul de a-1 transforma în teren de cultură. în general, după un anumit timp, pajiştile ajung în faza de îmbătrînire, în care masa organică a rădăcinilor moarte se descompune foarte greu sau nu se descompune deloc, din cauza cantităţilor mici de aer din sol. în această situaţie, pajiştile capătă un microrelief accidentat, cu numeroase muşuroaie de cîrtiţe, cu atît mai multe cu cît pajiştea e mai rău întreţinută. Compoziţia floristică a pajiştii se transformă şî ea, începînd să predomine plantele cu o perioadă mai lungă de viaţă (în special plantele mai puţin valoroase, pe cari animalele nu le păşunează), cu productivitatea mai mică şi cari se acomodează cu o aerare mai redusă a solului. Leguminoasele perene au în general o longevitate mai mică decît gramineele perene, astfel încît pe măsură ce pajiştile îmbătrînesc, raportul dintre leguminoase şi graminee se schimbă în favoarea aces- Desulfafare 251 Desulfurare fora din urmă, ajungînd Ia disparifia totată a leguminoaselor perene. Pajiştile din zonele cu exces de apă au şl ele o compozifie floristică tipică, cu predominanfa plantelor acvatice, de calitate inferioară din punctul de vedere furajer. Pajiştile pot fi ameliorate şi, eventual, reînsămînfate pentru o nouă perioadă, dacă terenul se cultivă în prealabil cu plante anuale de cultură; prin lucrările repetate cerute de aceste plante se obfin o aerare puternică a soiului, descompunerea materiei organice, mărirea activităţii microorganismelor din sol şi distrugerea buruienilor. Desfelenirea se face de preferinfă vara sau toamna, după cum prima plantă de cultură care se însămînfează e o plantă de toamnă, respectiv de primăvară. Cînd desfelenirea se face pentru o cultură de toamnă, timpul optim pentru această operafie e după prima coasă de fîn sau după primele două perioade de păşunat. Cele mai bune plante de cultivat toamna, după desfelenire, sînt rapifa şi măzărichea de toamnă (Vicia viilosa şi V. pannonica), cari dau producfii mari, folosesc bine materia organică în descompunere, produc cantităfi mari de azot organic şi înăbuşă buruienile. Cerealele de toamnă şi cele de primăvară sînt mai pufin recomandabile, deoarece nu folosesc bine materiile nutritive din sol şi prezintă pericolul de cădere, datorit excesului de azot. Pentru culturile cari se seamănă primăvara, desfelenirea se face toamna, în cursul lunii septembrie, la aceeaşi adîncime ca şi pentru plantele însămînfate toamna, fără să se mâi gră-peze arătura respectivă (se lasă în brazdă crudă). Primăvara, cît mai curînd, terenul se netezeşte cu netezitoarea sau cu grapa cu colfi, după care se lucrează cu cultivatorul sau„ cu grapa cu discuri urmate de grapa cu colfi. Plantele cele mai favorabile pentru semănatul de primăvară pe terenurile des-felenite sînt plantele prăşitoare şi cu creştere rapidă, cari să înăbuşe buruienile: cînepă, sfecla de zahăr şi cea de furaj, porumbul pentru boabe şi pentru însilozare, dovleacul, pepenii verzi şi plantele anuale de nutref. După 3 4 ani de astfel de culturi, între cari se pot inter- cala şi una sau două cereale de toamnă sau de primăvară, se pot semăna ierburile perene pentru refacerea pajiştii. Ca îngrăşăminte chimice se întrebuinfează cantităfi mari de fosfor şi potasiu, şi cantităfi mici de azot uşor solubil. în zonele secetoase, unde pajiştile cu ierburi perene dau recolte slabe, acestea se desfelenesc şi se cultivă cu plante furajere anuale sau cu alte plante agricole anuale. Sin. Spargerea felinii. î. Desulfafare. Ind. alim.: Procesul de reducere a sulfaţilor solubili, sub acfiunea unei microflore speciale (Microspira de-sulfuricans Beyerinck), existentă în apele stătătoare adînci şi în unele ape minerale. în apele bogate în substanfe organice asimilabile, micro-flora respectivă îşi procură oxigenul necesar metabolismului prin reducerea sulfafilor pînă la sulfură. Astfel se explică faptul că unele ape minerale, cari confin sulfafi şi bioxid de carbon în solufie, capătă, prin depozitare îndelungată în butelii, miros de hidrogen sulfurat, deoarece bioxidul de carbon poate reacţiona cu sulfura produsă, liberînd hidrogen sulfurat, după reacfia: Na2S-J-C02 + H20 ^ H2S + Na2C03. Microflora respectivă e strict anaerobă; de aceea reducerea sulfafilor nu se produce în prezenfa oxigenului. 2, Desuffifare* /nd. alim.: Operafia de îndepărtare a bioxidului de sulf din must sau din vinurile cari îl confin într-o cantitate prea mare. Se efectuează prin aerisire. în musturile tăiate cu bioxid ds sulf, îndepărtarea acestuia se poate face numai prin încălzire. 3. Desuifonare. Ind. chim.: Operafie de eliminare a grupărilor sulfonice din derivaţi sulfonici aromatici. Reacfiile de sulfonare aromatică sînt reversibile în prezenfa apei: H 1 ArH + S03 ^ I Ar+/ {*' \ S03J ArS03+H+. O parte din intermediarul care se formează se transformă în produs sulfonat, iar o parte desulfonează şi regenerează produsele iniţiale. Din relafia care exprimă constanta vitesei reacfiei de hidroliză (desuifonare): log +a [(c-j-ci) + c + ci] în care a, (3 sînt constante de temperatură caracteristice acidului sulfonic şi agentului de desuifonare, şi c, c\ sînt concentra-fiile, rezultă: Constanta vitesei reacfiei de desuifonare depinde de concentrafia acidului sulfonic respectiv şi a acidului care produce desulfonarea (r^SO^ HCI. . .); ea creşte odată cu concentrafia acestor doi acizi, din cauză că reacfia e o cataliză acidă, vitesa ei depinzînd de concentrafia ionilor de H3O*, H3SO4, a moleculelor de H2S04, ArS03H şi a altor grupări, cari pot ceda un proton, cum şî de natura substituenţilor din molecula acidului sulfonic, acidul sulfonic sulfonîndu-se şi desulfonîndu-se, în general, uşor, deoarece ambeie reacfii decurg mai uşor cînd la atomul de carbon care ia parte la reacţie e prezentă o grupare negativă. Desulfonarea e provocată, probabil, de particule electrofile, ca de exemplu H30+: ArSOa-f H3O* ^ ArH + H3SOJ. Reacţia de hidroliză începe ia anumite temperaturi, caracteristice pentru fiecare produs sulfonic, cu atît mai joase, cu cît acidul sulfonic respectiv se formează mai uşor. Exemple: acidul benzensulfonic 227°; acizii o-, m-, p-toluensulfonici: 188°, 155° şi 186°; acizii naftalin-a, |3-sulfonici: 75° şi 115°. Principalele aplicaţii ale desulfonării sînt următoarele: separarea isomerilor o-, m- şi p-xiienului din xilenul bru4 (solventul nafta), care se face prin tratare ia rece cu acid sulfuric; mono-sulfonarea naftalinei, care se face în poziţia -a-, la temperaturi joase (8Q*"100°), la ridicarea temperaturii (160-"165°) produ-cîndu-se o desuifonare a isomerului -a- şi o resulfonare în (3, acest isorner fiind mai stabil; prepararea acizilor naftolsulfonici prin desulfonarea parţială a acizilor naftolici polisulfonaţi;'desulfonarea acizilor antrachinonici se poate face prin încălzire în acid sulfuric diluat (60--85%), sau prin reduceri alcaline cu soluţii de sulfură de sodiu, tiosulfat de sodiu, sau glucoză. 4. Desulfurare. Tehn.: îndepărtarea sulfului din gaze, din topituri metalice (oţel, fontă, etc.) sau din alte materiale, fie pentru purificarea lor, fie pentru recuperarea sulfului. 5. Mefg.: îndepărtarea sulfului din topitura metalică: la elaborarea oţelului în special în cuptoare cu căptuşeală bazică; în timpul menţinerii fontei în amestecător; la elaborarea fontei de a doua fuziune. Desulfurarea e necesară, deoarece sulfura de fier, FeS, formată (stabilă şi solubilă în baie şi în zgură topită, însă aproape insolubilă în aliajele de fier solide), se separă la graniţele cristalelor, dînd suprafeţe de discontinuitate în structură şi producînd fragilitatea Ia roşu. Gradul de desulfurare \]s —(S)/[S], adică raportul dintre (S), cantitatea de sulf îndepărtată din baia metalică prin gaze şi prin zgură şi [S], cantitatea totală de sulf conţinută în încărcătura introdusă în cuptor, depinde de mai mulţi factori, cum sînt: conţinutul în FeO, în MnO, Si02 şi P205 din baie şi din zgură; cantitatea de var, CaO, adăugată în timpul elaborării; temperatura băii şi a zgurii; conţinutul de elemente cari favorizează sau frînează desulfurarea; etc. Desulfurarea ofelului în cuptoare cu căptuşeală bazică se bazează, în general, pe în- Desulfurarea gazelor combustibile 252 Desulfuraze depărtarea sulfului din baia de ofel, fie prin trecerea sulfurii de fier, FeS, în zgură, fie prin reacfia acesteia cu manganul din baie, după reacfia: FeS-fMn Fe + MnS. Sulfura de mangan formată (cu greutate specifică mica) se ridică — antrenînd şi o cantitate mică de FeS — în zgură, în care e pufin solubilă; sulfura de mangan care a rămas în ofel nu e dăunătoare deoarece, solidificîndu-se înaintea acestuia, formează centre de cristalizare. Sulfura de mangan care ajunge în contact cu atmosfera (la agitarea băii sau la fierbere) se oxidează parfial la SO2, care se degajă. în zgură, în prezenfa oxidului de calciu liber, sulfurile de fier şi de mangan reacfio-nează cu acesta după reacfiile: MnS + CaO ^ CaS + MnO FeS-fCaO ^ CaS + FeO. Deoarece în zgură există FeO şi MnO liberi, aceşti oxizi influenţează cele două reacfii, făcîndu-le să se producă şi de la dreapta spre stînga, frînînd deci desulfurarea. Pentru de-sulfurare cu formare de CaS sînt necesare următoarele condiţii: confinutul în CaO liber să fie suficient de mare (zgură foarte bazică); confinutul în FeO să fie mic (desulfurarea creşte CaO odată cu raportul p^q)î temperatura să fie cît mai înaltă (ceea ce favorizează disolvarea unei cantităfi mari de CaO în zgură). Desulfurarea e teoretic completă cînd confinutul de CaO atinge 70%. Practic, confinutul în CaO nu trebuie să depăşească 45%; altfel, zgura devenind prea vîscoasă, baia nu fierbe suficient şi nu se poate reduce suficient confinutul în FeO. Zgurile cu mai pufin decît 23% CaO nu desulfurează deloc, chiar dacă se adaugă mult mangan. Desulfurarea scade cu creşterea confinutului în Si02 (la 30% Si02, desulfurarea devine nulă), în AI2O3 şi în P2O5. Nichelul, cuprul şi cobaltul deu sulfuri mai pufin stabile decît FeS, însă deoarece trec în zgură uşurează desulfurarea. Titanul, zirconiu! şi cromul, şi în oarecare măsură şi aluminiul, dau sulfuri mai stabile decît FeS şi cu temperatură înaltă de topire; chiar dacă nu trec în zgură, aceste sulfuri formează centre suplementare de cristalizare, în-lăturînd fragilitatea la roşu. Carbonul şi siliciul, reducînd solubilitatea sulfului în baie, favorizează desulfurarea. In cuptoarele electrice cu arc, bazice, în cari atmosfera poate fi menfinută reducătoare sau neutră, deci zgura poate fi dezoxidantă, se pot produce reacfiile: MeS-f CaO-|-C = CaS-fMe-fCO (la folosirea zgurii albe), respectiv 3 MeS-f CaO-fCaC2=3CaS-f-3Me + 2CO (Ia folosirea zgurii carbidice). Oxidul de carbon părăsind sistemul, acesta nu poate ajunge la echilibru, iar desulfurarea se realizează dacă sînt îndeplinite următoarele condifii: nu există FeO şi MnO nici în baie, nici în zgură (ceea ce se realizează prin dezoxidare); există CaO în exces; zgura e fluidă; temperatura e înaltă. Sulfura de calciu rezultată nefiind solubilă în baia dezoxidată, se disolvă în zgură pînă la saturaţie (în baie se poate disolva pînă la 5% CaS), procentul de sulf din ofel putîndu-se reduce chiar pînă la urme. Desulfurarea poate fi activată prin adăugarea de fluorin (care menfine zgura carbi-dică, împiedicînd disolvarea CaC2 în ofel, şi care, în prezenfa siliciului, reacfionează cu sulful) sau prin adăugarea unei mici cantităfi (circa 5 kg la tonă) de carbonat de stronfiu (stronfianit). Desulfurarea oţelului în cuptoare cu c \ u.,te a * ® a c i d ă (în cari nu se poate introduce CaO) e posibilă numai în proporfie foarte mică, sulful putînd fi îndepărtat numai sub formă de SO2 (în gaze), ori sub formă de MnS care se produce numai la conţinut mare de mangan şi la temperaturi joase (de ex. numai la începutul insuflării aerului în convertisorul acid) — amestecată mecanic în zgură. Din aceasta cauză, materiile prime folosite la elaborarea ofelului în astfel de cuptoare trebuie să confină sulf în procente cît mai mici. Desulfurarea fontei în amesfecător se realizează prin următoarea reacfie dintre FeS şi Mn în baia de fontă: [FeS] + [Mn]==[Fe] + [MnS]r deci e favorizată de confinutul mare în mangan al fontei. Ambele sulfuri avînd greutate specifică mică se ridică în zgură, efecfuîndu-se astei o separare fizicomecanică a sulfurii de mangan (cu o cantitate mică de sulfură de fier, antrenată). Această separare mai e favorizată de fluiditatea şi de temperatura înaltă a zgurii, cum şi de trepidafii, de exemplu la transportul fontei. Sulfurile ajunse la suprafafa zgurii se oxidează parfial la SO2 şi SO3, cari se îndepărtează cu gazele arse. Gradul de desulfurare în amestecător are valoarea de 25*-50%. Desulfurarea fontei de cubilou e necesară deoarece, datorită sulfului din cocs, se produce o creştere cu circa 50--100% a confinutului de sulf din fontă. în cursul elaborării fontei în cubilou se pot lua măsuri de prevenire şi de reducere a sulfurării, prin mărirea bazicităfii zgurii. Acest lucru e posibil în special la cubiloul cu căptuşeală bazică, unde — la conţinut mare de oxizi bazici liberi şi la supraîncălzire intensă — se realizează o zgură care conţine pînă la 1 % S. Cînd conţinutul în sulf ai fontei de a doua fuziune devine mai mare decît cel admisibil, trebuie să se efectueze o desulfurare a fontei Ifchide în oala de turnare sau în anfecreuzetul cubiloului, prin adausuri de săruri sau de elemente cari dau sulfuri stabile, practic insolubile în metal şi uşor solubile în zgură, şi cari trebuie să fie suficient de uşoare pentru a se ridica în zgură. Cu rezultate bune se folosesc Na2C03, K2CO3 sau CaCOs, dacă se introduc împreună cu fondanţi (CaF2, NaCl, Na2COs), ori CaC2 împreună cu NaCI (ca fondant), cari se introduc în topitură cu ajutorul unui tub ceramic. Ca urmare a reacţiilor de desulfurare se produce sulfura de calciu, reali-zîndu-se o desulfurare pînă la 50%. 1. ~a gazelor combustibile. Ind. cb., Ind. chim.: Purificarea gazelor combustibile, naturale sau artificiale, de compuşii cu sulf. Gradul .de desulfurare al gazelor depinde de întrebuinţarea energetică sau chimică-t eh no logică dată acestor gaza. Gazele combustibile destinate sintezei amoniacului şi sintezelor organice nu trebuie să conţină mai mult decît 0,1 —0,2 g/100 Nm8. Confinutul compuşilor cu sulf din gazele destinate cocsului domestic trebuie să fie sub 2 g/100 Nm3. Pentru gazul de cocs folosit Ia încălzirea cuptoarelor Martin, la fabricarea unor ofeluri speciale, confinutul de sulf din gaz nu trebuie să de-păşescă 2-'*3 g/100 Nm3 (în cazuri speciale, 1,1 —1,5 g/100 Nm3). Procedeele folosite pentru desulfurarea gazelor depind de felul acestora, de confinutul în sulf al lor şi, în special, de gradul de puritate cerut. Desulfurarea poate fi făcută fie pa cale uscată (cu hidrat feric sau cu cărbune activ), cînd se poate ajunge, folosind hidroxidul feric, Fe(OH)3, la 0,2 g/100 Nm3, iar cu cărbune activ, Ia 0,5g/100 Nm3, fie pe cale umedă (cu alcalii, cu arsenic, cu cianură de fier, cu etanolamină, etc.). în general, prin procedeele pe cale umedă se realizează o desulfurare mai pufin avansată (0,5**-2 g/100 Nm3) decît prin procedeele pe cale uscată. Cînd se cere gazelor un grad de puritate înalt, se obişnuieşte să se efectueze desulfurarea iniţială a gazelor printr-unul dintre procedeele umede pînă Ia 1,1 —1,5 g/100 Nm3 sau chiar mai mult, şi apoi să se continue desulfurarea pe cale uscată, pînă la limita în sulf prescrisă. 2. f^ad de Mefg. V. sub Desulfurare. 3. Desulfuraze, sing. desulfurază. Chim. biol.: Enzime cari produc descompunerea tioaminoacizilor (aminoacizi cari conţin sulf), Ia nivelul ficatului, cu formarea de hidrogen sulfurat. Formarea hidrogenului sulfurat prin distrugerea proteinelor e Desulfurizâre 253 Deşeu legală de descompunerea fioaminoacizilor, în primul rînd a cistinei, conform reacfiei: S—CH2—CHNH2—COOH | + H2 —► S—CH2— CHNH2— COOH cistină -> 2HS—CH2— CHNH2—COOH -* cisfeină -* CH2=CNH2-COOH + 2 H2s ±M*. CHa-CO-COOH + NHg. acid piruvic în acelaşi mod, omocisteina e redusă în etilmercaptan: HS—CH2— CHNH2—COOH-f-H2-*HS— CH2—ch3 + co2 + nhs. Desulfuraza liberează gruparea sulfhidril (SH) care, prin oxidare, trece în iiosulfat, apoi în sulfat şi se elimină prin urină. în organismul animal, metabolismul sulfului e influenţat de vitamina Bg, care intră în compozifia unor desulfuraze. î. Desulfurizare. Chim. biol.: Procesul de transformare biochimică a compuşilor cu sulf, sub acţiunea enzimelor specifice, după schema: sulf din compuşii organici —> hidrogen sulfurat -» sulf. 2. Deszăvorîre, pl. deszavorîri. Tehn.: Scoaterea unui zăvor dintr-o pozifie în care interzicea o anumită libertate de mişcare a unui obiect mobil. Astfel, deszăvorîrea e suprimarea unei restricţiuni de mobilitate impuse intenţionat prin înzăvorîre (v.). Sin. (parţial) Deblocare. 3. ~a parcursului. C. f.: Sin. Deblocarea parcursului (v.). 4. Deşert, pl. deşerfuri. Geogr.: Regiune aridă, lipsită, în general, de vegetaţie şi de populaţie (concentrate numai în oaze), constituită fie din dune de nisip (v. Erg), fie din aglomeraţii de pietre sfărîmate(v. Hamada). Deşariurile pot fi caîde (de ex.: deşertul Libiei, Sahara, Kalahari, etc.) sau reci (de ex.: deşertul Gobi) şi sîni străbătute, în general, de văi seci (v. Ued). Sin. Pusiiu. s. crustă de ^. Ped.: Strat întărit Ia suprafaţă sau aproape de suprafafă, cu grosimea pînă Ia 1 m, constituit din granulele sedimentelor din deşert, cimentate cu cantităţi apreciabile de carbonat (pînă la 90%) sau de sulfat de calciu (mai pufin). Crusta se formează prin evaporarea solventului din soluţiile ascendente sau ca produs al unui proces de iluviere (v,). Din cauza precipitaţiilor insuficiente şi a temperaturii înalte, condiţii în cari activitatea biochimică e foarte redusă, în deşert nu se pot produce soluri tipice. Crusta de deşert e o formaţiune a cărei dinamică e asemănătoare cu procesul pedogeneiic. 6. Deşertarea culegarySys. Poligr.: Scoaterea din culegar a rîndu. ilor culese şi transportul lor pe gaiion. 7. Deşeu, pl. deşeuri. Tehn.: Partea din materia prima sau dintr-un material, care rămîne în cursul fabricării produselor semifabricate sau al produselor finite şi care nu mai poate fi valorificată prin prelucrâre în acelaşi proces de fabricaţie; deşeuri sînt considerate şi resturile (reziduurile, rămăşiţele) rezultate din unele procese chimice sau metalurgice cu conţinut în oxizi, sulfuri, etc., cari pot fi valorificate ulterior, ele avînd uneori o valoare foarte mare. Deşeurile pot fi recuperabile sau nerecuperabile. Deşeurile sînt sortate şi colectate, pentru a fi valorificate ulterior. în metalurgie şi In metalotehnică sînt considerate deşeuri: resturile de sîrme şi de ţevi; resturile de la tăierea tablelor; aşchiile rezultate de la prelucrarea prin aşchiere; resturile rezultate din operaţii de ştanţare, ambutisare, extrudare, etc.; maselotele, cuîeele, reţelele de alimentare şi rebuturile rezultate la turnarea metalelor. în industria lemnului constituie deşeuri părţile de materiale lemnoase rezultate din industrializarea lemnului în cherestea, în produse rindeluite, în placaj, panel, mobilier, etc. şi cari prin procesele fabricaţiei sînt eliminate din circuitul principal al producţiei. Cantitatea de deşeuri obţinută în secţiile de prelucrare depinde de mai mulţi factori, — de exemplu: modelele de tăiere folosite, gradul'de tivire şi de retezarea scîndurilor, grosimea pînzelor folosite, precizia sortării buştenilor, etc. — şi de natura fabricaţiei. în industria cherestelei şi a produselor rindeluite sînt considerate deşeuri: coaja, lăfu-roaiele, şipcile, capetele de scînduri, rumeguşul şi talaşul. — în industria placajelor sînt considerate deşeuri: capetele de buşteni, coaja, benzile de furnire, fîşiile de placaje rezultate la formatizare.— în industria hîrtiei sînt considerate deşeuri pierderile de hîrtie, uscate sau umede, rezultate în timpul fabricării pe maşină şi la finisarea hîrtiei pînă la ambalare, numite în producţie brac (nu sînt deşeuri pierderile de pastă de hîrtie sau materialul rupt la presa cu manşon sau la valful sugar, material care e introdus în rezervoarele de omogeneizare^sau de alimentare ale maşinii, fără alte prelucrări). în industria textilă sînt considerate deşeuri fibrele, firele şi porţiunile de fesătură sau de tricoturi, rezultate în cursul proceselor de fabricafie în filaturi, ţesătorii, confecfiuni, etc. Aceste deşeuri pot fi recuperabile (în industria textilă, a hîrtiei, etc.), cînd confin fibre bune în cantitate mai mare sau mai mică şi din cari, în urma unei pregătiri adecvate (destrămare, curăţire, etc.), rezultă un material fibros bun penfru a fi reinlrodus în ciclul propriu de fabricafie sau pentru a fi folosit ca materie primă în alte industrii, şi nerecuperabile, cînd conţin numai impurităţi ca pămînt, nisip, praf, resturi vegetale, etc. In industria pielăriei, cele mai importante deşeuri sînt urmăioarele: coaja epuizată care rezultă după extracţia materialelor tananie, care poate fi întrebuinţată drept combustibil, ca material izoiant sau la fabricarea cartonului, Ia fabricarea furfurolului, etc.; părul şi lîna cari se recuperează în tăbăcării şi cari constituie materia primă a industriei pîslei sau se întrebuinţează la fabricarea pensulelor şi a periilor (de ex.: părul de capră, părul de porc, părul de la coadă şi cel de pe urechile pieilor de viţei); carnea de var, constituită din bucăţile de piele cari rezultă de la ştuţuirea pielii şi a şpaltului şi de la descărnare, şi care este materia primă a industriei cleiurilor; oasele din cari se fabrică uleiul de oase, cleiul şi făina de oase, cum şi cenuşa şi cărbunele de oase, şi coarnele, cari se folosesc la fabricarea nasturilor, a pieptenilor, a făinii de coarne, a îngrăşămintelor şi a maselor plastice; răzălurile de la blanşiruit şi fălfuit, cari se întrebuinfează ia fabricarea pieii artificiale pe bază de fibre de piele, ca îngrăşămînt artificial, ca materie primă penfru industria cleiurilor şi ca făină de piele; ştufuitura (bucăţi mai mici sau mai mari de piele), din care se confecţionează diferite obiecte tehnice sau bunuri de consum; grăsimile reziduale cari rezultă de la diferite operaţii sau cari se recuperează din diferite deşeuri (ştrecuitură, răzături de la blanşiruit) servesc la fabricarea săpunurilor sau se întrebuinfează din nou, parţial, la ungerea pielii; zemurile reziduale de crom, cari servesc fie la recuperarea cromului sub formă de hidroxid, care se întrebuinţează din nou la prepararea zemurilor de crom pentru tăbăcire,, fie ca zemuri de pretăbăcire pentru piei de calitate inferioară, şpalturi, etc.; noroaiele din basinele de tăbăcire vegetală, cari se solubilizează prin sulfitare şi se reîntrebuin-feaza parţial la tăbăcirea vegetală. Valorificarea deşeurilor. Deşeurile pot fi foiosite, fie sub forma în care au rezultat, însă pentru confecţionarea unor piese sau a unor obiecte cu dimensiuni mai mici (în aceeaşi ramură industrială sau în altă ramură), fie prin transformarea şi prelucrarea lor, cu scopul de a recupera unele produse valoroase ori cari se găsesc rar şi sînt costisitoare (în special metale neferoase), fie chiar prin corner- Deşeuri, agregate de ~ ceramice 254 Defalonare cializarea directă, pentru a fi folosite în starea în care se găsesc (însă în alt scop decît aceia al fabricaţiei din care au provenit). 1. Deşeuri, agregate de ~ ceramice. Bel.: Agregate confecţionate din sp.ărturi de diferite produse ceramice nesmăl-fuite (cărămizi de construcţie, ţigle, coame, olane, tuburi de drenaj, ptc.), provenite de la fabricile de materiale ceramice sau rezultate la manipularea materialelor ceramice pe şantiere, ori la demolarea unor construcţii vechi (dacă nu au fost tencuite sau zidite cu mortare de ipsos). Agregatele de deşeuri ceramice sînt folosite la prepararea următoarelor tipuri de betoane obişnuite (fără destinaţie specială): betoane uşoare de rezistenţă, folosite la confecţionarea blocurilor prefabricate, cu goluri, pentru zidării portante, sau a corpurilor de umplutură pentru planşee, — cari nu sînt supuse unei umeziri permanente sau repetate şi acţiunii îngheţurilor repetate; betoane uşoare de izolaţie, folosite la confecţionarea blocurilor pentru zidării de umplutură şi la executarea straturilor izolante sau de pantă ale acoperişurilor şi teraselor. 2. Deşirabilifafe. Ind. text.: Proprietatea dezavantajoasă a tricotului de a se deşira uşor cînd bucla de ac a unui ochi din marginea sau din corpul tricotului nu mai e reţinută de coastele sau de buclele de platină ale ochiului următor, sau cînd se trage capătul firului care formează rîndul de margine. Tricotul simplu e deşirabii atît în sensul producerii rîndurilor de ochiuri, cît şi în sens invers. Tricotul patent e deşirabii numai în sens invers modului de producere a rîndurilor de ochiuri. Tricoturile duble, urzite, nu sînt deşirabile în general, decît prin acţionarea asupra fiecărui ochi în parte. 3. Deşirare. Ind. text.: Desfacerea unuia sau a mai multor rîn-duri ori şiruri de ochiuri ale unui tricot, în timpul fabricării, constituind un defect de fabricaţie, sau în timpul purtării, din cauza uzurii, ori din cauza agăţării unui fir (de ex. la ciorapi). 4. Deşlamare. Prep. min.: Operaţia de eliminare a fracţiunilor foarte fine (cu dimensiuni sub 0,5 mm la cărbuni şi sub 0,2 mm la minereuri) dintr-o turbureală minerală (şlam din cărbune sau din minereuri), care se efectuează cu ajutorul decantoarelor, al clasoarelor hidraulice, al ciururilor şi al aparatelor de spălare (v. şl sub Elutriere, Spălare). 5. Deşlamor, pl. deşlamoare. Prep. min.: Aparat în care se efectuează deşiamarea (v.). 8. Deşosare. Agr., Silv.: Sin. Descălţarea plantelor (v.). 7. Deşuruhare. 1. Tehn.: Operaţia inversă înşurubării (v.). 8. Deşurubare. 2. Expl. petr.: Operaţia prin care se recuperează, în total sau în parte, o garnitură de prăjini, de tubing sau de tije de pompaj prinsă la puţ. Deşurubarea prăjinilor şi a tubingului se face, de obicei, cu un dorn (priboi) stînga şi cu o garnitură de prăjini de salvare stînga. Deşurubarea se face succesiv, lungimea garniturii recuperate la fiecare marş depinzînd de modul în care au fost înşurubate „păsurile" garniturii prinse, de forţa de tracţiune care se exercită asupra acesteia, de starea găurii, etc. 9. Detaliu, pl. detalii. 1. Gen.; Parte, de obicei mică, dintr-un întreg, respectiv desen car^ reprezintă această parte. 10. ~ de arhitectură. Arh.: Des&n al unei părţi dintr-o compoziţie arhitectonică sau ai unui element de arhitectură, executat la scară mare, pentru a fi mai clar. Detaliile de arhitectură se întocmesc, în general, pentru elementele cari comportă o prelucrare specială, de precizie, în ce priveşte aspectul şi forma (de ex, rosturile şi faţa vă-zută zidăriilor aparente, profiluri de trepte şi de vanguri la scări, etc.). Sin. Detaliu arhitectonic. n. ~ de execuţie. Cs.: Desen al unui element de construcţie (ornament, scară, şarpantă, învelitoare, cornişă, uşă, fereastră, etc.) sau al unei părţi a unui element de construcţie (balustrada de scara, îmbinare, fierărie de uşi sau de ferestre, etc.), întocmit la scară mare şi cuprinzînd toate datele şi indicaţiile necesare executării lor de către lucrători. ia. ~ de îmbrăcăminte. Ind. text.: Partea componentă a unui produs de îmbrăcăminte, tăiată (croită) din ţesătură după desenul trasat cu creta sau cu creionul, ori direct după şablon, îmbrăcămintea cuprinde un număr mare şi Variat de detalii, cari sînt în funcţiune de destinaţia produsului, de sezon, de modă, material, model, etc. 13. ~ de sistematizare. Urb.: Proiect care cuprinde elementele de detaliu ale planului de sistematizare al unei localităţi. în general, se limitează la o porţiune mai restrînsă a localităţii respective (cuartal, grup de cuartale). 14. Detaliu. 2. Tehn.: Sin. Organ de maşină (v.). 15. Detaliu, punct de Topog.: Punct topografic caracteristic al unui obiect natural sau artificial de pe teren care se ridică în pian. Reunirea între ele a mai multor puncte de detaliu succesive, în ordinea lor de pe teren, dă o figură geometrizată prin linii poligonale cît mai apropiată de figura de pe teren. Exactitatea ridicării e cu atît mai mare, cu cît punctele de detaliu respective sînt mai bine alese şi mai dese. ie. Detaliu topografic. Topog.: Orice obiect natural (ape curgătoare, văi, dealuri, munţi, limite între vegetaţii, etc.) sau artificial (drumuri, poduri, linii ferate, case, fabrici, îndiguiri, canale, fîntîni, conducte, ramblee, etc.) de pe suprafaţa unui teritoriu asupra căruia se efectuează o măsurătoare topografică. Aceste detalii se împart în detalii planimetrice (cu două dimensiuni) şi în detalii altimetrice (cu trei dimensiuni). Şî unele şî altele pot fi detalii caracteristice (specifice unui teritoriu sau unui traseu) sau detalii curente (obişnuite). i7. Defalonare. 1.Meff.;Teşitură sau rotunjire care se practică pe faţa de aşezare a sculelor aşchie-toare (cuţit, freză, etc.), pentru a reduce la minimul posibil suprafaţa de contact dintre faţa de aşezare şi suprafaţa de aşchiere a piesei şi frecările în timpul procesului de aşchiere. Aceasta se realizează creîndu-se, între planul teşi-turii, respectiv între tangenta Ia rotunjirea de detalonare — cari cuprind muchia tăişului —şi direcţia virtuală a mişcării principale, unghiul a care îndepărtează faţa sculei de piesă (v. fig. /). La scula în repaus, acest unghi e numit unghi de defalonare sau, impropriu, unghi de aşezare, şi se notează cu simbolul a. — în mod curent, prin detalonare se înţelege numai teşitura sau rotunjirea executată după o anumită curbă (în general, numai Ia sculele de revoluţie, profilate), care asigură îndeplinirea următoarelor douăcondiţii: menţinerea constantă (a=0), respectiv cu detalonare; a înălţimii profilului h şi a unghiului c şi d) sculă de revoluţie (de de detalonare a, în oricare secţiune ex. freză) cu detalonare recfili-axială Oy4ja dintelui sculei, obţinută nie, respectiv curbilinie; 1) sculă; succesiv prin mutarea feţei de de- 2) suprafaţă de aşchiere;3)urma gajare la reascuţire (v. fig. //). P1<3nuluJ de aşchiere; a) unghi Aceste două condiţii sînt sa- de detalonare (de aşezare); tisfăcute parţial de numai două s 5' v) orientarea mişcării de tipuri de curbe: spirala logaritmică lucru rectilinie, respectiv de corespunzătoare relaţiei g = Aemcp rotaţie, şi spirala arhimedică corespunzătoare relaţiei Q = R — Bcp, în cari g e raza vectoare a curbelor, A, m şi B sînt constante, e e Detalonare 255 Defalonare baza logaritmilor neperieni, iar cp e unghiul polar variabil al razelor vecfoare succesive ale curbelor. Spirala logaritmică realizează unghiul a constant numai la curba AB corespun- zi. Âscujirea unei scule rotative defalonafe. a) unghi de detalonare; cp) unghiul polar, variabil, al razelor vecfoare succesive (OAj ) ale curbelor; ţ>) unghiul de înclinare al profilului fafă de planul median; D) diametrul sculei; h) înălţimea profilului; k) diferenţa dintre raza unui punct al profilului şi raza vectoare a curbei de detalonare, corespunzătoare acestui punct. zătoare diametrului maxim al profilului şi nu şi pe concoidele acesteia A\B\, adică în diferite alte puncte ale profilului; alt dezavantaj îl constituie confecfionarea complicată a camelor pentru realizarea spiralei logaritmice la strunjire şi la rectificare, Spirala arhimedică nu dă unghiul a constant nici pe curba exterioară AB (din cauza variafiei razei de la A spre B), însă variafia e mică şi crescătoare, deci admisibilă în practică; variaţia razei vectoare q fiind lineară şi independentă de raza exterioară, cama de defalonare e uşor de construit şi e utilizabilă la scule cu orice diametru. Spirala arhimedică e cea mai indicată pentru utilizarea în practică. Detalonarea e caracterizată prin „mărimea" unghiului de detalonare a şi — la sculele multiple de revoluţie — prin valoarea lungimii segmentului k (v. fig. II), care reprezintă diferenţa dintre razele cercurilor pe cari se găsesc punctele A, A\, etc. şi razele vectoare ale curbei de detalonare corespunzătoare acestor puncte, la un unghi polar (p egal cu pasul unghiular 5 al dinţilor sculei. Valoarea segmentului k se numeşte „mărimea“ detalonării şi reprezinfă tocmai valoarea cursei de avans radial al cuţitului de detalonare (respectiv al discului abraziv), corespunzătoare rotirii sculei care se detalonează cu un unghi egal cu pasul unghiular d dintre doi dinţi consecutivi. între unghiul de detalonare a, mărimea detalonării k, diametrul Dx (diametrul cercului care trece printr-un punct oarecare Ax al profilului sculei), şi numărul de dinţi Z al sculei există relafia: k-Z K&X tg (X =——, adică &=-7=-• tg a*. x k Dx Z x La o valoare dată a detalonării k şi la o sculă dată (cu Z constant), unghiul de detalonare a variază invers cu diame- trul Dx. în diferite puncte Ax ale profilului, situate pe dia-metri mai giici decît cel corespunzător vîrfului A a! sculei, unghiul de detalonare (într-o secţiune transversală sau normală pe ax) e mai mare decît unghiul de detalonare din vîrful profilului. Detalonarea feţelor de aşezare laterale AA\ ale sculei se măsoară în secţiuni normale pe tăişurile late- rale ale profilului duse prin punctele Ax considerate. Unei valori k a mărimii detalonării în planul radial OABE îi corespunde, pe fefele laterale, în planul normal NN detalonarea care are valoarea kN = K sin a|> (op fiind unghiul de înclinare al liniei profilului sau ai tangentei la aceasta în punctul considerat Ax fafă de pianul radial al sculei), iar unghiul de detalonare lateral Cfy , în acelaşi punct Ax şi în acelaşi plan secant NN, se exprimă în funefiune de unghiul de defalonare din planul radial, prin relafiile: da tg a* =tg ax-sin sau tg at =—tg a^-sin ty, * xUx în cari ax e unghiul detalonării în plan radial, corespunzător punctului Ax de pe cercul cu diametrul Dx , iar av e unghiul detalonării în plan radial, corespunzător punctelor din vîrful profilului A de pe un cerc cu diametrul DÂ. Rezultă că, dacă unghiul scade sau devine egal cu zero, şî valoarea unghiului at scade sau devine egala cu zero, adică dispare detalonarea fefelor laterale. Detalonare dublă: Teşitură sau rotunjire practicată la fafa de aşezare a sculelor aşchietoare, după două direcţii (v. fig. III). Detalonarea adiacentă fefei de degajare e prima defalonare. Detalonarea adiacentă fefei din spa- ///. Detalonare dublă, î) unealtă (abrazor) de detalonare; 2) scula care se detalonează; ABC) curba de primă detalonare; A2NB2C2 şi AgNjBgCp) curbele de a doua detalonare; kt) „mărimea" primei defalonări; k2) „mărimea" detalonării a doua; S) pasul unghiular al danturii; fJjcOjNj) raza maximă a sculei de detalonare. tele dintelui e detalonarea a doua. Aceasta devine necesară numai la sculele de revolufie cu dinfi multipli pe periferie, sau cînd detalonarea trebuie să se netezească fin prin rectificare, astfel încît detalonarea a doua are rolul unei degajări pentru scăparea discului de rectificat, şi e realizată prin Ieşirea pufin mai pronunfată a părfii haşurate NNjB^, care e în afara zonei de contact cu discul de rectificat. Curbele detalonării a doua sînt: A2NB2C2 şi A3N1B3C3, iar valoarea detalonării e k2~A'C2, care e de regulă de 1,2—1,5 ori mai mare decît „mărimea" k\ a primei deta-lonări. Raza maximă a discului de rectificat O1N1 e limitată de pasul unghiular al dinfilor 5 (sau de numărul de dinfi 2), de înălfimea profilului h, de mărimea primei detalonări k\ şi de grosimea minimă admisibilă a dintelui N\B\ care rămîne după ultima ascufire. De asemenea, diametrul discului (de obicei diametrul minim, care poate fi utilizat avînd în vedere profilul, gaura pentru ax, etc.) limitează pasul unghiular 5, minim admisibil, şi implicit numărul maxim de dinfi admisibil la scula dublu detalonată. 1. Defalonare. 2. Meff.: Operafia tehnologică prin care se obfine, la fefele de aşezare ale unei scule, detalonarea în accepfiunea 1. Se poate efectua fie cu cuţitul, la strunguri speciale de detalonare (sau la strunguri obişnuite, echi- Defalonare 256 Defalonare pate cu dispozitive de detalonare), fie cu discuri abrazive, la maşini de rectificat speciale. Lasculele de revolufie dinfate cu dinţi multipli (de ex. freze tarozi, filiere), detalonarea după o spirală arhimedîcă a fiecărui dinte se efectuează printr-o mişcare continuă de rotaţie a sculei care se detalonează şi printr-o mişcare uniformă de avans radia! al sculei de defalonare, care se repetă periodic pentru fiecare dinte, după ce în prealabil scu!a se retrage printr-o mişcare rapidă (v. fig. I). în timp ce scula care se După direcfia avansului de defalonare S (v. fig. /), se deosebesc: detalonarea radială, detalonarea axială şi detalo- /. Schema unui dispozitiv de detalonare a unei scule cu dinţi multipli (după o spirală arhimedică). 1) scula care se detalonează; 2) cama de acţionare a cuţitului de detalonare 3; 4) port-cuîit; 5) tachet; 6) resort elicoidal; 7) ghidajul port-cuti-tului; vj şi vc j orientarea mişcării de rotaţie a sculei 1, respectiv a camei 2; s) direcţia mişcării cuţitului de detalonare 3; k) amplitudinea mişcării cuţitului de detalonare corespunzătoare pasului unghiular 5/ al danturii; ku) „mărimea" detalonării. detalonează se roteşte cu un unghi S, cu vitesa v, cufitul de defalonare — fixat pe sania transversală solidară cu tache-tu! — efectuează, sub comanda camei (care execută o rotafie completă), o mişcare lineară alternativă de amplitudine k, egală cu valoarea detaionării EF de pe sculă, respectiv cu PV de pe camă. în realitate, retragerea cuf i tu Iui nu trebuie şi nu poate să se efectueze numai în lungul fefei EF a dintelui următor, ci începînd din momentul în care curba de detalonare părăseşte dintele care se detalonează, adică începînd din punctul B\. Raza OB\ împarte unghiul 5 în două părfi: unghiul util bH, pe parcursul căruia cufitul efectuează cursa utilă de defalonare, şi unghiul de mers în gol 5g, pe parcursul căruia cufitul merge în gol, şi care poate fi folosit în întregime pentru retragerea cuf i tu lui; astfel.şi unghiul de rotire completă 2 jţ a camei de comandă se împarte în două părfi cpw şi cp^, proporţionale cu bu, şi, respectiv, cu bg (adică P® P0i*fiunea (pw, cama are profilul crescător după o spirală arhimedică PQRSV, iar din punctul V, în continuare pe porfiunea qp^, profilul descrescînd în înăifime, revine la punctul iniţial P. Pe raza OcV, care marchează vîrful camei, segmentul P'V reprezintă amplitudinea reală a mişcării alternative a cufitului şi are valoarea egală cu „mărimea" detalonării, ku~CD de pe freză, corespunzătoare unghiului util hu parcurs. La camă, unghiul qpg se poate lua egal cu 90°, cu 60° sau cu 45°, ceea ce determină raportul Sg/6w = qpg/cpM pentru următoarele valori: 1/3f respectiv 1/5, respectiv 1/7. La valori prea mici ale unghiului cpg, mişcarea de retragere se face brusc, cu şocuri, astfel încît se ia de preferinfă qp5 = 90°. Valoarea aleasă a acestui parametru deferminînd valoarea raportului bu, determină implicit şî grosimea maximă admisibilă a dintelui sculei care se detalonează, măsurata pe curba de detalonare A\B\ de la baza profilului. II. Scheme de operaţii de detalonare. a) detalonare radială (t=0); b) detalonare axiala (r=jr/2); c) detalonare înclinată x ^sc;2); f) scula care se detalonează; 2) sculă de detalonare ; ty) unghiul de înclinare al profilului; t) unghiul dintre direcţia mişcării sculei şi planul median {x-x) al piesei de detalonat; s şi r) orientarea mişcării de avans, respectiv de retragere a sculei; N-N) urma planului secant normai/ în punctul M. narea înclinată (v. fig. //), cari se caracterizează prin unghiul x, format de direcţia avansului S cu un plan radial x — x al sculei care se detalonează. Detalonarea radială (x = 0) e cel mai frecvent utilizată, fiind cel mai uşor de realizat la maşini-unelte, şi deoarece, în general, prin ea se realizează detalonarea şi unghiul de aşezare în acelaşi plan în care se produc mişcarea principală şi mişcarea de avans a sculei detalonate, în procesul de aşchiere. Dacă în anumite puncte M ale profilului sculei care se detalonează unghiul de înclinare ijral profilului e mic sau e nul, la valori oricît de mari ale detalonării radiale k unghiul de detalonare lateral devine mic (şi insuficient) sau nul. în aceste cazuri trebuie să se recurgă la detalonarea înclinată sau la detalonarea axială (v. fig. II b şi c). Acelaşi procedeu e necesar şi cînd scula profilată de detalonat are diametri mult diferifi de la o secfiune radială la alta. în acest caz, în secţiunile cu diametru mic, valoarea detalonării fiind constantă, unghiul de detalonare ctv creşte excesiv şi, la re--ascuţirea pe faţa de degajare, în aceste secţiuni, diametrul se micşorează sensibil, ducînd la alterarea profilului iniţial. Unei valori date k a detalonării într-o direcţie dată a avansului de detalonare (determinată prin unghiul t) (v. fig. KI), îi corespund: la detalonarea în direcţia radială, valoarea kv — k'Cos x, şi la detalonarea în'direcţia axiala, valoarea =&-sin x. Cu mărimea detalonării înclinate k sub unghiul x (k fiind înălţimea camei utilizate) se obfin un unghi de defalonare lateral (într-un plan secant normal N-N), direcţia radială, respectiv axia dat de relaţia ,ă; t). .un?hiul dlntre dlrec*ia Zk K ZX ///.Componentele „mărimii" detalonării la detalonarea înclinată. 1) sculă care se detalonează; k) „mărimea" detalonării (după direcţia avansului) ; kr şi kax ) componentele acesteia după *9 «/. sin Op + t), avansului şi planul perpendicular pe axa sculei /; N-N) urma planului perpendicular pe tangentă, în punctul M; s) orien-~ tarea avansului. şi un unghi de detalonare radial (în planul radial x-x) dat de relaţia:^ Defalonat, strung de ~ 257 Detector de gaze Cu aceste relafii se poate calcula înălţimea necesară a camei lucrînd sub o înclinare dată x, pentru a realiza un unghi încă admisibil (minimum 2-“3°) în punctele tăişului cu înclinarea minimă, sau invers, înclinarea x necesară la un £ dat în aceleaşi condifii. Detalonarea axială se utilizează în special la detalonarea dinţilor de pe partea frontală a sculelor, în care caz în relaţiile de mai sus t = jt/2, iar ty = 0 sau are valori apropiate de zero. 1. Defalonat, strung de Mş. V. Strung de detalonat, sub Strung. V. şî Detalonare 2. 2. Detartriiare. Ind. alim.: Eliminarea tartratului acid de potasiu din sucul de struguri. Detartrizarea se poate executa prin: autodepunere la temperaturi de —4°--+40, timp de circa trei luni, după care sucul e decantat şi filtrat (procedeul prezintă dezavantajul că reclamă spaţii mari şi vase numeroase pentru depozitare, şi că efectul de detartrizare nu e totdeauna cert); congelare la temperatura de —18° timp de cîteva zile, urmată de decongelare, filtrare şi îmbuteliere; procedee chimice pentru obţinerea tartratului de calciu insolubil, care se îndepărtează prin filtrare, şi anume prin tratare cu cantitatea stoicheiometric calculată de lactat de calciu (procedeul reclamă un control riguros de laborator, deoarece adausul de lactat în exces comunică sucului un gust neplăcut, leşios) şi tratare cu carbonat de calciu precipitat (eventualul exces de carbonat, fiind insolubil, se depune şi nu afectează proprietăţile organoleptice ale sucului). s. Detaşabil. Tehn.: Calitatea unui obiect sau a unui material de a putea fi desprins cu uşurinţă de complexul în care e prins. Exemplu: uneltele de instrumentaţie folosite în industria petrolieră sînt detaşabile, ele putîndu-se desprinde, prin manevre adecvate, de piesa de pe care s-a instrumentat, dacă operaţia s-a terminat sau nu a reuşit. 4. Detaşare de suprafafă. Topog.; Operafia de defalcare a unei anumite suprafefe de teren, — dintr-o suprafaţă mai mare, — prin materializarea, pe teren, a unor linii cari includ suprafaţa respectivă. în scopul sistematizării centrelor populate şi, în special, al organizării teritoriului agricol, se impun deseori acestor detaşări de suprafeţe şl anumite condiţii geometrice de formă. De cele mai multe ori, detaşările au forma de dreptunghi, de paralelogram, trapez sau triunghi. Operafia de detaşare se efectuează prin procedee analitice, trigonometrice sau grafice (v.şî sub Parcelare). ^ 5. Detaşatoare, cilindre Ind. fexf.: Cilindre la maşinile de pieptenat rectilinii, cu pieptene circular pentru bumbac şi lînă, cari smulg fibrele pieptenate din „barba" de material fibros supus pieptenării şi fac legătura între porfiunea de fibre extrasă la fiecare ciclu de pieptenare şi voalul rezultat prin pieptenare Ia ciclul anterior. V. sub Pieptenat, maşină de «. Detaşor, pl, detaşoare. Ind. alim.: Maşină de lucru folosită în procesul tehnologic de măcinare a grîului, pentru a fărîmifa solzişorii de făină formafi (datorită presiunii mari exercitate de tăvăluguri) la trecerea grişurilor şi a dunsturilor prin măcinătoare cu tăvăluguri netede. Detaşoarele se instalează între măcinătoare şi sitele plane corespunzătoare, deoarece, dacă solzişorii de făină ajung în sitele plane, ei trec în refuz — şi astfel se micşorează procentul de făină extrasă. Se deosebesc detaşoare cu palete, de-taşoare cu perii şi detaşoare cu discuri. Dintre acestea, cea mai bună eficacitate tehnologică o au detaşoarele cu discuri, cari pot îndeplini uneori chiar rolul de măcinătoare propriu-zise. 7. Detectare. Tehn.: Operafia de identificare şi determinare a unui gaz, a unui foc subteran, a semnalelor de radio, a avioanelor, a semnalelor luminoase, etc. 8. ~a avioanelor. Av.: Determinarea pozifiei în spafiu şi a traiectoriei unui avion, prin radar sau prin mijloace acustice ori optice. 9. ~a gazelor. Mine: Stabilirea prezenţei şi a concentratei unui anumit gaz din atmosfera minieră subterană. Principalele gaze cari trebuie detectate sînt: metanul, monoxidul de carbon, bioxidul de carbon, oxigenul şi hidrogenul. Pentru detectarea gazelor se folosesc dispozitive cari se bazează pe anumite proprietăfi fizicochimice ale acestora: absorpfie, rezistivitate, etc. Detectarea se poate face în anumite limite de precizie, fie în laborator, pe baza probelor de aer colectate în diferite puncte din mină, fie prin efectuarea automată şi rapidă a analizei, în aparate montate chiar în mină. în unele cazuri (cînd s-au depăşit anumite confinuturi-limită), detectarea unuia dintre gaze poate impune instalarea unor dispozitive speciale pentru semnalizarea pericolului. 10. ~a minelor, Tehn. mii.: Operafia de identificare a locului în care sînt instalate mine explozive, terestre sau marine. n. ~ radioelecfrică. Telc., Nav., Av.: Operafie de radio-repera j (v.) care consistă în punerea în evidenţă a prezenţei unui obiect depărtat, cu ajutorul undelor radioelectrice emise şi recepţionate în acelaşi loc, fără participarea activă a obiectului respectiv. De obicei detectarea e însofită şî de determinarea unor informafii mai exacte asupra obiectului (pozifie, direefie, distanfă, vitesă, etc.) şi se numeşte radiolocafie (v.) sau radar. Sin. Defectare electromagnetică, Radiodetecfie. 12. ~a substanfelor toxice de luptă. Tehn. mii.: Operafia de recunoaştere a prezenfei substanfelor toxice de luptă şi de identificare a naturii lor. Detectarea substanfelor toxice de luptă se poate face cu ajutorul şimfurilor sau cu ajutorul unor dispozitive numite detectoare. Cu ajutorul şimfurilor, defectarea se realizează prin influenfa pe care substanfele toxice o produc direct asupra acestora, prin aspectul (culoarea), mirosul sau gustul lor, sau prin zgomotul special pe care îl produc mijloacele de lansare (muniţia toxică sau aparatele speciale) sau, indirect prin efectul pe care substanfele toxice îl produc asupra vegetafiei sau asupra animalelor. îs. Detector, pl. detectoare. 1. Tehn.: Aparat sau dispozitiv folosit în operafiile de detectare (v.). 14. ~ de gaze. Mine: Aparat cu ajutorul căruia se măsoară confinutul în diferite gaze al atmosferei miniere subterane, a cărui funcfionare se bazează pe faptul că aerul aspirat printr-o fiolă care confine un anumit reactiv permite ca, din colorarea reactivului din fiolă şi cunoaşterea volumului de aer care frece prin fiolă, să se obfină confinutul de gaz pe care îl determină colorafia reactivului respectiv. Reacţiile de colorare se pot produce în mediu lichid (în soluţii) sau pe suporturi solide (substanţe poroase) incolore sau albe, în cari se imbibă reactivul şi peste cari se frece aerul care conţine-vaporii (aerosolii) substanţei toxice. Detectorul poate fi folosit pentru detecţia unei singure substanfe toxice (detector colorimetric) sau pentru deteefia mai multor astfel de substanfe (detector polivalent). Detectorul colorimetric de monoxid de carbon se bazează pe schimbarea culorii unui reactiv format dintr-un amestec silico-molibdenitic cu sulfat de paladiu, după trecerea unei cantităţi determinate de monoxid de carbon, într-o anumită perioadă de timp. Reactivul are culoare galbenă şi se amestecă cu gel de silice, după care se introduce pe 1—1,5 cm înălţime într-un tub de sticlă cu diametrul de 7 mm şi cu lungimea de 12,5 cm, umplut cu granule de gel de silice. Pentru folosire se sparg extremităţile acestui tub de sticlă şi se fixează fiecare la o pară aspiratoare, cari se comprimă la început cît mai complet şi apoi se lasă libere. După ce perele Defecfor de mefan 258 Defecfor aspiratoare revin Ia poziţia normală, se compară culoarea reactivului cu cea a unui etalon. La alte tipuri de detectoare, bazate pe acelaşi principiu, se introduce în tubul de sticlă o hîrtie îmbibată cu clorură de paladiu. La concentrafia de 0,1% monoxid de carbon, hîrtia se înnegreşte după zece minute; la 0,2%, după şase minute; Ia 0,5%, după patru minute; la 1%, după un minut. Unul dintre cele mai cunoscute detectoare complete de gaze e aparatul D r a e ger tip 19/31, care e foarte mic, se poate fine într-o mîna, cu care se acţionează şî pompa de aspirafie. Fiolele de determinare a diferitelor gaze se montează succesiv Ia acest aparat, permifînd efectuarea unei determinări complete în zece minute. Monoxidul de carbon se determină în confinuturi de 0,001 •■■0,3%, bioxidul de carbon pînă la 0,5%, bioxidul de sulf de la 0,02 mg/l, etc. Un tip special de defecfor e detector u I tip „Mak Nil", care determină confinutul de bioxid de carbon (obfinut la oxidarea monoxidului de carbon), considerat ca semn prevestitor al aufoaprinderii cărbunilor sau al stadiului de stingere a unui foc subteran. Principiul de funcfionare se bazează pe reacfia exotermică de oxidare a monoxidului de carbon. Detectorul se compune din următoarele părfi (v. fig.)' camerele 1 şi 2 cu cărbune activ, pentru purificarea aerului de hidrocarburi grele, de hidrogen sulfur.-t şi de alte gaze; camerele 3 şi 4 cu silicagel, pentru absorp-fia umidităţii aerului; camera 5 de reacfie cu hopcalit şi termoelemen-ful cu legături la galva-nometrul 9; camerele-fampon 6 şi 7; aspiratorul 8. Cantitatea de căldură degajată Ia oxidare e preluată de bateria termică cu termoelementul de fier şi constanfan, la care e cuplat un galvanometru care indică, după etalonare, confinutul în monoxid de carbon. Cu acest detector se pot face determinări de conţinuturi, în intervalul 0,002---0,2% CO, cu precizia de 0,002% CO. î. ~ de metan. Mine: Sin. Grizumefru (v.). 2. ~ de mine. Tehn. mii.: Aparat folosit pentru descoperirea minelor cu masă metalică. Detectorul de mine e format dintr-un aparat generator de înaltă frecvenţă, cu două lămpi montate ca oscilatoare pe aceeaşi frecvenţă, dintre cari una e în legătură cu un cadru de explorare. Cînd cadru! explorator se apropie de o masă metalică, aceasta schimbă caracteristicile circuiiului oscilant al cadrului, ceea ce face să se .producă o diferenţă între frecvenţele celor două oscilaţii electrice, şi deci un fenomen de interferenţă care, amplificat, poate fi auzit într-un receptor. 3. ^ de radiaţii. Fiz.: Instrument folosit pentru punerea în evidenţă a unui fascicul de radiaţii. Se deosebesc: detectoare pentru radiaţii electromagnetice şi detectoare pentru radiaţii corpusculare. V. şî Contor; Ionizare, cameră de 4. ~ pentru trecerea proiectilului. Tehn. mii.: Aparat care serveşte la detecţia trecerii proiectilului printr-un punct dat de pe traiectorie. Se folosesc ca detectoare: cadre-ţintă, pentru tunuri; plăci-ţintă, pentru arme portative; întreruptoare electro-acustice; solenoizi (traversate de proiectile feromagnetice), cu fotografierea sau cinematografierea poziţiei proiectilului Detector de monoxid de carbon. ti. I. Coeror. în două momente reperate de un cronograf, sau cu fotografierea instantanee a proiectilului, cu unda sa de şoc. 5. Detector. 2. Te/c.: Dispozitiv care pune în evidenţă prezenfa undelor electromagnetice, de obicei prin intermediul curenfilor de radiofrecvenfă produşi de aceste unde în circuitele unor antene de recepfie. Sin. Detector de unde.— După principiul de funcfionare, se deosebesc numeroase detectoare. Detectorul cu coeror se bazează pe scăderea rezistenfei electrice echivalente a unei pulberi constituite din mici granule conductoare cu contacte imperfecte între ele, sub in-fluenfa undelor electromagnetice incidente. Detectorul e format dintr-un tub de sticlă cu doi electrozi de argint la capete, între cari se găseşte pilitură dintr-un aliaj cu 96% nichel şi 4% argint. Tubul se montează în serie în circuitul unei surse de curent continuu şi e echipat cu un ciocan de sonerie, care deranjează pilitura, pentru ca să-i crească din nou rezistenfă echivalentă, cînd dispare unda electromagnetică incidenţă. Cît timp durează unda incidenţă, trece deci prin circuit un curent continuu, destul de intens pentru a acfiona un releu telegrafic sau un instrument indicator (v. fig. /). Detectorul cu termocuplu foloseşte curentul termoelectric produs prin încălzirea contactului „cald" al unui termocuplu de curentul de înaltă frecventă. Detectorul e format dintr-un fir de fier şi unul de constantan, încrucişate într-un mic punct de sudură, alimentate pe la cîte un capăt sub tensiune alternativă de înaltă frecvenfă, şi cu un galvanometru G legat între celelalte două capete (v. fig. II). Curentul de alimentare dintre capetele de alimentare trece şî prin punctul de sudură, încălzindu-l, şi producînd astfel un curent termoelectric proporţional cu supratemperatura, adică şî cu pătratul curentului de înaltă frecven(ă. Detectorul cu vibrator e format dintr-un întreruptor automat comandat electromagnetic, care stabileşte şi întrerupe circuitul unui condensator montat în paralel cu un receptor telefonic, astfel încît condensatorul ajunge, la fiecare închidere a vibratorului, în paralel cu un al doilea condensator din circuitul oscilant receptor de semnale radiotelegrafice (v. fig. III). Cînd vibratorul e deschis, energia recepţionată trece în circuitul oscilant, de unde se transmite, la închiderea vibratorului, condensatorului în paralel cu receptorul telefonic, pentru a se descărca prin receptor la o nouă deschidere a vibratorului. (Vibratorul poate fi folosit şî numai pentru „modularea" unor oscilaţii de înaltă frecvenţă nemodulate şi are nevoie, în acest caz, de un detector separat.) Detectorul cu roată acustică funcţionează după principiul detectorului cu vibrator, în care vibratorul e înlocuit cu o roată metalică rotitoare, pe a cărei periferie se apasă un fir de metal, — rezistenţa electrică de trecere, variabilă, a contactului, înlocuind întreruperile şi stabilirile de circuit ale vibratorului. Uneori s-a folosit o roată cu dinţi (roata acustică Goldschmidt). Toate aceste tipuri de detectoare au fost folosite, la începutul radiotehnicii, în combinaţie cu o antenă, pentru recepţia undelor radioelectrice; în prezent nu se mai folosesc decît foarte rar, detecţia undelor electromagnetice consistînd nu prmrcj II. Detector cu termocuplu. II/. Schema de legaturi a unui detector cu vibrator. Detector, cristal ~ 259 Defecfor numai în simpla punere în evidenfă a lor, ci şî în extragerea informafiilor confinute, prin demodulafie (v. Detector 3). 1. cristal Te/c.: Diodă semiconductoare utilizată în circuite detectoare (v. Detector 3) pentru demodularea osci-lafiilor cu modulafie de amplitudine. 2. tub Te/c.: Tub electronic utilizat în circuite detectoare (v. Detector 3) pentru demodularea oscilafiilor cu modulaţie de amplititudine. 3. Detector. 3. Te/c.: Circuit care serveşte Ia demodularea oscilafiilor de înaltă frecvenfă modulate în amplitudine, operafie numită şl detecţie (v.). Detectorul e format de obicei dintr-un cuadripol nelinear, la intrarea căruia se aplică tensiunea de înaltă frecvenfă modulată şi a cărui tensiune Ia bornele de ieşire are o variafie în timp sensibil proporţională cu variafia tensiunii modulatoare (v. Demodulator). După principiul de funcfionare, se deosebesc detectoare cu diode semiconductoare, cu tub electronic, cu electrolit şi magnetice. Detectorul cu diodă semiconductoare, numit şî defecfor cu cristal, foloseşte ca element nelinear o diodă semiconductoare (v.). Detectorul cu diodă semiconductoare poate avea conectată la ieşire o sarcină, de obicei rezistivă (de ex. o cască, v. fig. I a) sau poate funcţiona I. Detectoare cu diodă semiconductoare, a) cu funcfionare în sarcină; b) cu funcfionare (practic) în goi; 1 şi I') borne de intrare; 2 şi 2') borne de ieşire; D) dioda semiconductoare; C) condensator de detecfie; R) rezistenfă de defecfie; S) sarcină (receptor fele-ţ fonic); E) etaj de amplificare. practic în gol (de ex. cînd e urmat de un etaj de amplificare cu tub electronic). în ultimul caz, circuitul detectorului include |î un rezistor (numit rezisfenfă de defecfie, v. fig. I b). La bornele de ieşire ale detectorului cu diodă semiconductoare se conectează de obicei şî un condensator, pentru a asigura o detecfie de vîrf. Pentru ca eficienfa detecfiei să nu fie redusă, rezistenfa de sarcină sau rezistenfa de detecfie a detectorului trebuie să aibă o valoare intermediară între rezistenfele în sens direct şi invers ale diodei semiconductoare. Capacitatea condensatorului în paralel se alege suficient de mare, pentru ca tensiunea la bornele sale să rămînă aproximativ constantă în cursul unei perioade a oscilafiei de înaltă frecvenfă, dar nu prea mare, pentru a evita distorsiunile de neurmărire (v. Distorsiune). Diodele semiconductoare se folosesc în detectoare, fie fără tensiune auxiliară de polarizare, cînd caracteristica lor prezintă o curbură mare în jurul originii, fie cu tensiune de polarizare (de cîfiva volfi), cînd curbura lor în jurul originii e foarte mică (de ex. dioda cu carborundum). Detectorul cu tub electro n«j c foloseşte ne-linearitatea caracteristicilor tuburilor electronice de obicei cu vid înaintat. El e constituit dintr-o diodă, dintr-o triodă sau o pentodă, conectată într-un circuit corespunzător. Se deosebesc: Detectorul cu diodă, care foloseşte o diodă ce lucrează în jurul unui punct de funcfionare situat în curbura inferioară df Circuite detectoare cu diodă, a) serie; b) paralel. a caracteristicii ei. După modul de conectare, în serie sau în paralel, a sursei de tensiune care produce semnalul ce trebuie detectat (sursă constituită de obicei dintr-un circuit rezonant derivafie), a diodei şi a rezistenfei de sarcină, se deosebesc detector serie şi detector paralel (v. fig. II). Montajul de detector serie e asemănător cu cel al detectorului cu diodă semiconductoare. Detectorul cu diodă funcfionează de obicei în gol; rezistenfa de detecfie se poate alege relativ mare (de ordinul 1 MO), deoarece rezistenfa în sens invers a diodei e practic infinită. Pentru detecţia semnalelor de audio-frecvenfă, capacitatea în paralel e de ordinul a 100 pF. Montajul paralel are caracteristici asemănătoare cu ale montajului serie, însă are o impedanfă de intrare mai mică. Dacă rezistenfa de detecfie R e suficient de mare fafă de rezistenţa interioară a diodei, impedanfa de intrare a detectorului serie e egală cu aproximativ Rl2, iar a detectorului paralel e aproximativ R/3. Afară de montajele cu o singură diodă, descrise mai sus şi cari sînt cel mai mult utilizate, mai există montaje cu două diode (montate de obicei în acelaşi balon de sticlă, formînd o duodiodă), cari redresează ambele alternanfe ale tensiunii de înaltă frecvenfă. în fig. III a e reprezentată schema unui detector cu duodiodă. în schema din fig. III b, tubul e un tub multiplu duodiodă-triodă. Secfiunea duodiodă realizează de-tecfia ambelor alternanfe, iar tensiunea detectată de joasă frecvenfă se aplică grilei secfiunii triodă, care o amplifică. Detecfia cu diodă e lineară, dacă semnalul la intrare [are 0 amplitudine suficient de mare (peste 1 —2 V) şi e pătratică, dacă semnalul la intrare are amplitudine mică. La receptoarele de radiodifuziune, pentru a evita distorsiunile, detectorul cu diodă q folosit lineară. Detectorul cu triodă foloseşte o triodă care lucrează în jurul unui punct de funcfionare situat, fie în curbura caracteristicii grilei, fie în curbura caracteristicii anodului; în primul caz, detecfia se numeşte anodică, iar în al doilea caz, detecfie de grilă. La detecfia anodică (v. fig. IV) se aplică grilei o tensiune de polarizare, suficientă pentru a anula curentul anoc'ic, de WW\rJ^E totdeauna în regimul de defecfie 17* Defecfor de raporf 260 Detecţie obicei cu ajutorul unei pile electrice Pg (v. fig. V). Tensiunea de înaltă frecventă modulată, suprapusă peste tensiunea de V/. Caracterisfica de grilă a unei friode* şi catodul triodei, e ampli- IV. Caracteristica tensiune de grilă-curent anodic a unei triode. polarizare a grilei, produce o variaţie a curentului anodic, care conţine, din cauza nelinearităfii caracteristicii anodice a triodei, şl o componentă sensibii egală cu tensiunea modulatoare a semnalului aplicat. Detecţia de grilă (v. fig. V/) poate fi asimilată cu o detecfie prin diodă, grila avînd, în acest caz, rolul anodului diodei, trioda putînd fi considerată formată ain-tr-o diodă detectoare şi o triodă amplificatoare. Pentru ca grila să poată îndeplini rolul de anod, trebuie să se găsească Ia o anumită tensiune de polarizare, nulă sau uşor pozitivă. Tensiunea de joasă frecvenţă, detectată, dintre gri ficafă în mod obişnuit de secţiunea triodă a tubului. Unul dintre montajele cele mai obişnuite e reprezentat în fig. VIL Detecţia prin grilă, mult mai sensibilă decît detecţia anodică, dă, în general, distorsiuni mult mai mari, şi e folosită în special la aparatele radioreceptoare populare. Lampa triodă utilizată în montaj de detecţie pe grilă a fost numită iniţial audion. Detectorul cu penfodă foloseşte o pentodă care lucrează în jurul unui punct de funcţionare situat, fie în curbura caracteristicii ig — f(ug), fie în curbura caracteristicii ia — Kug). Are proprietăţi generale analoge detectorului cu triodă. Detectorul cu elecfrolit se bazează pe caracteristica nelineară a unui sistem de doi electrozi adecvaţi, introduşi într-o soluţie electrolitică, şi între cari se stabileşte o tensiune electrică continuă mai joasă decît tensiunea de descompunere electrolitică (v. fig. VIU). sub influenţa cîmpului magnetic de înaltă frecvenţă şi cu amplitudinea modulată, care e produs de curentul ce trece printr-o primă bobină şi e suprapus unui cîmp de magneli-zare continuă. Variaţia corespunzătoare a mărimilor de stare magnetică induce o impulsie de curent într-o a doua bobină, legată la un receptor telefonic. Detectorul are un fir de oţel moale, fără fine, care e mişcat uniform peste două role de un mecanism de ceasornic, şi trece, într-un anumit Ioc, prin cele două bobine (v. fig. IX). Nu se mai foloseşte în radio-tehnică. 1. Defecfor de raporf. Te/c.: Sin. Discriminator de raport (v. sub Discriminator). 2. Detecţie, pl. detecţii. 1. Tehn.: Sin. Detectare (v.). 3. ~ electromagnetică: Sin. Detectare radioelecfrică (v.). 4. Detecţie. 2. Te/c.: Demodulaţia (v.) oscilaţiilor modulate în amplitudine. Se efectuează cu ajutorul unui circuit electric nelinear, numit defecfor (v. Detector 2). în cel mai simplu caz, detectorul e un dipol nelinear a cărui caracteristică tensiune-curent e reprezentată în fig. / a. VII. Triodă cu detector în curbura caracteristicii tensiune de griiă-curent anodic. VIII. Detector cu electroiit. * IX. Detector magnetic. Detectorul magnetic se bazează pe micşorarea isterezisului şi a cîmpului coercitiv al unui corp feromagnetic, a) caracteristica detectorului; b) tensiunea aplicată; c) curent redresat; d) curent mijlociu detectat; e) componenta variabilă a curentului redresat. Fig. I b, c reprezintă construcţia curbei curentului admis de un astfel de detector sub acţiunea unei tensiuni modulate um, suprapusă peste o tensiune de polarizare Upi care stabileşte punctul mijlociu de funcţionare în regiunea de mare curbură a caracteristicii. Curentul admis de detector e suma dintre o valoare de repaus Ip, care corespunde tensiunii de polarizaţie şi dintre valoarea variabilă iv, ale cărei valori medii, pe un număr mic de perioade, reprezintă curentul detectat Ai, cu mersul în timp asemănător cu al semnalului modulator. Curentul detectat fiind de joasă frecvenţă, poate acţiona un receptor cu inerţie (receptor telefonic sau telegrafic, paleta unui aparat înregistrator, etc.). în cazul general, caracteristica de transfer a detectorului se poate exprima printr-o serie de puteri de forma A2y2L+ * • • + An/\^--------* Detecfie fotografică 261 Detergent unde y2 e mărimea (tensiune sau curent) obtinută Ia ieşirea circuitului nelinear,- y\ e mărimea (tensiune sau curent) introdusă la intrare, iar Aq, A\, . .. sînt constante. Dacă ia intrare se aplică o oscilaţie modulată în amplitudine, de exemplu cu un semnal sinusoidal de forma yi — F(1 -f m sin &£) sin cat, la ieşire se obţin o serie de componente de frecvenfele: 0; co; 2co; co + y; co —2; Q; 2Q şi altele analoge; dintre acestea, componenta de frecvenfă Q e cea corespunzătoare semnalului modulator. Deoarece apar însă şi componente de frecvente 2^, 3&, . . . , cari nu pot fi, în general, separate de componenta de frecvenfă Q, detecfia introduce distorsiuni nelineare. Raportul dintre amplitudinea componentei de frecvenfă Q la ieşirea detectorului şi mărimea mY se numeşte eficienţa detecţiei (sin. nerecomandat: randamentul detecfiei); acest termen se utilizează de obicei numai cînd detecfia se realizează cu ajutorul unui circuit pasiv. Dacă în seria de mai sus termenii de gradul al treilea şi mai mare pot fi neglijaţi, detecfia se numeşte p ă t r a t i c ă sau paraboiică. Detecţia pătratică introduce distorsiuni cu atît mai mari, cu cît gradul de modulaţie rh e mai mare; în schimb, asigură detecţia fără distorsiuni a semnalelor cu o bandă laterală unică. Caracteristicile nelineare obişnuite ale detectoarelor realizează o detecfie pătratică în cazul semnalelor de amplitudini mici. în cazul în care caracteristica de transfer poate fi aproximată printr-o linie frîntă, detecţia se numeşte lineară. Detecţia lineară e lipsită de distorsiuni, cu excepţia semnalelor cu o singură bandă laterală. Cel mai simplu caz e acela în care caracteristica de transfer are forma din fig. II, cînd procesul de detecţie e analog cu cel de redresare. Dacă la ieşirea detectorului se conectează un condensator de capacitate convenabil aleasă, tensiunea Ia bornele sale va urmări aproape exact înfăşurătoarea tensiunii de înaltă frecvenţă modulate în amplitudine; în acest caz, detecţia se numeşte de anvelopă sau de vîrf. Caracteristicile nelineare obişnuite ale detectoarelor realizează cazul semnalelor ll. Caracteristică de transfer care asigură detecfia prin redresare. o detecţie practic lineară Tn cazul semnalelor de amplitudini suficient de mari. Pentru a obţine o detecţie lineară se amplifică în prealabil semnalul de frecvenţă înaltă (de ex. în etajele de medie frecvenţă ale receptoarelor radio). î. Detecfie fotografică. C/nem.; Distorsiune nelineară produsă la prelucrarea fotografică a unei pelicule de deplasarea liniei medii a unei înregistrări sonore cu suprafaţă variabilă. Ea e datorită difuziunii, în stratul fotografic, a luminii .folosite la înregistrare, ceea ce provoacă o dilataţie a con-turelor ascuţite ale înregistrării fotografice. La frecvenţe joase, cele două jumătăţi de undă sînt simetrice faţă de linia de zero a înregistrării. Cu cît frecvenţa creşte, cu atît se constată o micşorare a amplitudinii înregistrate şi, în acelaşi timp, o deplasare a liniei medii, ajun-gînd la un moment dat ca întreaga sinusoidă să se găsească de aceeaşi parte a liniei de zero. La frecvenţe şl mai în alte se poate ca, datorită difuziunii, înregistrarea să dispară complet, rămînînd numai deplasarea liniei mediane. Această deplasare a liniei mediane e echivalentă cu o componentă de curent continuu obţinută prin detecţie şi la apariţia ei se aude un zgomot ca o pocnitură. Manifestîndu-se numai la frecvenţe înalte (4000---6000 Hz), acest efect afectează atît înregistrarea de vorbire cît şi cea de muzică, în măsura în care conţin frecvenţe din acest domeniu. Consonantele siflante cuprinse în cuvinte sînt însoţite de un şuierat supărător caracteristic efectului de detecţie fotografică. La muzică, efectul de detecţie fotografică se resimte mai puţin şi numai Ia frecvenţe mai înalte. Efectul de detecţie fotografică depinde şl de cantitatea de iluminare folosită la înregistrare. La iluminări slabe, cari dau înnegriri mici, efectul de detecfie fotografică scade, ajun-gînd ca, la anumite valori ale densităţii, să dispară complet. Fasciculul de lumină folosit la înregistrare pătrunde în stratul de emulsie cu atît mai pufin, cu cît lungimea sa de undă e mai mică. Pentru a micşora difuziunea se tinde către o acfiune superficială, care poate fi obfinută de lumina cu lungime de undă scurtă (lumina ultravioletă). De aceea, Ia înregistrare şi la copiere se foloseşte un filtru ultraviolet, ceea ce micşorează mult efectul ^de^defecţie fotografică. Efectul de detecfie fotografică depinde şî de caracteristicile peliculei folosite. Din cele două diagrame cari ur- 1 2 Densitatea fui o grafică a , b Detecfie fotografică. a) peliculă cu contrast mediu; b) peliculă cu contrast foarte mare. mează rezultă dependenţa efectului de detecfie fotografică de frecvenfă, de înnegrirea obfinută şi de materialul folosit. La copiere, efectul de detecţie fotografică se produce în sensul opus, astfel încît efeciul de defecfie fotografică din negativ se poate compensa cu cel din pozitiv. Penfru o anumită înnegrire a unui material negativ corespunde o singură înnegrire în pozitiv, care dă compensarea optimă (minimul de efect de detecţie fotografică). Valori mai mari sau mai mici pentru copia pozitivă dau o compensare incompletă. De obicei, înnegrirea fonogramei pozitive e stabilită la o anumită valoare, după condifiile de exploatare, iar în negativ se alege acea înnegrire care corespunde compensării optime. Determinarea obiectivă a înnegririi optime şi, deci, a iluminării necesare pentru aceasta, se face prin metoda celor două frecvenţe (v.). 2. Defensionare. 1. Bef.: Operaţia de desprindere a armaturilor unei piese de beton pretensionat (cabluri, bare, coarde) din dispozitivul de realizare a tensionării acestora. Se efectuează, în general, la pretensionarea realizată prin pre-întindere şi, uneori, la pretensionarea realizată prin post-întindere. V. şl sub Pretensionare. 3. Defensionare. 2. Mefg.: Eliminarea parţială sau totală a tensiunilor proprii dintr-o piesă metalică, provenite din turnare ori provocate de prelucrări mecanice sau de tratamente termice; se realizează, fie pe cale naturală — prin menţinerea pieselor în depozit 1—6 luni înainte de utilizare, ■— fie printr-o recoacere de defensionare (v. sub Recoacere), numită uneori numai defensionare. 4. recoacere de Mefg. V. sub Recoacere. 5. Detentă, pl. detente. Fiz., Chim., Tehn.: Sin. Expansiune (v.). e. Detergent, pl. defergenfi. Chim. fiz., Ind. chim.: Produs care, disolvat în apă, are proprietatea, fie de a curăţi Detergent 262 Detergent obiecte acoperite cu un strat de grăsime, fie de a avea funcţiunea de agent de emulsionare, de dispersare sau de udare. Detergenţii au proprietatea de a micşora tensiunea superficială a apei şi, deci, de a mări puterea de udare, de spumare, de dispersiune (emulsionare), de curăţire şi de spălare. Aceeaşi substanţă poate îndeplini una sau mai multe dintre aceste funcţiuni. Aceste proprietăţi ale detergenţilor se datoresc structurii moleculei lor, care e constituită dintr-o grupare polară, hidrofilă (de tipul —COOMe, —S03H, etc.), legată de un rest hidrocarbonat, hidrofob (de obicei un lanţ parafinic cu 12---18 atomi de carbon în moleculă, mai rar un radical aromatic sau alchilaromatic). Gruparea polară poate fi, fie fixată la mijlocul unei catene (de ex. în cazul esterilor acidului sulfosuccinic), fie la o extremitate a moleculei. Ultimele produse au o activitate detergentă mai mare. După natura grupărilor polare, detergenţii se împart în: detergenţi anionactivi sau anionici, în cari radicalul hidrofob e încărcat negativ; detergenţi cationactivi sau cationici, în cari radicalul hidrofob e încărcat pozitiv (săpunuri inverse), şi detergenţi neionici, cari nu conţin grupări ionice în moleculă, dar îşi datoresc solubilitatea efectului combinat al unui număr de grupări slab solubilizante, cum sînt grupările hidroxilice sau eterice. Ca materie primă pentru fabricarea detergenţilor servesc grăsimile, vegetale sau animale, şi hidrocarburile cu 12---18 atomi de carbon, în special anumite fracţiuni de petrol sau obţinute la hidrogenarea cărbunilor. Clasa detergenţilor anionactivi e cea mai bogată, atît ca sortimente, cît şi ca producţie şi varietate de întrebuinţări. Această clasă cuprinde numeroase subclase. — Săpunurile din acizi graşi naturali sau sintetici, săpunurile naftenice, etc. — şi esterii sulfurici ai uleiurilor vegetale şi ai acizilor graşi, cu formula generală R—CH—COCM', în care I OSOsM M reprezintă un atom de H, Na, K, sau NH4, iar M', un atom de H, un rest de glicerină, sau de alcool inferior. Aceste produse se obţin prin acţiunea acidului sulfuric, a acidului clorsulfonic sau a anhidridei sulfurice asupra uleiurilor vegetale sau asupra grăsimilor animale, cari conţin, în moleculă, oxiacizi sau acizi nesaturaţi. Esterii obţinuţi se neutralizează cu hidroxizi alcalini, obţinîndu-se produse solubile în apă. Cele mai cunoscute produse sînt uleiul de roşu turcesc (esterul sulfuric al uleiului de ricin) şi săpunul „Monopol". — Sulfaţi ai alcoolilor primari sau secundari C^'-Cis (do-decilic, tetradecilic, hexadecilic, etc.) fac de asemenea parte dintre detergenţii anionactivi. Prin acţiunea acidului sulfuric asupra alcoolilor primari superiori se obţin, pe lîngă esterii sulfurici respectivi, şl derivaţi sulfonici. Prin acţiunea acidului sulfuric asupra olefinelor se obţin sulf aţii alcoolilor secundari respectivi, cari au excelente proprietăţi tensioactive. Ca sursă de olefine se întrebuinţează fracţiuni de petrol. Sulfonaţii acizi se neutralizează cu alcalii; produsele sînt purificate prin extracţie cu solvenţi şi sînt comercializate sub formă lichidă, de pastă, sau uscate. Produse mai cunoscute din aceste categorii sînt: Gardinolul şi Teepolul. Această clasă de detergenţi e cea mai răspîndifă, şi are utilizări menajere şi industriale. — Alchilsulfonaţii, de asemenea anionactivi, se obţin prin sulfoclorurarea hidrocarburilor parafinice, în prezenţa luminii şi a unui promotor. Ca materie primă serveşte o fracţiune parafinoasă C^-’-Cig cu p.f. 230*"320°. Aceste produse sînt cunoscute^ sub numele de mersoli, iar sărurile lor de sodiu (solubile în apă) se numesc mersolaţi. -- Derivaţii alchilarilsuIfonici sînt unii dintre cei mai răs-pîndiţi detergenţi^ sintetici, datorită costului mic de fabricaţie şi faptului că, prin modificări de structură, li se pot varia proprietăţile. Ei sînt constituiţi dintr-un nucleu aromatic şi din una sau mai multe catene alifatice cu lungime variabilă. Se folosesc alchilariIsuIfonaţi inferiori cu catene scurte, dintre cari cei mai reprezentativi sînt necalii, Alcanolul, etc. (cari sînt dialchilnaftalensulfonaţi, cu 3-»4 atomi de carbon), cunoscuţi ca foarte buni muianţi şi emulgatori (la polimerizări în emulsie), şi alchilbenzensuifonaţii (cu 12—15 atonii de carbon în moleculă), cari au o putere de spălare de acelaşi ordin ca a săpunului. Fabricarea alchilbenzensulfonaţilor cuprinde trei faze: alchilarea, sulfonarea şi neutralizarea. Alchilarea benzenului se face cu olefine (catalizator: acid sulfuric sau fosforic), sau cu derivaţi cloruraţi (catalizator: clorură de aluminiu). Ca surse de olefine servesc fracţiuni petroliere Ci2"*Ci5 produse prin cracare sau provenite de la hidrogenarea cărbunilor (procedeul Fischer-Tropsch) şi polimeri ai olefinelor inferioare (în special tetramerul propilenei). Cel mai folosit catalizator de alchilare e acidul sulfuric. Derivaţii cloruraţi se condensează cu benzenul după reacţia Friedel-Crafts, cu clorură de aluminiu lucrînd la temperaturi joase. Se lucrează cu un exces ele benzen, pentru a evita formarea de derivaţi dialchilaţi. Produsul de reacţie e izolat prin distilare în vid. Sulfonarea derivaţilor alchilbenzenici, cunoscuţi şî sub numele de Kerilbenzen, se face cu acid sulfuric monohidrat sau cu oleum. Neutralizarea se face tratînd derivatul sulfonic cu leşie de hidroxid de sodiu, obţinîndu-se sarea de sodiu respectivă. Afară de benzen s-au mai folosit ca nuclee aromatice şî toluen, xilen, difenil, etc. Derivaţii alehilariIsulfonici au o foarte bună acţiune detergentă şi sînt folosiţi fie ca atare, fie în amestec cu alţi agenţi activi de suprafaţă. Cei mai cunoscuţi în comerţ sînt: Necal, Eunaftol, Leonil, Alcanol, Noconol, Santomerse, dodecilbenzen-sulfonat, Oranit, Ultrawet, Sulfax, etc. — Sulfonaţi din petrol se obţin prin sulfonarea unor anumite fracţiuni de motorină sau de ulei spindel. Cei mai cunoscuţi sînt Contactul Petrov sau Contactul T şi detergentul Vega. Ei sînt folosiţi ca dezemulsionanţi pentru ţiţei, la scindarea grăsimilor, ca emulgatori pentru uleiul de tors şi la fabricarea uleiurilor solubile (uleiuri pentru burghie, uleiuri horticole). — Produse de condensare a acizilor graşi se obţin prin reacţia dintre un acid gras (oleic) şi un acid oxisulfonic ali-fatic (isetionic), dînd produse de tipurile Igepon A, AP, sau din reacţia acizilor graşi cu acizi aminosulfonici alifatici (N-metiltaurina), obţinîndu-se produse de tipul IgeponT. Aceste produse sînt folosite în prezenţa ionilor de calciu şi de magneziu din apă, rezistînd bine la acizi şi la baze. Au foarte bune calităţi de spălare, spumare, curăţire şi udare. Clasa detergenţilor cationactivi, numiţi şi săpunuri inverse, e formată, în general, cin săruri cuaternare de amoniu, conţinînd un atom de azot pentavalent. Au formula generală [RR'R',R,,,R"',N]+ Ac*. Anionul e de obicei CI* sau Br*. Ca sursă de grupări hidrofobe servesc ac:zii graşi şi alcoolii. Din punctul de vedere al tonajului, agenţii cationactivi reprezintă o proporţie foarte mică faţă de cei anion-activi. Se folosesc ca: dezinfectante, fungicide şi germicide, la apretarea mătăsii şi a bumbacului, la fixarea coloranţilor direcţi şi la impermeabilizarea ţesăturilor. Cei mai cunoscuţi au următoarele numiri comerciale: Zefiran, Textin, Velan, Zelan, Soromin DB. Clasa agenţilor n e i o n i c i conţine substanţe cari nu au grupări ionizate în moleculă. Din această cauză, acţiunea lor detergentă e independentă de exponentul de hidrogen al soluţiei. Solubilitatea acestor compuşi, cari în apă nu se disociază, e datorită prezenţei grupărilor hidroxilice şi eterice, solubilizante. Cei mai importanţi sînt esterii acizilor graşi cu alcooli polihidroxilici, insolubili în apă, dar solubili în ulei, emulgatori foarte buni pentru emulsii apă-ulei, — cum şi pro-duşii de condensare ai acizilor, alcoolilor sau fenolilor cu oxid Determinant 263 Determinant de etilena. Adifia oxidului de etilena Ia alcooli se face în prezenfa de catalizatori alcalini, la presiuni şi temperaturi moderate. Ei au formula generală ROCH^CCh^OCh^Ch^OH. Proprietăfile produsului (solubilitate, efect de suprafafă) depind de raportul dintre grupările eterice (oxid de etilenă) şi radicalul de hidrocarbură. Aceşti agenfi sînt solubili în apă. Agenfii neionici au stabilitate fafă de solufii saline de săruri ale metalelor alcalino-pămîntoase şi grele, superioară produşilor ionici. Ei sînt stabili la acizi şi la alcooli şi pot fi folosifi împreună cu agenţi ionici, fără să sufere vreo modificare. Cei mai cunos-cufi sînt: Leonil FFO (din (3-naftol şi oxid de etilenă), Emulfor (din acid oleic). Agenfii neionici reprezintă circa 10% din producfia totală de detergenfi, dar producfia lor e în continuă creştere. Detergenţii întrebuinfafi în industria alimentara nu trebuie să fie toxici sau dăunători sănătăfii şi nici nu trebuie să producă alterarea directă sau indirectă a mirosului, a gustului şi a valorii nutritive *,a alimentelor; nu trebuie să corodeze sau să atace diferitele materiale ale inventarului industrial din industria alimentară (metale, lemn, cauciuc, vopsele, emailuri, mase plastice, sticlă, marmură, şamotă, etc.); trebuie să aibă bune proprie-tăfi detergente şi bactericide, iar aceste proprietăfi trebuie să fie stabile la diferite valori ale pH, la diferite temperaturi şi la modificările acestora în mediu alcalin şi acid; detergentul nu trebuie să precipite calciul şi magneziul din apa dură. Adausul lor în preparatele sanitare trebuie să mărească pe cît posibil efectul detergent şi dezinfectant al acestora. Sin. Agenfi activi de suprafafă (v.), Agenfi capilar-activi. i. Determinant, pl. determinanfi. Mat.: Polinom ordonat şi omogen de gradul n, construit cu n2 argumente aik, (i, k— 1, 2,...,«), reale sau complexe, cari sînt elemente ale unei matrice pătrate *11 *12* ' '•*1 n (1) a2\ *22 * ‘*2 n - an\ *»2* * *ann- Pentru construirea determinantului se consideră produse de forma kl • • ■ a^, unde O'i, i2, • • •, «„), {kh k2, • • •, k„) sînt două permutări arbitrare formate cu numerele 1, 2,* • •, n, cari confin cîte un singur element din fiecare linie şi cîte un singur element din fiecare coloană din matrice, se notează cu I(y^1/2 i suma dintre numărul de inversiuni ale celor \hkr"K} două permutări şi se normează fiecare produs cu factorul (-1) ky kj , care e invariant fată de toate ordonările posi- bile ale factorilor a,- l în produs. Polinomul obfinut din ct*ct însumarea tuturor acestor produse normate, cari se pot forma cu elementele matricei, adică se numeşte determinantul de ordinul n asociat matricei şi se notează *12 * ‘ a22' ' au *21 •a- *n\ un2 A=\aik\, (i, k — \, 2, - • n). Din cauza invarianfei factorilor de normare, expresia determinantului se poate calcula şj cu formulele ^=L(-1) % 1 lnkn CU Polinomul are n\ termeni, printre cari există termenul principal &\1 ^22 ’ * * *## ’ format cu elementele situate pe diagonala principală (diagonala care porneşte de la elementul a\\) a matricei, şi termenul 2 ( — 1) a\na2, (»~1)‘ "an\ • rezultat din produsul termenilor situafi pe diagonala secundară. Două elemente cari ocupă pozifii simetrice fafă de diagonala principală: aik, aki, se numesc elemente conjugate. Un determinant de ordinul n îşi păstrează valoarea, cînd liniile devin coloane, şi invers: *11 *12* * ‘ **1» *11 *21 * * ‘an\ *21 *22*' ’ * *2« = *12 *22* ‘ **»2 an\ ann *1» *2n ' **»« Determinantul se reproduce normat cu —1, dacă se permută două şiruri paralele; el e deci un polinom antisimetric în raport cu şirurile paralele. Dacă toate elementele unui şir sînt nule, determinantul e nul. Dacă toate elementele situate de o aceeaşi parte a diagonalei principale, respectiv a diagonalei secundare, sînt nule, valoarea determinantului e egală, în primul caz, cu termenul principal, iar în al doilea caz, cu ■ #(»-1) 2 (~ 1) *1»*2, (»—1)* * **»1 ’ Dacă toate elementele unui şir sînt înmulfite cu un acelaşi factor, valoarea determinantului se înmulfeşte cu acest factor. Un determinant care are două şiruri paralele identice e nul. Dacă elementele unui şir se obfin printr-o aceeaşi com-binafie lineară aik~hai\ + * * * +^-i*i, k-\ +^k+\ai, k+\ + * ‘ • +Kain * (&= 1, 2,‘ • •, ri) de două sau de mai multe şiruri paralele, determinantul e nul. Valoarea unui determinant nu se schimbă, dacă se adaugă elementelor unui şir o aceeaşi combinafie lineară formată cu elementele unora sau ale mai multor şiruri paralele cu el. Dacă fiecare element al unui şir e o sumă de p numere P aik (a) a=1 determinantul se exprimă ca sumă de p determinanfi a=1 unde *11 12 <$• *%\ >) «2 ‘ Determinant 264 Determinant Reciproc, o sumă de p determinanfi de ordinul n, avînd n~ 1 şiruri paralele comune, se poate pune sub forma unui determinant unic de ordin n care confine aceste n — 1 şiruri.— Determinantul de ordin m asociat unei matrice pătrate formate din matricea (1) cu elementele comune la m linii şi m coloane se numeşte determinant minor sau minorul de ordin m al determinantului A. Un minor se numeşte principal, dacă diagonala sa principală e formată cu elemente principale ale matricei. Numărul tuturor minorilor unui determinant de ordinul n e egal cu (n \2Tn {n-1)- • +1)12 \m) 1.2 ...w J' dintre cari ( n\ __n {n— î)* • •(?? —w-M) \m)~ 1 *2* • • w sînt minori principali. Notînd cu nM-1) 2 /(».)/(«*)•••/(<».). coi,co2»'"(cow fiind cele n rădăcini de ordin n ale unităfii. Sin. Circulant, Determinant circular. Deferminanf circular: Sin. Determinant ciclic (v.). Determinant de prelungire: Fiecare dintre deferminanfii de ordinul n-\~p, obfinufi dintr-un determinant dat deordinul n, A = \&ik\ Pr>n adăugarea a plinii şi a/?coloane. Determinant Fredholm.V. sub Determinant infinit. Determinant funcţional: Sin. Jacobian (v. sub Determinant). Determinant Gram: Determinantul simetric de ordinul m (xi , *l) (*i, x2)---(xt, xm) g(XI,X2l---,xm)= .(^:.X2);;;(X2'xj (*„ . Xl) (xm , x2) asociat unui sistem.de m vectori xk~~{Xk\' xk2 » ‘ ’ ’1 xkn)’ dintr-un spafiu vectorial cu n dimensiuni, unde n (xi ’ 5 xiaXkjL= (Xk ’x î) a=-1 e produsul interior al vectorilor xi, xk. Determinantul e pozitiv dacă vectorii x{{i= 1,2,-”,m)sînt linear independenţi şi e nul dacă vectorii sînt linear dependenfi. Un determinant Gram se asociază şi unui sistem de m funcfiuni reale /*•(*), (î= 1, 2,-, m), continue într-un interval comun [a, b]. Considerînd integrala definită (xm■ *») (/»./*)= f fi(x)fk(x) dx-J a numită produs interior al funcţiunilor /*(*), fk(x),se construieşte determinantul Gram (/l f fl) {fl , $2) * * * (/1 , fm) g(/2:../.lî..(/f:./f);;-(/2'fm) (fm< fi) (fm 1 f2)'•'(fm, fm) Acest determinant e pozitiv dacă funcfiunile /,• sînt linear independente în [a, b] şi e nul dacă ele sînt linear dependente. Determinant Hankel: Sin.Determinantotorsimetric(v.). Determinant 266 Determinant Determinant Hermite: Determinant pentru care perechile de elemente conjugate sînt formate din numere complexe conjugate aik=aki< Elementele diagonalei principale sînt numere reale. Determinantul reciproc ai unui determinant Hermite e de acelaşi tip. Dacă toate elementele a^ sînt reale, determinantul e simetric, iar dacă aik sînt numere pur imaginare: aik~*aiki determinantul e egal cu produsul dintre in şi determinantul antisimetric: A' = \aik\, «k^-a'ki)- H e s s i a n: Determinant simetric de ordinul n asociat unei funcţiuni / (xi, x2,•■•,*„) de n argumente: Scriind tabloul elementelor aik sub forma 1-Mii, ^12 i ^13» * ' * a2\ f 1 + <*22 , ^23 5 * ' * ^31 , ^3?» 1 +^33f' * * şi dacă seria ^ll4-(^12 + ^2l) + (^l3 + ^22 + ^3l)4" e absolut convergentă, determinantul infinit 1 -f an a\2 ^13' * <*21 1 ~f" <*22 *23' * ’ ag\ a%2 1 4* <*33* * ‘ A — H- m C)*/ Q)Xk El e jacobianul celor n derivate parfiale de primul ordin Şl dx- , (i= 1, 2,"-,n) ale funcfiunii considerate. Dacă / e o formă algebrică, anularea hessianului reprezintă o condifie necesară pentru ca forma / să poată fi transformată, printr-o substitufie lineară şi omogenă, într-o formă cu un număr de argumente mai mic decît n. Determinant infinit: Determinantul A = aîl <*12’4 a2i a22• • există şi se numeşte determinant normal. Produsul a doi determinanfi infinifi normali se efectuează după regula privitoare la produsul a doi determinanfi finiji. Pentru aceşti determinanfi normali se pot extinde nofiunea de minor şi regula de dezvoltare a lui Laplace. Un exemplu de determinant infinit e determinantul de tip Fredho/m, asociat unei funcţiuni reale de două argumente f (x,y), continuă în domeniul (D), avînd ca frontieră pătratul x = 0, x=1; y = 0, y= 1. Se consideră valorile aik=—fixi>yk)• unde (xt, yk) e centrul pătratului (djk), care face parte din refeaua de pătrate cu care e acoperit (D), prin dreptele x==±, y = A. («, 0 = 1,2,-.n-\), n n n fiind un întreg pozitiv arbitrar de mare. Determinantul devine: *11 *12 *21 *22 »**’i An~ *11 *1» *»1 ann £»=1 + Tj f{x‘ i definit prin A~ lim An, unde An sînt termenii unui şir simplu n~> co infinit convergent: At=au t A2~ construit cu elementele unui şir dublu infinit aik ,(i,k= 1, 2,-‘). Unele proprietăfi ale determinanfilor finifi rămîn valabile şl în cazul determinanfilor infinifi: Un determinant infinit îşi păstrează valoarea cînd liniile devin coloane, şi invers. Determinantul infinit obfinut din A prin permutarea a două şiruri paralele e egal cu —A. Deci un determinant infinit e nul dacă două şiruri coincid în elementele lor. înmulfind elementele unui şir cu un acelaşi factor X, determinantul obfinut e egal cu XA. Rezultă că dacă în tabloul dublu infinit » <*12f *13‘ • * <*21» *22, *23* • ' D„= 1 12 1+^22*** u2n ‘1 + *«« un2 f{xityt), /(*,-, y*) f(xk,y,), f{xk yk) + + ...+l f{xv , y\)-- ■ f{x\, y„) n /(*» ■ i(x„, y„) Dacă n creşte nemărginit, determinantul Dn formează un şir convergent avînd ca limită determinantul infinit: notat , *2r--xp\ ,XU X2’"'XpJ f(xI ,*,)• • •{{x\ ,xp) Kxp,x^y * f^Xp ,Xp) elementele unui şir sînt toate nule, determinantuljnfinit există şi e egal cu zero. Daca elementele tuturor şirurilor paralele se înmulfesc respectiv cu X\, X2,"•# determinantul infinit se reproduce înmulfit cu lim dacă această limită există. »->oo Dacă elementelor unui şir li se adaugă elementele unui şir paralel, normate cu un acelaşi factor X, valoarea lui A nu se schimbă. unde s-a notat f Determinantul infinit D se numeşte determinantul lui Fredholm asociat funcfiunii f (x,;y) în domeniul (Z)). El e egal cu determinantul lui Fredholm asociat funcfiunii f(y,x) în acelaşi domeniu. Dacă f\{x,y), f2(x,y) sînt două funcfiuni continue în (D), produsul determinanfilor lui Fredholm asociafi acestor două funcfiuni e tot un determinant Fredholm asociat funcfiunii 1 f(x,y)= h (x,y)+h (y,*)+ j/i (x,t) ft (t,y) df. o Determinant 267 Determinant J a c o b i a n: Determinant de ordin n asociat unui sistem de n funcfiuni yi=fi(x l,x2,"-xn), (i=\,2-n) de n argumente: 8/i Mi S/i /= Difufto-'-fn) D[x\, X<2, * * * X^j 0*1 0*2 dxn c>/« 5/» e)*2 .a/j, C>** Anularea identică a jacobianului într-un domeniu (D) al valorilor (#1, X2,'",xn) reprezintă condifia necesară şi suficientă pentru ca funcfiunile fi să fie dependente în (D), adică să verifice identic o relafie de forma f (n. y2,'".y„)=o. Dacă D {yu y2.-• ■ ,yn) D(xi,x2,- ••,*„) în (D), funcfiunile yi sînt invertibile în acest domeniu, adică e posibilă determinarea argumentelor xi ca funcfiuni univoce de yi, Xi=xi(yi;y£r--,yn). (*=1. 2,* şi există relafia D(yir--yn) •n), D{x\,'"Xn) •yn) = 1. al\ + ai\ak\+ai2 ak2+'" + ain akn=zQ> (i=1, 2,- •-,n) (i^k] i, k~\r • •,«). *W + *2i+# a\k + a2i a2k+' ' ■A. Produsul a doi determinanfi ortogonali e un determinant ortogonal. Ecuaţia f11-* a\2 ’ *a\n f21 a22-x> ' ’ a2n = 0, ln\ an2 * 'ann~X numită ecuafia caracteristică asociată unui determinant ortogonal, e reciprocă şi nu are alte rădăcini reale decît valorile -f 1 şi — 1. Rădăcinile complexe au modulul egal cu unitatea. Deoarece între cele n2 elemente aik există \ reiat*’* i{n~ 1) elementele pot fi exprimate în funcfiune de argumente independente. Determinant or tos i me tr i c: Determinantul simetric D(xi • • •xn) D(yi,-în general, unei transformări xi~xi{th t2---tn), (j=1,2,-«-w) îi e asociată relafia D {yh yr • -yn) (yi, yr • -ytl) D (*i, x2-* -xn) D{xltx2"-xn) D (t\, t2'"tn) Determinant minor. V. sub Determinant. Determinant normal, V. sub Determinant infinit. Determinant ortogonal: Determinant de ordinul n, ale cărui elemente — considerate pe linii — verifică relaţiile 2 ao ar- 'an—1 a\ (X 2 * * ’ an an—\ an ‘ a2n—2 pus su b forma: A(o0) A<]> A(? • • A (»—1) n- 1 A(l> a(22> A(|> LX n Din existenfa acestor relafii rezultă existenfa unor relafii asemănătoare între elementele aik considerate pe coloane: '*4^=1, 0=î» 2,•••,«) 4^nk~ ^ î i 2, • • •, ft). Substitufia lineară: yt = ai 1 *1 +ai2x2+--+ainxn, (i= 1, 2,•••*»), formată cu elementele aik ale unui determinant ortogonal, e caracterizată de invarianfa sumei pătratelor argumentelor: y2i+yh— +yl=x \+xl-• • +xl- Un determinant ortogonal e egal fie cu -H, fie cu —1 şi orice minor al lui e egal cu produsul dintre complementul său algebric şi A: bmA _ A(:r;> a? a^-am unde: A*o) = ao. ^\=ai-a0 A'^-*.. A(2)=A(2)-A, cari sînt relativ prime cu p, valoarea lui A e dată de ^=tp(1)(p(2)---k): v {a\- * * *n) ~ - *k) = (an~an~ 1) (an ~ an~ 2) * Pătratul acestui determinant e discriminantul (v.) ecuafiei algebrice de gradul n, ale cărei rădăcini sînt numerele El poate fi pus sub forma unui determinant orfosimefric: V*{av So Sv '•^-1 an) = Si S2 * ■ Sn-1 V- ' '$2n~2 unde (* = 0' 1,***,2rc~2). O generalizare a determinantului lui Vandermonde o formează determinantul 11 1 h (<*i) /i (^2) • • • /1 (*») y (h-fn-S \ _ \al'"an~\ I anJ unde (<*1) (a2) • • fi(x) = ci0 + cu x+---------------1-cux\ (i— 1, 2,- • •»—l) 1 22 c#-1 » Ln* care e egal cu produsul \ = V{av--a\c. Determinant Wronski: Determinant de ordin n asociat unui sistem de n funcfiuni y\, y2, ••* ,yn de o aceeaşi variabilă x, derivabile pînă la ordinul (w—1) incluziv într-un interval comun [a, b]: y\ y2 '-'yn y\ y'2 '-yh yf" .ylr"-ylr" Anularea lui exprimă condifia necesară ca funcfiunile să fie linear dependente în [a, b], adică să existe cel pufin o relafie omogenă de forma ciyi+c2y2+ • * • +cnyn=0, coeficienţii ci fiind constanţi şi nu foţi nuli. Dacă în [a, b] determinantul Wronski W{y,---yn_,\ (»> 1), nu se anulează, iar determinantul u?(yr’-y„-u yJ e identic nul, funcţiunile y\***yn sînt linear dependente, existînd o relaţie de dependenţă de forma yn=c 1 y, + '--+c«-iyn-f Dacă funcţiunile yi sînt funcţiuni analitice, anularea lui W(y\' • -yn) e şi o condiţie suficientă pentru existenţa dependenţei lineare. Dacă funcţiunile yi admit derivate de ordin n în [a, b], derivata lui W (y\ • • ■ W" Cv, • • -yn)= an—\)’ (Ki = 1) e dată de: y\ y2 ■ ■■y„ y\ y’ .. -yn y^r2) y? yţ~2)-& ■ -ylr: ..yW i. ~ al unui endomorfism. Mat.: Scalarul X asociat unui modul £ cu o bază de n elemente astfel, încît puterea anti- n simetrică Au a endomorfismului u din modulul E să fie identică n cu omotetia z->Xz a lui A E. Se notează cu det u. Deferminare chimica 269 Detonator chimic Det u satisface identitatea u (xi) Au (x2) A - • *Au (xj = (det u) xi Ax2 A - • • Axu . Determinantul endomorfismului identic e 1. Dacă u şi v sînt două endomorfisme ale lui E, avem det (?/^) = (det u) (det v). 1. Determinare chimică. Chim.: Ansamblul operafiilor de pregătire a unei reacţii chimice cantitative care transformă, în Chimia analitică, un element sau o substanfă într-un compus stabil, şi al operafiilor efectuate în vederea măsurării sau cîntăririi lui cu precizia necesară în analiza chimică (v.). Sin. Dozare chimică. în analiza chimică se deosebesc următoarele tipuri principale de deferminare chimică: Deferminare de control: Determinare practicată în analiza unei substanfe cu confinut în componentul de determinat cunoscut, în paralel cu analiza probei din substanţa cu compozifie necunoscută. Diferenţa dintre cantitatea de.substanfă luată în analiză şi cea găsită prin determinarea de control arată precizia metodei. Dacă ambele analize s-au efectuat cu atenţie şi în condiţii identice, această diferenfa poate servi drept corecfie Ia rezultatul analizei probei. Determinarea de control serveşte, în analiza cantitativă, la verificarea metodei folosite la analiza substanţei de cercetat. Deferminare martor: Determinare care se efectuează în paralel cu determinarea componentului sau a componenţilor din substanfa de analizat, aplicînd toate operafiile şi folosind aceiaşi reactivi ca şi pentru această substanfă, însă în lipsa ei. Determinarea martor se practică pentru a înlătura erorile posibile datorite impurităfilor din reactivi sau influenfei soluţiilor asupra materialului din care sînt confecfionate vasele în cari se poate găsi o cantitate mică din componentul care se determină. Cantitatea de reactiv consumată de acest component se introduce în calcul în vederea corecfiei, în rezultatul analizei substanfei de cercetat. Deferminare reproductibilă, dar inexactă: Termen folosit în analiza volumetrică, prin care se indică reproductibilitatea unei valori de fitrare determinate cu indicator inadecvat. 2. Determinarea punctului de staţie. Topog.: Operafia stabilirii şi a raportării pe hartă a locului (a punctului) de pe teren în care se găseşte operatorul. Procedeele folosite pentru determinarea punctului de stafie sînt următoarele: procedeul cu hîrtia de calc (problema hărfii) şi procedeul cu busola, care consistă în a determina, cu ajutorul busolei, azimutele magnetice a două puncte apropiate de punctul de stafie şi în a le raporta pe hartă. 3. Deferpenafe, esenţe Ind. chim., Farm.: Uleiuri eterice constituite în principal din compuşi oxigenafi (alcool, esteri eteri, aldehide, cetone, lactone, fenoli) şi din cari s-au îndepărtat, în întregime sau în cea mai mare parte, terpenele, parafinele, răşinile şi cerurile. Deterpenarea uleiurilor eterice se poate face prin distilare fracţionată în vid, sau prin extracţia compuşilor oxigenafi cu alcool diluat sau cu alfi solvenţi. în unele cazuri se poate folosi o combinaţie a celor două metode. Cînd prin distilare se îndepărtează şi sescviterpenele, uleiurile se numesc esenţe desescviferpenate. Deterpenarea se efectuează la temperaturi mai joase decît desescviterpe-narea, temperaturile de fierbere ale compuşilor fiind între cele două intervale. Desescviterpenarea se efectuează prin: distilarea în vid a terpenelor şi extragerea uleiului deterpenat cu alcool diluat, eliminîndu-se astfel sescviterpenele şi cerurile; o a doua distilare fracţionată a uleiurilor deterpenate; distilarea cu vapori de apă, în vid, sescviterpenele şi cerurile rămînînd în blază. Faţă de uleiurile eterice obişnuite, esenţele deferpenafe şi desescviferpenate, conţinînd în cea mai mare parte compuşi oxigenaţi, sînt mai solubile în alcool diluat, mai stabile faţă de oxidare sau rezinificare sub acfiunea aerului şi a luminii (cu excepţia unor aldehide) şi cu miros mai intens. Ele au în mai mare măsură mirosul şi aroma caracteristice uleiului eteric iniţia!. * 4. Detersiune. Chim. fiz.: Dezlipirea peliculei de bitum care acoperă suprafaţa unor materiale. De exemplu argila dezlipeşte bitumul, fiindcă, fiind foarte hidrofilă, se umflă; de aceea, înainte de a fi tratată cu bitum, trebuie calcinată. 5. Detimbrare. Telc., Cinem.: Modificarea caracteristicii de frecvenţă a unui canal de transmisiune fonică, efectuată în timpul transmisiunii, pentru a mări inteligibilitatea dialogului, pentru a compensa pierderile cari apar la capetele benzii de frecvenţă ale canalului, sau pentru a obţine efecte speciale. Prin detimbrare se acţionează (accentuînd sau atenuînd) asupra frecvenţelor joase, medii sau înalte din domeniul audiofrecvenţelor. Detimbrarea se foloseşte curent la înregistrarea sunetului în cinematografie. La înregistrarea dialogului, detimbrarea se face prin tăierea frecvenţelor joase, lucru care duce la mărirea inteligibilităţit şi Ia menţinerea echilibrului între frecvenţele joase şi cele înalte, deoarece acestea din urmă sînt atenuate prin însăşi natura procesului de înregistrare optică. Tot asupra dialogului se mai acţionează, în cadrul procesului de detimbrare, şi prin limitarea frecvenţelor înalte la 6000 sau la 8000 Hz (v. Detecţie fotografică), pentru a evita distorsionarea consonantelor sifianfe, şi printr-o ridicare a frecvenţelor medii, pentru a obfine un efect de prezenţă. Detimbrarea se efectuează în momentul înregistrării şi e executată de operatorul sau de maestrul de sunet, cu ajutorul unor corectoare (filtre) speciale, cari sînt inseriate în fiecare cale a pupitrului de amestec. 6. DefoSitare. Exp/.: Operaţie de purificare a amestecurilor sulfonitrice uzate de dinitro- şi de frinitrofoluen, rezultate din operaţiile de dinitrare şi trinitrare a toluenului. Detolitarea amestecurilor acide rezultate de la dinitrarea toluenului se execută prin. agitare cu mononitrotoluen. Detolitarea amestecurilor acide rezultate de la operaţia de tri-nifrare se efectuează prin depozitarea acidului în cuve de detolitare, şi apoi prin decantare. Detolitarea ajută la suprimarea proceselor de descompunere în timpul dinitrării, sau la obţinerea unui acid uzat curat pentru regenerarea unui nou amestec acid. 7. Detonator, pl. detonatori. Expl.: Exploziv capabil sa producă, prin detonaţie, o undă de şoc puternică şi, totodată, să intre uşor în regim de detonaţie. Se foloseşte ca mijloc de iniţiere a exploziei încărcăturilor explozive greu detonabile. Detonatorul transmite încărcăturii explozive şocul de iniţiere al capsei detonante mărit de 10—100 de ori. El e echipat cu capse detonante cu cari formează partea principală a oricărui iniţiator. Explozivul care se întrebuinţează la confecţionarea detonatorilor poate fi de aceeaşi natură ca explozivul care formează încărcătura de iniţiat, dar sub o formă care să-i asigure sensibilitatea de iniţiere cu capsa detonantă şi, totodată, transmiterea detonafiel. De exemplu, iniţierea unei încărcături de trotil turnat se face prin detonatori de trotil sub formă de cristale presate. Sin. încărcătură intermediară, încărcătură de iniţiere. 8. ~ chimic. Expl.: Ansamblu format dintr-o capsă detonantă care funcţionează prin aprindere, şi un aprinzător chimic (în loc de fitil ordinar sau Bickford). Detonafie 270 Detonafie Aprinzătorul chimic poate să fie format dintr-o fiolă cu acid sulfuric, aşezată într-un tub care conţine un amestec de clorat de potasiu şi zahăr sau permanganat de potasiu şi glicerina, cum şi capsa detonantă. Amestecul şi capsa sînt aşezate astfel, încît funcţionarea capsei să se producă în momentul în care reacfia a ajuns la ea (adică atunci cînd s-a aprins amestecul clorat de potasiu cu zahăr, sau glicerină cu permanganat de potasiu). Pentru funcfionare se striveşte tubul sau dopul fiolei. Pînă cînd acidul ajunge la compozifia de aprindere, lucrătorul are timp să se depărteze. Detonatoarele chimice pot fi construite astfel, încît aprinderea capsei să se facă după un timp determinat de la declanşarea reacţiei. 1. Detonaţie, pl. detonafii. 1. Chim., Expl., Tehn.: Transformare chimică (în general ardere rapidă) care se propagă cu vitesă de ordinul miilor de metri pe secundă şi care se caracterizează prin vitesă constantă şi stabilă, prin acfiune puternică de sfărîmare şi prin efect acustic foarte intens (detunătură, ciocănire). Transformarea explozivă e datorită unei unde de şoc (numită undă de mare presiune sau undă de compresiune), care traversează mediul exploziv cu o vitesă determinată de intensitatea undei şi de proprietăfile mecanice şi termice ale mediului. Cînd se produce detonafia, fiecare dintre straturile succesive de amestec exploziv e aprins prin compresiune adiabatică, sub forma de undă de explozie, care se propagă cu vitesa de 1000--10 000 m/s. Trecerea undei de şoc prin straturile succesive ale mediului exploziv provoacă ridicarea bruscă a temperaturii, ceea ce are drept urmare aparifia unor procese de activare chimică, cari determină descompunerea sau reacfia chimică a mediului exploziv. Dacă condifiile fizicochimice în cari se produc aceste reacfii sînt favorabile, se dezvoltă căldură de descompunere, care contribuie la propagarea mai departe a undei de şoc, compensînd pierderile de energie a!e acesteia. în acest caz, unda de şoc se numeşte undă de defonafîe, fiind o undă de şoc şi de combustie, a cărei propagare e intensificată prin energia liberată în timpul descompunerii chimice produse în mediul exploziv. Unda de şoc se deosebeşte de celelalte unde (undele slabe) prin următoarele caracteristici: particulele mediului comprimat nu revin la starea inifială de echilibru prin încetarea acfiunii de comprimare; vitesele particulelor sînt considerabile şi adeseori sînt apropiate de vitesa de propagare a undei; starea de comprimare a mediului se caracterizează prin discontinuitate de presiune, de densitate şi de temperatură, eventual şi printr-o discontinuitate de compozifie a mediului. Spre deosebire de unda de şoc pură, care e o undă de compresiune şi provoacă în mediu o discontinuitate de presiune, de densitate şi de temperatură (iar la lichide şi la gaze şi discontinuitate de vitesă), unda de şoc şi de combusf/e provoacă ş] o discontinuitate de compozifie. Dacă unda de şoc şi de combustie produce o compresiune a mediului, ea se numeşte undă de defonafie. Dintre toate undele de defonafîe posibile pentru o anumită stare iniţială (ştiind că pentru o stare iniţială dată există o infinitate de stări finale posibile), numai una e stabilă şi se numeşte undă explozivă; stabilitatea undei explozive e asigurată de faptul că vitesa ei fafă de mediul amonte e egală cu vitesa sunetului în acest mediu şi vitesa fafă de mediul aval e mai mare decît vitesa sunetului în acest mediu, ceea ce înseamnă că unda explozivă nu e influenfată de condifiile de limită din amonte şi din aval. Fenomenul de detonafie se poate produce la substanfe sau la amestecuri explozive solide, lichide sau gazoase, cum sînt trinitrotoluenul, nitroglicerina, amestecuri hidrogen-oxigen sau metan-oxigen, etc., dacă prin acestea trece o undă de şoc; în amestecuri cu oxigen, substanfa combustibilă trebuie să fie cuprinsă între anumite limite procentuale. Detonafia se produce cînd un amestec suficient de exploziv e aprins cu ajutorul unui detonator (capsă) sau într-un astfel de mod, încît o flacără care înaintează prin ardere să fie expusă efectelor unei unde de compresiune. Unda de şoc pură, care traversează un mediu susceptibil să reacfioneze chimic, se transformă într-o undă explozivă, dacă e suficient de intensă, dacă timpul în care mediul stă în undă e mai mare decît perioada de inducfie a mediului şi dacă prin reacfia chimică se liberează o energie suficientă. O particularitate a deto-nafiei consistă în faptul că unda de şoc e însofită de un curent al mediului dinapoia ei, curent care se deplasează în direcfia deplasării undei şi cu o vitesă de aproximativ acelaşi ordin de mărime ca ai undei de şoc, cînd această vitesă depăşeşte 2000 m/s; distrugerile obiectelor vecine locului detonafiei sînt datorite acestui curent al mediului, care se deplasează înapoia undei. într-un mediu detonant, detonafia se poate produce ori de cîte ori apare o undă care se deplasează cu vitese mai mari decît vitesa sunetului. — Mişcarea în gaze a unor particule cu o vitesă mai mare decît vitesa sunetului poate produce o undă de şoc, care se deplasează înaintea acestor particule. — De asemenea, dacă o flacără care înaintează printr-un mediu combustibil e supusă unei compresiuni, astfel încît pe frontul de ardere să se producă o creştere a presiunii, arderea se accelerează şi se transformă în detonafie. Fenomenul se produce la arderea unei materii explozive poroase, în care caz arderea se poate transforma în detonafie, din cauza creşterii suprafefei de ardere, datorită pătrunderii gazelor fierbinfi prin pori; prin aceste suprafefe de ardere, în comparafie cu secfiunea materiei explozive, cantitatea de gaze şi presiunea lor cresc. Detonafia în motoare cu ardere internă, adică la arderea combustibililor în cilindrii acestor motoare, se datoreşte vitesei mari de creştere a presiunii, care provoacă un mers trepidant al motorului, însofit de zgomote metalice (ciocăniri). Acest fenomen e favorizat de raporturi mari de compresiune, de o presiune înaltă de admisiune, de forme necorespunzătoare ale camerei de combustie, de natura combustibilului, etc. Efectele detonafiei sînt: micşorarea puterii motorului, mărirea consumului specific de combustibil, supraîncălzirea motorului şi chiar avarierea lui. Detonafia în motoare se deosebeşte de detonafia în tuburi, deoarece în motoare intervin factori suplementari, cari schimbă condifiile mediului detonant. La motoarele cu electroaprindere şi la cele cu autoaprindere, detonafia se produce în mod analog, dar la primele detonează amestecul care arde la sfîrşit, iar la celelalte fenomenul e iniţial; de aceea, pentru combaterea detonafiei se introduc în combustibil adausuri antidetonante diferite la cele două tipuri principale de motoare, şi anume inhibitori (de ex. plumb-tetraetil), respectiv acceleratori (de ex. amine, fenoli, alcooli, etc.). La motoarele cu electroaprindere, deto-nafia e un fenomen de autoaprindere polistadială, deoarece comprimarea prealabilă a amestecului carburant (amestec aer-combustibil), contactul acestuia cu zonele calde ale motorului, etc., favorizează declanşarea unor reacfii polista-diale în amestecul nears. Datorită creşterii temperaturii şi presiunii produse de arderea normală (care se propagă cu vitesa de 12***30 m/s), cum şi datorită căldurii liberate prin consumarea stadiilor inifiale (numite stadiile flăcărilor reci), reacfiile din amestecul nestrăbătut de flacăra normală trec în stadiile următoare, cari se termină cu flacăra caldă. Dat fiind că reacfiile preliminare se dezvoltă în toată masa amestecului nears, flăcările calde cuprind repede amestecul, iar această ardere rapidă (vitesa de ardere fiind de ordinul a 300"*800 m/s) generează unde de şoc, cari străbat gazele din cilindru, se reflectă de perefi şi provoacă vibraţia lor Defonafîe 271 Defonafîe (cu zgomotul caracteristic). Unda de şoc se produce cînd stadiile flăcărilor reci sînt suficient de intense şi ea se poate transforma într-o undă explozivă, dacă amestecul pe care îl străbate are o pregătire prealabilă corespunzătoare; această undă de şoc pură (generată de flăcările reci) se transformă în undă explozivă de obicei la perete, deoarece prin reflexiune se dublează amplitudinea undei, dar unda explozivă formată la perete se poate transforma în continuare într-o undă de şoc pură, dacă nu e susfinută de amestec. în timpul detonafiei, vitesa de propagare a frontului flăcării creşte brusc şi unda de şoc provoacă o creştere mare de presiuneînaintea momentului potrivit pentru efectuarea lucrului mecanic; experimental s-a putut demonstra că detonafia motorului se datoreşte unor oxidări lente, cari se produc în amestecul exploziv neatins încă de frontul flăcării, iar în aceste condifii amestecul se încălzeşte atît de mult, încît detonează subit în toată masa, în loc să ardă progresiv. Faptul că unda de şoc se transformă într-o unda explozivă Ia perete e confirmat şî de avariile pistoanelor motoarelor cari au funcfionat în regim detonant, avarii localizate la marginea pistonului. Detonafia în motorul cu electroaprindere se produce foarte rar, prin creşte;ea bruscă a vitesei frontului flăcării arderii normale, zona de ardere avînd de obicei o adîncime mare, datorită turbulentei dirijate sau nedirijate a amestecului. Din cauza timpului scurt în care se dezvoltă arderea şi a dimensiunilor mici ale camerei de combustie, undele elementare emise de frontul flăcării nu se pot transforma într-o undă de şoc pură suficient de intensa, care după reflexiunea pe perefii camerei să ajungă din urmă frontul flăcării normale şi să se transforme în undă explozivă. Pentru a evita detonafia la motoarele cu electroaprindere trebuie frînate reacţiile inifiale din amestecul carburant, ceea ce se poate obfine pn'n reducerea raportului de compresiune, alegerea unei camere de combustie cu o formă convenabilă sau răcirea perefilo acesteia, folosirea unor combustibili anti-detonanfi, răcirea indirectă a amestecului carburant, etc. Astfel, se folosesc combustibili cu o perioadă de inducjie mare (combustibili cu cifră octanică mare) sau cu adausuri de inhibitori (în special cu plumb-tetraetil), iar răcirea indirecta a amestecului supus detonafiei se poate face prin aprinderea comandată a amestecului în contact cu părfile cele mai calde ale camerei de ardere. De asemenea, deto-nafia se evită prin reducerea duratei de propagare a frontului flăcării arderii norrrale, ceea ce se obfine printr-o formă compactă a camerei de ardere, prin dublă aprindere, etc. La mo f o a r e I e cu autoaprindere (Diesel), detonafia se produce ca la motoarele cu electroaprindere, dar se manifestă la începutul procesului de ardere şi e cu atît mai intensă, cu cît întîrzierea la aprindere a combustibilului e mai mare (deoarece detonează cantitatea de combustibil injectată în perioada de întîrziere la aprindere). Deci, o vitesă mică de reacfie şi o întîrziere mare la aprindere provoacă o ardere cu detonaţie. Fenomenul se explică prin eparifia, în timpul arderii amestecului combustibil-aer, a unor substanfe foarte pufin stabile din punctul de vedere chimic (peroxizi), cari prin descompunerea lor provoacă formarea undei de şoc. Pentru a evita c'etonajia la motoarele cu autoaprindere trebuie luate măsuri prin cari se micşorează perioada de inducfie a autoaprinderii, şi anume: mărirea presiunii şi a temperaturii aerului din cilindru, folosirea unor combustibili cu întîrziere mică la aprindere (combustibili cu cifră ceta-nică mare) sau cu adausuri de acceleratori, etc. 1. ~ rezistenţă Ia Ind. petr.: Calitatea unui carburant de a se comporta normal, fără detonafie (v.), pînă la o anumită compresiune, în motoarele cu explozie. Se exprimă practic printr-un număr, cifra octanică (v.), în comparafie cu rezistenfă la detonafie a hidrocarburilor n-heptan şi isooctan. în ce priveşte compozifia carburantului s-au stabilit următoarele relafii între hidrocarburile componente şi rezistenfă la detonafie: hidrocarburile isoparafinice şi cele aromatice au cea mai mare rezistenfă la detonafie; hidrocarburile para-finice au cea mai mică rezistenfă la detonafie; hidrocarburile olefinice, cu excepfia etilenei şi a propilenei, sînt superioare celor parafinice; hidrocarburile naftenice au o rezistenfă la detonafie medie între cele parafinice şi cele isoparafinice; în amestecuri de hidrocarburi din aceeaşi clasă, rezistenfă Ia detonafie apare ca proprietate aditivă. în general, benzinele de distilafie primară au cifra octanică înfre 60 şi 80, cele de cracare terrrică înfre 60 şi 75, cele de cracare catalitică au cifra octanică circa 80. Deoarece folosirea motoarelor cu explozie cu compresiune mare e avantajoasă din punctul de vedere al randamentului, se urmăreşte obfinerea de carburanfi cu rezistenfă la detonafie cît mai mare. De exemplu, pentru un motor cu raportul de compresiune 5/1 se poate folosi un carburant cu cifra octanică circa 56, fără să se producă detonafie, în timp ce pentru un motor cu raportul de compresiune 7/1 e necesar un carburant cu cifra octanică peste 85. Pentru mărirea rezistenfei la detonafie se adaugă carbu-ranfilor hidrocarburi cu cifră octanică mare, ca: isooctan, isopentan, benzen, toluen, etc., sau anumifi aditivi, numifi anti-detonanţi, cum sînt: plumb-tetraetilul (v.), tetracarbonilul de fier, etc. 2. Detonafie. 2. Te/c., Cinem.: Aparifia unor distorsiuni nelineare la înregistrarea şi redarea sunetului, datorită variaţiilor vitesei de antrenare a purtătorului ds sunet (peliculă fotosensibilă, bandă magnetică, sau disc) în timpul proceselor de înregistrare şi redare. Din punctul de vedere auditiv, după frecvenfa oscîlaf ii lor de vitesă, fenomenul de detonaţie poate fi: detonaţie de primul gen, cînd această frecvenţă e cuprinsă înfre 3 şi 12 Hz (care se manifestă sub formă de „miorlăituri") şi detonaţie de genul al doilea, cînd această frecvenţă depăşeşte 100 Hz (care se manifestă printr-un fel de „asprime" a sunetului şi prin hîrşîituri). Se măsoară prin co eficientul de detonafie egal cu cîful dintre amplitudinea variaţiei vitesei şi valoarea vitesei, exprimat de obicei în procente. Datele experimentale arată că distorsiunile produse prin detonaţie sînt mai supărătoare la muzică decît la vorbire, şi că urechea e mai sensibilă la frecvenţele mai înalte şi Ia amplitudini mari, iar această sensibilitate creşte odată cu micşorarea frecvenţei oscilaţiilor de vitesă. Sensibilitatea e maximă pentru o frecvenţă a oscilaţiilor de vitesă cuprinsă între 1 Hz şi 8 Hz. Pentru înlăturarea sau reducerea la minimum a detonafiei se folosesc dispozitive speciale de stabilizare a vitesei, cărora li se impun anumite caracteristici. De exemplu, în cazul aparatajului din sălile de cinematograf, coeficientul detonafiei de primul gen trebuie să fie de 0,05%, iar al celei de al doilea gen, de 0,1%. Metodele de măsurare a detonafiei în aparatajul de redare se bazează pe folosirea unor filme sau a unor benzi test, pe cari sînt înregistrate oscilafii sinusoidale de amplitudine fixă, cu diferite frecvenfe pentru transformarea oscilafiilor mecanice ale vitesei de antrenare în oscilafii electrice cari vor fi apoi studiate cu ajutorul unor aparate speciale, numite „miaumetre" (wowmeter). în ce priveşte determinarea valorii detonafiei la înregistrare, în cazul peliculei fofosensibile se poate folosi metoda defazajului fonogramei, care consistă în următoarele: se înregistrează o frecvenfă pură, iar fonograma obfinută după prelucrarea fotografică se taie în două, suprapunîndu-se jumătăfile obfinute astfel, încît zimfii fonogramei să coincidă. Defoxifiere 272 Defurnâre în cazul existenfel detonafiei nu se poate obfine suprapunerea şi apare o deplasare periodică a fazei (a zimfilor) unei jumătăţi a fonogramei fafă de faza (zimţii) celeilalte jumătăfi. î. Deioxifiere. Chim. biol.: Ansamblul proceselor biologice de neutralizare a acţiunii toxice determinate de substanfele rezultate prin degradare bacteriană, resorbite în organism. O formă de detoxifiere e transformarea în esteri ai acidului sulfuric a produselor ciclice rezultate din degradarea bacteriană a aminoacizilor, în intestin, şi cari sînt în parte resorbite în organism (de ex.: fenolul, indoxilul, etc.). Esteri-ficarea acestora cu acid sulfuric are ca rezultat detoxifierea organismului. Mecanismul acestei reacţii e încă neclar. O esterificare directă cu sulfat nu e probabilă, deoarece, cînd se administrează sulfat şi simultan se măreşte cantitatea de fenol din organism, de cele mai multe ori nu se produce o mărire a cantităţii de acid fenol-sulfuric eliminat. Administrarea de cis ti nă uşurează mult detoxifierea şi sugerează ideea că detoxifierea e legată de un produs de scindare al cistinei. Această ipoteză, după care acizii mercapturici apar ca produse intermediare în reacţia de formare a esterilor acidului sulfuric, se sprijină pe observaţia că acizii mercapturici apar după administrarea de benzen halogenat. în general, detoxifierea organismului de benzenul halogenat se face printr-un mecanism în care radicalul fenil reacţionează cu cisteina, căreia îi substituie atomul de hidrogen legat de sulf, iar produsul astfel format apare în formă finală ca acid mer-capfuric. Cistina care intervine în acest proces e de natură exogenă (cel mult o parte din aceasta ar putea fi furnisată de însuşi organismul solicitat). S-a putut stabili că cistina, respectiv cisteina sau metionina, participă la detoxifierea altor substanţe, cum sînt metilcolantrenul, benzopirenul şi acidul iod-acetic. Ornitina, ca şi glicina, pot participa la procesul de de-toxifiere. Astfel, la păsări, acidul benzoic se elimină sub formă de acid ornituric. Acetilarea e un proces aproape general de detoxifiere a aminelor străine organismului (în unele cazuri, însă, toxicitatea lor se măreşte prin acetilare). în acest caz, ca donatori de acetil funcţionează acidul acetic, acidul acetil acetic, acidul piruvic. în acest proces, coenzima A are rolul de activator. 2. Defritic, depozit Pefr.: Depozit sedimentar provenit din materialul rezultat din distrugerea Iitosferei sub acţiunea agenţilor modificatori externi, (v. sub Detritus 1). Depozitele detritice sînt constituite din elemente libere, cari după mărime se împart în: psefite (pietrişuri), psamite (nisipuri) şi pelife (praf şi mîi). Cînd elementele sînt cimentate (consolidate) depozitele se transformă în roci: conglomerate, rezultate din cimentarea pietrişurilor; gresii, rezultate din cimentarea nisipurilor; loess, argile şi marne, rezultate din tasarea şi consolidarea prafului şi, respectiv, a mîluiui. 3. Detritus. 1. Pefr.: Materialul rezultat din sfărîmarea rocilor litosferei sub acţiunea agenţilor modificatori externi. Se deosebesc: detritus mineral şi detritus organic. Detritusul mineral rezultă din alierarea fizică (dezagregare) sau chimică (descompunere) a rocilor preexistente. în prima fază predomină dezagregarea, iar în faza următoare, descompunerea. Detritusul mineral, care poate rămîne pe locul de formare sau e transportat departe, de apele curgătoare şi de vînt, e constituit din elemente cu dimensiuni variate, de la praf pînă la blocuri, iar compoziţia lui mineralogică e diferită, după natura rocilor din cari provine. Detritusul mineral formează şî scheletul mineral al solului. Detritusul organic provine din resturile organice, rezultate din dezagregarea şi descompunerea cochiliilor, a scheletelor de animale şi de plante, etc. Detritus e considerat şî materialul rezultat la săparea unei sonde şi care urmează să fie evacuat prin circulaţia fluidului de foraj sau, uneori, cu lingura. 4. Defrifus. 2. Drum.: Materialul granular mărunt, separat prin ciuruirea materialului rezultat din scarificarea unei împietruiri, în vederea recuperării granulelor cari pot fi folosite din nou. Acest material provine din uzura granulelor împietruirii, prin frecarea dintre ele, sub efectul circulaţiei, şi din fărîmarea granulelor datorită scarificării. 5. Defubare. Expl. petr.: Totalitatea operaţiilor cari se execută la o sondă de ţiţei, de gaze, etc., în vederea extragerii şi recuperării totale sau parţiale a unei coloane de burlane, tubate anterior. Prin defubare se creează condiţii noi de lucru penfru reparaţia unei sonde şi pentru continuarea exploatării ei; se creează condiţii tehnice mai bune în vederea perforării şi punerii în exploatare a zăcămîntului respectiv şi se reduc cheltuielile sondei respective, prin folosirea burlanelor recuperate, fie la alte sonde, fie sub formă de conducte. Penfru detubare trebuie să se cunoască, în prealabil, adîncimea locului de prindere a coloanei sau, mai exact, lungimea liberă a coloanei. Această lungime e dată de relaţia aproximativă: A'E KT 1,05 AP în care L (m) e lungimea coloanei libere; A (cm2) e secţiunea normală medie a burlanelor; E (kg/cm2) e modulul de elasticitate al materialului burlanelor; A^ (kg) e forţa tot ari ă de întindere a burlanelor; A^(m) e alungirea coloanei sub acţiunea forjei AP* Factorul 1,05 reprezintă efectul dat de existenţa mufelor. Forţa de întindere AP se obţine, fie prin întindere cu granicul sondei, şi se citeşte la indicatorul de greutate, fie folosind prese hidraulice, şi se citesc presiunile din cilindri la un manomefru (metodă mai precisă). După stabilirea lungimii coloanei libere se procedează la tăierea coloanei la adîncimea respectivă (folosind în acest scop: cufite spintecătoare, cufite circulare cu role tăietoare sau cu lame), iar apoi Ia extragerea ei. Uneori, deşi coloana e tăiată complet, degajarea din teren poate fi dificilă şi poate să reclame o forfă mult mai mare decît pentru ridicarea greufăfii proprii a coloanei. Pentru a nu solicita prea mult turla sondei şi instalafia de manevră, care poate fi insfa-lafia obişnuită de foraj sau o instalaţie improvizată, se recomandă să se folosească, la începutul degajării coloanei din teren, presele hidraulice. Alte scule folosite la detubare sînt sculele obişnuite folosite ta foraj şi la tubaj, ca: broasca cu pene, elevatoarele, şarnierele, cleştele, etc., iar cînd coloana care se detubează nu ajunge pînă la zi, racul de prindere, fix (nedezgăţabil) sau reversibil (dezgăţabil). a. Deturnare. Ind. text.: Fază din ciclul de lucru al maşinilor de filat discontinuu numite selfacfoare, prin care se face pregătirea pentru înfăşurarea pe ţeavă a firului produs la ieşirea căruciorului. Prin deturnare, fusele se rotesc încet, în sens invers celui necesar torsionării şi, prin aceas*a, se desfăşoară cele cîteva spire de la vîrful fuselor pînă la locul în care s-a produs înfăşurarea firului pe feavă. în timpul deturnării, sîrma coborîtoare, numită baghetă, aduce firul Ia locul unde va continua înfăşurarea pe feavă, iar sîrma ridicătoare sau contrabagheta ridică firul, pentru ca firul liberat prin rezerva creată să fie ţinut întins şi înfăşurarea care £)eu 273 Deuferomorfoza urmează deturnării sa se fac a sub tensiunea necesara. La seifactoarele cu transmisiune ajutătoare, în timpul deturnării se primeşte mişcarea prin cablu, prin axul secundar, comanda frînghiei făcîndu-se prin volantul mare, în sensul invers sensului de la torsionare. La seifactoarele cu diferenţial sistem Taine, pentru deturnare se strînge frîna de deturnare şi, prin diferenţialul legat la aceasta, fusele capătă o mişcare înceată şi în sens invers (v. şî Selfactor diferenţial). Sin. Deturnaj. 1. Deu, pl. deuri. Fiz. V. sub Ciciotron, sub Particule, accelerator de 2. Deuterare, reacţii de Chim.: Reacfii de schimb între atomii de hidrogen şi atomii de deuteriu confinufi în două combinafii diferite. Astfel, apa grea, D2O, cum şi alte com-binajii cari confin atomi de deuteriu reactivi, ca de exemplu alcooli (ROD), acizi (R—COOD), amoniac (ND3), etc., schimbă cu vitesă foarte mare atomii lor de deuteriu cu atomi de hidrogen din compuşi cu atomi de hidrogen Iegafi de atomi de oxigen (R—O—H), de azot (R—NH2), sulf (R—S H), şi de carbon vecin cu grupări reactivante COOH \ (hi drogeni mobili de tipul: H2C Reacfia de schimb dintre cei doi isotopi XCOOH/ conduce la stabilirea unui echilibru; cel mai simplu exemplu de acest fel e reacfia de schimb isotopic între apă şi apă grea: H—O—H + D—O—D 2H—O—D. E foarte probabil că schimbul isotopic e datorit unor echilibre proteolitice succesive de tipul: H—O—H + D—O—D H—O—H -f-DO~ D 2 H—O—D . H3C—CO—CH3+3 d2o acetonă D^C—CO—CD3H-3 H20 . D r % HC CH Se cunosc, astfel, numeroase reacfii de acest tip (reacfii de deuterare); de exemplu: 2C2H50H + D20 ^ 2C2H50D + H20 2CH3—C00H + D20 5* 2CH3— C00D + H20 (HP03)H2 + D20 [HPOsl D2 + H20. în aceste cazuri nu reacfionează decît atomii de hidrogen legafi de oxigen şi nu cei legafi de carbon sau cei legafi covalent de fosfor ca, de exemplu, cei ai acidului fosforos. Atomii de hidrogen legafi de carbon pot fi înlocuifi cu deuteriu cînd sînt legafi de un atom de carbon vecin unor grupări reactivanfe, ca în exemplul: Schimbul hidrogen-deuteriu poate fi accelerat de catalizatori eterogeni; astfel, reacfia H2 + D2^2HD nu se produce cu vitese măsurabile, decît în prezenfa catalizatorilor de nichel sau de platin, ceea ce se explică, după unii autori, datorită formării protonilor în stratul chemosorbit. Pe un cafalizator de nichel, la femperatura de circa 150°, s-a putut realiza reacfia: CH4 + D2 -> CH3D + HD . Acizii şi bazele catalizează de asemenea reacfiile de deuterare, accelerînd schimbul isotopic chiar în cazul atomilor de hidrogen mai pufin reactiv. Se poate deutera, astfel, benzenul, prin tratare cu D2S04 cu concentrafia de 62%. Substitufia deuteriului în nucleul aromatic se produce printr-un mecanism electrofil: H H D Cx c HC** \h HC/ NCH li ■] + D+ |! + il _ H+-’’ ii HC, ,CH HC, CH HC CH \-c-y H H H Catalizatorii electrofili (de ex. bromura de aluminiu) accelerează reacfiile de acest tip; se poate utiliza astfel un agent de deuterare blînd, ca acidul deutero-bromhidric, DBr, lichid. Prin extensiune, se cuprind printre reacfiile de deuterare şî reacfiile de sinteză ale compuşilor cari confin deuteriu!, utilizînd în reacfiile clasice de sinteză unii compuşi uşor-accesibili ai acestuia, ca în următoarele scheme de reacfie: C2Ca -f-2 D20 -* DC~CD-f-Ca(OD)2. dideutero- acetilenă AUQj+1 D20 -» 3CD4 + 4Al(OD)3. deutero- metan Compuşii cari confin deuteriu, obfinufi prin reacfii de tipul celor de mai sus, au propriefăfi fizice şi chimice asemănătoare, dar nu identice cu cele ale compuşilor corespunzători cari confin hidrogen. Diferenfele mici dintre principalele caracteristici fizice (densitate, punct de fierbere, punct de topire, indice de refracfie) şi unele propriefăfi chimice — de exemplu vitesa de reacfie — permit în multe cazuri cunoaşterea mai mult sau mai pufin amănunfită a mecanismelor de reacfie. Reacfia de deuterare s-a utilizat, astfel, la studiul mecanismului reacfiilor de cataliză eterogenă, de substitufie aromatică, de oxidoreducfie (Cannizzaro), etc. 3. Deuteriu. Chim.: D. Isotop al hidrogenului, cu numărul de masă 2, gr. at. 2,0147, p. f. —249,41° şi punctul ternar — 254,29°. în natură, deuteriul se găseşte în proporfia de 1 parte la 5000--7000 părfi în apa de ploaie şi de 1 parte la 30 000 parfi în hidrogenul electrolitic. Hidrogenul natural confine 0,016% deuteriu şi 10—10% tritiu (isotopul cu numărul de masă 3). Deuteriul se deosebeşte de hidrogen prin faptul că are în nucleu un neutron afară de proton. Sursa principală de deuteriu e „apa grea", care poate fi separată de apa obişnuită prin: electroliză, desorpfie fracfionată de pe cărbune de lemn, difuziune fracfionată şi schimb catalitic de deuteriu între hidrogen gazos şi apă. Procedeul folosit cel mai des e însă electroliza îndelungată a apei în prezentă de acid sulfuric sau de hidroxid de sodiu; deuteronul, sau ionul de deuteriu D+, are o supratensiune mai mare decît ionul de hidrogen H+ şi, de aceea, la electroliză se separă întîi hidrogen, apa reziduală îmbogăfindu-se în apă grea, D20. Astfel, dintr-o tonă de apă obişnuită se obfin aproximativ 10 cm3 apă grea cu puritatea de 99,99%; din apa grea se separă apoi deuteriul, prin electroliză. Deuteriul are o comportare chimică mult asemănătoare cu a hidrogenului obişnuit. Astfel, s-au preparat numeroase combinafii cari confin deuteriu în loc de hidrogen, în special combinafii organice ca, de exemplu, CD4, CeDg, etc. Aceste combinaţii deuferate au proprietăţi fizice şi chimice pufin deosebite de cele ale combinaţiilor analoge ale hidrogenului, cu excepţia vitesei de reacfie (v. Deuterare, reacfii de <^). 4. Deuteromorfoză. Geol.: Schimbarea formei cristalelor mineralelor, determinată de procese mecanice şi chimice. Formele deuteromorfice se numesc: tecfomorfice, cînd modificările sînt datorite coroziunii magmatice; litomorfice, cînd sînt determinate de solufii apoase; schizomorfice, cînd se dato- 18 Deuiefoft 274 Developare resc proceselor cataclastice; clasfomorfice, cînd sînt provocate de denudafie, — şi neomorfice, cînd oricare dintre tipurile precedente a fost regenerat de zone de creştere secundară în continuitate cristalină. 1. Deuferon, pl. deuteroni. F/z.: Nucleul isotopului cu greutatea atomică 2 al hidrogenului (deuteriu), format dintr-un proton şi un neutron. Are masa egală cu 2,014735 unităfi de masă (raportate la Vi6 dîr> masa isotopului Oi6 luată ca unitate), spinul egal cu unitatea şi urmează deci statistica Bose; are momentul magnetic de 0,85735 magnetoni nucleari. 2. Deuferoporfirină. Chim. biol.: H3C—C----------------------------------------------2CH h3C-C==CH HC / ii c c- XNX H ~CH =C\ /C C C------------ I I . H0C—C C CM»..CH-, CH- l / CH CH2—CH2—C=C—CH3 l I COOH COOH Combinafie eterociclică cu caracter aromatic, constituită din patru nuclee pirolice legate prin patru punfi metinice, considerată ca substanfa de bază a heminei, materia colorantă a sîngelui. Deuferoporfirină se obfine prin fermentarea sîngelui cu drojdii în mediu alcalin, sau prin fermentare spontană. Sintetic, deuferoporfirină se obfine prin topirea unui amestec de pirometenă dibromurâtă şi tetrametil-pirometenă cu acid succinic. Prin acetilarea deuteroporfirinei, urmată de reducere, se obfine hematoporfirina, din care se obfine protoporfirina, prin deshidratare în vid. Deuferoporfirină se găseşte în fecale, cînd pigmenfii sangvini ajung în traiectul intestinal. Valoarea relativă, în ce priveşte proporfîa în care e confinută, serveşte la identificarea hemoragiilor oculte. 3. Deufro. Mefg.: Nume al unei clase de ofeluri crom-nichei înalt aliate, inoxidabile şi anticorozive, cu compozifii cuprinse între limitele: 0,1 şi 0,35% C, 18 şi 25% Cr, 8 şi 20% Ni, 0,5 şi 2,5% Si, 0,5 şi 1% Mn şi restul Fe. în funefiune de confinutul în principalele elemente de aliere, structura acestor ofeluri poate fi ferito-martensitică, martensitică, austenitică sau ferito-austenitică. V. şi Ofel inoxidabil şi anticoroziv, sub Ofel. 4. Deva, Sfrate de Stratigr.: Parte a depozitelor cre-facice medii şi superioare, dezvoltate pe marginea de sud a Munfilor Mureşului şi la sud de Mureş, în împrejurimile Devei, constituite din: conglomerate şi gresii cu faună cenomaniană; marne cu globotruncane, inocerami şi Parapachydiscus neuber-gicus; gresii cu Actaeonella, cari cuprind însă şî numulifi în nivelul lor superior. 5. Deval, maşină Ut.: Maşină de încercare de laborator, folosită la determinarea rezistenfei la uzură a pietrelor, prin fre- Maşina Deval. f) ax cofif; 2) cilindre mefalice; 3) capac; 4) volant. carea dinfre ele (airiţiune). Maşina e formată din două cilindre de ofel, cu diametrul interior de 20 cm şi cu lungimea interioară de 34 cm, închise cu un capac şi dispuse fiecare cu axa longitudinală înclinată cu 30° fafă de axa de rofafie a arborelui cotit pe care sînt montate (v. fig.). Pentru încercare, cilindrele sînt rotite cu turafia de 30—33 rot/min. V. şî sub Pietrelor, încercările ~ de construc-fîe; Uzură, încercarea pietrelor la e. Devarda, aliaj Chim., Mefg.; Aliaj constituit din 45% Al, 50% Cu, 5% Zn, întrebuinţat la determinarea azo-tafilor, pentru reducerea lor la amoniac, în mediu alcalin. Solufiei care confine azotatul i se adaugă hidroxid de sodiu şi aliaj Devarda. Se pune în libertate hidrogen în stdre năs-cîndă, care reduce azotatul în amoniac: NaN03+'4Zn + 7Na0H + 6H20 = NH3 + 4[Na2Zn(0H)4] . Amoniacul se absoarbe într-o solufie titrată de acid clor-hîdric sau sulfuric. Excesul de acid se retitrează. 7- Developare. Foto.: Operafia prin care se face vizibilă imaginea latentă (v.) obfinută prin iluminarea stratului sensibil al unei plăci, al unui film, respectiv al unei hîrtii fotografice, sub acfiunea revelatorului (v.) dintr-o baie de developare care confine un developator (v.), cu scopul de a obfine negativul, respectiv pozitivul fotografic, — care apoi e fixat (v. Fixare). Developarea are la bază reacfia de punere în libertate a argintului metalic din halogenura de argint a stratului sensibil de către developator; reacfia e reversibilă, deoarece argintul metalic catalizează reacfia inversă. Halogenura de argint granulată din emulsia fotosensibilă a materialului fotografic frece într-o oarecare măsură în solufie şi astfel granulele sînt înconjurate cu un strat de solufie saturată de halogenura de argint, formînd cenire de developare. Ionii de argint din solufia de halogenura sînt neutralizafi de substanfa developatoare reducătoare (care e, în general, o sare ionizabilă, de ex. de sodiu), de exemplu conform reaejiei: Ag+-f-Br“-f-Red~-f-Na+ -> Ag-f Ox-f Br“-f Na+, formîndu-se compusul oxidant corespunzător Ox, halogenura metalului a cărui sare e agentul developator, cum şi argint metalic, care se depune. în prezenfa unor cantităfi mai mari de bromură, cum şi dacă potenţialul de reducere al developatorului e mai mare, reacfia se poate produce şî în sensul opus, chiar pînă la disparifia imaginii latente. Se deosebesc: Developare fizică, folosită pentru plăcile cu colodiu umed, utilizate în zincografie (v.), în care se produce o reaefie chimică în sistem omogen; developatorul reduce o sare de argint solubilă, adăugată revelatorului (v.), argintul astfel liberat depunîndu-se pe germenii imaginii latente, dînd de cele mai multe ori un strat cenuşiu clar. La straturile sensibile cu gelatino-bromură de argint efojosită rar. Developare chimică, în care se produce o reacţie în mediu eterogen; developatorul reduce halogenura de argint a granulelor sensibile iluminate, — argintul liberat, în general negru şi cu structură spongioasă, păstrînd aproape forma şi dimensiunile granulelor sensibile. — Se numeşte timp de developare sau durată de developare timpul (măsurat din momentul introducerii materialului fotografic în solufia revelatoare) pînă la aparifia unei imagini cu un contrast normal. Timpul de developare depinde de natura emulsiei materialului fotografic, de natura developatorului întrebuinfat şi de concentrafia revelatorului, de temperatura la care se face developarea, de agitafia băii în timpul developării, etc. Raportul dintre duratele de developare echivalente, Ia două temperaturi cari diferă între ele cu 10°, se numeşte coeficientul de temperatură al developării pentru un revelator şi o emulsie date. Acest coeficient se poate determina şi cu ajutorul abacei din figură. Developare 275 Developare Se măsoară pe gradaţia inferioară (fimpul de developare) distanta dintre cele două diviziuni corespunzătoare tempera- Th-npu! da developară ■ Abaca pentru determinarea coeficientului de temperatură. turilor experimentate, care se trece pe verticala corespunzătoare punctului (diferenfa dintre temperaturi). Unindu-se originea O cu punctul extremităţii distanţei respective şi prelungind dreapta formată pînă la intersecfiunea cu verticala corespunzătoare diferenţei de 10°, se găseşte coeficientul de temperatură la punctul de intersecţiune obţinut. Coeficientul de temperatură al unui revelator variază puţin de la o emulsie Ia alta; de asemenea, variază destul de puţin cu concentraţia revelatorului şi are aproape aceeaşi valoare pentru diverse revelatoare preparate cu acelaşi developator. Valoarea aproximativă a coeficientului de temperatură e: 1,25 pentru genol; 1,5 pentru paraminofenol; 1,7 pentru oxalat feros; 1,9 pentru pirogalol; 1,9 pentru genol şi hidro-chinonă; 2,2--*2,8 pentru hidrochinonă; 2,5 pentru giicin; 2,8 pentru pirocatechina. La un revelator în care sînt asociaţi doi developatori cu caractere foarte diferite, noţiunea de coeficient de temperatură îşi pierde semnificaţia îndată ce temperatura se depărtează simţitor de temperatura optimă; de exempiu la un revelator cu genol şi hidrochinonă, ia temperaturi de circa 10°, genolul e aproape singur activ, în timp ce hidrochinonă are o influenţă preponderentă Ia temperatura de circa 25°. înnegrirea (v.) obţinută prin developare e proporţională cu timpul de developare pînă ia o anumită valoare a acestuia, după care se tinde spre saturaţie. Dacă S e înnegrirea la momentul t şi e înnegrirea corespunzătoare saturaţiei, se dS defineşte o vifesă de developare ^j,dată de relaţia: ft=k(Sx-S), k fiind o constantă care depinde de natura materialului fotografic şi a developatorului, de condiţiile de lucru, etc. Rezultă următoarea relaţie: Din punctul de vedere al vitesei de developare, se deosebesc: developări rapide, în cari se întrebuinţează deve- lopatori rapizi (de ex. cu metol), pentru negative slabe; developări normale (de ex. cu hidrochinonă); developări lente, pentru negative tari. în anumite cazuri, de exemplu la developarea filmelor de cinematograf, pentru a obţine o înnegrire normală pe toată suprafaţa materialului fotografic, revelatorul e schimbat permanent prin circulare.. Acest sistem permite nu numai reînnoirea soluţiei în contact cu suprafaţa materialului fotografic, ci şi menţinerea unei temperaturi constante, deoarece, în cursul circulaţiei, soluţia trece printr-un schimbător de căldură care are rolul de termosfat. Vitesa de circulaţie influenţează mult timpul de developare. Această vitesă e exprimată, de obicei, prin numărul de recirculări ale întregului volum de developator, într-o oră. Valoarea minimă a numărului de recirculări e de 20--30 de cicluri pe oră. Circulaţia se realizează, fie cu ajutorul unor pompe, fie prin cădere liberă. Instalaţiile moderne de recirculare (numite impropriu maşini de developat) conţin şi un dispozitiv de împroşcare a soluţiei pe suprafaţa materialului fotografic, asigurînd astfel o mai completă îndepărtare a stratului de’ developator vechi de pe această suprafaţă. Operaţia se numeşte efect de duş. Soluţia developatoare uzată e evacuată şi înlocuită treptat (v. şî Developat, maşină de ~). Se mai deosebesc următoarele tipuri speciale de developare: Developarea copiilor pe metal: Operaţia de developare a copiilor fotografice executate pe metal, în vederea reproducerii fotomecanice. Copierea pe metal se execută sensibilizînd suprafaţa acestuia cu substanţe coloidale (albumină, clei, gelatină) disolvate în apă, sau cu răşini disolvate în alcool, în ambele cazuri făcute sensibile la lumină printr-un adaus de săruri de crom. Developarea consistă în îndepărtarea , prin disolvare a porţiunilor imaginii cari nu au fost expuse acţiunii luminii şi de aceea au rămas solubile în apă, respectiv în alcool; procedeul e deci un procedeu de developare fizică prin disolvare. Se obţine o imagine pozitivă, daca copierea a fost făcută cu un negativ fotografic, şi una negativă, dacă a fost făcută cu un diapozitiv. Developare cromogenă: Developare care permite obţinerea imaginii în culori vii. Se efectuează cu orice developator aminofenolic sau diaminic (atomii de hidrogen ai uneia dintre grupările NH2 trebuie să fie liberi), cînd emulsia sau revelatorul conţin un copulant (v. Revelator cromogen) care participă la reducerea halogenurii de argint; produsele de oxidare ale developatorului şi copulantului dau naştere unui colorant i n o Iubi I şi pufin difuzabil, care se fixează în gelatină, în punctele în cari argintul e redus, într-o cantitate proporţională cu cantitatea de argint, şi astfel imaginea deve-. lopată apare colorată. Developarea cromogenă se foloseşte la fotografia în culori pe filme cu mai multe straturi de emulsie suprapuse (în general trei straturi) şi confinînd copulantul corespunzător (v. Fotografie în culori). Copulanţii folosiţi la fotografia în culori tri-cromă aparţin grupelor: pirazolon, cianură de benzii şi derivaţii lor pentru imaginea roşie-purpurie; fenol şi naftol pentru imaginea albastră-verde şi compuşi în cari două grupe oarecari sînt legate prin lanţul —CO—CH2—CO— pentru imaginea galbenă* Developare inversă: Operaţia de developare la care pe materialul fotografic expus se obţine o imagine inversă (v.) celei obişnuite, adică în loc de un negativ se obţine un pozitiv. în acelaşi fel, preparînd un pozitiv de pe un negativ, prin inversare se poate obţine un al doilea negativ (duplicat de negativ). Pentru acest fel de developare se recomandă un developator cu glicin. După developare, negativul, fără a fi fixat, se spală bine, pentru a îndepărta orice urmă de developator, şi se introduce în baia de inversare preparată din 1000 ml apă, 2 g permanganat de potasiu, 20 ml acid sulfuric, şi e expus imediat la lumină foarte puternică. Argintul negru, care formează imaginea, se disolvă în întregime în 3--4 minute, iar în acelaşi timp, bromura de argint care se mai găseşte în strat e expusă la lumină. După ce imaginea inversă apare clară, se spală placa sau filmul în apă curgătoare, aproximativ 30 s, şi se trece la a doua developare (developare de inversare), care poate fi efectuată cu acelaşi developator întrebuinţat Ia prima developare, de data aceasta însă la o lumină foarte puternică. Operafia e complet terminată în apro- Developare, coîoranfi de ^ 276 Developator ximativ 5 minute, în care se cuprinde şi a doua spălare a developatorului în apă curgătoare. Pozitivul poate fi acum uscat şi întrebuinfat. Developare inversă de colorare: Fază intermediară de developare, folosită la vechile filme pozitive Agfacolor, la cari, după prima developare a emulsiei sensibile iluminate cu un revelator alb negru, se proceda în continuare la inversarea şi apoi Ia colorarea imaginii cu ajutorul unui revelator color special. Procedeul e astăzi depăşit de procedeele mai noi, cu ajutorul cărora se obfine un negativ în culori complementare, care poate fi folosit apoi, după disolvarea surplusului de argint într-o baie de slăbire (înălbirea argintului), la obfinerea de copii în culori, pe hîrtie sau pe film (v. Fotografie în culori). 1. coloranţi de Ind. chim.; Numire tehnică a colo-ranfilor cari se formează direct pe fibră, prin anumite tratamente. în mod obişnuit, termenul se referă la coloranfii obfinufi prin diazotarea pe fibră a unor coîoranfi direcfi (v. Diazotabili, coîoranfi ~) şi cuplarea cu diverse amine şi cu fenoli. 2. factor de Foto.: Factor empiric, dar cu rezultate practice bune, determinat pe bază de observafii, cu ajutorul căruia se poate stabili cît timp trebuie finute într-o baie de developare o placă sau un film, pentru a obfine un negativ cu un contrast normal. Factorul variază cu developatorul folosit, de exemplu (la temperatura solufiei revelatoare de 18—200): adurol 5, glicin 14, hidrochinonă 5, metol 30, metolhidro-chinonă 14, pirogalol 5, rcdina! 20. Se măsoară, în secunde, intervalul de timp de la aşezarea plăcii în baia developatoare pînă la aparifia primelor urme negre ale imaginii. Numărul de secunde înmulfit cu factorul respectiv indică durata necesară pentru o bună developare. 3. fimp de Foto. V. sub Developare. 4. vitesă de Foto. V. sub Developare. 5. Developat,maşină de ~.Fofo.,Cinem.; Termen impropriu pentru o instalafie folosită în tehnica fotografiei, a cinematografiei, etc., penfru developarea, fixarea şi spălarea filmelor. Maşina de developat filmul cinematografic are următoarele părfi: rezervorul cu solufia de developare fotografică; dispozitivul mecanic de roiire a cilindrelor; bobina primară, pe care e înfăşurat filmul expus; bobina secundară, pe care se rulează filmul trecut prin baia de developare; dispozitivul de sincronizare a mişcărilor celor două bobine metalice; grupul motor care acfionează bobinele şi cilindrele; instrumentele de control al procesului developării (termometre, volimetre, etc.), cum şi dispozitivele pentru menfinerea concentrafiei şi pentru cir-culafia, agitarea şi filtrarea solufiilor developatoare. Ea serveşte Ia developarea fotografică a filmului cinematografic normal, a filmului în culori, etc. E folosită în cinematografie, în micro-fotogrammetrie, şi în fotografia industrială. Maşina de developat filmul aerofotogrammetric e asemănătoare celei precedente, dar, în general, de construcfie mai simplă, filmul fiind mai scurt. V. şi Developeză. a. Developator, pl. developatori. 1. Ind. text.: Substanfă chimică întrebuinfată în industria textilă, care dezvoltă colorantul fixat pe fibre. La diazotarea coloranfilor direcfi în culorile albastră, roşie şi brună se întrebuinfează ca developatori (3-naftolul (developator MB), (3-naftolatul de sodiu (developator Na şi A), fenolul (developator MA şi NT), parafenilen-diamina (developator NP). Pentru alte categorii de coîoranfi se întrebuinfează developatorii corespunzători. 7. Developator, pl. developatori. 2. Foto.: Agentul activ reductor din compozifia unui revelator (v.), care produce developarea (v.) materialului fotografic impresionat. Developatori minerali. Numeroase săruri minerale pot developa imaginea latentă; de exemplu; cuprooxalatul de amoniu, titanooxalafii şi molibdenooxalafii de sodiu, sulfatul feros în prezenfa unei fluoruri alcaline în solufie slab acidă şi bazică, apa oxigenată, hidroxilamina, şi hidrazina; practic, însă, sînt întrebuinfafi numai ferooxalatul de potasiu şi hidro-sulfitul de sodiu. Ferooxalatul de potasiu se prepară în momentul folosirii. Nu permite developarea decît a imaginilor foarte bine expuse. Developatorul prezintă avantajul că nu confine nici un solvent al bromurii de argint, eviiîndu-se astfel diverse perturbafii datorite folosirii developatorilor organici. E singurul developator cu care se evită complet voalul (v.) Ia developare şi care dă o imagine de un cenuşiu perfect neutru, revelatorul respectiv fiind lipsit de orice produs de oxidare. E întrebuinfat la developarea plăcilor cu colodiu umed în zincogravură (v.). Hidrosulfitul sau hiposulfitul de sodiu poate developa emulsiile pozitive în solufie neutră, însă pentru developarea emulsiilor negative trebuie să fie acidulat cu bisulfit de sodiu sau, preferabil, cu un acid organic. în cursul oxidării spontane în aer, solufia de hidrosulfit pierde puterea developatoare înainte de a-şi pierde proprietăfile reducătoare. Solufia parfial oxidată developează în tonuri calde hîrtiile cu clorură de argint. E întrebuinfat la developarea plăcilor de colodiu umed în zincogravură (v.). Developatori organici. în ce priveşte caracterizarea substanfelor organice ca developatori se foloseşte o regulă care, deşi are astăzi numeroase excepţii, se aplică totuşi la aproape totalitatea developatorilor organici de întrebuinţare curentă: pentru ca o substanfă organică aromatică să fie un developator, doi atomi de carbon din moleculă, în pozifiile relative orto sau para, trebuie să aibă legată, fiecare, o grupare hidroxil (—OH; funefiune fenoiică) sau amino (—NH2; funefiune aminică). Dacă o substanfă satisface această regulă, se spune că are funefiune developatoare. (în prezent se cunosc mai mulfi developatori polifenolici, în cari grupările active sînt în pozifia meta, de exemplu 2,4,6-trimetiirezorcina, însă în cari atomii de hidrogen legafi la atomi de carbon învecinafi sînt înlocuifi cu rad:cali inactivi, cari se opun astfel transformării tautomerice în poiicetone ciclice.) Prezenfa grupărilor suplementare—OH şi —NH2 în acelaşi nucleu, în pozifia orto sau para fafă de unul dinfre ceilalfi doi, face să crească poten-fialul de reducere. Atomii de hidrogen ai uneia sau ai mai multor grupări—NH2 pot fi înlocuifi cu resturi de hidrocarburi sau de alcooli, fără să se anuleze funcţiunea developatoare; ia gruparea —OH nici o subsfitufie nu e posibilă. Printre developatorii cari nu verifică regula de mai sus şi cari în ultimul fimp sînt întrebuinfafi în revelatorii pentru granulafie fină sau în revelatorii cromogeni (color) trebuie menfionafi diverşi derivafi eterociclici azotafi pe bază de piridină sau chinoleină (ex. 2,5-diaminopiridină; 2-hidroxi-5-aminopiridină, aminotetrahidrochinoleină, etc.). Developatorii organici fiind produse uşor .oxidabile, în special în aer umed, trebuie păstrafi în borcane brune, perfect uscate şi închise ermetic. Fără a fi propriu-zis toxici, tofi developatorii organici sînt periculoşi în caz de ingerare; unii dintre ei (de ex. parafenilendiamina) pot provoca dermatoze prin contactul repetat al pielii cu praful produsului uscat sau cu revelatorul din a cărui compozifie fac parte. Developatorii polifenolici sînt substanfe cu caracter slab acid cari dau, cu alcooli tari, fenolafi. Proprietăfile acide se manifestă mai net în compuşii para decît în compuşii orto, însă compuşii orto obfin proprietăfile unui acid tare în prezenfa boraxului. Se întrebuinfează: Hidrochinonă (v.), folosită, în asociafie cu alcooli tari şi cu un adaus important de bromură de potasiu, pentru developarea emulsiilor lente cu maxim de contrast, destinate Developeză 277 Developeză reproducerilor de documente fără semitonuri (v.). Asociată cu carbonafi e întrebuinfată la developarea imaginilor în tonuri calde pe emulsii pozitive cu granulajie fină. Pentru developarea negativelor cu semitonuri, hidrochinonă e asociată aproape totdeauna cu genol. Clorhidrochinona are un potenfial de reducere mai înalt decît al hidrochinonei; în condici normale, dă imagini de un negru mai clar. în general, acest developator (cunoscut ş] sub numele de Adurol sau Quinotol) e asociat cu genolul. Pirocatechina (v.), cunoscută şî sub numirile Pirocatecol, Rachin sau Eiconal, e întrebuinfată în special la prepararea revelatorilor tananfi (v.) cu confinut slab în sulfit. Pirogalolul (v.) e stabil numai în mediu acid, astfel încît revelatorii cu pirogalol sînt preparafi din două solufii de rezervă, una confinînd pirogalolul, sulfitul şi bisulfitul, iar cealaltă, substanţa alcalină. Puterea developatoare maximă e obfinută la folosirea unul alcaliu puternic, cu condifia să nu se depăşească proporţia care corespunde formării monofeno-latului (32 g NaOH pur la 100 g pirogalol); excesul dă un voal destul de dens. Solufiile cu pirogalol colorează degetele în brun. Băile cu pirogalol gata de întrebuinfare, neputînd fi conservate în bune condifii în practica industrială, s-a propus înlocuirea cu eterii lui mgnomefilici (rubinol) sau monoetilici, cari sînt mai pufin oxidabili spontan, aproape nu colorează degetele, şi au un potenfial de reducere numai cu pufin inferior celui al pirogalolului. Developatorii aminofenolici sînt substanfe amfotere; propriefăfi le slab acide se manifestă în special cînd substanfa confine două grupări OH. Aminofenolii nu sînt stabili în stare solidă, decît după transformarea în săruri (clor-hidrafi, sulfaţi, oxalafi), baza liberă fiind foarte repede oxidată. Aceste săruri constituie, de obicei, forma comercială a acestor developatori. Paraaminofenoiul (v.) e întrebuinfat sub forma de clorhidrat. în stare de fenolat, în solufii de alcooli tari e foarte solubil, astfel încît dă posibilitatea de a prepara revelatori foarte concentrafi cari, pentru folosire, se diluează de 20—100 de ori. Paraaminofenoiul se foloseşte uneori şl sub formă de oxalai. Paraaminofenoiul are o acfiune rapidă în prezenfa substanfelor alcaline puternice şi o acfiune lentă în prezenfa carbonafilor; developatorul cu acfiune lentă redă foarte bine detaliile. Creşterea contrastului şi a densităfii decurge însă foarte încet. Uneori e întrebuinfat împreună cu hidrochinonă, în locui genolului. Genolul (v.), cunoscut sub numirile Metol, Rhodol, Viterol, Elon, MonoL Scatol, Satrapol, Pictol, e un sulfat de metil-amţno-p-fenol. Baza liberă e solubilă în alcool, în eter şi în acetonă, şi în solufii foarte bazice. Genolul care poate developa în solufie sulfitică nealcalinizată e foarte energic după alcali-nizare; la valori mari ale exponentului de hidrogen, potenjialul de reducere e foarte înalt, cu tendinfa de a da voal, ceea ce obligă la întrebuinfarea unei bromuri. Genolul are o acfiune rapidă, dar slabă; negativele developate cu genol au densitate optică mică. El redă bine detaliile din părfile luminoase şi din umbre. Revelatorii cu genol fără hidrochinonă (v. sub Revelator) permit obfinerea de contraste destul de mari, însă, în acest caz, developarea trebuie să fie de durată mai mare. Nu e întrebuinfat aproape deloc pentru pozitive. De cele mai multe ori e asociat cu hidrochinonă (developatori asociafi), cînd dă rezultate foarte bune. Produce dermatoze, la manipulare, cari se evită prin spălarea mîinilor în acid clorhidric diluat (2 ml HCI 1,19 în 100 ml apă), după fiecare manipulare a developatorului, sau prin folosirea de mănuşi chirurgicale de cauciuc. Glicinul (v.) e un aminoacid (acid p-oxifenilaminoacetic) care se mai cunoaşte şi sub numele de Iconil, Gliconil, Kodurol, Monazol sau Atenon. E foarte pufin oxidat de aer uscat sau în solufii alcalinizate cu carbonafi, chiar foarte diluate, astfel încît se pretează bine pentru developări lente şi în revelatori cari au proprietatea de a cprecta în mare măsură erorile de expunere. Se întrebuinfează numai la developarea negativelor, cum şi la developarea filmelor cinematografice în maşini continue, cu agitarea revelatorului prin barbotare cu aer comprimat, şi la developarea pe tobă rotativă parfial cufundată în solufie. Diaminofenolul are proprietatea de a developa rapid în solufie sulfitică pură (v. sub Revelator), datorită celor două grupări aminice, revelatorul obfinut cu el avînd un potenfial de reducere foarte înalt. E întrebuinfat sub formă de clorhidrat de 2,4-diamino-1 -fenol [C6H3 (OH)NH2, CIH]2, cunoscut şi sub numele de Amidol (v.), Diamol, Acrol. în solufie se oxidează repede în aer, astfel încît revelatorul respectiv trebuie preparat pufin înainte de folosire. Neutralizarea lui, şi în special alcalinizarea solufiei acestui developator, grăbeşte foarte mult oxidarea. Orice adaus de bisulfitsau de acid slab (acid boric, acid lactic, etc.) îi conferă, din contra, o mare stabilitate, revelatorul respectiv putînd fi încă întrebuinfat chiar după un contact de cîteva zile cu aerul, în cuvetă. Se recomandă stabilizarea revelatoarelor cu diaminofenol, prin adaus de 1*"2 g/l genol sau hidrochinonă, care nu are nici un rol activ la developarea în mediu slab acid. Dacă acidificarea s-a făcut astfel, încît revelatorul să nu mai confină sulfit neutru (v. sub Revelator), developarea începe în regiunile profunde ale stratului sensibil. Diaminofenolul dă, la developare, imagini de un cenuşiu perfect neutru. E întrebuinfat în special la developarea hîrtiilor fotografice şi a diapozitivelor. întrebuinfarea lui continuă, în special în solufii neacidificate, produce colorarea în brun-negru a degetelor şi a unghiilor. Fenilendiaminele. — Parafenilendiamina sau 1,4-diaminobenzenul se găseşte în comerf sub formă de bază liberă (diamina P) sau sub formă de clorhidrat (diamina H) [C6H4 (NH2, CIH)2]. în solufie sulfitică pură, parafenilendiamina developează foarte încet, nereducînd decît o fracfiune din bromura de argint a fiecărei granule; se obfin astfel imagini cu granulafie fină şi contrast foarte slab; imaginea trebuie să fie mult supraexpusă. Se pot obfine imagini cu contrast acceptabil, alcalinizînd slab solufia sulfitică cu borax sau cu carbonat, .însă developarea e încă lentă şi provoacă uneori un voal dicroic. Prin alcalinizarea solufiei sulfitice cu hidroxizi alcalini se obfine un revelator rapid cu un potenfial de reducere înalt (v. sub Revelator). Activitatea revelatorilor cu para-fenilendiamină creşte foarte mult prin adaus de sulfocianuri alcaline (circa 1 g/l). Parafenilendiaminele dimetilate sau dietilate şi, în special, p-aminodimetilanilina, [C6H4(NH2, HCI) (N | CH3 | 2, HCI)4], mai solubilă decît produsul nemetilat şi mai pufin oxidabilă în aer, permit obfinerea unor revelatori energici şi stabili, prin alca-linizare cu carbonafi. Aceşti revelatori sînt foarte mult între-buinfafi la developarea cromogenă dar, atît în stare solidă cît şi în solufie, sînt un toxic al pielii. Un derivat foarte solubil şi care nu produce inflamafii ale pielii, N-|3-metilsuIfoamidoetil-4-aminoaniiina şi unii produşi omologi pot fi folosiţi la developarea cromogenă în prezenfa sulfitului şi a carbonatului. Orfofenilendiamina sau 1,2-diaminobenzenul, [CgH4 (NH^], are proprietăţi comparabile cu ale parafenilendiaminei, însă e mai pufin periculoasă pentru piele; e întrebuinfată în numeroşi revelatori pentru granulafie fină. 1. Developeză, pl. developeze. Foto.: Utilaj pentru developarea, fixarea şi spălarea filmului aerofotogrammetric, cu lungimea de 20***120m. E constituit din: vase cilindrice pentru baia de developare, baia de fixare şi baia de spălarea filmelor aerofotogrammetrice; două bobine metalice (bobina înfăşu- Deversare 278 Deversor rătoare şi bobina desfăşurătoare a filmului); stativul de prindere a bobinelor; mecanismul de acţionare mecanică sau manuală a bobinelor. 1. Deversare. Hidrof.: Trecerea apelor unui curs de apă natural sau artificial peste malurile lui, respectiv scurgerea unui lichid peste un prag sau peste un perete, numit deversor(v.). 2. Deversor, pl. deversoare. 1. Hidrof.: Construcţie alcătuită dintr-un prag sau dintr-un perete, care barează un curs de apă şi peste care se scurge, cu nivel liber, lichidul acumulat în amonte de prag sau de perete şi care depăşeşte creasta acestora. Poate fi executat din lemn, din metal, pămînt (protejat cu plăci de beton, etc.), anrocamente (permeabile sau impermeabile), sau din zidărie de piatră ori de beton. Din punctul de vedere al profilului transversal, se deosebesc următoarele tipuri de deversoare (v. fig. l): dever- r,777777(2--3)H. Din punctul de vedere al aşezării faţă de direcţia curentului, şi al formei în plan, un deversor poate fi: normal (perpendi- II. Aşezarea în plan a deversoarelor. a) deversor normal ; b) deversor oblic; cj deversor lateral; d) deversor curbiliniu; e) deversor circular. cular pe direcţia curentului), oblic (înclinat faţă de direcţia curentului), lateral (paralel cu direcţia curentului), curbiliniu sau circular (deversor-puţ) (v. fig. II). Din punctul de vedere al formei secţiunii descurgere(trans-versale pe direcţia curentului), dever-soarele. pot fi dreptunghiulare, trapezoi-dale, triunghiulare, sau deformecurbilinii (în particular parabolică), al căror debit e proporţional cu înălţimea (v. fig. III). Din punctul de vedere al condiţiilor de avansare (în plan) a lichidului spre deversor, se deosebesc: deversoare fără contracţiune laterală şi deversoare cu con- III. Secţiuni transversale de deversoare. deversor dreptunghiular; b şi c) deversoare trapezoidale; d) deversor triunghiular. tracţiune laterală, după cum lăţimea deversoruiui e egală sau e mai mică decît lăţimea curentului de lichid din aval (v. fig. IV). Din punctul de vede- re al racordam cu bietul j aval, se deosebesc dever-soare neînecateşi deversoare înecate (v. fig. V). Dacă nivelul apei în bietul aval e mai jos decît Creasta deversoruiui IV• Deversor fără contracţiune laterală (I) p, deversorul e înecat (v. fig. V b), dacă —< k> respectiv neînecat (v. fiq. V c), dacă -->(—) ■ în aceste relaţii, 2 e dife- v ^ d ' p' k a b c V. Deversoare neînecate (a şi c) şi deversor înecat (b). renţa de nivel dinfre cele două bi'efuri, iar (—-) depinde de H ^ raportul —, ale cărui valori sînt specificate în tabloul I. Tabloul I H V 0 0,2 0,4 0,6 0,8 1,0 1/5 2,0 2,5 3,0 (—) \ p/k 1 /O o 00 0,74 0,70 0,675 0,66 0,67 0,70 0,76 0,85 Din punctul de vedere al poziţiei lamei deversante faţă de corpul barajului (v. fig. V/), deversoarele cu perete subţire V/. Tipuri de deversoare, după poziţia lamei deversante. a) deversoare cu perete subţire: a*) aerat şi a2) neaerat; b) deversoare cu profil practic: bj) cu subpresiune şi b2) fără subpresiune. pot fi aerate sau neaerate (după cum presiunea din spatele lamei deversante e egală cu presiunea atmosferică sau e mai mică decît aceasta), iar deversoarele cu profil practic pot fi cu subpresiune sau fără subpresiune (după cum peretele deversoruiui se găseşte sub profilul unei lame deversante în cădere liberă, respectiv urmăreşte profilul acesteia, în condiţii Deversor 279 Deversor Tabloul II Forma profilului transversal al dever-sorului Forma secţiunii de scurgere i Pozfîia la-Pozitia | mei dever-şi forma în i sânte în ra-plan a de- j port cu versorului ( corpul bara-| jul ui Felul racordării cu bieful aval Modul de avansare a curentului spre deversor dreptunghiulară Perete subţire triunghiulară, cu unghiul la vîrf de 90° normală aerată neînecat fără contracîiu* ne laterală înecat fără contracţiu-ne laterală = ,«0(1,05 + 0,2 aerată cu contractiune laterală aerată înecat neînecat cu contractiune laterală «3=»>2 (l,05 + 0,2 cu contractiune laterală _ °'303 m~ #0,03 (v. fig. III d) frapezoidală, perefii laterali făcînd cu verticala un-ghiu tru tg 0: pen- 1 neînecat cu contractiune laterală ^5^0,42 (v. fig. III b) Profil practic ca în fig. VI bt a “=T r=raza cercului înscris în linia poli-go nalâABCC Profil practic (pentru H şi Z v. fig. V) dreptunghiulară normală cu subpre-siune neînecat fără contractiune laterală ■*=/ (-Ş- - °) dreptunghiulară normală necat fără contractiune laterală *m7=me or valorile Iui o pentru: ăl r o=1,0 cc = 2,0 a~3;0 1,0 0,486 0,487 0,495 2,0 0,526 0,540 0,544 3,0 0,553 0,569 0,570 3,4 0,560 0,577 0,577 H0-Z a= 1,0 a=2,0 o rr, II e 0 0,990 0,995 0,995 0,2 0,940 0,980- 0,980 0,5 0,788 0,780 0,780 1 ,0 0,00 0,00 0,00 Profil practic dreptunghiulară cu subpre -siune neînecat cu contractiune laterală 6 = 1—0,01 n\ ~ b (?;—numărul deschiderilor) £=î pentru pile cu muchii vii |r:0,4 pentru pile profilate hidrodinamic Deversor cu prag lat dreptunghiulară ormală | neînecat fără contractiune laterală pentru muchie vie amonte m'9 =0,32+0,01 pentru muchie rotunjită amonte m q —0,36+0,01 0,46-J-0,75^- H l-H 1,20+1,5- Deversor de descărcare 280 Deversor de descărcare Tabloul 11 (continuare) Forma profilului transversal al dever-sorulul Forma secţiunii de scurgere Poziţia fl forma în plan a de-versorulul Poziţia lamei deversante în raport cu corpul barajului Felul racordării cu bieful aval - Modul de avansare a curentului spre deversor I mr Deversor cu prag lat dreptunghiulară normală - înecat fără contracfiu-ne laterală — cf H0-Z ti 0 0,8 0,85 0,9 0/95 0,98 cr 1 ,0 0,96 0,84 0,65 0,40 Profil Crea-ger-Ofife-rov (v. şl tabloul III) dreptunghiulară normală fără subpresiune neînecat fără contractiu-ne laterală pentru Hq egal cu înălţimea de calcul IIqc mu — mo penfru H0 mai mare decît HqC 3 / JŢT "â =0.62+0.38 Profil Crea-ger-Ofife-rov, avînd în amonte un prag da lăţime c dreptunghiulară normală fără subpresiune neînecat fără contracîiu-ne laterală ynn~mn X 0,36-f 0,1 — Profil Crea-ger-Ofije-rov dreptunghiulară normală fără subpresiune înecat fără confractiu-ne laterală mm — mn a hq—z H0 0,3 0,5 0,7 0,8 0,9 a 1/0 0,98 0,94 0,89 0,65 Deversor-puf (v.fig. II e) - circulară - neînecat ^4=0,35 • 0,8a a=2,25 • •-25, în funcţiune de condiţiile de acces hidraulice egale în amonfe). Ultimele tipuri se realizează în cazul profilului Creager-Ofiferov. Din punctul de vedere al folosirii, se deosebesc: deversoare de măsurare (a debitelor, în laborator, pe canale sau pe cursuri de apă, etc.); deversoare de evacuare (descărcătoare de ape mari, prea-plinuri, etc.); deversoare de remuu (pentru micşorarea viteselor de scurgere, sporirea adîncimilor unui curs de apă, în vederea asigurării pescajului navelor sau a înălfimii de priză, etc.). Calculul debitului deversoarelor se face cu formula Q = mrQ^2gH0. în care mr e coeficientul de debit al deversoruiui (în funefiune de forma profilului său transversal, de forma secfiunii de scurgere, de pozifia şi de forma în plan a deversoruiui, felul racordării biefului aval, pozifia lamei fafă de corpul barajului, modul de avansare a curentului spre deversor), Q e suprafafa secfiunii de scurgere a deversoruiui, g e acceleraţia gravitaţiei, iar Hq e înălfimea cinetică a curentului în amonte de deversor şi e dată de relafia HQ=H+vl/2g (H fiind înălfimea apei peste creasta deversoruiui, măsurată în amonte de deversor la distanfa de 3H, şi vq fiind vitesa de acces a curentului la deversor). în tabloul II sînt date formulele de calcul ale coeficientului de debit, pentru cazurile întîlnite mai des în practică. Pentru deversoarele oblice sau laterale se pot utiliza formulele deversoarelor normale, finînd seamă însă că H trebuie considerat ca medie a înălţimilor apei deasupra deversoruiui la cele două extremităţi, iar pentru vitesa de acces se ia componenta normală la axa deversoruiui a vitesei curentului. Deversoarele cu perete subfire neaerate au un debit mai mare decît cele aerate, dar scurgerea e instabilă şi construcfia e supusă vibraţii lor. Deversoarele cu profil Creager-Ofiferov, pentru o sarcină 1 m, se construiesc pe baza coordonatelor date în tabloul III, Penfru înălfimi m, coordona- tele din tabloul UI se înmulfesc cu Hq (v. fig. VI b2). Tabloul NI x • 0 1 0,2 | 0,3 | 0,4 | 0/5 ! 0,6 | 0,7 y 0,126 | 0,007 0,0 | 0,006 1 0,025 0,060 0,100 X 0,8 | 1/0 I 1'2 I 1,4 1,6 I 1,8 | 2,0 y 0,146 | 0,256 0,394 | 0,564 0,764 0,987 | 1,235 X 2,2 | 2,4 | I 2,6 I 2,8 I 3,0 I 1 3.= | 4,0 y 1,508 | 1,804 [ 2,122 | 2,46 I 2,82 1 3,82 | 4,93 La paramentul aval al deversoarelor cu subpresiune se »au măsuri speciale în legătură cu tensiunile cari apar din cauza subpresiunii (v. Baraj). i. ~ de descărcare. Canal.; Deversor cu dimensiuni mici, aşezat într-o cameră de deversare (v.), pentru separarea excesului de apă provenită din precipitaţii, evitînd supradimensionarea canalelor şi a stafiunilor de epurare din ava . Deversor piscicol 28 î Deviator 1. ~ piscicol. Pisc.: Lucrare hidrotehnică, folosită în amenajările piscicole nesistemafice sau semisistematice (în special la iazurile amenajate) pentru descărcarea automată a excesului de apă provocat de ploi sau în timpul viiturilor de primăvară (cari nu pot fi evacuate în mod obişnuit de construcţia hidrotehnică numită călugăr, v.), pentru asigurarea securităţii barajului(iezătu-rii) şi a nivelului constant al apei. Construcţia e de lemn sau de beton, pe o Deversor de beton, cu acfiune frontală. î) graf ar; 2) sensul curentului. fundaţie solidă de piloţi. Pentru ca peştii să nu fie luaţi de apă, se montează în faţa deversorului un grătar de şipci sau de vergele de otel. Pentru a evita deteriorarea taluzuîui din aval al barajului, de apele evacuate prin deversor, se construieşte, la locul de cădere, o cameră de amortisare căptuşită cu scînduri. Se construiesc deversoare cu acfiune frontală (v. fig. /), amplasate în versantul văii sau în corpul iezăturii (în care caz sînt echipate cu o instalaţie de evacuare a apei de pe fund), şi deversoare cu acfiune laterală (v. fig. II), amplasate numai în versantul văii şi constituite dintr-un canal în debieu (cu malul îl. Deversor cu acţiune laterală. 1) iaz; 2) baraf; 3) canal deversor. mobilă prin rotaţie, deviatorul cu prismă mobilă prin translaţie, diasporametrul, deviatorul de coincidenţă. Deviaîor cu pană optică: Deviator care foloseşte o prismă deviatoare cu unghi mic la vîrf — numită pană optică — care produce o deviaţie unghiulară 6 = (w~1)^, unde: n e indicele de refracţie al prismei, iar A e unghiul la vîrf al prismei (v. fig. /). Deviaţia 5, depinzînd de indicele de re-fracţie n, depinde de lungimea de undă b radiaţiilor incidente; o astfel de prismă nu e acromatică şi produce dispersiunea luminii. Razele emergente corespunzătoare diferitelor radiaţii monocromatice din radiaţia incidenţă sînt deviate diferit, formînd un spectru. Astfel de deviatoare cu pană optică, formate dintr-o prismă simplă, nu se folo- /. Prismă deviatoare. sesc decît în cazuri foarte rare. De obicei ele se folosesc ca sisteme compuse din două prisme, una de crown şi una de flint, cu coeficienţi de dispersiune convenabili, formînd o biprismă acromatică. Cele două prisme sînt aşezate una peste alta şi sînt lipite cu vîrfurile în sens opus (v. fig. II). Astfel, dispersiunea în prisma a doua compensează dispersiunea în prima prismă şi pana optică devine acromatică. Deviator cu prismă mobilă prin rotaţie: Deviator cu prismă care se roteşte (v. fig. III) în jurul unei axe perpendiculare pe pianul bisector al unghiului ll. Biprismă prismei. O rază de lumină SI de pe axa de rotafie acromatică, (dacă nu se roteşte prisma) e deviată cu un unghi 8 după direcţia IR. Dacă prisma se roteşte, raza refractată IR descrie un con (cu vîrful în I şi cu unghiul la vîrf egal cu din spre firul văii submers), prin care se scurge excesul de apa. 2. Deversor. 2. Tehn.: Piesă constituită dintr-o conductă, numită şi conductă de prea-plin, care se aşază într-un lichid, astfel încît să se poată menţine un nivel constant, corespunzător gurii ei superioare. La talerele coloanelor de rectificare, deversorul e un tub prin care lichidul (refluxul) curge de pe un taler pe altul. Marginea superioară a deversorului depăşeşte nivelul fundului talerului, pentru a menţine pe acesta un strat de lichid, iar marginea inferioară e cufundată în lichidul de pe talerul inferior, pentru a împiedica trecerea directă a vaporilor prin deversor. Un taler poate avea unu sau mai muite deversoare. s. Deveryl căii. C.f. V, Supraînălfarea căii. 4. Deviator, pl. deviatoare. 1. Fiz.: Dispozitiv optico-mecanic folosit la unele instrumente de măsură pentru a produce deviafii unghiulare sau lineare ale razelor de lumină sau ale imaginilor, pe care se bazează principiul de construcţie şi de funcfionare a instrumentului respectiv. Deviatoarele pentru măsurare pot fi: cu prisme, cu lentile, cu lentile şi cu oglinzi, sau cu lame plan-paralele. Deviatoarele cu prisme cele mai folosite sînt următoarele: deviatorul cu pană optică, deviatorul cu prismă unghiul de deviafie 5) a cărui urmă pe un plan perpendicular XOY pe axa SI e un cerc. Din cauzQ că unghiurile i de rotaţie sînt mici, punctul R descrie un element de arc confundat cu tangenta la cerc. Proiecţiile unghiului de deviaţie 5 pe planele SOX (paralel cu muchia prismei) şi SOY (perpendicular pe muchia prismei) constituie parametrii de măsurare a acestui deviator şi au următoarele valori: ^ sin i — b sin i (în planul SOX) D JL D cos i = b cos i (în planul SOY). Diasporamefru: Deviator constituit din ansamblul a două prisme identice, mobile în jurul aceleiaşi axe; planele bi-sectoare ale diedrelor celor două prisme sînt perpendiculare pe axa deviatorului; un sistem de angrenaje acţionează astfel, încît cele două prisme să efectueze rotafii egale, dar în sensuri contrare. Deplasarea unghiulară a razei emergente e egală cu suma deplasărilor imprimate de fiecare prismă în parte. Jinînd seamă de deviafii Ie fiecărei prisme, proiecfiile unghiului de deviafie b a razei emergente pe planele SOX şi SOY sînt următoarele: 6 sin q) -f-5 sin ( —qp) = 0 (în planul SOX) b cos (p -f 8 cos ( —S constituie elementul indicator al instrumentului de măsură (de ex. al unei nivele deprecizie);acţio-nînd asupra mecanismului de măsurare al instru- VII, Deviator cu lentilă convergentă tăiată. unei lentile convergente după un plan care trece prin axa optică (v. fig. VII). Deplasînd una dintre jumătăţi se obţin, pentru un acelaşi punct-obiect depărtat S (teoretic la infinit), două puncte-imagine S' şi S” în planul focal al lentilei. Distanţa e dintre cele două puncte-imagini e: unde D e distanţa de Ia punctul S pînă la lentilă; / e distanţa focală a lentilei; d e deplasarea O1O2. în majoritatea cazurilor, deplasarea celor două jumătăţi de lentilă se face astfel cum se vede în fig. VIII. Deviatorul cu lentilă divergentă şi cu lentilă convergentă e constituit din ansamblul a două lentile, una divergentă Od şi altaxonvergentă Oc (v. fig. IX), subţiri şi alăturate, avînd aceeaşi distanţă focală în valoare absolută. Dacă axele optice ale celor două lentile coincid, razele incidente nu sînt deviate. Dacă se deplasează lentila convergentă, razele emergente suferă o deviaţie unghiulară 5 dată de relafia: VIII. Deplasarea jumătăţilor de lentilă. T—-4 .1 rrr / 1 d 7' IX. Deviator cu lentilă convergenta şi lentilă divergentă. d e deplasarea OdOc in valoare absolută. şi f e distanţa focală a lenti- mentujui, se modifică poziţia obiectului-reper S pînă cînd se aduc în coincidenţă cele două imagini. Acest gen de deviatoare înlocuieşte elementul indicator obişnuit al aparatelor de măsură, care e constituit în general dintr-un ac indicator sau un spot luminos. El constituie un element indicator deosebit, care permite obţinerea unei^ precizii de măsurare superioară. Aceste deviatoare se execută în diverse tipuri, cari diferă intre ele prin forma şi construcţia celor două prisme com- in care lelor Deviatoarele cu lentile şi cu oglinzi se bazează pe proprietăţile deviatoare ale unui obiectiv combinat cu un sistem de oglinzi rotitor; mai cunoscute sînt deviatorul cu autocoiimaţie şi deviatorul cu colimaţie. Deviatorul cu autocoiimaţie e constituit dintr-un obiectiv O, avînd distanţa focală /, şi dintr-o oglindă rotitoare M (v. fig. X). Dacă oglinda e perpendiculară pe axa optică a obiectivului, focarul F coincide cu imaginea sa F', reflectată de oglindă (numită imagine auto-colimată). Dacă se roteşte oglinda M cu un unghi i, imaginea autocolimată suferă deplasarea e = FF' dată de relaţia: e~f tg 2 i. Deviatorul cu colimaţie e constituit dintr-un sistem de două oglinzi, una fixă Mf şi alta rotitoare M (v. fig. XI), şi -*-j/ T X. Deviator cu autocoiimaţie. Deviafor 283 Deviafor din două obiective identice Oj şi O2 avînd aceeaşi distanţă focală /. Dacă cele două oglinzi sînt paralele, imaginea focarului Fi (numită imagine colimată) coincide cu focarul F2* Dacă XI. Deviafor cu colimafie. se roteşte oglinda M cu un unghi i, razele reflectate de cele două ogiinzi sînt deviate cu un unghi 4 i, astfel încît imaginea * colimată F\ suferă o deplasare e=F\F2, dată de relaţia: e = f tg 4 i. Aplicaţiile metrologice ale acestor deviatoare rezultă din relaţiile cari leagă între ele două elemente măsurabile, şi anume: unul de lungime e şi altul unghiular i. Cunoscînd sau măsurînd direct unul dintre elemente, celălalt element rezultă indirect. Aceste deviatoare au numeroase aplicaţii. Se folosesc la aparate de măsurat lungimi (optimetre şi ultraoptimetre), ia aparate de măsurat unghiuri (goniometre de laborator şi de atelier), cum şi la aparate pentru verificarea planeităţii şi a rect i l ini taţii. Deviatoarele cu lame plan-paralele se bazează pe proprietăţile deviatoare ale lamelor plan-paralele (v. fig. XII). Ele au multe aplicaţii, în special la aparate penfru măsurări terestre şi la aparate penfru verificarea pla-neităţii şi a rectilinităţii. O lamă plan-paralelă e constituită din ansamblul a doi dioptri, M şi M’t plani şi paraleli, cari separă trei medii optice diferite; de cele mai multe ori, lama plan-paralelă e de sticlă optică, X,/- Deviafor cu lamă plan-paralelă. scăldată în aer. Proprietăţile deviatoare ale lamelor plan-paralele sînt următoarele: razele incidente UI sînt paralele cu razele emergente V U'\ u = 2ţ.i = 2$.u'\ imaginile S primite de o lamă plan-paralelă sînt translatate, suferind o deplasare d (SS'), care depinde de n—indicele de refracţie a! lamei, de €•— grosimea lamei şi de u—unghiul format de raza-obiect cu axa optică (cu normala la suprafaţa de incidenţă). Deplasarea d e dată de relaţia: {’-Vra} în cazul incidenţei normale, u = 0, iar relaţia de mai sus devine: _L T deoarece u 1,5. Aşadar, deviatoarele cu lame plan-p deplasează imaginile cu circa 1/3 din grosimea lor. Dacă razele incidente sînt mult înclinate, se produce o aberaţie sferică apreciabilă; în acest caz, celelalte elemente optice trebuie calculate astfel, încît să compenseze aberaţia sferică a deviatoruîui. 1. Deviafor, pl. deviatori. 2. C/c. t.: Deviatorul unui tensor simetric de ordinul al doilea e un tensor de acelaşi ordin, egal cu diferenţa dintre el şi tensorul normai ale cărui componente de prima speţă (singurele nenule) au valoarea egală cu media aritmetică a valorilor principale ale tensorului dat. Dacă Tsînt componentele tensorului dat T, componentele Djfe ale deviatoruîui lui D sînt: n Dir=Tii-~ X7"// ?' D,k=Tik (pentru#*) D, 'e~Tik~^ikT / 1 dacă i — j ~\0 dacă ijtj unde -in- -sp r i~\ în spaţiul cu n dimensiuni. Mărimea Sp T= ^ T n e un in- l—\ __ variant (invariantul linear) şi se mai numeşte urma tensorului T. Deviatorul e deci un tensor simetric a cărui urmă e nulă, condiţie de definiţie care se formulează cum urmează, Independent de tensorul simetric căruia îi poate fi ataşat deviatorul: n Sp D = ^ Djj— Di + D2+ ' -' +Dn=0 ; = 1 în care D\, • •, Dn sînt valorile principale ale deviatoruîui. Obţinerea deviatoruîui D din tensorul simetric T se poate prezenta sub forma: D=r- Sp7\ n unde E e tensorul unitate de componente Deviatorul D obţinut are aceleaşi direcţii principale ca şi tensorul T din care provine. Construcţiile grafice corespunzătoare cercurilor lui Mohr (v.) se simplifică în cazul unui deviafor. După numărul dimensiunilor n, se deosebesc deviatori plani (n~2) şi deviatori spaţiali (n = 3), cari au o largă aplicaţie în Mecanica mediilor continue. Dacă T\, r2, r3 sînt valorile principale ale tensorului simetric spaţial T, valorile principale ale deviatoruîui corespunzător sînt: A=n- 4 sPr; £>2=7V 3 “ " 3 iar invarianţii deviatoruîui sînt: Ii = Sp D = Di~{- D2 + = 1 ^ v* ^ ^ J_ 2 1 sPr: D3=r3-ySPr, /2=4 E S o, I=s1 ; = (D2 + £? + Cf) = -I -r3)2+(r8-r,)2+(r1-r2)2]; ^3 — I Djk I =A D2 Ds =y [D?+Z)|+C|l Deviafor 284 Deviafor După natura tensorului din care provine, se deosebesc în particular: Deviatorul deformafiilor de componente eij~ i în care e;-£ sînt componentele tensorului deformafiilor, iar Cil + 622 + e33 e- - e deformafia volumică (medie). Orice stare de deformafie e^- se descompune în deviatorul deformafiilor e^ şi în deformafia medie 8. Pentru materialele incompresibile (e = 0), deviatorul deformafiilor coincide cu tensorul deformafiilor. în Teoria plasticităţii, relafii le dintre tensiuni şi deformafii sînt de obicei relafii între deviatorli tensiunilor şi ai deformafiilor. Componentele principale ale deviatorului deformafiilor sînt ei = ei~s, C‘2 = 82~s, £3=63 — 6, iar cei trei invarianfi (indicii repetafi sînt indici de sumare) sînt următorii: £i = en + e22 + ^33 = 0; E2 = l (*! + <§ + <§) = £ t(e2-e3)2-J-(e3-8I)2 + (B1-e2)2]; , E3 = eie2ecl=)- (eţ + ejj + ejj)- Cel de al doilea invariant al deviatorului deformafiilor £2 are un rol important în Teoria plasticităfii; pentru el se mai utilizează notafiile £2 = A e2__LY2 2 4 ‘ 8 * ei numindu-se intensitatea deformafiilor, iar yit intensitatea deformafiilor de forfecare. Deviatorul tensiunilor de componente sn=a«- ad.y, utilizează şî notafiile: I2~S2=- t2 2 1 r- e numit intensitatea tensiunilor tangenfiale, iar a^ intensitatea tensiunilor. Din relafia 5i+52+53=0 rezultă că dintre cele trei componente principale ale deviatorului numai două sînt independente. De aceea, componentele principale ale deviatorului tensiunilor se exprimă uneori în funcfiune de alfi doi parametri independenfi, de exemplu în felul următor: —r 5 cos V3 (“^3) unde ^ e unghiul, în plan octaedric, dintre proiecfia pe acest plan a primei axe principale şi forfecarea octaedrică (v. sub Cilindrul lui Huber-Mises; v. şî Deformafii octaedrice). în alte reprezentări similare, în locul unghiului coa se utilizează alte variabile, de exemplu următoarele două, legate de coCT prin relafiile: = cotg ^co„+ 1 2 cr2 — cri — (T3 V3 Ol-°3 Deviatorul director al tensiunilor e definit de relafia în care 0^ sînt componentele tensorului tensiunilor, iar <*11 + Cr22 + CF33 3 e tensiunea medie. în general, orice stare de tensiune se descompune într-un deviator şi într-o tensiune medie a. în Teoria plasticităfii, această descompunere e necesară pentru că, la foarte multe materiale utilizate în tehnică (în special la metale), presiunea hidrostatică obişnuită (pînă la 10 000 sau 20 000 atm) nu provoacă deformafii plastice sensibile şi deci e util să fie separată de rest. Deci deformafiile plastice pentru aceste materiale, ca şi pentru cele incompresibile, sînt provocate doar de deviatorul tensiunilor, iar nu de tensiunea medie. Pentru alte materiale (pămînturi, nisip, etc.), sau pentru presiuni înalte, deformafiile plastice pot apărea şî datorită presiunilor hidrostatice. Valorile principale ale deviatorului tensiunilor sînt 5i = = CTi-~g, 52=or2 — a, 53=03 — a, dacă Oi, a2l a3 sînt tensiunile principale. în Teoria plasticităfii, un rol deosebit are cel de al doilea invariant /2 al deviatorului tensiunilor care, cu ajutorul tensiunilor tangenfiale principale Xi = ———, etc., se scrie 2 ^2 = y (xf + T^ + T^) (v. şî Cilindrul lui Huber-Mises). Pentru acest invariant se în care 5î;- e deviatorul tensiunilor, iar t0 e tensiunea octaedrică To=y V(ffi-S2)2+(tf2-as)2+(a3-ai)2 - Orice stare de tensiune afy se poate descompune astfel: — To + a^7» % fiind deviatorul director al tensiunilor, între valorile principale ale deviatorului director există relafiile: 51+52 + 53 = 0 CSi - S2)2 + (.f2 - S3)2+(Si - Si)2 = 9;. deci numai una dintre aceste componente e independentă. Din acest motiv se exprimă aceste componente principale cu ajutorul unui singur parametru;]de exemplu, cu ajutorul para- 3 52 metrului lui Lode = ™—=r se obfine 5i — 53 3 — ii 52=: 2 u V2(3 + u*) * V2(3 + H2) ^2(3 + ji2) Ca reprezentare geometrică se introduce, ca şi pentru tensorul tensiunilor, hiperboloidul director de ecuafie 5i x\ + S2x22 +53^ = ± co ns t., în care x\, X2, x% sînt un sistem de coordonate ortogonale, dirijate după direcfiile principale ale tensorului a-. Alegerea constantei din membrul al doilea e arbitrară. De obicei, ea e aleasă astfel, încît una dintre axele principale ale hiperboloidului să fie unitară. în acest caz, ecuafia hiperboloidului se poate scrie, de exemplu, sub forma: x*+liLxv. 1 3 —u 3 + u 3 — u, : 1. Deviatorul director e cunoscut, dacă sînt date: orientarea hiperboloidului director (adică orientarea axelor principale) şi una dintre componentele principale sau parametrul. Devia fia acului magnetic 285 Deviafia compasului magnetic lt pevja|j3 acului magnetic. Nav.: Sin. Deviafia compasului ma9netic (v.). 2. Deviafia busolei. V. Deviafie magnetică. 3, Deviaţia compasului magnetic. Nav.: Unghiul fomat la bordul unei nave, de meridianul magnetic cu direcfia acului magnetic. Se numeşte deviaţie est i c ă, cînd capăiul nord al acului magnetice la dreapta meridianului magnetic şi deviafie vestică, cînd capătul nord al acului e la stînga meridianului magnetic. Deviafia se datoreşte cîmpului magnetic al navei, care e format din cîmpul magnetic terestru şi din cîmpul magnetic indus în părfile feromagnetice ale navei, clasificate în teoria deviaţii [or sub următoarele numiri: fier moale, care reprezintă ofelul cu calităfi magnetice apropiate de ale fierului pur, a cărui magnetizare şi demagnefizare se consideră instantanee sub influenfa unui cîmp magnetic (respectiv cînd e scos de sub influenfa cîmpului inductor), magnetismul fierului moale numindu-se magnetism temporar; fier tare, reprezeniai de ofelul care poate deveni magnet permanent sub influenfa unui cîmp magnetic, magnetismul acestuia numindu-se magnetism permanent; fier intermediarl reprezeniai de ofelul care se magnetizează mai greu decît fierul moale şi pierde magnetismul în timp, magnetismul acestuia numindu-se magnetism semipermanenf sau sub-permanent. Deoarece nu se poate face o ipoteză acceptabilă asupra duratei de magnetizare şi demagnefizare a fierului intermediar, acesta e neglijat în teoria deviafiilor. Cîmpul indus în navă e compus deci din cîmpul permanent cp al fierului tare şi din cîmpul temporar al fierului moale, cîmpul total care acfionează asupra acului magnetic fiind dat de relafia: F' = F + qp-f în care F e cîmpul terestru. Prin descompunerea cîmpului magnetic F' după trei axe de coordonate cu originea în compas şi dirijate după planul diametral, transversal şi vertical al navei (sensurile pozitive fiind spre proră, spre tribord şi spre nadir), se obfin, pentru cele trei componente X*, Y' şi . Z't ecuafiile lui Poisson: X' = X + P + p = X + +P±aX + bY + -f cZ, r = r+Q+*=r + +Q+dX+eY + + fZ, Z'-=Z + R+r-=Z + -{-R + gX -f* ■bhY + kZ, în cari X, Y, Z şi P, Q, R sînt componentele cîmpului terestru, respectiv ale cîmpului permanent | Interpretarea fizică a parametrilor fierului dupa cele trei axe de moaie. coordonate, p, q şi X, V, I) componentele cîmpului magnetic te-r SÎnt componentele restru; a -k) magneţi reprezentînd parametrii cîmpului temporar, iar fierului moale; ty) vectorul cîmpului magnetic ci-k sînt coeficienfi temporar al navei, numifi parametrii fierului moaie. Acestor parametri li se poate da şi o interpretare fizică, dacă sînt considerafi bare magnetice (v. fig. /). Avînd în vedere că: X = H cos Dm şi Y = H sin Dm (H fiind intensitatea orizontală a cîmpului magnetic terestru şi Dm, drumul magnetic), se obfin următoarele forfe (v. fig. II): a + eS XH~- +x H. II. Reprezentarea grafică a coeficienţilor exacţi. P.D) planul diametral al navei; XH) forţa directoare medie; H’) forţa directoare totală după Nc; Nc) nord compas; Nm) nord magnetic; Nc, Ec, Wc) nord, est, vest compas; Dm) drum magnetic; 6} deviaţia compasului; coeficienţi exacţi; O) centrul compasului. dirijată după nordul magnetic; dirijată după estul magnetic; SSXH = P + cZ, fixă în planul diametral al navei; (&lH = Q + fZ, fixăînplanultransversalal navei; h, dirijată după direcfia 2 Dm; dirijată după direcfia 2 Dm-\-9Q°, unde XH e forfa directoare medie la bord. Suma vectorială a acestor forfe e H', iar unghiul 5 dintre XH şi H' reprezintă deviafia pentru capul (direcfia) respeci’w, a cărui valoare se poate calcula cu formula numită formulă exactă, obfinută prin proiectarea acestor forfe pe direcfia est-vest compas, de unde rezultă: sin6=3l cos5+5Qsin^+(Scosţ+®sin (2£+5)-f (Scos (2£+6), unde % e capul compas. în locul acestei formule, care e incomodă, la calculul devia-fiei se foloseşte formula lui Archibald Smith, dedusă din „formula exactă" prin dezvoltare în serie Fourier: b = A+B sin ţ-f-C cos % + D sin 2 ţ-\-E cos 2 unde A, B, C, Z) şi E sînt coeficienfi (în grade) numifi coeficienfi aproximativi cari reprezintă deviaţiiie maxime datorite forfelor Dintre aceşti coeficienţi, A e o deviaţie con- stantă, 5 şi C sînt coeficienţii deviafiei semicirculare (deviaţie care schimbă semnul la 180°), D şi E sînt coeficienţii deviafiei c a d r a n t a I e (care schimbă semnul la 90°). în practica navigaţiei se determină prin calcule numai aceşti cinci coeficienţi. La construcţia compasurilor, însă, se calculează şî coeficienţii E, F, G şi H, cari sînt coeficienţi sextantali şi octantali. Un compas e considerat bun pentru serviciul la bord, cînd deviaţiile sextantale E sin 3 ţ + Fcos 3 ţ şi cele ocfantale Gsin 4 î; + Hcos 4 ţ au valorile maxime 1 °. Cu ajutorul formulei lui Smith se pot calcula deviaţiile la intervale de 10°, cînd deviaţiile în drumurile cardinale şi infercardinale sînt cunoscute. Deviaţiile în anumite capuri se calculează, comparînd relevmentul (direcţia) unui obiect citit la compas şi relev-mentul adevărat. Pe baza deviaţiilor determinate prin calcul sau prin observaţie, se irasează o curbă a deviaţiilor pe o diagramă car-tesiană sau pe o diagramă cu axe înclinate, numită diagrama Napier. Valorile deviaţiilor se trec de asemenea într-o tabelă a deviafiilor, care e folosită la convertirea drumurilor. La navele cu centură magnetică, deviaţiile compasului fiind modificate de cîmpul magnetic al centurii, acestea sînt anulate folosind bobine electrice montate pe habitaclu (v.). Deviafia girocompasului 286 Deviafia verficalei i. Deviaţia girocompasului. Nav.: Deviafie datorită deplasării navei, rezultată prin adunarea vectorului vitesă al navei la celelalte forje cari acţionează asupra girocompasului. Se calculează cu relaţia: V cos b„=-----------(în grade) 5 n cos cp V cos D, ^ a e 100 cos cp (în radiani), unde V (în noduri) e vitesa navei, Dt e drumul navei şi cp e latitudinea. La girocompasurile de construcţie mai veche, corecţia se face cu ajutorul unor tabele, iar cele de construcţie recentă sînt echipate cu un dispozitiv de co-ecţie automată a deviaţiei. s. Devia|ia proiectilului. Tehn. mii.: Unghiul cu care, la tragerea cu gurile de foc, planul vertical tun-proiectil se abate de la planul vertical al axei ţevii, din cauza acţiunii vîntului asupra proiectilului care se mişcă în aer. Mărimea deviaţiei depinde de mărimea componentei normale la planul de tragere a vitesei vîntului, iar sensul ei, la dreapta sau la stînga planului de tragere, depinde de direcfia acestei componente. 3. Deviaţia sondelor. Expl. pefr.: Abaterea profilului sondei (poziţia pe care o ocupă gaura sondei în spaţiu), mai mult sau mai puţin, de la verticală. în mod convenţional se consideră că sonda e verticală, cînd devierea e mai mică decît 3°, şi deviată, cînd abaterea depăşeşte această valoare. O sondă poate devia faţă de profilul ei teoretic, fie numai în plan vertical, fie atît în plan vertical, cît şi în plan azimutal. După pozifia pe care gaura de sondă o ocupă în spaţiu, se deosebesc (v. fig. /): sonde cu găuri verticsle (sonde drepte)sau aproape verticale; sonde cu găuri deviate după o linie dreaptă (sonde înclinate); sonde cu găuri deviate după o curbă regulată (sonde cuibe); sonde cu găuri deviate după o curbă neregulată (sonde frinte). în stadiul aciuai de dezvoltare a tehnicii forajului, forajul sondelor verticale sau aproape verticale e-relativ uşor de realizat. în practice forajului poate fi necesar însă să se sape 1 2 3 Y I. Diverse tipuri de sonda, a) profil vertical; b) plan; I) sondă dreaptă verticală; 2) sondă dreaptă înclinată; 3) sondă curbă; 4) sondă frîr.tă. sonde deviate voit, asttel încît talpa sondei să ajungă înt,-un punct fixat în prealabil, la o anumită distanţă faţă de verii-cală. în acest caz, forajul sondei se execută după un profil stabilii anticipat, pentru a cărui obţinere şi menţinere sînt necesare scule speciale şi regimuri de foraj adecvate. Sondele săpate în acest mod se numesc sonde dirijate, iar procedeul de săpare se numeşte foraj dirijat (v. sub Foraj). Devierea sondelor poate fi provocată, fie de condiţiile geologice (naturale) ale regiunii, fie de condiţiile tehnice ale exploatării. Condiţiile geologice cari influenţează devierea sondelor sînt următoarele: unghiul de înclinaţie al formaţiunilor traversate, pentru care, pînă la o anumită valoare a acestuia (unghi critic de deviaţie), sondele deviază spre anticlinal, iar cînd unghiul depăşeşte această valoare, sondele deviază spre sinclinal ^(valoarea unghiului critic de deviaţie variază 'n^0re ^ ^”* ' Pen^ru fara noastră fiind în medie de circa 60°, v. fig. II); succesiunea alternativă a straielor înclinate, constituite din roci neomogene, cu tării difej-iie; fisurile, cavernele şi rocile slab consolidate întîlnite în cursul forajului. Devierea sondelor din cauza condiţiilor geologice poate fi accelerată, micşorată sau înfrerupfă total prin: mărirea rigidităţii părţii inferioare a garniturii de foraj; alegerea unui raporf optim între diametrul sapei şi al prăjinilor de IL Varia)ia devia}iei sonde|or foraj; apasare axială pe sapă; im- spre an)ic|ina| ţ, spre sinc||na|_ prima rea unei anumite vifese de 0x, axa unghiurMor de înclina. rotaţie sapei; tipul sapei; cantitatea tie a s)ratelor; 0y, axa unghiu-şi calitatea jluidulu. de foraj cu rilor de devia1|e. ,, |imi)a de Care Se sapă, etc. deviaţie a sondeispre anficli- Cauzele tehnice cari mfluen- na,. 2) limita de deviaţie a son-ţeaza devierea sondelor sînt ^ur- dei spre sinclinal; 3) zona echi-matoarele: centrarea incorectă a librului labil, turnului de foraj fafă de gura sondei; înclinarea mesei rotative faţă de planul orizontal; sirîm-barea prăjinilor de antrenare şi a prăjinilor grele. Practica arată că tipul şi dimensiunile sapei influenţează de asemenea devierea sondelor. Astfel, sapele cu lame şi, mai puţin accentuat, sapele cu trei role, au tendinţa de a devia sondele spre anticlinal, în special cînd formaţiunile săpate sînt constituite din intercalaţii de roci cu tărie diferită; sapele tip „coadă de peşte" deviază sondele cu 1015° spre dreapta faţă de linia de ridicare a stratelor; cele cu trei şi cu patru lame deviază în acelaşi sens cu 5 "-IO0, iar sapele cu trei role deviază cu 25'"40° spre stingă liniei de ridicare a stratelor.— Spre deosebire de sondele cari se sapă după. procedeul „rotary", cele săpate cu turbine se înclină şi mai mult faţă de verticală, însă se menţin în acelaşi plan vertical (îşi menţin azimutul), din cauza momentului de rotaţie reactiv. Sondele deviate peste limita admisă pot fi îndreptate, fie prin schimbarea la timp a regimului de foraj, fie prin săparea din nou, de la punctul de inflexiune considerai prohibitiv. Peniru păstrarea verticalităţii sondelor se recomandă următoarele măsuri de ordin tehnologic: folosirea pe scară mare a prăjinilor grele cu lungime şi diametru corespunzătoare; menţinerea raporturilor optime înire diametrii sapelor şi prăjinilor; folosirea stabilizatoarelor; reducerea la minimul posibil, din puncful de vedere al avansării, a apăsării axiale; mărirea la maxim a turaţiei sapei; folosirea fluidelor de foraj de calitate bună (greutate specifică şi viscozitate reduse; apă liberă cîi mai puţină); în cazul iurboforajului, folosirea a 2 ••■3 stabilizatoare montate deasupra turbinei şi, eventual, a unei prăjini grele cu lungimea de circa 6 m, sub turbină. La forajul prin coloanele tubate în sonde deviate se folosesc în mod obligatoriu manşoane de protecţie, la prăjinile de foraj, şi dispozitive speciale de proiecţie, la prăjinile de pompare. 4. Deviaţia verficalei. Geod.: Unghiul u din fig. I pe care îl face, într-un punct dat A, verticala AV (normală în A la suprafaţa de nivel Sn) cu normala AN la elipsoidul de referinţă Er (v.). Suprafaţa de nivel Sn e aproape paralelă cu suprafafa geoidului (v.), deoarece distanţa dintre punctul A şi geoid Deviafie balistică 287 Deviafie de fază J. Deviaţia verticalei. e foarte mică în raporf cu dimensiunile Pămînfului. Direcţia AN e fictivă, feorefică, pe cînd direcţia AV se poafe materializa printr-un fir .cu plumb. Deviaţia verticalei depinde de dimensiunile, de poziţia, cum şi de orientarea elipsoidului de referinţă ales. Pentru fiecare ţară se alege un punct astronomic fundamental (v.), în care elipsoidul de referinţă e tangent la geoid şi deci în acest punct deviaţia verticalei e nulă (rr=0). In acest punct se determină precis coordonatele geografice prin metode astronomice, cum şi azimutul astronomic al unei direcţii de referinţă, cari servesc ca elemente de plecare pentru determinarea (prin operaţii de teren şi calcule geodezice) a coordonatelor geografice geodezice şi a azimutelor geodezice ale restului punctelor reţelei de triangulaţie geodezică superioară. In punctele principale de la intersecţiunea lanţurilor de triangulaţie geodezică fundamentală (numite şî puncte astronomice) se efectuează determinări (prin metodele astronomiei de poziţie) ale latitudinilor, longitudinilor şi azimutelor astronomice, în cari se cunosc din calculele geodezice latitudinile, longitudinile şi azimutele geodezice corespunzătoare. Astfel, în aceste puncte astronomice se pot determina două grupuri de coordonate geografice şi două grupuri de azimute: B (latitudinea), L (longitudinea) şi A (azimutul) — geodezice, iar cp(latitudinea),?. (Ion- ■ gitudinea) şi a (azimutul aceleiaşi direcţii) —astronomice. Considerînd în punctul A o sferă fictivă ajutătoare (v. fig. //) şi folosind notaţiile din fig. II, se obţin următoarele ecuaţii: tg (54*!) = tg cp! ! = cp-B; il = (?. — L) cos cp; (/. — L) = t] sec qp. Ecuaţiile (1) şi (2) — în cazul în care punctul A e în acelaşi timp şî punct geodezic — permit determinarea lui Ş şi i] (componentele deviaţiei verticalei), iar ecuaţiile (1) şi (3) determină influenţa deviaţiei verticalei asupra latitudinii şi longitudinii astronomice: fn condiţiile de mai sus, cu ecuaţia: îl cos Am — \ sin A Am=am-0--L) sin cp4- *9 Z„ (1) (2) (3) II. Deviaţia verticalei. A) punctul de pe suprafafa topografică, considerat/ avînd latitudinea B, longitudinea L ?i direcfia AM, ţi azimutul Am (geodezice), şi latitudinea o t, care corespunde oscilaţiei sinusoidale nemodulate. Deviafie de frecvenfă 288 Deviafie, unghi de ~ Diagrama vectorială a oscilaţiei cu modulaţie de fază. 0) faza inifială; maximă de fază. A0m.x) deviafie In diagrama vectorială reprezentînd un semnal modulat în fază (v. fig.), se consideră că vectorul A, care reprezintă semnalul nemodulat, se rofeşte împreună cu axa aa cu vitesa unghiulară coq, fafă de punctul O, în sensul arătat de săgeată. In urma modulafiei în fază, direcfia vectorului A deviază fafă de pozifia corespunzătoare oscilafiei nemodulate. în cazul unei modu-lafii în fază cu un semnal sinusoidal, vectorul A efectuează oscilafii, în jurul pozifiei corespunzătoare undei nemodulate, după o lege sinusoidală. Valoarea deviafiei maxime a fazei, fafă de faza 0o=cO()£, se numeşte deviafie maximă de fază (v. şî Deviafie de frecvenfă). î, Deviafie de frecvenţă. Telc.: Diferenfa dintre frecvenfă instantanee a unui semnal modulat în frecvenfă sau în fază şi frecvenfă care corespunde semnalului nemodulat. Prin frecventă instantanee se înfelege derivata fazei semnalului în raport cu timpul, divizată prin 2 jt. Deoarece un semnal modulat în fază sau în frecvenfă nu e, în general, un semnal periodic, nofiunea de frecvenfă instantanee e utilă numai în cazul cînd valorile pe cari le ia în timp nu diferă prea mult între ele (adică semnalul poate fi considerat o oscilafie sinusoidală afectată de o perturbafie care îi schimbă doar pufin caracterul de funefiune periodică). In-practică, această condiţie e îndeplinită totdeauna. In cazul modulării în fază cu un semnal sinusoidal, 0 = 2k fut sin 2ji Ft, unde G e faza instantanee, f0 e frecvenfă oscilafiei nemodu-lafe, AgiW- e deviafia maximă de fază şi F e frecvenfă oscilafiei modulatoare. Frecvenfă instantanee e dată de ■ 1 ^ fl ^ = + cos 2jt Ft-Amplitudinea variafiei frecvenfei se numeşte deviafie maximă de frecvenfă şi, cum rezultă din relafia de mai sus, e legată de deviafia maximă de fază prin relafia AfM=F-A< M- Raportul dintre deviafia maximă de frecventă şi frecvenfă de modulafie se numeşte indice de modulafie. In telegrafie, deviafia de frecvenfă e numită uneori deplasare de frecvenfă (v.). Deviafie de instrument. Elf.: Unghiul de abatere a echipajului mobil al unui instrument de măsură fafă de pozifia lui de echilibru. Se deosebesc: deviafia instantanee, care e deviafia într-un moment dat, din cursul deplasării echipajului mobil; deviafie permanentă, care e deviafia echipajului, care a luat o pozifie fixă; deviafia reziduală, care rămîne (la instrumentele cu acfiune ponderomotoare antagonistă) şi după dispari)ia cauzelor cari au provocaf-o. a. Deviafie magnetică. Geofiz.: Abaterea acului busolei de la direcfia meridianului magnetic, din cauze locale şi incidentale, ca de exemplu: impuritatea metalelor folosite la fabricarea busolei, adică prezenfa unor impurităţi feroase în bronzul sau în aluminiul din cari se confecţionează de cele mai multe ori cutia în care se găseşte acul busolei; prezenfa de mase magnetice în vecinătate, cari dau o deviafie proporfională cu masa şi invers proporfională cu pătratul distanfei (cum nu pot fi evaiuafe masele, nu pot fi evaluate nici abaterile, deci corecfiile); inducfia datorită conductoarelor electrice (această cauză de deviafie poate fi atît de puternică în vecinătatea lor, încît să facă imposibilă folosirea busolei); fenomene de polarizafie datorită şinelor sau conductelor metalice cari se magnetizează sub influenfa cîmpului terestru, în special dacă sînt orientate în direcfia meridianului. Două şine identice nu au totdeauna aceeaşi influenfă asupra acului magnetic. Acfiunea şine'or asupra acului busolei e mult sporită de zdruncinături (scuturăfuri) bruşte ale lor. Această acfiune asupra acului variază cu regularitate. Ea e slabă în cazul cînd şinele sînt paralele cu meridianul magnetic, şi maximă pentru o direefie de circa 56° a şinelor cu meridianul magnetic, şi ajunge minimă pentru 90°. Acfiunea şinelor e maximă cînd busola e situată direct deasupra şinelor. De exemplu, la 1,30 m deasupra şinelor cari fac un unghi de 45° cu meridianul magnetic, deviafia acului depăşeşte 3°. Aşadar, într-o ridicare minieră efectuată cu busola într-o galerie în care se găsesc şine sau conducte metalice (feroase) e imposibil să se sustragă busola de la acfiunea perturbatoare a acestora. Dacă, totuşi, utilizarea busolei e obligatorie, se folosesc busola suspendată şi metoda specială a „firelor încrucişate". 4. Deviafie radiogoniometrică. Nav.: Deviafia direefiei de incidenfă a undelor recepfionate de cadrul unui radiogonio-metru(v.)de la direcfia stafiunii emifătoare, datorită reflexiunii lor pe părfile metalice ale navei. Deviafia e minimă, cînd postul emifător e situat în planul diametral al navei (în proră sau în pupă) şi maximă,’ cînd direcfia postului emifător e perpendiculară pe planul diametral. La navele de corner} al căror pescaj are variafii mari, după cum nava e încărcată sau e neîncărcată, se întocmesc două tabele şi diagrame de deviafie (pentru fiecare sifuafia de încărcare a navei), deoarece cu cît pescajul e mai mic, cu atît suprafafa metalică expusă radiafiei postului emifător e mai mare. 5. Deviafie semicirculară. Nav. V. sub Deviafia compasului magnetic. o. Deviafie standard. C/c. e.: Mărime egală cu abaterea pătratică medie (v.) a n mărimi x\, X2 xn. 7. Deviafie, factor de Telc.: Indicele de modulafie maxim admisibil pentru frecvenfă modulatoare cea mai înaltă, într-un sistem de transmisiune cu modulafie de frecvenfă. El e egal cu raportul dintre deviafia de frecvenfă maximă şi frecvenfă modulatoare cea mai înaltă; de exemplu, la radiodifuziunea sonoră în unde metrice, cu deviafia Amax kHz şi frecvenfe modulatoare F cuprinse între 50 şi 15 000 Hz, factorul de deviafie e d=- 50 000 15 000 = 3,33. Ameliorarea raportului dintre tensiunea semnalului util şi tensiunea de zgomot de flucfuafii, datorită modulafiei de frecvenfă, e practic egală cu produsul factorului de deviafie prin \/3. 8. Deviafie, moment de ~ : Sin. Moment centrifug (v.). o. Deviafie, unghi de Opt.: Unghiul format de orientarea razei de lumină emergente cu orientarea razei incidente Deviere 289 Devifrificare >i rs Deviajîe optica, a) într-un dioptru plan; fc) într-o prismă. pe suprafaţa separatoare a două medii transparente (v. fig.). în general,deviaţia Ae diferenţa dintre unghiul de incidenţă/şi cel de refracţie r. La o prismă, deviaţia A e suma a coua deviaţii 8 şi 8', pe faţa de intrare şi pe cea de ieşire cin prismă, unde 8 = i — r şi — dar r+r' = /l (A fiind unghiul prismei, i şi unghiurile formate de raze cu normalele exterioare, r şi r' unghiurile respective din inferiorul prismei); deci + — A. Cînd i variază de la 0 la — , A. trece printr-un minim , valoare numită deviaţia minimă, care corespunde condiţiei 1 = i'; deci \m=2 i — A. î. Deviere. 1: Schimbarea di~ recţiei unui mobil în mişcare. 2. Deviere. 2. Telc.: Sin. De- flexiune (v. Deflexiune 2). 3. Devierea aptlor. Hidrof.: Abaterea totală sau parţială a unui curs de apă, în vederea executării unei construcţii hidrotehnice în albia a- cesfuia. Se obţine, fie prin executarea unui canal lateral (v. fig. /), fie prin îngrădirea unei porţiuni din albie cu ba-tardouri (v. fig. II), sau prin executarea unui tunel lateral (v. fig. III). Ultimul procedeu e folosit mai rar, la albiile înguste. Devierea apelor, în timpul executării unui baraj, se poate realiza şi cu ajutorul canalului sau al tunelului de derivaţie ale barajului. Uneori, în timpul executării construcţiei, devierea apelor se poate face astfel: prin vanele sau golirile de fund ale porţiunii de baraj executate; peste blocurile barajului executate parţial sau peste barajul deversor executat; prin blocul turbinelor (dacă uzina e amplasată în corpul barajului); etc. în cazul [devierii cu ajutorul batardourilor, construcţiile cari ocupă întreaga lăţime a albiei se execută în mai multe etape, izolînd succesiv o anumită porţiune din albie (v. fig. /, sub Batardou). La rîurile cu meandre, devierea apelor poate avea caracter definitiv, în acest scop, construcţia se execută pe uscat, înfre două bucle ale albiei, şi se sapă ulterior un canal de deviere, care leagă /) Devierea apelor cu ajutorul unui canal lateral. n batardou amonte; 2) batardou aval; 3) canal lataral de deviere; ) amplasamentul viitoarei construcţii. \ A / 2 II. Devierea apelor cu ajutorul batardourilor. /) batardou, 2) amplasamentul viitoarei construcţii. IU, Devierea apelor cu ajutorul unui tunel lateral. î) batardou amonte; 2) batardou aval; 3) amplasamentul viitoarei construcţii; *0 tunel lateral de deviere: 5) închiderea tunelului de deviere. construcţia de aceste bucle. Porţiunea din vechea albie, cuprinsă între punctele de racordare ale canalului de de- viere, se închide sau se foloseşte drept canal de descărcare (v. fig. IV). La calculul devierii apelor se consideră că debitele apelor sînt mai mici decît debitele maxime considerate în calculele construcţiei care se execută. Cînd construcţia poate fi realizată într-un interval de timp mic şi în perioadele de /V. Devierea apelor rîurilori cu meandre, secetă, debitul de calcul a) situajia in timpul executării ccnstrucjiei al devierii poate fi mic- hidrotehnice pe uscat; b) situajia după exe-şorat, dacă se iau măsuri cutarea canalului de deviere (albia arlifi-pent.u siguranţa lucră- cială); )) albia naturală a ri ului; 2) con-torilor şi a utilajului şi strucfie executată pe uscat; 3) batardou sau dacă se organizează un deversor descărcăfor de ape mari; -J) canal sistem eficient de sem- de deviere (albie artificială), nalare a viiturilor. 4. Deviilian. Sfratigr: Etajul inferior al Cambrianului cin Masivul Ardenilor, reprezentat prin cuarţite şi şisturi verzui cu Olahamina radiata. 5. Deviilin. Mineral.: Varietate de langit care coniine gips. 6. Deviomefru, pl. deviomefre. Telc.: Aparat pentru măsurarea deviaţiei de frecvenţă a unei unde modulate în frecvenţă. Deviometrul (v. fig.) consistă, în principiu, dintr-un receptor Schema-bloc a unuî deviomefru. î) etaj de amestec; 2) oscilator local; 3) amplificator de frecvenţa intermediară; 4) oscilator de eferodină; 5) limitor;6) indicator; 7) discriminator;' £} detscior; 9) voHmetru etalonai In deviajii de frecventă; 1C').m6dulo-metru; 11) pentru analiză. supereterodină pentru modulaţie de frecvenţă, cu un limifor puternic şi un discriminator cît mai lipsit de distorsiuni, stabil şi etalonat. Discriminatorul furnisează o tensiune efectivă proporţională cu valoarea efectivă a deviaţiei de frecvenţă a undei intrate în deviomefru. Analiza aceleiaşi tensiuni cu un disiorsiomefru face cunoscut coeficientul de distorsiune. în fine, de obicei se detectează şi se măsoară şi modulaţia parazită de amplitudine. Elalonarea deviomef rului se execulă piin meioda zerourilor funcţiunii Bessel de ordinul zero: Se introduce în aparat o undă modulată în frecvenţă, cu o frecvenţă modulatoare variabilă şi un nivel de intrare (tensiune modulatoare) constant. Se ascultă frecyenţa centrală eferodinaiă cu un generator de eferodinare şi-se variază frecvenţa modulatoare pînă cînd se obţine extincţia. Amplitudinea frecvenţei centrale într-un speciru de modulaţie de frecvenţă se anulează pentru k=-~^-— = 2,4 (k e indicele de modulaţie); cunoscînd F, mod deci Fmod. în momentul anulării, deviaţia de frecvenţă e A/=2,4 Fmod . 7. Devifrificare. Ind. sf. c.: Cristalizare parţială sau totală c'intr-o masă de sticlă sau, într-un sens mai larg, dintr-o baie de sticlă topită, a unei substanţe solide, cristaline sau criptc-cristaline. Devitrificarea poate fi considerată ca dispariţia fazei sticloase. în industria sticlei, devitrificarea e considerată unul 19 Deviz 290 Deviz dinfre accidentele cele mai de temut. Aparifia devitrificării poate fi datorită unei compozifii defectuoase sau lucrului la o temperatură necorespunzătoare. Devitrificarea depinde de numărul de germeni sau de centre de c.istalizare cari se produc în mod spontan în unitatea de volum, în unitatea de timp pentru un anumit grad de suprafuziune, şi de vitesa de cristalizare, care e definită prin vitesa de creştere a centrelor de cristalizare. Ambii factoii depind de temperatură. 1. Deviz, pl. devize. Tehn.: Lucrare scrisă, independentă sau anexă a unui proiect, întocmită pentru determinarea valorii de realizare a unei investifii, privind fie totalitatea lucrărilor, fie un obiect sau o categorie de lucrări. Valorile rezultate din deviz, pentru o investifie dată, pentru un obiect sau pentru o categorie de lucrări, se numesc valori de deviz. Devizul, care se întocmeşte în faza de proiect tehnic, poate fi: deviz general, deviz pe obiecte şi deviz pe categorii de lucrări şi de cheltuieli. Devizul general cuprinde valorile de deviz ale tuturor obiectelor devizului, cum şi toate cheltuielile necesare pentru realizarea investifiei. Valoarea devizului general se obfine prin însumarea tuturor valorilor de deviz şi a celorlalte cheltuieli, pe capitole de lucrări, grupate în trei părfi. Prima parte cuprinde următoarele capitole de lucrări: studii şi cercetări geologice, proiectare şi asistenţă tehnică, cercetări ştiinţifice; pregătirea şi nivelarea terenului, amenajarea teritoriului (răscumpărări, împrejmuiri, dărîmări, strămutări, etc.); lucrări necesare producfiei de bază (obieclele principale de construcfie ale investifiei); lucrări necesare realizării producfiei anexe şi auxiliare (obiectele cu destinafie auxiliară ale investiţiei); lucrări energetice; lucrări pentru transporturi şi comunicaţii; instalafii exterioare (conducte de apă, canalizafie, instalafii de încălzire, cum şi construcfiile aferente acestora); amenajarea teritoriului întreprinderii sau a complexului de construcfii; lucrări speciale, construcfii de locuinfe, social-culturale şi comunale, etc.; cheltuieli diverse şi neprevăzute, trecute global, dar cari nu pot depăşi 5% din valoarea totală a devizului general. Partea a doua cuprinde următoarele capitole: cheltuieli pentru conducerea întreprinderii şi supravegherea tehnică pe durata proiectării şi realizării investifiei; cheltuieli pentru pregătirea de cadre calificate, etc. Partea a treia cuprinde următoarele capitole: cheltuieli pentru executarea clădirilor şi a construcfiilor provizorii cari deservesc şantierul (locuinfe şi aşezăminte social-culturale); cheltuieli pentru executarea clădirilor şi a construcfiilor provizorii cari deservesc lucrările de construcfie-montaj (magazii, birouri, căi de comunicafie, instalafii, etc); cheltuieli pentru achiziţionarea utilajului de construcfie, a mijloacelor de transport şi a utilajului atelierelor auxiliare specificate în proiect. In devizul general se indică, fără a se scădea din valoarea totală a investifiei, sumele recuperabile rezultate din amor-tisările utilajului de construcfie, ale mijloacelor de transport, etc., pe durata executării lucrărilor, scăzîndu-se cheltuielile respective pentru reparafii capitale, — şi din demontarea construcfiilor provizorii, a utilajului de construcfie, a mijloacelor de transport, etc., scăzîndu-se cheltuielile respective de demontare. Devizele pe obiecte se întocmesc pentru toate obiectele investiţiei şi cuprind toate categoriile de lucrări şi de cheltuieli necesare pentru realizarea acestora. Valoarea de deviz a fiecărui obiect se obfine prin însumarea tuturor valorilor devizelor pe categorii de lucrări şi de cheltuieli cari se referă la obiectul respectiv. Devizele pe categorii de lucrări şi de cheltuieli se întocmesc, în conformitate cu dispozifiile legale în vigoare, penfru toate categoriile de lucrări trecute în devizele pe obiecte. Devizele pe categorii de lucrări şi de cheltuieli se calculează, ,de obicei, pe baza antemăsurătorilor lucrărilor indicate în planuri, a listelor de utilaj fehnologic, de dofafii şi obiecte de inventar, etc., cu prefurile unitare pe articole de deviz, pentru lucrările de construcfie-montaj, cu cotele legale de cheltuieli indirecte şi cu prefurile curente din catalog (aprobate oficial), pentru utilajul tehnologic, pentru dotafii şi pentru obiecte de inventar. Prefurile unitare pe articole,' de deviz se calculează pe baza normelor de deviz republicane (analize de prefuri), cu salariile tarifare orare pentru forfele de muncă (exprimate, în general, în ore transformate la categoria minimă de salarizare), cu prefurile de revenire loco-şantier, franco-stafia de destinafie sau loco-producător, la materialele în masă, şi cu prefurile unice republicane, la materialele mărunte, cum şi cu tarifele în vigoare pentru utilajele de consfrucfie şi mijloacele de transport folositei In devizele pe categorii de lucrări şi de cheltuieli, prefurile de cost, exprimate valoric _ şi procentual pe articole de deviz, se grupează şi se însumează pe capitole de cheltuieli directe (forţe de muncă, materiale, utilaj şi transporturi). La totalul acestora se adaugă cheltuielile indirecte, sub formă de cote procentuale, — variabile după categoria, valoarea şi modul de execufie a lucrărilor, — reprezentînd cheltuielile generale de regie şi beneficiu, notate prescurtat C.R.B. Devizele pe categorii de lucrări şi de cheltuieli se mai pot întocmi şi fără preţuri unitare pe articole de deviz. în acest caz, valoarea cheltuielilor directe, pe capitole, se obfine cu ajutorul extraselor complete de materiale şi al necesarului de forţe de muncă, de utilaj şi de mijloace de transport (calculate pe baza consumurilor specifice din normele de deviz), şi cu prefurile respective ale materialelor, cu refeaua de salarizare şi cu tarifele pentry utilaje. Devizele întocmite în acest mod reprezintă o simplificare în elaborarea devizelor şi se numesc devize deschise. Ele reclamă o precizie deosebită la întocmirea antemăsurătorilor şi a necesarului de mijloace de producfie. Din această cauză, aceste devize au, deocamdată, o utilizare limitată (de ex. la proiecte-tip fără multe variante). In faza de proiectare Planuri (desene) de execufie, devizele şi calculele estimative de deviz se precizează pe baza volumelor definitive de lucrări, stabilite prin antemăsurătorile suplementare efectuate în această fază. Valorile de deviz precizate astfel trebuie să se menţină în limitele devizului general aprobat şi în conformitate cu preţurile unitare din devizele proiectului tehnic aprobat şi- cu baza preţurilor anexată la deviz. Devizele descrise mai sus pot fi înlocuite prin evaluări sau calcule estimative de deviz, întocmite printr-o metodă aproximativă, pe baza indicilor globali de preţuri sau pe baza indicilor de consum (de materiale, forfă de muncă şi utilaj), rezultafi din documentaţia de deviz a unor lucrări similare. V. şi Indici globali de preţuri, Indici de consum. Evaluările şi calculele estimative de deviz pe bază de indici globali de prefuri se folosesc pentru stabilirea valorilor aproximative ale lucrărilor, în următoarele cazuri: în faza sarcină de proiectare; în faza proiect tehnic, la complexe cari se dau în exploatare pe etape, pentru obiectele din etapele ulterioare şi pentru cari se elaborează numai planul general şi calculele estimative de deviz; în faza proiect tehnic, penfru lucrări auxiliare (comunicafii, instalafii exterioare, nivelări de teren, plantafii, etc.), ale căror solufii tehnice sînt date schematic. Evaluările şi calculele esfimative de deviz pe' bază de I indici de consum se folosesc la stabilirea valorilor de deviz 5 penfru clădirile neindustriale penfru cari nu există proiecte-fip Devizeu 291 DevulcanizorC şi al căror volum nu depăşeşte 3000 m3, ca şi penfru construcţiile şi instalafiile provizorii, cari deservesc şantierul şi cari sînt specificate în partea a treia a devizului general, pentru cari nu există proiecfe-tip şi prefuri ferme de deviz republicane. Valoarea diverselor cheltuieli cuprinse în devizul general al unei investiţii şi cari nu au la bază date şi cote din piesele desenate ale proiectului tehnic sau din planurile (desenele) de execufie se stabileşte cu ajutorul devizelor financiare, la cari nu se aplică nici o cotă de cheltuieli indirecfe. Devizele financiare se întocmesc penfru stabilirea valorilor aproximative ale următoarelor categorii de cheltuieli: utilaj tehnologic, dofafii şi inventar de producfie (de exploatare); chirii pentru utilajele de construcfii; chirii penfru imobilele de deservire a şantierului; proiectare, sfudii şi cercefări ştiinţifice; supravegherea şantierului; pregătirea cadrelor de exploatare; efc. 1. Devizeu, pl. devizeuri. Ind. alim.: Fiecare dinfre ochiurile silelor de mătase folosite la cernerea produselor rezultate din măcinarea industrială a grîului. 2. Devolfor, pl. devolfoare. E/f.: Maşină sau transformator electric, folosite pentru reducerea tensiunii alternafive în refele, prin producerea unei tensiuni în opozifie de fază cu tensiunea refelei. De obicei, aceeaşi maşină sau acelaşi transformator funcfionează şi ca supravoltor (v.). în fehnica acfuală, fransformafoarele devoifoare-supra-voltoare se construiesc ca autofransformafoare penfru reglarea tensiunii în reţelele de înaltă tensiune, mai rar chiar în reţelele de joasă tensiune (rurale), operafia putînd fi automatizată. Maşinile devol-toare-supravoltoare se folosesc în unele scheme de aefionare (v. fig.) în curent continuu: Energia e preluată de la o reţea de tensiune constantă U, iar tensiunea generatorului G poafe fi reglafă în mod continuu între — U şi +U, astfel încît tensiunea aplicată moto- IU Schemă cu devolfor-supravolfor penfru reglarea turaţiei unul motor de curent continuu. rului M2 poafe fi variată între 0 şi 2 f/. Un astfel de montaj are aceleaşi caracteristici şi domenii de folosire ca şi grupurile generafor-mofor (Ward-Leonard); ele reclamă însă o sursă de alimenfare de curent continuu de putere corespunzătoare. s. Devonian. Sfratiar.: Perioadă a erei paleozoice, între Silurian şi Carbonifer, în care se remarcă, adeseori, o continuitate de sedimentare şi o transitie a caracterelor paleontologice şi' litologice, atîf înfre sistemul silurian şi cel devonian (etajul Downtonian), cît şi între Devonian şi Carbonifer (subetajul Strunian sau Efroengfian). Limita inferioară a Devonianului se consideră acolo unde au dispăruf Graptolifii monoprionizi şi diprionizi şi a apărut brahiopodul Penfamerus pseudoknighti, iar limita superioară acolo unde apar genul Productus, dintre Brahiopode, şi genul Peryciclus, dintre Amonoidee. Caracterul paleontologic al Devonianului, în ce priveşte flora, care se deosebeşte de cea din trecuf, e imprimaf de apariţia plantelor terestre (grupul Psilophyfalae) şi de dezvoltarea lor frepfată pînă la aparifia, în Devonianul superior, a primelor Criptogame vasculare (Ferige, Equisefineae şi Lico-podineae) şi a primelor Gimnosperme (grupul Pferidosper-mae), cari constituie flora cu Archaeopferis. în legătură cu existenfa acestei flore terestre se semnalează apariţia insectelor neuroptere şi hemipiere, cum şi a unor arahnide ;i miriapode. In privinţa faunei, grupul Graptoliţi lor ci spire aproape complet; in schimb se dezvoltă mult Celenterateic (Coralierii) şi în special Brahiopodele (cu genurile Spiriier, Uncifes, Sfringocephalus, Atrya, Pentamerus, etc.), iar dintre Cefalopode îşi fac aparifia Amonoideele, reprezentate prin diferite genuri de Goniatiji (Agoniatites, Anarcestes, Gephy'O-ceras, etc.) şi, la partea superioară a sistemului, prin diferite genuri de Climenii. Grupul Trilobifilor e în regres accentul!, dar Giganfostraceele ating apogeul, fiind foarte răspindite în unele formafiuni lagunare. Vertebratele sînt reprezentate prin peştii placodermi, cari ating apogeul (genurile Cephalaspis, Pteraspis, Coccosfeus, etc.), prin Selacieni şi Ganoizi. Spre deosebire de cele constatate în perioadele anterioare, faciesu-ile Devonianului sînt foarte variate şi pot fi grupate în patru mari regiuni: regiunea Vechii gresii roşii (Old red sandsfone), care cuprinde: Insulele britanice, Peninsula scandinavă, o parte a Platformei ruse, zona Mării baltice, şi care se caracterizează prin depozite continental-lagunare de culoare predominant roşie; regiunea faciesurilor de tip ardenez (zonele ardeno-polonă şi bretono-boemă), care cuprinde: Sudul Angliei, Ardenii, masivele vechi germane, Bretania, Boemia, şi care se caracterizează prin depozite grezo-şistoase fosilifere; regiunea faciesurilor de tip mediteranean, care cuprinde: Sudul Franţei, Masivul central, Pirineii, Vosgii, Alpii carnici, Sardinia, şi care se caracterizează prin depozite fine, vazoase, de mare adincă, adeseori metamorfozate; regiunea Europei orientale, care cuprinde: o parte a Platformei ruse şi Munţii Urali, şi care se individualizează prin caracterele mixte ale depozitelor de tipul Vechii gresii roşii şi ale depozitelor de tip geosinclinal. Subîmpărfirile Devonianului şi fosilele caracteristice lor sînt următoarele: Devonianul superior (Neodevonianul), cu etajele Famen-nian, caracterizat prin Spirifer verneuili, Clymenia undulata, şi Frasnian, caracterizat prin Manticoceras infumescens, Rhyn-chonella cuboides; Devonianul mediu (Mesodevonianul), cu etajele Givefian, caracterizat prin: Sfringocephalus burlini, şi Eifelian, caracterizat prin Calceola sandalina; Devonianul inferior (Eodevonianul), cu efajele Coblenfian, caracterizat prin Pleurodicfyum problemaficum, şi Gedinnian, caracterizai prin Penfamerus (Conchidium) pseudoknighti. în fara noasfră, Devonianul e reprezentat, în partea de nord a Dobrogei (la est de lacobdeal, în dealul Bujoarelor), prin şisfuri calcaroase-argiloase negricioase şi prin grauwacke cu faună coblenţiană (Spirifer hysfericus, Orthotethes umbra-culum, Chonefes plebea), cari trec succesiv, în partea superioară, la filite, calcare cristaline şi apoi la cuarţite. Iviri de cuarţite, de şisfuri şi de calcare devoniene sînt şi pe malul Dunării, spre Măcin, la Igliţa, apoi de-a lungul braţului Sf. Gheorghe, înfre Tulcea şi Mahmudia. •t. Devonif. Mineral.: Wavellif. (Termen vechi, părăsit.) 5. Devulcanizare. Ind. chim.: Operafia de regenerare a cauciucului natural sau sinfetic vulcanizat. in această ope-ajie, cauciucurile suferă un proces de degradare. Devulcanizarea se poafe obfine prin următoarele procedee:sub acfiunea căldurii şi a oxigenului din aer asupra deşeurilor de cauciuc, imbibate sau nu cu acizi, cu baze organice sau anorganice, cu plastî-fianfi, solvenţi, etc.; prin procedee mecanice sau termo-mecanice. Cauciucul devulcanizaf poafe fi vulcanizat din nou, ce obicei în amestec cu cauciuc natural şi sintetic. V şi sub Regenerare. 292 Dextrine 1. Dev/ar, vas Tehn.: Vas de sticlă cu pereţii ciubli, înlre cari există vid, perefii fiind metalizaţi pe fefele din spre spafiul vid (v. fig.); serveşte drept izolator termic, în special pentru păstrarea lichidelor cari se găsesc la temperaturi joase (aer lichid, etc.). Sticlele Thermos sînt astfel de vase cu pereţi subţiri, îmbrăcate în cutii metalice destinate să le protejeze de ciocniri. Ele servesc mai ales la păstrarea lichidelor la temperatura lor iniţială (mai înaltă sau mai joasă decît temperatura ambiantă). 2. Dewindlit. Mineral.: Pb3[(U02)5|(PCXi)4] • 12 H20. Mineral radioactiv, cristalizat în sistemul rombic, în cristale cu habifus tabular cu fefe paralele cu (010). Are culoarea galbenă deschisă şi gr. sp. 4,08. Are indicii de refracfie n^=1,765; nm= 1,763; ^=1,762. 3. Dextrani, sing. dextran. Chim.: Polimeri ai glucozei, diferi^ de amidon şi de glicogen prin modul în care sînt legate moleculele de glucoza şi prin greutăţile-lor moleculare. Un dextran (greutatea moleculară circa 75 000) e utilizat în Medicină sub forma unei solufii apoase isofonice de 6%, ca înlocuitor de plasmă în caz de şoc emoragic sau traumatic. Dextranul medicinal se obfine din zahăr, printr-un proces fermentativ sub influenfa unor bacterii selecfionate. Dextranii iau naştere prin acfiunea enzimei citaza, eliminată de mucegaiul nobil (Botrytis cinerea), asupra celulozei din pielifa boabelor de struguri, sau asupra zahărului de struguri. Dextranul mai poate lua naştere din zaharoză, sub acfiunea microorganismului Leuconostoc mesenteroides (care produce fermentaţia dextranică). Dextranul astfel obfinut e o substanfă mucilaginoasă, care precipită cu alcool de 25%. în vinuri, dextranii au rolul de coloid protector şi, de aceea, împiedică limpezirea lor. Dextranii contribuie, totuşi, la îmbunătăţirea califăfii vinului, imprimîndu-i într-o oarecare măsură gustul de catifelat. Dexfrinază. Chim. biol.: Enzimă considerată ca a treia carbohidrază, care s-ar găsi în mal} şi care are proprietatea de a cataliza reacfia de hidroliză a dextrinelor, nefermenfes-cibile, în zaharuri fermentescibile (maltoză). Existenfa ei nu a fost demonstrată, ci numai dedusă din faptul că amidonul şi cele mai multe dextrine, confinînd cextrine limită, sînt în adevăr fermentate de drojdia uscată şi de extractul de drojdie, în aceste cazuri, degradarea fosforolilică a carbohidrafilor e probabil o fază prealabilă de pregătire a fermentabilităfii. Faptul că aceleaşi substraturi nu sînt atacate deopotrivă de drojdia vie e legat, probabil, de permeabilitatea celulei vii. Dexlrinaza e activă în timpul dospirii aluatului. Sin. Dextrino-genamilază. V. şî sub Amilaze. s. Dextrina, sing. dextrină. Chim., Ind. chim., Ind. alim.: Produse de degradare ale amidonului, cu o compozifie variabilă, în general insuficient cunoscută, cari se formează fie sub acjiunea enzimelor la aproximativ 40°, .fie sub acfiu-naa acizilor, fie prin simplă încălzire rapidă. Ca şi amidonul, dextrinele sînl constituite dintr-un număr variabil de molecule de glucoză (CgHioOs)^. Dextrinele cu moleculele cele mai mari dau, ca şi amidonul, o colorafie albastră cu solufii de iod; cele cari se găsesc în stadii de degradare mai avansată dau o colorafie roşie sau brună, iar dextrinele cu moleculele cele mai mici nu dau nici o colorafie cu solufii de iod.— Dextri’nei numite a-dextrină i se atribuie formula (CeHio05)g; celei numite |3-dextrină, formula (CfîHioOs)?; pe lingă acestea se mai deosebesc o y^extrină, r-dexfrina, s-dextrina, etc. Schema degradării amidonului e următoarea; (C6Hi0C>5)n -> (CeHioOs)^ -> Q2H22O11 -> C6Hi206 amidon dextrine maltoză glucoză Degradarea amidonului nu se limitează deci la formarea de dextrine, deşi există enzime cari scindează amidonul pînă la substanfe numite dexirine limiiă. Dextrinele limită nu mai pot fi hidrolizate de enzime, mai departe, în produse mai mici. Dintre enzime (carbohidraze), a-amilaza şi [3-amilaza scindează amidonul în dextrine. a-Amilaza scindează în special fiecare a cincea sau a şasea legătură a-glicozidică a moleculei lineare sau ramificate de polizaharidă în dextrine cu greutatea moleculară relativ mare, cari sînt apoi scindate în maltoză. Pe lîngă dextrine, chiar de la începutul scindării se formează cantităfi mici de maltoză şi glucoză. [3-Amilaza atacă fiecare a doua legătură a-glicozidică a moleculei de polizaharidă, în apropierea punctului de ramificaţie scindarea întrerupîndu-se. Dacă lanful polizaharidei e, deci, ramificat, sub acfiunea p-amilazei se formează dextrine limită. în procesul de degradare hidrolitică a amidonului pe cale fermentativă, dextrina trece prin următoarele faze succesive: amidon —»■ amidon solubil —> amilodextrină —> erifrodexfrină —> —»■ acrodextrină -*■ maltoză -> glucoză. Aceste trei tipuri de dextrină se formează şî în timpul dospirii aluatului. Amilodextrinele se colorează cu iodul în albastru-violet. Sînf solubile în alcool de 25% şi insolubile în alcool de 40%. Au rotafia specifică: [a]^° = +190---196°. Erjfrodexfrinele se colorează cu iodul în roşu pînă la roşu-brun. Sînt solubile în alcool de 50% şi insolubile în alcool de 60%. Reduc slab solufia Fehling. Acrodextrinele nu dau. colorafii cu iodul. Sînt solubile în alcool de 70%. Reduc mai mult solufia Fehling. Maltodextrinele nu dau colorafii cu iodul. Ele reducsolufia Fehling în proporfia de 36--40% şi au rotafia specifică [a]i}°°= +1 60°. Dextrinele industriale sînt un amestec constituit din produsele de mai sus, confinînd mici cantităfi de zaharuri, amidon solubil şi substanfe minerale. Prin acfiunea exercitată de Bacillus macerans asupra amidonului se obfine dextrină cristalizată. Dextrinele sînt pulberi albe sau slab gălbui, cari se disolvă foarte uşor în apă, şi sînt aproape insolubile în alcool. Se prepară în special din amidon de porumb sau de cartofi. Dextrinele obfinute din amidon de porumb nu au miros; cele preparate din amidon de cartofi au miros de castraveţi. în fabricafie, procesul de transformare a amidonului continuă pînă cînd produsele obfinute nu mai dau coloraţie roşie cu iodul. Dextrina se fabrică după următoarele procedee: ■— Se încălzeşte amidonul, uscat în prealabil la temperatura de 180"-275°, într-o tobă rotativă sau într-o căldare cu agitator. După temperatura la care se efectuează prăjirea şi după durata de încălzire, se obfin produse cu culori diferite, numite dextrine albe, blonde, galbene sau brune. — Se încălzeşte amidonul, tratat în prealabil prin pulverizare cu acizi (clorhidric, azotic, bioxid de sulf, etc.), la temperaturi moderate. în urma acestor operafii, amidonul trece în amidon solubil, în dextrină şi apoi în glucoză. Se obfin produse albe (la 110---120°), sau mai colorate (la 130--1400), cu solubilitate mai mare. — Se încălzeşte amidonul cu acizi diluafi, obfinîndu-se dex-frina în stare de solufie, numită gumă cristal. — Se încălzeşte amidonul cu extract de malf, frecînd succesiv în amidon solubil, în dextrină, isomaltoză şi. maltoză. Dacă se depăşeşte, temperatura de 65--75°, diastaza devine inactivă şi apoi e distrusă. (p] (7?) Vase Dewar. Dexfrinizare 293 Dezadapiare Dextrina industrială confine 7• ■ • 10% apă, 2—7% glucoză şi 0,5% cenuşă, din care 0,2% nisip. Importani e conţinutul în glucoză, care scade puterea de lipit. Dextrina formează, cu puţină apă, siropuri cu o mare putere de lipire, şi se foloseşte astfel, ca înlocuitor al gumei arabice şi al gumei tragante, la fabricarea cleiurilor penfru mărci poştale, pentru piele, pentru articole fotografice, cum şi pentru îngroşarea cernelii tipografice, a apreturilor, etc. In poligrafie, afară de utilizarea ca material de lipit, dextrina se mai întrebuinfează ca material de apretare la fabricarea cartonului şi a hîrtiei, cînd se doreşte obfinerea unei suprafefe foarte lustruite. Ea se mai întrebuinfează ca amestec în vopsele de acuarelă sau în vopsele destinate fabricării tapetelor, la fabricarea hîrtiilor colorate, la prepararea unor sorturi de clei de valuri. î. Dexfrinizare. Ind. alim.: Procesul de transformare a amidonului, sub acfiunea temperaturii (prăjire), în produse cu solubilitate mai mare, numite dextrine. V. şî sub Dextrine. 2. Dexfrinogenamiiază. Chim. biol.: Sin. Dextrinază (v.), a-Amilază. V. şî sub Amilaze. 3. Dextrogir. Mineral., Fiz. V. sub Activitate optică. •i. Dexfrors: Calitatea sensului de înfăşurare al unei elice de a face ca un mobil care se mişcă pe ea din spre capătul de la care e privită să pară că înaintează în sensul acelor unui ceasornic. Sensul opus de înfăşurare al elicelor se numeşte sinisfrors. Sensul dextrors asociază unui sens de înaintare (de ex. în lungul axei unei elice) un anumit sens de rofafie (sensul de rotafie al acelor unui ceasornic, dacă se priveşte în sensul de înaintare); această regulă de asociere a celor două sensuri se numeşte regula de asociere a bur- ghiului drepi. 5. Dexfroză. Chim. biol.: Glucoză care roteşte spre dreapta planul luminii, polarizate, care se propagă spre observator, obfinufă prin hidroliză amidonului extras din mălai. în natură se găseşte în fructele dulci, în sucul de fructe, în miere, în seminfe, în rădăcini, etc. La om şi la animale apare în tubul digestiv în timpul digestiei. în cantitate mai mică se găseşte în sînge şi în limfă, — prezenfa sa avînd o impor- tantă deosebită peni u organism. în cazurile normale, glucoza se găseşte în urină numai ca urme. Aparifia glucozei în urină se produce numai în diabet. Glucoza ia naştere prin scindarea hidrolitică a amidonului, a dextrinei, a celulozei şi a altor hidrafi de carbon, cum sînt glucozidele şi gangliozidele. Dextroza se prezintă sub formă de cristale, hidratate sau anhidre. Monohidratul se prezintă sub formă de foife sau de plăcufe mici, stabile sub 50°, şi cari se topesc la aproximativ 81°. Prin cristalizare din solufii calde sau din alcool anhidru se obfine dexfroză anhidră sub formă de ace fine sau de prisme, cari se topesc la 146°. în aceste condifii se obfine produsul care, inifial, are o acfivitate optică [a] = +113° şi se numeşfe a-glucoză. Dexfroză e solubilă în apă; se foloseşte în dietetică. Sin. D-glucoză, Glicoză, Zahăr de amidon, Saccharum amylaceum, Saccharum reveum. V. şî sub Glucoză. o. Dezacidare. Ind. alim.: Degazarea apelor minerale (v.). Termenul e impropriu pentru această accepţiune. 7. Dezacidificsre biologică. Ind. alim : Scăderea acidităfii vinurilor sub acfiunea microorganismelor. Scăderea acidităţii e datorită transformării acidului malic în acid lactic şi bioxid de carbon, sub acţiunea unor bacterii, numite bacterii malo-lactice. Sin. Fermentaţie malo-lactică. a. Dezacidulare. Poligr.: Operaţie de înlăturare a oxizilor formaţi pe suprafafa upei forme de tipar plan (piatră lito- grafică sau placă de metal) şi cari dau acesteia proprietatea de a se umezi pe suprafafa neutră şi de a respinge cerneala. După dezacidulare, pietrele şi plăcile pot fi folosite din nou. Dezaci-dularea pietrelor litografice şi a plăcilor de zinc se face cu alaun şi cu o solufie slabă de acid clorhidric sau cu o solufie de acid azotic, acetic sau formic; la plăcile de aluminiu, cele mai bune rezultate se obfin cu o solufie slabă de acid sulfuric. Sin. Dezeţuire. 9. Dezacord, pl. dezacorduri. V. sub Dezacordare. 10. Dezacordare. Fiz., Telc.: Modificarea caracteristicilor unui sistem'oscilant, în scopul modificării frecvenfei lui proprii de oscilafie, astfel încît aceasta să nu mai coincidă cu o anumită frecvenţă de reper. Dezacordarea e operaţia opusă acordării (v.). în cazul unui circuit electric oscilant, de exemplu, dezacordarea consistă în modificarea frecvenţei lui proprii faţă de frecvenţa cîmpului electromagnetic în care se găseşte circuitul şi care e produs, eventual, de alte circuite. Faptul că un sistem oscilant e dezacordat în raport cu o anumită frecvenţă se numeşte dezacord. 11. Dezactivare. Tehn. mii.: Operaţie efectuată în scopul îndepărtării substanfelor radioactive de luptă depuse pe corp, pe echipament, alimente, furaje, apă sau pe alte materiale. După natura substanfei radioactive şi a obiectelor, îndepărtarea se face fe prin mijloace fizice (scuturare, batere, tamponare, suflare cu aer comprimat, spălare cu apă, cu solvenfi, etc.), fie prin mijloace chimice (dezactivarea apei sau a altor lichide cu ajutorul ionifilor, etc.). Dezactivarea se execută în locuri curate, iar materialele contaminate se îngroapă la adîncimi egale cu grosimea stratului protector necesar spre a absorbi sau spre a atenua radiaţia emisă. 12. Dezadapiare. Te/c.: Lipsa condiţiilor de adaptare (v.) între două circuite electrice, respectiv abaterea de la starea în care aceste condiţii ar^fi îndeplinite. După cum adaptarea circuitelor s-a efectuat pentru a obţine transferul maxim de putere sau pentru a asigura un regim de unde progresive, dezadaptarea are ca efect micşorarea puterii transferate sau apariţia undelor reflectate. Micşorarea puferii transferate datorită dezadaptării se produce dacă nu e satisfăcută condiţia de transfer maxim de putere, adică dacă (penfru circuite lineare) impedanţa sarcinii nu mai e egală cu conjugata complexă a impedanţei interioare a generatorului. Dacă dezadaptarea nu e accentuată, puterea transferată nu scade în măsură apreciabilă, astfel încît condiţiile de transfer maxim de putere nu sînt critice. în telecomunicaţii, evitarea micşorării puterii transferate datorită dezadaptării prezintă importanţă în special în urmă-foarele două cazuri: cînd se urmăreşte obţinerea, de la un generator dat, a puterii maxime de ieşire, şi cînd se urmăreşte obţinerea unui semnal, la intrarea unui amplificator sau a unui receptor, la un raport semnal/zgomot prppriu maxim. Piimul caz survine, de exemplu, la amplificatoarele de putere cu tuburi electronice (de fapt, în acest caz, circuitul nu mai e linear şi condiţia de transfer maxim de putere e alta decît cea de mai sus), sau, într-un caz mai simplu, la receptoarele cu detecfie direcfă. Al doilea- caz prezintă importanţă în special în radiocomunicafiile peundeultrascurte, la cari zgomotul propriu al receptoarelor e predominant faţă de perturbaţiile exterioare; condifia de obfinere a unui raport semnal/zgomot maxim coincide cu condifia de adaptare a circuitelor antenei şi liniei de alimentare cu intrarea receptorului, dacă se iau în considerafie numai zgomotele de fluctuafie datorite agitaţiei termice şi diferă, de obicei în mică măsură, de condifia de adaptare a acestor circuite, dacă se iau în consideraţie şi celelalte surse de zgomot. Reflexiunea undelor datorită dezadaptării se produce pă o linie de transmisiune, dacă linia nu e terminată pe o impe-danţă egală cu impedanţa caracteristică a liniei. în practică, CH2-OH H C — O H l/A \! c H C 1 \ OH 1 \ 1 l/l OH C — | -C OH | 1 H OH Dezaerare 294 Dezagregare liniile de transmisiune au de obicei pierderi mici, astfel încît impedanfa lor caracteristică e o rezistenfă pură şi condifia de adaptare pentru eliminarea undelor reflectate coincide cu condifia ds transfer maxim de pufere. A pa ri f ia ref lexiunilor pe linie daforiiă dezadaptării are urmări nedorite, legate In special de distorsionarea semnalelor transmise pe linie. Astfel, în telefonie, dezadaptarea liniilor micşorează infeligibilitatea vorbirii; în telegrafie conduce la creşterea distorsiunilor semnalelor telegrafice, iar în televiziune, dezadaptarea liniei de alimentare a antenelor de emisiune sau de recepţie provoacă dedublarea imaginii (v.) transmise. La liniile de alimentare ale antenelor de emisiune, dezadaptarea şi aparifia în consecinfă a undelor reflectate produc o creştere a tensiunilor de vîrf pe linie şi pericolul de străpungere a izolafiei ei, cum şi creşterea pierderilor în linie. Dezadaptarea pe liniile de transmisiune se exprimă cantitativ, fie prin coeficientul de reflexiune ' la extremitatea liniei, egal cu raportul dintre amplitudinile undei reflectate şi ale undei directe, fie prin coeficientul de undă stafionară pe linie, egal cu raportul dintre amplitudinile maximă şi minimă ale tensiunii în lungul liniei. î. Dezaerare. Ind. hîrf.: Operafia prin care. se îndepărtează aerul inclus în materia primă fibroasă (tocată în cazul lemnului) folosită la obfinerea semifabricatelor fibroase, şi din pasta de hîrtie. in cazul materiilor prime fibroase, aerul împiedică pătrunderea solufiei de fierbere, încetinind procesul de impregnare şi, deci, de dezincrustare. Aerul evacuat din tocătură, în cazul obfinerii celulozei, e îndepărtat din fierbător prin operafia de degazare (v.), pentru că se acumulează în interiorul fierbătorului, în spafiul ocupat de gaze, accelerînd creşterea presiunii din fierbător sau provocînd unele reacfii de oxidare nedorite. Deoarece, în cazul fierberii sulfit, de o parte, se reduce, prin degazări, cantitatea de bioxid de sulf disol-vai din solufia de fierbere, iar de altă parte se reduce concentrata gazelor şi se înrăutăfesc condifiile de recuperare a bioxidului de sulf, e de dorit ca dezaerarea aşchiilor să se facă înainte de fierbere. Procedeele de dezaerare se bazează pe acfiunea căldurii sau a vidului. Unul dintre procedeele simple şi mai mult răs-pîndite e procedeul „baterii cu abur" a tocăturii, la introducerea în fierbător, care ajută şl la creşterea încărcării pe metru cub. Aburirea se poate efectua prin admisiunea aburului la calota inferioară sau la calota superioară, în timpul încărcării fierbătorului cu tocătură. Consumul de abur e de 0,25-"0,3 t/t celuloză. Procedeul de aburire prin calota de sus trebuie preferat, deoarece favorizează coborîrea uniformă a aburului prin toată masa tocăturii. Pentru a evita supraîncălzirea locală a tocăturii, la contactul acesteia cu aburul, care produce condensarea ligninei, temperatura aburului nu trebuie să fie prea înaltă, iar durata acfiunii lui nu trebuie să fie prelungită. De aceea, pentru aburire se întrebuinţează abur saturat cu temperatura de maximum 160’"180°. La aburirea pe sus, aerul îndepărtat, amestecat cu alfi vapori (de ex. vapori de terebentină pentru lemnul de răşinoase) şi cu un mic exces de aburse evacuează prin ţeava de la pipa fierbătorului. in funcfiune de condifiile locale, durata aburirii e de 20-'40 de minute. Din tocătură, aerul poate fi îndepărtat şi prin aspirarea lui directă din fierbător, cu ajutorul pompei cu inel de apă sau al injectorului cu abur. Din cauza alternanfei vidului şi a presiunii, acest procedeu, deşi eficient, prezintă pericolul de deteriorare a căptuşelii din zidăria antiacidă a fierbătoarelor. Dezaerarea se mai poate obfine prin acfiunea combinată a aburului şi a vidului, cu impregnarea ulterioară sub pre- siune înaltă. Unul dintre procedeele combinate de dezaerare şi impregnare a fost propus de curînd sub numirea de procedeul Va-Purge. Acest procedeu consistă din trei faze succesive: aburirea la presiune (1,5-'3,5 at), scăderea repetată a acesteia (2-"3 ori), şi impregnarea la presiune (1,5 at). întregul ciclu poate fi terminat în 30---40 de minute, dacă fierbătorul e utilat astfel, încît să asigure mărirea şi coborîrea rapidă a presiunii. Uneori, dezaerarea şi impregnarea se efectuează prin circu-larea intensă a solufiei' în sistemul fierbător-recipient de solufie, în care solufia de fierbere încălzită se găseşte sub presiunea corespunzătoare. Procedeele de dezaerare descrise ajută la impregnarea rapidă şi completă înainte de începerea fierberii, permit să se reducă mult durata nu numai a impregnării propriu-zise, ci şî a fierberii ulterioare, şî îmbunătăţesc vizibil calitatea semifabricatelor obfinute şi randamentul lor. Dezaerarea pastei de hîrtie se face înainte ca aceasta să ajungă în cutia de distribufie a maşinii de fabricat hîrtie, pentru a elimina inconvenientele datorite prezentei aerului în pastă, la formarea foii de hîrtie pe sită. Dezaerarea pastei se obfine cu ajutorul vidului, în instalafiispeciale (v. Deculator). a, Dezaerisire. 1. Inst. conl.: Evacuarea aerului din instalaţiile de încălzire centrală, pentru a asigura circu'afia normală a agentului termic prin conducte şi prin corpurile de încălzire. Pentru a efectua dezaerisirea, conductele instalafiei se montează cu pantă continuă spre punctul sau spre punctele de evacuare a aerului. Ansamblul de conducte şi de piese de instalafie cari servesc la dezaerisire, în timpul umplerii sau al funcfionării instalafiei, asigură accesul aerului în timpul golirii instalafiei. In instalafiile de încălzire cu apă caldă, dezaerisirea se face de obicei fie centralizat, prin vasul de expansiune, fie prin mai multe vase speciale de aerisire, cari evacuează aerul din cîte un grup de conducte şi corpuri de încălzire; circulaţia aerului din conducte şi din corpuri de încălzire spre aceste puncte se face prin conducte de aerisire. Cînd conductele de aerisire sînt legate la conductele de circulafie a apei calde, circulafia falsă a agentului termic e împiedicată cu ajutorul unor legături „în sac". Corpurile de încălzire depărtate de punctele centrale de dezaerisire şi corpurile de încălzire montate1 „în sac" (avînd conductele de ducere şi de întoarcere deasupra lor) se dezaerisesc local, cu ajutorul unui robinet de aerisire montat pe aceste corpuri de încălzire. In instalafiile de încălzire cu abur de joasă presiune, dezaerisirea se face printr-o pipă de aerisire legată, fie la conducta de condensat, deasupra nivelului apei din căldare, fie — în instalafiile cu conductă înecată de condensat — la o conductă specială de aerisire. în instalafiile de încălzire cu abur de înaltă presiune, dezaerisirea se face prin rezervorul de condensat. a. Dezaerisire. 2. Tehn.: Evacuarea aerului din sacii de aer formafi într-o conductă sau înfr-un recipient de apă sau de abur. Dezaerisirea se efectuează intermitent, fie prin valve acfionate manual (de ex. robinete de aerisire), fie prin valve sau alte dispozitive automate (de ex. ventuze), — ori continuu, prin piese de echipament adecvate (de ex. vasul de expansiune al instalafiilor de încălzire centrală). 4. Dezaerisire. 3. Tehn. V. Degazare. 5. Dezagregare. 1. Chim.: Transformarea chimică a unui material sau a unei combinafii chimice insolubile în apă, în una sau în mai multe substanfe solubile, cu ajutorul unor reactivi specifici. După starea de agregare a agenfilor de disolvare, se deosebesc: dezagregare pe cale umedă, în cazul cînd se folosesc reactivi în stare lichidă; dezagregare pe cale uscată, în cazul cînd se folosesc reactivi în stare solidă, cari se amestecă cu Dezagregare 295 Dezaminare substanfa de analizai fin pulverizată, iar amesfecul se încălzeşte la iemperaiură înaltă pînă la topire. Alegerea reactivului pentru dezagregarea pe cale umedă se face în funcţiune de solubilitatea sau insolubilitatea mate-f eria Iu lui de dezagregat, cum şi în funefiune de scopul în care se face disolvarea (aducerea în solufie sau îndepărtarea unui component, etc.). Reactivii folosifi în mod obişnuit pentru dezagregarea pe cale umedă sînt următorii: acizii anorganici (acid clorhidric, acid azotic, acid percloric, apă regală, etc.); unele săruri, în special substanfe oxidante, ca azotat de potasiu, clorat de potasiu, persulfat de amoniu, etc., cari se adaugă la acidul sau la amestecul de acizi folosifi la dezagregare. Pentru dezagregarea pe cale umedă, tratarea substanfei se face la rece, lăsînd-o să reaefioneze cu reactivii timp mai îndelungat la temperatura obişnuită, după care se încălzeşte uşor pe baie de nisip sau pe baie de aer. Reactivii folosifi la dezagregarea pe cale umedă nu trebuie să fie în exces, pentru a evita, la efectuarea analizei, folosirea de cantităfi mari de alfi reactivi cari ar conduce la îngreunarea operafiilor. Dezagregarea pe cale uscată se efectuează în cazul cînd, prin tratare cu acizi, materialul de analizat nu a putut fi descompus suficient. Dezagregarea pe cale uscată se efectuează, de obicei, prin tratarea directă a substanfei de analizat sau a reziduului rezultat după tratarea substanfei cu acizi. Reactivii întrebuinfafi mai des la dezagregarea pe cale uscată sînt următorii: amestec de carbonaţi alcalini, oxid de calciu, peroxid de sodiu, azotat de sodiu sau amestec de azotat de sodiu cu carbonaţi alcalini, borax, bisulfat de potasiu, etc. în amestec cu aceste substanţe, prin topire, substanţa de analizat trece în combinaţii solubile în apă sau în acizi. 1. Dezagregare. 2. Geo/.: Distrugerea stării de coeziune a unei roci, prin sfărîmarea sau fragmentarea ei în particule componente, datorită alterării fizice şi chimice, provocată de agenţii atmosferici (variaţiile de temperatură, umiditate, etc.). Rocile, în general rele conducătoare de căldură, expuse în timpul zilei la soare, se încălzesc şi se dilată mai mult în pătura de la suprafaţă decît în inferior. în timpul nopţii, din contră, stratul superficial al rocilor pierde căldura mult mai repede şi se contractă mai puternic decît stratele din inferior. Din această cauză, între pătura superficială şi pătura mai internă a rocii se creează tensiuni cari, prin fenomene repetate de dilataţie şi contracţiune, produc crăparea şi sfărîmarea rocii respeefive sau exfolierea păturii de la suprafafa acesteia. La aceasta contribuie diferenţele dintre coeficienţii de dilataţie ai mineralelor componente (cu cît sînt mai diferiţi, cu atît dezagregarea e mai rapidă) şi diferenţa de coloraţie dinfre acestea (care influenţează gradul de absorpţie al căldurii, deci gradul de dilataţie). Dezagregarea prin insolaţie constituie unul dintre fenomenele geologice cele mai importante în deşerturi, unde diferenţa de temperatură dintre zi şi noapte e foarte mare (ziua pînă la +80° şi noaptea sub 0°). în procesul de îngheţ (de gelivaţie) şi dezgheţ, care poafe fi zilnic, sezonier sau permanent, dezagregarea rocilor se produce prin intermediul apei. Aceasta pătrunde în pori, în fisuri, etc. şi, mărindu-şi volumul prin îngheţ, lărgeşte golurile, producînd dezagregarea rocilor respective. Cele mai intense procese de gelivaţie se produc în regiunile cu îngheţ peren, în regiunile polare şi subpolare şi în cele cu climat alpin şi subalpin. Dezagregarea rocilor depinde şî de compoziţia petro-grafică a lor. De exemplu calcarele, andezitele, gresiile sînt, în general, roci mai gelive decît altele. Electricitatea atmosferică contribuie la dezagregarea rocilor, prin căderea trăznetului, în regiunile înalte dezgolite şi prin producerea, în jurul punctului de izbire, a unor fisuri ra-diare, cari compartimentează rocile şi creează căi pentru pătrunderea apei în golurile formate. Materialele rezultate din procesele de dezagregare, se numesc grohotişuri (v.). Ele îmbracă pantele versantelor, formînd adevăraţi torenţi sau mări de grohotişuri, ori se aglomerează la baza versantelor abrupte. în ţara noastră, în Carpafi se înfîlnesc suprafefe întinse de grohotişuri, în special în circurile glaciare din munfii Făgăraş, Parîng, Retezat, Rodna, etc. Prin dezagregarea rocilor pînă la mineralele componente iau naştere arenele (v.). 2. Dezagregator, pl. dezagregatoare. Tehn.: Sin. Afînă-tor. V. Dragă cu pompă de nămol, sub Dragă. 3. Dezaharificare. Ind. alim.: Recuperarea zahărului din melasă. Procedeele de dezaharificare a melasei consistă în: precipitarea zahărului sub formă de trizaharaf de calciu (procedeul Sfeffen); precipitarea zahărului sub formă de bi-zaharai de stronţiu; precipifarea zahărului sub formă de mono-zaharat de bariu; precipitarea zahărului cu ajutorul acidului acetic; separarea zahărului prin procedeul osmozei; purificarea melasei cu schimbători de ioni. Cel mai răspîndit e procedeul Sfeffen, care consistă în tratarea melasei diluate, la rece, cu praf fin de var, penfru precipitarea trizaharatului de calciu. Acesta se separă, prin filtrare, de restul substanţelor nezaharoase cari rămîn în soluţie, se spală şi se foloseşte sub formă de suspensie, la defecare, în locul laptelui de var. 4. Dezalbuminare. Chim. biol.: Sin. Defecare (v. sub Defecare 1). 5. Dezalcalinizare. Ind. text.: Operaţie finală, în merce-rizarea ţesăturilor de bumbac, prin care se îndepărtează hidroxidul de sodiu din materialul textil. Dezalcalinizarea se efectuează în contracurent, cu apă fierbinte (98°) sau cu abur cu uşoară suprapresiune (0,2 ats). g. Dezalcalizare. Ped.: Fază de alterare şi transformare a si I ica ţi lor primari, care consistă în pierderea treptată a cafionilor reţelei cristaline (Ca++, Mg++, K+, Na+), prin hidratarea şi schimbul, cu ionii H+ din apă, al cafionilor de la suprafafa refelei cristaline, pe crăpăturile şi, în special, pe muchiile şi coifurile acesteia, în contacf cu apa. Sin. Debazificare. 7. Dezamarare. Nav.: Dezlegarea unui obiect amarat pe o navă, în vederea descărcării sau a folosirii lui. 8. Dezamesfec. Fiz.: Separafia, prin difuziune, a unui lichid sau a unui cristal, în doi componenfi. 9. Dezaminare. Chim. biol.: Scindarea şi eliminarea pe cale biochimică a grupării amino [—NH2] din aminoacizi şi din monopepfide. Cea mai importantă dezaminare biologică se produce în ficaf, prin degradarea substanfelor-albuminoide, cînd aminoacizii (componenţii substanţelor 'albuminoide) sînt descompuşi în produse fără azot şi- amoniac, respectiv în uree. Această dezaminare biologică se produce sub acfiunea enzimelor. Se deosebesc: Dezaminarea reducfivă, în : care rezultă un acid gras: R—CH—COOH -f H2 -> R—CH2—COOH + NH3 . j acid gras amoniac nh2 amlnoacid Dezaminarea hidroliiică, în care rezulta un acid alcool (oxiacid): R—CH—COOH + H2 -> R—CH—COOH + NH3 . I I NH2 OH aminoacld acid alcool (oxiacid) amoniac Dezamoniacalizare 296 Dezasimilare Dezaminarea oxidafivă, în care rezultă un acid cetonic: R—CH—COOH+i/:02 -> R—CO—COOH + NH3. I acid cefonic (cetoacld) amoniac NH2 aminoacîd Toafe trei tipurile de dezaminare pot fi realizate de organismele vii. Din amoniacul rezultat din aminoacizi şi bioxid de carbon, ficatul sintetizează imediat ureea, şi astfel se produce o detoxicare a amoniacului. în organismul animal, dezaminarea prin oxidare e cea mai frecventă. Unele bacterii produc şi dezaminarea hidrolitică. Enzimele cari catalizează scindarea legăturilor aminice, de tipul R—NH2 sau R—NH—R', se numesc aminaze sau dez-aminaze şi fac parte din grupul amidazelor. î. Dezamoniacalizare. Ind. cb.: Proces tehnologic de îndepărtare a amoniacului din gazele de pirogenare ale cărbunilor, folosit în industria cocsochimică. Amoniacul din gaz (8---10 g/Nm3) e absorbit, fie în apă, din care prin distilare se obfine apă amoniacală concentrată (20% amoniac), fie în acid sulfuric diluat (6%), rezultînd cristale de sulfat de amoniu. 2. Dezancolare. Ind. fext. V. Descleire 2. a, Dezangrenare. Tehn., Mş.: Operafia prin care elementele componente ale unui angrenaj (rofi dinfate, roafă dinfată şi cremalieră, roată dinţată şi lanf) sînt despărfite din poziţia de angrenare, în care dinţii uneia se găseau în contact cu unii dintre dinţii celeilalte roţi. 4. Dezarămire. Poli gr.: Sin. Decuprare (v.), 5. Dezarborare. 1. Nav.: Scoaterea de la post a arborilor unei nave. o. Dezarborare. 2. Nav.: Ruperea catargelor navei, din cauza vîntului puternic sau a focului de artilerie inamic. 7. Dezargilare. Prep. min.: Operaţie prin care se urmăreşte separarea fracţiunilor fine argiloase (argile coloidale), în special din apele de spălare ale spălătoriilor de cărbuni (v. şi sub Deşlamare). b. Dezargilor, pl. dezargiloare. Prep. min.: Aparat în care se efectuează dezargilarea (v.). o. Dezarginfare. 1. Foto., Poligr.: Procedeu folosit la fotografierea în culori (atît la cea directă, cît şi, parfial, la cea indirectă), în vederea înlăturării argintului metalic din stratul sensibil — după expunere şi developare, uneori chiar după fixare — şi a înlocuirii lui cu una dintre cele trei culori fundamentale, pentru obfinerea efectului de tricromie. Dez-argintarea contribuie în acelaşi timp la clarificarea imaginii. Argintul înlăturat prin dezarginfare poate fi recuperat şi întrebuinţai din nou (v. şî sub Fotografie în culori). io. Dezarginfare. 2. Tehn., Poligr.: Operafia de înlăturare a stratului de argint depus pe suprafaţa unui material prin galvanostegie sau prin alt procedeu. Dezargintarea se efectuează în vederea altei prelucrări a materialului. Procedeul cel mai puţin costisitor de recuperare a argintului e dezargintarea pe cale galvanică (v. şî sub Galvanoplastie). n. Dezarmare. 1. Tehn. mii.: Acţiunea opusă armării (v. Armare 6). ia. Dezarmare. 2. Nav.: Operaţia de reducere a echipajului unei nave, cînd aceasta e scoasă din serviciu pe o durată mai lungă, de exemplu pentru reparaţii capitale, pentru iernat sau din lipsă de navlu. Echipajul rămas pe navă trebuie să poată asigura întreţinerea şi securitatea acesteia. 13. Dezarmare. 3. Nav., Tehn. mii.: Operafia de demontare şi debarcare a armelor de luptă (tunuri, tuburi lans-torpile, etc.) de pe o navă de război. 14. Dszasfallare. Ind. petr.: Procedeu de îndepărtare a asfaltului şi a răşinilor din păcură sau din uleiuri. Se poate realiza prin distilare în vid, printr-un tratament chimic (de ex. cu acid sulfuric), sau printr-un solvent selectiv, ca pro-panul lichid sau alte hidrocarburi uşoare lichide, Dezasfal- tarea cu propan lichid a reziduurilor de la disfilafia în vid a' pacurilor se efectuează curent în procesul de fabricaţie a uleiurilor de uns vîscoase, iar dezasfaltarea păcurilor se aplică la prepararea materiei prime pentru cracarea catalitică. Dezasfaltarea cu propan e utilizată, în special, la păcu-rile parafinoase sau semiparafinoase. Cu cît temperatura de extracţie e mai înaltă, cu atît uleiul e mai puţin solubil în propan; cu cît se adaugă mai mult propan în uleiul care conţine asfalt, cu atît rămîne disolvat mai puţin asfalt. Propanul gazos, comprimat la anumite temperaturi, disolvă mai mult ulei decît propanul lichid, la temperatură şi presiune puţin mai joase. Rafinarea uleiului cu propan se efectuează, fie prin amestecarea solventului şi a uleiului într-un amestecător special, urmată de decantarea solufiei de ulei în propan, de stratul de asfalt format (procedeu vechi), fie prin dezasfaltarea în coloană (procedeu nou). în acest ultim procedeu, materia primă reziduală e circulată într-un schimbător de căldură cu abur, unde se încălzeşte şi intră în coloana de dezasfaltare, aproximativ pe la mijlocul ei. Materia primă circulă spre partea inferioară a coloanei şi întîlneşte, pe talerele acesteia, curentul ascendent de propan lichefiat, în care se disolvă părfile componente ale uleiului. Substanţele asfaltoase-răşinoase insolubile în propan se separă în partea inferioară a coloanei şi sînt evacuate în mod continuu. Din solufia de ulei în propan care se ridică în partea de sus a coloanei, se separă şî compuşi asfaltoşi şi policiclici, din cauza temperaturii mai înalte în această parte a coloanei, datorită încălzirii solufiei cu abur indirect. Temperatura părţii superioare şi a celei inferioare a coloanei se stabileşte după caracterul materiei prime şi poate fi modificată pentru obţinerea calităţii de produs dorite. Soluţia de ulei în propan, care iese prin partea de sus a coloanei de dezasfaltare, trece printr-un evaporator încălzit cu abur la presiune joasă, iar apoi prin alt evaporator, încălzit cu abur la presiune înaltă. Uleiul care iese din al doilea evaporator — şi care conţine resturi de propan incomplet evaporat — e dirijat într-o coloană de stripare, unde propanul se separă de ulei prin distilare cu abur direct. Uleiul dezasfaltat e pompat, din partea de jos a coloanei de stripare, înfr-un vas de depozitare. Soluţia de asfalt intră înfr-un cuptor vertical, unde e încălzită pînă la 220° şi e dirijată apoi într-un evaporator, unde se evaporă, sub presiune, cea mai mare parte din propan. Resturile de propan se evaporă înfr-o coloană de stripare. Asfaltul e evacuat, din partea de jos a coloanei, cu ajutorul unei pompe, într-un rezervor de depozitare. Vaporii de propan la presiune înaltă, cari ies din evapo-ratoare, se dirijează spre un sistem de răcitoare-condensa-toare, iar apoi în vasul pentru propan lichefiat. Vaporii de propan la presiune joasă sînt separaţi de vaporii de apă înfr-un condensator, trec printr-un compresor şi printr-un sistem de răcitoare-condensafoare, şi sînt dirijafi în vasul pentru propanul lichefiat. La vîrful coloanei de dezasfaltare, temperatura se menfine la 75"-850. Dezasfaltarea cu propan e un procedeu foarte eficace, prin folosirea lui obfinîndu-se uleiuri de foarte bună calitate. El prezintă şi avantajul de a întrebuinţa un produs necoroziv, care se obţine în industria petrolului, şi de a permite obţinerea, ca produs secundar, a asfaltului. Dezavantajul procedeului consistă în faptul că se lucrează la presiuni înalte şi că, deci, instalaţiile sînt costisitoare. Unele procedee industriale combină procedeul de dezasfal-fare cu propan, cu depa rafina rea şi rafinarea păcurilor cu solvenji. îs. Dezasimilare. Chim. biol.: Formarea substanfelor cari constituie deşeuri ale asimilafiei. La plante sînt considerate deşeuri: ferpenele, alcaloizii, răşinile, etc, Dezbaterea modelului 297 Dezbaterea pieselor turnate 1. Dezbaterea modelului. Mefg.: Sin. Scuturare (v.). 2. Dezbaterea pieselor turnate. Mefg.: Scoaterea pieselor turnate din forme, prin liberarea lor de amestecul din forme şi prin extragerea miezurilor, nisipul acestora fiind îndepărtat prin lovire sau vibrare. Dezbaterea pieselor se efectuează, în general, după răcire. Uneori, la piesele cu perefi subfiri, contracfiunea formei sau a miezurilor poate să deterioreze piesa şi, pentru a evita aceasta, dezbaterea se face la cald. Formele crude se dezbat mai uşor decît cele uscate. — Dezbaterea pieselor turnate se poate efectua manual sau mecanizat. Dezbaterea manuală a pieselor se efectuează cu ciocane, răngi sau ciocane pneumatice. Formele mici se separă în cele două sau mai multe rame componente, cari se dezbat pe sol sau pe capre. Pentru uşurarea operafiei, ramele de format se ţin înclinat, rezemate pe o latură. Formele mijlocii şi.cele mari se separă în ramele componente, cari se ridică şi se suspendă cu macaraua şi apoi se dezbat cu acelaşi utilaj ca şi piesele mici. Dezbaterea manuală e dificilă, produce murdărie şi e puţin productivă. Dezbaterea mecanizată a pieselor se efectuează cu vibratoare pneumatice de diferite tipuri sau cu grătare vibratoare. Vibratoarele cu falcă (v. fig. I) se agaţă de rama de format şi sesuspendă de macara împreună cu rama. Organul de lucru al vibratorului e un piston pneumatic, care acfionează asupra peretelui ramei de format de care e prins. Prin lovire laterală, nisipul formei se desprinde şi cade odată cu piesa. Vibratoarele cu falcă pot fi folosite şî pentru dezbaterea miezurilor din piese. Ele sînt folosite în producfia cu bucata şi în serie mică, pentru piese mijlocii şi mari. Dezbaterea durează 2—3 minute, la piese mijlocii, respectiv 5—7 minute, la piese mari. Vibratoarele verticale (v. fig. II) acfionează mai puternic decît vibratoarele cu falcă, însă — trebuind să suporte sarcinile 1--2 minute, la rame de format mijlocii, respectiv 3--4 minute, la rame de format mari. I. Vibrator cu falca. I) cilindru pneumatic; 2) conductă de aer comprimat; 3) ochi penfru suspendarea în macara; A) falcă. I//. Traversă vibratoare. 1) traversă (cu secîiune dreptunghiulară); 2) brăţară de suspendare a traversei/ de macara; 3) vibrator pneumatic; 4) crestături pentru rezemarea vibratoarelor pe traversă; 5) cîrlig pentru suspendarea ramei deformat; 6) alimentare cu aer comprimat. IV. Grătar vibrator pneumatic, a şi b) vedere laterală, respectiv de sus; c) secţiune transversală; 1, 2 şi 3) bare de grătar; 4)grindă principală; 5) perna vibratorului; 6) vibrator pneumatic; 7) pistonul plonjor al Vibratorului; 8) pedala de comandă; 9) supapă de comandă; ÎO) rama grătarului; î î) grinda de susţinere. n n • ij LJ'*r' j—i 3 n ? p L il LJ /I. Metode de prindere a vibratoarelor verticale, î) vibrator pneumatic; 2) traversă; 3) ramă de format; 4) ureche pentru suspendarea ramei de. format. dinamice cari rezultă din vibrarea cutiei de format încărcate — sînt mai grele şi mai costisitoare. Traversele vibratoare (v. fig. III) se folosesc la orice scară de producfie, pentru sarcini de 1 "-S t. Dezbaterea durează Dczbenz inare 298 Dezcmulsionare rr.'. *ic; c,' inz< 1; de fo-n-are o Lini ;r■;n:por:^!e pneumatice :upo ■Jr Grătarele vibratoare pneumatice (v. fig. /V) sînt folosite W- tu'njio'i'le ec!';pate cu transportor continuu mecanic al r■■■ . Serialului cranular de formare. Grătarul vibrator are o parte ireoL’lă (g-ăta-u! p-opriu-zis) şi două grinzi cari susţin forma do firn'.-e de dezbătut. Asupra grinzilor se aplică, de jos in su:, lovituri repetate, produse de cile un vibrator pneu-i forma ce turnare sini scuturate, amestecul cade pe grătar, iar piesa şi rama de formare a secţia de formare. Grătarele vibratoare a sarcini de 1 •••10 t şi chiar mai mari.— Uneori, craterele se construiesc ca utilaj transportabil, cu patru roţi, in care caz sini echipate şi cu o cutie mobilă, pentru strinnere: nisipului dezbătut. Grătarele vibratoare mecanice (v. fig. V) au un consum de energie mul! mei mic decît grătarele pneumatice, insă întreţinerea lor e mai complicată. Grătarul poate fi orizontal :au înclinat. Se construieşte pentru sarcini de 0,25---10 t sau chiar mai mari. E folosit în turnătoriile echipate cu transportor continuu mecanic al materialului gr a nu Iar de formare. Instala/iile de dezbatere automata (v. fig. VI) sînt folo-s:te în uzine mari în cari se efectuează iurnarea pe bandă. Dezbaterea miezurilor se efectuează, de asemenea, (ie manual, fie mecanizat (in cazul unei producţii in serie mare). Se folosesc macini do vibrare, cari dezbat în bune condiţii miezurile cu lianţi organici ori vegetali sau camere de dezbatere hidraulică, pentru miezurile cu lianţi argiloşi (la piese mijlocii şi mari). In acest caz, piesa e introdusă în ca.nera de dezbatere şi e depusă pe o p.aco de lucru rotativă. Cu ajutorul unei vine de apă sub pre- 2 V. Schema unul gratar vibrator mecanic. I jrarm g rafaruluî; 2) reazem elastic ; 3) motor de acţionare; 4) arbore motor; 5) excentric. V’. ich'.-ma un>.i in*ijl‘ii do dezbatere automata. ; •o'mci pin; în dropfjl grătarului; b) împingerea formei pe ■ f ' iru d*.-:b >f•• -o ; î) impingjtor pneumatic; 2) rami de format; -i-'o-rjr o.j ''j’ob-'i, co Ij bir.da de turn.ire; 4) grătjr de dezbutere; 3 îp' rio r cu rulojri cJ.-tre formare; 6) vibrator pneumatic. ': -1 n -■ e de 25 --100 at, adusă printr-o ţeava cu diametrul de 10---/5 r-.m, se acţionează, din afara camerei, asupra miezu-•ilor. n a ce apa fărîmiţează miezul şi antrenează bucăţile •e:\; • ’.to. Ape. ţi amestecul de miez se scurg, printr-un grătar c ro-moază oardoseala came-ei, în basine de sedimentare, v;rde nirif . t * - j! poate !i recupera). Faţă de dezbaterea manuală, tvcrr.u'ică a miezurilor prezintă avantajul rapidi- : an fr tornva-ii de praf, şi al menţinerii intacte a e‘ lor miezurilor. V. şi sub Curăţire 1, Curăţirea piese-iumate. 1. Dezbenzinsrc. Ind. petr.: Sin. Degazolinare (v.). Dezbrobonirea strugurilor. Agr.: Operaţia prin corc boabele de struguri sînt separate de ciorchini fie concomitent cu zdrobirea, fie înainte de aceasta. Dezbrobonirea e necesară în următoarele cazuri: cînd se prepară vinuri albe fine, cînd se prepară vinuri cari trebuie să fermenteze pe tescovină (vinuri roşii, vinuri aromate, vinuri din struguri atacaţi de mucegai nobil şi vinuri în cari se urmăreşte să se obţină un grad mai înalt de tanin) şi cînd ciorchinii sînt încă verzi. Dacă ciorchinii sînt lemnificaţi şi nu pot să influenţeze negativ calitatea vinului, se renunţă la dezbrobonire. Afară de cazurile enumerate, dezbrobonirea nu e recomandabilă, deoarece separarea mustului prin presare directă pe ciorchine se face mai uşor. In exploatările viticole mici, dezbrobonirea se efectuează cu ajutorul unui grătar cu ochiurile de 15-"20 mm. In exploatările viticole mari se utilizează instalaţii complexe în cari se efectuează dezbrobonirea, zdrobirea boabelor, etc. a. Dezbrobonilor, pl, dezbrobonifoare. /Agr.: Maşină pentru separarea ciorchinilor de boabe, acţionată manual sau mecanizat. Se compune dintr-un coş şi două cilindre dintre cari cel puţin unu e mobil, alcătuind împreună zdrobitorul, cum şi dintr-un cilindru cav orizontal, în interiorul căruia se roteşte un ax cu profil elicoidal. Strugurii striviţi în zdrobitor ajung în acest cilindru, unde sînt antrenaţi de mişcarea axului. Din cauza rotirii acestuia, boabele sînt aruncate prin găurile din partea de jos a cilindrului, prin cari se scurge de altfel şl mustul, iar ciorchinii sînt îndreptaţi spre extremitatea lui şi sînt evacuaţi. 4. Dezechilibrată, re|ea polifazală ~. EH.: Reţea electrică polifazată (m-fazată), în care impedanţele proprii ale fazelor (Zn & Z22 ^ Z33 ^ ■•• ^ 2 mni) nu sînf egale înfre ele; dease-menea nu sîni egale între ele impedanjele muiuale ale fazelor 2 12 îfc- Z23 ^ ••■ 5^ Zmn). V. şi Echilibrare; Componente, sistem de ~ simetrice; Deplasarea neutrului, 5. Dezemulsionanf, pl. dezemulsionanfi. Chim. fiz., Ind. chim.: Agent chimic care provoacă dezemulsionarea (v.). Dezemulsionantul tinde să se aglomereze, respectiv să se adsoarbă pe pelicula protectoare a particulei de apă, şi să elimine astfel emulsionanţii naturali. Peliculele nou formate de dezemulsionanf sînt însă subţiri şi puţin rezistente. Ele se rup uşor şi liberează astfel picăturile de apă cari se pot aglomera şi sedimenta uşor. Agenţii dezemulsionanţi sînf: electroliţii, uleiurile sulfonaie, disolvanţii inerţi, etc. Alegerea dezemulsionanfului se face ţinînd seamă de tipul emulsiei care trebuie ruptă. Aproape toţi dezemulsionanf ii sînf solubili în apă, ceea ce complică utilizarea lor. Pentru ca un astfel de dezemulsionanf să acţioneze asupra tuturor picăturilor de apă, el trebuie să fie bine repartizat în emulsie şi amestecat cu aceasta. E de dorit ca picăturile de dezemulsionanf să nu fie mai rrtari decît cele mai mici picături de apă emul-sionafă. O astfel de amestecare a dezemulsionantului e dificilă şi adeseori e imposibilă, deoarece simultan cu aceasta se produce şi dispersiunea picăturilor de apă din emulsie. Din această cauză, stabilitatea emulsiei poate creşte. Prin decantare, dezemulsionanţii se spală cu apa decantată şi astfel acţiunea lor asupra emulsiei încetează. De aceea e necesar ca acţiunea dezemulsionantului asupra peliculelor de protecţie din emulsie să se producă înainte de intrarea acesteia în decanfor. Mulţi dezemulsionanţi sînt foarte activi şi, pentru descompunerea emulsiei, trebuie adăugaţi în cantităţi foarte mici (a suta sau a mia parte de procent de emulsie). Majoritatea dezemulsionanţilor se adaugă însă în cantităţi do 0,1--'1f din cantitatea de emulsie şi, de obicei, sub formă de soluţii în apă dulce. r,. Dezemulsionare. Chim. fiz., Ind. chim., Ind. petr.: Ruperea unei emulsii şi separarea componenţilor în slraturi dis- Dezeţuire 299 Dezincrustanl tincie. Ea se efectuează prin procedee fizice şi prin procedee fizicochimice, şi e o operafie frecventă în industria petrolului, a grăsimilor, a uleiurilor vegetale, etc. Prin aceste procedee se modifică natura fizică sau chimică a agentului de emul-sionare, care nu mai poate acţiona ca stabilizator al emulsiei. Jifeiurile confin uneori cantităfi apreciabile de apă (20% şi chiar pînă la 50%) fin dispersată în ele, constituind o emulsie de apă în ulei. Procedeele lizice folosite la dezemulsionare sînt următoarele: încălzirea cu abur la 50--600 sau, în vase închise, la '130°, operafie însofită de decantare (procedeul provoacă pierderi de componenfi volatili); acfiunea curentului electric continuu sau alternativ asupra emulsiei (în primul caz, prin efectul de electroforeză se separă cele două faze, iar sub acfiunea curentului alternativ, faza dispersată se distribuie în lungul liniilor de forfă, iar izolarea celor două faze se face prin încălzire la 60°); centrifugarea (care însă dă rezultate bune în cazul fifeiurilor cu viscozitate mare). Procedeele fizicochimice consistă în a introduce în emulsii diferiji dezemulsionanfi, dinfre cari unii au proprietatea de a absorbi apa (de ex.: CaCl2, CaO, ciment, etc.); alfii însă pot provoca distrugerea emulsiei de tip „apă în ulei", favorizînd emulsia de tip invers, „ulei în apă'1. în momentul inversării, emulsia devine instabilă şi prin centrifugare se pot separa cei doi componenfi. Printre astfel de substanfe sînt: oleaful de sodiu, gelatina, amidonul, etc. Alte substanfe cari, introduse în emulsie, provoacă precipitarea agentului de emul-sionare, sînt următoarele: NaCI, FeSO^j, etc. în unele cazuri s-a ajuns la ruperea emulsiei, adăugînd apă şi agitînd puternic. 1. Dezefuire. Poligr. V. Dezacidulare. 2. Dezexcitare. Eli.: Reducerea sau anularea curentului de excitafie al unei maşini electrice. La generatoarele sincrone e folosită dezexcitarea rapidă cu scopul de a limita efectele curenfilor cari apar în cazul scurt-circuitelor interne, sau în elementele dinfre generator şi întreruptorui cel mai apropiat din circuit. Se obfine prin acfiunea unui dispozitiv automat de dezexcitare rapidă, comandat de protecfia prin relee, odată cu declanşarea întreruptorului care deconectează maşina de la refea. Se realizează în unul dinfre următoarele moduri (v. fig. /): se introduce un rezistor Rj în circuitul de excitaţie şi se deconectează excitatoarea; se introduce un tisare cu efect puternic); solufie combinată din primul ;.i cin al treilea mod (v. fig II). Valoarea rezistenţei rezisicru ui care se introduce in circuitul de excitafie e de ■'*•■•5 ori m .i T :Lstl£ 1 ■> J b o I. Scheme curente de dezexcitare rapidă. (sil aţia, după acţionare/ a automatului de dezexcitare). E) înfăşurarea de excitaţie a maşinii sincrone; Ex ) excitatoare ; Ee) înfăşurarea de excitaţie a excitafoarei; R^) rezistor. rezistor Rd în circuitul de excitafie şi un rezistor Rd în circuitul de excitafie al excitatoarei; se introduce un rezistor Rd în circuitul de excitafie al excitatoarei (se aplică la maşini de putere mică, circa 2000 kVA); se întrerupe circuitul excitaţiei (aplicabil numai dacă maşina are o înfăşurare de amor- II. Schema completa de dezexcitare rapida a unui gcnerofor de pufero marc. G) generator sincron; E) înfăşurarea de excitaţie a generatorului sincron; Ex) excitatoare; Ee) înfăşurarea de excitaţie a excitafoarei; ADR) aufcmjf de dezexcitare rapidă; Rj, P^) rezistoare; I) întreruptorui ce rarcinci ol maşinii sincrone; B^) bobina de declanşare a întreruptorului de sarcinj; R c) reosfaf de cîmp; RC) releu intermediar al protecîiei prin relee. mare decît a înfăşurării de excitafie a maşinii în stare caldă; valoarea rezistenţei rezistorului care se introduce în circuitul de excitaţie al excitatoarei e aproximativ de zece ori mai mare decît a înfăşurării de excitaţie a excitatoarei în stare caldă. Aceste rezistoare (numite de descărcare) se dimensionează pentru curenţi de durată egali cu anumite procente (5---20cd) din curentul nominal al înfăşurărilor respective. Prin micşorarea cîmpului inductor, tensiunea electromotoare indusă e redusă la o valoare care nu mai poate întreţine arcul la locul defectului. Durata stingerii, obişnuit 6--8 s, nu poate fi redusă prea mult, spre a nu se produce supratensiuni periculoase în înfăşurarea de excitaţie a maşinii. 3. Dezgheţ. A'lefeor. V. sub Temperatura aerului. 4. Dezincrusfanl, pl. dezincrusianţi. Termot., IM.: Substanţă care se introduce în căldările de abur, in circuitele de răcire ale motoarelor şi ale instalaţiilor termice, in maşinile şi în circuitele de spălare (de ex.: sticle, bidoane, în industria textilă), etc., pentru a împiedica formarea crustei sau pentru a îndepărta crusia depusă. Dezincrusfanfii folosiţi pot aefiona chimic sau mecanic. Dezincrusiantii cari acţionează chimic transformă sărurile ce se pot depune (în gene'cl săruri de calciu şi de magneziu), în săruri mai solubile, sau le transformă astfel, incit depunerile să fîe friabile şi neederenie, formînd un namc' care poate fi îndepărtat uşor, prin spălare sau prin simplă Dezincrustare 300 Dezincrustare evacuare. Unii dezincrustanfi chimici acfionează şî asupra crustei formate, dezagregînd-o în timp. Dezincrustanfii cari acfionează mecanic sînt folosifi concomitent cu anumite materiale inerte (nisip şi sticlă pisată), cari incluse în depuneri, împiedică formarea crustelor omogene, dure şi neaderente. Ca dezincrustanfi chimici uzuali se folosesc substanfele anorganice, cum sînt sol uf iii e hidraţilor de sodiu, de potasiu şi de bariu, şi săruri ale acestora (carbonafi, oxalafi, fosfafi, etc.); rareori se folosesc şî substanfe anorganice, cum sînt tananfii, melasa, amidonul, răşinile, etc. Deoarece dezincrustanfii organici favorizează formarea spumei, ei trebuie folosifi împreună cu substanfe cari să compenseze acest efect (de ex. cu substanfe al căror element activ e format de o poliamidă cu catena lungă, cu greutate moleculară mare, ca, de exemplu, dioctadecanoil-piperazina, C40H78O2N2). Alegerea şi dozajul dezincrustantului depind de natura şi de concentrafia sărurilor din apă (în special de duritate), de condifiile de utilizare a apei (de ex. de temperatură, timbrul căldării, debitul de abur, numărul de căldări) şi de rentabilitatea operafiei. Căldările de abur sînt tratate în special cu hidrafi de sodiu (NaOH) sau de potasiu (KOH), carbonafi de sodiu (C03Na2), şi fosfafi de sodiu (P04Na2H; P04Na3; P30ioNa5). Un dezincrustant al căldărilor locomotivelor, folosit în fara noastră, e un amestec format din 70% sodă calcinată şi 30% lignină sulfitată (Moliftan), disolvată în patru părfi de apă. Pentru radiatoarele motoarelor de automobil se întrebuinfează, în general, hidrat de sodiu sau de potasiu, sau chiar solufie de acid clorhidric, care disolvă crusta depusă. 1. Dezincrustare. 1. Termot., Mş.: Operafia de îndepărtare a crustei formate sau de împiedicare a formării crustei în căldările de abur, în circuitele de răcire ale motoarelor şi ale instalafiilor termice, în instalafiile de spălare, pe paletele turbinelor cu abur, etc. împiedicarea formării crustei se obţine prin procedee chimice, tratînd apa cu un dezincrustant (v.), iar îndepărtarea crustei formate se poate obfine prin procedee chimice sau prin procedee mecanice (v. sub Crustă). 2. Dezincrustare. 2. Ind. hîrt.: Procesul de îndepărtare parfială sau totală a incrustanţilor (v.) (lignină, hemiceluloze, răşini, ceruri, silice, etc.) cari însofesc celuloza în materia primă fibroasă, cu ajutorul unor agenfi chimici (dezincrustanfi), în anumite condiţii de concentraţie şi de temperatură, în vederea obţinerii de paste fibroase. Confinutul în incrustanţi al materiei prime fibroase are un rol important la alegerea agentului chimic de dezincrustare. Dezincrustarea completă, pentru a obfine celuloză chimic pură, nu e rezolvată în tehnică. Se pot obfine astfel, prin dezincrustare, numai paste fibroase, începînd de la celuloze folosite în scopuri chimice cu gradul de puritate cel mai înalt (95"-96% alfaceluloză) pînă la semiceluloze (v.), cu confinut bogat în lignină şi în hemiceluloze, cari pentru desfacerea în fibre au nevoie şi de un tratament mecanic, ulterior celui chimic. După dezincrustanfii folosiţi la fabricarea celulozelor şi a semicelulozelor, se deosebesc procedee: acide, bazice sau neutre. Procedeele acide se folosesc la plantele cu confinut redus în incrustanfi, formate din răşini şi silice, cum sînt molidul, bradul, plopul, fagul, eucaliptul, etc. Agentul chimic principal e o solufie apoasă a acidului sulfuros, H2S03, în amestec cu bisulfit de calciu, de sodiu, de amoniu sau de magneziu. Acfiunea chimică a acidului sulfuros consistă, de o parte, în transformarea incrustantului (lignină) în acid ligno-sulfonic solubil în apă, iar de altă parte, ajută la hidroliză altor incrustanfi, cari sînt hemicelulozele în zaharuri solubile, unele fermentescibile (manoză şi glucoză). Bisulfitul are rolul de substanfă-tampon şi rolul de a neutraliza acizii tari for-mafi (H2SO4). Un alt agent dezincrustant al procedeelor acide e şî acidul azotic, care se foloseşte în măsură mult mai mică. Acidul azotic are o acfiune dezincrustantă la diferite concentrafii (2---40%); cu cît concentraţia acidului azotic e mai mare, cu atît temperatura de lucru scade. Dacă se lucrează cu concentrafia de 40%, temperatura e de maximum 15°, iar la concentrafia de 2%, temperatura de lucru e de 100 . Acidul azotic acfionează asupra substanţelor incrustante' în trei moduri: prin hidroliză, dînd produşi solubili; prin oxidare, şi prin formare de compuşi de adifie solubili în solufii alcaline diluate. Atacul acidului azotic asupra celulozei, în condifiile de lucru respective, e minim. Procedeele a/caline clasice — procedeul natron şi procedeul sulfat — folosesc ca agenţi dezincrustanfi hidroxidul de sodiu singur, sau în amestec cu sulfură de sodiu, care acfionează direct asupra tuturor incrustanţilor organici şi minerali. Procedeele alcaline se folosesc deci la toate materiile prime fibroase întrebuinţate în industria celulozei şi a hîrtiei. Hidroxidul de sodiu e absorbit de materialele celulozice, neutralizează grupările acide ale acizilor uronici sau pectici, şi hidroxilii fenolici din lignină, şi se asociază, prin legături fizice sau coloidale, cu alte polizaharide. Cu lignină, hidroxidul -de sodiu formează alcalilignine, acfionînd asupra grupărilor metoxilice, cari prin hidroliză trec în acid acetic. Pentru aceste reacfii sînt necesare temperaturi de 160—1 70°. Pectinele sînt atacate la temperaturi joase, grupările lor acetil şi metoxil fiind transformate în acetafi şi în metanol. Acidul poligalacturonic se descompune, dînd produşi complecşi, pentozani şi hexozani. Celelalte hemiceluloze se degradează în pentoze, în hexoze şi în acizi aldonici. Cerurile, răşinile şi grăsimile sînt saponificate de hidroxidul de sodiu, dînd leşiilor proprietăfi emulsive şi detergente. Silicea e solubilizată, iar albuminele sînt transformate în amine şi în amoniac. în prezenfa sulfurii de sodiu, oxidarea sau degradarea celulozei sînt mult reduse. Sulfura de sodiu se hidrolizează în hidroxid de sodiu şi sulfhidrat de sodiu, care reacfionează cu grupările carboxilice ale ligninei. Cînd circa 16% din a lealii totali se găsesc sub formă de sulfură, gruparea sulfhidrică reacţionează cu lignină, dînd metilmercaptani şi sulfură de dimetil, gaze rău mirositoare (caracteristică a procedeului sulfat). O modificare a procedeului alcalin cu sulfură de sodiu (numit procedeul sulfat, deoarece sulfura de sodiu se obfine în leşia dezincrustantă prin reducerea sulfatului cu cărbune, v. Leşie sulfat), consistă în substituirea sulfurii de sodiu cu sulf (procedeul sodă-sulf). Sulful se adaugă în toată masa lemnoasă, în timpul încărcării fierbătorului cu lemn. în prima parte a fierberii se formează sulfură de sodiu şi sulfit sau tiosulfit, dacă sulful e în exces. Această modificare a procedeului alcalin sulfat e un procedeu mixt sulfat-sulfit. Procedeul alcalin clor-alcalii are o aplicafie industrială recentă, deşi acfiunea dezincrustantă a clorului e cunoscută încă din 1862. Clorul acfionează asupra incrustanfilor, şi în special asupra ligninei, în două feluri: ca agent clorurant (prin reacfii chimice de adifie şi de substituţie) şi, ca agent oxidant (în prezenţa apei). Clorul acţionează deci ca dezincrustant în stare de gaz, prin clorurare, şi, după ce a fost disolvat în apă, ca agent de înălbire, prin oxidare. Produsele rezultate din clorurare — cloroligninele — sînt parţial solubile în apă şi, în cea mai mare parte, în soluţii Dezincrustare, indice de ~ 301 bezinfecf ie alcaline. Taninul şi răşinile sînf în cea mai mare parte clo-rurate, mai mult decît celelalte materiale, şi oxidate. Hidrafii de carbon sînt materiale stabile în măsura în care greutatea lor moleculară e mare. Glucoza şi levuloza reacţionează uşor. Procedeul cu clor se deosebeşte de celelalte prin temperatura joasă la care se produc reacţiile de clorurare şi oxidare în toate fesuturile vegetalului, de la exterior spre interior. Industrial, procedeul clor-aIcaIii consistă din două ope-raf ii distincte: tratarea cu a Ica Iii a materialului vegetal la temperatura de 80--900 şi la presiunea atmosferică, timp de cîteva ore, cu leşie de sodă caustică de 1 ■•■3% şi tratarea cu clor gazos, după ce materialul a fost epuizat de solufia alcalină. Cloroligninele formate sînt îndepărtate din pastă prin spălare cu solufii alcaline. Procedeul neutru, în care se întrebuinţează ca j agent de dezincrustare sulfitul neutru de sodiu (SNS), e im- j propriu numit astfel, deoarece reacfiile se produc în mediu alcalin (pH 7,5-;-9,5), întrucît se adaugă şi cantităfi mici de hidroxid, de carbonat sau de bicarbonat de sodiu ca sub-stanfe-tampon, cu scopul de a neutraliza aciditatea formată în timpul fierberilor. Prin proprietăfile sale chimice, sulfitul neutru are acfiune multiplă asupra incrustanfilor fibrelor celulozice, putînd da reacfii complexe, printre cari şi reacfia de oxidare a celulozei. Sulfitul neutru de sodiu hidrolizează în hidroxid de sodiu şi anhidridă sulfuroasă, doi agenfi chimici importanfi folosifi ca dezincrustanfi. Cînd se lucrează la temperatură înaltă, sărurile acidului lignosulfonic se aseamănă cu cele obfinute prin procedeul acid cu bisulfit. Sulfitul neutru de sodiu reacţionează cu grupările aldehide şi cetone din lignină şi cu hemicelulozele. în acest procedeu, lignina se descompune, în prezenfa sodei, în produse cu greutate moleculară mai mică, transformate în săruri sodice. Cînd procedeul cu sulfit neutru foloseşte ca adaus la dezincrustare hidroxidul de sodiu, se aplică la obfinerea celulozelor şi se numeşte procedeul monosulfit. Dacă adausurile sînt carbonatul şi bicarbonatul de sodiu, el se numeşte procedeul SNS (sulfit neutru de sodiu) şi se foloseşte la obfinerea semicelulozelor. Procedeele organice folosesc ca agenfi dezincrustanfi substanfe chimice organice în special mono- şi polihidroxi-alcooli alifatici, iar în ultimul timp, săruri hidrotope (v. şi Hidrotopie) organice, în special xilensulfonat de sodiu. Aceşti agenfi dezincrustanfi organici au o acfiune selectivă asupra ligninei, disolvînd-o în timpul procesului de dezincrustare. Procedeul organic cu solufii apoase de săruri hidrotope face parte din grupul procedeelor neutre, avînd în vedere că solufia dezincrustantă respectivă e neutră, de unde şî avantajul important al acestui procedeu: la această dezincrustare se elimină cu totul degradarea celulozei, obfinîndu-se astfel randamente mari de semifabricate fibroase, cari au şî un confinut bogat în alfaceluloză. Acest procedeu prezintă şî avantajul că regenerarea solufiei reziduale se face prin simplă precipitare a ligninei disolvate în urma diluării cu apă, prin filtrare şi concentrare. î. indice de Ind. h'irf. V. sub Fierbere, grad de 2. Dezinfectanfi, sing. dezinfectant. Farm.: Combinafii chimice cu acfiune germicidă, utilizate pentru dezinfecfia (v.) obiectelor, a pielii, a alimentelor, etc. prin aplicare directă. Hipocloritii, fenolii, formolul, sînt cei mai obişnuifi dezinfec-tanfi generali. V. şl sub Antiseptici. în i n d u s f r i a alimentară, dezinfectanfii cei mai des folosifi pentru distrugerea microorganismelor sînt substanţe chimice cari fac parte din clasa acizilor, a bazelor, a sărurilor, ca şi unele substanfe organice. Printre dezinfectanfii din clasa acizilor sînt: bioxidul de sulf, care se foloseşte la conservarea pulpelor şi a sucurilor de fructe; acidul formic, montaninul (solufie de acid fiuoro-silicic 30%), elmocidul acid (amestec de acid azotic şi azotat de potasiu); ultimele se întrebuinfează în industria berii, la dezinfectarea vaselor. Dezinfectanfi din clasa bazelor: hidratul de sodiu, hidra-tul de calciu, elmocidul alcalin (amestec de hidrat de sodiu şi clorură de sodiu). Se întrebuinţează în industria berii, la dezinfectarea acesteia, ori a vaselor şi a utilajului. Dezinfectanfi din clasa sărurilor: sublimatul coroziv, sulfatul de cupru, fluorura de amoniu, fluorura de sodiu, hipo-cloritul de sodiu, clorură de var, Ca (OCI)2. Ultima se întrebuinţează,în practică, în amestecuri, sub diferite numiri: caporit (clorură de var care confine 70% clor activ), antiformin (solufie de hipoclorit ds sodiu, hidrat de sodiu şi carbonat de sodiu). Dezinfectanfi din clasa combinafiilor de natură organică, folosifi mult: cloramina, [CH3—C6H4— S02—N (NaCI)], alde-hida formică, fenonul, crezolii, terpenele, uleiurile volatile, antigerminul (sarea de cupru a acidului fenolcarboxilic), chi-nosolul (o-oxichinolină), panflavinul (3,6-diamino-10-metil-acridinclorid) şi bazele cuaternare de tipul hidrat de tetra-metilamoniu, [(CH3)4 ■ N+ • OH-]. 3. Dezinfectare. 1. Ig. ind.: Sin. Dezinfecfie (v.). 4. Dezinfectare 2. Tehn. mii.: Operafia de neutralizare sau de distrugere a gazelor persistente de pe teren sau de pe diferite obiecte (armament, îmbrăcăminte, etc.). Se execută, după caz, prin disolvare cu solvent, sau prin ardere, mecanic, prin ştergere sau prin spălare, — şi chimic, prin neutralizare cu substanfe chimice neutralizante. Cînd infectarea s-a făcut cu iperită, operafia se numeşte şl deziperitare. 5. Dezinfecfie. Ig. ind., Agr.: Totalitatea măsurilor luate în vederea distrugerii'microorganismelor din încăperi, din aer, de pe obiecte, produse alimentare ori industriale, pentru a preveni răspîndirea bolilor la oameni, la animale, sau la plante, în acest scop se practică o dezinfecjie profilactică şi una curativă. Sin. Dezinfectare. Dezinfecfia profilactică se efectuează cu scopul de a pregăti încăperi de locuit, magazii sau depozite, iar dezinfecfia curativă se aplică acolo unde s-a instalat un proces infecfios care trebuie oprit şi lichidat. Dezinfecfia se efectuează prin mijloace fizice sau chimice şi e precedată de o curăfire mecanică. Ca mijloace fizice se folosesc lumina solară şi căldura uscată sau umedă. Ca mijloace chimice se folosesc diferite substanfe cu activitate bactericidă şi fungicidă, unele cu aplicare generală şi altele cu o acţiune limitată la anumite produse şi la anumite tipuri de microorganisme. Substanţele folosite cel mai mult ca dezinfectanfi sînt următoarele: formolul, acidul fenic, sublimatul coroziv, clo-rura de var, permanganatul de potasiu, cloramina şi diferite săruri cuaternare de amoniu. în agricultură se execută dezinfecfia localurilor agricole, a seminfelor şi a solului arabil, Dezinfecfia grajdurilor, a localurilor şi a construcfiilor în cari se găsesc animale sau cari se folosesc în zootehnie (de ex. locuri în cari se organizează expozi}ii de animale, padocuri şi rampe pentru încărcarea şi descărcarea animalelor); consistă din două operafii succesive: curăfirea mecanică şi dezinfecfia propriu-zisă. Dezinfecfia propriu-zisă poate fi simplă sau înăsprită: dezinfecfia simplă se face prin văruirea cu lapte de var (10 părfi var şi 100 părfi apă), la scabie întrebuinfîndu-se o solufie de 3% preparate gudronate, iar la febra aftoasă, pesta porcină, variola oilor şi pleuropneumonia taurinelor, înainte de văruire se execută o dezinfecfie cu solufie de 2% hidroxid Dezinlesfarfe 302 Dezintegrare radioactivă de sodiu sau de potasiu la 50°; dezinfecţia înăsprită se face numai în cazul pestei bovine, al dalacului şi al cărbunelui emfizematos, executîndu-se, înainte de văruire, o dezinfecjie cu soluţie de 3% acid fenic, preparate gudronate, form-aldehidă, etc. Dezinfecţia magaziilor se face cu hidroxid de sodiu sau de potasiu 1 2• ■ ■ 1 5%, fie în emulsie de petrol şi var, fie în emulsie de ulei mineral cu var în concentraţia de 5%, după ce magaziile au fost curăţite mecanic. Dezinfecţia seminţelor se face fie pe cale chimică, fie pe cale termică. Dezinfectarea pe cale chimică consistă în tratarea seminţelor cu substanfe chimice în stare de praf sau în soluţie (prin stropire sau cufundare), iar cea pe cale termică, în încălzirea seminţelor pînă la temperaturi cari ucid parazitul din interiorul bobului, fără a vătăma embrionul. Dezinfecţia solului se face penfru combaterea bolilor ai căror agenţi patogeni se transmit prin pămînt. Operaţia se execută pe cale chimică şi pe cale termică. Dezinfectarea pe cale chimică se face cu formalină, cloropicrină, sublimat, acid acetic, var şi clorură de calciu, iar dezinfectarea pe cale termică, care se execută în special asupra pămîntului din sere, prin ardere de materiale deasupra solului, coacere în tăvi, opărire cu apă fierbinte sau tratare cu vapori de apă. î. Dezinfesfare. Ind. alim.: Tratament aplicat legumelor şi fructelor deshidratate, cum şi spaţiilor în cari sînt depozitate acestea, pentru a distruge insectele cari le infestează. Cele mai frecvente şi mai dăunătoare insecte sînt: moliile (Plodia interpunctella Hubn., Ephesfia el ut e 11 a Hubn., Ephestia cautella Waik, etc.), coleopterele (Carpophilus hemipterus L., Orizaephilus surinamensis L., etc.) şi acarienii (Cargogiiphus lactis L., etc.). Dezinfestarea se efectuează preventiv, înainte de începerea campaniei, în sălile de lucru şi în magazii; operaţia se efectuează prin gazare cu: acid cianhidric, oxid de etilen, DDT, bioxid de sulf, etc. Dezinfestarea produselor deshidratate se efectuează prin-tr-unul dintre următoarele procedee: Tratarea cu sulfură de carbon sau cu una dinfre substanţele folosite la dezinfestarea în spaţii închise ermetic. Tratarea în vid cu unul dinfre agenţii de dezinfesfare. Acest procedeu dă rezultate bune, atît în cazul produselor ambalate, cît şi al celor în vrac. Tratamentul termic. Legumele sau fructele sînt ţinute, în straturi subţiri, în etuve, la temperaturi de 60"’80°, fimp de două ore. Procedeul e aplicabil numai la cantităţi mici de produse. El prezintă dezavantajul că în cursul tratamentului termic produsele pierd o parte din umiditate şi deci se de-preciază calitativ. 2. Dezinsectizare. Gen..- Operaţia de distrugere a artro-podelor, cari vehiculează şi transmit germeni sau produşi patogeni. Procedeele de dezinsectizare se aplica, fie preventiv, (profilactic), prin măsuri igienice-sanitare, asupra oamenilor sau a animalelor, asupra locuinţelor, grajdurilor, terenurilor, obiectelor, vehiculelor, etc., fie direct, asupra focarului în care se găsesc insectele (ploşniţe, păduchi, căpuşe, purici, muşte, etc.), Penfru dezinsectizare se folosesc mijloace mecanice (spăla t, măturat; hîrtii cu clei sau toxice, etc.); mijloace biologice (boli microbiene, provocate de fungi, etc.); mijloace fizice (fierbere, temperaturi joase, pînă la —10°, etc.) şi mijloace chimice, cari sînt cele mai eficiente şi mai importante, folosind fie insecticide (v.), fie fumiganţi (v.), fie insecti-fuge (v.). s. Dezintegrare artificială. Fiz.: Reacţie nucleară (v.). Termenul dezintegrare artificială e vechi şi e înlocuit cu termenul reacţie nucleară. 4. Dezintegrare radioactivă. F/z.; Transformare spontană a nucleului atomic al unui element în nucleul unui alt ele- ment, prin schimbarea numărului de protoni (şi de neutroni) din nucleul iniţial. Dezintegrarea unei specii radioactive e un fenomen statistic, în sensul că există numai o probabilitate ca, dintr-un număr de atomi daţi, un anumit număr să dezintegreze într-un interval de timp dat. Dacă X e probabilitatea d N ca din N nuclee existente —r- nuclee să dezinteqreze în uni- d t a fatea de fimp (X fiind numită şî constantă radioactivă, mărime caracteristică pentru toate nucleele aceleiaşi specii şi independentă de condiţiile fizice în cari se găsesc), rezultă: , d N N-dt' de unde se obţine prin integrare N = NQe~U, relaţie care exprimă legea statistică a dezintegrării radioactive şi care permite să se calculeze numărul N de nuclee rămase nedezinfegrate în momentul î, dacă în momentul t = 0 existau No nuclee de element radioactiv cercetat. Se numeşte fimp de înjumătăfire Tj timpul după care numărul iniţial de nuclee se reduce la jumătate; el rezultă din N0 ,, -XT -~=N0e de unde se obţine In2_0,69315 X ~ X~ 1 Valoarea reciprocă t = - a constantei radioactivese numeşte A viaţa mijlocie r a unui nucleu şi e egală cu timpul în care numărul de nuclee încă nedezintegrate scade la a e-a parte din numărul iniţial. în unele cazuri, o specie atomică radioactivă (1) produce, prin dezintegrare, o specie atomică (2), ea însăşi radioactivă. Cele două radionuclide se numesc genetic legate. Cele două specii atomice coexistă în masa de substanţă a sursei radioactive, iar raportul dintre cantităţile (1) şi (2) depinde de timp. Dacă şi X2 sînt constantele radioactive ale celor două specii, variaţia totală a nucleelor de specia (2) în intervalul de timp de la t la t + di e dA^ — A-i — X2N2 di, de unde rezultă prin integrare Nţ — 'X-+Xi Nl0 r e-u x2- -A.J +X ■,-ht -j unde N2o şi N\q sînt numerele iniţiale de nuclee din speciile (2) şi (1). Pentru nuclidul (1), numărul de nuclee nedezinfegrate în momentul t e Nx = Nwe~U. Trei cazuri particulare sînt des înfîlnite: în primul caz, constanta radioactivă a nuclidului generator e mai mică decît constanta nuclidului derivat, ^ < X2- în acest caz există totdeauna un moment, începînd de la care e~^! devine neglijabil faţă de ° ~^lt î-- V N9 = -N ioe -14 începînd din acest moment, W1 = 2V10e~l,‘ . Şi ■kz-Xt şi deci raportul nucleelor coexistente în momentul t e constant: N2_ Xi _ T2 Ni X2-X1 T,-T2 Se spune că între cele două nuclide s-a stabilit un echilibru fransienf sau echilibru de regim. Dezintegrare radioactivă 303 Dezintegrare radioactivă Intr-un al doilea caz, constanta radioactivă a nuclidului generator e neglijabilă fa}ă de constanta nuclidului derivat, Notînd cu N2 co numărul de nuclee din specia (2) existente la momentul t— co, se obfine: Na N2 a (1 - e~^') + yY2oe~M Pentru t Ni suficient N2 de mare, e A72 03 * 0; deci ?-i , = -— ==const. A 9 Ari Nl0 l2~h ^const., rezultă Ar2 = consf., adică de la acea valoare Cum Ni ■ a lui t pentru care 0, cantitatea de nuclid derivat care coexistă cu nuclidul generator rămîne constantă, dacă putem considera constantă cantitatea de nuclid generator. In aceste condifii, între cele două substanfe s-a stabilit un echilibru secular sau echilibru radioactiv. Practic, se poate considera că echilibrul secular se stabileşte după un timp î=10 7'2, unde T2 e timpul de înjumătăfire al derivatului. Intr-un al treilea caz important, constanta radioactivă a nuclidului generator e mai mare decît constanta nuclidului derivat, Există totdeauna o valoare a lui t pentru " 1 devine neglijabil fată de e 3 ; deci: care e iar No Ai U-h ■ Nwe -X.,t şi vVi = A^10e -\,t -\«t N2 _ h A\ h-l2 w tinde către co odată cu t. Dezintegrarea se produce, fie prin emiterea din nucleu a unei particule a (dezintegrare a), fie prin emiterea unui electron (dezintegrare (3+), fie, uneori, prin captarea, de către nucleul care se dezintegrează, a unui electron extranuclear (captură K). Dezintegrarea a: Particula a , foarte stabilă, are în interiorul nucleului un minim al energiei sale potenţiale în cîmpul de forje nucleare, cari sînf de altă natură decît forjele coulombiene, avînd valori mari la distanfă mică şi scăzînd repede cu distanfa. Astfel, energia potenfială a unei particule a e în principal de natură coulombiană la distanfă mai mare de nucleu şi în principal de natură nucleară sau mesonică în imediata apropiere a nucleului şi în interiorul lui. Energia 2 Zo2 potenfială coulombiană ---— a particulei a de sarcină 2 qg r creşte deci cînd scade distanfa ei r de nucleul de sarcină Zqg, pentru a se transforma în apropierea nucleului în energie potenfială nucleară, care scade apoi brusc odată cu r, astfel încît, în interiorul nucleului, particula ase găseşte într-o groapă de potenfial. Conform Mecanicii clasice, o particulă a de la infinit, unde energia ei potenfială e nulă, proiectată asupra unui nucleu, pierde treptat, în cîmpul coulombian de repulsie, o parle din energia ei cinetică, apropiindu-se de acesta pînă la distanfa la care toată energia ei cinetică a fost consumată în lucru mecanic efectuat contra forfelor.cîmpului; dacă la infinit energia ei cinetică e mai mare decît energia potenfială maximă Um din jurul gropii de potenfial, particula a pătrunde deci în nucleu. Conform aceleiaşi Mecanici, pentru ca o particulă a din interiorul unui nucleu să depăşească bariera de potenfial din jurul acestuia, trebuie ca energia ei să fie mai mare decît cea corespunzătoare maximului barierei de potenfial. Particulele a emise de nucleu trebuie să aibă deci, după emisiune, o energie egală cu cel pufin energia corespunzătoare maximului barierei de potenfial. Rezultatele experimentale arată însă că particulele a sînf emise cu energie mai mică, ceea ce dovedeşte inaplicabilitafea Mecanicii clasice la dezintegrarea a. Totul se produce ca şi cum ar exista in bariera de potenfial „funele" prin cari particulele a pot evada din nucleu fără a avea energia corespunzătoare acestei bariere (efectul de tunel). Dezintegrarea a rezultă însă ca o consecinfă din Mecanica cuantică. Dezintegrarea [3 consistă în emisiunea de către nucleu a unui electron (dezintegrare (3") sau, în cazul radioactivităţi artificiale, eventual a unui pozifron (dezintegrare |3+). Cum în nucleu nu există electroni, se admite că dezintegrarea (3— se produce cînd un neutron trece în starea de proton, moment în care se formează un electron, care e expulsat. Spectrele radiafiei (3 emise de nucleu sînt spectre continue, iar energia celui mai rapid electron e egală cu diferenfa dintre energiile nucleelor în cele două stări, înainte şi după emisiune. Acest lucru ar contrazice principiul de conservare a energiei, dacă, împreună cu particula (3, nu s-ar emite şî o altă particulă, care să ia diferenfa de energie, deoarece o parte din energie ar dispărea. Fracfiunea variabilă a energiei transifiei (3, care nu apare sub forma energiei cinetice a electronului, e preluată de un neutrino, emis concomitent cu electronul. Captura K e procesul în care un nucleu captează un electron din stratul electronic K al atomului respectiv. Ea e echivalentă cu o dezintegrare (3+, deoarece lasă neschimbat numărul de masă şi face să scadă cu o unitate numărul atomic. Captura K se deosebeşte de procesele obişnuite de dezintegrare prin faptul că nu e însoţită de emisiunea vreunei particule din nucleu. Ea poate fi pusă însă în evidenţă prin dezvoltarea respectivă de căldură. La trecerea unui electron din pătura K (cea mai apropiată de nucleu) în nucleu, pătura K rămîne cu un singur electron. Se produce o regrupare a electronilor, astfel încît~un electron de valenţă trece din pătura lui, prin salturi succesive de pe o orbită pe alfa, în pătura K. Această regrupare se produce cu dezvoltare de energie, deoarece atomul de număr atomic Z are o energie proprie mai mare decît atomul de număr atomic Z-1, energie care apare sub forma radiaţiei de fluorescenţă a atomului Z-1. Dezintegrarea prin captură K se produce de multe ori paralel cu dezintegrarea (3+, raportul probabilităţilor celor dcuă procese paralele putînd varia de la o specie de nuclee la alta. Aplicînd procesului de captură legea de conservare a energiei, se constată că diferenţa dintre energiile celor doi atomi înainte şi după captură e mai mare decît energia fotonului emis; deci trebuie să se admită şî în acest caz, ca şi în cazul dezintegrării (3~, un neutrino, care ia- excesul de energie. — Stabilitatea nucleelor depinde de raportul A-Z —2— dintre numărul de neutroni şi numărul de protoni constituenţi. Examinînd o diagramă care reprezintă A — Z funcţiune de Z, se constată că toate speciile atomice stabile şi radioactive ocupă o zonă strimtă, cuprinsă între dreptele A — Z = Z şi A—Z — 2 Z. Pentru numere atomice mici (aproximativ pînă la 20), punctele reprezentative ale atomilor se apropie de dreapta A — Z = Z, iar pe măsură ce Z creşte, ele se apropie de dreapta A — Z = 2Z, rămînînd totuşi sub ea. Rezultă că, odată cu creşterea lui Z, o condiţie de stabilitate e excesul de neutroni faţă de numărul de protoni. Cu ajutorul energiei de legătură se poate exprima condiţia de stabilitate a nucleelor atomice. Dacă suma maselor nucleului derivat (în urma unei dezintegrări) şi a particulei emise e mai mică decît masa nucleului iniţial, adică dacă energia de legătură e negativă, nucleul se dezintegrează spontan. Diferenfa dintre aceste mase corespunde relativist energiei cinetice a particulei emise (dezintegrare a) sau Dezintegrator 304 Dezintegrator energiei cineiice a particulei errise pius energiei neuirinului orni; (dezintegrare |!~), sau energiei radia [iei X plus energiei nou cinului (capiu'ă K). Dezintegrările |î”, |’+ şi capturile K se proc'uc după urniă-loarele scheme (D (/,^)->(A2 + 1) + c-(|j + ) (/!,Z)->(/f,Z- 1) + p+ (captura K) (A, Z)—>■ (A, Z — 1) + v. Energiile puse in libertate în cele trei procese sînt: (,!-) = Mt - Zmt ~ [//.- f, - (Z +1 )»;, +;»,] = M: - M, f, (|i+) = Mz—’Zme—[A/._, — (Z — 1)»!' + w,-] — Mme (K)-^'= M.-Zmt ~{Z-\)me] = Mz-M:_,-mc. Cum după modul în care a fost calculată, energia reprezintă energia de legătură cu semn schimbai, condijia de dezintegrare spontană e Rezultă că o dezintegrare |i' e posibilă dacă diferenfa dintre masele isoiopice inifială ţi finală e pozitivă; o dezintegrare |3+ e posibilă dacă diferenţa dintre masele isotopice inijială şi finală e mai mare decit dublul masei electronului, iar o captură K e posibilă dacă diferenţa dintre masele isotopice inifială şi finală e mai mare decît masa electronului. i. Dezintegrator, pl. dezintegratoare. 1. Tehn., Prep. min.: Maşină pentru fărîmarea (măcinarea) materialelor friabile şi moi sau semitari (cărbuni, gips, sare, cocs, cretă, etc.), cum ţi a celor fibroase (oase, coji, asbesi, turbă, etc.), folosit uneori şi ca aparat pentru amestecarea şi omogeneizarea materialelor pu)in umede (de ex. la brichetarea cărbunilor, etc.). Dezintegratorul e format din două colivii, alcătuite fiecare din mai multe grupuri de bare de ofel fixate la cîte un capăt în două discuri metalice şi dispuse astfel, încît barele unei colivii alternează cu barele celeilalte (v. fig.). Prin rotirea Dezintegrator. I ; i ? ] c olivii cil indricc ; i) bare do ofel ; •*) pi Inie ; 5) mania ; 6 şi 7) axe ; f }i r'} suporturi ck> fontj; 10) routi de mină; Î/J ax filetat. foo: te tcpecc, în sensuri cont rare, a celor două colivii (200---6C0 rot/min), materialul, introdus în partea centrală, e fărinnt de barele de oţel şi e evacuat la periferie. Dezintegratorul e folosii şi la afînarea amestecului de formare penlru turnătorie (v. şî Afînat, maşină de ~). Dezintegrator. 2. Ind. chim.: Agregat folosit pentru sep'Mrea din gaze, pe cale umedă, a particulelor soiide în su'pinsie. In dezintegrator se realizează un amestec intim inlro c; ,;ul cu impurilăji solide şi apa de separare, care e d>:pe'sa(j (in (sub formă de ceafă) printr-o mişcare cu numeroase schimbări de direcţie şi şocuri, astfel încît particulele solide se umezesc şi sînf evacuate, fiind împroşcate pe un perete de separare. Epurarea gazelor prin spălare în scrubere nu permite, în general, un grad de curăfire mai înalt decît ~1 g/m3, ceea ce reprezintă un conjinut de impurităţi care în numeroase cazuri e inadmisibil (de ex. la gazele combustibile folosite penlru alimentarea motoarelor cu ardere internă), deoarece straturile superficiale ale particulelor solide (praf) refin gaze prin adsorpfie, cari împiedică pătrunderea sau chiar aderarea apei la suprafafa acestor particule; cu cît dimensiunile particulelor solide sînt mai mici, cu atît adsorpfia gazelor e mai puternică — şi posibilităfile de separare a prafului prin umezire devin nesatisfăcăloare. Dezintegratorul (v. fig.) cuprinde o carcasă în spirală, asemănătoare carcaselor de venlilator, în interiorul căreia se găseşte un disc cu cîte 3—4 cilindre coaxiale 4 pe fiecare fafă, discul fiind calat pe arborele rotitor; în intervalele dintre cilindrele discului se găsesc alte cilindre coaxiale, imobile 5, solidare cu carcasa. Gazul supus curăţirii intră în dezintegrator prin tuburile 6, ajungînd în parfea centrală a rotorului, iar prin fuburile 7 se introduce apă care, înainte de a ajunge în partea centrală a dezinfegraiorului, e dispersată prin tobe găurite, în inferiorul cărora se în- vîrtesc şi nişte palete fixate pe ax. Amestecul de gaz şi apă e trimis spre periferia ,, carcasă spiral3; 2) arborc; 3) dhc. carcasei, sub efectul de 4) cilindru rotitor; 5) cilindru fix; <5) fub ventilare produs de cilin- de intrare a gazului; 7) tub de Intrare drele discului în mişcare, a apei; 8) zona de spălare a particulelor cari au vitesă tangenţială solide; 9) jgt.eab; 10) tub de evacuare mare. Datorită numeroaselor a particulelor solide; II) tubulură de schimbări de direefieşi ŞOCU- evacuare a gazului, rilor, se produc o disper- siune foarfe fină a apei (pînă cînd aceasta ajunge sub forma de ceafă) şi un contact foarte intim înfre particulele de apă şi gaz, incluziv particulele solide conţinute în acesta; aproape toate particulele solide sînt udafe şi se separă de gaz, fiind împroşcafe pe suprafafa de,spălare; apoi ele sînf evacuate prin jgheaburile 9 şi tuburile 10. Gazul desprăfuif e colectat în carcasa în spirală şi e evacuat prin tubulura JI. Dezintegratoarele prezintă următoarele avantaje: au o producţie orară mare (40 000--60 000 m3/h), la dimensiuni relativ mici; folosirea lor e simplă şi sigură, permijînd o bună curăfire a gazului (la un confinut iniţial de impurifăfi solide de 6-12 g/m3, gazul mai confine numai 0,02--0,04 g/m:i după curăfire); consumul de apă e de 0,6--1 l/m3, iar consumul de energie electrică e de 5,5---7,5 kWh/1000 m3. Dezintegratoarele sînt folosite în industria siderurgică şi metalurgică, la cură)irea gazelor utilizabile rezultate din procese tehnologice, în special a gazelor de furnal. n. Dezintegrator. 3. Ind. alim.: Aparaf în care se face dezagregarea amidonului sub ac|iunea temperaturii şi a agenţilor chimici, în scopul obfinerii produselor cu solubilitate mărită, ca amidonul solubil şi dextrina. Dezintegratorul e constituit dintr-o căldare de tablă, scundă cu fundul plat sau pu|in concav, echipat cu dispozitiv penlru amestecarea amidonului, şi cu mania dubla, pentru încălzire. I Schama unui dezintegrator. Dezintegrator 305 Dezmiriştit î. Dezintegrator. 4. Ind. fiîrf.: Maşină folosită în general la mărunfirea tocăturii de lemn, care are dimensiunile mai mari decît ale celei pentru fierberea celulozei. Dezintegratorul^pentru lemn numit şi moară cu ciocane (v. fig.), are un ax’ de ofel pe care sînt-montate mai multe Dezintegrator. discuri echidistante. Discurile sînt calate pe ax şi între ele sînt montate ciocane de ofel, cari şe pot învîrti odată cu axul. Prin forfa centrifugă dezvoltată la rotirea axului, ciocanele sînt aruncate în afară şi se aşază în pozifie radială. in carcasa morii sînt fixate cufite late. Prin lovirea între ciocane şi cufite, bucafile mari de lemn se mărunfesc, lemnul bun desprinzîndu-se de noduri, cari rămîn intacte. Dezintegratoare se numesc şî unele maşini folosite la destrămarea maculaturii şi a semifabricatelor fibroase, ca, de exemplu, destrămătorul Lamort pentru semifabricate fibroase şi destrămăforul-desprăfuifor penfru maculatură (v. şî sub Destrămător). 2. Deziperifare. V. sub Dezinfectare. 3. Dezlegare. 1. Tehn., Gen.: Desfacerea unei legături. Exemplu: deznodare, decuplare, deznituire, etc. 4. ~a vagoanelor. C. f.: Sin. Decuplare (v. Decuplare 1). 5. Dezlegare. 2. Elf.: Desfacerea legăturilor elecfrice permanente dintre o refea sau un circuit electric şi un utilaj electric (maşină, transformator sau aparat). e. Dezlocuirea fifeiului. Expl. pefr.: împingerea fifeiului din zăcămînt de către un alt fluid, spafiul ocupat anterior de fifeiul dezlocuit fiind ocupaf de fluidul care a efectuat dezlocuirea. După natura acestui fluid, apă sau gaze, se obfin rezultate diferite, cum şi debite şi coeficienfi de extraefie (factori de recuperare) diferifi. In consecinfă, se va putea obfine fifei în sondă, fără apă de dezlocuire, atît timp cît fifeiul constituie un film continuu, şi cît există în această fază un contact apă-fifei. Dacă fifeiul nu mai constituie un astfel de film, problema contactului apă-fifei e lipsită de sens fizic. La dezlocuirea fifeiului prin gaze, timpul de producere a fifeiului fără gazele injectate e foarte scurt, astfel încît nu se poate deosebi un front de dezlocuire sau un contact gaze-fifei. In general, în procesul de dezlocuire se admife existenţa a două faze: o fază inifială, în care fifeiul e împins de fluidul de dezlocuire (apă sau gaz) şi care durează pînă la aparifia fluidului de dezlocuire la limita acestui mediu poros, şi o fază secundară, în care curg simultan şî fluidul de dezlocuire şî fluidul dezlocuit (fifeiul). In cazul apei se calculează recuperarea în prima fază, iar în cazul gazelor se poafe începe direct cu faza a doua. Din dafele teoretice şi experimentale rezultă că, în eficacitatea procesului de dezlocuire, un rol daciziv au geometria porilor rocii şi raportul viscozităfilor: cu cît viscozitatea fluidului de dezlocuire e mai mare -decît a fluidului dezlocuit, cu atît faza inifială asigură recuperări mai mari ale fifeiului. 7. Dezmembrabil. Tehn.: Calitatea de a putea fi dezasam-blat fără degradare sau distrugere. La obiectele constituite din mai multe piese, asamblarea se numeşte dezmembrabilă sau nedezmembrabiiă, după cum pot fi sau nu pot fi dez-asamblafe fără degradare. 8. Dezmembrare. 1. Tehn.: Desfacerea unui sistem tehnic în părfile sale componente, fără distrugerea acestora, o. Dezmembrare. 2. Tehn. mii.: Sin. Delaborare (v.). io, Dezmembrator, pl. dezmembratoare. Tehn.: Aparat penfru fărîmarea mai înaintată [a corpurilor moi, care e format din două discuri echipate cu bare de ofel dur, aşezate intercalat şi cari — spre deosebire de dezintegratoare — sînt mai scurte şi fixafe la un singur capăt (v. fig.). Unul Dezmembrator. î) bare de lovire; 2) disc mobil rotativ; 3) disc fix. dintre discuri e fix şi are un orificiu central prin care se face alimentarea cu material supus fărîmării. Fărîmarea se produce prin lovirea materialului de barele discului mobil, care se roteşte cu 500 •■• 3000 rot/min. 11. Dezmirişfire. Agr.: Sin. Dezmiriştit (v.). 12. Dezmiriştit. Agr.: Arătură efectuată la o adîncime în general mică, cu scopul de a crea plantelor cari urmează un bun pat germinativ, o mai mare rezervă de apă în sol şi un teren curăţit de buruieni. In urma recoltării plantei premergătoare, solul, sub acfiunea razelor soarelui şi sub acfiunea vînturilor calde şi a temperaturilor înalte din timpul verii, pierde cantităfi mari derapa, atît din apa care se. găseşte în stratele superficiale, cît şi din cea din adîncime (40 •■■ 60 cm), care a ajuns la suprafafă prin capilarifafe. Această pierdere provoacă întărirea solului şi creează condifii defavorabile de dospire a acestuia şi pentru dezvoltarea microorganismelor nitrificafoare. In plus, un astfel de teren nu are nici capacitatea de a primi întreaga cantilate de apă de precipitafii (în special a ploilor torenfiale) cari cad în lunile de vară. Buruienile cari au rămas netăiate la seceriş ajung la maturitate şi îşi împrăştie seminfele în feren, pe lîngă seminfele buruienilor scuturate înainte de seceriş. Toate aceste seminfe rămîn ca într-un depozit pînă lă arătura pentru planta următoare, încolfesc odată cu aceasta şi creează condifii defavorabile de dezvoltare pentru planta de cultură. Toate aceste dezavantaje se înlătură în mare parte prin executarea de arături superficiale la adîncimea de 8 •■■10 cm cu plugurile de dezmiriştit, cultivatoarele, polidiscurile şi grapele cu discuri, urmate totdeauna de netezitoare, de grape cu colfi sau de tăvăluguri dinfate, imediat după recoltarea planfei premergătoare, şi, dacă e posibil, chiar în acelaşi timp cu seceratul sau pe aceeaşi brazdă cu combina. O bună dezmirişfire nu trebu|e să fie bulgăroasă, trebuie să fie îndesată şi să întrerupă capilaritatea, din care cauză 20 Dezmugurire 306 Deznisipare se grăpează (de preferinţă după fiecare ploaie mai mare, sau imediat ce buruienile încep să răsară), şi se dă cu netezi-toarea sau cu tăvălugul dinfat, Avantajele dezmiriştitului sînt următoarele: împiedică evaporarea apei existente în sol (în teren dezmiriştit, confinutul de apă e cu 25% mai mare decît în teren nedezmiriştit, influenfa dezmiriştitului resimfindu-se pînă la adîncimea de 150 cm) şi uşurează pătrunderea apei din precipitaţii (avantaj mai important pe terenurile în pantă, fiindcă se evită scurgerile pe versante); terenul dezmiriştit permite formarea unui paf germinativ mai bun şi uşurează formarea unei structuri grăunfoase a solului; se intensifică activitatea microbiologică a solului, deoarece se creează condifii de umiditate şi de aerare foarte favorabile dezvoltării microorganismelor din sol, în special a celor nifrificatoare; se combat buruienile, atît prin faptul că se îngroapă cele rămase după recoltare, cari deci nu mai pot fructifica, cît şi prin crearea condifiiior favorabile pentru încolfirea seminfelor de buruieni, cari sînt distruse prin lucrările culturale ulterioare (arături de însămînfare sau adînci de toamnă, grăpări repetate, etc.); se distrug, prin îngropare, cuiburile şi larvele de insecte dăunătoare şi diversale focare de boli criptogamice; se uşurează executarea arăturii de însămînfare pentru culturile de toamnă şi arăturile adînci de toamnă penlru culturile de primăvară; deoarece se execută într-o epocă în care forfele de tracfiune din gospodării nu sînt solicitate prea mult, dez-miriştitul contribuie la o mai bună organizare a muncii. Dezmiriştitul e o lucrare agrotehnică de cea mai mare importanfă pentru mărirea producfiei agricole, în special în zonele secetoase cu precipitafii reduse, unde prin efectuarea acestei operafii s-au obfinut, la grîul de toamnă, sporuri de producfie de circa 60%. Sin. Dezmiriştire, Întoarcerea miriştii. î. Dezmugurire. Horf., Silv.: Faza fenologică de creştere cuprinsă între momentul crăpă, ii mugurilor şi aparifia primei frunze. a. Dezmuţuroit. Agr.: Desfacerea muşuroaielor de pămînt cari au apărat de ger, în timpui iernii, butucii de vifă în-gropafi (parfial) în picioare. Sin. Dezmuşuroire. s. Daznisipar, pl. deznisipare. Ind. hîrf.: Uluc aşezat între rezervorul de alimentare al maşinii de fabricat hîrtie şi epuratoarele de noduri, unde serveşte la separarea impuri-tăfilor cu densitate specifică mai mare, din pasta de hîrtie diluată. E construit din lemn sau din beton. Deznisiparul se foloseşte şl la fabricarea celulozei, a pastei mecanice sau a pastei de cîrpe. Pentru ca să se obfină, cu ajutorul lui, îndepărtarea continuă a părfilor grele, materialul trebuie să aibă o vitesă între 9 şi 12 m/min. La o vitesă mai mică decît 9 m/min, fibrele, împreună cu materialul de umplere, au tendinţa de a se depune, iar la o vitesă mai mare decît 12 m/min, depunerea .impurităfilor e insuficientă, ele fiind antrenate de curenfii cari se formează în deznisipar. Pe lîngă vitesa pastei de hîrtie, deznisiparul trebuie să aibă o anumită suprafafă, în funefiune de producfia maşinii, deoarece înălfimea stratului de pastă nu poate fi mai mare decît 15 cm sau mai mică decît 7 cm. La maşinile cu producte mare, din cauză că nu se pot construi suprafefe mari de deznisipare, se folosesc în acelaşi scop sortaioare centrifuge (v. Sortator) sau epuratoare turbionare (v. Epurator). Penfru ca impurităfile grele să rămînă pe fundul deznisi-parului şi să nu fie antrenate de pastă, se aşază pe toată suprafafa lui un grătar de stinghii de lemn, cu un anumit profil şi la o anumită distanfă una de alfa. Deznisiparele penfru pasta de lemn şi penfru celuloză pot atinge lungimea de 50 m şi lăjimea de 2 m. Ele pot fi construite din lemn, deşi în acest caz nu sînt suficient de rezistente în fimp. Penfru aceasta se foloseşte lemnul de pin cu creştere înceată. Din acelaşi lemn se confecţionează şî stinghiile pentru grătar. Deznisiparele mari pentru celuloză şi pentru pastă de hîrtie sau mecanică, sînt construite din beton cu perefii aco-perifi cu plăci de faianfă, pentru a se menfine curate. \ 4. Deznisipare. 1. Prep. min.: Operafie prin care se separă nisipul din fracţiunile fine, obfinute la prepararea mecanică a minereurilor, a cărbunilor, etc. g. ~a apei. Alim. apă: Operafia de separare a nisipului purtat în suspensie de apa unui rîu, prin sedimentarea lui şi scurgerea apei limpezite peste un prag deversor. Dez-nisiparea apei se efectuează, în special, la captarea apei de alimentare din rîuri de munte, deoarece acestea transportă în suspensie, la viituri, cantităfi apreciabile de nisip. o. Deznisipare. 2. Mefg.: Fază a operafiei de curăfire din turnătorie, care consistă în îndepărtarea nisipului, ars ori a celui aderent la piesele turnate în forme de amestec de turnare. Deznisiparea e necesară, fie penfru montarea pieselor în sisteme tehnice, fie ca operafie preliminară la operaţiile cari trebuie efectuate în atelierele prelucrătoare (for-jerie, atelier mecanic, etc.). Utilajele folosite la deznisipare sînt următoarele: Periile de sîrmă, cu cari se freacă suprafafa pieselor. Clopotele de deznisipare, cari sînt cupe rotative de tablă de ofel cu axul înclinat, cu turafia de 40’-50 rot/min; nisipul se desprinde prin frecarea dintre piese. Axul de rotafie se înclină fafă de orizontală cu atît mai pufin, cu cît piesele sînt mai fragile. Tobele de deznisipare cu seefiune circulară, pătrată sau exagonală, în cari nisipul se desprinde prin frecarea d ntre piese sau dinfre acestea şi corpuri de umplutură (stelufe), a căror greutate e de 30-'35% din greutatea pieselor introduse în tobă. Tobele pot avea încărcarea şi funefionarea continue sau intermitente. Instalafiile de sablare cu nisip (cu aer comprimat la 2"-3 at) sau instalafiile de Împroşcat cu alice de fontă sau de ofel (cu aer comprimat la 7"-8 at) sînt echipate cu mese rotative sau cu camere de sablare cu funcfionare continuă sau intermitentă. Uneltele (ciocanele) pneumatice, echipate cu ciocan ori cu daltă. Curăfitoarele centrifuge pentru cavităfi cilindrice, la cari organul de lucru e constituit din grupuri de două lame juxtapuse şi articulate cu un capăt la brafe antrenate în mişcare de rotafie; fasciculul de lame se introduce cu capătul liber în cavitatea de curăfif şi, la punerea în funefiune, capetele libere ale lamelor se deplasează prin forfa centrifugă şi curăfă suprafafa interioară a cavităfii. . Instalaţiile de hidrosab/are, cari folosesc vine de apă cu nisip la circa 80 at, cu recuperarea apei. Instalafiile hidraulice, cari folosesc vine de apă sub presiunea de circa 20 at. Instalafiile cu maşini vibratoare, cari desprind nisipul prin vibrare. Procedeele şi instalafiile se aleg în funefiune de: mărimea pieselor, natura materialului din care sînt confecţionate, gradul de mecanizare al turnătoriei, complexitatea procesului tehnologic. Astfel: Piesele mici se curăfă în clopote, iar cele mari, în tobe sau în instalafii de sablat ori în instalafii hidraulice. Piesele de bronz, de oţel şi de fontă se pot curaţi în clopote; piesele de oţel se curăţă în instalaţii cu maşini vibratoare; piesele uşor oxidabile nu se deznisipează cu instalaţii hidraulice sau de hidrosablare; piesele cu perefi subfiri nu se sablează. în turnătorii mici se folosesc ciocane pneumatice, perii de sîrmă, iar în cele mari, instalafii de hidrosablare. 7. Deznisipare. 3. Nav.: Operafie de evacuare a nisipului din interiorul unei nave scufundate sau operafie de deblocare din nisip a acesteia cu ajutorul pompelor hidraulice cu vînă puternică, ori al dragelor aspiratoare. Deznisipator 307 Deznisipafor Navele de fluviu, cu elice în funel, eşuate pe un banc de nisip, pol li deznisipate prin acfionarea maşinilor la mersul înapoi. i. Deznisipafor, pl. deznisipafoare. Alim. apă: Basin etanş în care sînt refinufe, prin sedimentare, granulele de nisip conjinute în suspensie de apa captaiă dintr-un rîu. Deznisi-patoarele reprezintă prima ireaplă a slafiunii de Iralare a apei şi sînf folosite, în alimentările cu apă potabilă şi industrială, pentru îmbunătăfirea funcfionării decanloarelor, prin micşorarea unei părfi importante din cantitatea de suspensii transportate de apă. De asemenea, deznisipafoarele se folosesc în sistemul de alimentare cu apă a turbinelor centralelor hidroelectrice, pentru a re}ine granulele mai mari de nisip, cari pot provoca deteriorarea rapidă a paletelor turbinelor. în alimentările cu apă se recomandă să se folosească dez-nisipatoare în procesul de tratare a unei ape de suprafafă, cînd din diagrama de sedimentare a suspensiilor se constată că, într-un timp relativ scurt (2--3 minute), se depun cel pufin 25-”35% (în greutate) din suspensiile confinute în apă. Din punctul de vedere al circulajiei apei în deznisipafor, se deosebesc: deznisipafoare orizontale (folosite cel mai des) şi deznisipafoare verticale. Deznisipafoarele orizonl ale au secfiunea orizontală dreptunghiulară şi sînt constituite din următoarele părfi principale: o cameră _ ? .7 de liniştire şi de distribuire a apei, un compartiment de depunere a nisipului, o cameră de colectare a apei deznisipafe şj un dispozitiv de curăfire şi de golire (v. fig. I). Camera de liniştire şi de distribuire a apei brute fa-cetrecerea de laconducta de aducfie a apei la comparti- 7 lx 3 mentele de deznisipare. c Intrarea în a- ceastă cameră e echipată cu o stavilă şi cu un grătar metalic, cu ochiuri de 40"-50 mm, alcătuit din platbande de 5X50 mm pînă la 8X60 mm şi aşezat înclinat cu circa 65--750 fafă de orizontală, în sensul curgerii apei. în interiorul camerei sînf aşezate bare de liniştire, confec-fionafe din ofel profilat sau din feavă de ofel (Dw = 30-"50 mm), înfipte vertical în radier şi aşezate în şah, la distanfa de 25--35 cm una de alta. între camera de liniştire şi compartimentele de depunere a nisipului sînt amplasate stavile. Cînd curăfirea deznisipatorului nu se poafe face continuu, compartimentele de depunere a nisipului trebuie să fie cel pufin două. La captările din rîuri de munte ale căror ape sînf mai mult fimp relativ limpezi se pot folosi deznisipafoare cu un singur compartiment de deznisipare şi echipate cu un canal de ocolire pentru conducerea apei în timpul cînd dez-nisipatorul e scos din funefiune pentru curăfire sau pentru eventuale reparafii. Compartimentul de deznisipare are o adîncime activă b, de trecere a apei, şi o adîncime suplementară /; 1( penfru depunerea nisipului. Radierul compartimentelor de deznisipare se execută, fie în pantă, cînd evacuarea depunerilor se face prin deschiderea stavilei de golire, fie orizontal, cînd evacuarea depunerilor se face prin tuburi sistem Sokolov. înfre fiecare dintre compartimentele de deznisipate şi camera de colectare a apei deznisipate sînt aşezate stavile de închidere. Dimensionarea dezniiipatoarelor orizontale se face cu ajutorul formulelor: S = Q S ru B = t L=u-h, h' ig în cari S e aria secfiunii active a deznisipatorului, penfru toate compartimentele, Q e debitul deznisipatorului, v e vitesa de trecere a apei prin deznisipafor (‘y = 0,1 ■••0,5 m/s), B e lăfimea tuturor compartimentelor de deznisipare, h e adîncimea utilă a deznisipatorului (h= 1,0--2,5 m), L e lungimea compartimentelor de deznisipare, a e un coeficienf care depinde de neuniformitatea procesului de sedimentare (a= 1,5"-2,0), iar w e vitesa de sedimentare a celor mai mici particule de nisip cari frebuie refinufe în deznisipator. Spafiul pentru depunerea nisipului e dimensionat astfel, încît intervalul dinfre două curăfirrsuccesive să fie de 3--7 zile. Deasupra nivelului apei se lasă un spafiu (&2—0,3— •■•0,5 m), penfru stratul de gheafă care se poate forma la suprafafă, iar deasupra aces- I. Deznisipafor orizontal cu două compartimente. . a) seefiune longitudinală; b} seefiune transversală X-X; c) vedere de sus; î) aduc-Jle; 2) cameră de liniştire şl de distribuire a apei brute; 3) compartimente de deznisipare; 4) cameră de colectare a apei deznisipate; 5} galerie de spălare şi de golire; 6)gratar; 7) stavile de intrare a apel; 8) stavila de Ieşire a apel; 9) stavilă de golire; 10) bare de liniştire a apei; U) paserele. tuia se lasă un spafiu de siguranfă (/>3 = 0,10---0,15 m). îndepărtarea nisipului depus în deznisipator se face regulat, conform prevederilor, proiectului, în raport-cu spafiul rezervat pentru nisip şi cu gradul de concentrare al suspensiilor din apa respectivă. Curăfirea deznisipafoarelor orizontale se poafe face manual sau hidraulic. Curăfirea manuală se face numai la deznisipafoarele mici (pentru debite mai mici decît 50 l/s) şi se efeefuează cu unelte manuale, după evacuarea apei din compartimentul respectiv. Curăfirea hidraulică se foloseşte cînd nu se dă nisipului nici o întrebuinfare ulterioară şi cînd evacuarea apei încărcate cu nisip se poate face direct în rîu. în acest caz, se folosesc dispozitive de curăfire şi de golire construite după două sisteme. Sisfemul de curăfire Dufour foloseşte o serie de palete reglabile sau fixe, aşezate deasupra rigolei longitudinale de 20* Deznifuire 308 Dezodorizant pe fundul deznisipatorului (v. fig. //). Acest sistem dă rezultate bune, cînd există o diferenfă de nivel suficientă între fundul deznisipatorului şi nivelul apei din rîu. Sistemul de ■, curăfire Soko-lov (v. fig. III) se compune din tuburi verticale, cu diametrul de cel pufin 150 mm, aşezate la distanta de circa 2 m unele de de depunere a nisipului. Timpul de trecere a apei prin deznisipatoarele verticale se consideră de 30—100". Nisipul se depune în partea conică a fundului deznisipatorului, care e dimensionată astfel, încît deznisipaforul să poată func-fiona fără întrerupere timp de 1--2 zile. Golirea dez-nisi pafoarelor verticalesefa-ce pe la fund, ~7T7?!7%': II. Deznisipator cu sisfem de curăfire Dufour. altele, şi- cari a) secţiune longitudinală; b) secfiune transversală; I) aducfie; 2) cameră de liniştire a apei brute; 3) compartiment de direct în rîu, au racordul O- deznisipare; 4) cameră de colectare şi de evacuare a apei deznisipate ; 5) galerie de spălare; 6) palete Dufour; 7) sta- -* 1 -- -1 -l , ., , vilă de intrare a apei; 8) stavilă de golire a apei; 9) stavilă de golire; 10) stavilă de ieşire a apei; I1) grătar; 12) bare rizontai situat de liniştire a apei; 13) paserele. la cel pujin 0,60 m sub nivelul apei din compartimentele de. deznisipare, sau prin pompare, cînd nivelul apei din rîu e prea înalt. — astfel încît să se realizeze o vitesă de antrenare a nisipului Sin. Basin de deznisipare. de cel pufin 1,5 m/s. Tuburile de evacuare a nisipului se varsă într-un canal cînd nivelurile rîului permit acest lucru, central de evacuare a acestuia în rîu, care f rebuiesă aibă pantă suficientă pentru ca vitesa de curgere a apei să fie de cel pufin 2 m/s Vnf îl 10 i. Deznifuire. Mei.: Operafia de distrugere şi de scoatere a niturilor, fie ¥ III. Deznisipator orizo-ntal cu sistem de curăfire Sokolov. a) secfiune longitudinală; b) secfiune transversală; !) aducfie; 2) cameră de liniştire a apei brute; 3) compîrtimenf Spalarea dez- de deznisipare ; ■)) compaitiment central ; 5) cameră de colectare şi de evacuare a apei deznisipate ; 6) conductă de golire; 7) grătar; 8) stavilă de ir.trare a apei; 9.) stavilă de ieşire a apei; 10) tuburi sisfem Sokolov; II) paserele. nisipatorului se poate face prin deschiderea concomitentă sau consecutivă a tuburilor de evacuare din cele două compartimente, în funcfiune de debitul care poate fi folosit pentru această operajie. La deznisipatoarele mijlocii şi mari, la cari nu se poate efectua curăfirea hidraulică, evacuarea depunerilor se poate face mecanic, cu ajutorul pompelor speciale de noroi. In timpul exploatării, deznisipaforul şi grătarul lui trebuie curăfite de frunze şi de eventuale corpuri plutitoare. Deznisipatoarele verticale sînt alcătuite dinlr-un basin cilindric sau paralelepipedic (camera de deznisipare) şi dintr-un compartiment, lateral sau central, în care se introduce apa brută. Apa parcurge acest compartiment de sus în jos, după care trece în camera de deznisipare, în care circulă de jos în sus, nisipul depunîndu-se Ia fundul acesteia (v. fig. IV).- Colectarea apei deznisipatesefaceprin-tr-un deversor lateral sau printr-un jgheab periferic. Deznisipatoarele verticale se folosesc cînd amplasarea unui deznisipator orizontal reclamă lucrări mari de terasamenle, cînd terenul trebuie economisit şi cînd dezvoltarea construc- , , .. .. , - ,, , ,• * - i* , v lectare a apei deznisipate; 4} conducta jiei in adîncime nu reclama de ieşire a apei deznisipate; 5) conductă pentru desfacerea unei ni-tui.i greşite, fie în vederea dezmembrării pieselor asamblate prin nituire. Operafia se poate efectua manual sau cu maşini, prin diferite procedee. IV. Camera de deznisipare a unui deznisi-pafor vertical (secfiune verticală). I) conductă de intrare a apei; 2) cameră de deznisipare; 3) jghîab de co- excavari de golire şi de spălare. epuizmente sau costisitoare. Vitesa ascensională, la care se dimensionează deznisipa-torul, trebuie să fie de 0,02"-0,05 m/s, dar inferioară vitesei La nituri cu diametru mic se îndepărtează capul (de regulă capul de strîngere), cu dalia şi cu ciocanul, ori cu un ciocan pneumatic echipat cu daltă, şi apoi nitul e ex-pulsat din gaură cu ajutorul unui priboi. La nituri cu diametru mare, operafia are următoarele faze de lucru: găurirea capului (de regulă a capului de strîngere) cu un burghiu elicoidal cu diametrul egal cu diametrul nominal al găurii de nit, pînă la nivelul fefei superioare a piesei nituite; detaşarea capului perforat, prin lovire laterală cu un priboi; expulsarea nitului din gaura de nit cu ajutorul unui priboi cu fafa teşită, cu diametrul egal cu diametrul nominal al nitului (v. fig.). La nituri cu diametru mare se poate efectua deznituirea şî prin tăierea capului de nit cu flacără oxiacetilenică, urmată de arderea materialului tijei de nit cu acelaşi 'fel de flacără. . La scoaterea niturilor trebuie să se evite deteriorarea şi deformarea pieselor asamblate. Sin. Scoaterea niturilor. 2. Deznodare. Tehn. V. sub tnnodare. 3. Dezodorizant, pl. dezodorizanji. Ind. chim., Farm.: Produs cosmetic folosit pentru îndepărtarea mirosului neplăcut al corpului, provenit din descompunerea microbiană a transpirafiei (în special transpirafia produsă de glandele apocrine, din regiunea axilară şi perineală). Dezodori-zanfii acţionează, fie diminuînd secreta transpirafiei săruri Scoaterea niturilor, a) corect; b) incorect; 1) burghiu elicoidal; 2) priboi; 5) piese asamblate prin nituri; 4) cap de strîngere; 5) cap de aşezare. Dezodorizare 309 Dezongulore de aluminiu, formol, fanin, alcool, săruri de fier), fie ca anfisepfice, împiedicînd dezvoltarea microorganismelor cari produc fermentafiile (fenoli clorurafi, combinaţii cuaternare de amoniu), fie combinîndu-se cu substanţele rău mirositoare (schimbători de ioni, răşini cationice şi anionice). 1. Dezodorizare. Chim.: Operafia prin care o anumită subsfan{ă, sau un amestec de substanfe chimice, sînt purificate de alte substanfe, rău mirositoare, cari însofesc pe cele dintîi, şi cari, de obicei, sînt în cantitate mică. Operafia de dezodorizare se efectuează prin diverse procedee fizice, fizico-chimice, şi uneori poate fi o rafinare propriu-zisă. 2. ~a uleiurilor. Ind. alim.: Fază din procesul tehnologic de rafinare a uleiurilor vegetale, care consistă în îndepărtarea din uleiuri, prin antrenare cu vapori de apă (mai rar cu gaze) in vid, la temperaturi relativ înalte, a unor componenfi cari imprimă uleiurilor miros (şi gust) neplăcut sau caracteristic. Substanţele mirositoare din uleiuri sînt pufin cunoscute; printre ele se găsesc cetone (metil-nonil-cetona), hidrocarburi, aldehide, peroxizi, unii acizi graşi, etc. Prin dezodorizare se obfin: uleiuri practic fără miros; creşterea stabilităţii la depozitare fafă de uleiul nedezodorizat, prin distrugerea (sau eliminarea) unor prooxidanfi (peroxizi, etc.); (stabilitatea creşte repede cu timpul de dezodorizare, apoi scade uşor — se elimină deci şi unii anfioxidanfi — şi apoi se menfine la un anumit nivel); o scădere a acidităţii libere, pînă la o anumită valoare, în funcfiune de condifiile de dezodorizare şi de natura acizilor graşi liberi; o scădere a intensităfii culorii uleiului prin distrugerea termică a unor carotinoide. Gradul de dezodorizare a uleiurilor vegetale depinde de următorii factori: temperatura de dezodorizare, presiunea, timpul de dezodorizare şi debitul de vapori — şi de tipul de aparatură folosit. Practic se lucrează la 175---2200 şi la 5-"30 mm col. Hg presiune, iar durata dezodorizării e de circa 6 ore. Tipul de aparatură influenţează în special prin modul de distribuire a vaporilor. Instalafiile pentru dezodorizarea uleiurilor vegetale sînt alcătuite din: dezodorizator, utilaj de vid (pompe sau ejecfoare cu condensatoarele barometrice şi anexele respsctive), răcitorul de ulei şi pompele de circulaţie a uleiului. Există insfalafii cu funcfionare discontinuă, semiconlinuă sau continuă. în instalafiile discontinue, uleiul decolorat, filtrat, trece in dezodorizator, pe şarje; se încălzeşte cu abur indirect şi apoi se antrenează cu abur direct, cît timp e necesar, în condijii de temperatură şi de presiune controlate. Se răceşte uleiul în dezodorizator cu apă de răcire, şi se trece în răcitorul discontinuu de ulei, unde continuă răcirea sub vid. într-o instalafie de dezodorizare continuă (v. fig.), uleiul decolorat, filtrat, e trecut continuu prin schimbătorul de căldură I, unde se preîncălzeşfe pe seama uleiului dezodorizat finit, apoi prin preaezodorizatorul 2, unde se liberează de aer şi de substanţele mai uşor volatile, se încălzeşte în preîncălzi-torul 3 la 220-"230°, cu abur furnisat de generatorul 8, şi intră în dezodorizatorul continuu 5, unde, în cădere de pe un taler pe altul, întîlneşte în contracurent vaporii de apă supraîncălziţi în supraîncălziîorul 9. Vidul în instalafie (circa 5 mm col. Hg) e menfinut de grupul de ejectoare 4. Pompa 6 trage continuu uleiul dezodorizat şi îl pompează, prin schimbătorul de căldură 1 şi răcitorul de ulei 7, spre rezervoarele depozitului de grăsimi. 3. Dezodorizator, pl. dezodorizafoare. Ind. alim.: Aparat pentru dezodorizarea uleiurilor (v.) prin antrenare cu vapori, în vid, la temperaturi relativ înalte. Tipul obişnuit de dezodorizator (v. fig.) e un cilindru de ofel (î) acoperit în interior cu un strat de staniu pur, aşezat vertical, cu fundul (2) şi capacul (3), bombate; capacul are dom (4) şi ochiuri de iluminat (5). El are în partea superioară un dispozitiv pentru oprirea picăturilor antrenate (6). Pentru încălzirea indirectă a uleiului cu abur şi pentru răcirea lui cu apă (în faza finală), dezodorizatorul e echipat cu o serpentină dublă (7). Pe fund e instalat un barbotor (8) perforat, pentru aburul direct de antrenare. Pentru mărirea efi-cienfei evaporării, unele tipuri sînt echipate cu o pompă „Mammuth" (9), cu abur direct (fO). Prin funcfionarea pompei „Mammuth", grăsimea emul-sionată, din coloana (9), cu greutate specifică mai mică, e dispersată în spafiul superior al aparatului, peste vaporii cari se degajă; can-ti.fafi echivalente de grăsime pătrund pe la baza coloanei în pompă, reali-zîndu-se astfel un contact mult mai bun între ulei şi vapori. Dezodorizatorul e echipat, de asemenea, cu conducte de alimentare şi de golire, cu sticle de nivel sau cu ochiuri de vizare (î 1), cu termometru, manometru, etc. 4. Dezongulare. Ind. alim.: Desprinderea unghiei de pe falangele animalelor sacrificate. Se execută în triperie, după opărirea prealabilă, cu ajutorul unor pîrghii acfionafe mecanic. Dezoperculator 310 Dezoxidare Dezongularea picioarelor de porc se poate face şl prin smulgere cu mîna. 1. Dezopercuiafor, pl. dezoperculatoare. Agr.: Cufit cu lama cu doua tăişuri şi sub nivelul minerului, folosit în apicultura pentru des-căpăcirea fagurilor, în vederea extragerii mierei din celule. Lama cultului e menfi-nufă caldă, prin introducerea ei, din cînd în cînd, în apă caldă, sau cu ajutorul unui aparat care produce aer cald, — ori electric(v.fig.). Sin. Cuţit de a) cuţit Bingham; b) cufit Tonelli încălzi) electric; operculsre, Cuflt de c) cuj|t Ţonelli încălzit cu abur. descăpăcire. 2. Dezosare. Ind. alim.: Proces tehnologic în industria preparatelor de carne, care consistă în desprinderea cărnii de pe oase. Operafia se execută fie manual, cu ajutorul cufi-fului, fie mecanizat, cu ajutorul cufitelor circulare pentru unele regiuni anatomice. în industrie, această operafie se numeşte cionfolire. 3. Dszoţelire. Poligr.: Operafie de înlăturare a stratului de ofel, depus galvanic pe formele de tipar confecfionate din plăci de cupru, pentru tipar înalt şi tipar adînc, uneori şi pe stereotipe, cînd stratul respectiv e uzat. Dezofelirea se efectuează în vederea unei noi ofeliri, sau cînd formele de tipar nu mai sînt necesare şi materialul respectiv urmează să fie folosit din nou la alte lucrări. Dezofelirea se efectuează aşezînd obiectele într-o baie de acid sulfuric diluat, în care stratul de ofel se disolvă cu dezvoltare de hidrogen. 4. Dezoxidani, pl. dezoxidanfi. Mefg.: Substanfă care se introduce în topitura dintr-un cuptor, dintr-o oală de turnare sau dintr-o lingotieră, cu scopul de a realiza dezoxidarea în timpul procesului de elaborare a unor metale sau aliaje. V. şi sub Dezoxidare. Pentru dezoxidarea prin precipitare a ofelului — de cele mai multe ori în operafii combinate de dezoxidare — se folosesc mai mult manganul, siliciul, aluminiul şi calciul în stare metalică sau sub formă de aliaje. Efectul (sau capacitatea de dezoxidare a) diferifilor dezoxidanfi e cu atît mai mare, cu cît confinutul de oxigen în echilibru cu elementul considerat în baia metalică e mai mic. El poafe fi apreciat printr-un coeficient k, numit coeficient de calmare, a cărui valoare e dată de relafia: & = Mn+3 Si4-11 Ca + 18 Al, în care Mn, Si, Ca şi Al reprezintă procentul de element confinut în dezoxidani (de ex.: feromanganul cu 65% Mn şi 2% Si are coeficientul de calmare &=65 + (3X2) = 71; fero-siliciul cu 75% Si are coeficientul & = 3X75 = 225; aluminiul tehnic pur, cu puritatea 98%, are coeficentul k= 18 X98 = 1 764). în procesul de dezoxidare a ofelurilor aliate contribuie ca dezoxidanfi şi unele adausuri de aliere (elementele V, Ti, Zr, B, Mg, Nb) cari — concomitent cu o dezoxidare foarte avansată — dau ofelurilor şl o structură fină. Pentru dezoxidarea prin difuziune a ofelului se folosesc fie zguri dezoxidanfe, cari se formează în cuptor prin adăugarea, în anumite proporfii, de carbură de calciu (carbid), cocs, var, fluorin, ferosiliciu, fie zguri sintetice dezoxidanfe, preparate în afara cuptorului de elaborare a ofelului. Zgurile sintetice dezoxidanfe confin ca substanfe de bază Si02, CaO, AI2O3 şi diferite adausuri (de ex. fluorură de calciu, mag-nezie, oxid de sodiu, etc.). în funefiune de conţinutul în substanfe de bază (şi în unele adausuri speciale), zgurile sintetice dezoxidanfe pot fi acide sau bazice. De exemplu: zgurile cari confin 40-70% Si02, 10-15% Al203, 5-17% CaO, 4-8% MnO, 10—25% Na20 şi restul impurifăfi, sînt zguri acide; zgura care confine 65% CaO, 15% CaF2, 13% Si02, 4% MgO şi restul impurităţi, e bazică (în acelaşi timp cu dezoxidarea, cu această zgură se realizează şl o desulfurare pronunţată). Pentru dezoxidarea metalelor şi a aliajelor neferoase se folosesc ca dezoxidanfi: cărbune de lemn, mangan, siliciu, fosfor, aluminiu, magneziu, cadmiu, efc. 5. Dezoxidare. Mefg.: La elaborarea oţelurilor sau a unor materiale neferoase, operaţia de îndepărtare totală sau parţială a oxigenului (rămas ca surplus din perioada de afinare, sub forma de oxizi metalici) din topitura metalică. Dezoxidarea, numită şi rafinare, se poafe realiza prin precipitare sau prin difuziune. — La metalele neferoase, o dezoxidare completă şi total satisfăcătoare se obţine cînd rafinarea finală se efectuează prin electroliză. V. şî sub Dezoxidant. Dezoxidarea ofelului e necesară deoarece oxidul feros (FeO) rămas în baie, în proporfie mai mare decît 0,15% FeO (respectiv decît 0,035% oxigen) — care constituie limita de solubilitate în ofelul solid — formează la solidificare pelicule la limitele grăunfilor cristalini şi provoacă fragilitatea la roşu a ofelului. Concomitent, oxidul feros se concentrează în ofelul lichid din 'partea centrală a lingoului şi intră în reaefie cu carbonul, d'nd CO, care producs fierberea metalului în lingotieră, iar partea din bioxidul de carbon şi alte gaze cari nu se pot degaja produc sufluri. Cînd în mod voit ofelul nu e complet dezoxidat şi fierberea în lingotieră e dirijată, se obfine ofel necalmaf. Dezoxidarea ofelului se poafe efectua prin următoarele procedee: Dezoxidarea prin precipitare consistă în introducerea în baia topită sau în oala de turnare a unor elemente cu afinitate mai mare pentru oxigen decît fierul (Mn, Si, Al şi Ca), cari descompun oxidul feros, dînd oxizi cari nu reaefionează cu fierul şi cari pot fi îndepărtafi din baia metalică. Produsele de dezoxidare trebuie să fie insolubile în ofel, să aibă temperatura de topire joasă şi greutatea specifică mică (pentru ca să se ridice la suprafafă şi să freacă în zgură). în unele ofeluri aliate, elementele de aliere (V, Ti, Zr, B, Nb) contribuie la dezoxidare. Gradul de dezoxidare care poafe fi atins e foarte înalt, confinutul de FeO rămas în ofel putînd fi redus la urme, obfinîndu-se ofel calmat. Dezoxidarea prin precipitare se poafe aplica în toate procedeele de elaborare a ofelului, cu două sau cu mai multe elemente introduse în baia metalică sub formă de feroaliaje ori de aliaje complexe sau în stare metalică. Adăugarea dezoxidanfilor trebuie făcută în ordinea afinităfii lor crescînde pentru oxigen, care e următoarea: Mn, Si, Ca, Al, sau sub formă de dezoxidanfi complecşi (Si-Mn, Si-Ca, Mn-Si-AI, Mn-Si-Ca), în astfel de proporfii, încît să dea produse de dezoxidare fluide. Dezoxidarea cu mangan se efectuează concomitent cu corectarea compozifiei finale a oţelului, introducînd fero-mangan sau fontă-oglindă în baia metalică. Manganul descompune oxidul feros, conform reacţiei FeO + Mn Fe + MnO; baia se saturează cu MnO, excesul acestuia trecînd apoi în zgură. Deoarece la echilibrul cu manganul din baie conţinutul în FeO e mai mare decît cel corespunzător echilibrului cu carbonul, reacţia C + FeO-»Fe + CO nu e împiedicată şi la turnare oţelul fierbe. în ofel rămîn cantităfi mari de FeO şi deci dezoxidarea numai cu mangan nu e suficientă. Dezoxidarea cu siliciu se efectuează conform reacfiei: 2 FeO + Si 2 Fe + Si02. Dezoxidare, grad de ~ 311 Dezuleiere Confinutul de FeO la echilibrul cu siliciul din baie fiind mai mic decît cel corespunzător echilibrului cu carbonul, formarea de CO poate fi evitată; deci ofelul se solidifică liniştit. Dezoxidarea numai cu siliciu poate fi însă cauza unor incluziuni de Si02 solid (cu p.t. 1710°), cari pot provoca defecte în cursul prelucrărilor la cald. Incluziunile de Si02 pot fi evitate efectuînd'o predezoxidare cu o cantitate redusă de siliciu în baie, urmată de dezoxidarea cu ferosiliciu în oala de turnare. Dezoxidarea cu mangan şi cu siliciu e mai practică şi poate fi efectuată cum urmează: se face predezoxidarea cu fontă-oglindă (adăugată în cuptor); se adaugă în baie fero-mangan (uneori şî o cantitate mică de fontă silicioasă); se adaugă în oala de turnare ferosiliciu bine uscat, în bucăfi.— Ofel mai curat se obfine la dezoxidarea cu silicomangan în cuptor şi cu ferosiliciu în oala de turnare. Dezoxidarea cu aluminiu se efectuează conform reacfiei cu vitesă mare: 3 FeO + 2 AI-*3 Fe + Al203. Produsul acestei dezoxidări (AI2O3), avînd temperatură de topire înaltă (2045°), rămîne în cea mai mare parte în ofel, influenfînd în rău proprietăfile acestuia şi cauzînd defecte în prelucrările ulterioare. De aceea, dezoxidarea cu aluminiu se efectuează numai după dezoxidarea cu mangan sau cu mangan şi siliciu, obfinîndu-se silicoaluminafi de mangan (combinafii ternare de AI2O3, Si02 şi MnO), cari trec uşor în zgură; ea trebuie condusă cu atenfie, pentru a evita rămî-nerea în ofel a unor combinafii necorespunzătoare între produsele dezoxidării. Aluminiul se adaugă în stare metalică, fie în oala de turnare (după adăugarea siliciului), fie chiar în lingotieră. Dezoxidarea cu siliciură de calciu (62% Si 4- 32% Ca) dă rezultate bune. Produsele acestei dezoxidări (silicafi de calciu) fiind lichide, cu temperatura de topire joasă şi coagulîndu-se energic, se ridică uşor la suprafafa băii şi frec în zgură; ofelul rămîne curat, cu confinut mic de incluziuni uniform repartizate. La dezoxidarea ojelurilor aliate se folosesc uneori ca dezoxidanfi — împreună cu aluminiul — aliaje cu elementele V, Ti, Zr, Mg, B şi Nb. Adăugarea aliajelor respective se face pe jgheab sau în oală, după o dezoxidare avansată cu elementele obişnuite. Ofelul rezultat e foarte bine dezoxidat şi are o structură granulară fină. Dezoxidarea prin difuziune se bazează pe faptul că FeO fiind solubil atît în ofelul topit, cît şi în zgură, la tempera- (FeO) zgurg tură constantă raportul -----tinde către o valoare con- (Fe°) baie sfântă. Adăugîndu-se în cuptor carbid sau cocs măcinate, acestea reacfionează (la suprafafa de contact dintre baie şi zgură) cu oxizii metalelor (Me) din ofel şi din zgură, după reacfiile: 3 MeO + CaC2 -> 3 Me + CaO + 2 CO , respectiv MeO + C -> Me + CO ; CO părăseşte sistemul, cantitatea de oxizi din zgură scade, iar oxizii metalici din baie difuzează în zgură; procesul continuă cît timp zgura se menfine dezoxidantă, oxizii din baie putînd fi reduşi pînă la urme. Procedeul prezintă avantajul că ofelul produs e lipsit de incluziuni (produsele de dezoxidare formîndu-se în zgură) şi dezavantajul că el necesită un timp lung, pentru difuziunea oxidului feros din topitură în zgură. In cuptorul Siemens-Marfin, în care atmosfera e oxidantă, la deranjarea echilibrului dintre baie şi zgură se distruge şî echilibrul dintre baie şi vatră, care astfel cedează FeO băii; deci curăfirea totală de FeO a băii nu s-ar putea realiza decît după dezoxidarea vetrei (ceea ce nu e de dorit). Pentru a evita aceasta, după ce se face o dezoxidare parfială prin difuziune, se adaugă în cuptor feromangan, iar dezoxidarea continuă prin adăugarea — în oală — de ferosiliciu, eventual şi de aluminiu. Zgura se poate dezoxida şî cu un amestec de var, cocs, ferosiliciu şi aluminiu. în cuptorul electric, în care nu exisiă atmosferă oxidantă, dezoxidarea prin difuziune se poate efectua, fie cu zgură albă, fie cu zgură carbidică (sau cenuşie), ambele formînc'u-se prin adaus de var, fluorură de calciu, cocs şi ferosiliciu, în diferite proporţii. Deşi prin acest procedeu s-ar putea realiza o dezoxidare avansată, din cauza unor dezavantaje specifice (necesitatea unui mers prea fierbinte, pericolul de carburare a băii, uneori, impurificarea ofelului cu combinafii cari nu trec în zgură, etc.), dezoxidarea e completată şi la cuptorul electric, cu o dezoxidare prin precipitare cu feromangan, ferosiliciu şi aluminiu. Dezoxidarea cu zguri sintetice e fot o dezoxidare prin difuziune, la care zgurile sintetice lichide sînt aşezate în oala de turnare şi ofelul lichid e lăsat să cadă peste ele, de la 3 ••• 7 m; prin amestecarea intimă (emulsionarea) a ofelului şi a zgurii se realizează o foarte mare suprafafa de contact, vitese mari de reacfie, şi difuziunea rapidă a oxidului feros în zgură. Dezoxidarea cu zguri sintetice reclamă un timp mult mai scurt decît celelalte procedee şi prezintă avantajul de a asigura şî o bună desulfurare. Se aplică oţelului Siemens-Martin şi ofelului de convertisor. Dezoxidarea cuprului, a bronzurilor şi a alamelor e necesară la elaborarea acestora prin topire, deoarece în topitură, respectiv în metalul solidificat, pot rămîne cantităfi destul de mari de oxid cupros (Cu20). Dezoxidarea se poate face adăugînd în baie un strat de cărbune de lemn, ori (în proporţie mică) fosfor, cupru fosforos, cadmiu, magneziu, siliciu sau aluminiu. Cuprul se poate dezoxida bine şî prin procedeul numit perşaj, care consistă în amestecarea băii de metal topit cu prăjini de mesteacăn sau de brad (lemn proaspăt tăiat sau udat): gazele produse prin distilarea lemnului agită baia, iar dezoxidarea se realizează datorită următoarelor reacţii: Cu20 + C0 -> 2Cu + C02 Cu20 + C —2 Cu + CO . Gazele (CO şi CO2) părăsesc repede baia, ajutînd la agitarea acesteia şi, deci, accelerînd dezoxidarea. Dezoxidarea staniului la rafinarea prin topire se efectuează uneori prin perşaj. Dezoxidarea nichelului se face cu aluminiu şi, uneori, cu magneziu. Dezoxidarea aliajelor de nichel se face cu mangan, cu aluminiu sau cu magneziu. 1. grad de Metg.: Raportul dintre cantitatea de oxigen trecută în zgură sau evacuată în atmosfera cuptorului (sub formă de oxizi metalici sau de CO şi CO2) şi cantitatea totală de oxigen care se găseşte în baia metalică în momentul începerii operaţiei de dezoxidare. Gradul de ‘ dezoxidare e cu atît mai înalt, cu cît cantitatea de dezoxidant adăugată e mai mare şi cu cît dezoxidantul e mai puternic. El scade cu creşterea temperaturii băii metalice. La condifii de lucru egale, gradul de dezoxidare are valori diferite, după cum dezoxidarea se face în cuptor, în oala de turnare sau în lingotieră şi, în cazul dezoxidării combinate, după ordinea adăugării diferiţilor dezoxidanfi (v. şî Dezoxidare). 2. Dezrădăcinarea plantelor. Agr.: Sin. Descălţarea plantelor (v.). 3. Dezuleiere. Ind. petr.: Operafie, în cadrul proceselor de prelucrare a fifeiului, în care parafina brută sau cerezina brută, obfinute la deparafinarea fracfiunilor de uleiuri de uns, sînt liberate de uleiul refinut în refeaua cristalină. Dezvelirea zăcămînfului 312 Dezvoltare în serie Dezuleierea se face, fie printr-un gen de cristalizare fracfionată, numită „sudafie" (procedeu mai vechi), fie prin tratatea parafinei (sau a cerezinei) brute cu un solvent pentru ulei, în care, la rece, parafina e insolubilă, — urmată de filtrare. 1. Dezvelirea zăcămînfului. Mine: Operafia de îndepărtare (manuală sau mecanică) a rocilor sterile din acoperişul unui zăcămînt şi a părfilor alterate din zăcămînt (cămăşuiala), pentru a permite exploatarea lui la zi. Dezvelirea se execută la început, înaintea exploatării propriu-zise, şi continuă apoi paralel cu aceasta. Operafia de dezvelire, ca şi operafiile de exploatare, se execută, de obicei, într-un singur front de lucru (treaptă), dacă grosimea lui e de 2---4 m, sau în trepte drepte ori în felii succesive de sus în jos, dacă această grosime depăşeşte 4 m (v. fig. a). Raportul dintre cantitatea volumetrică (sau în greutate) a materialului steril îndepărtat pentru exploatarea zăcămîntului în întregime sau numai a unei părfi din el (descoperta) şi cantitatea de substanfă minerală utilă dezvelită în sectorul respectiv (în aceleaşi unităfi de măsură) se numeşte coeficientul industrial al dezvelirii. In cazul unui zăcămînt orizontal şi al unui relief al terenului acoperitor de asemenea orizontal (v. fig. b), acest coeficient (definit ca raportul dintre grosimea rocilor din acoperiş şi grosimea zăcămînfului) are o valoare constantă, pe cînd în cazul unei suprafefe înclinate a terenului acoperitor, valoarea coeficientului variază pe măsură ce lucrările de dezvelire şi exploatare se dezvoltă; la un zăcămînt cu înclinare mare sau mijlocie şi cu grosimea aproximativ constantă, cantitatea de roci cari trebuie dezvelite creşte cu adîncimea (v. fig. c). _ Intr-o exploatare la zi există un coeficient limită de dezvelire pe unitatea de substanfă utilă extrasă, după depăşirea C Dezvelirea unul zăcămînf. a) zăcămînt orizontal şl relief accidentat; b) zăcămînt orizontal fl relief orizontal; c) zăcămînt înclinat fl relief orizontal; I) rocă de dezvelit; 2) rocă sau substanfă minerală ufilă. căruia exploatarea mai în adîncime a zăcămîntului e mai avantajos să se facă prin metode subterane. Acest coeficient limită poate varia mult de la zăcămînt la zăcămînf, în funefiune de condifiile locale şi de dezvoltarea mijloacelor tehnice de exploatare. Dezvelirea cuprinde, de obicei, trei faze: excavarea rocilor sterile din acoperiş şi încărcarea lor în mijloace de transport; transportul acestora pînă la locul de depozitare, şi operafiile de depozitare (haldare). Condifiile principale cari influenfează alegerea metodei de dezvelire sînt următoarele: configuraţia generală a tere- nului (în carierele de vîrf, cari se găsesc la un nivel mai înalt decît plafforma de transport, evacuarea sterilului e uşurată; o pantă prea accentuată a stratului acoperitor nu permite transportul pe şine, ci reclamă mijloace speciale); natura litologică a stratului acoperitor (în roci moi şi foarte moi sau dezagregate, excavarea e mai uşoară); proprietăfile fizicomecanice ale sterilului (cari defermină panta taluzelor, a treptelor, etc. şi condifiile de evacuare a apei, de uscare a locului de exploatare, etc.); grosimea zăcămînlului şi a rezervelor sale (pentru un zăcămînt cu grosime mare şi cu rezerve pentru o perioadă de timp mai lungă se pot aplica metode de dezvelire mai complexe, folosind utilaje mai costisitoare, etc.; pentru un zăcămînt de roci cu importanfă economică mai mică trebuie să se folosească un ulilaj mai pufin costisitor, mai simplu şi mai mobil); dezvoltarea care trebuie să se dea lucrărilor proiectate şi termenele fixafe pentru începerea şi durata exploatării; adîncimea maximă de exploatare (care depinde de: costul ridicării rocii la suprafafă sau gradul de sfărîmare al acesteia în cădere; natura litologică a rocilor, pentru ca perefii exploatării să nu se prăbuşească; condifiile şi costul evacuării apelor, etc.); etc. In funefiune de tăria rocilor cari trebuie excavate spre a realiza dezvelirea se folosesc pentru excavare: unelte manuale obişnuite (sapă, lopată, fîrnăcop, etc.); explozivi (în rocile tari); excavatoare sau screpere, în cazul rocilor moi (aluviuni), şi chiar hidromonitoare (în care caz şî transportul materialului, pînă la locul de depozitare, e hidromecanizat). Locul de depozitare a sterilului provenit din dezvelire trebuie ales astfel, încît să nu stingherească exploatarea în viitor, iar transportul trebuie să fie bine organizat (să se asigure separarea rutei de transport al sterilului de ruta de transport al substanfei minerale utile) şi mecanizat, el reprezentînd o parte importanfă din preful de cost al substanfei minerale exploatate ,(v. şî sub Haldă). Sin. Debleierea zăcămînfului, Descopertarea zăcămîntului. 2. Dezvoltare în serie. Mat.: Operafia de construire a unei serii uniform convergente de funcfiuni, a cărei sumă — într-un domeniu determinat (D) — să fie egală cu o funefiune dată, definită în (D). în Matematici, în Fizică şi în Ştiinfele tehnice prezintă interes următoarele tipuri de dezvoltări în serie: dezvoltări în serii de polinoame (v.), în serii de puteri (v.), în serii Fourier (v.), mai general, în serii de funcfiuni ortogonale (v.). In cazul unei funcfiuni reale f(x) de variabila reală x, dacă ţ(x) admite derivate succesive pînă la ordinul n incluziv, într-un interval [a, b], ea poate fi reprezentată în vecinătatea unei valori %o din intervalul [a, h], printr-o dezvoltare limitată, de forma: U ■ Ij 2 f(xo+h) = f (x0) +Ţj f {xQ)+^f" (*o) + • • • + în această relafie, numită formula lui Taylor, valorile x0l Xfj + b aparfin intervalului [a, b~\, iar Rn e un termen numit rest, care evaluează eroarea comisă cînd se aproximează valoarea f(x0~hb) prin polinomul E £/">(*»). f—0 i • Dacă punctul x = 0 e confinut în [a, b], se obfine, pentru acest punct, o dezvoltare limitată, dată de formula lui Mac-Laurin: /(*) = / (0) + ^ f(0) + ~ /"(0)+ • • • (0 ) + R„. Dezvoltare în serie 313 Dezvoltare în serie Dacă funcjiunea f(x) e analitică în [a, b], adică dacă în toate punctele acestui interval admite derivate de toate ordinele cari verifică condiţia limitativă \f'n\x)\<.Mknn\, în care M şi K sînf independente de x şi n, ea admite o dezvoltare în serie de puteri numită serie Taylor (v.) /(.*) = /(x0) 4 11 /' (*o)- (*~*o)2 n, 2! f" (*o) + ■ • ■ + (*„)+■ unde *,' = *° + 0i (*,— *?) 0 < 0 < 1 . Dacă funcţiunea e analitică în (D), ea e reprezentată înfr-un punct din (D) de dezvoltarea în serie Taylor: CO y 1 x d”i + -+'”,f(x0...x0) X n! dxî ’ ■ unde a (0)+ şi se numeşfe serie Mac-Laurin. — Dacă f(z) e o funcţiune de variabilă complexă, olo-morfă într-un domeniu D(x,y) simplu conex, ea admite în jurul unui punct Afo(zo) din domeniul D o dezvoltare în serii uniform convergente de polinoame. Dacă M0 e punctul de la infinit al planului complex, dezvoltarea se numeşfe dezvoltare asimptotică. Dacă funcţiunea f(z) e olomorfă în acest punct, ea poate fi pusă sub forma +7,+ "-- Dacă puncful de la infinit e pol de ordinul m pentru /(z), dezvoltarea e de forma / (z)~a0zm + + • • • + z + c0 + ^+ z 2 Coeficienţii dezvoltării se obţin cu ajutorul relaţiilor /(2)~c0+Ş+J| + Z ctj,= lim ~ak-\ absolut convergentă în punctele domeniului (A) determinat de (xi — x-Ş)<&!,••■ | x,, — x?, | -«?) ■ ■ ■ +(*. - / W •'' O. Dacă pentru o funcţiune f (x) dată e posibil să se determine o valoare a lui n astfel, încît valoarea integralei (1) să fie mai mică decît un număr pozitiv E oricîf de mic, sistemul ortogonal co orice funcţiune continuă se poate aproxima prin polinoame trigonometrice, adică prin sumele cx„(x). Din relaţia a0 n— 1 lim f «—>00 j —JC o se deduce că orice funcţiune continuă e aproximată în medie de seria sa Fourier. Penfru o funefiune periodică de «variabile f (x i, x-2--'Xn) avînd, respectiv, perioadele 2 Ij , 2 /2 , 2 ln, seria Fourier asociată e J- CO ^ i V. f{x 1, *2,- ••,*„) = X Al h > h oo unde ■ (k'x'i i J-1» 4 = 1 f+/l kik>--kn .1 x 11 ‘ " J _/, d t„ CHa CH3 I -CH—O CH3—CH-I CH3 O \ /' P—OF î. DFP. Farm.: Diisopropil-fluorofosfat, substanţă medicamentoasă de sinteză, cu acfiune inhibitoare puternică, a colesferazei. Se întrebuinţează, cu multă prudenţă în tratamentul glau-comului, fiind foarte toxică. 2. D. G. G., proba Fiz. V. sub Sticlă optică. 3. Diabaz. Pefr.: Rocă magmatică paleovulcanică, bazică, de obicei efuzivă, uneori filoniană, făcînd trecerea înfre rocile granulare (olocrisfaline) şi cele microlitice (emicrisfaline). Are compoziţia mineralogică asemănătoare cu a bazaltului, fiind constituită din feldspai calco-sodic (plagioclaz) şi augit, iar ca minerale accesorii conţinînd magnetit, pirită, ilmenit şi apatif; incidental se întîlnesc cristale de olivin, diopsid, hipersfen, hornblendă şi chiar de biolit şi de cuarf. - Sub acţiunea hidrotermală, augitul se transformă parfial sau total în clorit, dînd rocii, în general de culoare brună, o coloraţie verde. Diabazul are structură ofitică tipică, în care plagioclazii formează basfonaşe neregulate, iar interstif iile sînt umplute cu augit, clorit şi epidot. Rar se întîlnesc şl texturi amigda-loide. Se deosebesc: diabaze varioliiice, compacte, verzi, cu sferolife cenuşii sau violete; diabaze perlitice, cu pasta avînd o textură flu'dală. Formele de zăcămînf ale diabazelor sînf curgeri înfinse, filoane cu lungime mare, mase infruzive, etc., cu separaţii uneori în coloane, mai frecvent radiale şi concentrice. Diabazele au erupt în Paleozoic şi în Mesozoic. în fara noasfră, diabazele se întîlnesc în Munţii Drocii şi în Dobrogea de Nord (între Niculiîel şi Isaccea). Greutatea volumetrică a diabazului e 3--3,1 f/m3; are rezistenţa de rupere la compresiune 1800—2600 kg^cm2, rezistenţa la forfecare 300 kg/cm2 şi rezistenţa la şoc 8 kg cm/cm3. Varietatea cu granulaţia mare se înfrebuinţează ca piatră sparfă sau ca pavele la pietruirea drumurilor. Solurile formate pe materialul dezag-egaf şi alterat al diabazelor sînt, în general, adînci, lutoase, bogate în fier, brune, ruginii sau brune-ruginii, cu humificare activă, bogate în subsfanţe nutritive, foarte fertile, rezistente la podzolire, excelente chiar pentru cele mai exigente specii vegetale. 4. Diabiasfică, structură Pefr.: Structura unor roci metamorfice (şisfuri cristaline) care se caracterizează prin faptul că mineralele constituente cristalizate, cu formă neregulată (bacilară), sînf concrescute şi întrepătrunse. 5. Diaboleif. Mineral.: 2 Pb(OH)2- CuCI2. Mineral din grupul boleitului, cristalizat în sistemul pătrafic. Are culoare albasfră deschisă cu «^=1,98, diiritafea 2,5 şi gr. sp. 5,48. o. Diacausfică. Fiz.: Sin. Caustică prin refracţie. V. sub Caustică. Diacef il 315 Diaclază 1. Diacefil. Chim., Ind. alim.: CH3—CO—CO—CH3. Bufan-diona, dicetonă alifaiica cu patru afomi de carbon în moleculă. E componentul principal care dă untului aroma şi contribuie la aromatizarea multor produse alimentare, la aroma fumului de tutun, a cafelei prăjite, a berii negre, a fînului. Diacetilul e un lichid galben-verzui care are p.t. —2,4°, p.f. 87,5-88°, d]î| = 0,9904 şi = 1,39331. E solubil la 20° în 4 părfi apă şi e miscibil cu alcoolul şi cu eterul etilic în orice proporţie. In solufie acidă la rece, se transformă cu timpul în trimerul său, care are p.t. 105°. Cu hidroxil-amina reacfionează şi dă dimetilglioximă. Diacetilul ia naştere prin oxidarea diacelilcarbinolului, care se produce prin fermentare din zaharuri sub acfiunea diverselor microorganisme. Laptele acidificat cu acid citric şi însămînfaf cu culturi pure (Streptococcus lactis şi Streptococcus citrovorus şi para-cifrovorus) confine butilenglicol, acetoină şi diacefil. Smîn-tîna fermentată cu culturile pure menfionate permite fabricarea unfului cu aromă şi o durată mai mare de păstrare. Aerisirea favorizează producerea diacefilului şi a acetoinei. Sin. Dirriefilglico), Dimefildicetonă. 2. Diacetildioximă. Chim.: Sin. Dimetilglioximă (v.). 3. Diacelilenă. Chim.: HC=C—C—CH. Hidrocarbură ali-fafica nesaturată, cu două triple legături în moleculă, foarte instabilă, explozivă, care la 0° se polimerizează foarte uşor. Diacelilenă are p.t. —36°, p.f. 9,5—10°, d° —0,7364 şi «^'8= 1,43862. Formează săruri de argint colorate în galben-citrin, săruri de mercur incolore şi săruri de cupru colorate în roşu-violet. Diacetilena se obfine din 1,4-butandiol, prin clorurare cu clorură de tionil şi eliminarea clorului din produsul rezultat prin tratare cu hidroxid de potasiu. Sin. 1,3-Butandiina. 4. Diacetilfenatidină. Chim., Farm.: Derivatul diacef ilaf al para-aminofenefolului; substanfă întrebuinfată în terapeutică drept medicamenf antif errr.ic. Diacetil-fenetidina formează cristale mono-clinice, incolore, cu p.f. 134—135° (cu descompunere), cari se disolvă în apă, în alcool, în eter şi glicol. Sin. Acetil-fenacetină. 5. Diacefiimorfinădorhidrică.Chim., Farm.: Derivat al morfinei obfinut, fie prin acetilarea morfinei pure cu clorură de acetil, la rece, fie cu anhidridă acetică, în exces, la 85°, şi transformarea în clorhidrat, cu acid clorhidric. Se prezintă sub formă de pulbere albă, cristalină, cu p.t. circa 230°, cu gust amar, fără miros, uşor solubilă în apă, mai greu solubilă în alcool şi insolubilă în eter. Solufia apoasă are reacfie slab acidă; aD =—148°,3—174°,9 (în solufie apoasă 2%), Trebuie păstrată în vase colorate şi bine închise. Are acfiune hipnotică şî sedafivă, producînd foximanie, ca şi morfina. Se întrebuinfează, în Medicină, ca analgezic, ca hipnotic şi sedativ al tusei; are o acfiune analgezică puternică şi produce obişnuinfă. Sin. Heroină clorhidrică, Morfacetină. r». Diacefilfanin. Farm.: Sin. Acetiltanin (v.), Tanacetil, Tanigen. 7. Diacefonalcool. Chim.: OH (CH3)2—C—ch2— CO—ch3. Cefonă-alcool alifatică, cu şase atomi de carbon .în moleculă, întrebuinfată ca disolvant în industria lacurilor. Diacefonalcoolul se disolvă în apă, în alcool şi în eter. Are p. t. —47°, p. f. 167,69° şi d|s=0,931. Sin. 2-Metilpentanol-2-onă-4. s. Diacefonamina. Chim.: NH2 I CH3—co—ch2—c—ch3. I ch3 Aminocefonă alifatică, ramificată, cu şase afomi de carbon in moleculă. Diacefonamina se formează cînd se condensează di-acetonalcoolul sau oxidul de mezitil cu amoniac. Diacefonamina e un lichid cu p. f. 014 mm 25°, solubil în apă, în alcool şi în eter. Sin. 2-Amino-2-metilpentanonă-4. 9. Diacetonurie. Chim. biol.: Aparifia acidului diacetic (acetilacetic) în sînge sau în urină. Prezenfa acidului diacetic se recunoaşte in sînge, în plasmă sau în ser, cu ajutorul reactivului Gerhardt (perclorură de fier). în mod normal, acidul diacetic e conţinut în sînge în proporfia de 1 —2 mg %o. Prezenfa sa în cantitate mai mare determină fenomenul de acidoză. 10. Diachenă, pl. diachene. Bot.: Fruct multiplu (format într-o singură floare), constituit din două achene, lipite între ele. La cele mai multe plante se formează, într-o floare, un singur fruct. La unele plante, de exemplu, din familia Umbe-liferelor, carpelele nu se unesc, iar în floare se formează mai multe pistiluri. Din fiecare pistil se formează un mic fruct, iar totalitatea acestor fructe mici constituie fructul multiplu. 11. Diaclază, pl. diaclaze. Geol.: Suprafafă de discontinuitate în interiorul rocilor, fără deplasarea compartimentelor respective unele fafă de alfele, paralel cu suprafafa de separare. în roci competente (calcare, gresii, etc.), diaclazele au suprafefe plane de separare; în roci incompetenfe (argile, marne, etc.), ele au suprafefe curbe. Extinderea diaclazelor creşte odată cu compefenfa rocilor. în literatura de specialitate mai veche, termenul diaclază era antonimul paraclazei (discontinuitate cu deplasare, de tipul faliilor), considerîndu-se că diaclaza e o discontinuitate endo-cinefică (legată de cauze interne) a rocilor, pe cînd paraclaza e o discontinuitate exocinetică (legată de cauze externe, tectonice). Din punctul de vedere al pozifiei planului de diaclazare în raporf cu stratificafia sau cu şistozitatea, se deosebesc (clasificafie geometrică): diaclaze direcţionale, cu direcfia paralelă cu direcfia stratificafiei (un caz special sînt diaclazele pe strafificafie, cari apar ca suprafefe de discontinuitate paralele cu st ratif icafia, canalizate pe planele de substratificafie); diaclaze transversale, cu direcfia perpendiculară pe sfrafrfi-cafie; diaclaze oblice. Diaclazele nu apar izolate, ci asociate în seturi şi în sisteme. Setul, adică totalitatea diaclazelor paralele între ele, se caracterizează prin azimutul lui fafă de direcfia nord-sud. Sistemul e asociafia a două seturi de diaclaze. Cînd unghiul dintre cele două seturi e de 90°, se spune că sistemul e conjugat. Din punctul de vedere al modului cum s-au format (clasificafie genetică), se deosebesc: diaclaze de tensiune şi diaclaze de forfecare. Diaclazele de tensiune sînf provocate de: scăderea volumului rocilor (de ex.: separarea în coloane exa-gonale a bazaltului de la Racoş, Detunata, etc.; crăpăturile de uscare cari separă în argile blocuri pentagonale, efc.), un cuplu de forfe (de ex. crevasele de ghefari), fensiuni tectonice (de ex.: crăpăturile din parfea superioară a masivelor granitice, crăpăturile longitudinale de-a lungul şarnierelor cutelor, efc.) — şi pot fi diaclaze de extensiune, paralele cu direcfia forfelor tectonice de compresiune, şi diaclaze de destindere, perpendiculare pe direcfia acestor forfe, ambele numite uneori diaclaze de compresiune. Diaclazele de tensiune apar de obicei „deschise" şi cu pereţi rugoşi. N (OC—CH3)2 I C HC7 XCH II I HC CH V7 I o-c2H5 Diaceiîlfenetidlnă D iac laz i t 316 Diafanomefru D i a c I a z e I e de forfecare sînf produse de cupluri de forfe sau de compresiune. Ele apar ca discontinuităţi închise, cu perefi netezi şi cari uneori poarfă urme de mici deplasări. Sînf orientate’diagonal pe direcţiile principale de compresiune şi de tensiune. Direcfiile preferenfiale de diaclazare se determină prin compararea statistică a unui număr mare de măsurări de dia-claze consemnate pe diagrame (tectonograme) cari folosesc o refea cu proiecfie stereografică de arie egală. Studiul diaclazelor are o deosebită importanfă ştiinfifică teoretică în identificarea direcfiilor de acfiune a forfelor tectonice (cercetări de tectonică analitică) şi în cercetări de tectonică morfologică şi cinematică, — şi importanfă practică, în urmărirea centrelor de mineralizaţii utile (în regiuni cu roci eruptive), cercetarea infiltraţiilor prin medii solide fisurate, stabilirea condiţiilor de armare în subteran, etc. Pe hărţile geologice, diaclazele se indică în acelaşi fel ca poziţiile de strate, dar cu alte culori, sau cu semne speciale. O hartă care conţine numai poziţii de diaclaze împreună cu toate indicafiile de interpretare a lor (axe, direcţii de acţiune a forţelor, etc.), suprapuse elementelor de tectonică morfologică (axe de cute, falii, etc.), constituie o hartă a cîmpului tectonic. 1. Diaclazit. Mineral.: Bastit. (Termen vechi, părăsi5.) 2. Diaclina), pl. diaclinale. Geo/.: Element topografic de relief care traversează o cută. 3. Diacon. Ind. chim.: Masă de presare formată din răşini acrilice şi polimetacrilice. (Termen comercial.) Sin. Perspex, Plexiglas. 4. Diaconicon, pl. diacon icoane. Arh.: Absidiol a din dreapta absidei centrale. Sin. Apodosis. V. şî sub Absidiolă 2. 5. Diadă, pl. diade. 1. CIc. f.: Tensor de ordinul al doilea (v.). Termen impropriu penfru această accepţiune. o. Diadă. 2. C/c. f.: Tensor de ordinul al doilea ale cărui componente se obfin prin înmulfiri ale componentelor a doi vectori a şi b: — Se notează t = a\b. Se sfabileşfe că tc=a(bc), ct={ac)b şi că orice tensor de ordinul al doilea T se poafe descompune într-o sumă de cel mult trei diade: u-\-(vT)\ v-\-(wT)\w (u,v,w. fiind trei versori tri-orfogonali). Sin. Diadă gibbsiană. 7. Diadelf, pl. diadelfuri. Bot.: Androceu (totalitate de sfamine) în care sfaminele sînf grupate şi unite în unu sau în două mănunchiuri. Sfaminele se unesc, fie numai prin filamente, fie numai prin antere, fie pe toată lungimea lor. La unele plante se unesc toate sfaminele unei flori; la altele se unesc numai o parte din sfamine. La bumbac, nalbă, trifoi, mazăre, fasole, etc., sfaminele se unesc numai prin filamentele lor, formînd o columnă; la mazăre, trifoi, fasole, etc., cari au zece sfamine, îşi unesc filamentele numai nouă stamine, una rămînînd liberă; la sunătoare, lămîi, portocal, etc., sfaminele se unesc în mai multe mănunchiuri; la floarea-soarelui, păpădie şi la alte plante din familia Compozitelor, se unesc numai anterele staminelor; la dovleac se unesc atît filamentele, cît şi anterele. 8. Diadelfif. Mineral.: Hematolit. (Termen vechi, părăsit.) 9. Diadochif. Mineral.: Fe4[(OH)4) (P04, S04)3] • 13 H20. Fosfat şi sulfat de "fier cu confinut mare de apă, care se prezintă sub forma unui gel avînd culoarea şi luciul colofo-niului. Varietatea cristalizată în sistemul monoclinic se numeşte desiinezi f. io. Diadur. Meig.: Material dur mefaloceramic, obţinut prin sinterizare, fie din carburi de wolfram legate prin cobalt ca liant, fie dintr-un amestec de carburi de wolfram şi de titan sau de wolfram şi de tantal legate prin cobalt. ■ Mărcile de Diadur S1, S2, S3 şi F sînf pseudoaliaje metaloceramice de carburi de wolfram şi de titan legate prin cobalt şi se folosesc sub formă de plăcuţe de armare a uneltelor de aşchiere pentru oţeluri şi fonte nu prea dure; mărcile de Diadur G1, G2, G3 şi H1 sînf pseudoaliaje metaloceramice constituite din carburi de wolfram legate prin cobalt, şi sînt folosite de asemenea, sub formă de plăcuţe (pastile) de armare, la aşchierea fontelor dure, a pieselor de cupru, de aliaje de cupru, de sticlă, porţelanuri, etc.; Diadurul marca H2, care se foloseşte sub formă de plăcuţe de armare, e constituit din carburi da wolfram şi de tantal, legate prin cobalt. Pentru operaţii de încărcare cu materiale dure a anumitor unelte de utilaj petrolier sau minier, prin sudare cu arc electric, se foloseşte, fie Diadur Z (carburi de wolfram sub formă de granule de 1—10 mm), care se sudează direct pe piesă, fie Diadur T (carburi de wolfram, în granule de mărimi diferite, comprimate în tuburi de oţel cu pereţi subţiri), care se foloseşte ca electrozi de sudură; Diadurul marca T se elaborează în mai multe tipuri, cari diferă prin mărimea granulelor şi dimensiunile fuburilor-electrod. Materialele dure Diadur au compoziţii foarte apropiate de cele ale materialelor asemănătoare folosite în ţara noastră; de exemplu: Diadur F1 corespunde materialului T18K5 (cu 18% carburi de titan, 5% cobalt, restul carburi de wolfram); Diadur G1 corespunde materialului VK6 (cu 6% cobalt, restul carburi de wolfram). Marca Diadur Marca aliajului folosit în tara noastră Marca Diadur Marca aliajului folosit în fara noastră Diadur FI T18K5 Diadu r G2 VK10 Diadur St T12K5 Diadur G3 VK3 Diadur S2 T12K8 Diadur H1 VK6 Diadur S3 T4K5 Diadur H2 K6Ta Diadur G1 VK6 11. Diaelecfric, pl. diaelecfrici. E/f.: Material sau corp avînd permifivitatea relafivă (constanta dielecfrică) e/eo foarfe apropiată de unitate şi slab dependenfă de temperatură (numai prin intermediul densităţii corpului respectiv). Materialele diaelectrice sînf constituite din molecule fără moment electric spontan şi cari se polarizează numai femporar, fiind asimilabile unor dipoli cuasielastici. V. sub Dielectric, şi sub Polarizafie elecfrică. 12. Diafanie. 1. Poligr.: Procedeu de fipărire, în care se întrebuinfează cerneluri transparente imprimate pe un suport de asemenea transparent (celofan, celuloid, celon, etc.). Diafania se execută de obicei în litografie sau la tiparul offsef, dar poafe fi executată şi prin transportul unei de-calcomanii pe un suport fransparent. Sin.'Diafanografie, Tipar transparent. 13. Diafanie. 2. Poligr.: Produsul obfinuf prin procedeul descris sub Diafanie 1. Se întrebuinţează penfru reclame pe geamuri sau pentru acoperirea completă a acestora cu ornamente şi cu figuri. 14. Diafanografie. Poligr.: Sin Diafanie (v. Diafanie 1). 15. Diafanomefru, pl. diafanometre. 1. Fiz.: Instrument de măsură a vizibilităţii. V. sub Vizibilitate. Diafanomefru 317 Diafonie Diafanomefru. 1. Diafanomefru. 2. Ind. hîrf.: Aparai cu ajutorul căruia se determină opacitatea, respectiv transparenfa hîrtiei. Diafano-mefrul tip Klemm (v. fig.) e format din două tuburi orizontale, dintre cari unul ocular 1 şi altul luminător 2, fixate pe un stativ 3. Tubul ocular se deplasează, cu ajutorul unor cremaliere, de-a lungul axei sale, iar tubul luminător e fix. Tubul ocular are la un capăt un ocular, iar la celălalt capăt o fantă mică dreptunghiulară şi un suport 4, în care se aşază epruvetele de hîrtie. Tubul luminător are la capătul din spre tubul ocular un orificiu circular acoperit cu sticlă, iar la celălalt capăt e închis de un fund, lîngă care există în corpul tubului, jos şi sus, cîte o deschidere circulară. Cele mai apropiate puncte ale acestor deschideri circulare se găsesc la distanfa de 40 mm unele de altele. La această distanfă se reglează şî înălfimea flăcării unei lămpi normale tip Hefner-Altenek 5, alimentată cu alcool amilic şi care, la o înălfime a flăcării de 40 mm, dă o intensitate luminoasă egală cu o candelă. Această flacără e sursa fluxului luminos care străbate epruvetele de hîrtie şi care e observat piin ocular. 2. Diafilm, pl. diafilme. Fofo., Cinem.: Film fotografic cu lungimea de aproximativ 1,5*--2 m, pe care se găsesc numeroase diapozitive (v.) în legătură cu un anumit subiect, cari pot fi proiectate pe un ecran cu ajutorul unui aparat de proiecfie. 3. Diafonie. Te/c.: Inferacfiune nedorită între circuite de telecomunicaţii, prin care semnalele transmise pe un circuit devin perceptibile în al doilea circuit. Diafonia se datoreşte influenţei electrostatice şi inducfiei electromagnetice, la cari orice circuit electric poate fi supus cînd e situat în apropierea unui alt circuit electric, perturbator. Ca urmare, între circuite există un anumit cuplaj (v.). După natura cuplajului, care poate fi capacitiv, inductiv sau electromagnetic (atît capacitiv, cît şi inductiv), diafonia poate fi capacilivă, inductivă sau electromagnetică. După gradul dedeformafie al semnalului produs prin diafonie în raport cu semnalul perturbator, diafonia poate fi inteligibilă sau ininteligibilă. Diafonia inteligibilă se produce în condifiile în cari semnalul perturbator se reproduce în circuitul perturbat, practic destul de fidel pentru ca o convorbire purtată în circuitul perturbator să poată fi înfeleasă şi urmărită în circuitul perturbat. Ea poate distrage atenfia persoanelor cari utilizează circuitul perturbat şi împiedică asigurarea secretului convorbirilor pentru circuitul perturbator. Diafonia ininteligibilă se -produce în condifiile în cari semnalul perturbator ajunge în circuitul perturbat suficient de disto sionat pentru a nu mai putea fi recunoscut. Ea se datcreşte, de obicei, fenomenelor nelineare, cari, prin translaţiile şi inversările de trecvenfă voite, sau prin armonicele de ordin superior, nedorite, pe cari le provoacă, fac să apară într-o bandă de frecvenfe utilă, din circuitul perturbat, anumite semnale parazite cari ridică nivelul general de zgomot. De aceea diafonia ininteligibilă e considerată că face parte din categoria zgomotelor. După locul unde se manifestă în circuitul perturbat, diafonia poafe fi paradiafonie sau telediafonie. r: Paradiafonia e diafonia perceptibilă la capătul apropiat, adică în receptorul din circuitul perturbat, situat de aceeaşi parte cu emifăforul circuitului perturbator (v. fig. /). Telediafonia e diafonia per- c’ cepfibilă la capătul depărtat, 1 adică în receptorul din circuitul perturbat, situat de partea-o-pusă emiţătorului din circuitul perturbator (v. fig. /). După calea pe care o urmează, diafonia poate fi: directă, prin reflexiune, sau mediată (prin terfe circuite). Diafonia directă e diafonia rezultată prin cuplajul direct /. Sensul transmisiunii semnalelor perturbatoare în paradiafonie (P) şi în telediafonie (T). Ej) emifător pe linia perturbatoare înfre cele două circuite conside- {i); R", R") receptoare pe linia rate (v. fig. /). perturbatoare (1) şi perturbată (2). Diafonia prin reflexiune la capetele unuia dintre circuitele considerate se produce în cazul în care nu există adaptare între impedanfa receptoarelor şi impedanfa liniei la care sînt legate. în cazul din fig. II, semnalul emis de E) poate lua trei căi, ca şi în cazul din fig. /, adică: prin circuitul propriu, de la A' spre A"; prin cuplaj electromagnetic, spre capătul apropiat al circuitului 2 (paradiafonia directă); prin cuplaj electromagnetic spre capătul depărtat al circuitului 2 (telediafonia directă). Datorită neadaptării receptorului RJ, unda directă e reflectată, iar unda reflec- PR) paradiafonie prin reflexiune; tată trece prin cuplaj electro- TR) telediafonie prin reflexiune; magnetic în circuitul 2, sub forma unei diafonii spre capătul II. Diafonie prin reflexiune. E])emifător pe linia perturbatoare (U; Rj >R',, R”) receptoare pe linia apropiat (paradiafonie prin re- perturbatoare (I) şi perturbată (2). flexiune) şi sub forma unei diafonii spre capătul depărtat (telediafonie prin reflexiune) (v.fig. II). Diafonia mediată (prin terfe circuite) se datoreşte cuplajului electromagnetic produs prin intermediul unor terfe circuite, întinse pe acelaşi traseu, în cazul din fig. III, circuitul 2, intermediar, e sediul unor curenţi de para-şi de telediafonie, cari, la rîndul lor, dau în circuitul perturbat 3 curenfi de paraşi de telediafonie mediată (prin terfe circuite). După felul circuitelor între cari se produce, diafonia poate fi: între circuite fizice, între circuite fizice şi circuite fantomă, înfre circuite fantomă, între circuite cu curenfi de frecvenfă vocală, între circuite' cu curenţi de înaltă frecvenfă.— Diafonia se caracterizează prin atenuarea di afo- III. Diafonie mediată. PM) paradiafonie mediată; TAI) telediafonie mediată; fj circuit perturbator; 2] circuit intermediar; 3) circuit perturbat. ni că exprimată în neperi (N), dată de relafia: 1 P< t a [N], 2 a în care P{a e puterea aparentă a semnalului emis în circuitul perturbafor, iar Pj,* e puterea aparentă a semnalelor produse prin diafonie în circuitul perturbat. Diafonie de anfenă 318 Diafonomefru Pe baza acestei relaţii, atenuarea de para- şi de tele-diafonie se exprimă prin: 1 . pu . 1 , PU = ?' atd = Y P^' z 1 2a A ‘ 2a unde P'2a e puterea aparentă rezultată prin diafonie la capătul apropiat, iar P2a e cea rezultată la capătul depărtat. Dacă se pun în evidenţă curenţii şi tensiunile, cele două expresii din urmă se scriu: I2 2 -‘io I2 7 1 20 ^ 2 72 7 ho I2 7 l2e 2 = In 20 7 2 = in = !n 7ioA /î 7 2 = In 10 20 _Z2 2, io V \Jb unde (v. fig. /) I\o şi £Ao sînt curentul şi tensiunea în circuitul 1, la capătul A'; 120-şi U20 sînt curentul şi tensiunea în circuitul 2, la capătul A'; I2e şi U2e sînt curentul şi tensiunea în circuitul 2, la capătul A"-, 2\, respectiv 2%, sînt impedanţa caracteristică a liniei 1, respectiv a liniei 2 (egală cu impedanţa receptoarelor, în caz de adaptare). Dacă Zi = Z2 apd=]n ho = In U ,n ho ^20 ho = In £/, n he U2e atd=\n în practică se obişnuieşte ca telediafonia să se exprime prin abaterea diafonică sau protecţia contra diafoniei, dată de: aid=ln le U = ln 1 e 2e Măsurile de protecţie pentru evitarea efectelcr de diafonie sînt diferite, după cum linia de telecomunicaţii e în cablu sau aeriană. La liniile în cablu simei 1 i c, primele măsuri se iau la construirea cablului şi se referă la mefoda de răsucire (torsadare) a conductoarelor. în timp ce la răsucirea corectă în stea se asigură prin construcţie anularea cuplajului capacitiv şi inductiv între circuitele fizice ale fiecărei cuarte, la celelalte genuri de răsucire (în pereche, în dublă pereche, etc.), răsucirea trebuie executată astfel, încît să se reducă la minim cuplajele. în mefoda echilibrării fransversale, răsucirea permite aşezarea conductoarelor astfel, încît în fiecare seefiune să se asigure condifia de cuplaj electromagnetic minim. în mefoda echilibrării longitudinale se renunţă la o echilibrare transversală şi se urmăreşte compensarea efectelor de diafonie în lungul conductoarelor, prin alegerea convenabilă a pasului de răsucire. Următoarele măsuri se aplică la instalarea cablului; ele consistă în operafiile de reducere a dezechilibrelor şi asimetriilor de obicei capacitive, rezultate din fabricafie, prin transpuneri (v.) (încrucişări) la punctele de jonefiune ale cablurilor şi prin introduceri de condensatoare de echilibrare (v.) (de simetrizare), la anumite intervale şi în măsura în care se constată că transpunerile efectuate nu au redus într-o măsură satisfăcătoare dezechilibrele de capacitate. Afară de aceste mă:uri, la cablurile de înaltă frecvenfă, unde intervin şî cuplaje inductive, se execută şl operafia de echilibrare concentrată, cu ajutorul unor elemente de decuplare, aşezate în unu sau în două puncte, în intervalul unei secfiuni de amplificare. La liniile aeriene, măsurile consistă în instalarea conductoarelor aceluiaşi circuit la distanfă cît mai mică unul de altul, la distanfă cît mai mare a circuitelor între ele, şi în transpunerea circuitelor. Primele două măsuri sînt stabilite prin regulamente, odată cu fixarea profilurilor'de stîlpi şi de traverse, şi a locurilor pe cari diferitele circuite (de joasă sau de înaltă frecvenfă) pot să le ocupe. Transpunerile sînf operafiile de încrucişare a conductoarelor circuitelor în lungul traseului. Ele urmăresc anularea efectelor de diafonie, prin aefiunile inverse ale diferitelor porfiuni de t/anspunere asupra circuitului perturbat. Măsurarea atenuării de diafonie se face cu aparate numite de obicei dialono-mefre (v.). 1. r^/ de anfenă. Te/c.: Diafonie provocată într-un radioreleu care recepfio-nează alte emisiuni de radio-relee decît cea dorită. Cînd se utilizează numai două frecvenfe (la fiecare sfa-fiune intermediară o singură frecvenţă pentru cele două emisiuni, şi încă una pentru cele două recepfii), diafonia de anfenă apare dacă antenele nu au protecţie fafă-spafe suficientă sau dacă se folosesc antene periscopice (v. fig.). Pericolul de diafonie de antenă se înlătură prin alegerea rafiona'ă a frecvenfelor de emisiune. 2. Diafonomefru, pl. diafonomefre. Te/c.: Aparat pentru măsurarea atenuării diafonice între circuite. Cuprinde în principal: o sursă de curenf alternativ E, avînd frecvenfă la care trebuie măsurată atenua- T/77P7^7> Diafonie de antenă produsă de o anfenă perlscopică. J) drumul undei uf îl e; 2) drumul undei perfurbafoare; 3) reflectoare plane pasive; 4) antene de recepfie; 5) pilon. fM 1 ;r / u„ rea diafonică; un volt-metru de obicei electronic V, un atenuator reglabil în trepte, etalonat, Af, şi comutatoare corespunzătoare (v. fig. /). Pentru măsurarea atenuării para diafonice între circuitele fizice, diafono-metrul trebuie să realizeze montajul din fig./, cu cele două circuite 1 şi 2, între cari se măsoară '■ Măsurarea atenuării paradiafonice înfre atenuarea paradiafonică, circuite fizice, închise la ambele capete pe impedanfe egale cu impedanfele lor caracteristice. Se aşază comutatorul C în pozifia 2-2 şi se citeşte la voltmetrul V tensiunea U%g, datorită paradia-foniei. Se trece apoi comutatorul C în pozifia 1-1 şi, dacă atenuatorul Af e în pozifia zero (nu introduce nici o atenuare), se citeşte la voltmetrul V tensiunea U\q, perturbatoare. Se reglează atenuatorul A( pînă cînd la voltmetrul V se citeşte Diaforază 319 Diafragmă de electroliză aceeaşi valoare ca şi în cazul din poziţia 1-1, tensiunea U2o-In acesf caz, afenuarea introdusă de Af, egală cu a o, e dată de U 10 U2 o iar atenuarea diafonică para-e dată de = «() + ■; 1 zc2 4 2 ZC, 1 3p.l Daca — adică ate- Q ZCt Zcr nuatorul A, dă direct atenuarea paradia- Măsurarea atenuării paradiafonice înfre un circuit fizic şi un circuit fantomă. fonică între circuitele fizice I şi 2. Pentru măsurarea atenuării paradiafonice între un circuit fizic şi un circuit fantomă, diafonometrul trebuie să realizeze montajul din fig, II, în care şi circuitul fantomă frebuie închis la ambele capete pe impedanfe egale cu impedanţele sale caracteristice. Pentru măsurarea abaterii diafonice, diafonometrul trebuie să realizeze montajul din fig. III, care permite măsurarea abaterii diafonice între circuitele fizice î şi 2 în aceleaşi condiţii ca la paradiafonie. î. Diaforază. Chim. kiol.: Factorul unui coferment, care nu are proprietăţile unei enzime, dar care preia reversibil hidrogenul, îl transportă şi apoi îl cedează. Diaforazele nu trebuie confundate cu trarishidrogenazele. De exemplu, în foafe cazurile în cari o dehidrază necesita coenzimă (fosfo-piridinnucleofidul) e necesar un facfor al acestei coenzime, pentru a mijloci reacţia cu citocromul c. De asemenea, aloxazinadenindinucleotidul, izolat din rinichiul ds cal sau din drojdii, e o coenzimă, care necesită ca transportor dehidraza I şi dehidraza II, numite, în acest caz, iot facfori ai acestei coenzime. în sarcomul lui Jensen s-a constatat lipsa de citocrom c şi de diaforază. Experimental s-a putut sţabili că piridincodehidrazele, fie sub forma redusă, fie sub forma oxidată, nu sînf autooxidabile. Transportul mai departe al hidrogenului se produce sub acţiunea diaforâzelor, cari sînf clasificate printre fermenţii galbeni şi cari sînf numite şl coenzime factor. Diaforaza I e un di-nucleofid care reacţionează cu dihidrocodehidraza I, şi care are citocromii a şi b ca acceptori de hidrogen. Diaforaza II e un dinucleotid care reacţionează cu dihidrocodehidraza II, şi are citocromii a şi b ca acceptori de hid ogen. 2. Diaforefic, pl. diaforefice. Farm.: Medicament de uz intern, întrebuinţat pentru a produce transpiraţie. n. Diaîoiiî. Mineral.: 4 PbS-3 Ag2S-3 Sb2S3. Varietate de freieslebenit; c istalizală în sistemul monoc'inic în cristale cu foarte multe faţete. Are culoare cenuşie de oţel, cu luciu metalic, duritatea 2,5 şi gr.sp. 6. 4. Diafraqmare. Opt.: Intercalareauneia sau a mai multor diafragme, adică piese cu deschizături (v. Diafragmă 3), în calea unui fascicul de raze de lumină, limifînd astfel secţiunea transversală a fasciculului. 5. Diafragmă, pl. diafragme. 1. Fiz.: Corp solid la care sînt dezvoltate în special două dimensiuni, iar a treia (grosimea) e atît de mică, încît nu opune rezistenţă solicitărilor la încovoiere. O astfel de diafragmă nu poate efectua deci oscilaţii (vibraţii) transversale (de încovoiere), decît dacă e întinsă de forţe exterioare, de exemp'u dacă are marginile incastrate. Practic, din punctul de vedere al vibraţiilor, limita dintre plăci şi diafragme e, adeseori, greu de trasat. g. ~ acustică. Fiz.: Diafragmă folosită ca radiator de unde sonore. Exemplu: Diafragmă de fonograf (disc de mică sau de metal), care reproduce sunetele şi în centrul căreia e fixată o pîrghie de metal, terminată cu un vîrf ascuţit care se sprijină pe disc. 7. ~ de acord. Telc.: Porţiune în formă de membrană metalică subţire a pereţilor unei cavităţi rezonante, care serveşte la acordarea cavităţii. De obicei diafragma de acord permite variaţia frecvenţei de rezonanţă a cavităţii în limite restrînse. Ea e acţionată de un şurub, ptin a cărui rotire diafragma se bombează mai mult sau mai puţin, micşorînd sau mărind în mod corespunzător volumul cavităţii rezonante. Diafragma de acord se utilizează în special în cazul cavităţilor vidate în interior, de exemplu la clistroane. V. şi Cavitate rezonantă. 8, Diafragmă. 2. Fiz., Tehn.: Placă, respectiv perete, de grosime mică, folosite ca element separator sau de rigidizare. o. Nav.: Perete despărţitor neetanş sau incomplet, construit în interiorul unora dintre rezervoarele sau tancurile de lichid. Serveşte la reducerea deplasărilor lichidului, în timpul mişcărilor navei, şi la amortisarea şocurilor. Sin. Perete-diafragmă, Perete de şoc. 10. ~ ceramică. Ind. st. c.: Masă poroasă confecţionată din porţelan poros, faianţă calcaroasă sau beton poros, folosită ca diafragmă semipermeabilă la filtrarea diferitelor produse. Pentru caracte-izarea ei se determină: porozifatea, debitul unui fluid (de ex. apa) care trece pe unitatea de suprafaţă în unitatea de timp cu o anumită presiune, greutatea specifică reală şi aparentă, rezistenţele mecanice (de ex. încovoierea, uzura), rezistenţa Ia diverşi agenţi chimici, ab-sorpfia, pierderea de presiune, efc. Fasonarea se execută, de obicei, prin turnare, adăugîndu-se un agent de spumare, dacă nu mai e necesară arderea ulterioară, sau un material care se distruge în timpul arderii (rumeguş de lemn, praf de cocs, etc.). 11. ~ de electroliză. Elf., Chim. fiz.: Diafragmă semipermeabilă, (v.), care separă spaţiul anodic de spaţiul catodic şi care permite migraţia ionilor, împiedicînd amestecarea anolitului cu catolitul. Diafragma apără electrolitul din juiul unui electrod de acţiunea produşilor rezultaţi la celălalt elec-frod. Se utilizează la unele celule de electroliză (în special la electroliza soluţiilor de cloruri) şi la pile. După principiul de funcţionare, se deosebesc diafragme nefiltrante (cufundate) şi diafragme filtrante. Diafragmele nefiltrante (semipermeabile), aşezate între anod şi catod, în electrolitul imobil, împiedică amestecarea mecanică a anolitului cu catolitul şi difuziunea electrolitului. Diafragmele frebuie să aibă rezistenţă chimică şi mecanică mare, rezistenţă mare la difuziune şi rezistenţă electrică mică. Diafragmele filtrante permit trecerea continuă a unui curent de electrolit, îndreptat de la un electrod spre celălalt. Diafragmele filtrante împiedică amestecarea mecanică a anolitului şi catolitului, dar sînt permeabile pentru ioni şi pentru electrolit. Diafragmele filtrante trebuie să aibă rezistenţă chimică şi mecanică mare, rezistenţă electrică mică şi să permită filtrarea elecfrolitului cu o anumită vitesă. Diafragmele se construiesc din porţelan poros, din faianţă şi, în special, a'in ciment poros şi asbest. Diafragmă de rigidizare 320 Diafragmă Diafragmele de ciment se fabrică amesfecînd, înainfe de priză, praful de ciment cu praf de sare sau cu solufie de sare. După priză, cristalele de sare se disolvă în apă. In funcţiune de raportul ciment-sare şi de gradul de măcinare al sării se ob}in porozităfi diferite. în timpul funcţionării, porii diafragmei se asfupă parţial cu reziduuri, producîndu-se o creştere a rezistenţei. Diafragmele de ciment, avînd permeabilitate mică, sînt utilizate numai ca diafragme nefiltranfe. Diafragmele de asbest sînf utilizate ca diafragme filtrante. Iniţial au permeabilitate foarte mare, care scade repede, în cîteva zile, atingînd valoarea normală. Variaţiile curentului şi repartiţia neomogenă a liniilor de curent micşorează mult permeabilitatea şi durata de funcţionare a diafragmei. în stare umedă, diafragmele de asbest au o rezistenţă mecanică mică. î. ~ de rigidizare. 1. Rez. maf.: Element de construcţie care serveşte la rigidizarea unui schelet de rezistentă, pentru a rezista la acţiunea anumitor forţe exterioare. Prezintă importanţă deosebită diafragmele de rigidizare folosite la construcţiile mijlocii şi înalte cin zonele seismice, cari rigidizează scheletul de rezistenţă la acţiunea forţelor orizontale (forfe de inerţie). Aceste diafragme (de obicei pereţi verticali de beton armat) sînt supuse la o stare de tensiune plană (lucrează ca grinzi-pereţi) şi se calculează la solicitarea unei sarcini distribuite linear, cu intensitatea mai mare la partea de sus a construcţiei (de obicei de două ori mai mare decît la partea de jos). Această ipoteză de încărcare e acoperitoare pentru efectul real, dinamic, al forfelor de inerfie, care e foarte greu de determinat. Diafragmele pot fi executate cu goluri inferioare (penfru uşi sau ferestre) sau pot fi cu secţiune variabilă. în ambele cazuri nu se pot efectua decît calcule aproximative. Cînd raportul dintre cele două dimensiuni plane ale diafragmei (de formă dreptunghiulară) e mai mic decît 2 trebuie să se folosească metodele de calcul ale teoriei elasticităţii. 2. ~ de rigidizare. 2. Cs.: Placă cu dimensiuni relativ mici, aşezată înfre două sau mai multe piese (paralele sau cari se întîlnesc după o muchie) ale unui element de con-sfrucfie, penfru a rigidiza ansamblul şi a asigura conlucrarea lor la solicitările forfelor exterioare. Exemple: plăcufele metalice (v. Plăcufă) cari rigidizează secfiunea unui profil metalic laminat şi cari sînt sudate sau nituite din loc în loc, prin intermediul unor corniere, de inima şi de aripile profilului; plăcufele cari leagă înfre ei perefii unui element de construcţie metalic, cav; plăcile subfiri de beton armat cari rigidizează elementele de beton armat profilate (în formă de I, U, L, etc.) sau rectangulare cave, şi cari sînt turnate odată cu elementul sau ulterior şi sînt incastrate în perefii sau în aripile acestuia; placa de beton armat care leagă talpa de placa verticală a unui zid de sprijin de beton armat. 3. ~ semipermeabilă. Fiz.: Diafragmă care permite trecerea prin ea a mediului de soluţie şi a anumitor substanţe disolvate, dar împiedică trecerea altor substanţe disolvate. 4. Diafragmă. 3. Opt.: Placă subţire cu deschizătură, uneori reglabilă, care limitează fasciculele de raze de lumină, într-un sistem optic. Sin. Biendă. — După rolul pe care-l are, se deosebesc: diafragme de cîmp, diafragme de deschidere şi diafragme de claritate. Diafragmele de cîmp (v. şl sub Cîmp, sub Caracteristică optică) limitează atît cîmpul vizual, cît şi cîmpul aparent al instrumentului. Diafragmele de deschidere (v. şi sub Cîmp, sub Caracteristică oplică) limitează deschiderea fasciculului incident, respectiv a fasciculului emergent. Ele se mai numesc, din această cauză, diafragme efecfive. Un tip particular de astfel de diafragme sînt diafragmele de limitare, al căror rol e de a micşora secţiunea fasciculului incident astfel, încît să fie pe care o introduce inductive, capacifive, micşorate, pe cît posibil, sub limita admisibilă, aberafiile geometrice (aberafiile de sfericitate, coma) ale sistemului optic. Diafragmele de clarifafe elimină razele cari lovesc perefii interiori ai tuburilor instrumentului optic şi cari produc re flexiuni difuze cari alterează precizia imaginii. 5. ~ de cîmp. V. sub Diafragmă 3. e. ~ de claritate. V. sub Diafragmă 3. 7. ^ de deschidere. V. sub Diafragmă 3. 8. ~ de limitare. V. sub Diafragmă 3. 9. ~ electivă. V. sub Diafragmă 3. io. ~a reficulului. F/z., Topog.: Inel metalic de formă tron-conică, avînd o deschidere circulară mică, cu diametrul de cîfiva milimetri, în care e montată refeaua reticulară (v.) a' reficulului (v.) unei lunete topografice. Diafragma reticulului lunetei e montată astfel, încît axa ei să coincidă cu axa geometrică a lunetei şi e finută în această pozifie de şuruburi de reglare cari străbat tubul lunetei topografice perpendicular pe axa lui. u. Diafragmă. 4. Telc.: Placă metalica subfire, de obicei cu una sau cu mai multe fante sau orificii de anumite forme, introdusă transversal în inferiorul unui ghid de undă. Diafragmele, împreună cu tijele metalice transversale, sînt cele mai răspîn-dite elemente pentru realizarea unor neuniformităfi „concentrate" în ghidurile de undă. După caracterul neuniformităţii diafragma, se deosebesc diafragme complexe şi rezonante, fiecare din- 1 tre acestea fiind echivalentă cu o inducfivifate, cu o capacitate, etc., conectate înfre. firele liniei echivalente ghidului de undă". în cazul ghidului de undă dreptunghiular, diafragmele folosite mai des sînt cele din fig. /; deoarece în cazul modului fundamental TEio de propagare, liniile de cîmp electric sînf paralelecu latura mai mică a secţiunii dreptunghiulare, pentru diafragmele inductive intensitatea cîmpului electric e paraielă cu fanta (sau cu fantele) diafragmei, iar pentru diafragmele capacitive, intensitatea cîmpu- I. Diafragme ufilizafe la ghidurile unghiulare (f• •-12), a) diafragme inductive; 6) diafragme c) diafragme complexe (cel mai des se utilizează tipurile 2 şî 6). unda drept-capacifive; lui electric e normală pe fantă (sau pe fante). în fig. II sînf reprezentate diafragmele rezonante ufilizafe cel mai des în Diafragmă 321 Diageneză practică. Dimensiunile diafragmelor rezonanle sînf alese astfel, încît suscepfanfele capacitivă, respectiv inductivă, corespunzătoare fantei diafragmei, să se anuleze reciproc la o anumită frecvenfă. Afară de aceste forme, se mai folosesc diafragme rezonante în formă de fantă dreptunghiulară (v. fig. III), ale cărei dimensiuni a' şi b' pot fi determinate în funcţiune de dimensiunile a şi b ale secfiunii ghidului, CU formula apro- Diafragmă rezonantă cu fantă ximativă dreptunghiulară. în care X e lungimea de undă în vid. în ghidurile de undă circulare se utilizează aproape excluziv diafragme cu orificiu circular; în cazul modului de propagare fundamental, aceste diafragme sînt totdeauna inductive. Calculul exact al cîmDului electromagnetic din interiorul ghidului de undă cu diafragme e complicat; de obicei se fac calcule de aproximaţie, iar rezultatele se dau sub formă de grafice. In calcule se presupune, de obicei, că la frecvenfă de lucru e posibil numai modul de propagare fundamental. Diafragmele se utilizează în diverse scopuri: pentru adaptare, pentru atenuarea undei electromagnetice, pentru producerea undelor reflectate, etc. Diafragmele se mai utilizează pentru realizarea ghidu-rilor periodice, caracterizate prin faptul că vitesa de fază a propagării în ele e mai mică decît vitesa de fază în spafiul nemărginit (sisfem încetinitor de fază). Pentru aceasta se dispun o serie de diafragme, de obicei cu orificiu circular sau dreptunghiular, la distanfe egale una de cealaltă. Aceste ghi-duri periodice se utilizează la acceleratoarele lineare de particule şi la tuburile cu undă progresivă. 1. Diafragmă. 5. Hidr.: Dispozitiv format dinfr-o membrană cu un orificiu, sau dintr-un ajutaj danaidă (v. fig.), introdus într-o conductă pen- {'//.'///hi tru a măsura debitul şi vitesa lichidului. Coeficientul de scurgere, pentru diafragma a şi 5’o<0,1 Si, e j.i = 0,6"-0,62; pentru diafragma bşiiî = = 100 000, valoarea lui li variază cu raportul diamefrilor d şi d\ ______________________________________________________________________; $ ~ y/'7Z'?7M/S//7A ii -------- L W/////////////' Diafragmă penfru măsurarea debitelor şi viteselor lichidelor în conducte. pentru djd\ = 0,2, [x = 1,001; ^/t/i = 0,3, H= 1,021; d/d^0,4, 1.1=1,049. 2. Diafloreză. Geo/.: Trecerea rocilor mefamorfice de la un grad de metamorfism pronunfat la un grad de metamor-fism mai pufin pronunfat. In succesiunea şi suprapunerea mai multor faze orogene, şisturile cristaline, produse prin unul dintre metamorfismele zonale, pot fi aduse îritr-o zonă inferioară sau superioară de adîncime. Astfel, rocile de mesozonă sau de catazonă pot coborî pînă la un metamorfism epizonal mult mai pufin pronunţat. Sin. Retromorfism, Metamorfism retrograd. 3. Diafforife. Pe/r.: Roci mefamorfice cari au suferit un fenomen de retromorfism (v. şl sub Diafforeză). 4. Diagen, coloranţi Ind. chim.: Coloranţi rapidogeni (amestec de diazo-aminoderivaţi şi naffoli). (Termencomercial.) 5. Diageneză. Geo/.: Transformarea naturală, fizică şi chimică, pe care o suferă un depozit sedimentar, după depunerea lui, la temperatura şi presiunea joasă de la suprafaţa scoarţei, pînă la trecerea sa la forma actuală, definitivă. Aceste transformări maturează sedimentele şi le transformă în roci consolidate, fără să le schimbe esenţial compoziţia. In diageneză, substanţa iniţială rămîne mai totdeauna aceeaşi, grupată în general în aceiaşi compuşi (spre deosebire de metamorfism, unde substanţa iniţială se dezorganizează, spre a se grupa în alţi compuşi). Se pot produce numai deplasări şi acumulări de substanţă în altă parte, sau primiri de adausuri străine în interstifii. Fenomenele diagenetice mai importante sînt următoarele: consolidarea, dolomitizarea, silicifierea, încărbunarea, bifu-minizarea, etc. Consolidarea sedimentelor e procesul de cimentare şi de legare a elementelor sfărîmate de roci, prin umplerea spaţiilor dintre ele cu produse noi (substanţe disolvate cari există în soluţii şi pot proveni chiar din sedimentul care se consolidează sau pot fi aduse din afară). La nisipurile calca-roase, cimentarea e condiţionată în mare parte de calcarul existent sub formă de sfărîmături în acele nisipuri şi de solubi-lizarea şi depunerea lui la schimbarea condiţiilor fizice; silicea din nisipurile silicioase fiind mai pufin solubilă decîf calcarul, cimentarea acestora prin disolvarea şi recrisfalizarea silicei se produce în mică măsură, cimentul silicios fiind adus, în cea mai mare parte, de apele de circulaţie din alte roci. Consolidarea sedimentelor se poate realiza şî printr-un proces pur fizic, de întărire, tasare sau compactizare a lor, ca urmare a micşorării golurilor dintre elementele detritice cari constituie depozitul. Un caz particular al fenomenului de cimentare e formarea concreţiunilor, care consistă în concentrarea unei anumite substanţe în unele puncte, relativ rare, şi cari apar ca germeni de cristalizare (de ex.: concreţiunile calcaroase din loess; concreţiunile silicioase din creta senoniană din Dobrogea; concreţiunile lenticulare de silice din menilite, etc.). Dolomitizarea (v.) e un proces diagenetic de îmbogăţire a calcarului cu carbonat ele magneziu. Se produce o substituire, magneziul luînd locul calciului. îmbogăţirea s-ar datori, de o parte, solubilifăţii mai mari a calcitului decît a dolo-mitului, cel dintîi fiind disolvat şi îndepărtat din cîmp, locul lui fiind luat de dolomit; de altă parte, şl unei reacţii între calcar şi sărurile de magneziu din apa de mare, ştiind că ionul de magneziu e al doilea cation în ce priveşte frecvenţa, după cel de sodiu. îmbogăţirea cu carbonat de magneziu se observă la recife, la resturile de organisme calcare şi la unele masive calcaroase. Dolomitizarea calcarelor e în raport direct cu vechimea lor. La recife, dolomitul apare cristalizat, căptuşind pereţii golurilor. Silicifierea e un proces diagenetic de substituire a calcarului prin silice. Cum carbonaful de calciu e mai solubil în mediu acid, iar silicea în mediu alcalin, silicifierea corespunde, probabil, unei variaţii a alcalinităţii. încărbunarea e procesul diagenetic în care se produce îmbogăţirea în carbon a substanţelor vegetale înfr-un mediu lipsit de oxigen. Rezultatul acestui proces sînt cărbunii de pămînt şi turba (v. şî sub Cărbune). Bifuminizarea (v.) consistă în îmbogăţirea substanţei organice în hidrocarburi, într-un mediu salin şi lipsit de oxigen. Produsele acestui proces sînt substanţele bituminoase (gazoase, lichide şi solide), cari pot forma zăcăminfe proprii, de obicei stratiforme, cînd sînt solide (de ex.: asfaltul, ozo-cheritul), sau se prezintă ca umplutură a spaţiilor din rocile poroase, cînd sînt fluide (de ex.: ţiţeiul, gazele naturale). Alte aspecte ale fenomenului de diageneză sînf următoarele: disolvarea parţială sau totală a depozitelor cari confin săruri solubile din regiunile superficiale ale scoarfei (de ex. gresiile calcaroase sînf transformate în nisipuri prin disolvarea calcarului sub acfiunea apei încărcate cu CO2, etc.); hidratarea (de ex. f ransformarea anhidritului în gips); oxidarea unor compuşi minerali de fier, mangan, etc. din rocile calcaroase grezoase, etc. 21 Diagnostic foliar 322 Diagonală de la suprafafa scoarfei, cari dau acesfora o colorafie specifică (de ex. formarea pălăriilor de fier); formarea fosfafilor de calciu (fosforife) din fosfatul fricalcic care se găseşfe în scheletul vertebratelor; reducerea sulfafilor sub acfiunea unor bacterii; formarea glauconitului; silicifierea, adică substituirea calcarului prin silice; etc. î. Diagnostic (oliar. Bot.: Metodă prin care se determină necesităfile unei plante în substanfe minerale pe baza conţinutului frunzelor ei în diverse elemente minerale. 2. Diagnoză, pl. diagnoze. Me/eor. V. sub Prevederea timpului. 3. Diagonal. Ind. text. V. sub Legături. 4. Diagonal, bordaj Nav.: Bordajul anumitor îmbar-cafii de lemn, format din două sfrafuri (bordajul exferior şi bordajul inferior) de file (fîşii) de scînduri dispuse diagonal şi suprapuse încrucişat (în sensuri di ferite) unul fafă de celălalt (v. fig.). Intre cele două bordaje se intercalează de obicei şî pînză impregnată (cu ’) file bordaj exterior; 2) file bordaj interior; 3) pîn-miniu) pentru asi- ză impregnată; 4) nituri de cupru; 5) copasfie. gurarea etanşeităţii. Construcfia bordajului diagonal e mai dificilă, însă asigură etanşeitatea şi indeformabilitatea corpului îmbarcafiei. Sin. Bordaj dublu diagonal. 5. Diagonală, pl. diagonale, 1. Geom.: Dreaptă determinată de două vîrfuri ale unui poligon plan sau în spafiu, cari nu sînt situate pe o aceeaşi latură. In sens restrîns, se numeşte diagonală segmentul de dreaptă care are ca extremităţi vîrfurile poligonului. o. Diagonală. 2. Geom.: Dreaptă determinată de două vîrfuri ale unui poliedru cari nu aparfin unei aceleiaşi fefe. in sens restrîns, se numeşte diagonală segmentul de dreaptă care are ca extremităţi vîrfurile poliedrului. 7. Diagonală. 3. Cs.: Bară înclinată care leagă două noduri ale tălpilor opuse ale unei grinzi cu zăbrele. înclinarea optimă a diagonalelor fafă de orizontală — care reclamă un consum minim de materiale — e de circa 45°, la grinzile fără montanfi, şi de circa 35°, la grinzile cari au şi montanfi. Pentru realizarea de îmbinări rafionale între diagonale şi celelalte bare ale grinzii se recomandă ca înclinarea diagonalelor să fie de 40--500. Diagonalele pot fi comprimate sau întinse, în funefiune de direc)ia înclinării lor, de pozijia lor fafă de reazemele grinzii şi de pozifia sarcinilor. Unele tipuri de grinzi cu zăbrele (de ex. grinzi metalice tip Schwedler, pentru poduri, sau g inzi cu tălpi paralele sistem dreptunghiular, dublu sau multiplu) au, în unele panouri, diagonale înclinate invers fafă de diagonalele obişnuite ale panoului respectiv, şi cari se numesc contradiagonale. Contradiagonalele au fost folosite mult în trecut la grinzile de poduri ale căror diagonale erau executate excluziv din plalbande. La aceste grinzi, în panourile centrale, în cari diagonalele întinse puteau fi solicitate şî la compresiune, pentru unele pozifir ale încărcăiilor mobile, se aşezau contradiagonale cari p.-eluau un efor) de întindsre egal cu efortul de comp-eiiune la care puteau fi solicitate diagonalele obişnuite. Bordaj diagonal. Determinarea eforturilor în diagonale se face cu ajutorul uneia dintre metodele din Statica construcţiilor. La grinzile cu diagonale Încrucişate se foloseşte adeseori o metodă de calcul aproximativ, descompunînd grinda în două grinzi simple, dintre cari una are numai diagonale ascendente, iar, cealaltă, numai diagonale descendente, şi cal-culînd eforturile în diagonalelefie-căreia dintre a-ceste grinzi presupuse încărcate numai cu cîte o jumătate din încărcarea totală (v. fig. I). Dimensionarea d i a go-n a le I or se face la solicitări de întindere . sau de compresiune.Lungimea de flambaj a diagonalelor comprimate se consideră, în general, egală cu distanfa dinfre nodurile schemei teoretice a grinzii. La grinzile metalice, lungimea de flambaj se consideră egală cu distanfa dintre noduri, pentru flambajul într-un plan perpendicular pe planul grinzii, şi egală cu distanfa dintre centrele de greutate ale grupurilor de nituri cari prind diagonala de guseu (dar cel pufin 80% din distanfa dinfre noduri), pentru flambajul în planul grinzii. La diagonalele încrucişate (v. fig. II), lungimea de flambaj în planul grinzii se consideră egală cu distanfa de la noduri la încrucişare, iar într-un plan perpendicular pe planul grinzii se calculează cu formula: / Dt Î7 'MV,-°'75d;'v în care Dt şi Dc sînt eforturile din diagonala întinsă, respectiv din cea comprimată. în cazul din urmă, lungimea de flambaj nu trebuie să fie mai mică decît 0,5 lc. Această formulă se aplică numai dacă diagonalele sînt prinse bine la încrucişare şi nu sînt întrerupte. Coeficienţii de subfirime ai diagonalelor nu trebuie să depăşească valorile specificate în tablou: Coeficienfi de subfirime, după felul sollcifării Felul diagonalei Compresiune întindere dinamică stafică De reazem 120 250 400 Curentă 150 350 400 De confravînfuire 200 400 400 La construcfiile de lemn, coeficientul de subfirime maxim se limitează la 150, pentru construcfiile definitive; şi la 200 pentru construcfiile provizorii. Secfiunea diagonalelor se realizează simetrică în raport cu planul longitudinal median al grinzii. în mod //. Panou de grindă cu.diagonale încrucişate. Dc) diagonală comprimată; Dj) diagonală întinsă; /c) lungimea de flambaj a diagonale) comprimate; lf) lungimea de flambaj a diagonalei întinse. C P/z P/Z P/z P/z p/z . P/z p/z I. Descompunerea unei grinzi cu diagonale încrucişate (a) înfr-o grindă cu diagonale ascendente (b) şi o grindă cu diagonale descendente (c). Diagona lă 323 Diagonală excepjional, pentru diagonalele unor grinzi foarte pufin solicitate se folosesc şl secfiuni nesimetrice fafă de planul grinzii (de ex. pentru grinda secundară care susfine paserela de pe o grindă de rulare). La grinzile cu zăbrele, metalice, diagonalele se execută, in general, din două corniere cu aripi egale sau cu aripi inegale (în ultimul caz, aripile mari fiind alăturate), sau din corniere aşezate în cruce. La grinzile grele se folosesc diagonale cu perefi dubli, cu profiluri U, etc. Se mai folosesc diagonale executate din fevi, din bare de ofel rotund sau din profiluri T (ultimele două tipuri, pentru grinzile uşoare). La grinzile cu zăbrele, de lemn, diagonalele se execută fie dintr-o singură piesă (de lemn ecarisat sau rotund), fie din mai multe piese (din scînduri sau dulapi, eventual con-solidafi cu cuşaci). La grinzile cu zăbrele, de beton armat, diagonalele se execută cu secfiunea dreptunghiulară.V.şî sub Grindă cu zăbrele. î. Diagonală. 4. C.I.: Linie de cale ferată care intersectează oblic două sau mai multe linii paralele sau face, la capetele unei stafii, legătura între liniile aparfimnd stafiei, cu scopul de a permite trecerea materialului rulant de pe o linie a stafiei pe alta. Diagonalele sînt formate din schimbătoare de cale simple sau din duble jonc-fiuni legate între ele prin panouri de şine jt Diagonale normale, de acelaşi tip ca cele a) diagonală la stînga; b) diagonală la dreapta; din linia curentă. I, II) linii curente; 1, 2) schimbător de cale cu Diagonalele deviafie la stînga; 3, 4) schimbător de cale cu î n t r e linii pot fi' deviaţie la dreapta; 5) linie de legătură. Diagonală la stînga, dispusă între două linii pa/alele şi formată din două schimbătoare de cale simple cu deviafie la stînga (v. fig. la).. Diagonală la dreapta, dispusă între două linii paralele şi formată din două schimbătoare de cale simple cu deviafie la dreapta (v. fig. I b). Diagonală scurfă, care taie mai multe linii paralele, formată din două schimbătoare simple la extremităfi, şi din două traversări duble joncfiuni, intermediare (v. fig. II a). I ■ M m nr ?-ţi tr- II. Diagonale penfru grup de linii, a) diagonală scurfă; b) diagonală lungă; /•••/V) linii curenfe; 1,2) schimbătoare de cale simple cu deviafie la stînga; 3, A) fraversări duble joncţiuni. Diagonală lungă, care taie mai multe linii paralele, formată numai din schimbătoaresimple cu aceeaşi deviafie (v. fig. II b). Această diagonală e rar folosită. Diagonalele la capete de linie pot fi: Diagonală în liră simplă cu schimbătoare cu aceeaşi înclinare (v. fig. III a), folosind schimbătoare de cale simple cu aceeaşi înclinare (tg a), primul fiind cu deviafie la stînga şi următoarele cu deviafie la dreapta. Se obfine o diagonală în -aliniament, însă prea lungă, iar liniile nu au lungi- mea utilă egală, descrescînd pe măsură ce se depărtează de linia curentă. Diagonală în liră simplă cu schimbătoare cu două înclinări (v. fig. III b), folosind un schimbător şi anume primul cu tg oti = 1 : m şi schimbătoarele următoare cu 1ga2=1 :n (n 6,50 m. Această diagonală prezintă avantajul că e mai scurtă decît diagonala în liră, însă liniile se racordează cu schimbătoarele de cale respective prin curbe suplementare. Lungimea utilă a liniilor descreşte mai pufin de la linia I spre celelalte linii, fafă de diagonala în liră. Diagonală dublă (v. fig. III d), formată din două diagonale paralele. Se foloseşte în stafiile cu număr mare de linii, schimbătoarele de cale fiind dispuse pe cele două diagonale paralele, pe fiecare diagonală fiind schimbătoare cu aceeaşi deviafie. Liniile se racordează cu schimbătoarele prin curbe de racordare, liniile extreme avînd lungimea utilă mai mare decît cele din axa fasciculului. Diagonală în spic (v. fig. III e), formată din schimbătoare de cale dispuse în serie pe o singură linie, însă cu deviafii alternate (stînga şi dreapta). La acest sistem de diagonală se obfin lungimi utile mai mari pentru liniile cari sînt mai depărtate de axa fasciculului pe care sînt montate schimbătoarele de cale. Această diagonală e folosită în stafiile tehnice de formare a trenurilor de călători, penfru descompunerea şi formarea trenurilor, prin introducerea sau scoaterea de vagoane din garnitura respectivă. Diagonală combinată (v. fig. III f), obfinută din combinarea unei diagonale duble cu o diagonală în spic şi cu una la 2 a, astfel încît schimbă/oarele de cale să fie cît mai concentrate şi lungimile utile ale liniilor să fie cît mai uniforme. Acest sistem de diagonală combinată se foloseşte în triaje II. Reprezentarea conturului diagonalelor, a, b, c, d, e) diagonale; 0---20.) cuple; P.D.) planul diametral. Diagonalele servesc la verificarea continuităţii şi a exacti-tăfii celorlalte linii şi la verificarea (balansarea) planului de forme. Sin. Secfiuni diagonale, Planuri diagonale, Lise. s. Diagonif. Mineral.: Brewsterit. (Termen vechi, părăsit.) 4. Diagrafie. Expl. pefr., Geo/.: înregistrare sub formă de grafice a rezultatelor măsurărilor cari reprezintă variafiile, cu adîncimea sau în timp, ale unor caracteristici ale strafe-lor traversate de găuri de sondă, sau ale găurilor de sondă, în scopul cercetărilor geofizice sau al studiului tehnic al forajului. Se deosebesc: diagrafie elecfrică, care înregistrează caracteristicile electrice ale stratelor traversate de gaura de sondă, curbele înregistrate fiind curba rezistivităfii electrice şi curba potenfialului spontan, iar curentul întrebuinfat, un curent de intensitate constantă (v. Carotaj electric, sub.Carotaj); diagrafie prin inducţie, care înregistrează conductivitatea sau rezisfivifatea stratelor traversate prin gaura de sondă, cu ajutorul curenfilor induşi (v. Carotaj prin inducfie, sub Carotaj); diagrafie electrolitică, care înregistrează variafia diferenfelor de potenfial create artificial, ca urmare a unor reacfii electrochimice complexe cari se produc sub acfiunea curentului electric continuu (v. Carotaj electrolitic, sub Carotaj); diagrafie radioactivă, care înregistrează radioactivitatea naturală sau provocată în dreptul stratelor traversate prin gaura de sondă (v. Carotaj radioactiv, sub Carotaj); diagrafie gamma, care înregistrează radiafiile gamma emise spontan de substanfele radioactive din stratele traversate de gaura de sondă (v. Carotaj gamma, sub Carotaj); diagrafie la capetele grupelor, unde numărul liniilor e mare şi unde se caută concentrarea schimbătoarelor de cale, atît pentru consideraţii de exploatare cît şi pentru centralizarea macazurilor. Diagonale paralele, la stafii în paralelogram (v. fig. /V), formate din două diagonale în liră simplă şi paralele, dispuse ------------------- 2 IV. Diagonală penfru stafii în paralelogram. 1) schimbător de cale cu deviafie la stînga; 2) schimbător de cale cu deviaţie la dreapta; 3) diagonale în liră simplă; Lu) lungime utilă. la capetele stafiei astfel, încît toate liniile stafiei au lungime utilă egală. Stafia nu are o linie directă, liniile curente formînd cu diagonale/e de intrare un paralelogram. Acest sistem, deşi prezintă avantajul că liniile din stafie au aceeaşi lungime utilă, nu mai e folosit deoarece, datorită diagonalelor mari, stafia are o lungime mare înfre acele extreme; de altă parte, stafiile în paralelogram, din cauza lipsei unei linii directe nu sînf raţionale. t. Diagonală principală. Mat.: într-un determinant sau într-o matrice pătrată, figura formată de elementele situate la intersecfiunea dintre linii şi coloane cari au acelaşi număr de ordine. în felul curent de prezentare a determinanfilor şi a mafricelor pătrate, diagonala principală începe cu primul element al primei coloane şi se termină cu ultimul element al ultimei coloane. 2. Diagonale. Nav.: Linii caracteristice la planurile de forme ale navelor, reprezentînd conturul exterior al secfiu-nilor diagonale prin corpul navei. Secfiunile diagonale se obfin prin plane oblice longitudinale, adică înclinate fafă de planele orizontale ale liniilor de apă şi fafă de cel longitudinal-dia-mefral, însă perpendiculare pe planele de secfiuni transversale (ale cuplelor sau ale coastelor). Marcarea urmelor (traseelor) secfiunilor diagonale se face pe,planul transversalelor; urmele se aleg astfel, încît să fie cît mai aproape de perpendiculară, la intersecfiunile cu confurele transversalelor (v. fig. /). Reprezentarea grafică a diagonalelor se dispune, în planul de forme, sub planul liniilor de apă (v. fig. II). A | B I. Marcarea urmelor secfiunilor diagonale. >4) regiunea pupa; B) regiunea proră; a, b, c, d, e) diagonale; 0—20) cuple; P.D.) planul diarr.efral. Diagramă 325 Diagramă gamma-neutronică, care înregistrează radiajiile gamma provocate de bombardamentul rocilor traversate de gaura de sondă cu neutronii proveniji de la o sursă radioactivă deplasată de-a lungul găurii de sondă (v. Carotaj gamma-neutronic, sub Carotaj); diagrafie neutron-neutronică, care înregistrează intensitatea fluxului de neutroni dispersaţi de nucleele grele ale rocilor traversate de gaura de sondă, bombardarea acestora făcîndu-se de la sursa de neutroni deplasafi de-a lungul găurii de sondă (v. Carotaj neutron-neutronic, sub Carotaj); diagrafie gamma-gamma, care înregistrează intensitatea radiaţiilor gamma emise de rocile traversate de gaura de sondă, bombardate cu fotoni proveniji de la o sursă radioactivă deplasată de-a lungul găurii de sondă (v. Carotaj gamma-gamma, sub Carofaj); diagrafia temperaturii, care înregistrează temperatura de-a lungul găurii de sondă (v. Carofaj termic, sub Carotaj); diagrafie geo chimică, care înregistrează variaţiile confinuturilor în elemente sau în produse chimice indicatoare ale zăcămintelor de material util, rezultate din analiza chimică a carofelor extrase prin carotaj mecanic, a probelor de detritus colectat pe site vibratoare sau a noroiului de foraj (v. Carotaj geochimic, sub Carotaj); diagrafia gaze-Ior, care înregistrează cantităjile de hidrocarburi gazoase confinute în noroiul de foraj (v. Gazocarotaj, sub Carotaj); diagrafia luminescenfei bituminologice, care înregistrează luminescenţa hidrocarburilor lichide şi solide din noroiul de foraj (v. Carotaj geochimic, sub Carotaj); diagrafia pandaj-mefriei, care înregistrează direcfia înclinării stratelor traversate de gaura de sondă (v. sub Pandajmetrie); diagrafia deviafiei găurii de sondă, care înregistrează unghiul şi direcfia înclinării găurii de sondă (v. Deviaţia sondelor); diagrafia cavernomefriei, care înregistrează secţiunea transversală a găurii de sondă (v. sub Cavernometrie); diagrafia temperaturii de fund, care înregistrează variaţia temperaturii de fund în funcfiune de timp; diagrafia presiunii de fund, care înregistrează variafia presiunii de fund în funcfiune de timp. t. Diagramă, pl. diagrame. 1. Gen., Tehn.: Reprezentare grafică a unor mărimi scalare cu ajutorul figurilor geometrice, (pătrate, dreptunghiuri, cercuri, cuburi, etc.), la o scară convenţională. Se folosesc diagrame simple şi diagrame complexe. Diagramele simple se construiesc sub formă de coloane (diagramă în coloane) sau de suprafeţe geometrice (diagramă areală). La diagramele în coloane (v. fig. /), coloanele sînt .formate din dreptunghiuri (uneori din simple linii), a căror bază (de lung'me arbitrară) e constantă şi a căror înălţ'me e proporţională cu mărimea reprezentată. Cînd aşezarea dreptunghiu-rilor e orizontală, diagrama se numeşte în benzi (v. fig. II). Coloanele şi benzile pot fi goale, haşurate sau colorate diferit, etc. Cînd mărimea reprezentată e susceptibilă şî de valori negative, deasupra şi sub linia zero se reprezintă cele două specii de valori — şi prin comparaţia lor rezultă excedentul (v. fig. III, partea înnegrită). I. Diferite feluri de reprezentare a coloane. a) coloane izolate; b) coloane alăturate; c, e, f) coloane suprapuse parţial; d) coloane suprapuse integral; g) linii (coloane foarte subjirl). Diagrama areală sau areograma reprezintă mărimile prin ariile unor suprafeţe geometrice pătrate, sau prin cercuri (uneori dreptunghiuri sau sectoare de cerc). Diagrama areală in formă de pătrat se construieşte pe baza unei scări, care dă raportul de reducere. Din cifrele cari reprezintă mărimea suprafeţelor 'respective se extrage rădăcina pătrată, iar rezultatul se împarte cu numărul care reprezintă scara aleasă, obţinîndu-se astfel latura pătratelor cari trebuie construite. Pătratele se aşază alături sau suprapuse 0 rlOOO \200Q ■3001) ■mo s ^ 1 § ..... ,7 i J’ WWWWI 0^l 1 do (mh z s\\\W\\N r\ L300u) K \ ’-j ^3 (wo^ II. Diferite feluri de reprezentare a diagramei în benzi. au as, as, at) în dreptunghiuri; bj, b2) în linii. ' m 45 47 5! 44 45 43 53 52 III. Diagramă simplă cu reprezentarea fenomenelor în mod comparativ. (v. fig. IV a foloseşte mai des, în evidenţă a proporţiei care există între părţile componente şi total (de ex. compararea structurilor, etc.). d). Diagrama areală în formă de cerc se in special cînd se urmăreşte scoaterea m te m a b c H IV, Diagramă areală în formă de păfrat. Stabilirea sectoarelor circulare se face prin calcul, pentru a obfine valoarea lor în grade. în cercul ales, cu o rază oarecare (se ia de obicei pătratul razei), se scriu valorile exprimate în grade, obţinîndu-se sectoare proporţionale cu mărimile cari se reprezintă şi cari se haşurează sau se colorează diferit (v. fig. V). Pentru stabilirea cercurilor proporţionale Diagramă areală în formă de cerc. O ® a I fi//// ^ d VI. Mefoda cercurilor proporţionale şi diferitele el desfăşurări, a) cercuri izolate; b) cercuri suprapuse desfăşurate; c) cercuri concentrice; d) cercuri înscrise. cari exprimă diferite suprafeţe, produse, etc. se calculează raza fiecărui cerc. Reprezentarea grafică e cea din fig. VI. Diagramă 326 Diagrama In unele cazuri, cele două tipuri de diagrame simple, diagramele în coloane (sau în benzi) şi diagramele areale, se folosesc combinat, de obicei suprapuse (v. fig. V/l). ES3 Lungimea, în km (?) Volumul în mii ip3 28 14 24 22 10% V//////A Cărbune de valea Jiului Lignit înnobilai Cocs metalurgic Combustibil lichid VIII. Diagramă procentuală. VII. Diagrame în coloane, combinate cu diagrama areală. O reprezentare areală specială e reprezentarea procentuală din fig. VIII, în care împărfirea întregului în părfi s-a făcut după două caracteristici (de ex. pe orizontală, Sorturi de după volumul producfiei combustibil A uzinelor; pe verticală, după procentul în tone de sorturi de combustibil). Diagrama complexă e o reprezentare grafică în care mărimile sînt redate în evolufia lor în timp, respectiv în repartiţia lor în spafiu, cu ajutorul a două scări înscrise după sistemul coordonatelor cartesiene, sau prin coordonate polare. Pe abscisă se trec diviziunile de timp, de spafiu, etc., iar pe ordonată, mărimile sau valorile corespuzăfoare acestora. Cele mai cunoscute diagrame complexe sînf: cronograma (istoriograma), istograma, piramida structurală, poligonul, de frecvenfă, curba de frecvenfă, diagrama cumulativă, diagrama Varzar, stereograma, diagrama polară, diagrama ternară (v.) şi nomograma (v.). Cronograma e o reprezentare grafică în care timpul se trece în abscise, iar mărimea dependentă - de timp, în ordonate. Se pot reprezenta într-o aceeaşi cronograma şî mai multe mărimi cari depind de fimp. Cronogramele pot fi: pe scară aritmetică (1, 10, 100, 1000, etc.), care e cel mai des folosită, şi pe scară logaritmică (0, 1, 2, 3, 4), care e folosită mai rar. Cronogramele se execută cu coloane (v. fig. III) sau cu linii (v. fig. IX). Cronogramele cu coloane se folosesc cînd trebuie să se reprezinte grafic: diferente în plus sau în minus, excedente şi deficite, etc. Cronogramele cu linii, obfinute prin unirea punctelor cari reprezintă frecvenfă fenomenului într-un anumit moment, se folosesc, de obicei, pentru reprezentarea desfăşurării unui proces. O cronogramă specială e ciclograma, pe care se reprezintă desfăşurarea unui anumit proces, format din operafii cari se repetă în cicluri succesive, într-un anumit interval de timp. De exemplu: ciclogramele folosite în industria minieră Tone IX. Cronograma cu linii. (v. fig. X) penfru urmărirea execufiei unei înaintări de galerie, a unei săpări de puf, etc., sau diagrama Ganft (v. fig. X/), Uf. cr, h'urnir?3 proceselor Schimbul] | 5ct:imbul ÎI | betumou! IU 3 S W 1112131* ÎS16171619202122232'i 1 2 3 ¥ S 6 75 7 fierea fâqaijiui lţ' Tt". !_]-• 1 U— ! I I I ! «i Pt-forarea Qăuri!o~ de T.î-,ă -K M 1 ! ! 1 1-: ! M - 3 \ încărcarea oăurilor de nmă -lîT1 hl »1 I 1 - 1 \hpvscjreo Qd uri Ier Ce mină * Wi i -» 1 ■ 1 s\incârcarea cărbunelui 2 \3u\ tao Un a j TTlW S i Conturarea secţiunii caieriei 21-1 Wu*ISA 1 n- Susţinerea /1 1—J m 8 Prelungirea tuburilor de aeraj . .! I 1 ! i r1 i ■ <3 Cexcntsrţa cosu-oitrsnsrcrtorvt’ji cu rjc'ets "Pl : -I- ... - .1 i 1 ! i ;• ■ w Preiuncires transrârtoruiu1 îl-l h 1 1 U 1 II 1 1 i X. Ciclograma înaintării în cărbune a unei galerii executate cu făgaşe şi cu explozive. folosită adeseori în industrie pentiu urmărirea şi controlul executării planului de producfie. XI. Diagrama Gantf. I, 2, 3---) ziieie săpfăminiî; D (defect), M (materiale lipsă), R (reparaţii) = cauzele întreruperilor; //nie conf/nua) mers regulat (continuu) al producţiei; /in/e lafa) producţie planificată; linii scurte) depăşiri de producţie. Istograma (v. fig. XII) e o reprezentare în coloane, care se construieşte cum urmează: In abscisă se trec intervalele seriei (egale sau inegale), finînd seamă ca la distanfe egale să corespundă valori egale; în ordonată se frece scara şi din fiecare interval trecut în abscisă se ridică dreptunghiuri a căror înălfime e proporfională cu mărimile pe cari le reprezintă. Sin. Histogramă. re-, IV-72 m B- 9 2-i 0 • Bărbaţi Femei >v •î' Oa § 5S XII. Istograma (populaţia pe grupuri de vîrstă). haşura/) femei; alb) bărbaţi. mi 50 W 30 20 10 0 0 10 20 30 HO 50mii XIII. Piramidă structurală. Piramida structurală (v. fig. XIII) e o variantă a isfo-gramei, de care se deosebeşte prin faptul că mărimile nu se Diagramă 327 Di- reprezintă suprapus, ci comparativ, unele fiind scrise pe partea dreaptă a scării verticale, altele pe partea stingă. Ambele scări orizontale au aceeaşi valoare, iar deosebirea fenomenelor reprezentate se face prin haşuri diferite. Piramida structurală se foloseşte frecvent la reprezentarea distribuţiei populaţiei dintr-o (ară, regiune, etc., pe grupuri de vîrslă. Sin. Diagramă simetrică. Poligonul de frecventă (v. fig. X/V) serveşte de asemenea la reprezentarea distribuţiilor mărimilor, ca şi istograma, pe axa absciselor aşezîndu-se grupele respective, iar pe axa ordonatelor, scara frecventelor. Din mijlocul intervalelor de pe abscisă se ridică înălţimile corespunzătoare frecventelor, iar extremităţile lor se unesc prin linii drepte. Acelaşi lucru se poate obţine din istogramă direct, unind mijlocul laturilor superioare ale dreptunghiurilor. Prin unirea punctelor din poligonul de frecventă cu o linie continuă, în special dacă intervalele de pe abscisă sînt foarte mici, se objine curba de frecvenfă, la care porţiunile din poligon rămase în afara curbei sînt însumate în celelalte părfi ale ei. Diagrama cumulativă (v. fig. XV) se construieşte pentru a cunoaşte nu numai mărimea frecventelor unui anumit feno- Loc. ! r ii 10 ftf 20 25 39 3S W |W 10 55 | o-a 7-n /s-n h5~sj ------— Virsti (ani) XIV. Poligonul de frecventă (1) ji curba dc frecvenfă (2). 5^ ca Cs 0 S 10 15 20 ZS Suprsfaţs XVI. Diagramă Varzar. men, pentru anumite intervale, ci şi totalul lor cumulat, din două sau din mai multe intervale. Diagrama Var zar (v. fig. XV/) e un grafic cu trei mărimi. Una dintre acestea (de ex. suprafaţa unui teritoriu) e reprezentată prin baza dreptunghiului; a doua (de ex. densitatea XV. Diagrama cumulatîva a populaţiei pe grupuri de vîrslo. locuitorilor pe unitatea de suprafa(ă) e reprezentată prin înăl(imea dreptunghiului, iar a treia (de ex. numărul total al locuitorilor de pe teritoriul respectiv) e reprezentată prin suprafafa dreptunghiului (produsul dintre mărimile reprezentate da bază şi înăl(ime). O întrebuinţare obişnuită a diagramei Varzar e urmărirea pe grafic a realizării diferitelor lucrări planificate, cînd acestea sînt carac- Ojmeni 5 W 20 25 30si'p ! 2 3 4 5 6 7 3 g W 11 12 13 U A 62 csmem - s j5 csrrem- rile C 40 cjmrn/ zi/e bs csmeni-z.'-e G 5Scjm?ni- r,v> D 70 03 mc ni-ziie 19 oameni -zile H. r'-zile XVII. Diagramă de urmărire canlHaii a realizărilor caracterizate prin doi factori (oameni-zile). terizafe prin doi factori (de ex. oameni-zile, maşini-unelle-oarneni, efc.) (v. fig. XV/l). I i 1 tiIiIor A ;i E în timp Stereograma (v. fia. XVIII) reprciini men continuu in funcţiune de trei : 2u de mai rrvj:‘-' c • tici (de ex. variajia populaţiei unor IccoîitĂţi i r t • -n număr de ani; variaţia numărului unor arvrrînir-i mit interval da timp, etc.), bnzîndu-sc ce r-inc r ', punct în spaţiu poale fi determinai prin inlerrccţ’ur,'; plane perpendiculare unul pc aitul. Pe axa O/ se reprezintă cantitatea fenomenului, Ox natura acestuia, iar pe axa Ov se reprezintă Diagrama polară (v. fig. X/X) foloseşte, in loc de coordonate rectangulare, coordonate polare, şi e utilizată pentru a reprezenta grafic variaţia sezonieră, lunară, săpiămînală sau zilnică a fenomenelor tehnice, fizice, chimice, biologice, etc. în cursul unei perioade de timp, în care fenomenul nu variază prea mult de la o perioadă la alta. Se împarte cercul în părfi egale, prin raze (la 30° una de alfa pentru luni, la 12° pentru zile, etc.); se face media datelor, iar raza cercului pe care so r zinfă scara e considerată egală cu această medie. Prin i tuturor valorilor lunare, zilnice, efc. (cari poi fi în inferiorul cercului, în afara iui sau chiar pe cerc) se obţine graficul general (diagrama polară) al evoluţiei fenomenului în intervalul de timp considerat. 1. Diagramă. 2. Tehn.: Reprezentarea grafică, înfr-un plan, a legăturii funcfionale dintre o mărime şi una, două sau rareori, mai multe mărimi de specii diferite. Reprezentarea se efectuează prin mijloacele geometriei analitice (în coordonate rectangulare sau polare), sau prin mijloacele geom vectoriale. Dacă diagrama reprezintă, într-un sistem de donate, relaţia dintre două mărimi cari caracterizează fionarea unui sistem tehnic, ea se numeşte curbă carac lică. Dacă se foloseşte acelaşi sistem de coordonate p mai multe reprezenfări grafice, diagrama se numeşfe mul Diagrama cu un parametru reprezintă medul cum v o mărime în funcfiune de un singur parametru mdeper Poafe fi polară sau în coordonate rectangulare. In u caz, de obicei, parametrul se poartă in abscise, ia- mc dependentă, în ordonate. Diagrama se poate rea'iz: înregistrare, cu ajutorul unui aparat înreaistraio-, :: o o c de hîrtie, — sau prin citire, variind parametrul $! c-î>r ajutorul unui instrument, valoarea mărimii cepencente. se reportează valorile succesive ale funcţiunii şi ele bilei, in sistemul de coordonate ales. Diagrama cu doi parametri •eprezin;â o -uncţ-jr. două variabile independente printr-o suprafaţă cu'Ce. S: XIX. Diaaramj polarj (meci: cercJui=1?,1 ) Diagramă aerologică 328 Diagramă aerologică un sistem de axe trirectangulare şi se poartă valorile parametrilor şi ale mărimii pe cele trei axe. Dacă se intersectează suprafaja cu un plan paralel cu unul dintre planele mărime-parametru şi se proiectează curba de intersecfiune pe acest plan, se obfine diagrama mărimii pentru valori constante ale celui de al doilea parametru. Dacă se intersectează suprafafa cu o serie de plane paralele şi se proiectează curbele de intersecfiune, se obfine o familie de diagrame, numită abacă. 1. ~ aerologică. Meteor.: Diagramă de calcul grafic, în care sînt purtate în abscise şi în ordonate două dintre cele trei mărimi p, v, T (presiune, volum specific şi temperatură absolută), cari definesc starea unei mase de gaz, sau mărimi derivate din acestea. Mărimile din abscise şi cele din ordonate trebuie alese astfel, încît ariile măsurate să exprime energii. Pe lîngă isoliniile cari corespund coordonatelor (isobare, iso-stere, respectiv isoferme), pe diagramă sînt trasate, în general, şî familii de isolinii cari dau mersul altor mărimi meteorologice şi termodinamice în funefiune de presiune şi de temperatură: adiabafe şi pseudoadiabafe, curbe de egală umiditate specifică maximă, etc. Adiabafele sînt trasate pentru valori standard ale entropiei sau ale temperaturilor pofenfiale ori echipofenfiale. Se numeşte adia bată uscată adiabata care reprezinfă mersul unei transformări adiabatice uscate. Ecuafia generatoare e cea care dă temperatura potenfială. De-a lungul adiabatei uscate, temperatura potenţială e constantă. Gradientul de temperatură indicat de această adiabată se numeşte gradient adiabatic uscat. Se numeşte adiabată umedă adiabata care reprezintă mersul unei transformări adiabatice umede. Ecuafia generatoare e cea care dă, fie temperatura echipotenfială, fie cea pofenfial-echivalentă sau pseudopotenfială. De-a lungul ei, femperatura echipotenfială rămîne practic constantă. Gradientul de temperatură indicat de această adiabată se numeşte gradient adiabatic umed. Pseudoadiabata e o adiabată umedă a cărei ecuafie generatoare e ecuafia temperaturii pseudopotenfiale. Curbele de egală umiditate specifică maximă au ca ecuafie generatoare ecuafia umidităfii specifice (în funefiune de presiune), în care tensiunea vaporilor e dată, în funefiune de temperatură, de formulele lui Magnus sau Thiessen, pentru tensiunea maximă. Rezultă umiditatea specifică maximă în funefiune de presiune şi de temperatură. în unele diagrame, în loc de umiditatea specifică se foloseşte coeficientul amestecului. Pe diagramele aerologice, rezultatele sondajelor se exprimă prin mai multe curbe, cari se indică mai jos. Curbe/e aerologice sînt curbe cari se obfin înscriind, în funefiune de presiune sau de geopotenfial, valorile diferitelor mărimi meteorologice, înregistrate în cursul unui sondaj. O curbă aerologică reprezintă repartifia pe verticală, în straturile de aer în repaus, a mărimii la care se referă. în particular, prin curba aerologică se reprezintă, de obicei, repartifia temperaturii. Curba înălţimilor e o curbă care înscrie, în funefiune de presiune, înălfimile diferitelor suprafefe isobare. Pornind de la starea inifială a unei mase de aer, înscrisă pe diagramele aerologice prin punctul ei reprezentativ, se poafe calcula grafic punctul reprezentativ al stărilor finale în cari ar ajunge masa de aer în cursul diferitelor procese adiabatice, isostere, isobare sau isoterme. în particular, sînt Interesante pentru studiul maselor de aer stadiile în cari încep condensările în cursul transformărilor menţionate. Din acest punct de vedere sînf importante: Punctul de condensare adiabatică reprezintă starea finală pînă la care trebuie să fie destinsă o masă de aer, penfru ca umiditatea specifică actuală să devină saturantă. Pe diagramele aerologice, punctul reprezentativ se găseşte la intersecfiunea dintre adiabata uscată a stării iniţiale şi curba umidităfii specifice maxime, corespunzătoare valorii s a umidităţii specifice actuale. Înălţimea de condensare reprezinfă nivelul la care începe condensarea adiabatică şi e cu atît mai mare, cu cît umezeala din momentul iniţial e mai departe de saturaţie. O formulă aproximativă pentru calculul înălfimii de condensare e: Hm= 122,6 (t-t), formula lui Henning, sau Hm= 125 (t-t), formula lui Ferrel, în cari Hm (m) e înălfimea de condensare, t (°C) e temperatura aerului, iar % (°C) e temperatura punctului de condensare isobară (v. mai jos). Punctul de condensare isosteră e temperatura pînă la care trebuie răcită, sub volum constant, o masă de aer, penfru ca umiditatea ei specifică să devină saturată. Punctul de condensare sub volum constanf se găseşte la intersecfiunea dintre isoştera stării inifiale şi curba de umiditate specifică maximă, care poartă valoarea s a umidităţii specifice actuale. Punctul de condensare isobară (numit şî punct de rouă sau temperatură de rouă) e femperatura r pînă la care trebuie răcită, sub presiune constantă, o masă de aer, pentru ca umiditatea ei să devină saturantă, adică să înceapă fenomenul condensării (depunerea de rouă sau de brumă). Punctul de condensare isobară se găseşte la intersecţiunea dintre isobara stării iniţiale şi curba de umiditate specifică maximă care poartă valoarea s a umidităţii specifice actuale. Punctul de condensare isotermă e presiunea pînă la care trebuie comprimată isoterm o masă de aer, pentru ca. umiditatea specifică conţinută să devină saturantă. Punctul se găseşte la intersecfiunea dintre isoterma stării inifiale şi curba de umiditate specifică maximă corespunzătoare valorii s a umidităţii specifice actuale. Afară de aceste puncte de condensare trebuie calculat, pentru curba aerologică în ansamblul ei, punctul de la care poafe începe cumulizarea, adică procesul de formare a norilor de tip cumulus, într-un curent ascendent de aer, încălzit în prealabil în contact cu solul, proces care se produce prin condensarea prin răcire adiabatică (v. Temperatură de cumuli-zare). Se numeşte punct de cumulizare presiunea pînă la care trebuie să se destindă, prin urcare, aerul încălzii în contact cu solul, pentru ca să poată începe în el fenomenul condensării (baza norilor cumulus). Pe diagramele aerologice, punctul reprezentativ se găseşte la intersecfiunea dintre curba aerologică şi curba de umiditate specifică maximă, care poartă valoarea so a umidităfii specifice actuale la sol. înălfimea corespunzătoare punctului de cumulizare se citeşte pe curba înălţimilor. în practica meteorologică se folosesc următoarele diagrame aerologice mai frecvente: Diagrama Molcianov: Diagramă de calcul şi de înscriere a graficului în sondajele de vînt în altitudine, alcătuită dintr-un cerc mare, divizat în 180°. Suprafafa cercului e cadrilată, cu latura pătratelor de cadrilaj de 2 mm. Cercul poartă şl o serie de curbe penfru exprimarea lungimilor, ţinînd seamă de scară. Peste cerc se găsesc o riglă mobilă şi un al doilea cerc, de celuloid, mobil, pe care se înscrie graficul sondajului. r.. [M! im soo 6G0 \\ ai'c\!:'';: cV-; \*i li! \; ki.î.!.>.uj{LA;' r> 4 ^ ,; m* c ■„•"i,: t {-41: . i;îvj .:• "..tv.:: I .'U'U. . î : I .Vj ..(?.! . ;VJ ; ,\ l t'i.i 1 V 1 . \ -i : vfMl: 1’ ;i r.-,‘ SJ '‘^-[4 >1: r-v! • l** \ ;N ’ > ■ >Y'-v • |.; ' -fj-Kl. hv^v 1 tasvv ^ ■: T ''V* • v :-:S:-\ 121 y; ::: 31 .1- rL i .Vi: V’^: "'i •' •> : ; • î . l .Vi. ir : . V : .. : i ■i-4 ! i ■ *! .-'iu i ţv, K.a. " .1 ; v * •.> ; \ .’.; 1 ■: v, ,.\ .’.-ţ},-. ; . ^ ,'..... 1 U|vl i-i . . ., 1 Vi ->'-■> l | - ;V, -Vi L L ^ ) fi... C : _ ■ ! pj'. K t 1 Vţ ■ î | ; î : I l' V ; ■ ' 11 s i ' ' "v * ■■ >--•'■ • *• *\ \ • • ‘ 1 J\i-i Hs-'.-rv-)N'.- \ v ‘ 4 l r‘V ■ 41 . *-v-. *1».i v, .. ,| V** . ^ 1 ■ • •«. ** .. ;~ \; V i. k._.1 ; 1. > . * 1\ . . v-i • .«. r- i - \- , *. >* *- • - - v. ^ l. . . Tki-\4.l Vi'.i :\u!. :'v :.:V VJ,\;v.-.S;v:'.KV :,\: v:.: .i.UklTV.!. .i. I .V:V i.J !aiv 1O.1.V '. „.V- 1-.' . . V ;V:.ţr^ţv.^yKH^nMrkiN■:.^^ mb-ir -1\|- ' -!N-: N • ".-A :■i -IVK.1 '.kv-îvBl Vş^rfs: TTv i;v._v„u^1, .. ""p>"V--r.T;’ ^T*rîVî;"Oj.Ti»4 V*f-î ■ ‘-'■s.‘ '•Î'T*’• iV.. :tr). iJ-.M î*'hi.'7^ -V^ vJ\ 1 iGKTTni^VR-A'‘ ^ ' • i j • ; i, r - * , ..V :7X . -v<- ' ..c:-V!'\:.\rri iXxhLS^d Diagrama Blondel-Hey land 330 Diagrama carenelor drepte Diagrama Reîsdal: Diagramă aerologică in care s e ooario, in abscise, logaritmul temperaturilor absolute, iar ‘r, ordonate, produsul dintre logaritmul presiunilor şi tempe-ratu-iie absoiuîe corespunzătoare. Ea mai cuprinde şi curbe rjxi hrc- in calculele aerologice. Ariile exprimă energii. Sin. Ae-oc-irna Refsdal. Diagrama Refsdal veche: Diagramă aerologică in ca-e se poarta, in abscise, temperaturile absolute, iar in ordonate, logaritmul presiunilor. Ariile exprimă energii (v. fig. /). Sin. Emagramă. Diagrama Rossby: Diagramă aerologică în care re poartă, in abscise, valorile coeficientului amestecului, iar in ordonate, valorile corespunzătoare ale temperaturii potenţiale. E o diagramă care serveşte la compararea maselor de aer de diferite origini (v. fig. II). Diagrama Schinize: Diagramă aerologică în care re poartă, in abscise, temperaturile echipofenfiale, iar în ordonate, presiunile sau înălţimile. Ariile nu exprimă energii. Serveşte la compararea maselor de aer şi la determinarea originii lor. in acest scop sînt trasate curbele tipice lunare pentru repartiţia temperaturii echipotenfiale în altitudine, pentru aerul arctic, tropical şi temperat. Sin. Tetagramă. Diagrama S h a w : Diagramă aerologică în care se poartă, in abscise, temperaturile absolute, şi în ordonate, entropiile corespunzătoare ale ae-ului uscat. Ariile exprimă energii (v, fig. III). Sin. Tefigramă. Diagrama St u v e : Diagrama aerologică in care se poartă, în abscise, temperaturile, şi in ordonate, puterea .•I/C C~ 0,2884 a presiunilor (vezi Transformare adi-abaticS). Adiaba-tele uscate sint drepte cari trec prin originea axelor de coordonate. Ariile nu exprimi energii. i. ~a Blon-dcl-Heyland. FI/.: V. Heyland cia-n rama ~. ~ a carc-nclor dreple.'.'av.: ?' e p r e z e n t a r e a fî' a i i c j a diferite1 o r carac!'" t i c l i o d r e o' e, j i u n e a e (v. fig.V In ple.'.ta'e, diagrame pe-nvi de terminare a valorilor acesto- caracteristici după :c’'■ ■ pcscvului mediu măsurat sau citit la scările de "-’c ’••«• navei. In proiectare, diagramele permit apre- cierea calităfilor nautice ale navei şi comparafia cu alte nave executate. Curbele se frasează pe baza calculelor carenelor drepte, alegîndu-se scări convenabile pentru pescaj şi pentru fiecare curbă. Din confinutul minim al diagramei fac parte curbele următoarelor elemente caracteristice: aria (A) şi abscisa (A' .j) ale suprafefei de plutire, volumul de carenă (K), deplasamentul (D), abscisa (A'c) şi cofa (Zf) centrului de carenă, momentele de inerte transversal (7r) şi longitudinal (/ .) ale plutirii. In afară de elementele directe, diagrama mai confine, de obicei, şi elemente indirecte dintre cari cel mai frecvent utilizate sînt razele metacentrice transversală (Rx) şi longitudinală (R^), calculate din Ix, 1’ şi V. Trasarea acestora elimină necesitatea trasării curbelor Ix şi 1^ . Ca elemente indirecte caracteristice carenei drepte se mai pot trasa: deplasamentul unitar (du), momentul unitar de asietă (mu), variafia deplasamentului cu asiefa unitară (AD), variafia abscisei centrului de carenă cu asieta unitară (A^c)- Existenta apendicelor exterioare carenei (teoretice), cum sînhgrosimea bordajului, ca re na jele axelor de elice, el icele, cîr-mele (în special cele profilate), etc. reclamă introducerea unor factori de corecfie în special la elementele V, D, 2C, / ■-R du. Aceste corecfii se aduc, fie frasînd curbele corectate ale elementelor carenelor drepte, fie frasînd curbele corecţiilor. Pentru folosirea în calculele de asietă, în calculele de carene înclinate longitudinal, de inundare şi compartimen-faj, se frasează uneori curbele Bonjean, cari cuprind: aria supra-fejelor cuplelor (s) şi momentele statice verticale ale cuplelor (»iz). Uneori se mai trasează (nu însă ca un rezultat al calculelor de carene drepte) şî conturul longitudinal al cocei navei. Aceste curbe, împreună cu curbele Bonjean, sînt reprezentate deseori separat. Pentru folosirea în calculele hidrodinamice se trasează uneori pe diagrama carenelor drepte, în funcfiune de pescaj, şî următoarele curbe: lungimea (L) şi lărgimea (B), la plutire; coeficienţi de finefe al carenei (5), al cuplului maestru (fi) şi al . ns-carenei in func-pescaj 0 -5 -10 -15 -20 -25 -30 -65 -‘tO P r* iun-:-^ in mllib-iri, f emp e rofurj în °C ji entropia ac-rului u;cat in milioane de ergi pe gram ţi °C .-nrropn i.-ro l.i Î03CK, ;i 1000 mbar]. Pieudoadiabate con:lrui!e în Ipofeza că apa râmîne în sfare li'.hicij I.’ k-rriperoluri s-jd punclul de îngheî. 5uprafaîa 2X10' cr9/9* Diagrama cercului 331 Diagramă de echilibru termic slutirii (a); suprafafa udată a carenei (Q). Tn funcfiune de :uple se mai trasează curba cuplelor la plutirea de construcţie, îin. Diagrama navei. 0 10 20 30 tţO 50 60 70 60 SQ 1W Unităţi grof/ce 8 12 7 10 S J 5611413 1112 Ut, U’h l.a.0 D 1 P? 1Q * % Numărul Numirea curbei Axa de Scara curbei Notajia origine 1 unitate a curbei grafică = 1 Ariile liniilor de apă (plutirilor) A 0 5 m- 2 Abscisa centrului de plutire XA 10 . 0,1 m 3 Moment de inerfie transversal ’x < - 10 20 m-i 4 Moment de Inerţie longitudinal !y 10 200 m1 5 Volumul carenei (fără apendice) V 0 5 m3 6 Deplasamente (cu apendice, T = 1,020) D 10 5 ♦ 7 Abscisa centrului de carenă xc 10 0,1 m 8 Cota centrului de carenă <- . 0 0,1 m 9 Raze metacentrice transversale 10 0,1 m 10 Raze metacentrice longitudinale *r 10 2 m 11 Moment unitar de asietă 20 0,11- m/cm 12 Coetlcient de plenitudine al plutirii a. •*- 20 0,05 13 Coeficient de plenitudine al secţiunii jgj p 20 0,05 14 Coeficient de plenitudine al carenei 6 <- 20 0,05 Observaţie. Săgeţile ^ arată sensul spre stingă al valorilor pozitive. Diagramele carenelor drepte. La. 0, 1/2, 1, 2 6) linia de apă 0, 1/2, 1, 2 ,•••, 6; L. a. C) linia de apă de construcţie; 0, Pp) cuplul 0, perpendiculara Pp; 10, 0L) cuplul 10, secţiunea maestră; 20, Pv) cuplul 20, perpendiculara prova. In mărime naturală, unităţile grafice sînt, de obicei, de 1 cm. 1. ~a cercului. Elt. V. Cercului, diagrama 2. ~a cercului penlru o linie de transmisiune. Elf., Telc.: Diagramă în care se reprezintă, în planul complex, variajia mpedanfei complexe de intrare a unei linii de transmisiune :u pierderi (raportată la impedanfa caracteristică a liniei) în uncfiune de lungimea liniei şi de impedanfa complexă conec-ată la bornele de ieşire (şi raportată la impedanfa caracfe-istică a liniei), pentru diferite valori ale constantei de ate-îuare şi constantei de fază. Srn. Diagramă Smith. V. sub .inie de transmisiune. 3. ~a Clapeyron. Fiz..V. Diagramă mecanică. 4. ~ a cuplului la reduclor. Expl. petr., Uf.: Curba variafiei ruplului la arborele reductorului unei unităfi de pompare, în func-iune de unghiul de rotafie a arborelui. Curba, care reprezintă variaţia cuplului în cursul unei rotaţii complete a arborelui, joate fi trasată pe bază de calcul sau pe cale grafică. Diagrama cuplului măsurat la reductor permite citirea directă a de articulaţie a bielei lungul ciclului de pom- cuplului maxim necesar pentru acfionarea unităfii de pompare a unei sonde, în condifiile de lucru ale sondei; această diagramă se foloseşte la alegerea reductorului unei unităfi de pompare, care frebuie să dispună de un cuplu maxim mai mare decît cuplul maxim rezultat din condifiile de lucru ale sondei. Determinarea prin calcul a cuplului la arbore, adică la fusul manivelei, rezultă din relafia C = T-r, în care T e forfa tangenfială la axa cu manivela, forfă care variază de-a pare, şi r e lungimea manivelei (distanfa dintre centrul de rotafie al arborelui şi centrul butonului de manivelă). Determinarea pe cale grafică a cuplului la fusul manivelei se obfine folosind o dinamogramă, înregistrată la prăjina lustruită. 5. ~ de calcul. V. Nomogramă. o. ~ de ciuruire. Maf. cs.: Sin. Curbă de granulozifate, Curbă granulomefrică, Diagramă granulometrică. V. sub Granulo-metrie. 7. ~ de direcfivifate. V. sub Di rect ivit a te. 8. ~ de echilibru. Chim. fiz., Ind. petr.: Diagramă care are în abscise fracţiunea molară (sau procentele) de component volatil în faza lichidă, iar în ordonate fracfiunea molară (saU procentele) de componenf volatil în faza de vapori, re-prezentînd astfel grafic condifiile de echilibru lichid-vapori pentru un amestec bi-nar(v.fig.). Efolosită, în industria petrolieră, la efectuarea calculului grafic al numărului de ta Ier e-feor etice necesar pentru rectificarea amesfecului. 9i **** de echilibru termic. Chim. fiz., Mefg.: Diagramă care reprezintă, într-un sistem de axe de coordonate recfangulare, variafia stărilor unui sistem fizico-chimic — de exemplu ale unui sistem de aliaje — în funcfiune de temperatură şi de compozifie, presiunea fiind considerată constantă. Pe diagramele de echilibru termic se pof urmări: starea oricărui aliaj din sistemul considerat, la orice temperatură care interesează practic; temperaturile de transformare şi transformările pe cari le poate prezenta un aliaj; microstructurile în stare solidă; posibilitatea realizării de transformări ale structurii prin tratamente termice şi, în caz afirmativ, felul în care trebuie efectuate aceste tratamente; etc. Cunoaşterea diagramelor de echilibru termic e' strict necesară şi foarte preţioasă pentru aplicaţiile practice ale metalurgiei fizice. V. şî Solidificarea sistemelor de aliaje binare, şi Solidificarea sistemelor de aliaje ternare, sub Aliaj. — Diagramele binare se construiesc într-un sisfem de două axe de coordonate, înscriind pe axa absciselor compoziţiile diferifelor aliaje ale sistemului de aliaje considerat şi pe axa ordonatelor femperaturile, în modul următor (v. fig. I şi II): Se trasează curbele de răcire ale unui număr cît mai mare de aliaje ale sistemului considerat şi se determină temperaturile de început şi de sfîrşit de solidificare ale acestor aliaje; cunoscînd compoziţia fiecărui aliaj, care se ia pe abscisă, se marchează pe diagramă aceste puncte; prin unirea punctelor 10 20 30 W 50 60 70 80 90 100 Conţinu/ in component volatil in fsza lichidă, in greutate % Diagramă de echilibru cu curbele de echilibru pentru clteva amestecuri binare. Diagrama de eforluri 332 Diagrama de eforluri do începui de solidifica re se obfine curba liquidus, iar prin unirea punclelor de sfirşit de solidific are se oh (ine curba solidus; oricare punct al diagramei situai deasupra curbei liquidus re- I. Diagrama binara de echilibru termic a unul sistem de aliaje (de tipul 1) cu componenţi totoI solubili unul în altul, atît in stare lichidă, cit şi în slare solidă (sistemul NI-Cu}. Cct,) concentraţia în cupru; r) timpul; f) temperatura; f şl 4) curba de solidificare n nichelului pur, respectiv a cuprului pur; 2 şi 3) curba de solidificare a aliajului cu 30 %, respectiv cu 70 % Cu ; NisUCus} curba liquidus; Ni^S^CUj) curba solidus. prezintă un aliaj în stare topită, iar oricare punct situat sub curba solidus reprezintă un aliaj în stare solida. /. Diagrama binara de echilibru termic a unul sisfem de aliaje (de tipul 2) cu componenţi total solubili unul în altul în stare lichidă şl total Insolubili în stare solidă (sistemul Pb-Sb). Ccj,) concentraţia în stiblu; t) timpul; /) temperatura; î şi 7) curba de îoîicif :care a plumbului pur, respectiv a sfibMui pur; 2, 3, 4, 5 şl curbele de solidificare ale aliajelor cu 2,5%, 7,5%, 13%, 20%, re-specMv cu 40 Sb; Pb5 şl Sb5J punctul de solidificare al plumbului, respectiv Mstibiului; £) punctul eutectic; Pb5ESb5) curba liquidus; PbsejEeL,Sb5) curba solidus. Forma şi aşezarea pe diagramă a curbelor liquidus şi solidus depind de modul de comportare reciprocă a celor doi componenţi ai sistemului (sînf sau nu sînt solubili unul în celălalt în stare lichidă sau in stare solidă; formează sau nu formează compuşi, cari sînt sau nu sînt stabili pînă la temperatura lor de lopire-soiidificare; etc.). De exemplu, dacă cei doi componenţi sini total solubili afîf în slare lichidă, cît şi în stare solidă (ei dau soluţii solide, indiferent de proporţia în care sînt amestecaţi), diagrama de achilibru are aspectul diagramei din fig./; cele coua curbe L şi S au forme simple, diagrama e uşor de con-î trust şi de interpretai. Dacă cei doi componenţi nu sînt de loc solubili unul in celălalt, în stare solidă, ca la sistemul Pb-Sb (v. t:a. II), cele două curbe sînt formate din mai multe ramuri, cari sini curba liquidus PbsESb5 şi curba solidus PbseiEe2Sbr Oricare punct de pe o diagramă binară cuprins înfre liniile liquidus şi solidus reprezintă un aliaj de compoziţie determinai.!, in curs de solidificare, şi care deci e constituit din două fa.'e: o ia;ă solidă, constituită din cristalele cari s-au solidificat începînd de la temperatura liquidus corespunzătoare; o altă fază lichidă, constituită din soluţia lichidă care încă n-a trecut în stare solidă. Compoziţiile celor două faze se pot obţine, de exemplu pentru aliajul de compoziţie .v, la o temperatură data, astfel: Se duce orizontala temperaturii considerate, se determină punctele Sx şi Lx în cari aceasta intersectează curbele solidus şi liquidus, apoi se determină abscisele xs şi x}, cari reprezintă compoziţiile fazelor solidă, respectiv lichidă. De asemenea, se pot determina greutăţile celor două faze, aplicînd regula plrghiei, care se enunţă astfel: greutăţile celor două faze se găsesc înfre ele într-un raport invers cu raportul dintre lungimile determinate pe orizontala temperaturii, de curbele solidus şi liquidus. Astfel, notînd cu P greutatea totală a aliajului de compoziţie jc, şi cu Ps şi Pj greutăţile fazelor solidă şi lichidă, regula pîrghiei se scrie sub forma relaţiei: Ps_ xi~x P}~ x-xs' din care, avînd în vedere că P=/)5 + Pj, se deduce: xl~x i x — xs Regula pentru determinarea compoziţiei celor două faze şi regula pîrghiei pentru determinarea greutăţii lor se aplică pe oricare tip de diagramă de echilibru termic, atît pentru intervalele de solidificare (cuprinse între curbele liquidus şi solidus), cît şi pentru intervalele de transformări în stare solidă ale aliajelor (transformări alotropice). Dacă unul dinfre componenţii unui sistem binar prezintă — în starea de metal pur — transformări în stare solidă, pe diagrama de echilibru termic apar şî alte linii sau curbe (deosebite de curbele liquidus şi solidus), indicînd transformările cari se produc în aliajele solidificate. Dacă cei doi componenţi dau şî alţi compuşi, pentru anumite compoziţii ale sistemului, diagrama de echilibru termic prezintă mai multe ramuri liquidus şi solidus, eventual şi mai multe linii de transformări alotropice. Exemple de diagrame binare de echilibru termic, v. sub: Aluminiu, aliaje de Bronz; Cupru, aliaje de Fier-carbon, aliaje efc. în diagramele sistemelor ternare, compoziţiile sînf reprezentate pe un triunghi echilateral dintr-un plan de bază, iar temperaturile sînt înscrise pe ordonate perpendiculare pe planul de bază. Ele prezintă o supralafă liquidus şi o suprafaţă solidus, şi uneori şî alte suprafefe intermediare (cari arată solidificările eufecticelor binare şi ternare). Construcţia acestor diagrame e mult mai dificilă, deoarece impune cercetarea unui mare număr de aliaje ale sistemului şi construirea de suprafeţe pe cari să fie proiectate isofermele liquidus, solidus sau ale suprafeţelor intermediare (această metodă evifînd necesitatea construirii în spaţiu a diagramelor ternare, cari ar fi incomode şi greu de interpretat). Exemple de diagrame ternare de echilibru termic: v. Solidificarea sistemelor de aliaje ternare, sub Aliaj. î. ~ de eforluri. SI. cs., Rez. mat.: Diagramă care reprezintă variaţia unui eforf (forţă axială, forţă tăiefoare, moment încovoietor, moment de torsiune), în diferite secţiuni succesive ale unei bare. De obicei, diagrama de eforturi se raportează la axa barei, ordonatele normale pe această axă reprezenlînd, la o anumită scară, mărimile eforturilor din secţiunea respectivă. Uneori raportarea diagramei se face şî faţă de o dreaptă oarecare, sfabilindu-se o corespondenţă biunivocă între punctele axei barei şi punctele dreptei de raportare, de obicei prin proiecţie paralelă. In acest caz, ordonatele diagramei se iau paralele. Diagramă de extracţie 333 Diagramă de frecvenţa a lungimii fibrelor Pe baza relafiilor diferenţiale dinfre sarcini şi eforturi (v. sub Bară) se pof deduce anumiie parficulariiăţi geometrice ale configuraţiei diagramei de eforturi. Astfel, în dreptul unei secţiuni dintr-o bară dreaptă, apartinînd unei structuri plane acţionate de forje exterioare situate în acelaşi plan cu structura (v. fig.), componenta normală pe bară a sarcinii e egală, în modul, cu coeficientul unghiular al tangentei la curba forţelor tăietoare, iar forţa tăietoare e egală, în modul, cu coeficientul unghiular al tangentei la curba momentelor încovoietoare. bare SOp P t 3,5- 3.0\ 2.5 2.0 1.5 1.0 0,5 140 130: 120 110 !00\ 90- 80 70 60 50 40 30 20 10 \ 1 1 \ 1 a i 1 i / ! ' 1/—■ 1 i yi ! I n 1 1 h \ i / 2, 1 .j—i \ T* -',-n / i X i V \ i > j 3 \ 3.5- 3.0 2.5- 2.0 1.5 1.0 0.5- 120- 110 La barele curbe, propriefăfile cari derivă din relafiile diferenţiale dinfre sarcini şi eforturi sînt mai complexe şi nu prezintă utilitate practică la trasarea diagramelor de eforturi. Prezintă importantă, în special, proprietatea diagramei momentului de forsiune de a prezenta o valoare extremă în secţiunea în care momentul încovoietor se anulează cu schimbare de semn. î. ~ de exirac|ie. Mine. V. sub Extracţie. 2. z'-' de fibră. V. Fibră, diagramă de 3. ~ de fierbere. 1. Chim.: Diagramă care reprezintă temperaturile de fierbere şi de condensare în funcfiune de concentraţiile, în fracţiune molară sau în procente, ale componentului mai volatil al unui amestec binar a doi componenfi cu solu-bilitafe ilimitafă, în stare lichidă, purtate în abscise. Diagrama reprezintă fierberea amestecului la presiune constantă, şi conţine două curbe: una superioară (curba vaporilor, curba de condensare) şi una inferioară (curba lichidului, curba de fierbere). Dacă ameste- 0%A d 100% 8 100% A a%B Diagramele forţelor tăietoare şi momentelor încovoietoare ale unei drepte încărcate cu un sistem oarecare de forje (sus). In secţiunea în care componenta normală a sarcinii se anulează schimbînd semnul, forţa tăietoare are o valoare extremă, iar curba momentelor încovoietoare prezintă un punct de inflexiune. Dacă for{a tăietoare se anulează schimbînd semnul, momentul încovoietor are o valoare extremă. Dacă o porţiune de bară nu e încărcată, forţa tăietoare e constantă de acest interval, iar diagrama momentelor încovoietoare variază linear. Dacă, pe o porţiune de bară, sarcinile normale au acelaşi sens, diagrama momentelor încovoietoare se trasează convenţional cu convexitatea în acelaşi sens cu sarcinile nor- • 50. P t Diagrama de fierbere pentru un amestec de doi componenţi II-cul dă un azeotrop, cele două curbe chizi A [cu temperatura de fier-sînf tangenfe în acesi punct(v.fig,). bere fa} ş\ B (cu temperatura 4. ~ de fierbere. 2. Ind. hfrt.: de b)• Diagramă, în coordonate rectangu- comP°zifia vaporilor la tem- lare sau polare, care arată variaţia Pera,ura fi; d) compoziţia llchl-în timp a presiunii şi a tempera- dulul la ,emPerafura h; a) ames-turii în procesul de dezincrustare estec constituit din fierbere (dezincrustare), la fabri- vaPori din lichid; fj) tempera-carea semifabricatelor fibroase. fura de fierbere a amestecului de T . r i . „ .. . , , , lichide corespunzător compo- ln cazul tabricarn celulozei sul- . , 1*1 i j* , . zijiei u. tir se trece pe diagrama şi varia- {ia în timp a conţinutului de bioxid de sulf total din solujia bisulfitică din fierbător. în fig. I şi II sînt reprezentate două diagrame în coordonate rectangulare, pentru fierberea directă şi indirectă a două tipuri de celuloză sulfit normală şi tare. ~r \ V 7, \ V V 1 / / / 2 / - s \ N Li U- — / / / / \ N 3 X. / ' at 8 7 6 5 4 3 2 1 0 Oprirsi aburului / \ N 1 \ 1 ! ! \ .111 1 \Denazare V \ / \ / l\l t’C 160 140 120 100 80 60 40 20 0 1 2 3 4 5 6 ore III. Diagramă de fierbere a celulozei sulfat. 0 0 o 1 2 3 4 5 6 7 8 9 W// Î2Z I. Diagrama de fierbere directă a celulozei normale. 1) curba temperaturii; 2) curba presiunii; 3) curba SC>2 total j f) temperatură; p) presiune; t) durata de fierbere, în ore. 0 0 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 II. Diagramă de fierbere indirectă a celulozei sulfit tare. f) curba temperaturii; 2) curba presiunii; 3) curba S02iota!; f) temperatură; p) presiune; r) durata de fierbere, în ore. male. O sarcină concentrată aplicată normal pe bară produce un salt în diagrama forţelor tăietoare şi un punct de frîngere în diagrama momentelor încovoietoare. Diagrama de fierbere poate servi şl la conducerea automată a procesului de fierbere, cu ajutorul regulatoarelor de presiune şi de temperatură cu program. 5, ~ de frecvenţă a lungimii fibrelor. Ind. fext.: Curbă caracteristică, obţinută înscriind în ordonate procentele pe cari le reprezintă grupurile sortate după lungime, din milimetru în milimetru sau din doi în doi milimetri, dintr-o probă reprezentativă de material fibros textil, în abscise lu:ndu-se lungimile Diagramă de rufă 334 Diagrama enfalpie-continuf de umidifafe V vj N Diagrama lungimii fibrelor. de fibră ale grupurilor. Procentele pe cari le reprezintă fiecare grup se calculează după greutatea acestuia sau după numărul de fibre din fiecare grup (v. fig.). Diagrama de frecventă dă posibilitatea să se stabilească o serie de indici ds apreciere a unui material fibros: lungimea modul, lungimea filatorului, baza şi regularitatea. Lungimea modul corespunde' aproximativ fibrelor cari au lungimea cu frecvenfă cea mai mare; lungimea filatorului e media lungimilor fibrelor din ramura din dreapta vîrfului curbei şi, practic, e egală cu lungimea comercială sau lungimea stapel, ea exprimînd în mod general lungimea fibrei; baza e suma procentelor a cinci grupuri alăturate cu lungimile de fibră cari au frecventele cele mai mari, adică a grupului de vîrf, şi a cîtor două grupuri de fiecare parte, cînd diferenfa de lungime între grupuri e de 1 mm (bumbacul scurt are baza mai mare decît bumbacul lung); regularitatea sau uniformitatea bumbacului e indicată prin produsul dintre bază şi lungimea modul. Se consideră bună, dacă depăşeşte 1000. Sin. Diagramă de repartiţie a lungimii fibrelor. î. ~ de rută. V. Meteorologic, buletin Meteorologic, avertisment s. ~ de sfabilifafe. Nav.: Sin. Diagrama stabilităţi statice (v.). 3. ~ de iubaj. Expl. petr. V. sub Tubarea sondelor. 4. ~ de uscare. Ind. alim.: Diagramă care indică, în toate fazele de uscare sau de fermentare a tutunului, relafia optimă care trebuie să existe între temperatură şi umiditatea relativă a aerului. La uscarea tutunului la căldură artificială se folosesc diferite tipuri de diagrame, dintre cari cea mai caracteristică e reprezentată în fig. /. La fermentarea tutunului, în raport cu proprietăţile acestuia şi cu limita de temperatură, se folosesc în general frei feluri de dia- ore y $ ş 16 Î0 Zf 181? id?0?V H 81^1620ÎVH812 i________Z_____i 2________i j________, ’ , /. Diagrama pentru uscarea tutunului la căldură artificială. J) umiditate relativă, în % ? 2) temperatura mediului, în °C; V0-*-V5) faze de ventilare. 1 7\ 7 \ / •L -m ss 5E i5 % ■JS X \ / 2 __ f r V r3 - 5 6 7 8 9/0 25 30 35 ‘tO . $5 x=conţinutul specific de umiditgte, în g/ty Diagrama enfalpie-confinut de umiditate al aerului umed (diagrama i-x, diagrama i-x Ramzin), în reprezentare cu axa de abscise auxiliară, perpendiculară pe axa ordonatelor. i) entalpia unul kiloqram de aer uscat amestecai cu x grame vapori de apă [kcal] ; x) conţinutul specific de umiditate raportat la 1 kg de aer uscat [g] ; Ai \ cp) umiditatea relativă la 760 mm col. Hg; f) temperatura aerului după termometrul uscat; c= — j raportul dintre creşterea entalpiei şi creşterea conţinutului de umiditate (coeficientul unghiurilor); h] presiunea atmosferică [mm col. Hg]; hv) curba presiunii parţiale a vaporilor de apă continuji în aerul umed la 760 mm col. Hg [mm col. Hg]; i=const.) isentalpă; /=const.l isoterma; cp = const,) curbă de transformare la confinut de umiditate relativă constant. i. ~ enlropică. F/z.: Diagramă într-un sistem de coordonate, cu temperatura absolută (T) în ordonate şi cu entropia (s) în abscise, în care se reprezinfă totalitatea stărilor prin cari trece un sistem fizicochimicîn timpul unei transformări termice reversibile (v. fig.). în această diagramă, în care isofermele Diagramă entroplcă. T) temperatura absolută; s) entropra; t-2) evoluţia termică; dC=Tds) cantitatea de căldură elementară. sînt drepte paralele cu axa absciselor şi isenfropele sînt paralele cu-axa ordonatelor, aria suprafefei închise înfre curba prin punctele cărora le corespund ordonatele trasate. Fiecărui punct din această diagramă îi corespunde un punct bine determinat în diagrama mecanică, şi invers. Sin. Diagramă termică. V. şl sub Ciclu; v. şî Termodinamică. 2. ~ enfropică T-s a lichidelor şi a vaporilor. F/z.: Diagramă care dă curbele de saturafie ale lichidelor şi ale vaporilor respectivi, în sistemul de coordonate rectangulare cu entropia (j) în abscise şi cu femperatura absolută (T) în ordonate. Curba de saturafie a lichidului e dată de relafia s' = c' ■ In T, 273° în care c' e căldura specifică a lichidului în starea de saturaţie, iar Ts e temperatura de saturafie corespunzătoare presiunii la care se găseşte lichidul. Pentru punctul critic Diagrama for|elor 336 Diagramă în pălralul cosecanlei t' -- :c rezult6 = C-~ = -f cc, deci tangenta la curba de salu- ţi/ 7 r:.{ic o paralelă cu axa absciselor. Dacă lichidul care se găseşte in starea de saturafie primeşte căldură sub presiune constantă o anumită temperatura ră Ts, el se transformă isotermic şi se vaporizează preluind căldura latentă de vaporizare; in zona vaporilor saturafi, isolerma e şi isobară. Dacă lichidul se vaporizează in întregime, entropia lui devine u , r s = s + i i unde r e căldura latentă de vaporizare, iar Ts e tempera- Ţ tura constantă la care se produce transformarea; =- e un •* s seqment de dreaptă măsurat pe isotermă, de la curba de saturare a lichidului pină la curba de saturafie a vaporilor. Penlru lichid vaporizat parfial, care confine o fraefiune a; de masă de vapori, entropia e T S=S +Y'X> unde .v, numit titlul vaporilor umezi, e egal cu raportul dintre cantitatea de lichid care s-a vaporizat şi cantitatea totală de vapori şi de lichid rămas nevaporizat. In cazul vaporizării • t j i uî c . I •• ’ ni - i: c ?. r ■■' r-, r i ; Diaqrorm 7-î a vaporilor ji a lichidului, lichidului în :!area de saturaţie; KGUCN) curba vaporilor ; K) punctul critic; KJ, KY, KZ) curbe de tîllu constant; BC, FG) r>- in zcn.-j vaporilor s aiuraţi; CDE, GH) isobare în zona vaporilor ; ÎL) î:obar,j în domeniul jupracritic ; A'f.', RU) isocore în zona ■.r c ri! c r ; ^ r * i; ‘.'P, UV) iîccoro în zonj vaporilor supraîncălziţi; /46CD) f.T.'-r'-r.t'.'-M f rri jrii lichidului care Iniţial arc starea A, în vapori • .:? r•• ; -!;i• i c . a 0 ; /PbO.*' } enfaîpia lichidului în clare a de saturaţie, i"; :Ccl:‘ de v '.po ri:ar* , r: CDticC) căldura de supraîncălzire . v'r : • i i c r, c,,; ’) temperatura obsoluîj, în CK; î) entropia specifică, în VcM L.ş-CK. con’.plolo, şi pentru diferite valori ale lui Ts, locul geometric ce o curba de saturajie a vaporilor saiurafi usca(i. a lichidului şi a vaporilor, au o tangentă comună orizontală, in acest punct. Curbele cu titlu constant se obfin împărfind segmentele de isoterme, cuprinse între cele două curbe de saturafie, în raporturi egale; ele converg in puncful critic. Dacă vaporii saturafi uscafi primesc o nouă cantitate de căldură la presiune constantă, transformarea isobară respectivă e reprezentată în diagrama T-s printr-o curbă logaritmică. Entropia vaporilor supraîncălzifi la temperatura T devine: *T cr T< S = s'-J-—+ •* î j: ar T ' c o: c Fiindcă in jnctul critic r = 0, cele două curbe de saturafie, In starea critică, c^=+oc( adică isobara are un punct de inflexiune. Deoarece T • dj = d<7, diagrama entropică permite să se calculeze, prin planimetrare, căldura schimbată cu exteriorul de lichid şi de vapori. Pentru vaporii supraîncălzifi la temperatura T, a căror stare e reprezentată în diagrama T-s printr-un anumit punct situat în zona vaporilor supraîncălzifi, entalpia e egală cu suma a trei entalpii, reprezentate prin trei arii: entalpia lichidului (aria cuprinsă între axa ordonatelor, axa absciselor, curba de saturafie a lichidului pînă la punctul de temperatură Ts şi verticala care frece prin acest punct); căldura de vaporizare (aria cuprinsă înlre axa absciselor, isoterma Ts şi verticalele cari trec prin punctele în cari aceasta isotermă intersectează curbele de saturafie ale lichidului şi vaporilor); căldura de supraîncălzire (aria cuprinsă între axa absciselor, isobara corespunzătoare presiunii vaporilor şi verticalele cari trec prin punctele de temperatură 7~s şi T situate pe această isobară) (v. fig.). î. ~a forfalor. Mine. V. sub Extracfie. 2. ~-a gazelor de ardere. F/z. V. sub Gaze de ardere. a. ~ granulometrică. Mal. cs.: Sin. Curbă de granulozifate, Curbă granulometrică, Diagramă de ciuruire. V. sub Granulo-met rie. 4. ~a Heyland. Eli. V. Heyland, diagrama 5. ~a i-x a aerului. Termol., Insf. con/. V. Diagrama entalpie-confinuf de umiditate al aerului. o. ~ indicată. Mş., Termol.: Reprezentarea grafică a ciclului de funcfionare al unei maşini cu piston, prin reprezentarea variafiei presiunii reale din cilindru, în funcfiune de variajia volumului, datorită deplasării pistonului, obfinută cu ajutorul unui indicator (v.) montat pe maşină. Suprafafa diagramei indicate reprezintă, la o anumită scară, lucrul mecanic produs sau consumat de maşina respectivă. Diagrama rezultată se consideră normală cînd corespunde, ca formă şi proporfii, diagramei indicate obfinute corect, de pe o maşină fără defecte de construcfie sau de funcfionare. Diagrama indicată serveşte în următoarele scopuri: la stabilirea presiunii medii din cilindru, în vederea calculului puterii indicate (puterea dezvoltată în cilindru) la motoarele cu ardere internă, a forjei de traefiune indicate la locomotivele cu abur, şi a puterii consumate, la compresoare; la studiul fenomenelor cari se produc în cilindri, in vederea stabilirii unor metode cît mai exacte de trasare a acestor diagrame, în cazul proiectării maşinilor noi; la studiul fenomenelor cari se produc în cilindrii maşinilor existente, în vederea descoperirii eventualelor nereguli de funcfionare, cari au efect neeconomic sau dăunător. Sin. Diagrama presiunilor. 7. ~ isoplefară. V. sub Diagramă meteorologica. s. ~ în pătratul cosecanlei unghiului de elevajie. Te/c.: Diagramă de directivitate a unei antene de emisiune in plan vertical, in care, intre anumite elevafii, puterea aparentă e proporfională cu pătratul cosecanlei unghiului de elevofie; efectul e crearea unei zone in care intensitatea cîmpului Diagrama înălţimilor 337 Diagramă meteorologica electromagnetic radiat e invers proporfională cu altitudinea şi e constantă la o altitudine dată (v. fig.). Se foloseşte la J) anfenă complexă; 2) curbe de cîmp constant în lobul principal; 3) lobi secundari. unele balize pe aeroporturi, realizîndu-se cu aproximafie prin punerea în paralel a mai multor antene directive. t. ~a înălţimilor. Topog. V. sub Profil longitudinal. 2. Kostenko. Elf. V. Heyland, diagrama s. ~a Laue. F/z. V. Laue, diagrama 4. ~a lungimii bumbacului. Ind. fexf.: Curbă care reprezintă distribufia procentuală, în ordinea lungimii, a fibrelor de bumbac dintr-o probă dată. V. Diagrama de frecvenfă a lungimii fibrelor. 5. ~ mecanică. F/z.: Diagramă, într-un sistem de coordonate cu presiunea (p) în ordonate şi cu volumul specific (V) în abscise, în care se reprezintă totalitatea stărilor prin cari trece un sistem fizicochimic în timpul unei transformări termice reversibile (v. fig.). în această diagramă, aria suprafefei închise înfre curba de transformare şi axa absciselor reprezintă lucrul mecanic schimbat cu exteriorul în timpul evolufiei sistemului între două stări, figurate prin punctele cărora le corespund ordonatele trasate. Fiecărui punct din această diagramă îi corespun'de un punct bine determinat în diagrama entropică, şi invers. Sin. Diagrama Clapeyron. V. şî sub Ciclu; v. şî Termodinamică. 8. ~ mefacenfrică. Nav.: Diagrama care dă distanfa (înălfimea) mefacenfrică a unei nave la diferite pescaje (datorită variafiei încărcăturii). Se i i i________________ i i i i Diagramă mecanică (Clapeyron). p) presiunea; V) volumul specific; î - 2} transformare termică; AL=pdV) lucrul mecanic elementar. stabilirea încărcăturii, cifică mică. 7. ~ meteorologică.Meteor.: Diagramă folosită în Meteorologie pentru reprezentarea şi calculul grafic al difetiţelor mărimi meteorologice. în acest scop se folosesc, fie diagrame cu un parametru: dia- grame de etalonare şi diagrame de înregistrare, in cazul mărfurilor cu foloseşte la greutate spe- Di agr a mele de etalonare sînf diagrame înregistrate pe o fîşie de hîrtie divizată, de penifa unui instrument, şi indică, în ordonate, mărimea la care se referă diagrama, în funefiune de un parametru măsurabil direct la instrument (deviafia unui indicator în fafa unei scări gradate, timpul, etc.), purtat în abscise. Diagramele de înregistrare sînf diagrame obfinute pe o fîşie de hîrtie divizată, cu ajutorul unui instrument înregistrator, şi indică evolufia valorilor mărimii la care se raportă diagrama, purtate în ordonate, în funefiune de timp, purtat în abscise. Cele mai importante diagrame de înregistrare sînt următoarele: Anemograma (v. fig. /): Diagramă de înregistrare obfinută cu un anemograf şi care reprezintă, în funefiune de timp, valorile infensităfii vîntului. lOintemMDDOO m drumparlurs de v/nf I. Anemogramă. înregistrată la 14 septembrie 1949, la Observatorul Afuma}i; în ordonate, punctele cardinale în jumătatea de.sus a diagramei, iar în jumătatea de jos, presiunea în kg/m2; în abscise, timpul din oră în oră, într-o perioadă de 24 de ore. înregistrarea-superioară reprezintă direcfia vîntului; înregistrarea inferioară reprezintă vitesa vîntului; înregistrarea mijlocie reprezintă o totalizare a kilometrilor parcurşi de vînt. Barograma (v. fig. II): Diagramă de cu un barograf şi care reprezinfă, în înregistrată la 20 mai 1949, la Observatorul timpul din oră în oră II. Barograma. Afumaţi; în ordonate, într-o perioadă de presiunea in mm 24 de ore. col. Hg; în abscise înregistrare obfinută funefiune de timp, valorile presiunii atmosferice. Higrograma: Diagramă de înregistrare obţinută cu un higro-graf şi care reprezintă, în funefiune de timp, umiditatea aerului, dată ca procente de umiditate relafivă. Mefeorograma: Diagramă complexă obfinută cu un meteorograf şi fie diagrame cu doi paramefri, dintre cari cele mai importante sînf diagra- care reprezinfă, în funefiune de timp, valorile principalelor mele isopletare. elemente meteorologice (presiune, temperatură şi umiditate). 22 Diagrama Mollier 338 Diagrama navei Termograma: Diagramă de înregistrare obfinută cu un termograf şi care reprezintă, în funefiune de timp, valorile temperaturii aerului. Dintre diagramele cu doi parametri, cele mai folosite sînt diagramele i s o p I e t a r e, cari reprezintă variafia valorii unei mărimi meteorologice în funefiune de timp şi de un alt parametru, purtate în abscise şi în ordonate. Pe diagramă se obfin isolinii numite isoplete, iar fiecare valoare a mărimii meteorologice e înscrisă lîngă isopleta respectivă. 1. ~a Mollier. Mş., Termoi.: Diagramă în care se reprezintă în ordonate variafia en tal pi ei unui fluid în funcţiune de entropia trecută în abscise (v. fig, /). Pentru trasare se pleacă de la diagrama entropică (T-s) a apei şi a aburului, din care se calculează, prin planimetrare, căldura pentru fiecare punct, şi entropia corespunzătoare. Aceste noi coordonate se poartă pe cele două axe de coordonate rectangulare, şi anume entropia în abscise şi •entalpia în ordonate. O curbă din diagrama en-fropică, reprezentată printr-o isobară în zona aburului umed (care e isotermă în acea zonă) şi continuată printr-o isobară în zona aburului supraîncălzit, va fi reprezentată, în diagrama Mollier, printr-o singură curbă isobară. Familiei 0^3 MN, G,GH, C^CD) isobare [v. code curbe din diagrama respondenta CU figura diagramei eniro-entropică îi va cores- pice a lichidelor şi a vaporilor, luafă ca punde deci prima fami- exemplu); fAr-, Mr--, Gt Cj, /MGC) curbe lie de curbe isobare în constan-i; MGC) curba aburului safu- diagrama Mollier. La de- rai (x='); NHD) curba de supraîncălzire plasarea pe O isotermă, consfanfă la 180°; G]M3) expansiune adia-în zona aburului umed, bafică folosifă penfru producerea de lucru spre zona aburului SU- mecanic la maşinile cu abur, de la p= praîncălzit, se vor întîlni =3,5 kg/cm2 şi x=0,75, la p=0,035 kg/cm2 stări cu titluri crescînde. ?' x=0,25. Familia de curbe din diagrama entropică a stărilor cu titlu constant va da a doua familie de curbe cu titlu constant în diagrama Mollier, curba de saturafie a aburului supraîncălzit (titlul 1) fiind una dinfre ele (v. fig. II). Deasupra acestei curbe caracteristice se găsesc curbele de temperaturi de supraîncălzire constante, cari corespund, în diagrama entropică, unei serii de curbe iso-terme cari taie isobarele din zona aburului supraîncălzit.— Diagrama Mollier se foloseşte, la calculul direct al următoarelor mărimi: entropie, entalpie, presiune, volum specific, titlu (sau temperatură de supraîncălzire), cînd se cunosc două dintre aceste mărimi.— Cînd aburul expandează adiabatic în cilindrul unei maşini cu abur, maşina efectuează lucru mecanic. însă entropia rămîne constantă. în diagrama i-s, adiabata e paralelă cu axa ordonatelor. Cunoscînd presiunea şi temperatura sau titlul aburului la începutul transformării, se deduce starea lui finală (presiunea sau titlul). — într-un fenomen de laminare, entalpia rămîne constantă. în diagramă, linia corespunzătoare e o dreaptă paralelă cu axa absciselor, parcursă in sensul absciselor crescătoare, astfel încît titlul creşfe, cînd presiunea scade; laminarea produce vaporizare. Dacă se cunoaşte starea aburului înainte de laminare, se poate deduce starea după laminare, prin citire directă (pre- II. Diagrama Mollier. 5) entropie; /) entalpie; 0,7 -0/99) curbe de titlu constant; 0,035*--24,5 kg/cm2) curbe de presiune constantă (isobare); 0°---220°) ciorbe de supraîncălzire constantă. siune sau titlu). Fiindcă permite citiri directe, diagrama e folosită mult în Termofehnică, în locul diagramei T-s. Sin. Diagramă i-s. Exemple de citire pe diagrama Mollier: a) Entalpia unui kilogram de abur saturat uscat, la presiunea de 5 kg/cm2. Se ia intersecfiunea dintre curba de presiune de 5 kg/cm2 şi curba de saturafie a aburului, şi se cifeşfe ordonata punctului z = 675 kcal.— b) Echivalentul în căldură al lucrului mecanic cedat şi starea finală a 1 kg abur, care iniţial are titlul 0,96 şi presiunea de 10 kgf/cm2, şi care expandează adiabatic pînă la presiunea de 0,05 kgf/cm2. Se ia inferşecţiunea dintre curba de presiune 10 kgf/cm2 şi curba de titlu 0,96, şi se citeşte ordonata punctului de sfare iniţială ii = 642 kcal/kg. Se ia apoi inferşecţiunea adiabafei (verticalei) care frece prin punctul corespunzător stării iniţiale, cu curba de presiune 0,05 kgf/cm2, şi se obfine ordonata punctului de stare finală *2=462 kcal/kg. Căldura cedată e ?i—?2=642 — 462=180 kcal/kg; în starea finală, titlul aburului are valoarea *2=0,745. 2. ~a naturală a fibrelor fexiile. Ind. fexf.: Diagrama obţinută prin aşezarea fibrelor una lîngă alfa, în ordinea de mărime a lungimilor tuturor fibrelor dintr-o probă reprezentativă, care indică uniformitatea lungimii lor. Din cauza greutăţii de realizare practică, e înlocuită cu diagrama, lungimii fibrelor şi cu diagrama de frecvenţă a lungimii fibrelor (v.) stabilită mai uşor, prin sortarea pe grupuri de fibre. 3. ~a navei. Nav. V. Diagrama carenelor drepfe. D I. Construcţia diagramei Mollier. Diagrama nivelurilbr 339 Diagrama Sankey 1. ~a nivelurilor. Telc.: Diagramă care indică nivelul semnalului de telecomunicaţii în diferite puncfe ale unui canal de transmisiune sau de telecomunicaţii (v.). Exemple: Diagrama nivelurilor în lungul unei linii de telecomunicaţii la mari disfanfe cuprinde în abscisă distanfa în lungul liniei de felecomunicafii, cu indicarea punctelor finale şi intermediare, iar în ordonată, nivelul semnalului de telecomunicafie; de obicei se ia ca nivel de referinfă nivelul semnalului la intrare. Diagrama nivelurilor, cînd e cazul, se întocmeşte pentru ambele sensuri de felecomunicafii, şi anume: pentru fre-cvenfade800 Hz, în cazul comunicaţiilor de frecvenfă vocală; pentru frecvenfă de f±800 Hz, în cazul comunicaţilor cu curenfi purtători la transmiterea unei singure benzi, fără frecvenfă purtătoare (fo fiind frecventa purtătoare; semnul -f se ia în cazul transmiterii benzii laterale superioare, iar semnul —, în cazul transmiterii benzii laterale inferioare); pentru calea de cea mai înaltă frecvenfă, în cazul unui echipament de felecomunicafii multiple; pentru fiecare dintre echipamentele de felecomunicafii insfalateşi funcfionînd simultan pe aceeaşi linie fizică de telecomunicafie. Diagrama nivelurilor permite să se,determine echivalentul de transmisiune (v.). Valorile indicate de diagramă frebuie să se găsească în limitele de nivel admise; dacă ele depăşesc limita superioară (la ieşirea din echipamentele terminale sau din repetoarele intermediare), sînf posibile dia-fonii şi distorsiuni, iar dacă se găsesc sub limita inferioară scade raportul semnal/zgomot al transmisiunii. Diagrama nivelurilor unui echipamenf cuprinde în abscisă, prezentate în ordine, elementele componente ale echipamentului, pe cari le parcurge semnalul de telecomunicafie, iar în ordonată, nivelul semnalului la intrarea şi la ieşirea fiecărui astfel de element. Acest gen de diagrame se foloseşte la echipamentele telefonice şi telegrafice, cum şi la instalafiile de amplificare a sunetului, de sonorizare, în studiouri, etc. V. Canal de transmisiune fonică. 2. ~a Ossanna. Elf. V. Heyland, diagrama 3. ~a p-V. Fiz.: Sin. Diagrama Clapeyron, Diagrama mecanică (v.). 4. ~ polară. E/f.: Diagramă în care se reprezintă grafic, prin vectori reprezentativi coplanari, numifi fazori (v.), compunerea unor mărimi sinusoidale (armonice) de aceeaşi frecvenţă. Reprezentarea mărimilor prin fazori se face după criteriul ca proiecfiile ortogonale ale acestora pe o dreaptă din plan, care se roteşte în sensul acelor unui ceasornic cu o vitesă Diagrama polară a unui transformator monofazat. I) curentul [primar lt, secundar (redus) /», mag-netizant/p, în vid Io, activ in vid 10a) ; U^j, Uj,») tensiunea la bornele primare, respectiv secundare [redusă); Uej, Ue2] tensiunea electromotoare primară, respectiv secundară (redusă); 0) fluxul magnetic (fasclcular) util; Rj, R2) rezistenta primarului, respectiv a secundarului (redusă) ; reac- tanfa de dispersiune a primarului, respectiv a secundarului (redusă). unghiulară egală cu pulsafia mărimilor armonice, să fie pro-porfionale, sau egale, în orice moment, la o anumită scară, cu valorile instantanee ale mărimilor reprezentate. Valoarea absolută a vectorilor reprezintă, la scara aleasă, valorile efective sau amplitudinile mărimilor armonice. Diagramele polare se folosesc în special în studiul circuitelor electrice şi magnetice, pentru a reprezenta fluxurile magnetice, tensiunile electrice şi electromotoare, curenfii electrici şi amperspirele, cari sînt mărimi alternative (practic) armonice. In diagramele folosite în Electrotehnică, valorile absolute ale fazorilor tensiunilor şi curenfilor reprezintă, de obicei, valorile lor efective (nu maxime), iar cele ale fluxurilor magnetice reprezintă numai uneori valorile efective şi, de obicei, valorile maxime (v. fig.). Sin. Diagramă vectorială. 5. ~a presiunilor. Mş., Termot. V. Diagrama indicată. o. ~a puterilor. Î.Av.: Reprezentare grafică, în coordonate rectangulare, a curbelor puterii unui avion necesare şi a puterii lui disponibile, în funcfiune de vitesa aerodinamică. Diagrama puterilor se utilizează de obicei în calculul performantelor unui avion clasic, în zbor orizontal. Puncful de infersecfiune a acestor două curbe (v. fig.) determină valoarea maximă a vitesei de zbor orizontal Vmax. In zbor cu vi fesa V < Vmax, excedentul de putere Nd — Nn provoacă fie accelerarea avionului . pînă la V = Vmax, dacă comenzile sînt libere, fie creşterea înălfimii de zbor, dacă unghiul de atac se menfine constant prin comanda profi/n-dorului. Tangenta la curba Nn, paralelă cu axa ordonatelor, determină vitesa orizontală mi-nimă Vmin, iar cea paralelă cu Nn) puf erea necesară; N^) puierea axa absciselor determină vitesa disponibilă, economică Vec, carecorespunde regimului de zbor cu puterea necesară minimă (deci cu consum de combustibil minim) şi duratei de zbor maxime; tangenta dusă din originea coordonatelor determină vitesa optimă Vop, corespunzătoare distantei maxime de zbor. 7. ~a puterilor. 2. Mine. V. sub Extracfie. 8. ~a Reed. Nav. V. Diagrama stabilităfii statice. 9. ~a rezistenţelor la oboseală. Rez. maf.: Grafic în care sînt trasate curbe de oboseală, ale unuia sau ale mai multor materiale. V. şl sub Curbă de oboseală. 10. ~a Rousseau. Fiz. V. Rousseau, diagrama ~. 11. Sankey. Tehn.: Diagramă în care se reprezintă, sub forma unor fîşii, modul de circulafie, de repartifie, etc., în Reprezentarea, în diagrama Sankey, a fluxului de căldură într-o centrală termoelectrică de termificare. a) căldură produsă prin arderea combustibilului, 100%; b) pierderi prin combustibil nears ?i prin radiafie, 4%; c) pierderi prin gazele de ardere, 13% ; d) pierderi în conducte, 2% ; e) căldură utilizată pentru preîncălzlrea apei de alimentare, 10%; D căldură pierdută la condensator, 15%; g) pierderi mecanice ?i electrice în turbogenerator, 1,5%; fi) căldură recuperată cu condensatul, 3%; 0 căldură livrată consumatorului de căldură, 49%; /) energie electrică produsă, 15,5%. cadrul aceleiaşi unităfi (agregat, instalafie, întreprindere, regiune, etc.), a diferitelor mărimi de aceeaşi nafură. Lăfimile N(CP) Diagrama puferilor. 22* Diagrama sertarului 340 Diagrama ternara fîşii lor cari compun diagrama sînt proporfionale cu ponderile mărimilor pe cari le reprezintă, iar poziţiile fîşiilor în diagramă reprezintă — în oarecare măsură — poziţiile relative ale mărimilor în cadrul unităţii respective. Avantajul diagramei Sankey consistă în faptul că permite reprezentarea, în mod plastic, a situaţiilor numerice cu caracter de bilanţ. Diagrama Sankey se utilizează în special în studiile energetice, pentru reprezentarea fluxurilor de energie sau a bilanţurilor energetice; figura reprezintă diagrama Sankey a unei centrale termoelectrice de termificare. Dia-gramajSankey se utilizează şi în alte domenii, de exemplu în studiile economice, pentru reprezentarea bilanţurilor întreprinderilor, a circulaţiei mărfurilor, etc. 1. ~a sertarului. V. sub Sertar. 2. ~ sinusoidală. Fiz.: Proiecţie plană a unei emisfere cu o reţea de curbe paralele şi meridiane, efectuată astfel, încît să se conserve ariile^suprafeţei sferice. Curbele paralele sînt reprezentate de ecuaţia y = Ra (în care raza Diagramă sinusoidală. sferei şi a e altitudinea), iar curbele meridiane, de ecuaţia xr^qpsina (în care cp e azimutul) (v. fig.)- Această diagramă e folosită penfru reprezentarea curbelor isocandele (v.). 3. ~a Smith. Te/c.: Diagrama circulară utilizată în studiul liniilor de transmisiune (v.) electrice. 4. ~a stabilităţii dinamice. Nav.: Reprezentarea grafică a relaţiei dintre lucrul mecanic desfăşurat pentru înclinarea navei pînă la un anumit M z. unghi, în funcţiune de acest unghi de înclinare. Diagrama stabilităţii dinamice rezultată prin integrarea diagramei stabilităţii statice. 1) diagrama stabilităţii dinamice; 2) diagrama stabilităţii statice; 0) unghi de înclinare; M) momentul stabilităţii statice; T/yj) lucru mecanic al stabilităţii (stabilitate dinamică). Această diagramă se obţine prin integrare din diagrama stabilităţii statice (v. fig.). 5. ~a stabilităţii statice. Nav.: Reprezentarea grafică /. Diagrama stabilităţii statice. 0) unghi de înclinare; 0max) unghiul stabilităţii maxime; 0O)unghiul de anulare a stabilităţii; d) braţul de pîrghie al stabilităţii; M) moment de stabilitate; h0) înălţimea metacentrică iniţială; 07) tangenta Ia origine. a relaţiei dintre mărimea braţului de pîrghie sau a momentului de redresare (în ordonate), în funcţiune de unghiul de înclinare al navei (în abscise). Prin alegerea unor scări convenabile aceeaşi curbă reprezinfă ambele mărimi cari sînt proporţionale. Această diagramă se determină pe baza calculelor de careneînclinatetrans-versal, cunoscînd poziţia centrului de greutate al navei (v. fig. /). Diagrama poate avea forme tipice diferite, după tipul navei (v. fig* II), iar elementele acesteia caracterizează stabilitatea navei. II. Diagrame tipice ale stabilităţii statice a navelor. a) la nave cu înălţime metacentrică iniţială mare (nave fluviale) ; b) la nave cu înălţime metacentrică iniţială normală (nave maritime) ; c) la nave cu înălţime metacentrică iniţială, negativă şi cu unghi de anulare a stabilităţii foarte mare (nave de salvare); 0) unghi de înclinare; M) moment de stabilitate; h0) înălţimea meta- cenfrică inifială. Prin integrarea curbei stabilităţii statice se obţine diagrama stabilităţii dinamice. Sin. Diagramă Reed, Diagramă de stabilitate. 6. ~ fahimefrieă. Topog. V. sub Tahimetru cu diagramă. 7. ~ termică. Fiz. V. Diagramă entropică. 8. ~ ternară. Tehn., Gen., Ceof.: Mod de reprezentare grafică a proporţiilor relative a trei variabile, a căror sumă e constantă, egală cu 100 de procente. Diagrama are forma unui triunghi echilateral, ale cărui vîrfuri reprezintă valoarea 100% a uneia dintre cele trei variabile, iar laturile opuse reprezintă valoarea zero a mărimilor respective. Suprafaţa triunghiului se împarte — prin paralele duse la laturi*— în fîşii cu înălţime egală (cîte 10 fîşii pentru fiecare latură, corespunzînd procentelor intermediare din 10 în 10%). Fiecare punct al suprafeţei triunghiului indică o repartiţie a celor trei mărimi, a căror sumă e constantă şi egală cu 100%, deoarece se ştie că suma perpendicularelor duse dintr-un punct oarecare din interiorul unui triunghi echilateral pe laturile acestuia e constantă. Diagramele ternare se folosesc în diverse studii tehnice, economice, organizatorice, etc.f pentru compoziţii caracteristic ternare (de ex. preţul de cost = material 4- mînă de lucru -f- cheltuieli generale; stocul = materii prime 4* produse în curs de fabricaţie + produse finite; etc.). O diagramă ternară frecvent folosită e diagrama care reprezintă compoziţia granulometrică a pămînturilor, considerate ca fiind alcătuite din trei fracţiuni granulomefrice principale: nisip, praf şi argilă. Pe fiecare latură a diagramei se scriu procentele din cele trei fracţiuni, în acelaşi sens (v. fig. la). Compoziţia granuio-metrică a unui anumit pămînt se poate reprezenta printr-un punct; cantităţile procentuale în cari fiecare fracţiune intră în alcătuirea pămîntului respectiv se obţin ducînd din punctul respectiv, spre fiecare latură a triunghiului, segmente paralele cu latura precedentă (considerată în sensul creşterii procentajului). Astfel, pămîntul A din fig. / conţine 25% fracţiune nisip, 40% fracfiune praf şi 35% fracţiune argilă. Diagrama fracţiunii 341 Diagrama vîntului Un amestec alcătuit din două pămînturi (m părţi pămînt A şi « părfi pămînt B) poate fi reprezentat printr-un punct D situat pe segmentul ÂB, astfel încît: AD __ n DB~m De asemenea, orice amestec alcătuit din trei pămînturi A, B, C poate fi reprezentat printr-un punct situat în interiorul triunghiului ABC. în funcfiune de compoziţia granulometrică, diferitele varietăţi de pămînt pot fi reprezentate prin cîmpuri poligonale cuprinse în diagrama ternară (v. fig. I b). Această diagramă ternară se utilizează, în speciai, în problemele rutiere, la stabilizarea pămîntu-rilor şi, în general, acolo unde se lucrează cu amestecuri de materiale, considerate sub raportul granulozităjii lor. Pă-mînturile asemănătoare din acest punct de vedere sau înrudite (de ex. cele provenite din acelaşi depozit sau din aceeaşi carieră) se reprezintă prin cîmpuri mai mult sau mai pufin extinse, situate în diferite zone ale diagramei. Mdfprisfp 11. Diagramă ternară cu corelaţii legafe de timp. Un alt exemplu de diagramă ternară (v. fig. II) e aceea în care, pe lîngă corelajia dintre cele trei elemente compo- W _____ 60 Nisip I. Diagrama ternară a pămînturilor. a) modui de reprezentare a unui anumit pămînt; b) reprezentarea prin cîmpuri poligonale a dife- ritelor varietăţi de pămînt. nente (de ex.: forţa de muncă, materiale şi cheltuieli generale de producfie) se reprezintă şi corelaţiile legate de timp. 2. ~a fracţiunii- ^v-; Diagramă, într-un sistem de coordonate avînd presiunea dinamică (q) în abscise şi tracfiunea respectivă în ordonate, folosită pentru studiul forţelor cari se exercită simultan asupra unui avion. în această diagramă sînt înregistrate, în ordonate, şi diferite valori ale unei mărimi proporţionale cu rezistenţa, astfel încît din compararea celor două curbe e posibil să se determine atît condiţiile în cari un avion mai poate urca, cît şi vitesa maximă în palier la o anumită altitudine. Uneori în abscise e înregistrată vitesă. Diagrama tracţiunii se utilizează uneori în calculul performanţelor unui avion clasic în zbor orizontal. în (ocul acestei diagrame se foloseşte diagrama puterilor (v.). s. ~ T. T. T. Mefg.: Reprezentarea grafică a transformării isotermice a austenitei subrăcite, în funcfiune de temperatură şi de timp. V. sub Transformarea isotermică a aus-tenitei. 3. ~ vectorială. Elf. V. Diagramă polară. 4. ^a vînfiilui. AvDiagramă în coordonate polare, folosită în navigafia aeriană pentru a obfine corecţiile necesare, condiţionate de acţiunea vîntului. Aceăstă diagramă (v. fig.) e compusă din cercuri concentrice cu razele nume- Diagrama vîntului. a) linii A' = const. şi A = const.; b) iinii e = A' — A = const. rotate de la 0,1 —0,9, în fracţiuni zecimale din raza cercului exterior luată ca unitate, şi cu raze radiale numerotate pe circumferenţa cercului exterior, în sensul acelor unui ceasornic. şi din zece în zece grade (de la 0--3600). Elementele diagramei vîntului (v. fig.) sînt următoarele: centrul O e punctul de plecare al aeronavei; punctul O' e punctul de orientare a aeronavei; direcfia fixă OO' e orientarea axei longitudinale a aeronavei; raza OO' a cercului exterior e mărimea vectorului vitesei proprii a aeronavei, luată ca unitate de măsură a viteselor; raza unui cerc interior oarecare e mărimea vectorului vitesei vîntului, în fracţiune zecimală din mărimea vitesei proprii a aeronavei; unghiul dintre direcţia fixă OO' şi o rază radială oarecare e un unghi de vînt a' (v. sub Derivă 2, şi sub Drum). Direcţia Diagramă florală 342 Dialchilfosfafi razelor vecfoare, numeroiafe din 10 în 10 grade (începînd de la punctul O', în sens dexfrogir) pe cercul exterior, indică direcfia vîntului. Orice punct din această schemă, de exemplu punctul A, se numeşte punct de vînt, deoarece raza lui vectoare reprezintă un vector de vînt cu originea în A şi cu extremitatea în O. Unind punctul de vînt A cu punctul de orientare O' se obfin vectorul vitesei de drum Vd=AO' (la scara aleasă) şi triunghiul viteselor AOO', în care unghiul OOM e deriva A-Unind centrul O cu punctul B, care e intersecfiunea cu cercul exterior a paralelei la direcfia fixă OO' duse din punctul A, se obfine un alt triunghi al viteselor AOB, în care unghiul OBA' e corecţia derivei A'. Semidreptele trasate din punctul O' prin punctele numerotate pe circumferenfa cercului exterior sînt linii de derivă A constantă, iar liniile trasate paralel cu direcfia fixă OO' reprezintă linii de corecfie A' constantă. în figură, aceste linii sînt trasate spre exemplificare în jumătatea din stînga a a diagramei, şi anume liniile A=const. numerotate de la +5---f30o şi liniile?A,=:const. numerotate de |a —5“‘ — 30°; în jumătatea din dreapta b sînt trasate liniile diferenfei e = A' — A=const., numerotate de la 0-------5° şi de la 0—1-5°, a căror construcfie grafică e exemplificată pentru A' = 15° şi 8= ±5°. Valoarea 8 e negativă sau pozitivă, după cum se găseşte la partea superioară sau inferioară a diagramei, iar linia 8 = 0 (care desparte aceste două părfi ale diagramei) e un arc de cerc dus din punctul O' ca centru şi cu raza cercului exterior. i. Diagramă florală. Bot.: Mod de reprezentare grafică a elementelor din cari sînt constituite florile. Pentru executarea unei diagrame florale nu se folosesc semne convenfionale, ci desene cari reprezintă schematizat secfiuni transversale prin bobocii florilor. La exterior se reprezintă învelişul floral, iar în interior se arată locul şi numărul staminelor şi al pistilurilor. Prin diagramele florale se reprezintă, de obicei, secfiuni transversale suprapuse, executate la diferite niveluri ale florilor; astfel, staminele se reprezintă secfionate prin antere, iar pistilurile, prin ovare. s. Diagramele Bonjean. Nav.: Reprezentarea grafică a variafiei ariilor cuplelor transversale şi a momentelor acestor arii, raportate la linia de bază, în funefiune de variafia 3 & Diagrama florală la piciorul cocoşului (Ranunculus). a) floarea; b) diagramaflorală; î) petale; 2) sepale; 3) braefee. Diagramele Bonjean sînt folosite în-calculele de înclinări şf de stabilitate longitudinală, de compartimentaj şi inundare, de eşuare, lansare, cum şi în calculele de rezistenfa longitudinală a navei, la determinarea curbei de distribujie a împingerilor. Sin. Scările ariilor şi momentelor cuplelor. s. Diakisdodecaedru, pl. diakisdodecaedre. Mineral.: Formă cristalografică simplă închisă, limitată de 24 de fefe avînd forme trapezoidale (v. fig.), făcînd parte din clasa teseral centrată a sistemului cubic. 4. Dial. Chim., Farm. V. Dialilbarbituric, acid * s. Dialchilcianamide, sing. dialchilcian-R Diakisdodeca- edru. amidă. Chim.: N—C—N =r_____m/ \ Derivafi disubstituifi ai cian- Rr amidei, în cari R şi R' sînt radicali alchil identici sau diferifi. Dialchilcianamidele sînt isomeri ai derivafilor dialchilafi ai carbo-diimidei RN=C=NR\ Prin hidroliză, dialchilcianamidele dau anhidridă carbonică şi amoniac. Prin adifie de hidrogen sulfurat dau derivafi dialchilafi ai tioureei, iar cu amoniacul formează derivafi dialchilafi ai guanidinei. 6. DialchiBclorfosfafi, sing. dialchilclorfosfat. Chim.: Halo-genuri acide ale diesterilor acidului fosforic, avînd formula (RO)2POCI, în care R e un radical alchil. DîalehiIclorfosfafii sînt lichide distilabile., cu miros plăcut în stare pură; nu fumegă la aer. Procedeele cele mai folosite pentru prepararea dialchil-clorfosfafilor sînt, fie reacfia alcoolilor cu oxiclorură de fosfor (reacfia se produce la temperatura camerei), fie clorurarea di- sau trialctylfosfifilor. Clorurarea se poate face şî cu clorură de suliuPil sau de tionil. Dialchilclorfosfafii dau cti apa, la 100-*150°, tetraalchilpiro-fosfafi. Cu derivafii bazici ai azotului formează amide, iar prin hidroliză dau dialchilfosfafi. Dialchilclorfosfafii sînt folosifi ca intermediari în diverse, sinteze, şi ca insecticide. 7. Dialchilfosfafi, sing. dialchilfosfat. Chim.: Diesteri ai O * în care R Diagramele Bonjean. a) curba ariei cuplului transversal; b) curba momentului cuplului (raportat la linia de bază); L.a.0,1/2, liniile de apă 0, 1/2, 1 ,—,6; 0--20)'cupIe. pescajului. Cel mai folosit mod de reprezentare a acestor diagrame e prin suprapunerea curbelor peste profilul longitudinal al navei (v. fig.). Uneori pot fi reprezentate şî suprapuse peste; cuple. acidului ortofosforic, avînd formula (RO)2 Pv .OH e un radical alchil. Dialchi Ifosf af ii sînt lichide în general nedistilabile, cari se descompun la temperaturi sub 100°. Procedeul uzual de preparare a dialchilfosfafilor e combinarea directă a alcoolilor cu acid fosforic; reacfia se produce cu eliminare de apă: 2 ROH + H3PO4 -* (R0)2(H0)P04*2 HsO . Se obfine un amestec al celor trei esteri posibili; pentru ca randamentul să fie mai mare se foloseşte unul dintre reac-tanfi, de exemplu alcoolul, în exces. Alte procedee de preparare a dialchilfosfafilor sînt următoarele: reacfia dintre alcooli şi anhidrida acidului fosforic; hidroliză ha lof osf af i lor; eliminarea unei grupări esterice din fosfafii terfiari; hidroliză pirofosfafilor terfiari. Prin hidroliză totală (încălzire cu apă în prezenfă de acizi sau de baze), dialchilfosfafii dau acid fosforic şi alcool alifatic. Tratafi cu pentaclorură de fosfor, dia lehi Ifosf af ii dau dialchil-clorfosfafi. Dialchilfosfafii pot fi transesterificafi cu alcoxizi în prezenfă de catalizatori. Dialchilfosfafii sînt întrebuinfafi ca agenfi de polimerizare pentru uleiurile sicative, ca detergenfi, ca umectanfi, ca inhibitori de coroziune şi ca antioxidanfi. Dibutilfosfatul e folosit Dialchilfosf ifi 343 Dializor drept catalizator în sinteza răşinilor fenolice şi de uree. Ca tofi compuşii organici ai fosforului, dialchilfosfafii sînt toxici şi trebuie manipulafi cu atenţie; de o parte ei inhibesc acţiunea colinesterazei, iar de altă parte pot provoca pierderea vederii. S-a preconizat ca antidot atropina. 1. Dialchilfosfifi, sing. dialchilfosfît. Chim.: Diesteri organici ai acidului fosforos, cu formula generală (RO)2P—OH, în care R e un radical alchil. Dialchilfosfiţii sînt lichide incolore, distilabile în vid. Procedeul cel mai folosit pentru prepararea dialchifosfi-ţilor e cel care pleacă de la alcooli şi triclorură de fosfor. Reacţia se produce la 10---15°, în cazul alcoolilor inferiori pînă la C4, şi Ia temperaturi mai înalte în cazul alcoolilor superiori: 3ROH-I-PCI3 -> (RO)2POH + RCI+2HCI . Un alt procedeu de preparare consistă în reacţia alcoolilor cu acid fosforos: 3 ROH-f 2 H3P03 5* (R0)P02H2+(R0)2P0H + 3 H20, sau în reacţia sărurilor metalice ale acidului fosforos cu halo-genurile de alchil. Dialchilfosfiţii, sau sărurile lor de potasiu, se adiţionează uşor (în prezenţa unor combinaţii catalitice de alcoxid de sodiu) Ia dubla legătură olefinică terminală, în compuşii ole-finiei reactivi de tipurile alil sau vinii, şi dau esterii corespunzători ai acidului fosfonic. Dialchilfosfiţii metalelor alcaline se obţin prin acţiunea directă a metalului asupra dialchilfosfitului într-un solvent corespunzător (eter, benzen, hexan, toli^en). Sărurile de argint, de fier, de cupru se prepară, prin reacţii de schimb, din sarea de sodiu, în prezenţa amoniacului. Derivaţii metalici sînt intermediari în sinteza esterilor acidului fosfinic. Dialchilfosfiţii nu dau reacţii de fosfor trivalent. Ei se adiţionează la dubla legătură carbonilică, printr-o reacţie în lanţ (care se produce după un mecanism ionic). Diachilfosfiţii reacţionează cu tetraclorura de carbon şi cu amoniacul şi dau dialchilaminofosfonaţi: (RO)2POH+CCI4 + NH3 ~> (RO)2PONH2 + CHGI3 + HCI . Amoniacul poate fi înlocuit cu amine primare ori secundare, sau cu alcooli, în prezenţa de baze terţiare puternice; această reacţie poate fi folosită la fosforilarea aminelor şi a alcoolilor. Dialchilfosfiţii sînt intermediari importanţi în sinteza multor compuşi organofosforici. Sin. Dialchilhidrogen fosfit, Fosfii acid de dialchil. 2. Dialdehide, sing. dialdehidă. Chim.: Combinaţii aciclice sau ciclice cari au în molecula lor două grupări aldehidice, avînd formula generală OHC—R—CHO. După poziţia grupărilor carbonil, dialdehidele se clasifică în: 1,2- sau a-dialdehide, 1,3- sau fS-dialdehide, 1,4- sau y-dialdehide, etc. 1 r2-Dialdehidele conţin două grupări aldehidice învecinate în molecula lor. Cea mai simplă dialdehidă e glîoxalul, OHC—CHO (v.). Grupările aldehidice ale 1,2-dialdehidelor sînt foarte reactive, polimerizează uşor şi se influenţează reciproc. în soluţie apoasă, de exemplu, glioxalul (care e un lichid galben) e incolor, deoarece cu apa formează un hidrat, care în soluţie reacţionează ca o dialdehidă. 1,2-DiaIdehideIe dau, în general, toate reacţiile monoalde-hidelor; astfel, dau cianhidrine, combinaţii bisulfitice, oxime, fenilhidrazone, reduc soluţia de azotat de argint amoniacal, etc. 1f3-Dialdehidele sînt combinaţii cari nu pot fi izolate în stare liberă, deoarece suferă autocondensare şi dau derivaţi ciclici. Astfel, dialdehida malonică,OHC—CH2—CHO, e cunoscută numai în soluţie apoasă. Ea dă cu clorură ferică o coloraţie roşie intensă şi are reacţie puternic acidă. 1,4-Dialdehidele polimerizează foarte uşor. Astfel, succin-aldehida, OHC—CH2—CH2—CHO, dă un amestec de polimeri sticloşi şi cristalini. în seria combinaţiilor 1,4-dicarboxilice, un interes deosebit prezintă ciclizarea. Astfel, succinaldehida, încălzită cu apă dă furan, cu amoniac dă pirol, iar cu hidrogen sulfurat sau cu pentasulfură de fosfor dă tiofen. Condensările de tip aldolic ale 1,4-dialdehideIor aromatice conduc la cetone ale hidrindenului, numite hidrindone sau indanone. m- şi p-Ftalaldehidele, în cari grupările aldehidice sînt suficient depărtate ca să nu se influenţeze reciproc, arată reactivitatea obişnuită a monoaldehidelor. 3. Dialil. Chim.: CH2=CH—CH2—CH2—CH = CH2. Hidrocarbură alifatică, nesaturată, cu două duble legături şi cu şase atomi de carbon în moleculă; se prepară prin tratarea iodurii de alil cu sodiu. Dialilul e un lichid cu p.f. 59,5°, d4° = 0,6899 şi 77^°= 114034, insolubil în apă. Dialilul prezintă reacţii analoge cu ale etiienei, fiecare dintre cele două duble legăiuri putînd reacţiona independent una de cealaltă. Sin. Hexadienă-(1,5). 4. Dialilbarbifuric, acid Chim., Farm.: Derivatul di-alilic al acidului barbituric (v.); e o pulbere albă cristalină, fără miros, amăruie, foarte puţin solubilă în apă, solubilă în alcool, în eter, etc. O Acidul dialilbarbituric e un hipnotic cu !! H acţiune rapidă, din clasa barbituricelor HsC3 (v.). Sin. Dialilmalomluree, Dial. C ^=.0 5. Dialipefală, corolă Bof. H5C3/ C—N V. sub Corolă. || j-j e. Dialipefald. Bof.: Subclasă din O clasa Dicotyledonatae (v.). 7. Dialisepal, caliciu Bof. V. sub Caliciu 1. 8. Dialif. Ind. sf. c.: Material termoizolant fabricat dintr-un amestec alcătuit din praf de diatomit, un liant (argilă sau var stins) şi un material combustibil (de ex. rumeguş de lemn) care e incorporat în masa brută şi care arde ulterior mărind porozitatea şi îmbunătăţind proprietăţile termoizolante ale produsului. Tehnologia cuprinde măcinarea diatomitului, adăugarea liantului şi a masei combustibile, amestecarea, formarea, uscarea şi arderea. Domeniul de utilizare a dialitului e între 1000 şi 1500°, după calitatea diatomitului şi a liantului. El are greutatea volumetrică 300---700 kg/m3, rezistenţa la compresiune 4--12 kg/cm2, coeficientul de conductivitate termică între 0,069 (la 100°) şi 0,305 (la 1000°); porozitatea 20* "30%. Materialul se fasonează la dimensiunile cărămizilor normale sau în orice alte forme şi dimensiuni cerute. Arderea se efectuează la 700--10000. Cărămizile prezintă dezavantajul că au rezistenţe mecanice mici şi sînt sensibile la condiţiile atmosferice. 9. Dializafor, pl. dializatoare. Chim. fiz. V. Dializor. 10. Dializă, pl. dialize. 1. Chim. fiz.: Proprietatea ionilor şi a moleculelor din soluţiile propriu-zise de a difuza prin membranele semipermeabile reale (colodion, acetoceluloză, pergament, etc.). Pe această proprietate se bazează purificarea soluţiilor coloidale. 11. Dializă. 2. Geol.: Sin. (parţial) Demorfism (v.). 12. Dializor, pl. dializoare. Chim. fiz.: Aparat folosit la purificarea coloizilor prin dializă (v.) printr-o membrană semi-permeabilă ce separă soluţia de dializat de apă, care se reînnoieşte de mal multe ori, pînă cînd nu mai conţine urme din substanţele cari au difuzat prin dializă (v- fig. /). Diallag 344 Diamant îndepărtarea ionilor din solufiile coloidale se poate face mai uşor cu ajutorul curentului electric, într-un aparat numit I. Dlallzor. 1) vas cu soluţie; 2) vas cu apă; 3) membrană semipermeabilă. / ■2 11. Electrodializor (schemă), î) perete semlpermeabil; 2) electrozi; 3) solufie de dializat; 4) apă dislilată. electrodializor. în acest caz, solufia coloidală se găseşte între două membrane semiper-meabile, fiecare dintre ele în contact cu apă curată. în compartimentele cu apă curată se montează cîte un electrod în legătură cu o sursă de curent continuu (v. fig. II). Sin. Dializator. î. DialSag. Mineral.: Ca7Fe1Mg6/5Fe0'/5AI1[AI1/5Si14/5O48]’ Mineral din grupul piroxenilor, care, prin confinutul său în sescvioxizi, reprezinfă o trecere spre augit. E piroxenul caracteristic gabbroului, format în faza lichid-magmatică. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale mari, clivabile lame-lar. Are culoare yerde ca iarba, verde închisă, brună cu reflexe arămii, şi luciu sidefos, uneori semimetalic. E translucid-opac, uneori slab pleocroic. E considerat o piatră semiprefioasă. * 2. Dialogit. Mineral.: Rodocrozit. (Termen vechi, părăsit.) 3. Diamagnetic, pl. diamagnefici. Elt.: Material sau corp avînd permeabilitatea magnetică relativă [Af=[A-/[Ao subunitară şi deci susceptivitatea magnetică negativă: XOT = ([jir — 1 )/>c, cu x=î în unităfi rafionalizate, respectiv k~4 jt în unităţi ne-rafionalizate. De exemplu, %m are următoarele valori: pentru aur —3 • 10-6; pentru apă —0,77 • 10"6; pentru hidrogen —0,5*10-9; penfru bismut—14* 10"6. Magnetizafia diamagneticelor M=XmH are sens contrar intensităfii H a cîmpului magnetic; dacă, de exemplu, într-un cîmp neomogen, un corp diamagnetic se mag-netizează cu polul Nord în sensul spre regiunea în care cîmpul magnetic e mai intens şi cu polul Sud în sensul contrar, el e respins din spre amîndouă aceste regiuni; de prima mai puternic, iar de a doua mai slab. Aşa dar, într-un cîmp neomogen, un corp diamagnetic e atras spre regiunea de cîmp slab; în particular, un vîrf magnetic respinge un corp diamagnetic. Din aceleaşi motive, într-un tîmp^omogen o bară diamagne-tică are ca pozifie de echilibru st/abil pozifia perpendiculară pe intensitatea cîmpului. Această(comportare e opusă comportării corpurilor paramagnetice, cai^sînt atrase spre regiunile de cîmp intens, barele confecţionate din astfel de substanfe orientîndu-se paralel cu intensitatea cîmpului omogen. Diamagnetismul se datoreşte magnetizării induse a unui corp ale că.ui molecule nu au un moment magnetic spontan. Sub acfiunea unui cîmp exterior se modifică mişcările pariiculelor atomului, în special ale electronilor, în sensul adăugării unei rotafii în bloc în jurul direcfiei intensităfii cîmpului (precesiunea Larmor). Sub acfiunea forfei Lorentz F=yoqvXB (unde q e sarcina particulei, în valoare algebrică, v e vitesa ei şi B e inducfia magnetică), rotafia se efectuează în sensul în care curentul asociat rotafiei să producă un cîmp, şi deci un moment magnetic, de sens contrar lui B. Fenomenul descris e general; totuşi, în corpurile ale căror molecule au moment magnetic spontan, el e acoperit de efectul para-magnetic al orientării acestor momente. Sînt diamagnetice aproape toate gazele, majoritatea di-electr.icilor lichizi şi solizi, ai căror atomi sau ale căror molecule au pături de electroni complet ocupate, cum şi unele metale (de ex. cuprul). Permeabilitatea magnetică a corpurilor diamagnetice e practic independentă ds temperatură. La temperaturi foarte joase, în vecinătatea temperaturii zero absolut, ea variază însă puternic cu cîmpul la unele metale (de ex. la bismut), trecînd de la valori mari la valori mici, şi invers (efectul de Haas-van Alphen). Corpurile supracon-ductoare se comportă ca diamagnetice ideale, pentru cari permeabilitatea, şi deci inducfia, sînt nule (efectul Meissner- O chsenfeld). 4. Dîamagnetîsm. 1. Fiz.: Capitol al Magnetismului, care studiază proprietăfile materialelor diamagnetice (v.). 5. Dîamagnetîsm. 2. Fiz.: Proprietatea anumitor medii corporale de a fi diamagnetice (v.). e. Diamalf. Ind. alim., Ind. text.: Extract de malf uscat (mai rar de malf verde). Malful măcinat se extrage cu apă caldă, iar solufia se concentrează în vid, pînă la consistenfă siropoasă (72-"76 °Be). Diamalful e un preparat bogat în mal-toză şi în enzime (amilaze), folosit în industria bomboanelor şi a patiseriei. Se foloseşte, de asemenea, în industria textilă, la degomare, apretare, dezapretare, ancolare şi dezancolare. 7. Diamant, pl. diamante. 1. Mineral.: C. Varietate cristalină de carbon pur (una dintre cele două modificafii polimorfe cristaline ale carbonului pur: diamant şi grafit), format la mari adîncimi în scoarfa pămîntului, în condifii de temperatură şi de presiune înalte, legat genetic de rocile magmatice ultrabazice de adîncime, bogate în olivin (peridotite, kim-berlite, etc.). Se întîlneşte, de asemenea, rar, în unii meteo-rifi şi, frecvent, în depozite aluvionare formate prin dezagregarea şi levigarea rocilor diamantifere. Diamantul se găseşte în asociafie cu: olivin, spineli cromiferi, magnetit, hematit, etc., totdeauna sub formă de cristale individuale de mărimi diferite. Cristalizează în sistemul cubic oloedric, clasa hexachis-tetraedrică, cu habitus octaedric, mai rar dodecaedric, rareori cubic şi, foarte rar, tetraedric (v. fig. /), şi cu forme caracteristice după: (111), (100) şi (110). Adeseori cristalele au suprafefe convexe lipsite de luciu şi corodate, şi muchii rotunjite. Structura cristalină a diamantului, studiată roentgenografic, arată că, în ansamblul ei, e asemănătoare structurii cubice cu fefe centrate, deosebindu-se de aceasta prin faptul că atomii carbonului sînt aşe-zafi nu numai pe fefele cubului, ci şi în centrul jumătăfilor de cub, alternînd cu celelalte jumătăfi de cub goale (v. fig. II). Fiecare atom de carbon e înconjurat tetraedric de alfi patru atomi, distanfa dintre o doi atomi învecinafi fiind de 1,54 A, adică aceeaşi ca şi distanfa dintre doi atomi de carbon legafi prin covalentă. Cele patru valenţe ale carbonului au o orientare spaţială tetraedrică (unesc vîrfurile cu centrul tetra-edrului), formînd între ele unghiuri de 109°28'f iar cei patru electroni de valenţă ai atomului de carbon pot forma patru legături covalente cu atomii învecinaţi. Reţeaua cristalină a diamantului are caracter atomic, ionii de carbon fiind: ca- o tioni C4+ (cu raza de circa 0,15 A) şi anioni C4* (cu raza de o circa 1,5 A), ceea ce determină cea mai compactă aşezare a lor în structură, deci o rigiditate foarte mare a legăturilor. I. Cristale de diamant, a) de formă ocfaedrică; b) în formă de dodecaedre romboidale şi de tetraedre. Diamant de rectificat 345 Diamant tehnic Aceasta explică: marea duritate a diamantului (datorita, din punctul de vedere al Mecanicii cuantice, unei oscilafii continue, care se exprimă prin transformarea ionilor negativi, într-un moment dat, în ioni pozitivi,— şi invers în momentul următor); lipsa culorii; conductivitatea electrică şi termică mică; stabilitatea mare la variaţii importante de temperatură (prin încălzire la 2500°, în lipsa oxigenului, nu se modifică) şi de presiune; stabilitatea mare la acizi şi la baze, etc. //. Reţeaua cristalină a diamantului. Diamant de tăiat geamuri. /) suport metalic; 2} mîner de lemn; 3) diamant fixat prin înglobare. S-au făcut încercări pentru a fabrica diamant sintetic. Astfel lăsîndu-se să se răcească brusc o masă de fier topit confinînd grafit, s-au obfinut cristale foarte mici de diamant; recent s-a obfinut diamant din grafit la temperatura de 2500° şi la presiunea de circa 100 000 at. Diamantul e incolor şi transparent ca apa, dar apare frecvent cenuşiu, brun, galben sau alb şi, excepfional, roşu, verde, albastru sau negru; la temperatură înaltă, colorafia se poate schimba sau poate dispărea, dar în general ea revine prin răcire (de ex, s-a reuşit schimbarea culorii unui diamant gălbui în albastru-verzui, finîndu-l 11 săptămîni învelit în bromură de rodiu). Are luciu puternic adamantin, cu aspect gras Ia suprafafa pietrelor naturale, care dă cristalelor rotunjite aspectul unor picături de gumă arabică. Are clivaj foarte bun după (111) şi, în general, spărtură concoidală. E casant, are duritatea 10 (cea mai mare în scara mineralogică) şi gr. sp. 3,52. Are căldura specifică foarte mică (1,35 la temperatura ordinară de 10°, atinge"5,5 la 1000°, scade la 0,03 Ia —186° şi devine nulă la —227°); are p. t. 3700° şi p. f. 4830°. Diamantul e isotrop, prezentînd uneori anomalii optice; are o mare putere de refracfie şi o puternică dispersiune (dă frumoase jocuri de lumină), cu indicii de refracfie: 2,407 pentru lumina roşie («roşu) şi 2,465 pentru lumina violetă («violet)» e transparent pentru razele X (imitaţiile sînt opace); după expunere la lumina soarelui sau la acfiunea radiu-lui devine luminos la întuneric; unele diamante, cînd sînt supuse descărcărilor electrice în vid, prezintă o fosforescenfă verde palidă. în oxigen sau în aer, diamantul arde Ia 850° şi produce bioxid de carbon pur, dar în absenfa agenfilor oxidanţi temperatura de ardere e mult mai înaltă. E insolubil în acizi sau în alcalii, dar poate fi încălzit cu bicromat de potasiu şi acid sulfuric. Zăcăminte mai importante de diamante se cunosc în Africa de Sud (Transvaal), în Brazilia (Minas Geraes) şi în URSS (Siberia). Diamantul e întrebuinţat ca piatră preţioasă; se taie din el briliante (v.); e folosit, şi Ia tăierea, şlefuirea şi gravarea diamantului însuşi; Ia tăierea sticlei, a porţelanului, etc.; Ia gravura fină şi la fabricarea burghielor pentru găurirea metalelor foarte dure; la extrudarea filamentelor foarte fine de osmiu, molibden, etc., pentru becuri electrice. Varietăţile colorate, cum sînt: bortul (v.), ballasul (v.), carbonado (v.), cum şi diamantele foartfe mici, numite diamante industriale, sînt folosite la perforarea stîncilor, tăierea pietrelor, în tehnica forajului, etc., şi ca abrazivi (v. şî sub Diamant tehnic). 1. ~ de rectificat. Metf., Tehn.: Sin. Diamant pentru reprofilarea şi ascuţirea discurilor de rectificat. V. sub Diamant tehnic. 2. ~ de tăiat geamuri. Tehn.: Unealtă manuală de „tăiat" geamuri, constituită dintr-un fragment de diamant brut cu tăiş ascuţit, fixat — prin înglobare cu aliaj de lipit— într-un suport de formă adecvată (v. fig.). Pentru „tăiere" se execută cu diamantul o zgîriefură fină (1/8—1/6 mm) pe suprafaţa sticlei; prin apăsare uşoară sau prin ciocănire uşoară, sticla se desparte de-a lungul acestei zgîrieturi. Porţiunile de sticlă cari nu s-au desprins pot fi desprinse prin rupere cu capul crestat al suportului.— Pentru discuri circulare de sticlă se folosesc diamante fixate în suporturi cari se asamblează în compasuri cu tijă. în locul acestor diamante se folosesc unelte constituite' dintr-o rotifă de oţel dur, cu marginea ascuţită, articulată uniaxial cu un ax prins într-un mîner. 3. ~ industrial. Tehn. V. sub Diamant 1. 4. ~ tehnic. Tehn., Metf.: Diamant folosit în tehnică, la prelucrări prin aşchiere, în următoarele scopuri: reprofilarea (îndreptarea) şi ascuţirea discurilor abrazive de rectificat; strunjirea şi alezarea suprafină, în special a metalelor neferoase; ascufirea şi le-puirea sculelor de aliaje dure. Diamantele pentru reprofilarea şi ascufirea discurilor de rectificat au 0,5—2,5 carate, în funcfiune de natura ' şi dimensiunile discului care trebuie ascuţit (felul abrazivului, duritate, granulaţie, diametru). Diamantul se fixează pe un dorn, cu ajutorul unei piuliţe (v. fig. / a), în dornuri de oţel sau de cupru, a căror margine se ştemuieşte, sau într-o montură în care poate fi rotit după tocirea vîrfului de tăiere, pentru a se folosi un alt vîrf. Dornul se fixează înclinat în maşină, ca în fig. II, pentru evitarea vibraţiilor. în timpul lucrului e necesară răcirea a-bundentă a sculei. La reprofilarea (îndreptarea) şi ascuţirea . discurilor abrazive de rectificat se folosesc şi următorii înlocuitori ai diamantului: rotiţe de oţel descuie cu 0,9 I. Scule cu diamant pentru reprofilat discuri de rectificat, a) montarea unui diamant pe dorn; b) montarea unui creion cu diamant pe dorn; 1) dorn; 2) piuliţă; 3) căpăcel cu filet; 4) pernă; 5) diamant; 6) creion cu grăunţi de diamant 7. II. îndreptarea şi ascuţirea cu diamant a unui abrazor rotativ. 1) disc abrazor; 2) montura diamantului; 3) diamant; i) înclinarea axei dornului; e) denivelarea vîrfului diamantului. C, discuri metalice, discuri de metale dure, discuri abrazive (termocorund, electro-corund), combinaţii de discuri abrazive şi discuri metalice. Creioanele de diamant pentru reprofilarea şi ascufirea d i s c u r i l o r de rectificat sînt constituite din grăunţi de diamant de 1/3—1/100 carate, înglobaţi într-un aliaj cu compoziţia 70—80% W, 19—28% Cu şi 0,9—2% Al (v. fig. I b). La folosirea creioanelor de diamant prezintă importanţă orientarea grăunţilor de diamant (în straturi, neregulat sau axial), numărul, greutatea individuală şi Diamant 346 Diametru efectiv greutatea totală, ale grăunţilor de diamant, cum şi dimensiunile creionului. Scula de diamant penfru aşchiere e constituită fie dintr-un diamant tăiat şi şlefuit, montat în locaşul de formă corespunzătoare, frezat într-un suport, fie prin presare în sfare neşlefuită (în atmosferă reducătoare)—la 900°, pînă la înglobarea în suportul de otel, urmată de şlefuire, după răcire. în primul caz, prinderea poate fi: mecanică, cu cleşte din două piese de otel (v. fig. II g, sub Cuţit 3), cu rotulă, etc., prin sudare cu argint, etc. — Unghiurile de tăiere pot fi pozitive, nule sau negative. Diamantele fo/osife la ascuţirea şi I e p u i-r e a sculelor de aliaje dure se prezintă sub formă de pulberi înglobate în discuri metalicesau de materiale sintetice, ori de discuri poroase cu praf de diamant aderent la acestea cu ajutorul uleiului. Discurile metalice se confecţionează, prin sinterizare, din praf de diamant amestecat cu pulbere de aliaje metalice sau de carburi metalice. Aceste discuri sînt foarte subfiri (cu grosimea de 0,6—1 mm) şi se folosesc, cu vitese pînă la 50 m/s, atît la ascuţirea şi lepuirea sculelor, cît şi la tăierea sticlei, a porţelanului, a silicafilor, a pietrelor cu duritate mijlocie şi a metalelor dure, cum şi ca instrumente de stomatologie, unelte pentru lepuirea manuală, unelte fine de găurit. Lucrează uscat sau unse intermitent cu petrol. Discurile sintetice (de răşini, de ebonită), cu pulberi de diamant mai fine, sînt mai elastice şi sînt folosite la prelucrarea de scule fine. Lucrează cu răcire cu ulei fin. Discurile poroase, turnate din materiale speciale, sînt folosite numai la lepuirea extrafină. Praful fin de diamant aderă la discul poros prin uleiul folosit ca mijloc de lipire şi rostogolire. î. Diamant. 2. Poligr.: Literă de tipar cu corpul de patru puncte tipografice; e cea mai mică literă folosită în prezent, fiind greu lizibilă şi dificilă la cules şi Ia împărfit (v. şî sub Literă tipografică). 2. Diamant. 3. Nav.: Locul de împreunare a brafelor unei ancore cu fusul ei. s. Diamant. 4. Nav.: Guseu de formă rombică sau poligonală, folosit ca element de legătură la întretăierea părfilor structurale ale corpului navei (v. fig.). în construcfii navale, termenul guseu e folosit numai pentru gu-seul triunghiular. Sin. Guseu diamant, Tablă diamant. 4. Diamantină. Tehn.: Pulbere abrazivă fină, cu bază de oxid de aluminiu, folosită în special la polisarea pieselor de ofel. Dă un polisaj negru, frumos. 5. Diamantîzare. Mett.: Strunjire cu diamantul. V. sub Strunjire. e. Diametral. 1. Geom.: Calitatea unei curbe, respectiv a unei suprafeţe, de a fi astfel aşezate în raport cu o altă curbă, respectiv cu o suprafaţă dată, încît să fie locul geometric al mijlocurilor unui sistem de coarde paralele (de ex.: plan diametral, linie diametrală). 7. Diametral. 2: Gen.: Calitatea a două figuri, obiecte, etc., de a fi aşezate, cu puncte analoge unele fată de altele, ca extremităfile unui diametru de cerc fafă de centrul lui (de ex. diametral opus). 8. Diametral pitch. Tehn.: Mărime caracteristică (P) a unei danturi de angrenaj, corespunzînd modulului (pasul diame-traI)* în fările în cari unitatea de lungime e folul. Diametral pitch-ul e raportul dintre numărul de dinfi (2) ai rofii din- fafe şi diametrul primitiv al acesteia, măsurat în foii. între diametral pitch, modul şi circular pitch, există relafiile: 2 ^25,4 jţ ~2 R“~~ m ~p"' în cari Rp (în foii) e raza primitivă, m (în mm) e modulul şi p“ (în toii) e circular pitch-ul. a. Diametri conjugaţi. 1. Geom.: Doi diamefri ai unei conice, cari îşi confin reciproc polii. Fiecare dintre ei e locul mijlocurilor coardelor paralele cu celălalt. 10. Diamefri conjugafi. 2. Geom.: Doi diametri ai unei cuadrice, astfel încît fiecare dintre ei e incident cu polara reciprocă a celuilalt. 11. Diametru, pl. diametri. 1. Geom.: Polara în raport cu o conică a unui punct de la infinit. Un diametru e deci locul mijlocurilor coardelor paralele cu direcţia determinată de punctul de la infinit considerat şi, în cazul conicelor cu centru, trece prin centru. 12. Diametru. 2. Geom.: Polara reciprocă a unei drepte de la infinit fafă de o cuadrică. Un diametru e deci locul centrelor secfiunilor plane determinate de o familie de plane paralele. ia. Diametru. 3. Geom.: Lungimea segmentului de diametru (v. Diametru 1 şi Diametru 2) cuprinsă între punctele Iui de intersecfiune cu conica, respectiv cu cuadrica la care se raportă. 14. ~ de baia. Ut. V. sub Angrenaj, Dantură. îs. ~ de girafie. Nav. V. sub Curbă de girafie. ie. ~ echivalent. Geot., Ped., Prep. min.: Diametrul unei particule sferice, cu densitatea în general 2,61, care, după legea lui Sfokes, cade cu aceeaşi vitesă ca a unei particule de pămînt, de formă neregulată, în timpul sedimentării într-un fluid (de obicei apă) (v. şî Analiză granulometrică, sub Granulomefrie). 17. ~ economic. Hidrof.: Diametrul unei conducte de presiune, a cărui valoare rezultă dintr-un calcul hidraulic şi economic, cînd la conducta considerată nu există o soluţie unică de dimensionare hidraulică; de exemplu la conductele forfate ale uzinelor hidroelectrice şi Ia conductele de refulare. Din punctul de vedere hidraulic, conductele forfate dinfre castelul de apă şi turbine pot avea orice diametru, căruia îi vor corespunde o anumită pierdere de sarcină şi o anumită reducere a căderii disponibile (deci o anumită pierdere de energie). Diametrul conductei trebuie ales astfel, încît să conducă la solufia cea mai economică: suma cheltuielilor anuale de amortisare a investifiei şi de intrefinere a conductei şi costul energiei pierdute să aibă valoare minimă. Diametrul economic e dat de relafia Dec.f=A'Qo- în care Qo='\/(Q3)w2i (Q3L e mec*ia ordonatelor curbei de reprezentare a puterii a treia a debitului Q (variabil în timpul anului calendaristic), A şi a sînt coeficienfi cari depind de costul energiei electrice pe kilowattoră, respectiv de costul unui metru linear de conductă şi de materialul conductei, datorită caracteristicilor de rugozitate. La conductele de refulate, diametrul economic trebuie să satisfacă condiţia ca suma cheltuielilor anuale de amortisare a investifiei şi a cheltuielilor de pompare să fie minimă. Diametrul economic e dat de relafia D^A'-Q) în care Qp e debitul pompat, iar A’ şi a' sînt alfi coeficienţi, cari depind însă de aceiaşi parametri specificaţi mai sus pentru valorile lui A şi a. îs. ~ efectiv. Geot.: Diametrul particulelor unui pămînt, corespunzătoare ordonatei de 10% de pe curba granulo- îmblnare sudată cu diamant, î) diamant; 2) platbanda (talpa) elementului structural; 3) inimă. Diametru nominal 347 Diamine metrica. Se notează cu d\$. Atît numirea, cît şi alegerea procentajului respectiv, au un caracter convenţional, fiind bazate pe constatarea că un conţinut de 10% dintr-o fracţiune fină poate influenfa în mod sensibil caracteristicile materialului, în special permeabilitatea lui. Diametrul efectiv e folosit la calculul coeficientului de neuniformitate al pămîntului, cum şi la stabilirea sensibilităţii la îngheţ a acestuia. Sin. Diametru eficace. 1. ~ nominal. Tehn.: Valoarea teoretică necesară D a unui diametru al unui obiect, determinată prin proiectare, pentru ca acesta să corespundă condiţiilor prestabilite (de asamblare, de rezistentă, etc.). 2. ~ tactic. Nav. V. sub Curbă de giraţie. 3. ~l unui arbore. Si/v.: Diametrul unei secţiuni —- virtuale sau reale — oarecari, prin trunchiul unui arbore care prezintă importanţă dintr-un anumit punct de vedere. în Dendrologie prezintă interes diametrii indicaţi mai jos: Diametrul de bază e diametrul arborelui în picioare, măsurat la înălţimea medie a pieptului unui om, adică la 1,30 m de la sol. Tabelele de coeficienţi de formă şi tabelele de cubaj sînt calculate în funcţiune de acest diametru. Diametrul mediu al unui arboret e diametrul ipotetic a cărui valoare e valoarea medie a diametrilor tuturor arborilor cari compun arboretul considerat. După felul în care e calculat, el poate fi: * Diametrul mediu aritmetic, calculat ca medie ponderată a valorilor diametrilor în raport cu numărul arborilor din fiecare categorie de diametru. Diametrul mediu al celei mai mari frecvenfe, adică al categoriei de diametru cu cel mai mare număr de arbori în arboret. Diametrul mediu central al numărului de arbori e —-cu referire la curba de frecvenţă a arborilor dintr-un arboret (curba avînd în ordonată numărul de arbori din diferitele categorii de diametri şi în abscisă diametrii acestora) — diametrul categoriei prin care trece paralela la axa ordonatelor care împarte în părţi egale suprafafa mărginită de axa absciselor şi de curba de frecvenţă. Diametrul mediu central al suprafeţei de bază e — cu referire la curba avînd în ordonată suma ariilor secţiunilor de bază a arborilor din fiecare categorie şi în abscisă diametrii acestor categorii — diametrul categoriei prin care trece paralela cu axa ordonatelor care împarte în părţi egale suprafafa mărginită de axa absciselor şi de curba care a rezultat. Diametrul mediu pătratic e diametrul mediu al suprafeţelor de bază al diferitelor categorii de diametri, cu valoarea dată de relafia + d$n2 + d§n3 + - reticule ale teodolitului, ceea ce reclamă —dată fiind vitesa Soarelui în mişcarea sa aparentă pe boltă —manevre rapide şi sigure ale lunetei în plan şi înînăifime. Sin. Diametru unghiular. 5. ~ unghiular. Geom., F/z.: Sin. Diametru aparent (v.). 6. Diametrul unei mulfimi. Mat.: Marginea superioară exactă d a mulfimii, mărginite superior, a distanfelor M'MU dintre două puncte M’ şi M“ ale unei mulfimi mărginite E. Dacă mulfimea E e închisă, există cel pujin o pereche de puncte în E, M’ şi Mu, astfel încît M'Mu — d. 7. Diamilen. Chim.: CioH2o- Hidrocarbură izolată din gazele naturale. E un lichid incolor, cu miros de terebentină, format din mai mulfi isomeri. Are p.f. circa 150° şi gr. sp. 0,77. Se foloseşte’ca solvent al diferitelor răşini, în locul esenfei de terebentină. 8. Diamiloză. Chim. biol.: HC= l HCOH l HOCH I HCOH I HC----- o- O ch2oh l CH l HC---------- ch2- -o- HOCH l HCOH l —HC------- O «l+»2 + »3 ni, n2, n3'” fiind numărul arborilor din fiecare categorie şi d\t d II H2N—(CH2)w—NH—C—NH—R, reacţie folosită la identificarea diaminelor. Cu acidul azotos, diaminele primare dau glicoli, iar 1,2-di-aminele dau epoxizi. Diamine 348 Diamine Tabloul Formula şi numirea p. f. °C <■? *20 nD Diamine a I i f a t i c e NH2—(CH2J2—NHâ etilendiamină (1,2-efandiamină) CH.ÎTCH(NH2)—CHr-NH* propilendiamină (1,2-propandiamină) ch3-ch2— ch(nh2)—ch2— nh2 butilendiamină (1,2-diaminobutan) CHg—CH(NH2j—CH(NH2)—CH3 butilendiamină (2,3-diaminobutan) CH)—CH(NH2)—CH2—CH2— NH2 butilendiamină (1,3-diaminobutan) NH2-(CH2)s—nh2 trimetilendi amină (1,3-diaminopropan) NH2— (CH2)4— nh2 fetrametilendiamină (putrescină, 1,4-diaminobutan) pantame- NH*—(CH2)5— nh2 etilendiamină (cade (cadaverină) NH2—(CH2)6— nh2 hexametilendiamină NH2 I H C h2c( Vh—nh2 xcx H2 cis-1,2-diaminociclobutan trans-1,2-diaminociclobutan 8,5 116,1 0,8994 ~ 119 0,878*5° - 135- -140 - - 60" 6456mm - - 141 0,858 135,5 0,884 27 158 — 159 - -21 178-180 ~ 42 196 - i c i c I i c e 147 0,9652 151 0,9490 1,45400 1,450 1 ,4881 1,4837 FormOIa şi numirea p. t. °C p. f. °C A20 4 *20 nD nh2 I 1 H c h2c/ xch—nh2 h! ch2 xcx h2 14,8 80 i2 mm — trans-1,2-diaminociclohexan NHâ 1 1 C h2c/ xch2 h2c ch-nh* xcx H2 — 198 ’— 1,3-diaminociclohexan nh2 | 1 H h2cx ch2 1 1 h2c ch2 ncx H 73 88Jgmm - - | nh2 1,4-diaminociclohexan O caracteristică a diaminelor şi a derivaţilor lor e formarea de compuşi eterociclici. Prin distilarea diclorhidraţilor diaminelor alifatice se obţin compuşi ciclici. Prin încălzirea sărurilor diaminelor cu nitrili se obfin de asemenea compuşi ciclici: " ^ NHv R-CN + NH3-(CH2)s-NH8 sînt date cîteva dintre proprietăţile fizice ale unor diamine aromatice: Tabloul II Rc( )(ch2)„ . NH + NH*. Prin reacţia cu sulfură de carbon se obţin, de asemenea, compuşi ciclici: nh2-(ch2)„-nh2 ____c_s------ I I -* NH2—(CH2)„—NHCSSH -* NH—(CH2)W—NH. Cu sărurile unor metale ca aurul, radiul, cobaltul şi fierul feros, diaminele alifatice formează complecşi metalici. Diaminele alifatice iau parte la reacţii de polimerizare şi dau polimeri lineari. Prin încălzire cu acid adipic, hexameti-lendiamina dă o poliamidă cu utilizări multiple, cunoscută sub numirea de nylon. Complexul cupru-eiilendiamină e utilizat ca solvent pentru determinarea greutăţilor moleculare ale celulozei. Diaminele alifatice sînt folosite, de asemenea, în multe sinteze organice. Diamine aromatice: Diamine în cari grupările amino substituie doi atomi de hidrogen în nucleul hidrocarburilor aromatice. Diamineie aromatice sînt substanţe cristaline, incolore, mai solubile în apă decît monoaminele respective. în tabloul II Formula şi numirea p. t. CC p. f. °C c6h4(nh2)2 o-fenilendiamină 102 257 CeH4(NH2)2 m-fenilendiamină 63 287 c6H4(NH2)2 ^ p-fenilendiamină 147 267 CH3C6H3 (NH2)2 2,4-diaminotoluen 99 280 CHSC6H3(NH2)2 2,5-diaminotoluen 64 274 NH2C6H4CeH4NH2 benzi dină (4,4’-bifenildiamină) 127,5--128,7 400---401 (H2N)2CbH3 • n=nc6h5 2,4-diaminoazobenzen (crisoidină) 117,5 — (NH2)2C10H6 1,2-diaminonaftalină 96.-98 150—151 (NH2)2C10H8 1,4-diaminonaftalină 120 — (NH2)2C,0H6 1,6-diaminonaftalină 77,5 — (nh2)2c10h6 1,8-diaminonaftalină 66,5 20512mm (NH2)2C10H6 2,3-diaminonaftalină 191.-1 93 — (NH2)2C10H6 2,7-diami no naftalină 159 Diaminodiarilmefanici, derivafi ~ 349 Diaminorezorcîna Diaminele aromatice se obfin prin unul dintre următoarele procedee: reducerea dinitroderivafilor aromatici cu zinc şi acid ciorhidric; reducerea mononitroaminelor cu hidrogen în stare născîndă; reducerea aminoazoderivafilor; înlocuirea halogenului în mono-halogeno-amine aromatice, prin reacfia acestora cu amoniac în prezenfa sărurilor de cupru; eliminarea de bioxid de carbon din acizi diaminocarboxilici. Diaminele benzenului şi omologilor lui sînt mai bazice decît monoaminele şi dau săruri bine definite cu doi echivalenfi de acid mineral. Sînt mai reactive şi mai sensibile la oxidare decît monoaminele; dau colorafii cu clorură ferică şi reduc azotatul de argint amoniacal. Pozifia celor două grupări amino în nucleul aromatic influen-fează comportarea chimică a diaminelor. Meta-diaminele reacţionează cu acidul azotos în solufie diluată de acid ciorhidric, cu formarea unui mono-diazoderivat, care cuplează apoi cu nucleul altei molecule de diamină şi formează coloranfi amino-azo- intens colorafi. Astfel, din m-fenilendiamină se formează brunul lui Bismarck, care consistă dintr-un amestec de amino-azo-compuşi. Aceste colorafii în solufie diluată servesc la identificarea urmelor de acid azotos (de ex. în analiza de ape) şi, de asemenea, reprezintă o probă pentru diaminele cu pozifiiie 4 şi 6 libere. Toate fenilendiaminele disolvate în acid acetic glacial dau, în prezenfa acidului nitrozilsulfuric, bis-diazoderi-vafi; prin reacfie cu aldehidele, m- şi p-diaminele dau di-alchiliden-derivafi. Diaminele aromatice sînt intermediari importanfi în industria coloranfilor. Astfel, prin dubla diazotare (tetraazotare) a unor diamine ca o-toluidina, o-dianisidina, benzidina, şi apoi cuplare cu acidul naftionic, se obfin benzopurpurina 4 B, benzopurpurina 10 B, respectiv roşul de Congo, — materii colorante azoice substantive. Prin cuplarea m-fenilendiaminei diazotate cu anilină se obfine crisoidina, un colorant azoic bazic. Diaminele aromatice sînt utilizate, de asemenea, în industria medicamentelor, ca produse intermediare în sinteza unor sulf-amide. Astfel, prontosilul roşu e 4-sulfonamido-2',4'-diamino-azobenzen; rubiazolul injectabil e 4-sulfonamido-2',4'-diamino-6'-carboxiazobenzen. Diaminobenzofenona e o substanfă bacteriostatică. p,p'-Diaminoarsenobenzenul e un antiluetic foarte activ. Salvarsanul e S^'-diamino^^'-dihidroxi-arseno-benzen. î. Diaminodiarilmefanici, derivafi Ind. chim.: Combinafii organice obfinute printr-o reacfie de condensare între formaldehidă şi o amină aromatică nesubstituită la azot. Intermediar se formează derivafi de tipul metilenanilinei, CeH5N= =CH2f şi al p-aminobenzilanilinei, H2NC6H5— CH2NH—CgHs, care, prin încălzire cu sarea aminei aromatice, se transformă, cu scindare, în derivatul diaminodiarilmetanic.Catalizatorii reacţiei sînt agenţii alcalini sau, mai des, acizii (minerali sau organici). Se obfin astfel baze diaminodifeniimetanice simetrice sau asimetrice, cari sînt utilizate în industria coloranfilor trifenil-metanici, a coloranfilor acizi, etc. !mportanfă practică, pentru obfinerea coloranfilor, prezintă 4,4'-diaminodifenilmetanuI,4,4'-tetrametil(etil)-diaminodifenil-metanul, 4,4'-diaminodifenilmetan-2,2'-sulfona, etc. Primul, prin tetraazotare şi cuplare cu componenfi corespunzători dă coloranfi disazoici pentru lînă şi coloranfi direcfi pentru bumbac. S-a încercat să se prepare coloranfi substantivi pentru bumbac, utilizînd 4,4'-diaminodifenilmetan iodurat care, prin diazotare şi cuplare cu acid Chicago sau cu acizi naftolsul-fonici sau aminonaftolsulfonici, dau coloranfi de tipul albastru Chicago. Gruparea metilenică e un izolator, întrerupînd conjugarea continuă a legăturilor duble şi permifînd obfinerea de nuanţe aditive. 4,4,-Diaminodifenilmetan-2,2'-sulfona, în prezenfa acidului nitros, dă o colorafie albastră, ceea ce constituie o probă mai bună decît iod-amidonul pentru determinarea excesului de nitrit. 2. 4,4r-Diaminodffenil. Chim.: Sin. Benzidina (v.). 3. Diaminofenol. Chim.: HOC6H3(NH2)2. Substanfă cristalină obfinută prin reducerea dinitrofenolului. Sin. Diamidofenol. V. sub Amidol. 4. Diaminogen, acid Ind. H NH2 chim.: Acidul 1,4-diaminonaftalen- ^ ^ 6-sulfonic, intermediar în industria # \ / ^ coloranfilor azoici. Se obfine din HC C CH amestecul de acizi 1,6 şi 1,7 naftil- C C CH aminsulfonici, prin: acetilare, ni- trare, hidroliză, reducere, sau prin HO3S C C cuplare cu anilină diazotată şi re- H ^ ducere cu fier. Sin. Acid amino- 2 £jeve Acid diaminogen. 5. Diaminogen, coloranţi Ind. chim.: Unii coloranfi diazotabili. (Termen comercial.) 6. Diaminooxidaze, sing. diaminooxidază. Chim. biol.: Enzime termolabile confinuie în limba şi în alte fesufuri, cari inactivează aerob histamina. Acelaşi tip de enzime cari in-activează oxidativ histamina pot să dezamineze oxidativ şl alte diamine, cum sînt putrescina, cadaverina şi agmatina. Acfiunea globală.a acestor enzime poate fi reprezentată prin reacfia: H2N-R-CH2-NH2 + 02 + H20 -* H202 + H2N—R—CHO4-NH3. E probabil că în prima fază a acestui proces se formează o imină: H2N—R—CH2— NH2-J-O2 -> H202-f H2N—R—CH=NH, care se hidrolizează spontan în faza a doua, dă naştere unei aldehide şi se degajă amoniac: H2N—R—CH=NH + H20 -> H2N—R—CHO + NH3. Enzimele de acest tip oxidează diaminele simple cu structura H2N—(CH2)*—NH2, în care x = 2*"10. O grupare amino poate fi înlocuită printr-o grupare amidinică, sau printr-un radical piridinic, ca de exemplu în cazul histaminei, al ag-matinei şi al 3-aminobutilpiridinei. De asemenea, pot fi atacate triamine şi tetraamine, cum sînt: putrescina, cadaverina, histamina, agmatina, spermidina şi spermina. Diaminooxidazele se găsesc în fesuturile mamiferelor, păsărilor, reptilelor, ale plantelor superioare, cum şi în unele bacterii. Ca materie primă pentru prepararea acestor enzime se foloseşte, de obicei, rinichiul de porc. Activitatea lor optimă se produce la un exponent de hidrogen cuprins între 6,8 şi 7,6. Ionul fosfat şi ionul oxalat activează aceste enzime prin blocarea calciului, care are o acfiune inhibitoare. Guanidina, imidazolul, piocianina, albastrul de metilen, albastrul de tolu-ilen, ca şi tiamina, piridoxamina, streptomicina, dihidrostrepto-micina, biguanidina şi piperazina sînt inhibitori, printr-o acfiune competitivă. Inhibitori necompetitivi sînt hidroxilamina, dimedona, semicarbazida, fenilhidrazina şi cianura de sodiu sau de potasiu. Preparatele OH acestor enzime sînt folosite în combaterea I stărilor alergice (tratamentul şocurilor ana- / % filactice, astmă, etc.). HC C—NH2 II I 7. Diaminorezorcină. Chim.: Derivatul di- j_jq C—OH aminat în poziţiile 2 şi 4 al rezorcinei, care \r # se obfine prin reducerea 2,4-dinitrorezor- V cinei. Diaminorezorcîna se prezintă în foife romboedrice, cari prin încălzire se descom- 2 pun fără să se topească; e uşor solubilă în apă, greu solubilă în alcool şi în eter. Cu acidul ciorhidric concentrat formează un clorhidrat care e întrebuinfat ca revelator fotografic. Biaminosfilben-dîsulfomc, acid ~ 350 Diapazonul haşurilor 1. Diaminostilben-disulfonic, acid Ind. chim.: h2n—c, H ^C- H H H H =C C==C\ V—CH=CH-C^ -c' V—c' I I H so3h C—nh2 SO3H Derivatul disulfonic al diaminostilbenului, intermediar important în industria coloranfilor. Se prezintă în cristale fine, gălbui, greu solubile în apă, solubile în mediu alcalin, insolubile în alcool. Se obţine din acid dinitrosfilben-disulfonic, prin reducere cu fier şi acid acefic. Poafe confine, ca impurităţi, acid dinitrodibenzil-disulfonic. Prin diazotare şi cuplare dă coloranţi azoici, dintre cari cel mai important e crisofenina. Prin acilare dă importanţi agenţi pentru albirea optică (v. sub Albire 1). 2. Diaminofriarilmefanici, coloranţi Ind. chim.: H H /\ R2N—C CH HC C=NR2 I II I I Cl- HC C C .CH ' V7 c XC^ H I H C6H5 Clasă de coloranţi triarilmetanici, cunoscută şî ca seria verde/ui malachif (v. Triarilmetanici, coloranţi ~). Numai cîţiva reprezentanţi ai seriei au importanţă tehnică. Protofipul seriei, violetul lui Dolbner (R=H), nu are importanţă practică. Prin substituirea hidrogenilor de la grupările amino cu grupări alchil şi aralchil se obţin coloranţi verzi valoroşi. Se deosebesc: coloranţi diaminotriarilmetanici bazici şi coloranţi diaminotriarilmetanici acizi. Din seria coloranţilor bazici fac parte: verdele malachit (R=CHa), verdele strălucitor (R=C2H5), albastrul RoduIin5B şi 66, Astrocianina B, etc. Din seria coloranţilor acizi fac parte: verdele Helveţi,a, verdele Guinea B, verdele-gălbui SF, rezistent la lumină, etc. De obicei, în această serie se introduc două sau mai multe grupări sulfonice la structura de bază pentru a obţine produse cu valoare tehnică. în acest scop se utilizează două procedee: la formarea leucocompusului se foloseşte o-N-alchilbenzilanilină şi apoi se sulfonează, sau se foloseşte un derivat acid sulfonic. Penfru a obţine produse cu proprietăţi superioare (de ex. cu rezistenţă la alcalii), odată cu introducerea grupărilor sulfonice se mai utilizează, ca intermediari, şî acizii: benz-aldehid-o-sulfonic, benzaldehid-2,4-disulfonic şi naftalen-2,7-disulfonic. în cazul coloranţilor de tipul albastru Patent, substi-tuenţii în orto faţă de atomul de carbon central conduc Ia nuanţe verzi-albăsfrui. Nuanţa albastru pur se obţine numai în cazul cînd substituentul în orto e o grupare sulfonică. Dacă în locul inelului de benzen care poartă gruparea sulfonică orto substituită faţă de atomul de carbon central există o grupare de tipul acid naftalen-, sau naftolsulfonică, .se obţin coloranţi verzi cu rezistenţe îmbunătăţite. 8. Diamonfos. Agr.: îngrăşămînt de azot şi acid fosforic, cu 21% N şi 53% P2O5, sub formă de fosfat de amoniu secundar. Se obţine prin neutralizarea acidului fosforic cu amoniac. Sin. Diamonfosfat. 4. Diamox. Farm.: Sulfamidă cu acţiune diuretică, utilizată în edemul cardiac. E mai puţin toxică decît diureticele mercuriale, pe cari însă nu le poate înlocui. Spre deosebire de sulfamidele obişnuite, nu are acţiune bacteriostatică. 5. Dian. Ind. chim.: . H H ( H H HO—C !c— c—cy t—OH c=c H H CH3 c==c/ H H p,p'-DihidroxidifeniI-propan-2; combinaţie întrebuinţată, împreună cu epiclorhidrina sau diclorhidrina glicerinei, la fabricarea răşinilor epoxidice. 8. Dianil, coloranţi Ind. chim.: Unii coloranţi direcţi. (Termen comercial.) 7. o-Dianisidină. Chim.: OCH3 H H | c=cx ,C=C. H2N—c, H3CO i xc—cx xc—NH2 \:-c' \_c' H H H H nr^m'-Dimetoxibenzidină; combinaţie rezultată prin transpoziţie benzidinică din o,of-dimetoxibenzidină. Se prezintă în cristale albe, cu p. t. 137—138°, cari prin şedere la aer capătă o nuanţă violetă. E solubilă în alcool, în eter, acetonă, benzen şi benzină. Sărurile o-dianisidinei sînt, de obicei, uşor solubile în apă. Soluţia neutră în alcool, sau soluţia apoasă slab acidulată cu acid acetic, se colorează în violet, sub acţiunea oxidanţilor. Se foloseşte ca indicator de oxidoreducere Ia titrarea sărurilor de zinc cu ferocianură, Ia reacţiile de culoare ale elementelor cupru, aur, vanadiu şi Ia determinarea calitativă a azotiţilor şi a aurului. 8. Dianit. Mineral.: Columbit. (Termen vechi, părăsit.) g. Diapazon, pl. diapazoane. 1. F/z.: Instrument acustic constituit dintr-o bară de oţel cu secţiune dreptunghiulară, îndoită în formă de U şi sudată la mijloc de capul unei alte bare metalice, cu ajutorul căreia se mînuieşte, sau prin care se fixează pe un rezonator. Lovindu-I într-un punct apropiat de marginea unui braţ şi sprijinindu-l în pozifie verticală cu bara de mînuire pe un corp de masă mult mai mare decît a Iui, el emite un sunet de frecvenţă constantă şi unică, armonicele fiind repede amortisate. Această proprietate îl face să fie folosit ca etalon pentru notele muzicale emise de o voce sau de un instrument. Din punctul de vedere fizic, fiecare ramură a diapazonului reprezintă o bară elastică fixată la un capăt şi liberă la celălalt, şi care, prin aplicarea unei forţe momentane, perpendiculară pe bară şi concentrată într-un punct, intră în mişcare vibratoare transversală. Vibraţiile se propagă în lungul barei şi, prin reflexiune la cele două capete, formează un sistem de unde staţionare. Frecvenţa fundamentală de vibraţie e independentă de grosimea b perpendiculară pe planul de vibraţie al barei, şi e proporfională cu grosimea h din planul de vibraţie al acesteia; frecvenţa e invers proporfională cu pătratul lungimii. 10. Diapazon. 2. Fiz.: Sin. Gamă de frecvenţe, Bandă de frecvenţe (v.). (Termen impropriu). 11. Diapazonul haşurilor. Topog.: Sistem convenţional de reprezentare a tipurilor de haşuri folosite penfru redarea reliefului pe planuri şi în special pe hărţi topografice. în acest sistem, pantele suprafeţelor de teren se acoperă cu haşuri de diferite grosimi şi cu diferite distanţe între ele, constante pentru aceeaşi pantă. Haşurile se trasează în direcţia liniei de cea mai mare pantă, iar claritatea de lumi- Dlapîr 351 Diapîr nare a pantelor pe hărţi se realizează prin raportul dintre grosimea haşurilor (de obicei de culoare neagră sau castanie) şi lăfimea intervalelor albe dintre ele. Se cunosc mai multe tipuri de diapazoane (diapazonul Bonne, diapazonul Lehman, etc.). Pentru realizarea acestei reprezentări se construiesc patrulatere haşurate, pe hîrtie, cari arată grafic grosimea şi depărtarea haşurilor pentru diferite pante (v. fig. /). Deasupra fiecărui patrulater e scrisă valoarea pantei (de ex. 1/12), iar la stînga e notat unghiul de înclinare (de ex. 5°). Dedesubt sînt două linii a b, a căror depărtare e egală cu depărtarea curbelor de nivel pentru panta Pentru a-l folosi, se lipeşte acest diapazon pe o bucată de carton, care se taie apoi sub formă de dinfi ca în fig. II. La desenarea hărfilor se recomandă ca haşurile sa fie cît mai fine şi redate cît mai armonic în raport cu scara. Se cunosc mai multe modele de diapazoane Lehman, stabilite după formula: ejh = aj4SQ (în care e e grosimea haşurilor, h e depărtarea lor din ax în ax, a e unghiul de pantă al terenului). 12 rr b I. Diapazonul haşurilor. considerată. Raportul dintre negru şi alb e dat de formula: negru _ e _ a alb pozifia sîmburelui în raport cu complexul din boltă se deosebesc, în fara noastră, diapire atenuate, în cari sîmburele are formă de lentilă îngroşată, care doar bolteşte formafiu-nile de deasupra (de ex.: domurile gazeifere din Transilvania, structura geologică Boldeşti, etc.), şi diapire exagerate, în cari sîmburele, transformat în stock (v.), străpunge formaţiunile din boltă şi ajunge la zi (de ex. anticlinalele Moreni, Floreşti, Ocna Mureşului, etc.). Uneori apar chiar lame de sare dezrădăcinată, canalizate pe faliile de încălecare (de ex. Ocnifa). Diapirele din fara noastră sînt legate de mişcări de cutare, iar gradul de diapirism scade din spre arcul carpatic spre exteriorul şi spre interiorul lui (v. fig.). Folosirea diapazonului haşurilor. e-h 45° -a Cînd a —45°, e—h, adică negru absolut, ceea ce face ca harfile din regiunile muntoase să devină ilizibile. Datorită acestui inconvenient, în regiunile accidentate trebuie să se ia pentru e/h valorile: e//?=^/50 sau a/60 şi chiar a/90. Diapazonul folosit pentru hărfile fării noastre Ia scara 1:20 000 e diapazonul Lehman în care raportul negru/alb s-a stabilit astfel: pentru pantele de la 0”*5° se Iasă în alb (nu se haşurează); pentru pantele de la 5---15®, raportul e 8/72; pentru pantele de la 15--*25°, raportul e circa 18/62; pentru pantele de la 25—35°, circa 28/52; pentru pantele de Ia 35---450, circa 38/42; pentru pantele mai mari decît 45°, circa 48/32. Deşi permite o identificare uşoară a reliefului, sistemul diapazonului nu e folosit mult azi, fiindcă încarcă planurile şi e greu de executat; se preferă sistemul curbelor de nivel. î. Diapir, pl. diapire. Geo/.: Cută (v.) cu sîmbure de străpungere format dintr-o rocă cu proprietăfi de plasticitate mai avansată şi, eventual, cu densitate mai mică decît a rocilor înconjurătoare. Sînt considerate roci capabile să formeze sîmburi de străpungere: sarea (cazul clasic), gipsul şi argilele (în special cele imbibate cu solufii saline). Din punctul de vedere genetic, se deosebesc: diapire asociate cu procese de cutare, în cari sarea e diapirizată nu numai de diferenfa de plasticitate şi densitate fafă de rocile încpnjurătoare, ci şi de mişcările de cutare cari o canalizează'pe zonele anticlinale (diapirele din fara noastră) şi cari formează sîmburi cu secfiune transversală alungită sau lame de sare dezrădăcinate, şi diapire independente de procese de cutare (diapirele din regiunea Emba —URSS şi Gulf Coast — Statele Unite), la cari conturul sîmburelui de sare e circular, iar dimensiunile Iui sînf mai mari decît Ia tipul precedent. Un tip intermediar de diapir e tipul german (de Nienhagen). La un diapir se deosebesc: sîmburele de străpungere, complexul din boltă, complexul din flancuri şi complexul din pat. Sîmburele de străpungere apare cutat strîns (disarmonic) fafă de celelalte complexe pe cari le bolteşte sau pe cari le străbate printr-un contact de intruziune. După Tipuri de diapire. a, b şi c) tipuri de diapire din fara noastră; a) diapir exagerat; b) lame de sare dezrădăcinate Ia baza încălecărilor; c) diapfr atenuat; d) diapir de tip Gulf Coast; e) diapir de tip german; T) Tortonian; S) Sarmajian; M) Meoţian; P) Ponfian; D] Dacian; L) Levantin; ]£) sare. La partea superioară a sîmburelui diapir, înconjurat uneori de zone de brecii, apare adeseori ,lcap-rock,l-uI (v.), format dintr-un material eterogen care confine: gips, anhidrit, uneori săruri delicvescente, sulf, etc. Complexul, din boltă e format de rocile mai noi, încă neafectate de străpungerea sării. El lipseşte la diapirele exagerate, la cari deasupra sîmburelui de sare se formează la zi o depresiune caracteristică a sării (însofită uneori şi de o vegetafie roşcată specifică). Rocile din boltă sînt supuse la tensiune şi apar cu grosimi reduse fafă de cele normale, din cauza expulsării lor laterale spre zone de presiune mai mică. C o m p I e x u I din flancuri e redresat uneori la verticală (alteori chiar local e dat peste cap, dacă sarea se evazează spre suprafafă) şi e retezat de contactul intruziv al sării. Acest complex are o mare importanfă economică, deoarece în rocile colectoare din flancuri se acumulează zăcămintele secundare de fifei. Deşi sarea şi fifeiul nu sînt legate genetic, ele apar adeseori asociate, deoarece sarea creează, în mişcarea ei, căile de migrafie a fifeiului spre roci colectoare, în cari se înmagazinează. Complexul din pat e pufin cunoscut deoarece e, în general, foarte adînc şi nu a fost atins de foraje. în orice caz, în fara noastră el e antrenat de mişcările de cutare (cei pufin în exteriorul Carpafilor) şi probabil că e bombat în sus. în regiunile cu diapire independente de mişcările de cutare, pozifia acestui complex e însă o chestiune de interpretare legată de modul în care se explică mecanismul formării diapirelor. — în regiunile necutate, diapirele (numite şî domuri diapire) se formează, conform teoriei isostatice, prin acfiunea diferenfei de densitate dintre sare şi rocile înconjurătoare. Sarea, fiind mai uşoară, tinde să se apropie de suprafafă, căpătînd în acest scop o formă cilindroidă, pentru a micşora frecărije pe perefii laterali. Diaplex 352 Diarilhidrazine în regiunile cutate, forfele tectonice pun în evidenjă, prin acfiunea lor, plasticitatea deosebită a sării, care, ajutată şi de densitatea ei mică, se ridică spre niveluri superioare în scoarfa pămîntului, în dreptul axelor anticlinale (anticlinale diapire) sau de-a lungul faliilor de încălecare (lame de sare dezrădăcinate). în fara noastră, anticlinalele diapire înconjură aproape continuu arcul carpatic, atît Ia exterior, cît şi la interior. La exterior, în zona mio-pliocenă de avantfosă a orogenului carpatic, diapirele apar începînd de la Cacica (Bucovina) pînă în regiunea Rîmnicu Vîlcea. Aliniamentele cele mai interne de diapire, dintre cari unele sînt şi acoperite de pînzele flişului (de ex. regiunea Valea Trotuşului, la Tîrgu Ocna), prezintă un diapirism exagerat, tipic. Trecerea de la diapirele exagerate spre cele atenuate din exterior se observă bine numai în Muntenia, deoarece în Moldova, zona cu diapire fiind îngusiă şi în bună parte depăşită de pînzele flişului, apar numai diapire exagerate. La interiorul Carpafilor, anticlinale diapire de acelaşi gen apar pe zone înguste între rama necutată a basinului Transilvaniei şi zona domurilor gazeifere. Diapirele lipsesc numai în partea de S şi SSE a Transilvaniei. Datele de foraj fac să se creadă că sarea apare aproape continuă şi pe sub zona de domuri gazeifere, dar aici ea e numai slab lentilizată de o tendinfă de diapirism al cărui caracter rămîne să fie stabilit. Sin. Cută diapiră. 1. Diaplex. Ind. chim.: Pelicule fabricate dintr-o bentonită foarte fină, şi în cari se incorporează o cantitate mică de răşină, cu rolul de plastifiant şi de liant. Se folosesc în Electrotehnică. 2. Diapozitiv, pl. diapozitive. Foto.: Pozitiv fotografic copiat pe sticlă sau pe alt suport transparent şi folosit, fie la proiectare, fie la observarea directă în măsurările foto-grammefrice, fie la fotoredresare şi la fotorestitufie, fie în poligrafie pentru pregătirea formelor rotoheliografice şi Ia tipar offset (penf/u toate procedeele pozitive de copiere sau ca fază intermediară la lucrări mai ample de retuşare). Se deosebesc: diapozitive cu emulsie lentă de gelaiino-bromură de argint (pentru imagini în tonuri negre) şi^diapozitive cu emulsie de cloro-bromură de argint, cu grăunţii fini, mai lente decît cele precedente (pentru imagini în tonuri „calde"). ( ; 3. Diapozitivare. Foto.: Operafia de obfinere a unui diapozitiv. 4. Diaproiecfor, pl. diaproiectoare. 1. Foto.: Aparat folosit în microfotografie pentru iluminarea prin transmisiune a obiectului de fotografiat (v. fig.). Diaproiector. 1) lampa electrică; 2) disc transparent de uniformizare a luminii; 3) con-densor; 4) obiectiv fotografic; 5) dispozitiv de prindere şi de deplasare a obiectului de fotografiat; 6) axa optică a aparatului. 5. Diaproiecfor. 2. C/nem. V. Diascop. 6. Diaproiecfie. Opt.: Sistem de proiecţie folosit în cazul obiectelor transparente, în care acestea sînt iluminate prin transmisiune. Avantajul acestui sistem de proiecfie, în compa-rafie cu proiecfia episcopică, consistă în punerea la punct mai uşoară a obiectului de proiectat. 7. Diapsidian. Paleont.: Tip de craniu reptilian (tip normai), cu două perechi de fose temporale şi cu două arcade temporale, caracteristic pentru următoarele ordine de reptile fosile şi actuale: Rincocefali, Sauriene, Ofidiene, Crocodiliene, Para-suchiene, Dinosauriene şi Pterosauriene. V. şî sub Reptile. 8. Diarilhidrazine, sing. diarilhidrazină. Chim.: Derivafi disubstituifi simetric sau asimetric ai hidrazinei cu radicali arilici. Diarilhidrazinele simetrice (hidrazoderivafi; N, N'-diaril-hidrazine) au formula generală R—NH—NH—R', în care R şi R' sînt radicali aromatici, de regulă fenil. Diarilhidrazinele asimetrice sau N, N-diarilhidrazinele sînt combinaţii cu formula >N— NH2i R' în care R şi R' sînt radicali aromatici identici sau diferifi. Diarilhidrazinele sînt substanfe cristalizate sau uleiuri incolore. La aer se colorează în galben-roşu. Sînt insolubile în apă, în acizi diluafi şl în alcalii. Fierb la temperaturi înalte; pot fi distilate sub presiune joasă fără descompunere apreciabilă. Diarilhidrazine simetrice. Procedeul de preparare ce! mai mult folosit consistă în reducerea nitroderivafilor aromatici, sau a produselor cari se formează intermediar la reducerea acestora. Reducerea se face în mediu alcalin, în prezenfa de agenfi reducători, cum sînt zincul sub formă de praf sau fierul sub formă de pilitură, ori electrolitic. Industrial se foloseşte reducerea cu zinc; în acest caz e necesară numai o cantitate mică de alcalii, deoarece acestea se regenerează continuu prin hidroliza zincatului de sodiu format. Reducerea decurge conform schemei generale: ArN02 -* ArNO -* ArNH—OH, O II ArNO-f-ArNH—OH -> ArN=NAr -> -> [ArN==NAr] -* ArNH—NHAr. Uşurinfa cu care se produce reducerea pîna la faza de hidroazoderivat depinde de natura nitro-, azoxi- sau azoderiva-tului. Astfel, vitesa de reducere în ordine descrescîndă e următoarea: nitrobenzen, o-nitrotoluen, o-nitroanisol. Diarilhidrazinele simetrice pot fi obfinute şi prin reacfia dintre monoarilhidrazine şi compuşi cari au în molecula lor grupări nitro sau halogen activat. Diarilhidrazinele asimetrice se pot obfine prin unul dintre următoarele procedee: — Reducerea blîndă a nitrozodifenilaminelor: (C6H5)2N—NO -> (c6h5)2n— nh2. — Din p-acilarilhidrazidă şi acetat de cupru în mediu alcoolic. Intermediar se formează sarea de diazoniu, care acfionează ca sursă de radical arii. Diarilhidrazinele asimetrice cu resturi arii diferite se formează cînd în amestecul de mai sus e prezentă o sare de arilhidrazină al cărei rest ariiic e diferit de cel din (3-acil-arilhidrazidă. — Difenilhidrazina asimetrică se formează şî prin acfiunea compuşilor aromatici Grignard asupra benzoilazobenzenului, c6h5con=nc6h5. — Diarilhidrazinele au proprietăţi bazice slabe; ele pot forma săruri numai în absenţa apei. Diarilhidrazinele pot fi oxidate, reduse, ciclizate, etc. Diarilhidrazinele asimetrice sînt reduse cu zinc şi cu acid sulfuric la amine şi amoniac şi se descompun cu acidul azotos în nitroz-amină şi protoxid de azot: Ar Ar N—NH2+HN02 -> XN—N0 + N20. Ar’/ Ar'y Diarilhidrazinele asimetrice sînt uşor acilate de cloruri de acil, de amide, de anhidride acide, formînd acilhidrazide. Diaschisfic 353 Diasfaza în cazul hidrazoderivafilor se obfin N-acil- şi N,N'- diacil-derivafi; e necesară prezenfa unui acid puternic, pentru a evita transpoziţia. Hidrazobenzenii dau cu formaldehida produşi de condensare aciclici sau ciclici. Hidrazoderivafii formează aducfi cu compuşii cari au legături acetilenice şi efilenice activate. în cele mai multe cazuri, aceşti aducfi se ciclizează şi dau combinafii eterociclice. Djarilhidrazinele sînt materii prime valoroase pentru sinteza combinafiilor eterociclice. Dintre diarilhidrazine, hidrazo-benzenul serveşte în cantităfi mari Ia prepararea benzidinei, care e un produs intermediar la fabricarea unor importanfi coîoranfi azoici. Diarilhidrazinele sînt substanfe cu acţiune toxică asemănătoare cu a aminelor aromatice. 1. Diaschisfic. Petr.: Calitatea de a prezenta bifurcafii, pe care o au unele dike-uri cari apar de obicei pe zone de faliere. 2. Diascop, pl. diascoape. 1. Fiz. V. sub Epidiascop. s. Diascop. 2. Cinem.: Aparat folosit pentru vizionarea dia~ filmelor, compus dintr-o carcasă cu un dispozitiv de deplasare (antrenare) a diafiImului, o fereastră prin care pătrunde lumina care cade pe imaginea transparentă a diafi Imului şi un ocular prin care se priveşte diafilmul. 4. Diascopie. Opt.: Proiectarea cu ajutorul diascopului şi observarea imaginilor astfel obfinute. 5. Diasil. Ind. chim.: Ingredient alb, activ, pentru industria cauciucului, obfinut prin măcinarea fină a diatomitului de Pătîr-lagele-Buzău. Diasilul are gr. sp. 1,9; finefea: reziduu 2% pe sita cu 10 000 de ochiuri/cm2; compozifia chimică: Si02 85%, AI203 3,96%, Fe203 1,31%, CaO 3,37%, MgO 0,56%; pierderi Ia calcinare 8,30%. e. Diaspor. Mineral.: AI203*H20. Hidrat de aluminiu, care confine 85% Al203 şi 15% H20. Unele varietăţi confin Fe203 (pînă la 7%), Mn203 (mangandiaspor) şi Cr203 (pînă la 5%); S1O2 (pînă la 4%) şi Ga203 (cîteva sutimi de procent, sub formă de amestecuri isomorfe). Se formează pe cale hidrotermală, metasomatic la contactul calcarelor cristaline cu rocile magmatice, asociat cu corindon, muscovit, rutil, etc., şi pe cale sedimentară, în zăcămintele de bauxit, sub formă de agregate fine în parageneză cu hidrargilit, boehmit, etc. Se înţîlneşfe uneori şi în rocile Cris)ale de di metarriorfice. Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombo-piramidală, cristalele avînd forme lamelare, uneori tabulare (v. fig.) după (010), cu striafiuni verticale pe fete. Diasporul se întîlneşte de obicei în agregate foioase sau fin imbricate. E incolor sau galben-brun, violet deschis, cenuşiu-verzui; are luciu sticlos pe planele de clivaj sidefos, clivaj potrivit şi spărtură concoidală; e casant; are duritatea 6—7 şi gr. sp. 3^3,5. E biax cu indicii de refracfie: 7^ = 1,702, nm= 1,722 şi ng = 1,750; e transparent-translucid şi uneori pleocroic în plăci groase. Diasporul pur se transformă, prin calcinare la 550—950°, în corindon, iar argilele diasporice dau Ia calcinare cristale de corindon (a Al2Os) şi mulit (3 AI203*2 Si02), plus o anumită cantitate de fază sticloasă, silico-aluminoasă, în care sînt cuprinse impurităfile materiei prime. Diasporul foarte sărac în impurifăfi dă prin ardere la temperaturi înalte un produs refractar cu rezistenfe mecanice (înmuiere sub sarcină) mult mai mari decît ale bauxitului. Produsele refractare diasporice superaluminoase cu 70% alumină se comportă foarte bine la cuptoarele din industria varului şi a cimentului. Produse refractare de calitate excep- ţională se obfin şî prin adăugarea de diaspor la cromitul măcinat şi, eventual, purificat. 7. Diasporamefru, pl. diasporamefre. 1. F/z.: Instrument optic folosit pentru determinarea unghiului pe care trebuie să-l aibă o prismă de dispersiune cunoscută pentru a acromatiza o altă prismă, a cărei dispersiune şi al cărei unghi sînt cunoscute. 8. Diasporamefru. 2. Fiz. V. sub Deviafor. 9. Diaspori, sing. diaspor. Geobot.: Elementele de înmulţire a plantelor, cari rezultă fie pe cale de reproducere sexuată sau asexuată, fie pe cale vegetativă; de exemplu: fructe, se-minfe, spori, bulbili, porfiuni din tulpini sau din frunze, etc., şi chiar ramurile de salcie, transportate de ape, cari se înrădăcinează şi produc noi plante. 10. Diasfafor. Ind. fexf.: Produs enzimatic extras din malf şi folosit, în finisarea textilă, la descleirea fesăturilor cari confin amidon. 11. Diasfaza, pl. diastaze. Chim. biol.: Enzimă sau amestec de enzime, cari scindează, prin hidroliză, polizaharidele, astfel cum se produce, sub acfiunea enzimelor, degradarea hidro-litică a amidonului. Diastazele fac parte din clasa hidrolazelor, şi anume sînt carbohidraze. Se găsesc în malf, în miere, în drojdii, în bacterii, în gura şi în tubul digestiv al oamenilor şi al unor animale superioare, în ficat şi în muşchi. Din punctul de vedere al activităfii lor enzimatice, ca şi din punctul de vedere comercial, diastazele se împart în diastaze lichefianfe, cari lichefiază amidonul, şi diastaze zaharifianfe, cari îl zaharifică. Produsul comercial cunoscut sub numirea de diastază e preparatul enzimatic consumat în cantitatea cea mai mare la convertirea amidonului în zaharuri fermentescibile, în industriile fermenfative şi în industria berii. în acest scop se foloseşte cel mai mult maiful, dar în anumite ramuri industriale se foloseşte din ce în ce mai mult amilază din drojdii. Principalele diastaze industriale Numele comercial Maferiile prime folosite în fabricafie Aplicafli industriale Amilază Cultură de Bacillus subtilis Fabricarea pecfinei Industria textilă; Cultură de Aspergillus oryzae papetărie Amilogil Pancreas Industria textilă Batinază Culturi bacteriene industria tăbăcăriei Biolază Culturi bacteriene Industria textilă Brimal Malf Industria textilă Burnus Pancreas Decolorare Clasfază Culturi bacteriene Industria berii Degomma Pancreas Industria textilă Desamulon Pancreas Industria textilă Desamyl Malf sau pancreas Industria textilă Dextrinază Malf Industria textilă Diamalf ^ Malf Industria textilă; patiserie Diasfafor Malf industria textilă Enzimolin Pancreas Decolorare Fermasol Pancreas Industria fexiilă L/poseidină Boabe de ricin Saponificare Maltină Malf Industria textilă Malfoferment Malf Industria textilă Novofermasol Pancreas Industria textilă Pecfinază Culturi de PenicHIium Clarificarea zemurilor de fructe Pepfobiază Culturi bacteriene industria berii Peroly Pancreas Industria tăbăcăriei Presură Extract de pancreas de vifel Fabricarea cazeinei; fabricarea brînzeturilor Protează Culturi de Bacillus subtilis Limpezirea berii Rapidază Culturi bacteriene Industria textilă Viveral NH Pancreas Industria textilă Diasfem 354' Diafrema 1. Diasfem, pl. diasteme. Geol.: Intervalul scurt de timp dintre depunerea unui strat de roci sedimentare şi depunerea stratului imediat superior. Acest interval de timp e necesar schimbării condifiilor de sedimentare de cari e nevoie pentru a individualiza un alt strat. 2. Diasfenuomefrie. Ms.: Ansamblul metodelor de măsurare a distanţelor, fără a le parcurge, folosind telemetre, tahimetre, etc. s. Diasfereoisomer, pl. diasfereoisomeri. Chim.: Stereo-” isomerul unei combinaţii chimice optic active, care nu se găseşte în raport de antipod optic cu ceilalţi isomeri. De exemplu la efedrină (1 -fenil-2-metilamînopropanoI-1), care apare în următorii patru stereoisomeri: C6H5 H—C—OH l CH3—HN—C—H CH3 1 c6H5 l H—C—OH I H—C—NH—CH3 I ch3 3 C6H5 1 HO—C—H l H—C—NH—CH3 ! ch3 2 c6h5 I HO—c— h I CH3—HN—C—H ch3 4 formele 1 şi 2 sînt diastereoisomerii formelor 3 şi, respecfiv, 4, pentru că nu se comportă unele faţă de altele ca un obiect şi imaginea lui în oglindă. 4. Diasfereoisomerie. Chim.: Proprietatea anumitor combinaţii chimice optic active de a forma stereoisomeri, cari nu sînt antipozi optici. V. şî sub Diastereoisomer. 5. Diasffl, pl. diastiluri. Arh.: Intercolonament (v.) larg, la care distanţa dintre axele a două coloane vecine e egală cu trei diametri de coloană (şase module). în arhitectura antică, diastilul era intercolonamentul cel mai indicat pentru coloanele cari trebuiau să suporte o arhitravă de piatră obişnuită sau de marmură. 6. Diasfopora. Paleonf.: Briozoar din ordinul Cyclostomata. Coloniile sînt incrustante, foliacee,ondulate, cu zoicii tubulare unite între ele în porţiunea bazală şi libere în partea superioară. în ţara noastră au fost identificate numeroase diastopore, în special în Sar-maţian şi în Eocenul de la Cluj. 7. Diasfrofism. Geol.: Ansamblu! proceselor de deformaţii plastice şi ruptu-rale ale scoarţei ferestre, cari au afectat rocile sedimentare după depunerea şi consolidarea lor. 8. DiaSermari. Fiz.: Calitatea unui mediu de a fi bun conducător de căldură. 9. Diafermie. Elf., Biol.: Metodă electroterapeufică de încălzire a ţesuturilor în profunzime, cu ajutorul curenţilor de înaltă frecvenţă şi cu intensitate adecvată. Aceşti curenţi au şi o acţiune de excitare a aparatului neurovegetativ, fără a provoca contracţiuni musculare, deoarece frecvenţa lor depăşeşte frecvenţa corespunzătoare pragului de excitabilitate al ţesutului neuromuscular. Curenţii de înaltă frecvenţă folosiţi în diatermia cu unde medii au frecvenţa de (1 ■••3)* 106 Hz, adică lungimea de undă de 300—150 m, iar cei folosiţi în diatermia cu unde scurte au frecvenţa de (3—30)-106 Hz, adică lungimea de undă de 100—20 m şi pătrund mai adînc în ţesuturi. Aparatele de diatermie au în circuitul generator grupuri de eclatoare legate în serie (cele pentru unde medii, 2—4 Diasfopora corrugafa. eclatoare, iar cele pentru unde scurte, 10—12 eclatoare; aparatele pentru unde medii au un ampermetru cu termocuplu în circuitul pacientului. Se folosesc electrozi metalici, flexibili, de diferite mărimi şi grosimi (pînă la 0,5 mm), cu colţurile rotunjite şi marginile netede, pentru a evita arsurile. Fixarea electrozilor pe tegument se face direct şi uniform, apăsînd, pentru a permite trecerea curentului prin toată suprafaţa »lui şi a evita astfel arsurile. Pătrunderea în ţesuturi depinde de rezistenţa acestora, de poziţia electrozilor şi de mărimea lor, fiind mai activă în muşchi şi în pachete vasculo-nervoase, şi ocolind ţesuturile osoase şi fibroase. Efectul electrocaloric e mai intens în jurul electrodului mai mic (electrodul activ). în metoda diatermiei cu unde scurte, pătrunderea în ţesuturi se realizează şl prin izolatoare, electrozii fiind înveliţi în cauciuc vulcanizat, aplicat prin intermediul pîsiei perforate. Se evită astfel mai uşor arsurile. Diatermia e indicată în tratamentul afecţiunilor articulare (artrite infecţioase de natură septică, scarlatinoasă, gono-cocică, etc.; în artrozele deformante; în artritele traumatice, etc. şi în durerile lombare); în tratamentul afecţiunilor sistemului nervos; în nevralgiile intercostale şi occipitale; în sechelele poliomielitei; în afecţiuni ale aparatului circulator (angină pectorală); în afecţiuni ale aparatului respirator (bronşite, pneumonii şi pleurezii, prelungite); în afecţiuni ale aparatului digestiv, ale aparatului genito-urinar, etc. 10. Diafomeae. Paleonf.: Sin. Bacillariaceae (v.). 11. Diafomif, pl. diatomife. Petr.: Rocă sedimentară, sili-cioasă, de natură organogenă, constituită în cea mai mare parte din frustule de diatomee, amestecate cu fărîmaturi de origine ferigenă, substanţe argiloase şi calcaroase, oxizi de fier şi de aluminiu şi mici cantităţi de sulfaţi. Cele mai importante zăcăminte de diafomif sînt de vîrstă recentă, terţiară sau cuaternară. în ţara noastră se cunosc zăcămintele din Dacianul de la Filia (Transilvania), de la Pătîrlagele (Buzău) şi de la Adamclissi (în Sudul Dobrogei). Consistenţa diatomitului e în general mică, consolidarea lui nefiind datorită unui ciment propriu-zis, care să fi agregat între ele particulele, ci e datorită în special presiunii litostatice. Diatomitul e o rocă foarte poroasă (absoarbe uşor un lichid care are de cinci ori greutatea diatomitului) şi uşoară (greutatea volumetrică 0,4—1,3 kg/cm3), de culoare albă sau gălbuie, uneori cenuşie, brună şi chiar neagră, prin impurificarea cu substanţe bituminoase. Prin calcinare Ia 600—700°, diafomitul capătă porozitatea maximă şi puterea de absorpţie maximă pentru gaze şi lichide. Diatomitul are numeroase întrebuinţări industriale: în industria alimentară ca material de filtrare pentru uleiuri, gelatină, bere, vinuri, zahăr, lichioruri, sucuri de fructe; în cosmetică, ca material de îngreunare pentru săpunuri; în industria petrolieră, Ia deparafinarea, albirea şi regenerarea uleiurilor minerale; în industria insecticidelor şi a fungicidelor, ca suport; în industria materialelor plastice; la fabricarea lacurilor şi a vopselelor, a chibriturilor, a cernelurilor de imprimerie, la purificarea sulfului, ca diiuant pentru industria îngrăşămintelor, ca suport pentru fabricarea dinamitei şi a explozivilor pe bază de aer lichid; în industria materialelor de polizat şi a prafurilor de curăţit; în industria textilă, în operaţii de albire, spălare; Ia fabricarea silicafului de sodiu, a hîrtiei, a ultramarinului, etc. Tehnologia preparării masei de diafomif folosite în industrie, e relativ simplă: după exploatare urmează spălarea, sfărîmarea, uscarea, măcinarea şi sortarea, uneori şl calcinarea, pentru îndepărtarea eventualelor impurităţi organice. Sin. Pămînt de diatomee, Tripoli, Pămînţel, Kieselguhr. 12. Diafrema, pl. diătreme. Geol.: Tip de coş vulcanic prin care lava acidă a ieşit la zi, străpungînd printr-o acţiune explozivă rocile sedimentare respective. Diafryma 355 Diazoderivafi Prezenfa ei e marcată de un con vulcanic ori de o depresiune circulară în formă de pîlnie, uneori ascuţită, iar , alteori evazată, şi cu un lac la mijloc („maar")- 1. Diafryma. Paleonf.: Pasăre fosilă din grupul Ratitae, înaltă de doi metri, cu aripi rudimentare şi cu gîtul scurt; capul, mare, are un cioc voluminos, comprimat lateral. Prezintă unele afinităţi cu păsările carinate. E caracteristică pentru Eocenul inferior. 2. Diauxie. Chim. biol.: Fenomenul prin care se împiedică sintezele induse de unele enzime specifice, penfru degradarea anumitor zaharuri, prin prezenţa altor zaharuri, degradate, la rîndul lor, de alte sisteme enzimatice. Un exemplu de diauxie e fenomenul în care fructoza inhibeşte formarea unui sistem enzimatic* indus de galactoză (care degradează acest zahar). Fenomenul se pune în evidenţă prin apariţia succesivă a enzimelor în culturile cari se găsesc în prezenţa unui amestec de două sau de mai multe zaharuri în concentraţie limitată. îndată ce primul substrat atacat s-a epuizat apare un nou sistem enzimatic. Intervalul de timp mare dintre epuizarea primului substrat şi apariţia activităţii enzimatice faţă de cel de al doilea constituie baza fenomenului de diauxie. Diauxia nu poate fi observată, dacă celulele sînt capabile să dea simultan enzimele necesare metabolismului ambelor zaharuri. s. Diaweld. Mefg,: Metal dur obţinut printr-unul din procedeele caracteristice metalurgiei pulberilor, dintr-un amestec de pulberi de carburi de wolfram, de molibden, de titan şi de tantal, cu sau fără liant (care poafe fi cobalt sau nichel), prin simplă comprimare sau prin sinterizare. Materialul din pulberi simplu comprimate şi protejate prin tuburi de oţel cu pereţi subţiri e întrebuinţat ca electrozi de sudură, la încărcarea prin sudare cu arcul electric a feţelor de lucru ale anumitor scule de utilaj petrolier, minier, etc., supuse uzurilor mari; materialul din pulberi sinferizafe sub formă de plăcuţe se foloseşte Ia armarea uneltelor aşchietoare. 4. Diazamin, coîoranfi Ind. chim.: Unii coloranţi di-azotabili. (Termen comercial.) 5. Diazin, coloranţi Ind. chim.: Unii coloranţi diazo-tabili: Diazo, Diazamin, Diazofenol, Dipirazo, etc. (Termen comercial.) e. Diazine, sing. diazină. Chim.: Combinaţii eterociclice din grupul azinelor, cari au în ciclu patru atomi de carbon şi doi atomi de azot. După poziţia celor doi atomi de azot, se deosebesc următoarele trei sisteme ciclice isomer*e: H Hcf 3 X2N H HCf4 V iN HO piridazlna (1/2-dlazina) I I! HC* , 2CH ^ 1 / nn pi rimidina (1,3-diazina) N Hcf oxid de mezitil propilamina (ch3)2C-CH2-CO-CH3 NHC3H7 -> (CH3)îC—ch2—co—ch3 ON—N—C3H7 (c h3)2c=c h—co—c h3+c h3- C2H50Na N: -CH2—CH=N diazopropan Un procedeu indirect cu aplicaţii generale e şî cel folosit pentru prepararea diazoparafinelor simple, plecînd de la alchil-uretani sau de la alchil-uree, cari după diazotare trec în nifrozouretani, respectiv în nitrozoderivaţi ai ureei. Aceste combinaţii sînt hidrolizate apoi, cu hidroxid de potasiu, chiar la rece, în diazoderivaţi. Diazoderivaţii alchil-arilici pot fi obţinu]i din hidrazonele aldehidelor sau cetonelor prin dehidrogenare cu oxid de mercur, în soluţie eterică. Dîazotarea directă în seria alifatică se poate aplica numai în cazul esterilor a-amionacizilor; de exemplu: c2h5ooc—ch2nh2+hono ~2 Hs°~> c?h5ooc—chn2 aminoacetat de etil diazoacetat de etil diazotarea directă a aminelor alifatice conducînd la alcooli. Principalele reacţii ale diazoderivaţilor alifatici sînt reacţiile cu hidrogenii activi din enoli, fenoli şi acizi (nu însă din amine şi din alcooli), cari conduc la eteri şi la esteri: CH2=N N: + HOOC—R -> [CH3— NEEN]+ + RCOO- Ion de metil di-azoniu instabil [CHâ—N=N]+ -* N2+[CH3+]+RCOO* -> RCOOCH3 . ester Printr-un mecanism analog se explică şî formarea alcoolilor Ia diazotarea directă a aminelor alifatice. La încălzire în prezenţa pulberii de cupru, diazoparafinele inferioare se descompun, dînd polimetilene cu greutate moleculară mare n CH2N2—;>n N2~h[ — CH2—]w ^=1000...2000. Diazoderivaţvii aromatici sînt mult mai importanţi decît cei alifatici, datorită numeroaselor lor aplicaţii industriale, în special în industria materiilor colorante azoice. Diazoderivaţii aromatici cuprind o serie de derivaţi cu structuri diferite, cari pot fi obţinuţi Ia tratarea sărurilor de di-azoniu (v. şî sub Diazotare, reacfii de ~) cu baze şi, apoi, a produşilor obfinufi, cu acizi. Succesiunea acestor transformări şi structura produşilor obfinufi sînt prezentate în schema care urmează: isomeri-a m zare Ar—N---------- [Ar—N=N]+CI* sare de diazoniu t Ag20 j HCI [(Ar—N=N)+HO'] hidroxid de diazoniu NaOH HCI NaON „sin"diazotat de sodiu isomerl- HCI diluat ■ Ar—N II N—ONa „anti"diazotat de sodiu t NaOH I HCI zare ^ Ar—NI fAr—N 1 II 11 „HO—N _ L N—OH. „sin''diazoacid (Ar—N=N—)20 diazooxid „anfi"diazoacid |t isomerizare|J Ar-—NH—NO nitrozoamină Combinaţiile cuprinse în parenteze drepte nu sînf izola-bile. Se vede că apar şî isomeri geometrici, a căror formă mai stabilă („anti") e izolabilă. Sînf favorizate substituţiile nucleofile la nucleul aromatic şi reactivitatea atomului de azot marginal cu reactanţi nucleofili (HO-, NaSOă, R—CeH^, etc.). Diazoderivaţii aromatici se prepară prin tratarea aminelor primare aromatice cu acid azotos în prezenfa unui acid mineral, reacfie care se numeşfe diazotare (v. Diazotare, reacfii de ~). Datorită configuraţiei electronice, diazoderivaţii aromatici dau numeroase reacţii de interes preparativ în cari, fie că se înlocuieşte gruparea de doi atomi de azot, fie că se menţine această grupare. Reacfiile diazoderivaţilor prin cari se înlocuieşte azotul sînt prezentate în următoarea schemă simplă: —--------> Ar—OH + N2 + HCI Hs - ArH + N2 + HCI ArJ + N2+HCI [Ar—N=N]+C|-- HJ Cu CuCN 0=N—OH H2S As (ONa)3 Ar—CN-f-CuCI + N2 Ar—N02 + N2+HCI Ar—SH-f N2-j-HCI Ar—As(ONa)2 + N2H-NaCI O Ar—Ar! + N2 + HCI ArH-f-N2+CH3-CH=0+HCI ArOCH3 + N2+HCI Reacţiile cari se produc cu păstrarea grupării de doi atomi de azot sînt prezentate în următoarea schemă: 2 Ha ___ArjH____ C2H5OH CHgOH [Ar—N=N]+CI*- (S02) Na2S03 (H202) R—C6H3 Ar—NH—NH2+HCI arilhidrazine Ar—N=N—SOşNa + NaCI diazosulfonaji Ar—NH—N02+HCI arilnitramine Ar- -N=N—C6H4— R-fHCI azoderivafi R=—OH/ —NH„—OR!, —N(Ri)2 , etc. Reacţia de cuplare e cu mult cea mai importantă şi are numeroase aplicaţii industriale (v. şi sub Cuplare, reacfie de ~). 1. DiazoSi, sing. diazol. Chim.: Combinafii eferociclice, cu cicluri de cinci atomi, dintre cari trei de carbon şi doi de azot. După pozifia celor doi atomi de azot se deosebesc următorii doi isomeri: HC4-------§CH HCi----3N HO «N XN H H plrazol (1,2-diazol) imidazol (1,3-diazoI) Diazolii se numesc prin adăugarea sufixului -ol Ia numele diazolului respectiv. Numerotarea atomilor din ciclu începe cu atomul de azot. Diazolii condensafi cu ciclu benzenic se numesc prin adăugarea prefixului benz- sau benzo- la numirea diazolului. Tofi diazolii cari conţin o grupare NH au un atom de hidrogen care poate să migreze Ia celălalt atom de azot, putînd să reacfioneze în două forme tautomere. Vitesa acestei transformări tautomere e atît de mare, încît cei doi isomeri nu pot fi izolafi. Nu se poate atribui deci Diazomefan 357 Diazofare, reacfii de ~ un loc precis atomului de hidrogen la unul dintre cei doi atomi de azot. Se poate vorbi totuşi de isomerie numai cînd atomul de hidrogen de la azot e înlocuit printr-un subsfifuenf, de exemplu printr-o grupare metil. Din clasa diazolilor fac parte unele combinafii importante, cum sînt pirazolul, acidul picrolonic, imid-azolul, histidina, histamina, hercinina, acidul parabanic, etc. î. Diazomefan. Chim.: CH2=N=N. Diazoderivat al metanului (primul termen din seria diazoderivafilor alifatici), obfinut printr-un procedeu special, cînd se tratează un amestec de cloroform şi hidrazină cu hidroxid de potasiu concentrat. Diazometanul e un gaz toxic de culoare galbenă, la temperatura şi la presiunea ordinară (p.t. —145°, p.f. —23°), care, încălzit Ia 200°, explodează cu violenfă. Se disolvă în eter formînd o solufie galbenă, care se descompune încet la 0° (în mai multe zile), cu degajare de azot; urmele de acid accelerează descompunerea. De asemenea, diazometanul e descompus de apa caldă. Diazometanul se combină cu substanfele cari conţin hidrogen ionizabil, cum sînf fenolii şi acizii carboxilici, formînd eteri, respectiv esferi: CH2=N=N-i-HO—C6C5 -> CH3— O—C6H5 + N2 diazomefan fenol eterul metilic al fenolului (anisol) CH2=N=N -f- HOOC—R -> CH3— OOC—R-f-N2. diazomefan acid carbo- esfer xilic Analog, enolii şi combinaţiile cu azot sau cele cu hidrogen „activ" (ionizabil) se metilează cu diazomefan, reacţia servind la recunoaşterea enolizării cetonelor sau a altor combinafii cu hidrogen activ. în prezenfa pulberii de cupru şi la cald, solufiile eterice de diazomefan (şi de alţi diazoderivaţi alifatici) se descompun cu formare de hidrocarburi parafinice cu greutate moleculară mare: nCH2=N=N -> rcN2 + (—CH2— )n, cari pot avea pînă la 1500 de grupări metiienice în macro-molecula lor. Macromoleculele de hidrocarburi parafinice obţinute pe această cale sînt neramificafe. Diazometanul se adiţionează la dublele legături olefinice şi acetilenice; de exemplu cu etilena formează pirazolină, iar cu acetilena, pirazol. De asemenea, reacţionează cu aldehidele dînd, după natura radicalului hidrocarbonat, mefil-cetone sau etilenoxizi. în cazul cetonelor ciclice, reacţia cu diazometanul conduce la mărirea ciclului; de exemplu, din ciclohexanonă se obţine cicloheptanonă; din ciclohepfanonă, ciclooctanonă, etc. Diazometanul e un intermediar preţios în sinteza organică. 2. Diazoniu, săruri de V. sub Diazofare, reacţii de 3. Diazooxizi, sing. diazooxid. Chim.: Diazoanhidride; de.ivaţi diazotaţi ai hidrocarburilor aromatice, cu formu’a generală RN20, în care R e un rest arii (din seria benzenului, naftalinei, antrachinonei, eterociclilor sudaţi cu un inel aromatic). Există şi diazooxizi alifatici, în cari gruparea —N20— e legată de un rest alifatic şi cărora li se poate atribui, fie structura ciclică a unor oxadiazoli, fie (mai probabil) o structură lineară. Diazooxizii sînt substanţe cristalizate, colorate de la galben deschis la portocaliu; prin disolvare în acid sulfuric concentrat iau coloraţii caracteristice. Diazooxizii sînf greu solubili în apă; ei nu sînt asociaţi în soluţie apoasă; cei mai mulţi conţin apă de cristalizare. Sînf sensibili la lumină. Spectrele de absorpţie sînt asemănătoare cu ale chinon-diazidelor corespunzătoare. Diazooxizii se obţin, în general, prin diazotarea compuşilor cari au grupări hidroxil în poziţia orto- sau para- faţă de gruparea amino, sau din acizii sulfonici ai acestor derivaţi. în soluţie acidă se obţin sărurile de diazoniu ale o- sau p-hidroxibenzenilor, solubile în apă, stabile numai în mediu acid. Prin diluare sau prin adăugare de alcalii se obţine un produs insolubil în apă, care e un diazooxid. Diazooxizii sînt combinaţii mai stabile decît sărurile de diazoniu. Stabilitatea e influenfată de substifuenţi în ordinea: N02>CI >Br>S03H. în diazooxizi, azotul e atît de inert, încît poate să reacţioneze numai oxigenul, fără pierdere de azot diazo, ca, de exemplu, cînd se tratează naftalin-2,1-şi 1,2-diazooxidul cu pentasulfură de fosfor, şi se obţine naftotiadiazol. Diazooxizii trataţi cu acizi nŢnerali dau săruri de diazoniu. Bromul atacă şi substituie nucleul arilic al diazooxizilor. Diazooxizii din seria benzenului şi a naftalinei, în special cei în cari gruparea azo e în poziţia orto- faţă de gruparea hidroxil, prin cuplare cu agenţi potriviţi dau 0,0'-dihidroxi-azoderivaţi şi coloranţi azoici. Diazooxizii sînt întrebuinţaţi, în cantităţi mici, la prepararea emulsiilor în diazotipie; 4,6-dinitrobenzenul-2,1 -diazooxidul e singurul diazooxid utilizat ca exploziv în capsele de per-cusiune, în următoarea compoziţie: 4,6-dinitrobenzen-2,1--diazooxid 45%; dipicrat de p-fenilendiamină 15%; azotat de bariu 20%; praf de sticlă 20%. 4. Diazopon. Ind. fexf.: Agent de dispersare, avînd la bază un produs de condensare a unui alcool gras cu oxid de etilenă, folosit la vopsirea cu naftoli (azotoli). 5. Diazofabiii, coloranţi Ind. chim.: Coîoranfi azoici direcţi cu una sau cu mai multe grupări amino primare, cari nu sînt în poziţia orto-, faţă de gruparea azo, astfel încît se pot diazofa pe fibră şi se pot cupla cu diverşi componenţi de cuplare. Se formează astfel coloranţi cu rezistenţă la apă, la spălat şi la transpiraţie, mai bună decît cea a colorantului iniţial. Coloranţi diazofabiii se pot obţine prin unul dintre următoarele procedee: utilizînd drept componenţi finali de cuplare anilina, a-naftilamina, sau derivaţii lor cu poziţia para- liberă, acidul 2-amino-8-naffol-6-sulfonic (acidul gamma), acidul 2-amino--5-naftol~7-sulfonic (acidul J), acidul 1,8-aminonaftol-3,6--disulfonic (acidul H); utilizînd drept diazoderivat p-nitro-anilina şi apoi reducînd selectiv cu sulfură de sodiu gruparea nitro; utilizînd N-acil-p-fenilendiamina ca diazoderivat şi apoi hidrolizînd gruparea acil. Drept componenţi pentru cuplarea pe fibră (developatori) se utilizează de obicei rezorcina, |3-naftolul, fenilmetilpirazo-lona, toluilendiamina, m-fenilendiamina. Deşi acest tratament prezintă unele complicaţii, el se aplică pe o scară mare, din cauza rezistenţelor ameliorate. Aceşti coloranţi sînt cunoscuţi în vopsitorie sub numiri ca: Benzamin, Diazofenil rezistent, Diazo, Diazamin, Diaminogen. e. Diazofare, reacţii de Chim,, Ind. chim.: Reacţiile prin cari se obţin săruri de diazoniu din aminele primare aromatice, prin tratarea lor cu acid azotos în prezenfa unui acid mineral: Ar—NH2 + 0=N—OH + HCI -* [Ar—NEEN]+Cl--|-2 H20. amină sare de diazoniu aromatică Vitesa reacţiei e foarte mare, chiar în soluţii diluate la temperaturi înfre 0 şi 20°. Dacă se întrebuinţează acid clorhidric se produce simultan o a doua reacţie, în care una dinfre moleculele de acid azotos e înlocuită de o moleculă de acid clorhidric. Din această cauză se admite că agenţii de diazofare pr,opriu-zişi sînt tri- Diazotaţi 358 Diblu oxidul de azot, N2O3, sau clorură de nitrozil, NQCl, cari reacţionează cu cationul sării de amoniu a aminei primare: [Ar—NH3]+ + 0=N—O—N=0 -> [Ar—NH2]+ONO +H+ N—O [Ar—NH2] -> [Ar— N=N]-fH20. I N=0 Diazotarea aminelor aromatice se produce cu atît mai uşor, cu cît acestea au un caracter bazic mai pronunţat. în cazul nifroanilinelor, de exemplu, a căror bazicifate e mult redusa datorită prezenţei grupărilor nitrosubstituite în nucleu, e necesar ca diazotarea să se facă în soluţie de acid sulfuric concentrat sau de alţi acizi tari, în care agentul de diazotare e ionul de nitrozil, NO, care ia naştere prin reacţia: hno2+h+ N0+H20. Diazotarea se produce de cele mai multe ori în soluţie apoasă, turnînd, la temperaturi între 0° şi + 5°, peste soluţia apoasă a aminei, în prezenţa unui acid mineral, o soluţie apoasă concentrată de nitrit de sodiu. Se obţine de obicei o soluţie apoasă de sare de diazoniu. Cînd se urmăreşte izolarea unei sări de diazoniu pure (în stare solidă), se disolvă o sare a aminei în acid acetic glacial, se face diazotarea cu nitrit de etil sau de amil (C2H5ONO, C5H11ONO) şi se precipită sarea de diazoniu prin adăugarea de eter etilic. Percloraţii şi perbromurile de diazoniu, [Ar—N=N]+C104, [Ar—N^N]+Br-3, sînt practic insolubile în apă şi pot fi izolate în stare solidă, deci chiar din soluţii apoase. în general, concentraţia sărurilor de diazoniu în soluţiile apoase utilizate industrial variază între 0,2 şi 2 moli. Sărurile de diazoniu sînt, în general, instabile Ia temperaturi peste 20°; de aceea se evită de obicei temperaturi mai înalte, la cari vitesa re.acţiei de descompunere devine apreciabilă. Totuşi, în cazul aminelor mai puţin bazice, se lucrează la temperaturi între 30 şi 60° (aminele mai puţin bazice se descompun cu vitese mai mici, pe măsură ce scade bazicitatea). Sărurile de diazoniu se descompun şi sub influenţa luminii; de aceea aceasta e evitată în instalaţiile industriale. Acidul mineral întrebuinţat la diazotare îndeplineşte mai multe funcţiuni: pune în libertate acidul azotos din nitritul de sodiu, împiedicînd în acelaşi timp ionizarea lui; creează o concentraţie de protoni suficient de mare pentru formarea sării de amoniu şi împiedică hidroliza lor (această concentraţie de protoni împiedică şi reacţia dintre diazoderivat şi amina nediazotată). Acizii organici pot înlocui acizii minerali numai dacă sînt întrebuinţaţi în mare exces (10---20 de moli). Cei mai întrebuinţaţi acizi minerali sînt acizii sulfuric şî ciorhidric. Reacţiile de diazotare au numeroase aplicaţii preparative în Chimia organică. V. şî sub Diazoderivaţi. 1. Diazofafi, sing. diazotat. V. sub Diazoderivaţi. 2. Diazofipfe. Foto., Poligr.: Procedeu de reproducere a desenelor tehnice şi a fotografiilor, bazat pe acţiunea luminii asupra diazoderivaţilor. Dintre radiaţiile luminoase, cel mai puternic acţionează cele cu lungimea de undă de 4000,,,4500 A, adică cele din regiunea violetă şi ultravioletă apropiată de spectrul vizibil. Imagini negative se obţin impresionînd unii anti-diazotaţi sau diazosulfonaţi, cari, sub acţiunea luminii, frec în forme cupla-bile (v. Azoici, coloranţi ~). Imagini pozitive se obţin prin distrugerea diazoderivaţilor pe porţiunile impresionate de lumină. Acest din urmă procedeu e cel mai utilizat. în ambele cazuri, diazoderivaţii se tratează cu componenţi de cuplare, pentru a forma coloranţi azoici cari constituie imaginea. Imaginile pozitive se obţin după următoarele două procedee: Procedeul cu un component, numit şi „Oce", după care stratul sensibilizat e compus numai din diazoderivat şi din ingredientele necesare. După expunerea la lumină, materialul e tratat la întuneric cu o soluţie care conţine componenţi de cuplare, amină sau fenol (developare umedă). Procedeul cu doi componenţi, numit şi „Ozalid", după care stratul sensibilizat conţine atît diazoderivatul, cît şi componenţi de cuplare. După expunerea la lumină, materialul e tratat cu amoniac gazos, care produce mediul favorabil cuplării (developare uscată). Procedeul Ozalid e utilizat mai mult decît primul. Pentru procedeul Ozalid cu doi componenţi se utilizează, în general, diazoderivaţi mai puţin energici decît la celălalt procedeu, pentru a nu exista pericolul cuplării înainte de developare. Impresionarea materialului pentru diazotipie se face Ia lumina zilei sau la lumina lămpilor cu vapori de mercur. în ultimul timp se utilizează o-amino-diazo-derivaţii N-substituiţi, cari pot fi impresionaţi de lumina becului obişnuit. Diazotipia a fost utilizată pentru prima dată la obţinerea de imprimeuri pe bumbac. în prezent, ea e utilizată, în principal, la copierea desenelor tehnice. Materialul folosit cel mai mult e hîrtia (hîrtia de heliograf, Ozalid). în ultimul timp se utilizează filme (Ozafan), foi de policlorură de vinii (Astralon), etc. 3. Dibenzanfronă. Chim., Ind. chim. V. sub Benzantronă. 4. Dibenzil. Chim. V. sub Difeniletani. 5. Dihenzilcefonă. Chim.: C6H5—CH2—CO—CH2—C6H5. Cetonă aromatică, derivînd formal prin substituirea a doi atomi de hidrogen din acetonă cu doi radicali fenil. Dibenzil-cetona e o substanţă cristalină cu p.f. 34--35°, p. f. 330,6°, solubilă în apă şi în alcool, care se descompune fotochimic, dînd naştere la radicali liberi benzii, fenil şi etil. Sin. a, a'-Difenilacetonă. e. DibenziSidenacefonă. Chim.: C6H5—CH=CH—CO—CH=CH—C6H5. ^ Cetonă aromatică rezultată prin condensarea trimoleculară a benzaldehidei cu acetonă. Dibenzilidenaceto'na e o substanţă cristalizată în prisme monoclinice galbene, cu p. t. 112° (cu descompunere), solubilă în acetaţi şi în alcool, greu solubilă în eter. Sin. Dibenzalacetonă, Cinamonă, Distirilcefonă. 7. Dibenzopirancl. Chim.: Combinaţie eterociclică din grupul xantenei, compusă din două nuclee benzenice, condensate cu unul piranolic. Se prezintă în OH cristale aciculare mici, de culoare albă, | cu p.f. 123° (cu descompunere),solubilă CH în alcool, în cloroform şi în acizi concen- r H ^ H traţi, din cari se separă prin diluarea solu- 6 4\ / 6 4 ţiilor cu apă, datorită hidrolizei sărurilorr O Dibenzopiranolul se condensează uşor, cu diverse substanţe, cu eliminare de apă. Astfel, de exemplu cu ureea, dă cantitativ dixantil-ureea, greu solubilă, care poate servi Ia dozarea acesteia. Dibenzopiranolul e folosit la identificarea amidelor, a uretanilor, a sulfenamidelor şi a acizilor barbi-turici substituiţi, după temperaturile de topire ale derivaţilor formaţi, cum şi la determinarea gravimetrică şi volumetrica a ureei. Sin. Xanthidrol. 8. Diblu, pl. dibluri. Tehn., Elf.: Piesă de lemn sau de metal (oţel sau plumb), de formă prismatică sau cilindrică, servind la fixarea, într-o scobitură făcută în zidărie şi în planşee, a brăţărilor, a scoabelor şi a etrierelor folosite pentru susţinerea unei piese de lemn sau de metal, a tuburilor de protecţie ale circuitelor electrice de tensiune joasă, instalate aparent (v. fig. h*"m), etc. Diblurile sînt introduse în perete, fie prin batere directă cu buterola şi cu ciocanul (v. fig. n), fie prin fixare cu ipsos Dîbranhiafe 359 Dicaină sau cu mortar de ciment, tn găurile făcute cu burghiul (în perefi de beton) sau cu dalta şi cu ciocanul (în pereţi de cărămidă). După materia- lul din care se confecţionează şi după formă, se deosebesc: Diblu cu vîrf: Diblu de ofel, cu vîrf conic de pătrundere. Poate fi cu filet inferior, pentru şurubul de fixare a brăţării (v. fig. a, c), sau cu un cap filetat la exterior (v. fig. b). Diblu despicat: Diblu de oţel, de formă cilindrică, despicat parţial în lung după doi diametri perpendiculari. O rondelă tronconi-căf strînsă de un şurub, pătrundeîn despicătură şi în- Din cauza pozijiei grupării OH faţă de N, această combinaţie formează precipitate insolubile cu numeroase metale (Cu, Ca, Mg, Al, Br). Serveşte şî la separarea unor elemente ca, de exemplu, Al-Si, Al-Mg, Fe-AI, etc. Sin. Dibromoxină, Bromoxină. 4. Dibromoga-lic, acid~. Chim., Farm.: OH Dibluri. a, b, c) dibluri de ofel cu vîrf; d) diblu de lemn; e) diblu despicat; /) diblu elicoidal; g) diblu de plumb; h) fixarea tuburilor de profeefie cu brăfări cu diblu de lemn; /) fixarea fuburilor de profeefie cu o brăfară (etrier) cu dibluri cu vîrf; /) fixarea unui tub de profeefie cu o brăfară cu dibiu despicat; k] diblu elicoidal fixat în tavan; /) diblu cg vîrf montat în perete; m) diblu de lemn montaf tn perete; n) montarea unui diblu cu vîrf prin batere cu ciocanul şi cu buterola. depărtează cele patru braţe cari se fixează în perete (v. fig. e). Diblu elicoidal: Diblu de oţel, format dintr-un şurub pe care sînt înfăşurate, în elice, două sîrme suprapuse, una cu înfăşurarea spre dreapta şi cealaltă cu înfăşurarea spre stînga (v. fig. f). Diblu de plumb, de formă cilindrică, despicat parţial în lung după un diametru. La exterior prezintă nervuri circulare, pentru a asigura fixarea în perete. In interior are un goi tronconic penfru şurub (v. fig. g) . Diblu de lemn, de forma unui trunchi de piramidă cu secţiunea pătrată (v. fig. d). Găurile în cari se introduc diblurile trebuie să aibă aproximativ aceeaşi formă. Prinderea se face cu ipsos, iar prinderea brăţării de diblu, cu şuruburi. Sin. Cep. î. Dîbranhiafe, sing. dibranhiat. Paleonf.: Cefalopode cu aparatul respirator format din două branhii, şi cu cochilie internă. Azi sînf foarte numeroase. V. sub Cefalopode. 2. 2,6-Dibromchinonclorimină. Chim.: Chinon-monoimină substituită Ia azot cu clor, iar cu brom, în poziţiile 2,6. _E o puFbere cristalină galbenă, sau în prisme, cu p. t. 83°. în apă, practic, e insolubilă (0,006 g în 100 g apa); e puţin solubilă, la cald, în alcool şi în acid acetic glacial. Reacţionează cu fenolii în mediu alcalin, la rece, şi dă o coloraţie albastră, cu formare de indofenoli; în mediu acid, culoarea albastră trece în roşu. Eîntrebuinţată,în Chimia analitică,la identificarea fenolilor. 3. 5,7-Dîbrom-8-oxîchînoImă. Chim.: Chinolină substituită în poziţia 8 cu un hidroxil şi în poziţiile 5 şi 7 cu brom. Se prezintă sub formă de cristale lucioase de culoare albă-gălbuie deschisă, cu p. t. 196°, cari sublimează. Se disolvă uşor în alcool etilic; e insolubilă în apă caldă şi în acizi minerali diluaţi, în eter, benzen, sulfură de carbon. E un reactiv important, întrebuinţat anorganică. COOH Derivatul dibro-murat al acidulu galic; substanţă incoloră, cristalizată în ace, cu p. t. 150°, foarte solubilă în apă. Acidul dibromogalic e întrebuinţat în terapeutică în tratamentul neurasteniei şi al epilepsiei, ca înlocuitor a bromurilor alcaline. E întrebuinţat, de asemenea, la spălaturi antiseptice. 5. DibromvînHbromamnă. Chim., Tehn. BrCH=CH mii.: \ As-Br. Br- CI I N fî /\ HC CH II II !! O Br H I HC^ NC/ ^CH I II I HC C ,C—Br I OH Chimia analitică BrCH=CH Halogenoarsină olefinică, a cărei moleculă e constituită din doi radicali vinilici monobromuraţi şi un atom de brom legaţi direct de arsen. Dibromvinilbromarsina e o substanţă lichidă, uleioasă, cu p. f. ^ mm 155160°, insolubilă în apă, solubilă în majoritatea solvenţilor organici. Instabilă la conservare, hidrolizează cu apa şi cu soluţiile alcaline. Se caracterizează prin acţiunea fiziopatologică multiplă: vezicantă, sufocantă, toxică şi strănutătoare. Se obţine prin acfiunea acetilenei asupra tribromurii de arşen, în prezenţa triclorurii de aluminiu, o. Dicaină. Farm.: c4h9nh—c: H H c—c C-COO— CH2—CH2N(CH3)2HCI . H H Clorhidratul de butilamino-benzoil-dimetilaminoetanol, obţinut din anestezină, prin alchilare cu bromură de butii (sau cu aldehidă butirică) şi, apoi, prin reducere, urmată de trans-esferificare. Dicaina are o cafenă de doi atomi de carbon, deosebindu-se de novocaină, fiind alchilată (butii) la gruparea NH2 aromatică, iar grupările etil din amina alifatică sînt înlocuite cu grupări metil. Se prezintă sub formă de cristale strălucitoare, inodore, cu gust amar, cari anesteziază puternic şi repede limba. E solubilă în apă (1 : 7), în alcool (1 : 100), în glicerină (1 : 20); e insolubilă în eter şi în benzen; are p. t. 149--1500; soluţia apoasă (1%) are pH 5,8, fiind stabilă la fierbere prelungită. Se întrebuinţează, în Medicină, ca anestezic de suprafaţă, fiind mai activă decît cocaina (de circa cinci ori), însă mai toxică; are o toxicitate mai Dicarboxilci, acizi ~ 360 Dicefone slabă decît a novocainei, dar cu acţiune mai rapidă şi de durată mai lungă (de circa zece ori). Pentru anestezia de infiltraţie se administrează în concentraţia de 1%o» în ser fiziologic, asociată cu adrenalină; de asemenea, 2 ml din soluţie 0,5% fără adrenalină, pentru anestezie lombară, şi 1 —2%, cu adrenalină, pentru anestezia de suprafaţă. Sin. Deci-cain, Pantocaină, Tetracaină. î. Dicarhoxilici, acizi Chim.: Combinaţii chimice cari au în moleculă două grupări carboxil, legate de un rest organic. V. şl sub Carboxilici, acizi 2. Dicelocephalus. Paleont.: Trilobit din grupul Opisto-paria, cu cefalotoracele foarte mare, de aceleaşi dimensiuni cu pigidiul şi prezentînd o glabelă netedă, măciucată, cu două şanţuri transversale, neîntrerupte. Abdomenul are 12 segmente. Pigidiul are doi spini pigidiali scurţi. Dicelocephalus e o formă caracteristică pentru Cambrianul superior din America de Nord. a. Diceras. Paleonf.: Lamelibranhiat pachiodont din grupul Rudiştilor, familia Diceratidae, caracteristic pentru Jurasicul superior şi pentru Cretacic. Cochilia, deformată din cauza fixării, e inechivalvă, fiecare valvă prezentînd un umbone mare, răsucit ca un corn (um~ bone spirogir). Aspectul curios al cochiliei se datoreşte faptului că, în mod excepţional, creşterea are loc în regiunea cardinală şi, mai puţin, în cea paleală. Valva fixată (cea mare) are un dinte cardinal puternic şi două fosete de o parte şi de alta; valva liberă (mai mică) are doi dinţi separaţi prin o fosetă. Pe fiecare valvă, sub umbone, se găsesc un şanţ adînc ligamentar şi două impresiuni musculare, cea posterioară fiind dispusă pe o lamă calcaroasă (lamă mioforă). Specia Diceras arietinum Lam. e cunoscută din formaţiunile jurasice din Munţii Apuseni şi din Cretacicul inferior din Dobrogea, caracterizînd Rauracianul de facies recifal. 4. Dicerebrozide, sing. dicerebrozidă. Chim.: Derivaţi ai lipidelor (lipide conjugate), cari prin hidroliză dau un mol de acid gras (behenic, CH3(CH2)2oCOOH, sau lignoceirc, CH3(CH2)22COOH), un mol de sfingozină şi doi moli de hi-draţi de carbon, înrudiţi cu cerebrozidele şi gangliozidele. Faţă de cerebrozide, dicerebrozidele au un mol de hidrat de carbon în plus, iar faţă de gangliozide au un mol de hidrat de carbon în minus. Structura dicerebrozidelor e probabil similară cerebrozi-delor, al doilea rest de zahăr fiind legai probabil ca hexo-zidă (glicozidă) de primul rest de zahăr caracteristic cere-brozidelor. S-a izolat o dicerebrozidă din splina bovinelor sănătoase, cu raportul acid gras: sfingozină: zahăr de 1:1:2; zahărul identificat în acest caz consistă din glucoză şi galactoză în raportul 2 : 3. Dicerebrozidele sînt insolubile în apă (spre deosebire de gangliozide); formează emulsii cu apa; se disolvă în piridină, dar sînf greu solubile în acid aceiic la temperatura camerei. 5. Dicetena. Chim.: CH2=C—CH2. Dimer al cetenei, care I I o-co are structura unei |3-lactone nesaturate, obţinut prin dimeri-zarea cetenei în soluţie de acetonă. Dicetena e un lichid incolor, lacrimogen, cu p. f. 127°, inmiscibil cu apa. La temperatura obişnuită se polimerizează spontan cu vitesă mică, iar în prezenţa acizilor şi a bazelor, cu vitesă mare, dînd polimeri superiori. Dicetena produce numeroase reacfii de ras arlefinum. adiţie; astfel, prin hidrogenare trece în (3-butirolactonă, iar cu alcoolii frece în esteri ai acidului acetilacetic. De aceea, dicetena e întrebuinţată în industrie ca materie primă la fabricarea esterului acetilacetic şi a derivaţilor lui. e. Dicefone, sing. dicetonă. Chim.: Combinaţii organice aciclice sau ciclice, cari conţin în moleculă două grupări cetonice. După poziţia grupărilor carbonil, dicefonele se pot clasifica în: 1,2-dicetone sau a-dicetone, 1,3-dicetone sau (3-dicetone, 1,4-dicetone sau y-dicetone, etc. O O II II 1, 2-Dicetonele, R—C—C—R', se pot prezanta în două forme tautomere: O O II II R—C—C—CH2- -R' . O OH II I R—C—C=CH—R' . Sînt lichide volatile, galbene, cu miros penetrant ca al chino-nelor. Punctele lor de fierbere cresc cu greutatea moleculară, cu excepţia dicetonelor cu catene ramificate, ale căror puncte de fierbere sînt mai joase. Nu se găsesc în natură în cantităţi apreciabile, dar pot fi preparate prin unul dintre următoarele procedee: — Oxidarea monocetonelor cari conţin cel puţin o grupare metilenică. — Oxidarea a-cetolilor cu iod în mediu alcalin. Procedeul e important pentru prepararea a-dicetonelor eterociclice sau aromatice. — Oxidarea a-diolilor în prezentă de cromit de cupru la 250°. — a-Dicetone se mai obfin, fie prin tratarea a-brom-cetonelor cu sarea de sodiu a acidului azothidric, fie prin încălzirea hidroximinelor cetonelor cu nitrit de isoamil. — a-Dicetoneie ciclice se obfin prin condensarea oxa-latului de etil cu esterul acidului adipic sau glutaric (condensare Dieckmann). în a-dicetone, grupările cetonice sînf foarte reactive. în general, ele dau toate reacfiile monocetonelor, cum şl reacfii caracteristice, determinate de prezenfa şi de pozifia celor două grupări cetonice. Astfel: Oxidarea cu apă oxigenată sau cu peroxid de sodiu conduce la formarea de acizi carboxilici, prin ruperea oxidativă a legăturii dintre cele două grupări carbonil: C2H5—CO—COCH3 -> C2H5— COOH +CH3—COOH . Reacfia e specifică a-dicetonelor şi poate fi folosită uneori la identificarea acestor compuşi. Reacfia cu o-diamine aromatice (caracteristică combinafiilor a-dicarbonilice) conduce la formarea de derivafi ai chinoxa-linei (reacfie calitativă de recunoaştere a o-diaminelor şi a-dicetonelor): H C HC^ C—NH2 0=C—R I II + I HC C—NH2 0=C—R H C N HC* V-R I II I +2H20. HC C C—R Cu amoniac şi cu aldehide, a-dicetonele trec în derivafi ai imidazolului (glioxaline). Cu unii compuşi azotafi, a-dicetonele dau reacfii de condensare. Dicetone 361 Dicetone Cu alcalii diluate, 1, 2-dicetonele alifatice se condensează după schema aldolică-crotonică, dînd compuşi ciclici: OH I 2 CHS—CO—CO—CH3 -> CH3—C—CO—CH3 I ch2—co—co—ch3 CH3—C—CO—CH -> II li HC—CO-C—CH3 2,5-dimetilchinonă Dicetonele aromatice, încălzite cu hidroxid de sodiu diluat, suferă de asemenea o reacţie caracteristică, numită transpoziţie benzilică (v. Benzilică, transpoziţie ~). a-Dicetonele ciclice, prin transpoziţie benzilică, suferă o îngustare a ciclului: H2 h2 C C OH h2c/ xc=o h2c xc^ | | -* | | COOH H2C /C=0 h2c-----ch2 xc h2 Reducerea a-dicetonelor conduce la ceto-alcooli; reducerea mai energică conduce Ia formarea de a-dioli. a-Dicetonele sînt întrebuinţate în sinteza organică, în industria alimentară şi, ca reactivi, în Chimia analitică. Astfel, de exemplu: diacetilul şi alte a-dicetone alifatice îndepărtează mirosurile nedorite din produsele lactate. Unele a-dicetone sînt reactivi analitici specifici, iar altele sînf catalizatori de polimerizare. Diacetilul e un conservant mai bun decît acidul benzoic sau decît benzoatul de sodiu. în tabloul care urmează sînt date principalele a-dicetone, cu caracteristicile lor: Formula şi numirea p.t. °C p. f. °C d4 CH3—CO—CO—CH3 diacetil (2,3-butandionă) —4 OO 00 00 0,980818'5° c H3—C O—C 0—C H2—c h3 acetil pro pionii (2,3-penfandionă) — 108 0,9565150 CH3—CO—CO— (CH2)2—ch3 acetilbutiril (2,3-hexandionă) — 128 0,934190 C H2—C 0 —C 0—c h2—c h2 i i ciclopentan-1,2-dionă 56 *^20 mm CH2—CO— CO— CH (CH§)—CH2 I I 3-metilciclopentan-1,2-dionă 106 CH2—CO— CO— CH2—CH (CHS) I I 4-metilciclopentan-1,2-dionă 987 mm C H2—C 0 —C 0 —C h2—c h2—c h2 1 I ciclohexan-1,2-dionă 104 25 mm CeHs—CO—CO—C6H5 benzii (difenilglioxal) HC CH HC CH II ' II II II 95 246-348 1,23^° HC C— CO—CO-C CH xo ox furii (di-2-furilglioxa!) 165- -166 CeHa—CO — CO—CH3 acetilbenzoil (metilfenilglioxal) 222 1 ,100620° O O II ll 1, 3-Dicefonele, R—C—CH2—C—R', conţin două grupări carbonil separate printr-o grupare metilenică. p-Dicetonele alifatice sînt lichide incolore, stabile, distilabile, cu miros asemănător cu al esterilor. Punctele lor de fierbere cresc cu creşterea lanţului alchil. Cele mai multe |3-dicetone aromatice şi aliciclice sînt solide, însă deseori sînt distilabile. |3-Dicefonele nu se găsesc în natură; ele se obţin sintetic prin unul dintre următoarele procedee: — Condensarea Cleisen a unei cetone cu un ester carbo-xilic, în prezenţa de etoxid de sodiu, amidură de sodiu sau sodiu trifenilmetan: R—COOC2H5 + HCH2— CO— R' -> RC(ONa)=CH—COR' ^ ^ R— CO—CH2—CO—R'. — Condensarea cetonelor cu anhidridele acizilor alifatici, în prezenţă de trifluorură de bor. — Esterii acetilacetoacetici încălziţi cu apă Ia 140-**150o se descompun în bioxid de carbon, alcool şi (3-dicetone. (3-Dicetone se mai pot obţine din cetone a, (3 nesaturate, sau prin descompunerea cu apă a complexului clorură de aluminiu-clorură acidă. (3-Dicetonele, libere sau în soluţie, se prezintă sub forma unui amestec de echilibru al formelor cetonice şi enolice. în faza de vapori se pare că există, în unele cazuri, numai forma enolică. Conţinutul în formă enolică creşte cu greutatea moleculară. Sărurile lor sînt derivate de la forma enolică şi sînt deseori folosite în sinteze, de exemplu la alchilare, acilare. Tabloul cuprinde principalele (3-dicetone cu caracteristicile lor: Formula şi numirea p. t. °C O O Alte caracteristici CH3—CO—CH2—CO—CH3 acetilacetonă (pentan-2,4-dionă) —23 139/46 mm d^5 0,9721 nj 1,4549 ch3 -co-ch2—co—ch2—ch3 propi 0 nil acetonă (hexan-2,4-dionă) - 155- -158 - ch3—co—ch2—co—ch2— ch2— ch8 bufirilacetonă (heptan-2,4-dionă) — 71 •••732o mm — h2 C H2C// ^CrrO I I h2c c—0 xcx h2 ciclohexan-1,3-dionă (dihidro-rezorcină) 104 — Solubilă în apă.în alcooli şl în esteri; insolubilă în eter CH3 c2 ^c^ xc=o ch2 xcx II O (5,5-dimetil ciclohexan-1,3-dionă) dimedonă 147--.148 (cu descompunere) ’— - O II c ch2 I I h2c c=o xcx H2 ciclopentan-1,3-dionă 151 •■•152 - - Dicefopiperazine 362 Dicilină p-Dicetone!e nesimetrice există în două forme monoenolice; de exemplu: OH O O OH I I! II I CH3—C=CH—C—R şi CH3—C—C=CH—R . Caracteristică e reacţia de formare a unor derivafi coloraţi cu metalele grele („derivaţi chelatici")- Aceşti derivaţi sînt folosiţi la izolarea (3-dicetonei în timpul sintezei şi la identificarea ei. Cu reactivii obişnuiţi ai cetonelor, fenilhidrazina, semi-carbazida, hidroxilamina, (3-dicetonele dau derivaţi etero-ciclici. Prin încălzire cu alcalii, (3-dicetonele dau acizi şi cetone. |3-Dicefonele reacţionează cu compuşi diazo aromatici şi dau hidrazone. (3-dicetonele sînt folosite, în Fotografie, ca agenfi de cuplare. O O 1! II 1, 4-Dicetonele, R—C—CH2—CH2—C—R\ confin două grupări carbonil separate prin două grupări metilenice. Sînt substanfe cu miros mult mai slab decît al mono-cetonelor cu aceeaşi structură şi cu acelaşi număr de atomi de carbon. Aceste dicetone pot fi preparate prin unul dintre următoarele procedee: Hidroliza acidă a esteriior a-acillevulinici; hidroliza furanului, procedeu folosit |a prepararea acefonil-acetonei, cu un randament de 88%, din 2,5-dimetil-furan (procedeul nu are aplicabilitate generală, deoarece ceilalfi furani 2,5-disubstituiţi se obţin greu); hidroliza esterului di-acetosuccinic şi a omologilor săi; din acid a-hidroxiisobutiric şi clorură de succinil; dehidrogenarea diolilor 1,4-secundari. 1.4-Dicetonele reacţionează cu reactivii obişnuiţi ai grupării carbonil (dau, de exemplu, difenilhidrazone incolore). Ele nu formează săruri şi, în consecinţă, sînt insolubile în alcalii. Cea mai caracteristică proprietate a 1,4-dicetonelor e uşurinţa cu care formează eterocicli cu cinci atomi, datorită faptului că reacţionează uşor în formă dienolică. 1.4-Dicetonele sînt întrebuinţate în sinteza parfumurilor şi a compuşilor de tip piretriu. Acetonilacetona în amestec cu xilenul e un bun disolvant al acetatului de celuloză; ea e folosită şî ca agent de tanare. 1.5-DicetoneIe se obţin prin condensarea esterului aceto-acetic cu aldehidele, urmată de decarboxilare: Se pot obţine şi prin oxidarea diglicolilor terţiari cu trioxid de crom sau cu permanganat de potasiu. 1. Dicefopiperazine, sing. dicetoplperazină. Chim., Chim. biol.: Anhidridele ciclice ale a-aminoacizilor cu un ciclu de şase afomi, rezultate prin eliminarea intermoleculară a două molecule de apă: H H H R—C—NH HO:—C=0 .un R—C—NH—C=0 ■ 1 1 1 1 +2h2o 0=C—;OH HN-C-R 0=C—NH—C—R ...... I I H H Dicetopiperazinele sînt substanţe cristaline incolore, relativ uşor solubile în apă fierbinte, greu solubile în apă rece, neutre. Ele sînt produşi finali, naturali, rezultaţi prin degradarea proteolitică a proteinelor. Dicetopiperazinele reacţionează caracteristic cu acidul picric în soluţie alcalină, cu care dau, spre deosebire de dipeptide, o coloraţie roşie-brună. Sub acţiunea alea 1 ii lor diluate fa rece, dicetopiperazinele formează uşor dipeptide. La cald, în aceleaşi condiţii, dicetopiperazinele hidrolizează în aminoacizi. Cea mai simplă dintre ele e 2,5-dicetopipe-razina, care e anhidrida glicocolului şi care, prin hidroliza, formează două molecule din această sub- j_j stanţă. Dicetopiperazinele pot fi preparate ^ şî prin hidroliza proteinelor cu acid sul- / \~u furie 2%, în aufoclavă Ia 180° (Zelinski), ^ <2 sau cu acid sulfuric 70% la 45° (Abder- j_j q C=0 halden). Acest fapt dovedeşte că di- 2 V./ cetopiperazinele preexistă în molecula proteică. Prin reducere, dicetopiperazi- ™ nele trec în piperazine. Ele pot suferi 2/5-dicefopiperazInS transformări tautomere, datorite migraţiuni la oxigen a atomilor de hidrogen de la atomii de azot iminici sau de la atomii de carbon metilenici din ciclu. 2. Dichici, pl. dichiciuri. Ind. piei.: Unealtă confecţionată din lemn, cu ajutorul căreia cizmarul execută desene pe talpa sau pe pielea încălţămintei. s, Dician* Chim» V, Cian, NH II 4. Diciandiamidă. Chim.: H2N—C—NH—C=N. Dimer al cianamidei, care se formează din această combinaţie prin topire Ia 43°: NH I H2N—C=N-fH2N—C=N -> H2N—C—NH—C~N. E o substanţă cristalizată în prisme monocl'inice, cu p. t. 207»-208°, cari la distilare se descompun. Diciandiamida e solubilă în apă, în alcool şi în eter. Sin. Cianguanidină. 5. Dicianine, sing. dicianină. Chim., Ind. chim.: Coloranţi trimetinici cu formula generală R=CH—CH=CH—R', în care R şi R' sînt două nuclee eterociclîce, identice sau diferite (chinolină, tiazol, tiazolină, piridină, benzoxazol, benzotiazol, fcenzoselenazol, etc.), unite, spre deosebire de cianine (v.), prin trei atomi de carbon în loc de unu. în acest grup al coloranţilor trimetinici se deosebesc trei tipuri de combinaţii isomere: carbocianinele (iegătura 2-2'), criptocianinele (legătura 4-4') şi dicianinele (legătura 2-4'). Unul dintre atomii de azot e cuaternar. Datorită numărului impar de grupări metinice, caracterul cuaternar poate aparţine oricăreia dintre cele două grupări auxocrome. La formarea coloranţilor trimetinici, un rol foarte important are reactivitatea grupării metil, de exemplu gruparea metil a sărurilor cuaternare ale chinaldinei (2-metil-chinolina), ale lepidinei (4-metilchinolina), ale 2-metiIbenz-tiazoiului, etc. Dicianinele se obţin prin condensarea sărurilor cuaternare ale metileterocidilor respectivi cu ester ortoformic, sau prin condensarea lor cu formaldehidă urmată de oxidare. Ca orice colorant cianinic, dicianinele nu rezistă la lumină şi trebuie preparate şi manipulate Ia lumina roşie. Coloranţii dicianinici şi, în general, toţi coloranţii trimetinici, sînt întrebuinţaţi ca sensibilizatoare pentru plăcile şi fiimele fotografice folosite în domeniul spectrului vizibil; nu pot fi folosiţi însă Ia plăcile cari urmează să fie sensibilizate pentru infraroşu, pentru că exercită o acţiune de desensibilizare. îrw acest scop se folosesc alţi coloranţi cianinici. 0. o-Dicianobenzen, coloranţi de Ind. chim. V. sub Ftalonitril, Ftalocianine. 7. Diciciic. Paleonf.: Calitatea sistemului apical de a fi format din două cicluri de plăci (v. sub Echinoidea) sau a unui caliciu de crinoid de a fi constituit din două cicluri de plăci: bazale şi infrabazale (v. sub Crinoidea). 8. Dicilină. Farm.: Sare a penicilinei cu dibenzil-etilen- diamină. Prezintă avantajul, faţă de penicilină, că poate fi Dick 363 Diclorformoximă administrată per os, fără să fie descompusă de sucul gastric. V. şi sub Penicilină. 1. Dick. Chim., Tehn. mii. V. Etildiclorarsină. 2. Dickinsonif. Mineral.: (H, Na3Mn7)2[P04]12 ■ H20; Mineral transparent, de culoare verde, întîlnit la unele argile. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale cu habitus rom-boedric, dar se prezintă, de obicei, sub formă de agregate foioase, cu clivaj perfect după (001). Are luciu sticlos, iar pe fetele de clivaj, sidefos. Are duritatea 4 şi gr. sp. 3,41. 3. Dickif. Mineral.: Al4[(OH)s | Si4Oiol■ Mineral din grupul caolinitului, de care se deosebeşte prin orientarea pufin schimbată a stratelor exagonale din structura cristalină. întîlnit mai rar în argile refractare dickitul e frecvent în cavităfile geodelor, ca mineral hidrotermal de temperatură joasă, în asociafie cu sulfuri, cu dolomit, fluorură, etc., formînd cruste cristaline. Cristalizează în sistemul monoclinic, întîlnindu-se deseori în cristale mici lamelare, transparente, mai mult sau mai pufin bine dezvoltate, cu diametrul de cîteva zecimi de milimetru. E incolor, iar în mase pulverulente e alb, uneori cu o nuanfă brună-gălbuie sau verzuie. Are luciu sidefos; prezintă clivaj perfect după (001); are duritatea 2,5 şi gr. sp. 2,62. E optic biax, cu indicii de refracfie 7^=1560, nm = 1,562 şi ng= 1,566. Pierde apa de constitufie la 540° şi e refractar pînă la 1785°. 4. Dicloracefonă»1,3. Chim., Tehn. mii.: CICH2-CO-CH2CI Derivat diclorurat al acetonei cu halogenii substituifi în pozifiile 1 şi 3; substanfă toxică din grupul cetonelor alifatice halogenate. Dicloracetona e un lichid insolubil în apă, miscibil cu solvenfi organici (alcool, eter, acetonă, etc.), care se caracterizează prin acfiunea fiziopatologică urticantă şi iritant-lacrimogenă. Dicloracetona se obfine prin clorurarea directă a acetonei. 5. 2,5-Dicloranilină. Ind. chim.: Derivat diclorurat al ani- linei, obfinut prin reducerea diclornitrobenzenului cu fier şi cu acid clorhidric diluat. d Se întrebuinfează ca bază penfru co- I loranfi de gheafă (v. Gheafă, coîoranfi de ^), sub numele de bază de ecarlat HC C—NH2 rezistent GG, ca amină liberă, şi sub nu- I II mele de bază de ecarlat rezistent GGS, ^C centrifugare, p-diclorbenzenul; lichidul-mamă confine cantităţi apreciabile de para-isomer disolvat în o-diclorbenzen. o-DicIorbenzenuI- (1,2-diclorbenzen) e un lichid uleios, incolor; are p.t.-16,7°; p. f. 180°; p. f*18 mm 86°; df =1,3058; I CI sub .formă de sulfat; drept component diazoţabil penfru pigmenji de calitate superioară (de ex. roşu permanent F2R, FRL, FGf etc.) şi pentru unii coloranţi direcfi: verde diamant S6, albastru cloramin 3 G, etc. 6. Diclorbenzeni, sing. diclorbenzen. Chim.: Derivaţi diclorsubstituiţi ai benzenului. Se cunosc trei isomeri: o-diclor-benzenul, m-diclorbenzenul şi p-diclorbenzenul. Industrial, diclorbenzenii se obfin prin clorurarea catalitică a benzenului. Clorurarea în fază lichidă, la 40-80°, se produce în sistem continuu sau discontinuu, în prezenţă de iod, de clorură ferică, clorură de aluminiu, clorură de molibden sau tetraclorură de staniu. (Clorurarea în fază gazoasă la 400° nu e utilizată industrial.) După temperatura de lucru şi după cantitatea de clor introdusă, se obţine un amestec de clorbenzeni cari se separă prin fracţionare. Diclorbenzenul obţinut conţine 30"-35% orto-isomer şi 70-65% para-isomer. Fracţiunea dicior-benzenilor e trecută Ia cristalizare şi apoi se separă, prin , =1,5513; punctul de inflamabilitate ^68°; CI e insolubil în apă; e solubil în benzen, în I alcool, în eter; e antrenabil cu vapori de apă. ^ \ Formează cu p-diclorbenzenul un eutectic HC C—C cu p. t. —23,4°, care conţine 86,7% orto- I ll isomer. Cu m-diclorbenzenul formează un ^ / eutectic cu p.t. —45,9°, care conţine 48,7% C orto-isomer. H o-DiclorbenzenuI se comercializează de obicei sub forma eutecticului care conţine 84% orto-isomer, 15% para-isomer şi 1% triclorbenzen. Numai pentru întrebuinţări speciale, de exemplu la fabricarea de produse intermediare pentru coloranţi, se procedează la purificarea o-diclorbenzenului; această operaţie se efectuează pe o coloană de mare eficacitate şi se obţine o-diclorbenzenul de 98%. p-DicIorbenzenul separat prin centrifugare se topeşte şi se granulează pentru a fi comercializat. Amestecul de o-diclorbenzen (84%) şi p-diclorbenzen se întrebuinţează ca disolvant pentru lacuri şi răşini; el e un bun agent de purificare şi degresare pentru suprafefe metalice, Ia cari e întrebuinfat aproape fără pierderi, datorită punctului de fierbere înalt. în ultimul timp, o-diclorbenzenul pur e întrebuinfat ca agent de transfer de căldură în intervalul de temperaturi 150—260° (pentru a evita coroziunea i se adaugă cantităfi mici dintr-un alcool superior), cum şi la desulfurarea gazelor şi, în cantităfi mici, ca insecticid. o-Diclorbenzenul e periculos numai dacă e inhalat în concentrafii mari. Contactul repetat şi prelungit cu pielea provoacă iritafii ale acesteia. m-Diclorbenzenu! (1,3-diclorbenzen) e un lichid incolor cu p. t. -24,4°; p. f. 172°; d2*= 1,2799; ri^'9 =\,SA51, in-solubil in apă, solubil în alcool şi în eter. rj Formează cu p-diclorbenzenul un eutectic cu j p. t. —29,9°, care confine 88% meta-isomer. q m-Diclorbenzenul poate fi obfinut prin HC^ ^CH clorurarea benzenului, în fază de vapori la || | temperaturi peste 400°, sau din m-clorani- HC C—CI lină prin sinteză Sandmeyer. m-DicIorbenzenuI ^C^ are pufine întrebuinfări. Nitroderivafii m- \-\ diciorbenzenului sînt folosifi la sinteza eterilor amino-rezorcinei şi a altor produşi obfinufi prin înlocuirea atomilor de clor. p-Diclorbenzenul (1,4-diclorbenzen) se prezintă în prisme monoclinice albe, cu miros aromatic plăcut, cu p. t. 53°; p. f. 174°; d5J= 1,248; punctul de inflamabilitate peste 60°; ^ e insolubil în apă, solubil în eter, benzen, cloro- j form, sulfură de carbon; sublimează uşor; e antre- C nabil cu vapori de apă. p-Diclorbenzenul e între- hc/ \h buinfat ca materie prima la obfinerea 2,5-diclor- \\ j 1-nitrobenzenului, intermediar în sinteze de colo- HC CH ranfi, ca agent de combatere a dăunătorilor, ca XC^ insecticid, în instalafii sanitare ca agent de corec- | tare a mirosului, şi, în cantităfi mici, ca adaus CI în agenfii de ungere penfru presiuni înalte. în contact cu pielea, chiar cînd e disolvat, e iritant. Se admite, pentru un timp de expunere zilnică de 8 ore, o concentraţie în atmosferă de 0,40 mg/l. 7. Diclordifenildiclorefan. Ind. chim.: Sin. DDD (v.). 8. Diclordifeniliriclorefan. Ind. chim.: Sin. DDT (v.). 9. Diclorformoximă. Chim., Tehn. mii.: Sin. Fosgenoximă. (v.) 2,6 Diclorindofenolaf de sodiu 364 Dicord 1. 2,6-DicIorindofenoIaf de sodiu. Chim.: Derivat al indo- fenolului diclorurat în poziţia 2,6. E o pulbere verde închisă, uşor solubilă în apă şi în alcool. Soluţia q apoasă, de culoare albastră, prin acidu- u lare devine roşie. C E întrebuinţat ca reactiv la determi- qj________q/ _________£| narea acidului ascorbic (vitamina C) şi ca indicator în reacţiile de oxidoreducere. în prezenţa vitaminei C, 2,6-diclor-dofenolatul de sodiu trece de la coloraţia albastră Ia cea gălbuie deschisă, acidul ascorbic fiind redus în acid de-hidroascorbic. în reacţiile de oxidoreducere, forma redusă a indicatorului e albastră, iar cea oxidată e roşie. 2. Diclomhoflavină. Chim. biol.: Deri- vatul diclorurat al riboflavinei (v. sub Vitamine), care e analogul metabolic al ONa combinaţiei de bază de la care derivă. Se obţine prin înlocuirea cu clor a grupărilor metilice din poziţiile 6 şi 7, ale ribo-flavinei. Exercită acţiunea de încetinire a dezvoltării bacteriilor, cari nu pot sintetiza ribofiavina. E anfivifamina vitaminei B2. Sin. Diclor-flavină. HC CH xc/ II N I /\ HC CH I II HC CH h2c—(choh)3—ch2oh H | C N N Cl-C^ \/ C^ c=o I II I I CI—C C .C NH N \/ 3. Diclorsulfon- h II amide, sing. diclor- O sul fon am idă.Cfiim.: Derivaţi ai sulfonamidelor, dicloruraţi Ia azot, avînd formula generală R—SONCI, în care R e, în general, un radical arilic. Diclorsulfonamidele sînt substanţe cristalizate, solubileîn disol-vanţi organici şi insolubile în apă. Se obţin prin tratarea sulfonamidelor aromatice cu hipoclorit de sodiu sau cu clorură de var: R—S02NH2 + 2 NaOCI R—S02NCI2-f-2Na0H. Diclorsulfonamidele sînt substanţe relativ stabile în comparaţie cu alţi compuşi ai clorului legat ia azot. Diclorsulfonamidele sînt agenţi oxidanţi puternici. în soluţie apoasă sau în prezenţă de solvenţi inerţi (fără adăugare de alcalii sau de acizi), diclorsulfonamidele pun în libertate oxigen. N, N-diclor-p-sulfonamida acidului benzoic e preferată ca agent de oxidare, deoarece suifonamida acestui acid rezultată e uşor de îndepărtat din amestecul de reacţie. Diclorsulfonamidele sînt întrebuinţate la introducerea clorului în nucleul combinaţiilor aromatice, ca de exemplu: NHCOCH3 NHCOCH3 C HC/ XCH II . I HC CH XC^ H CHCI3 rso2nci2 ' C HC'' \h II I HC CH C CI acefanilidă p-cloracetanilidă în prezenţă de peroxizi, clorul din diclorsulfonamide reacţionează ca şi clorul atomic, şi clorurează hidrocarburile aromatice în catena laterală. Diclorsulfonamidele pun în libertate iodul din iodura de potasiu, care astfel poate fi introdus în nucleul aromatic. Se pot iodura în acest mod: anilina, clor-sau nitroanilina, acet-a ni li da, fenolii, naf toi i i, eterii aromatici. Diclorsulfonamidele reacţionează cu combinaţiile cari conţin legături duble olefinice. Reacţia se produce, fie în prezenţă de alcooli (cînd se formează (3-cloreteri), fie în prezenţa acizilor carbonilici (cînd se formează |3-cloresteri). NfN-dicIorbenzensu!fonamida (dicloramina B), N,N"dicIor-p-toluensulfonamida (dicloramina T), disolvate în clorparafine, în ulei de eucalipt clorurat, şi p-NfN-dicIorsulfonamida acidului benzoic (halazona) sînt antispetice puternice. Halazona, sub forma unor tablete cu sodă, e utilizată la sterilizarea apei de băut. Diclorsulfonamidele sînf folosite,în diverse reacţii organice, ca agenţi de oxidare şi clorurare. 4. Diclomnilcianarsină. Chim., Tehn. mii.: CICH=CH CICH—CH As—CN Arsină olefinică, a cărei moleculă e constituită din doi radicali vi ni 1 ici monocloruraţi şi un radical cian, legaţi direct de arsen. Diclorvinilcianarsina e o substanţă toxică, uleioasă, incoloră, insolubilă în apă, care se disolvă în majoritatea disolvanţilor organici. E puţin stabilă la conservare. Cu apa şi cu soluţiile alcaline hidrolizează. Se caracterizează prin acfiune fiziopato-logică multiplă: vezicantă, toxică, sufocantă, strănutătoare. Diclorvinilcianarsina se obfine prin acfiunea cianurilor alcaline asupra diclorvinilclorarsinei: (CICH=CH)2AsCI-f-KCN -> KCI+(CICH==CH)2As—CN . 5. Diclorvinilclorarsină. Chim., Tehn.mil.: Sin. LewisităB(v.). o. Dicobunide. PaleonfGrup de mamifere paridigitate din seria buno-selenodontă. Au apărut în Eocenul inferior, cînd au fost reprezentate în Europa prin genul Protodicobu-nelor, iar în America, prin genul Diacodexis. Au dispărut în Oligocen, fără urmaşi. Sînt cele mai mici şi cele mai vechi Paridigitate. Molarii superiori, buno-selenodonţi, au o formă caracteristică şi prezintă trei tubercule în lobul posterior. Membrele au patru degete, cele laterale fiind mai mici decît cele mediane. Genul tipic al acestui grup e Dicobuna, de talia unui iepure, întîi ni t prima oară în gipsul de Montmartre (Basinul Parisului). 7. Dicodid. V. Dihidrocodeinonă. 8. Dicogamie. Bot.: Proces de maturizare succesivă a stami-nelor şi a stigmatelor, întîlnit la numeroase flori hermafrodite. în acest caz, polenizaţia se face cu polenul provenit de la o floare de pe altă plantă (polenizaţie încrucişată), nefiind posibilă autopolenizaţia deoarece, la deschiderea anterelor, stigmatul nu a ajuns în faza în care poate reţine polenul. Maturizarea mai timpurie a staminelor (protandrie sau proter-andrie) se constată la florile de secară, de porumb, la numeroase umbelifere, etc.; maturizarea pistilului înaintea deschiderii anterelor se constată la florile protogine (proterogine), de exemplu la pătlagină, la măselariţă, etc. 9. Dicord, pl. dicorduri. 1. Telc.: Dispozitiv de conexiune din construcţia schimbătoarelor telefonice manuale cu baterie locală (BL), sau cu baterie centrală (BC) şi a schimbătoarelor telegrafice pentru abonaţi, terminat de ambele părţi cu cîte un cordon cu fişe, care serveşte ia intrarea în legătură cu abonatul chemător şi cu cel chemat, cum şi la asigurarea legăturii între cei doi abonaţi, pe durata convorbirii, prin introducerea fişelor cordoanelor în jackurile corespunzătoare ale schimbătorului. La schimbătoarele BL, cordonul poate avea două conductoare, iar la schimbătoarele BC, două sau trei conductoare. Din ansamblul cordonului fac parte anunciatoarele de fine de convorbire şi cheile de apel, iar la schimbătoarele BC alimentate prin cordon, cari sînt echipate cu cordoane bifilare, se adaugă şi elementele legate de alimentarea instalaţiei cu energie electrică. 10. Dicord. 2. Te/c.: în telegrafie, cordon cu un singur conductor (unifilar), echipat la ambele capete cu cîte o fişă cu Dicotomie 365 Dicumarol contact unic, care serveşte la legături provizorii, la măsurări şi verificări ale schimbătoarelor de linie-baterie cu jackuri, de tip ramă. 1. Dicotomie. Bof.: Proces de ramificare a tulpinilor, în timpul creşterii plantelor, prin bifurcare repetată, care porneşte fie din vîrfurile tulpinilor (ramificare dicotomică tipică), fie de sub vîrfurile lor (ramificare dicotomică falsă). Dicotomia tipică se constată la unele ferige (Lycopodium Selago — brădişor, etc.), iar dicotomia falsă, la guşa-porumbelului (Cucu-balus baccifer), etc. 2. Dicotyledonafae. Paleonf., Bof.: Angiosperme al căror embrion prezintă două cotiledoane. Au frunze cu nervuri ramificate, anastomozate, iar în tulpină şi în rădăcină există formaţiuni secundare libero-lemnoase mai pujin numeroase, aşezate radiar şi pe cercuri. între frunze, cari apar la începutul încolfirii seminţei, se găsesc: muguraşul, tulpinifa şi radicula (de ex.: la fasole, mazăre, etc.). La unele plante, cotiledoa-nele apar la suprafaţă, în timpul încolţirii (epigee), iar la alte plante rămîn în pămînt (hipogee). Frunzele sînt variate, ca formă, avînd nervaţiunea în formă de reţea, mai rar paralelă; stratul pilifer al rădăcinii (cu excepţia nimfaceelor) e de origine epidermică. După unele caractere pe cari le prezintă petalele, Dicotiledonatele se împart în: apefale (fără petale), dialipetale(cu petalele libere) şi gamopefale (cu petalele unite). în stare fosilă, Dicotiledonatele sînt cunoscute suh forma de impresiuni de frunze sau de trunchiui, florile şi fructele conservîndu-se, excepţional, în travertinuri sau în chihlimbar. Primele Dicotiledonate au apărut în Cretacicul inferior, unde sînt reprezentate, în special, prin familiile: Salicaceae- şi Betulaceae, considerate azi grupui cel mai primitiv de Angiosperme. în Cretacicul superior şi în Terţiar, Dicotiledonatele au devenit foarte numeroase şi mult asemănătoare cu cele actuale, în plină dezvoltare. Prezenţa lor în sedimente are importanţă paleogeografică şi în special paleoclimatică; nu au dat fosile caracteristice. împreună cu Gimnospermele au luat parte la formarea diferitelor zăcăminte de cărbuni terţiari din ţara noastră. 3. Dîcroic. Fiz.: Calitatea unei substanţe de a prezenta fenomenul de dicroism (v.). 4. Dicroism. Mineral., Fiz.: Proprietatea substanţelor colorate şi, în special, a mineralelor colorate, cari cristalizează în sistemul trigonal, fetragona! sau exagonal (cristale birefrin-gente), de a prezenta, în cîmpul microscopului, în lumină polarizată, culori diferite după direcţiile de vibraţie ale celor două raze dublu refractate. Această schimba, e a culorii se datoreşte absorpţiei inegale a uneia dint e cele două raze luminoase refractate (raza ordinară şi raza extraordinară) cari traversează secţiunea subţire din materialul cercetat. Direcţiile după cari absorpţia are valori extreme se numesc axe de absorpfie. Substanţele cari prezintă dicroism (dicroice) au două culori distincte, observate în secţiunile de birefringenţă maximă: una corespunzătoare razei ordinare, care apare cînd secţiunea mineralului e orientată astfel, încît planul de vibraţie al razei ordinare să fie paralel cu plănui de vibraţie ai polari-zorului (culoarea de bază), şi alta corespunzătoare razei extraordinare, care apare cînd planul de vibraţie al razei extraordinare e paralel cu planul de vibraţie al polarizorului. Fenomenul de dicroism se întîlneşte la: cordierit, iurmalin, la unele varietăţi de biotit, berii, etc. O lamă de cristal dicroic poate servi la izolarea uneia dintre cele două raze şi la obţinerea unei radiaţii polarizate linear. în practică se foloseşte în acest scop turmalinul şi, mai ales, herapatitul (v. Polaroid). 5. ~ circular. Fiz.: Fenomend absorpţiei inegale, într-o substanţă, a uneja dintre cele două radiaţii polarizate circular în sensuri inverse, în care poate fi considerată descompusă o rază polarizată linear. Prin absorbirea, în mai mare măsură, a uneia dintre cele două componente, radiaţia emergentă dintr-un strat de substanţă care prezintă dicroism circular e o radiaţie polarizată eliptic. Sin. Efect Cotton. e. Dicroscop, pl. dicroscoape: Instrument folosit de bijutieri pentru punerea în evidenţă a dicroismului mineralelor. E alcătuit dintr-un romboedru de calcit, montat într-un tub metalic, avînd la un capăt o deschidere pătrată, iar la celălalt, o lupă. Cristalul de calcit dedublează fasciculul luminos, şi deci imaginea deschiderii. Examinînd un mineral dicroic, cele două imagini apar colorate diferit. 7. Dictafon, pl. dictafoane. Elf.: Aparat folosit pentru înregistrarea vorbirii, cu scopul de a dactilografia ulterior textul. După înregistrare, dictafonul poate să redea înregistrarea în fracţiuni, pentru a fi dactilografiată cu vitesa de dictare obişnuită. Dictafonul e un magnetofon (v.) cu înregistrarea pe sîrmă, pe bandă sau pe disc, cu vitesă mică de derulare (banda de frecvenţe necesară pentru transmisiunea vorbirii fiind redusă). El e echipat uneori cu un indicator al lungimii benzii derulate, astfel încît să poată fi oprit la un anumit pasaj al textului şi permite de obicei efectuarea comenzilor cu piciorul, pentru ca persoana care îl utilizează să aibă mîinile libere. 8. Dîcfyocha. Paleonf.: Silicoflagelat actual şi fosil, cu capsula silicioasă formată dintr-un inel bazai cu ţepi, din care se ridică o reţea piramidală cu ochiuri numite ferestre baza/e, de diferite forme. Lipseşte inelul apicai. E cunoscut, ca fosil, în diferite sedimente marine planctonice cu diato-mee şi radiolari. V. ş\ sub SiIicoflagelate. 9. Dicfyonema. Paleonf.: Graptolit dendroid fixat printr-un funicui. Colonia are aspectul unei reţele formate din ramuri bifurcate de mai multe ori şi unite prin ramificaţii transversale. De-a lungul ramurilor sînt dispuse trei feluri de loje: autofeci (loje mai mari, constituind elementul principal al coloniei), bifeci (mai mici) şi stoloteci, cari conţin indivizi cari, prin înmugurire (reproducere asexuată), formează colonia. Genul Dictyonema e cunoscut în formaţiunile paleozoice, din Silurianul inferior pînă în Carboniferul inferior. în ţara noastră a fost identificat în Silurianul din Dobrogea. 10. Dictyopteris. Paleonf.: Plantă din clasa Pteridospermae, familia Meduioseae, cu frunzele mari, bogate. Pinulele, ovale şi cu baza cordată ca cele de Neuropteris, au o nervaţiune reticulată. Sînt foarte bine cunoscute seminţele de tipul Tri-gonocarpus şi inflorescenţele mascule. Dictyopteris a fost găsită în formaţiunile de vîrstă carboniferă din Banat. Sin. Linopteris. 11. Dicfyozamifes. Paleonf.: Plantă din clasa Cycadale, caracterizată prin foliole cu o nervaţiune reticulată. E cunoscută din Triasic pînă în Cretacic. Specia. Dictyozamites bechei Brgt., caracteristică pentru Jurasicul inferior, identificată în ţara noastră în formaţiunea de la Schela (Gorj), a permis stabilirea vîrstei Iiasice a acestei formaţiuni. 12. Dicumarol. Chim., Farm.: H OH OH I H -ch2—c^ xc/ \h I HC C 0=0 0=C C CH \/ xoy \/ xc^ H ‘ H Derivat al cumarinei, 3,3’-metilen-bis-(4-hidroxicumarina), care se găseşte, de obicei, în plantele de nutreţ (în principal în Dicynodon 366 Diedru, anfenă ^ sulfină, Melilotus alba), unde se formează din cumarină, sub acfiunea unei ciuperci parazite. Dicumarolul se obfine sinfetic din 4-hidroxicumarină, prin condensare cu formaldehidă în acid acetic. 4-Hidroxicumarina se obfine din salicilat de metil care, după acetilare cu anhidridă acetică, se ciclizează prin tratare cu sodiu metalic, în mediu inert; se obfine, de asemenea, din esterul difenilic al acidului malonic, care se ciclizează în prezenfa clorurii de aluminiu. Dicumarolul e unul dintre cei mai întrebuinfafi agenfi anticoagulanfi de sinteză, datorită calităfii de a împiedica sinteza protrombinei în ficat; are deci o acfiune antivitaminică. El măreşte timpul de coagulare, timpul de retracfiune a cheagului sangvin şi vitesa de sedimentare a eritrocitelor, fără a influenfa timpul de sîngerare. împiedică tromboza vasculară şi, în doze suficiente, reduce fibrinogenul sangvin, provocînd hemoragii, cari se combat prin transfuziuni de sînge şi administrarea de vitamină K. Se întrebuinfează, în Medicină, în doze de 50—300 mg pe zi, ca medicament anticoaguiant în tromboze, în flebite şi în toate cazurile în cari se urmăreşte o prelungire a timpului de coagulare a sîngelui, pentru a evita formarea cheagurilor. Sin. Dicumarin, Dicuman, Acavyl. 1. Dicynodon. Pa/eonf.fReptilă terestră din ordinul Thero-morphae, subordinul Anomodontae, caracterizată prin denti-fia redusă, reprezentată numai prin doi canini puternici. Structura craniului şi a centurilor membrelor anterioare şi posterioare e de tip ma-malian. E cunoscută din formafiunile de Karroo, de vîrstă permiană, din A-frica de Sud. 2. Didacna. Paleonf.: Lamelibranhiat integripaliat eferodont, de tip lucinoid, familia Limnocardiaceae. Cochilia e oval alungită, cu un umbone bine dezvoltat, proeminent, din care pleacă 30—35 de coaste radiarefine. Valva dreaptă are doi dinfi cardinali, dinfre cari cel posterior mai puternic, iar valva stîngă are un singur dinte cardina dezvoltafi. Specia Didacna subcarinafa Desh. a fost identificata în Ponfianul şi în Dacianul inferior de la exteriorul Carpafilor (Matifa-Prahova). Sin. Pon-talmyra, Monodacna. s. Didelphys. Paleonf.: Mamifer din Ordinul Marsu-pialia, reprezentantul primitiv al grupului şi, totodată, unul dintre ultimele mamifere cari au mai trăit pe confinenful european pînă în Acvitanian. O specie de Didelphys, apropiată de Sariga actuală, a fost descoperită de Cuvier în gipsurile din Montmartre, şi l-a condus la aplicarea principiului, formulat de el, al corelajiei dintre organe. Sin. Peratherium. Craniu de Dicynodon kolbei (vedere laterală). po) posforbifai; m) maxilar; s) squamosum. din Didacna subcarinafa. puternic. Dinfii laterali sînt slab Craniul actualului Didelphys (Opposum). a) apofiza angulară caracteristică a maxilarului inferior îndoită înăuntru. 4. Didepside, sing. didepsidă. V. sub Depside. 5. Diderichif. Mineral.: Mineral de uraniu (probabil un carbonat hidratat de uraniu") cristalizat în sistemul rombic şi formînd agregate fibroase compacte şi cruste. Are culoare verde-gălbuie, e optic biax şi e solubil în acid clorhidric, cu degajare de acid carbonic. 6. Didim. Chim.: Amestec de praseodim şi neodim, sub formă metalică sau sub formă de combinafii (oxid de didim, azotat de didim), 7. Didinam. Bot.: Tip de androceu (partea masculă a florii) cu patru stamine libere, dinfre cari două cu filamente mai lungi şi două cu filamente mai scurte (de ex. la numeroase plante din familia Labiafelor). 8. Diedru, pl. diedre. 1. Geom.: în Geometria descriptivă, oricare dinfre ceie patru diedre (v. Diedru 2) drepte, în cari e împărfit spafiul de cele două plane convenfionale de proiecfie (planul orizontal şi planul vertical). Fafă de observatorul ipotetic sifuat la infinit deasupra planului orizontal şi în fafa celui vertical, în Geometria descriptivă diedrele se numerotează de ia I—IV, diedrul I fiind cuprins între semi-planul orizontal anterior şi semiplanul vertical superior: diedrul II, înfre semiplanul verfical superior şi semiplanul orizontal posterior; diedrul III, între semiplanul orizontal posterior şi semiplanul verfical inferior; diedrul IV, între semiplanul vertical inferior şi semiplanul orizontal anterior. Potrivit convenfiei adoptate penfru obfinerea epurei, de a se rabate, în jurul dreptei lor de intersecfiune, unul dinfre plane, în ansamblul lui, pînă ia suprapunerea peste celălalt, pentru fiecare diedru se obfine o epură caracteristică (v. Epură), 9. Diedru. 2. Geom.: Figura formată din două semiplane, a căror dreaptă de intersecfiune se numeşte muchia diedrului, semiplanele fiind numite fefele lui. Unghiul plan al unui diedru e unghiul dreptelor obfinute tăind diedrul cu un plan perpendicular pe muchie. Două plane perpendiculare formează un diedru drept. 10. Diedru. 3. Nav.: Unghiul diedru format între jumătafile babord şi tribord ale fundului, în regiunea cenfrală a navei. Sin. Diedrul fundului. 11. Diedru, ampenaj în Av.: Ampenaj orizontal care are un diedru în V pronunfat, de 20*-*40°. Ampenajul în diedru, la care e posibilă bracarea diferenfială a părfilor mobile, are şl rolul de ampenaj vertical, care e astfel eliminat. Sin. Ampenaj în formă de V. 12. Diedru, anfenă Telc.: Antenă de unde metrice sau decimefrice, constituită dintr-un element radiant şi un reflector format din două fefe plane dreptunghiulare, simetrice fafă de un plan care confine elementul radiant (de obicei dipol în X/2) şi direcfia de radiafie principală (v. fig. /). în primă aproximafie, cele două fefe se comportă ca nişte reflectoare plane înclinate, cari pot fi înlocuite cu o serie de imagini ale dipolului (v. fig. II); dacă unghiul diedru e 360°: n, sistemul echivalează cu n surse dispuse pe un cerc, iar caracteristica de radiafie în interiorul diedrului e aproximativ aceea a unui astfel de sistem. Cîştigul real (v. fig. III) e mai mic decît cel teoretic, din cauză că fefele reflectorului nu sînt infinite; cînd distanfa S dintre dipol şi 1. Antenă diedru. Diedru, aripă în ~ 367 Dielecfric muchiadiedrului creşte, cîştigul scade, deoarece ornai mică parte din energie se reflectă, iar cînd distanta S devine foarte mică, pierderile ohmice în reflector cresc, ceea ce produce o nouă scădere a cîştigului. Rezistenfă de radiafie a antenei cu reflector diedru creşte odată cu distanfa S şi cu unghiul 2 a. Fefele diedrului se exe- dB1H 12 10 2a*W II. Reflector dredru. 1) Imagine; 2) dipol activ. Unghiul de diedru al aripii. (/! 0,2 0,3 Oi U,5 b/A Ui. Sporul de cîştig introdus de reflectorul diedru. cută, de obicei, din vergele metalice paralele cu muchia, distanţate între ele cu cel mult 0,1 X. Muchia diedrului are aproxi-X mativ lungimea -+S, iar lăfimea unei fefe e de ordinul 3 5. Sin. Antenă cu reflector diedru. 1. Diedru, aripă sn Av.: Aripă de avion în formă de V vertical. V. sub Diedrul aripii. 2. Diedru longitudinal. Av. V. Unghi de calaj al ampe-najului orizontal. 3. Diedru transversal. Av.: Sin. Diedrul aripii (v.). 4. Diedrul aripii. Av..* Unghiul 6 format de planul coardelor jumătăţii de aripă a unui avion, fafă de un plan orizontal, cînd planul de simetrie al avionului e vertical şi axul fuzelajului acestuia e orizontal (v. fig. /). Diedrul aripii, numit şi unghi de diedru al aripii, are un efect stabilizator în cazul unei perturbaţii laterale a avionului (de ex. derivă, rotaţie de ruliu sau giraţie), în special asupra stabilităţii de drum a avionului. La aripa în formă de V cu vîrfurile în sus, unghiul de diedru se consideră pozitiv, iar în cazul invers, negativ. Diedrul pozitiv (8 = 3-"7°) se foloseşte la avioanele clasice, pentru a micşora pericolul atingerii pămîntului cu vîrful aripii la ateri-sare şi în special pentru a îmbunătăţi stabilitatea laterală a avionyJui; diedrul negativ se întîlneşte la unele avioane de mare Vitesă, cu aripa în săgeată. Efectul stabilizator al diedrului depinde de felul per-turbaţiei, fiind mai pronunţat în căzu’ dinamice de pe aripă, care la fiecare jumătate de aripa se manifestă prin forţa portantă o S dC iP=TTl'V8si"' şi forţa de rezistenţă la înaintare o S dC 1 AR=fy^.2Cllr5sinj-, unde q e densitatea aerului, S şi X sînt suprafaţa şi alungirea aripii, V e vitesa de zbor, Cz e coeficientul unitar de por-tanţă al aripii şi i e incidenţa aripii. Cuplul format de forţele AR tinde să readucă aripa în poziţia iniţială, iar forţele &P dau un cuplu de ruliu, care de asemenea tinde să anihileze efectul derivei. Fenomene asemănătoare se produc şi în cazul perturbaţiilor cari au ca efect o mişcare de girafie a avionului. Pentru calculul diedrului se poate folosi relaţia 2 20 000 Sa h4 5w=^T7TT cu notaţiile a — CJi şi dv — * în care 6 (în grade) e unghiul de diedru, S şi l sînt suprafaţa şi anvergura aripii, Sa e suprafaţa efectivă a ampenajului, ha e distanfa de la ampenaj la centrul de greutate, Cz şi Cz sînt coeficienfii de portanfă ai aripii şi ampenajului, i şi ia sînt incidenfele aripii şi ampenajului, iar Kxg e coeficientul de stabilitate derapaj-ruliu (40< Kxt< 80). Sin. Unghi de ruliu transversal. s. Diedrul fundului. Nav. V. Diedru 3. 6. Dielcometru, pl. dielcometre. Elf.: Aparat pentru determinarea permitivităţii (constantei dielectrice). H CI H/(T\H/Cr\ C C CCI \J ch2 cci2 H HXC CI CCI / II. Forţele suplementare cari apar pe o aripă în diedru datorită derivei. derivei sau al unei mişcări de ruliu, decît în cazul unei mişcări de giraţie. Dacă din cauza unei perturbaţii oarecari apare o derivă j (v. fig. II), se produce o disimetrie a forţelor aero- 7. Dieldrin. Ind. chim.: Nume convenţional pentru 1, 2,3, 4, 10, 10-hexa-clor-6, 7-epoxi-1, 4, 4a, 5, 6, 7, 8, 8a~ octahidro-1, 4, 5, 8-dimetanonaftaien (epoxiderivatul aldrinului), compus Ov cristalin incolor, insolubil în apă, utilizat ca insecticid. 8. Dielecfric, pl. dielectrici. Fiz., Elf.: Material izolant, susceptibil de a se polariza electric temporar. Materialele dielectrice sînt utilizate în primul rînd pentru a constitui izolantul dintre armaturile condensatoarelor electrice (v.). Proprietăţile lor principale — subordonate acestei utilizări — sînt următoarele: polarizabilitatea electrică temporară cît mai mare; conductibilitatea electrică cît mai mică; rezistenţa la străpungere cît mai mare; pierderile dielectrice de putere cît mai mici; dependenţa acestor proprietăţi de diferiţi factori: intensitatea cîmpului electric, temperatură, presiune sau densitate, umiditate, frecvenţă, etc. în cazuri speciale interesează şî polarizarea permanentă a dielecfricilor, rezistenţa lor mecanică, proprietăţile lor magnetice/ etc. Polar izabilifatea electrică t e m p o r a r ă a dielecfricilor se caracterizează prin permitivitatea lor relativă (constanta dielectrică) s^s/eq — D/sqE egală cu cîtul dintre inducţia electrică D şi intensitatea corespunzătoare E a cîmpului electric, multiplicată cu constanta universală £q (permitivi-tatea vidului), respectiv prin susceptivitatea lor electrică %£=(ef — 1 )/>i = P/eQE (unde x e factorul de raţionalizare egal cu 1 sau cu 4jr, după cum unităţile sînt raţionalizate sau ne-raţionafizate, iar P e polarizaţia electrică; v. şî Polarizaţie electrică). Dielecfric 368 Dielecfric Această polarizabilitate se datoreşte posibilităţilor limitate de deplasare a electronilor şi ionilor sub acfiunea unui cîmp exterior. Permitivitatea relativă e mare (2 ••■10 şi, excepţional, pînă la 80) la dielectricii polari (formafi din molecule avînd un moment electric permanent), la cari susceptivitafea variază în sens invers cu temperatura (polarizafie paraelectrică); ea e mică, foarte pufin supraunitară, la dielectricii nepolari, şi practic independentă de temperatură (polarizafie diaelectrică). Această distincfie e însă valabilă numai la lichide, deoarece la gaze concentrafia moleculelor e prea mică, iar la solide deplasările (rotafiile) lor sînt împiedicate de mediu, astfel încît eventualul caracter polar al substanfei iese prea pufin în evidentă. Reprezentanfii tipici ai celor două clase de dielec-trici sînt: apa, glicerina, alcoolul etilic, pentru dielectricii polari; benzenul, sulfura de carbon, petrolul, pentru dielectricii nepolari. Datorită structurii lor interne, cîţiva dielectrici cristalini, numifi materiale feroelecfrice (v.) sau seignettoelectrice (sarea lui Seignette, NaK(CH4C>6)*4 HsO; fitanatuI de bariu, BaTiOs, etc.), au permitivităfi relative excepfional de mari, de ordinul 103-104, cum şi alte proprietăfi analoge cu feromagnetismul (isterezis electric, o anumită dependenfă de temperatură şi existenfa unor temperaturi Curie, divizare în domenii). Dielectricii neomogeni (de ex. cei stratificafi, cum e cartonul, etc.) prezintă, la aplicarea unei tensiuni continue, fenomene de conducfie elecfrică limitată, care complică regimul transitoriu al procesului de polarizare respectiv (v. sub Polarizafie electrică). în cîmpuri variabile în timp, majoritatea dielectricilor prezintă o anumită întîrziere a polarizării fafă de cîmp, foarte mică, de altfel, şi dependentă de vitesa de variafie în timp a stărilor, respectiv de frecvenfă, numită viscozitate electrică (v.) (cu o terminologie mai veche, dielectricii reali, cari prezintă această proprietate, erau numifi „anormali"). Ea se manifesfă în regim alternativ printr-o defazare în urmă a inducţiei D fafă de cîmpul E. Permitivitatea echivalentă corespunzătoare, definită de cîtul prin E al componentei lui D în fază cu E, depinde de frecvenfă şi — în domeniul radiofrecvenfelor — scade la creşterea frecvenfei. în general, dependenfa permifivităfii de frecvenfă determină dependenfa indicelui de refracfie de frecvenfă, adică dispersiunea (v.), Conductivitatea electrică a dielectricilor e foarte mică şi se caracterizează prin mărimea reciprocă a rezisti-vităţii lor: q = E/J(unde J e densitatea curentului de conducfie) care, în condifii uzuale de cîmp, temperatură, presiune, puritate chimică, etc., e mai mare decît circa 108 Om = 1010Q cm = = 102Qmm2/m. Această conductivitate se datoreşte dirijării mişcării termice dezordonate a purtătorilor de sarcină de către cîmpul aplicat (v. sub Conductivităţii, teoria ~ electrice). Spre deosebire, însă, de corpurile conductoare, concentraţia acestor purtători e foarte sensibilă la variafiile temperaturii şi ale cîmpului, crescînd odată cu aceste mărimi. De aceea legea lui Ohm nu e satisfăcută decît la cîmpuri slabe, la cîmpuri puternice curentul avînd valori cari cresc mult mai repede decît linear, ajungîndu-se pînă la urmă la străpungerea di-electricului şi, eventual (în cazul solidelor), la distrugerea lui. în gaze, purtătorii sînf de natură ionică, respectiv electronică, după cum presiunea e mai înaltă, respectiv mai joasă; ei sînt produşi în mod predominant de agenfi ionizanţi exteriori (iradiere, efect termoelectric, efect fotoelectric) la cîmpuri slabe, adică în regimul descărcării neautonome sau înfrefinute, respectiv de agenfi ionizanfi interiori (ciocniri înfre particulele de gaz) la cîmpuri puternice, adică în ^ regimul descărcării autonome (v. sub Descărcare electrică), în dielectrici solizi, curentul e ionic la cîmpuri slabe şi electronic la cîmpuri puternice (>103 V/cm), iar străpungerea se produce la aproximativ 106V/cm. Impurificarea dielectricilor produce o creştere apreciabilă a conductivităţi chiar la cîm- se cu puri şi temperaturi mici, schimbîndu-i totodată caracterul din ionic în electronic; astfel de materiale intră în categoria semiconductorilor (v.) şi corespund unei situafii intermediare între dielectricii propriu-zişi şi conductori. în lichidele ne-elecfrolitice, purtătorii de sarcină sînt de natură ionică şi provin tot din impurităfi. Rezistenfa ohmică a unei plăci de material dielecfric se determină prin cîtul dinfre tensiunea aplicafă şi curentul stabilit după un anumit interval de fimp (de ex. 1 minut) suficient pentru disparifia proceselor transiforii inifiale. La dielectrici solizi se deosebeşte şî o conductibilitate de suprafafă, datorită unui strat chiar foarte subfire de apă (umezeală). Conductivitatea superficială depinde deci de umiditatea relativă a mediului ambiant (v. şl Izolant electric). Rezistenfa- la străpungere a dielecfricilor caracterizează prin rigiditatea lor dielectrică Ec, egală valoarea limită a intensităfii cîmpului electric la care se produce străpungerea, măsurată de obicei în kV/cm sau în kV/mm, şi avînd ordinul de mărime de zeci de kV/cm. Ea depinde de umiditate şi de temperatură (a căror creştere reduce valoarea rigidităfii dielectrice), de frecvenfă, de forma electrozilor şi de distanfa dintre ei, etc. (v. şî Străpungere, Rigiditate dielectrică, Izolator electric, Condensator electric). Pierderile de putere în dielecfric se caracterizează prin unghiul de pierderi 6, egal cu complementul unghiului de defazaj dintre intensitatea cîmpului electric E şi densitatea Jt a curentului electric total (de con-ducţie şi de deplasare, v. fig.) şi se datoresc atîf curentului de conduc-ţie rezidual, corespunzător rezistivitătii finite a dielectricului (pierderi Joule), cît şi viscozităfii electrice. în apiicafii se utilizează mult şl tangenta acestui unghi, tg 8, egală cu raportul dintre puterea activă şi puterea reactivă absorbită de dielecfric. Deoarece 1, practic fgS^5. în cazuri speciale, pierderile dielectrice sînt utilizate pentru încălzirea dielec-fricului (v. şî Pierderi dielecfric).— Din punctul de vedere magnetic, majoritatea dielectricilor sînt Relaţiile de fază dinfre mărimile elecfrice de stare locală a unui dielecfric în regim sinusoidal (s-au folosif nofatiile corespunzătoare reprezentării în complex, nesimplificată, a mărimilor sinusoidale), o o E intensitatea cîmpului; D inducfia electrica densitatea curentului de conducfie; că; J O 1 dD j — -— densitatea x dt curentului de deplasare; if densifafea curentului tofal; 5j unghi de pierderi prin viscozitate electrică; 62 unghi de pierderi prin conducjle; 5 unghi de pierderi (fofal). corpuri diamagnetice. înrudite cu dielectricii, dar aparfinînd mai curînd clasei semiconductorilor prin rezisfivitafea lor, cuprinsă înfre 1 şi 104Qcm, sînt ferite (oxizi metalici dubli de fipul MnO ■ Fe203, NiO • Fe203, Zn0-Fe203, etc.), cari au o permeabilitate de ordinul întîlnit la substanfele feromagnetice. Dielectricii amorfi sînt isotropi prin contrast cu dielectricii cristalini, cari prezintă proprietăţi anisofrope într-un grad mai mare sau mai mic, după sistemul în care cristalizează. La scara atomică, însă, analiza de difracfie cu raze X pune în evidenfă, în lichide ca şi în solide amorfe, existenfa unei ordini locale, adică a unor fragmente de refea confinînd cîfiva atomi. Această ordine devine generală în cristale, în cari agitaţia termică se reduce la Dielecfric, amplificator 369 Dielecfric artificial vibrafiile dezordonate ale atomilor în jurul poziţiilor lor de echilibru (nodurile refelei) şi la mişcarea electronilor. Dielectricii cristalini prezintă, în anumite condifii, polarizafie electrică permanentă determinată de starea lor de deformafie (v. Piezoelectricitate) sau de temperatură (v. Piro-electricitate). Există şi dielectrici amorfi, cari prezintă polarizafie electrică permanentă, fără a fi deformafi sau încălzifi şi cari — prin analogie cu magnefii — se numesc efecfrefi (v.), Polarizafie electrică permanentă prezintă şî materialele fero-electrice (v.), datorită fenomenului de isterezis electric. — Principalele tipuri de materiale dielectrice utilizate în tehnică pentru condensatoare (v.) sînt următoarele: Materialele dielectrice gazoase, cari au 8y~1 (abia la presiuni de 20 at azotul atinge sr = 1,01), tg 5 de circa 10~6 la tensiuni inferioare celor cari provoacă efectul corona (v.). Rigiditatea dielectrică la presiunea atmosferică e, pentru aer, de 33 l) □ obţinerii unei radiaţii longitudinale. Cîştigul unei astfel de antene de lungime L, în direcţia axei, e £ II. Antenă dielectrică cu unde progresive. G = - Unde T] e ran- fj ghid de alimentare; 2) segment de ghid cu capătul deschis; 3) dielecfric. damentul antenei. Randamentul e bun (0,8—1), dacă dielectricul are permitivitate mare şi pierderi mici; pierderile sînf proporţionale cu lungimea tijei şi dispar practic dacă d<0,4X. Antena e de bandă largă, banda fiind limitată la frecvenfe înalte de pierderile în dielecfric şi de apa-rifia modurilor de ordin superior, iar la frecvenfe joase, de scăderea cîştigului. Se realizează cîştigurî curente de 15--18 dB; IV. Creşterea permifivitătii dielectrice realizată în dielectricul artificial din benzi. V. Pierderi în dielecfric, şi î. Dielecfric, pierderi în Dielecfric. 2. Dielecfrică, antenă Te/c.: Anfenă folosită în unde decimetrice şi centimefrice şi formată dintr-un ghid de unde deschis, prelungit cu o tijă confecfionafă dintr-un material dielecfric, avînd de obicei forma unui cilindru sau a unui trunchi de con. Prin adăugarea tijei dielectrice Ia capătul deschis al ghidului de unde (v.) se obfine, în anumite condifii, o radiaţie dirijată, datorită particularifăfilor propagării undelor electromagnetice în lungul corpurilor dielectrice de formă cilindrică. Se utilizează, de obicei, modurile de propagare TEn şi TMn simultan; modurile simetrice TEio Ş» TMiq se elimină prin felul excitării, iar modurile superioare, prin alegerea diametrului ghidului şi al tijei mai mici decît valoarea critică a primului mod superior: d< ^ III. Antenă multiplă dielecfrică (porţiune). 1) ghid de alimentare; 2) şuruburi pentru reglarea adaptării; 3) dielecfric 4) garnituri. cîştiguri mai mari se obfin cu sisteme formate din cîteva zeci de antene dielectrice (v. fig. III). — Se construiesc şî antene din dielecfric artificial (v.)f cu radiafie longitudinală, cum e antena-figară (v. fig. /V). Aceasta IV. Antenă-tigară formată din două secfiuni. consistă dinfr-o tijă metalică cu diametrul 5, pe care sînt fixate discuri circulare cu diametrul D, dispuse la distanfa l unele de altele. în lungul unui astfel de sisfem se propagă unde de suprafafă cu o vitesă de propagare mai mică decît în spaţiu! Dielecîrîcă, conSfanfa ^ 371 Diencelonâ liber, ca şi în cazul tijei dielectrice. Pentru a obfine o radiaţie longitudinală, în mod analog subtierii treptate a tijei dielectrice la antena dielectrică cu unde progresive, mărimile / sau D sînf modificate uniform în lungul tijei. Se pot pune cap la cap mai multe astfel de secţiuni; în fig. IV e reprezentată o antenă-tigară cu două secfiuni. Antena-ţigară are L un cîştig aproximativ G=10- ; pentru a obţine un cîştig maxim se ia l , se variază D de la 8 + 0,13 X Ia 8 + 0,3 X şi nu se depăşeşte lungimea totală L=20 LEo antenă de bandă medie, care se foloseşte de obicei în unde decimetrice. î. Dielectrică, constantă ~ : Sin. Permitivitate relativă (v. sub Permitivitate). 2. Dielectrică,constantă ~ absolută: Sin. Permitivitate(v.). s. Dielectrică, rigiditate V. Rigiditate dielectrică, şi Dielecfric. 4. Diels-Âider, condensare V. Dien, sinteze 5. Dien. Ind. fexf.: Fibră textilă care se obţine pe cale âhimică din polimeri poliamidici şi care are aproximativ aceleaşi caracteristici şi întrebuinţări ca fibra ducilo (v.). 6. Dien, indice ~ . Chim., Ind. alim.: Raportul dintre greutatea anhidridei maleice (care adiţionează în condiţii standard la sistemul de duble legături conjugate dintr-o grăsime), convertită prin calcul în iod adiţionabil, şi greutatea grăsimii sau a acizilor graşi analizaţi. Indicele dien e o măsură a gradului de conjugare a dublelor legături din grăsimi şi din acizii graşi nesaturaţi. 7. Dien, sinteze Chim.: Sinteze bazate pe faptul că acele combinaţii cari conţin duble legături olefinice conjugate (diene) pot adiţiona în poziţiile 1,4 combinaţii conţinînd o dubla legătură reactivă (numite filodiene). Un exemplu clasic e reacţia dintre butadienă şi anhidridă maleică (o tilo-dienă foarte reactiva), care conduce la formarea acidului tetrahidroftalic: HC ,CH2 HC—CO + HC HC—CO' \h2 \ / H2 c hc/ xch—co, p I ■ ll I / HC CH—CO H2 o timp de 10—30 de ore în solvenţi aromatici (xileni sau omo- Reacţiile de sinteză dien sînt reversibile şi, din această cauză, sînt utilizate uneori Ia purificarea hidrocarburilor aromatice polinucleare. Ele sînt puternic exoterme şi, din punctul de vedere cinetic, sînt bimoleculare, putînd avea vitese mari în faza vapori. Mecanismul acestei reacfii e încă discutat, propunîndu-se, fie un mecanism ionic, fie un mecanism radicalic. € important de subliniat că reacfiile de sinteză dien sînt stereospecifice: substituenfii filodienei au aceeaşi configurare în ciclul rezultat, ca şi cea pe care o au fafă de dubla legătură: H H H cj H H H hc^ xc/ %cy \h ch hc^ \h I II i I +II-* I II.? II I HC^C/C\C/\C/H ^ H\/Ct(i/C\c/H H H H Cl H H H anfracen (dienă) dicioretilenă aduct (frans) trans (filo-dienă) Cînd se întrebuinfează o dienă ciclică, se obfine însă o singură formă (forma „endo"): H C HC HC \ C / HC—CO ch2 + HC- II HC- CK, C H ciclopentadienă HC—CO anhidridă maleică ch ;ch ch /1 CH Cv° I co aduct forma „endo" Prin încălzire îndelungată, această formă trece în forma stabilă „exo": CO Produşii de reacfie astfel obfinufi se numesc aducfi. Se cunosc foarte multe sinteze dien în cari dienele pot avea atît rolul de dienă, cît şi pe cel de filodienă. Pot avea rolul de componente dienice şi filodienice, atît diolefinele 1,3, cît şi combinafii avînd sisteme de duble legături conjugate olefinice-carbonilice, ca, de exemplu, acroleina, H H /c==c\ CH2=CH—CH=0, p-benzochinona, 0=C C=0, C=C H H acrilonitrilul, CH2=CH—C = N, etc. Componente filodienice pot fi şî derivafi halogenafi nesaturafi de tipul dicloretilenei, CICH=CHCl, derivafi acetilenici cu grupări reactivante ca, de exemplu, acidul acetilendicarboxilic, şi olefinele simple în condifii de reacfie mai energică. Astfel, la 200°, etilena dă, cu butaidena, ciclohexenă, cu randamentul de circa 18%, iar cu ciclopentadienă se obfine un randament corespunzător de 74%. Reacfiile de sinteză dien se realizează în absenţa catalizatorilor, într-un domeniu de temperatură relativ larg, care variază între temperatura ambiantă şi 200°. în general se obţin rezultate preparative bune prin încălzire la 100—1700, Stereospecificitatea reacţiilor de sinteză dien pledează însă pentru un mecanism „molecular", în care redistribuţia electronilor de valenţă se face fără apariţia formelor ionice sau radicalice. Reacţiile de sinteză dien au numeroase aplicaţii analitice (determinarea existenţei dublelor legături conjugate, a naturii isomerilor sterici, etc.), preparative (sinteza combinaţiilor ciclice şi policiclice, separare şi purificare), şi tehnologice în industria farmaceutică, a maselor plastice şi a uleiurilor sicative. Sin. Condensare Diels-Alder. 8. Diencefone, sing. diencefonă. Chim.: Cetone nesafu-rate, cari au două duble legături în catenă. Diencetonele se obţin prin hidratarea dieninelor, în prezenţă de catalizator mercuric: CH3 CH3 O I I II CH2=C—C=C—CH=CH2 -* CH3—C=CH—C—CH=CH2. 24* Dlenine 372 Diesel, mofor ^ Diencetonele se mai pot forma prin condensarea alde-hidelor nesaturate cu dicetena: CH3—CO—CH=C- dicetenă =0 + CH3—CH=CH—CHO -> aldehidă crotonică -> CH3COCH=CH—CH=CH- 3,5-heptadien-2-onă CH3 + CO2 Diencetonele se ciclizează uşor prin tratare cu acid fos-foric sau formic (ciclizare Nazarov) şi dau ciclopentenone: R—C CO II I ch2 ch2 I ch2 II ch2 —c- II HC A/ iH CH3 CO 1 ch2 3. Diesel, mofor Mş.: Motor cu ardere internă, cu auto-aprindere, la care combustibilul se aprinde spontan la injecta-7 Cea mai cunoscută diencetonă e forona (2,6-dimetil-2,5--heptadien-4-onă) (v.). O altă diencetonă e tagetona (metiJ-7-meten-3-octen--1 -onă-5) (v.). 1. Dienine, sing. dienină. Chim.: Hidrocarburi nesaturate acetilen-dietiienice (divinilacetilene), cu formula generală R' R" 1 1 , R2C=C—C=C—C=CRj , tn care dublele legături pot să facă parte dintr-un sisfem aciclic sau aliciclic. Dieninele sînt lichide incolore, cari se obfin prin deshidratarea oc, a'-dihidroxiacetiienelor cu acid sulfuric di!uat, acid fosforic sau bisulfat de potasiu. Reacfiile dieninelor sînt reacfii normale ale derivafilor acetilenici şi dietilenici (au proprietăfile sistemelor conjugate); reacfii principale sînt cele de adifie. Astfel, în prezenfa catalizatorului mercuric de hidratare a triplei legături, dieninele se transformă, prin isomerizare, în diencetone; de exemplu: CH3 ch3 O I l II ch2=c—c~c—ch=ch2 CH3—C=CH—C—ch=ch2. De obicei, diencetonele astfel obfinute trec în cetone ciclice, cari fac parte din sisteme nesaturate. Prin reacfia cu fenolii, dieninele dau produse de alchilare. Prin condensare cu combinafii dienofile, dieninele dau aducfi cari, prin hidrogenare, conduc la derivafi aromatici (reacfia Diels-Aider). Dieninele sînt întrebuinţate la obfinerea diencetonelor şi în alte sinteze organice de cicluri condensate. Divinilacetilena, primul termen al seriei, dă prin polimeri-zare uleiuri cu bune proprietăţi sicative. Mulţi dintre aceşti compuşi, foarte nesaturaţi, se găsesc în vitamine. Divinilacetilena trebuie conservată şi manipulată cu atenţie, deoarece prin polimerizare explodează. 2. Diesel, indice Mş.: Mărime iD egală cu o sutime din produsul dintre temperatura a oF a punctului de anilină în grade Fahrenheit şi greutatea specifică Y<>a.p.I. ‘n 9rac^e A. P. I. (v. A. P. I., scara ~) a unui combustibil: Y c A. P.I. ' a °F tD_ __ , da care depinde calitatea de aprindere a combustibilului folosit în motoarele Diesel. Combustibilii normali au indicele Diesel de 38-* 80 de unităfi indicate mai sus. /. Schema motorului Diesel cu injecţie mecanică. 1) injector de combustibil motor; 2) conductă de combustibil la in-jector; 3) conductă de combustibil la rezervorul secundar; 4) rezervor secundar de combustibil motor; 5) pompă de injecţie; 6) conductă de prea-plin a rezervorului de combustibil secundar; 7) regulator centrifug; 8) rezervor principal de combustibil; 9) pompă de combustibil motor; 8-9-3-4-5-2-1) drumul urmat de combustibilul mofor. II. Schema motorului Diesel cu in|ectie pneumatică. I) injecfor c'e combustibil motor; 2) conductă de aer comprimat la infecfor; 3) conductă de combustibil la injecfor; 4) radiator pentru răcirea compresorului; 5) compresor cu mai multe etaje; 6) regulator centrifug; 7) rezervor de combustibil motor; 8) pompă de combustibil mofor. rea lui în aerul comprimat în prealabil în cilindrul motorului. Motorul Diesel poate avea injecţie mecanică (v. fig. /), folosind o pompă de injecţie, sau injecţie pneumatică (v. fig. II), Dietetice, produse ~ 373 Diefilbromarsină DQ -ED III. Motor Diesel injecţie directă. 1) cilindru; 2) piston; 3) injec-tor. Motor Diesel cu injecţie indirectă. f) cilindru; 2) piston; 3) injec-tor; 4) cameră de turbulentă; 5) cameră de acumulare; 6) cameră de precombustie. folosind un compresor sau butelii de aer comprimat. Raportul de compresiune e de circa 18*"22. Se construiesc motoare Diesel cu injecţie directă, în camera de combustie, şi cu injecţie indirectă, într-o cameră auxiliară, care e un compartiment al camerei de combustie. Injec-fia directă (v. fig. III) poate fi mecanică, cu o presiune hidraulică a combustibilului mai mare decît 250 ata, sau pneumatică, cu aer comprimat la 50-**70 ats. Injecfia indirectă, care, în general, e mecanică, se poate realiza (v. fig. /V): într-o cameră de precombustie (numită şî antecameră), la presiunea de 80—100 ats, în care se produce o ardere parţială, combustibilul nears fiind împins (de gazele de ardere) în camera principală, unde arderea continuă; într-o cameră de turbulenţă, la presiunea de 100-"120 ats, în care se obfine amestecul combustibil-aer înainte de aprindere, deoarece tur-bulenfa aerului e maximă pufin înainte de începerea injecfiei; într-o cameră de acumulare, la presiunsa de 110---150 ats, în care se aprind primele picături de combustibil injectat şi, prin creşterea bruscă a presiunii, se obfine un cont^acurent care pulverizează restul combustibilului în camera principală. Motoarele Diesel pot fi cu simplu sau cu dublu efect, după cum presiunea gazelor de ardere se exercită pe una sau pe ambele fefe frontale ale pistonului. Unele motoare de putere mare sînf cu cap de cruce, pistonul fiind solidarizat cu o tijă articulată de bielă prin capul de cruce, care se deplasează pe una sau pe două glisie.e montate pe batiu; la motoarele cu simplu efect, tija pistonului e solicitată la compresiune, iar la cele cu dublu efect e solicitată la compresiune şi la întindere. După ciclul de funcfionare al motorului, se deosebesc: mofoaie în patru timpi, la cari ciclul termodinamic se efectuează prin mişcarea în patru curse ale pistonului (adică în timpul a două rotafii ale arborelui motorului), dintre cari numai una e activă; motoare în doi timpi, la cari ciclul termodinamic se efectuează prin mişcarea în două cu se ale pistonului (adică în timpul unei rotafii a arborelui motorului), una fiind activă. Motoarele în doi timpi, la cari baleiajul îmbunătăfeşte evacuarea gazelor de ardere şi umplerea cilindrului cu aer comburant (la o mică suprapresiune), sînt în general motoare de putere mare. Motorul Diesel se foloseşte în centrale termoelectrice, la automobile, la nave, la avioane, etc. Randamentul termic al motorului e de circa 0,6, iar randamentul său total atinge 0,4. V. sub Motor cu autoaprindere. i. Dietetice, produse Ind. alim.: Produse alimentare simple sau complexe, naturale sau transformate prin procedee industriale ori culinare, folosite în terapeutică drept factor profilactic şi curativ. ^După produsele alimentare folosite în principal, după can-tităfile confinute în dieta respectivă şi după scopul urmărit în terapeutică, se deosebesc următoarele tipuri de produse dietetice: Produse dietetice hidrice sau hidrozaharate, cum sînt apele minerale, limonadele, zemurile de fructe, ceaiurile, zeama de orez, efc. Ele sînt întrebuinţate în tratamentul in-fecfiilor tubului digestiv la aduIfi şi la copii. Produse dietetice lactate, cum sînt laptele albuminos, laptele acidulat cu acizii ciorhidric, citric şi lactic, sau pe cale fermentativă cu ajutorul bacteriilor lactice, laptele acidofil, iaurtul, chefirul, brînza de vacă, cazeinatul de calciu (laro-sanul), cazeinatul de sodiu (plasmonul), laptele parfial smîn-tînit (lacto). Ele sînt întrebuinfate în tratamentul ulcerului gastric, al tuberculozei şi al bolilor de inimă. Produse dietetice făinoase, cum sînt fulgii de ovăz, grişul, orezul, macaroanele, cartofii, fierte cu apă, cu lapte sau în supe. Ele sînt întrebuinfate în mai toate afecfiunile tractului gastrointestinal. Produse dietetice fructo-vegetariene, cum sînt compoturile de fructe, gemurile, piureurile de fructe sau de zarzavaturi, efc. Ele sînt întrebuinfate în tratamentul reumatismului, al gutei, al artritismului, al hipertensiunii arteriale, al hipertiroidiei, etc. Produse dietetice carnate, cum sînt carnea de vită sau de pasăre sub formă de preparate speciale (fără sare, fără grăsimi, etc.), extractele speciale de carne de vită sau de unele păsări, peştii cu carnea albă, proaspefi sau preparaţi sub formă de conserve dietetice, etc. Ele sînt întrebuinfate în regimurile de convalescentă ca şi în regimul celor bolnavi de hipertensiune, gută, artritism, cord, etc. Tehnologia preparatelor dietetice depinde atît de com-pozifia alimentelor, cît şi de procesele fizice şi chimice pe cari le suferă în timpul transformării lor. Ea evoluează continuu, în conformitate cu progresele şi cu cerinfele dieto-terapiei moderne. 2. DiefiJacefamidă bromurată. Farm.: (C2H5)2CBrCO—NH2. Pulbere albă, cristalină, cu gust amar, solubilă în alcool şi în eter, folosită ca hipnotic în cazuri de insomnie nervoasă şi contra stărilor maniace. Sin. Neuronal. 3. Diefilanilină. Chim.: c6h5-n c2h5 c2h5 Amină primară cu un singur nucleu aromatic, substituită la azot cu doi radicali etil. Se prepară prin încălzirea clorhidra-tului de anilină cu exces de alcool etilic, sub presiune, la 180°, alături de monoetilanilină, de care se separă prin distilare fracfionată în vid, cînd se obfine pură. Se prezintă sub forma unui lichid uleios, incolor sau galben, cu p.f. 38,8°, p.f. 215-216°; D24° = 0,9351; «1°= 1,5421. E in-solubilă în apă, solubilă în acizi minerali şi în disolvanfii organici obişnui fi. Cu NaN02r dietilanilina, în solufie acidă, dă un precipitat de culoare portocalie-roşie intensă sau o solufie de aceeaşi culoare. Dacă la aceasta se adaugă o solufie de Na2C03, se formează un precipitat verde instabil de nitrozo-dietil-ani-lină liberă. E întrebuinfată la identificarea zincului (cu fericianură), ca solvent pentru recristalizări, la prepararea dietilaminei, şi ca materie primă Ia prepararea coloranfilor de tipul trifenil-metanic (Etilviolet, Verde briliant, etc.). 4. Diefilbromarsină. Chim., Tehn. mii.: CH3— ch2, As—Br ch3— ch/ Halogenoarsină alifatică, a cărei moleculă e constituită din doi radicali etil şi un atom de brom, legafi direct de arsen. Dietil-bromarsina e o substanfă toxică, lichidă, incoloră sau galbenă, insolubilă în apă, miscibilă cu majoritatea disolvanfilor organici. Pufin stabilă Ia depozitare, cu apa şi cu solufiile apoase alcaline hidrolizează cu formare de dietiiarsinoxid. Dietilcefonă 374 Difenilamină Are acfiune fiziopatologică iritant-sfrănutătoare şi toxică generală. 1. Dietilcefonă. Chim.: CH3—CH2—CO—CH2—CH3. Ce-iona alifatică cu cinci atomi de carbon în moleculă, avînd gruparea cetonică în pozifia 3. Dietilcetona se obfine prin distilarea uscată a propionatului de calciu, sub forma unui lichid pufin solubil în apă, cu p. f. 102°, care are proprietăfi hipnotice. 2. Dietildorarsină. Chim., Tehn. mii.: CH3—CH2, As—CI CH3—CH2 Halogenoarsină alifatică, a cărei moleculă e constituită din doi radicali etil şi un atom de clor, legafi direct de arsen. Dietilclorarsina e o substanfă toxică lichidă, incoloră sau galbenă, insolubilă în apă, miscibilă cu majoritatea disolvanfilor organici. Cu apa şi cu solufii alcaline apoase hidrolizează uşor, formînd dietilarsinoxid. Are acfiune fiziopatologică iritant-strănutătoare şi toxică generală. s» N-diefilditiocarbamaf de dimef ilamină. Chim., Ind. chim.: S (c2h5)2n-c—s-nh2(ch3)2 Derivat al acidului dietilditiocarbamic, întrebuinfat ca accelerator de vulcanizare pentru cauciuc. 4. Dietilditiocarbamat de sodiu. Chim., Farm.: Sarea de sodiu a acidului ditiocarbamic, substituită la azot cu doi radicali etil. Dietildifiocarbamatul de sodiu e o pulbere cristalină albă, uşor £2^5^ ^S solubilă în apă. Cu sărurile de cupru N—C (CUSO4) în solufii diluate dă o colo- C2Hs S Na rafie cafenie. E un produs intermediar pentru sinteza disulfurii de tefraetiltiuram, un medicament (Antabuse) folosit contra alcoolismului. Diefilditiocarbamafui de sodiu e folosit în Chimia analitică la reacfiile de culoare şi la determinarea colorimetrică a cuprului. 5. DiefiSendlamină. Chim., Farm.: Amină secundară, ciclică, care se prepară prin condensarea etilendiaminei, obfinută prin încălzirea, sub presiune, a clorurii de ^ etilen, în prezenfa amoniacului. Produsul ^ anhidru fiind mai greu de manipulat, se / \ întrebuinfează numai produsul hidratat (cu ^2^ CH2 6 H20). Se prezintă sub formă de cristale u L JL,, incolore, cu p. t. 44°, uşor solubile în apă şi în alcool de 90%, şi insolubile în eter. în organism formează, cu acidul uric, un urat solubil, fiind întrebuinfat, în Medicină, ca disolvant uric, în tratamentul gutei şi al artritismului. Sin. Hexahidropirazină, Piperazină, Piperazidină. e. Dietîlenglicol. Chim.: HOCH2—CH2—O—CH2—CH^OH. Eter al glicolului, provenit din reacfia unei molecule de etilen-oxid cu una de glicol. Lichid incolor cu p.^f. 245°, p. t. —8°, d^0 =1,1162 şi n2p = 1,4475. E foarte higroscopic, miscibil în orice proporfie cu apă, cu alcooli superiori, cu acetonă, cu etilenglicol. Nu e miscibil cu benzen, cu toluen, cu tetra-clorură de carbon. Se fabrică din oxid de etilenă, în mod analog, şTMntr-o aparatură asemănătoare cu cea folosită la prepararea etilenglicolului (v.), lucrînd însă cu un alt raport oxid de etilenă/apă. Dieiilenglicolul se obfine şî direct, prin reacfia dintre etilenglicol şi oxid de etilenă: hoch2-ch2o+h2c—CH2 \/ Q ch2—ch2oh OV-CHgOH Produsul brut rezultat se purifică prin rectificare. Dietilen-glicolul e întrebuinfat în industria textila ca agent de condi-fionare pentru lînă şi mătase; drept component în uleiurile solubile sau emulsifiabile în apă; ca disolvant pentru coîoranfi de diverse tipuri; ca agent higroscopic de condiţionare în industria fibrelor naturale sau sintetice. în industria tutunului e întrebuinfat ca mijloc de condifionare a umidităfii. Se mai întrebuinfează ca disolvant pentru răşini alchidice, în compo-zifia uleiurilor pentru aşchiere, a uleiurilor horticole, ca înlocuitor al glicerinei, etc. Fiind imiscibil cu hidrocarburile aromatice, e întrebuinfat la separarea acestora din benzine. Mai e întrebuinfat la fabricarea fibrelor sintetice poliesterice. Dietilenglicolul e un component ideal al cernelii de tipar. Un amestec format din 75--80% dietiienglicol, 7—8% mono-etanolamină şi 12• • • 16% apă e folosit la desulfurarea şi deshidratarea gazelor. Derivatul dinitric al dietilenglicolului e întrebuinfat în industria explozivilor. Eterii dietilenglicolului (metilic, etilic, butilic), cunoscufi sub numele de carbifoli (metilcarbitol, etilcarbitol, etc.), sînt întrebuinfafi ca disolvanţi şi componenfi în lichide pentru transmisiuni hidraulice. Esterii dietilenglicolului servesc ca: emulgatori, plastifianfi şi în industria explozivilor. Derivatul clorurat, diclordietileterul, cunoscut sub numele de c/orex, e întrebuinfat ca solvent selectiv la rafinarea uleiurilor minerale, îmbunătăfindu-le caracteristicile de viscozitate. Clorexul se obfine ca produs secundar la fabricarea etilenclorhidrinei (v.). Sin. Diglicol, Eter glicoloxietilic. 7. Diefilenic. Chim.: Calitatea unei combinafii organice dea confine două duble legături etilenice. (Termen vechi.) în prezent, după noua nomenclatură, termenul e înlocuit cu sufixul -dien, care se adaugă la numele combinafiei respective. De exemplu, combinafia: H2C=CH—ch2—ch=ch2 se numeşte pentadien-1,4. 8. N-Dieiilparafenilendiamină. Chim., Fofo.: Derivatul di- etilat Ia azot al parafenilendiaminei, substanfă uleioasă cu p. f. 260*"262°, de culoare galbenă deschisă, instabilă ia aer. ^ H Dietilparafenilendiamina e una dinfre cele mai eficiente (C2H5)2N—C C—NH2 substanfe developatoare între- ^ buinfate în fotografia în culori. j-j j-j E o substanfă toxică, care atacă pielea, producînd eczeme greu de vindecat. De aceea se recomandă ungerea mîinilor, în timpul lucrului, cu o substanfă grasă, iar după terminarea operaţiilor, spălarea mîinilor cu o solufie 1% acid acetic. Sin. p-Aminodietilanilină. 0. Diexagonal. Mineral.: Calitatea unei clase de simetrie din sistemul exagonal, de a avea şase plane de simetrie (la clasa diexagonal polară şi diexagonal ecuatorială) sau numai trei plane de simetrie (la clasa diexagonal alternantă) cari trec prin axa principală de simetrie (A6). V. sub Exagonal, sistemul 10. Difan, pl. difane. Pisc. V. Tifan. 11. Difanif. Mineral.: Mărgărit. (Termen vechi, părăsit.) 12. DifeniS. Chim.: Sin. Bifenil (v.). 13. Difeni?, coloranţi Ind. chim.: Clasă de coîoranfi direcfi. (Termen comercial.) 14. Difenilamină. Chim., Ind. chim.: CeH5—NH—C6H5. Amină secundară aromatică din seria benzenului. Produs alb cristalizat, care se înnegreşte la lumină, cu miros de flori, şi cu p. t. 53--540, p. f. 302°. E insolubil în apă, solubil în majoritatea solvenţilor organici. Difenilamina e o bază slabă şi nu dă săruri decît cu acizii tari. Se prepară, fie încălzind în aufocîavă clorhidrat de anilină cu un exces de anilină la temperatura de 210—2400 şi presiunea de 6 at, fie prin încăl- Difenilaminoclorarsină 375 Difeniicianarsină zire$ unui amestec de clorbenzen cu exces de anilină, oxid de (jupru (catalizator) şi clorură de potasiu, în autoclavă la temperatura de 295--*300° şi presiunea de 25 at. Foarte slab bazică, e întrebuinfată ca stabilizant pentru pulberile fără fum cu nitroceluloză, deoarece fixează uşor grupările nitro sau nitrozo la cele două nuclee benzenice, dînd naştere Ia compuşi nitro şi nitrozici stabili. Nu se întrebuinfează ca stabilizant la pulberile cu nitroglicerină, deoarece reacţio-nează cu aceasta. Difenilamina e întrebuinfată şî ca stabilizator pentru celuloid sau ca intermediar ia fabricarea coloranfilor. Prin oxidare, într-un mediu oxidant, difenilamina devine albastră. Oxidarea se produce la un potenfial jos (0,76 V), din care cauză reacfionează cu foarte multe substanfe oxidante. Difenilamina serveşte Ia determinarea calitativă a acidului azotic, a acidului azotos şi a sărurilor lor. Reacfia e specifică numai în absenfa oxidarifilor (clorat, bromat, bicromat, etc.). Cu difenilamina pot fi identificate şi combinaţiile de crom exavalent. Astfel, la o solufie de difenilamina în acid sulfuric concentrat pur se adaugă cîteva picături din solufia de analizat. Cînd această solufie confine combinafii de crom exavalent, apare o cojorafie albastră intensă. Oxidanfii puternici, acidul azotic şi acidul azotos, împiedică reacfia. Difenilamina e întrebuinfată ca indicator de oxidoreducere, la determinarea fierului bivalent, cînd la sfîrşitul reacfiei apare o colorafie albastră. Fierul trivalent dă însă în solufie o colorafie roşie-brună, din care cauză nu se poate cunoaşte sfîrşitul titrării, decît dacă se adaugă acid fosforic, care se combină cu fierul trivalent, dînd un complex incolor. Difenilamina ciclizează uşor prin încălzire cu sulf, cu formare de tiodifenilamină (fentiazină), întrebuinfată ca insecticid, antihelmintic şi nematocid. Derivafii difenilaminei au un rol foarte important ca intermediari pentru diferite categorii de coloranfi, în industria cauciucului, etc. Astfel: 2-aminodifenilamina, cu p. t. 80°, e o materie primă pentru fabricarea flavinduiinelor şi a coloranfilor din seria fluorindenului; se obfine prin reducerea o-nitrodifenilaminei; 4-aminodifenilamina, baza de Variamin albastru RT, are p.t. 66*-67°; ea formează, la oxidare, colo- Acidul difenilamin-4-sulfonic, condensat cu p-aminofenol sau p-nitrozofenol şi sulfurizat cu polisulfură de sodiu, formează coloranfi de sulf albaştri vii, de tipul Albastru strălucitor FBL şi BL. De asemenea, acidul difenilamin-4-suIfonic e întrebuinfat şî la prepararea acidului trisulfonic al trifenil-rozanilinei, pentru clasa de coloranfi trifenilmetanici, de tipul Albastru solubil, sau de tipul Albastru de cerneală; e întrebuinfat şî ca indicator redox. Acidul difenilamin-2-carboxilic se prepară din anilină, acid o-clorbenzoic, hidroxid sau carbonat de potasiu, în prezenfa cuprului, la 125°. Prin condensare cu p-nitrozofenol şi fierbere cu polisulfură de sodiu formează colorantul important de sulf Albastru strălucitor 3 Gl. Leucoindofenolii intermediari, foarte importanfi pentru fabricarea coloranfilor c'e sulf verzi, albaştri, sînt de asemenea derivafi ai difenilaminei (v. Leucoindofenoli, Indofenoli). Derivafi ai nitrodifenilaminei, confinînd o grupare —COOH sau —SO3H, formează lacuri de aluminiu şi de bariu cari au rezistenfe bune la lumină. 1. DifenilaminocSorarsină. Chim., Tehn. mii.: Sin. Adam-sifă '(v.). 2. Difensibromarsină. Chim., Tebn. mii.: Halogenoarsină aromatică, a cărei moleculă e constituită din doi radicali fenilici şi un atom de H H H H brom, legafi direct de q_________________q q__q arsen. Difenilbromarsina 1 HL L-^-As—L / c=c c=c H H H H solubilă în majoritatea disolvanţi-lor organici. Cu apa şi cu soluţiile alcaline hidrolizează repede. La temperaturi înalte se descompune. Are acfiune fiziopatologică iritant-strănutătoare, asemănătoare cu a di-fenilclorarsinei. 3. Difenilcarbazidă. Chim.: Derivat al ureei, obfinut din fenilhidrazină şi bioxid de carbon. E întrebuinfat ca reactiv pentru recunoaşterea ionilor jCrOj", Mg2+, Ag+, Hg2+, Cu2+, Fe3\ Pb2+, Zn2+ şi e o substanfă toxică, care se prezintă sub formă de cristale albe cu p. t. 54---56°f insolubilă în apă, H 0=C N—N—C6H5 N-N-C6H5 H H ranti negri ^pentru păr şi pentru blană; 4-amino-derivafii j 4. Difenilcarbazonă. Chim.: Derivat a difenilaminei prezintă mare importanfă drept componenfi / rezultat prin oxidare. Se foloseşte ca diazoici (azoamine), pentru nuanţe de albastru, obfinute la vopsirea la rece şi pentru imprimare (coloranţi Variamin). Prezintă importanţă şi sînt întrebuinţaţi drept componenfi diazotabili în sinteza coloranţilor azoici şî unii acizi amino-şi diaminodifenilamin-sulfonici (în special acidul 4,4' -diamino-difenilamin-2-su!fonic), obţinuţi prin reducerea produşilor: 4'-nitrodifenilamin-2-sulfonic, prin reducere Bechamp, dă acidul 4-aminodifeniIamin-2-sulfonicl care formează produşii numiţi Neroii, cari sînt coloranţi diazoici, obţinuţi prin diazotare şi prin cuplarea cu a-naftolamină, apoi din nou di-azotaţi şi cuplaţi cu sarea acidului Schăffer, sau cu alţi componenţi azoici; 4-nifro-4'“aminodifenilamin-2-su/fonic dă, cu acizii aminonaftolsulfonici, coloranfi azoici şi coloranţi închişi pentru bumbac; prin reducere Bechamp, el formează 4,4'-di-aminodifenilamino (baza de negru rezistent D), întrebuinfată la prepararea Ursolului D şi a sării de Negru rezistent B. Se pot obţine derivaţi ai difenilaminei fără grupări—SO3H cari, după ce servesc ca activanţi în reacţia de înlocuire a clorului, sînt îndepărtaţi prin încălzire cu acid mineral la temperaturi peste 100°. Prin condensarea derivaţilor clorbenzenici reactivi (de tipul 1-c!or~2,4-dinitrobenzen), cu p-anr.inofenol, p-fenilen-diamine sau acid 5-aminosalicilic, etc., se obţin intermediari pentru fabricarea coloranţilor de sulf (de ex. 2,4-dinitro-4'-oxidifenilamina, etc.). Be2+. difenilcarbazidei, H H 0=C .N—N—C6H5 n=n-c6h5 reactiv pentru recunoaşterea ionilor Hg2+, Cr3+. Pb2+ şi Zn2+, cu cari dă reacţii de culoare. Dintre acestea, cea mai specifică e reacţia cu sărurile mercurice, cari dau o coloraţie albastră-violetă. 5. Difeniicianarsină. Chim., Tehn. mii.: CN i QH5—As—C6H5. Arsină aromatică a cărei moleculă e constituită din doi radicali fenilici şi un radical cian, legaţi direct de arsen. Difenil-cianarsina e o substanţă toxică de luptă, care a fost întrebuinţată în primul război mondial sub numirea de Clark II, de germani, şi de sfernite, de francezi. Se prezintă ca o substanţă cristalizată în prisme incolore, cu p.t. 32*”35° şi p.f. 377° (cu descompunere). Difenilcianarsina e insolubilă în apă, dar solubilă în disolvanfi organici. Cu apa şi chiar cu vaporii de apă din atmosferă hidrolizează transformîndu-se în difenilarsinoxid şi acid cianhidric. Soluţiile alcaline o descompun imediat. Din cauza volatilităţii foarte mici a fost întrebuinţată pe cîmpul de luptă sub formă de aerosoli. Difenilcianarsina are acţiune fiziopatologică iritant-strănutătoare, mai marcată decît difenilclorarsina, avînd pragul de iritaţie 0,0001 mg/l, limita de suportabilitate 0,00025 mg/l şi produsul letal 4000. Se obţine din difenilclorarsina şi cianuri alcaline. Difenilclorarsină 376 Difenilmetanici, coîoranfi ~ 1. Difenilclorarsină. Chim., Tehn. mit.: CI i C6H5— As-QsHs Substanţă toxică de luptă, care a fost întrebuinţată pe scară mare în primul război mondial, sub numirea Clark I, de germani, şi de sternite, de francezi. Produsul pur se prezintă ca o substanfă cu p.t. 41° şi p.f. 333°. în apă e practic insolubilă; se disolvă în majoritatea disolvantilor organici, cum şi în multe substanfe toxice de luptă lichide ca fosgenul, fenil-diclorarsina, cloropicrina. Cu apa hidrolizează încet şi numai la suprafafă; cu solufiile alcaline apoase hidrolizează repede, formînd difenilarsenoxidul. E stabilă la conservare şi rezistă la temperaturi înalte fără să se descompună. Pe cîmpul de luptă a fost întrebuinfată sub formă de aerosoli, din cauza volatilităfii foarte mici. Asupra organismului are acfiune iritant-strănutătoare. cu următoarele caracteristici: pragul de iritafie 0,0001 mg/l, limita de suportabilitate 0,001 mg/l, produsul letal 4000. Se poafe obfine, fie prin reacfia dintre clorbenzen, triclorură de arsen şi sodiu, metalic, fie prin reacfia dintre arse-nitul de sodiu şi clorura de diazobenzen. 2. 1 ,4-Dtfenii-3,5-endaniîo-4,5-dih idro-1,2,4-friazcl. Chim.: Derivat al triazolului simetric, bază relativ tare, care se prezintă în foife gălbui sau în pulbere. E QH5____________N----------N solubil în alcool Ia cald şi în acetonă; e uşor solubil în benzen, cloroform, acetat de etil şi acizi diluafi, afară de acidul azotic şi acidul percloric. Formează săruri stabile chiar cu acidul carbonic. Cu acidul azotic şi cu sărurile lui dă un precipitat alb, cristalin, de azotat de nifron practic insolubil. Pe această proprietate se bazează întrebuinfarea acestei combinafii la recunoaşterea ionilor de acid azotic. Se întrebuinfează, de asemenea, la determinarea gravimetrică a ionilor CIO4, WOŢ~ şi a ReOj (perrenafilor). Sin. Nitron. 3. Difenil-epsilon, acid Ind. chim.: Acid 6,8 dianilino- 1-naffalensulfonic. Se obfine din acid 1-naffi!amin-3,8-disul-fonic (acid amino-epsilon) prin aril-aminare. E întrebuinfat la fabricarea coloranfilor (de ex. de tipul coloranţilor azinici acizi). Faza finală de preparare a acestora comportă sulfonarea, care prezintă uneori dificultăţi. S-a constatat că sulfonarea e uşurată prin introducerea de grupări alchilice Nh|_______C C CH în nucleul benzenic legat la un azot | ^c^ ^C^ azinic. Astfel de coîoranfi se obfin CgHs j_j ^ şl din acidul 1,3-dianilinonaftalen-8-sulfonic şi acid 4-amino-4,-alchildifenilamin-2-sulfonic. 4. Difenilefani, sing. difeniletan. Chim.: Hidrocarburi aromatice polinucleare cu nucleele izolate, rezultate prin substituirea a doi atomi de hidrogen din molecula etanului cu doi radicali fenil, cari apar în următorii isomeri: c6h5 \:H-CH3 şi C6H5--CH2-CH2-C6H5 c6h5 1/1-difeniletan 1,2-difeniletan (dibenzil) 1.1-Difeniletanul e o substanfă care se prezintă sub forma unui ulei cu p. f. 268,8°, dj°= 1,004, =1,5761, insolubilă în apă, solubilă în alcool şi în eter. 1.2-Difeniletanul e o substanfă cristalizată în prisme incolore, cu p. t. 52° şi p. f. 284,7°, insolubilă în apă, solubilă în alcool, în eter şi în bioxid de sulf lichid. Sin. Dibenzil. 5. Difenileter. Chim.: C6H5—O—C6H5. Eter aromat^ obfinut prin încălzirea fenoxidului de sodiu uscat cu brombşnzen la 210° în prezenfa prafului de cupru. E un lichid cu miros caracteristic de indrişaim, cu p. f. 250°, p. t. 27°; d^0^ 1,0728 şi = 1,58094. E insolubil în apă şi solubil în alcool, în benzen, eter, etc. Industrial, se obfine ca produs secundar la fabricarea fenolului prin hidroliză clorbenzenului. Se obfine, de asemenea, prin încălzirea fenolatului de potasiu cu brom-benzen sau cu clorbenzen, la temperaturi înalte, în prezenfă de catalizatori, sau trecînd fenol peste oxid de toriu la 400°. Fiind foarte stabil la alea Iii şi la acizi, e întrebuinfat în industria săpunului, a parfumurilor (de trandafir, iasomie şi neroii) şi a cosmeticelor. Avînd o foarte bună stabilitate termică, e folosit ca agent purtător de căldură. Amestecul eutectic de 73,5% difenileter şi 26,5% difenil e cunoscut sub numirea de Dowtherm A, iar amestecul eutectic de 85% difenileter şi 15% naftalină sub numirea de Dowtherm B, cu domeniul de utilizare Ia 230-*400°. Sin. Difeniloxid, Fenoxibenzen. e. Difenilguanidină. Chim., Ind. chim.: HNC^^NHV Combinafie organică din clasa guanidinei, obfinută din tio-carbanilidă şi amoniac în prezenfă de litargă, sau din anilină şi clorură de cianogen. Se prezintă sub formă de ace mono-clinice, incolore, cu p. t. 147°. Se întrebuinfează ca accelerator de vulcanizare la cauciuc, de obicei în amestec cu dietilditiocarbamat de zinc. Sin. Melanilină, DPG. V. şl sub Accelerator de vulcanizare. 7. Difeniliodarsină. Chim., Tehn. mii.: J I QH5—As—C6H5 Substanfă cristalizată, galbenă, cu p. t. 40---410, insolubilă în apă, solubilă în disolvanţi organici. Cu apa şi cu solufiile alcaline hidrolizează. La temperaturi înalte se descompune. Are acfiune fiziopatologică iritant-strănutătoare, asemănătoare cu a difenilclorarsinei. 8. Difenilmefan. Chim.: C6H5 —CH2 —C6H5. Benzilbenzen, hidrocarbură aromatică, care se prezintă sub formă de ace incolore, cu d^5= 1,0056, p. f. 261 ■■■262°, 77^ = 1,57884 şi p. t. 26—27°. Difenilmetanul e solubil în alcool, în eter etilic, în cloroform, şi e insolubil în apă. Oxidat cu anhidridă cromică, trece în benzofenonă. Trecut în stare de vapori prin tuburi încălzite la roşu, difenilmetanul se dehidrogenează şi se transformă în fluoren. Se obfine prin condensarea alcoolului benzilic cu benzen în prezenfa clorurii de aluminiu anhidre sau a acidului sulfuric 70%. Difenilmetanul fiind rezistent la alcalii, se utilizează în industria săpunului şi a parfumurilor, ca înlocuitor al mirosurilor de violete, tuberoze, geranium. 9. Difenilmetanici, coloranţi Ind. chim.: Derivafi ai difenilmetanului, cari împreună cu coloranfii trifenilmetanici formează clasele cele mai vechi de coloranţi. în general sînt coîoranfi cu puritate şi cu putere tineforială excepţionale şi deşi au rezistenţe slabe, sînt şi astăzi foarte apreciafi. Grupul coloranfilor difenilmetanici cuprinde doar cele două auramine, O şi G (v. şî sub Auramină), cari rămîn şi astăzi coloranţi foarte importanfi pentru vopsitul pielii, al hîrtiei şi chiar al mătăsii. Auramina O (preparată inifial plecînd de la cetona lui Michler) se prepară plecînd de la tetramefil-diaminodifenil-metan, procedeu care evită utilizarea fosgenului. Dificultăfi tehnice: Auramina hidrolizează uşor, formînd cetona lui Michler, din care se formează totdeauna cantităfi importante, cari pot fi recuperate din apele-mame. Auramina G se obfine plecînd de Ia o-toluidină. Ambii coîoranfi sînt bazici, cu nuanfe galbene, foarte frumoase, dar pufin rezistente la lumină. Afară de aplicafiile HC c6h5 I N /\ \/ C,H5 HC c6h5 I NH SO3H CH DifeniInaffiImefanici, coloranfi ~ 377 Diferenfa de nivel la vopsire (sub formă de clorhidrat), auramina mai e întrebuinfată la prepararea de lacuri, prin precipitare cy tanin sau cu alte produse de acest fel. Aceste precipitate insolubile sînt utilizate în litografie; rezistenfă lor la lumină rămîne însă slabă. Prin utilizarea acizilor fosfowolframici sau fosfomolibdici la precipitarea colorantului, se obfin lacuri cu rezistenfă la lumină considerabil ameliorată; aceste lacuri sînt cunoscute sub numirea comercială de coloranfi Fanai. Se mai utilizează la vopsirea uleiurilor, a cerurilor, şi a grăsimilor. 1. Difenilnaflilmetanici, coloranfi Ind. chim.: Coloranfi din clasa coloranfilor triarilmetanici. Principalii coloranfi de acest tip sînt: Verde Naftalin V şi Verde de lînă SO: H H C /C (CH3)2N—XCH Hc' XC=N(CH3)2 I II I I HC. C ,C CH V V H H H HO—XC/ Vh I II I NaOaS-C C C-S03Na C C H H care se obfine din sarea R (2-naftol-3,6-disulfonaful de sodiu), condensată cu hidrolul lui Michler şi apoi oxidată. 2. Difeniloxid. Chim.: Sin. Difenileter (v.). 3. Difeniluree. Chim., Ind. chim.: o=c: NH—C6H5 NH—C6H5 Derivat al ureei disubstituit simetric la grupările amidice cu radicali fenil. Difenilureea se obfine prin următoarele două procedee: încălzirea clorhidratului de anilină cu uree în solufie apoasă la 100°; reacfia dintre anilină şi fosgen, în solufii alcaline apoase (această reacfie e utilizată şî pentru recunoaşterea fosgenului). Difenilureea cristalizează sub formă de ace mici, albe, cu p. t. 238">239°, p. f. 260° (sublimează), d4° = 1,239 şi nl°= 1,583. Deriva}ii difenilureei simetrice sînt folosifi pentru fabricarea coloranfilor direcfi de bumbac, cu valoare tehnică. Aceştia sînt: 4,4'-ciamino-difenilureea şi derivafii 3,3'-disuI-fonici şi 3,3'-dicarboxilici, cum şi 3,3'-diaminodifenilureea. Coloranfii derivafi de la diaminodifeniluree sînt coloranfi direcfi pentru bumbac, obfinufi la cuplarea 4,4'-diaminodi-fenilureei sau a acidului 3,3*-disulfonic cu componenfi adecvaţi, sau prin fosgenarea unui colorant aminoazoic. Sînt caracte-rizafi prin rezistenfe bune la spălare, iar la lumină sînt superiori coloranţilor derivaţi de la benzidină. Coloranţi importanţi sînt următorii: Benzo galben rezistent 5 OL (Sirius galben GG), cu nuanţă galbenă; se obţine din para-nitroanilină diazotată, prin cuplare cu acid salicilic, urmată de reducerea g upării nitro cu sulfură de sodiu şi condensare cu fosgen. Benzo roz rezistent 2 BL (Sirius roz BB). Se obţine din acid 4,4'-diaminodifeniluree-3,3'-disulfonic, cuplat de două ori cu acid gamma; nuanţe vii, cu rezistenţe bune. Benzo briliant violet rezistent 4 BL, 5 R. Se obţine din acidul 4,4'-diaminodifeniiuree-3l3'-disuifonic cuplat cu acid gamma sau cu acidul fenil J, etc. Cu acid 4,4,-diaminodifeniluree-3,3'-dicarboxilic se obţin cîţiva coloranţi importanţi pentru bumbac, derivafi de la 1-feniI-3-metil-5-pirazolonă, cum sînt cei de tipul: Benzo cupru rezistent sau Benzo cupru galben rezistent RLN (acid 4,4,-diaminodifeniluree-3l3,-dicarboxilic, cuplat cu acetoacetanilină şi 3'-sulfo-J). Complecşi de cupru cu afinitate bună pentru bumbac şi cu rezistenţe foarte bune la lumină se obţin şî de la diaminodifeniluree. De la S^'-diaminodifeniluree, utilizînd ca al doilea component de cuplare m-fenilendiarr.ina, m-aminofenol sau derivatul sulfonic, se obţin coloranţi cari pot fi developaţi pe fibră prin cuplare cu săruri de diazoniu (Para brun rezistent GK). în categoria coloranţilor cari pot suferi un tratament final cu formaldehidă sînt şî coloranţi derivaţi de la difeniluree: Benzoform brun R (4,4,-diaminodifeniluree 4- acid gamma şi rezorcină), Benzoform portocaliu G (acid 4,4'-diaminodifeniIuree-3,3'-disulfonic + 2 moli rezorcină), etc. în clasa coloranţilor oxazinici sînt unii coloranţi cari se obţin de la diaminodifeniluree, prin condensare cu cloranil, urmată de ciclizare şi apoi de sulfonare. Aceşti coloranţi au nuanţe violete şi afinitate bună pentru bumbac. Difenilureea asimetrică se obţine prin reacţia fosgenului cu difenilamină şi amoniac: CICON(C6H5)2 + 2 NH3-> NH2CON(C6H5)2 -f NH4CI. Cristalizează în ace fine, albe; are p. t. 189° (cu descompunere); e greu solubilă în apă caldă, uşor solubilă în metanol şi în acid acetic glacial. Difenilureea asimetrică e întrebuinţată ca stabilizator pentru nitroceluloză. Sin. Akardit. 4. Diferenţă (a două numere). 1. Maf.: Numărul a cărui sumă cu scăzătoru! e egală cu descăzutul. 5. Diferenţă (a două valori ale unei mărimi). 2. Mat., Fiz.: Valoarea unei mărimi, a cărei sumă cu valoarea mărimii scă-zătoare e egală cu valoarea mărimii de scăzut. 6. ~ de altitudine. Topog.: Diferenţa dintre înălţimile a două puncte topografice măsurate pe verticalele respective, începînd de la o suprafaţă plană r? Yh~, convenţională, presupusă orizontală la înălţimea zero. Această suprafaţă e, de obicei, suprafaţa mărilor şi a oceanelor liniştite, prelungită pe sub continente. Din figură rezultă că = — A#2-3 = ^3~^2l etc. Diferenţa de altitudine e aceeaşi şî dacă raportarea s-ar face la un plan oarecare de comparaţie de cotă K\ bHx-2 = H2-Hx = {}>2 + K) - (hi + K) = h2-h. Se admite deci că verticalele tuturor punctelor sînt paralele între ele. Acest lucru nu e însă exact, decît numai dacă se neglijează sfericitatea Pămîntului (se consideră raza acestuia infinită), adică numai în cazul nivelmentelor topografice de mică întindere (maximum 100 km2), pentru cari eroarea care se face prin această aproximare e admisibilă. Sin. Diferenţă de înălţime, Diferenţă de cotă, (parţial) Diferenţă de nivel. 7. ~ de fază. Fiz., Elf.: Sin. Defazaj (v. Defazaj 1). 8. ~ de nivel. Topog., Geod.: în Topografie, sinonim cu diferenţa de altitudine *>(v.), de înălţime sau de cotă. în Geodezie, în nivelmentele de precizie de clasele I şi II (de ex. nivelmentul general al unei ţări), unde suprafaţa de referinţă Ia cota zero nu mai e un plan orizontal, ci e suprafaţa | Pian de comparaţie \Wco1Fk fi V __[ | v Nivelul mediu a/ mării Diferenţă de altitudine. Diferenfa de pofenfial 378 Diferenfe elipsoidului de referinfă, nofiunea de nivel e diferifă de cea de înălfime, fiindcă suprafefele de nivel nu mai sînt plane paralele (nici chiar sfere concentrice), ci suprafefe elipsoidale mai apropiate la poli şi mai depărtate la ecuator (v. sub Altitudine 2). Suprafefele de nivel sînt definite, în acest caz, ca suprafefe echipotenfiale pe cari, deci, produsul gravitafie X înălfime e constant pentru toate punctele de pe suprafafa de nivel respectivă. Suprafefele de nivel nu mai sînt paralele între ele şi nici cu suprafafa de referinfă. Dacă se consideră două astfel de suprafefe foarte apropiate Ab şi Ba, cari trec, respectiv, prin punctele A şi B (cu accelerafiile gravitafiei g, respectiv g', şi cu depărtările dintre suprafefele de nivel h, respectiv h’) şi dacă un mobil parcurge circuitul închis AaBb, lucrul mecanic total, în ipoteza că masa mobilului e egală cu unitatea, e nul: gh — g'h' = 0 şi, deci, glg'^h’jh. I. Dlferenjă de nivel pentru puncte de pe meridiane obţinute prinfr-o secţiune meridiană la elipsoid. II. Diferenţă de nivel penfru puncfe de pe paralele obţinute printr-o secţiune orizontală la elipsoid. Rezultă că, pentru punctele de pe meridianele obfinute printr-o seefiune meridiană la elipsoid (v. fig. /), gz±g' şi hjt. h', adică între două puncte A şi B, diferenfa de nivel e diferită, după cum itinerarul parcurs a fost AaB sau AbB, iar denivelarea dintre B şi a sau dintre b şi A. e nulă, dacă se merge de la un punct la altul pe suprafafa de nivel comună. Pentru punctele de pe paralele, obfinute prinfr-o seefiune orizontală la elipsoid (v. fig. II), care e de revolufie, există mereu relafia h — h' între două suprafefe de nivel vecine, şi deci g^=g', de-a lungul aceleiaşi suprafefe de nivel. Deci punctele de pe glob cari au aceeaşi latitudine au, în pri-vinfa nivelmentului, aceleaşi proprietăfi ca. în cazul cînd suprafafa de referinfă e un plan orizontal, iar suprafefele de nivel sînt plane paralele cu aceasta (v. sub Diferenfă de altitudine). în nîvelmentele de clasă inferioară (clasele III şi IV, de ex. nivelmenful tehnic), suprafefele de nivel sînt considerate sfere concentrice de nivel, cu centrul în centrul pămîntului (v. fig. III). în acest caz, diferenja de nivel e: AHl-2 = #2- Hi = (R2 - Ro) - (*1 - Rq) = A # 1-2 = *2 - *1, adică e egală cu diferenfa razelor sferelor de nivel cari trec prin punctele 1, respectiv 2. III. Diferenţă de nivel în nivelmente de clasă inferioară. 1. ~ de pofenfial. Fiz., Elf.: Diferenfa dintre valorile pe cari le.ia potenfialul unui cîmp de vectori irotafional în două puncte date ale spafiului. _ Integrala de linie a vectorului cîmp G, considerată în lungul oricărei curbe C care, aparfinînd unui domeniu simplu conex în care cîmpul e irotafional (rot G = 0; G= —grad V), uneşte cele două puncte A şi B, e egală cu diferenfa de pofenfial UAB— | G• dr = VA — VB . A V. Pofenfial; v. Tensiune. 2. ~ de pofenfial elecfric. Elf. V. sub Tensiune electrică. s. ~ psihromefrică. V. sub Umiditatea aerului. 4. Diferenfă (a doi veefori). 3. C/c. v.: Vector echipolent cu vectorul sumă care se obfine adunînd (vectorial) primul dintre vectorii dafi şi opusul celui de al doilea. Fiind dafi vectorii V\, V2 în ordonarea (V\, V2), diferenfa e definită de echipolenfa K = Pi+(-K2), notîndu-se V. = Vi-V2. Construind, cu originea comună într-un punct arbitrar O, vectorii OĂi = Vh OÂ2=V2, O‘2=-V2i vectorul diferenfă e echipolent cu vectorul A2A\ — V2—V\ (v. fig.). Sin. Diferenfă vectorială. 5. ~ vectorială. C/c. v.: Sin. Diferenfă (a doi vectori) (v.). e. Diferenfă (a doi tensori de acelaşi ordin). 4. Maf.: Tensor a cărui sumă cu tensorul scăzător e egală cu tensorul descăzut. 7. Diferenfă. 5. Nav.: Una dintre mărimile prin cari se determină înclinarea longitudinală a unei nave. Se exprimă algebric prin diferenfa (în metri) dintre pescajul pupa şi pescajul prova ale navei. Dacă diferenfa e pozitivă, nava e apupată (are pupa mai afundată decît prova), iar daca e negativă, nava e aprovată (are prova mai afundată decît pupa). Cunoscînd diferenfa AT şi lungimea L dintre cele două scări de pescaj (pupa şi prova), se poate determina unghiul (p de înclinare longitudinală a navei, din relafia: . A T

sau np=(n*+nb)!2< Diferenţial 381 Diferenfial deci rezulfă ny—2np, cînd na = O, şi nb=—na, cînd np~0. Dacă ra~rb, atunci r^=r^, adică cei doi sateliţi ar putea fi înlocuiţi cu unul singur (v. fig. III b). III. Mecanism diferenţial conic, a) cu doi sateliţi solidarizaţi; b) cu un satelit; 1) port-sateiit; 2 şi 4) sateliţi; 3 şi 5) roţi planetare; Vp şi Vp) vitesele lineare ale port-satelitului; Va şi V^) vitesele lineare ale celor două roţi planetare. Fig. /V reprezintă schemele a trei diferenţiale, unul cilindric (poziţia a) şi două conice (poziţiile b şi c), cu sateliţii 4 şi 6 angrenaţi cu roţile planetare 5 şi 7. Roţile 2 9 Ma (7) n9-n3 _ + r5 r6 «8 — n3 ~ r7 r4 Fig. V reprezintă schema unui diferenţial cilindric, cu sateliţii dubli 4-4' şi 6-6', angrenaţi atît între ei, cît şi cu roţile planetare 5 şi 7. Roţile 5 şi 7 sînt solidare cu arborii respectivi 8 şi 9, iar sateliţii se pot roti în jurul axului 10, cînd vitesele unghiulare ale roţilor planetare 5 şi 7 sînt inegale. Arborii 8 şi 9 se rotesc cu turaţiile date de relaţia n9-n3_ Mo 10 V. Schemă de diferen- (10) ~ n8 — n3 în care indicii simbolurilor n şi r corespund elementelor notate cu acele cifre. Turaţiile arborilor 8 şi 9 sînt egale sau diferite, după cum asupra lor se exercită cupluri egale (eventual nule) sau inegale, din afară. Cuplul exercitat asupra port-satelitului ţial cu sateliţi angrenaţi, unui diferenţial se repartizează la cei doi Lenucasetăli arbori planetari (v. fig./V c şi fig. V), adică 6-6‘) sateliţi dubli; TA __ IA , 3U 5 ?« 7) r°îi planetare; (j ■ ) —M8-\-M9, 8-şi 9) arbori planetari; şi din bilanţul puterilor (12) sau (12') se obţine M3n3=M8r78+M9^9-f Mr (n% 10) axul sateliţilor. “»0) (13) M8=M3 n3~n9 -Mv V IV. Scheme de diferenţiale, a) cilindric; b şi c) conice, cu roţi planetare coaxiale; f) arbore de antrenare; 2) pinion de atac, solidar cu arborele; 3) coroană dinţată, liberă pe axul 8; 4 şi 6) sateliţi; 5) roată dinţată planetară, solidară cu arborele central 8; 7) roată dinţată planetară, solidară cu arborele tubular 9 şi liberă în |urul arborelui central 8; 10) axul sateliţilor. şi 5 sînt solidare cu arborii respectivi I şi 8, celelalte roţi fiind libere pe axurile lor; la diferenţialul cilindric, sateliţii pot avea o mişcare de rotaţie diferită faţă de cea a roţii 3 (deoarece sînt calaţi sau liberi pe axul 10, după cum acest ax e liber sau calat în discul roţii 3), iar la diferenţialul conic, sateliţii se pot roti în jurul unor axuri perpendiculare pe direcţia arborelui 8, cari sînt antrenate de roata 3. Mişcarea arborelui 1 se transmite, prin angrenajul 2-3, la sateliţi şi la roţile planetare, astfel încît arborii 8 şi 9 se rotesc cu turaţiile date de relaţia (8) ni-n3=(ns-n3) igs>=(ns-ng) *89/(1 deci turaţia arborelui 9 (solidar cu roata 7) în raport cu turaţia arborelui 8 (solidar cu roata 5) va fi (9) n9 = n3-f (n$ — n3) i89 = n8 • /89 -f n3 (1 - i89), unde turaţiile n şi razele primitive r ale roţilor dinţate sînt afectate de indicii corespunzători elementelor respective ale mecanismului. Dacă arborele 8 sau 9 nu e acţionat din afară, turaţiile n9 şi n8 sînt egale între ele şi cu n3, iar dacă se exercită un cuplu la arborele 8 sau 9 rezultă o diferenţă între turaţiile acestor arbori. n8-n9 ' ’ n9-n8 unde cuplurile M şi puterile P sînt afectate de indicii corespunzători elementelor respective, iar Mr şi Pf sînt cuplul şi puterea datorite frecărilor; dacă /’sq = — 1 - rezultă (14) Ms=0,5Ma-M, şi Mş=0.5M3+Mr, sau (15) M9~M8^2Mr\ deci cuplurile la cei doi arbori diferă numai pi in efectul frecării (cuplurile pot fi considerate egale, dacă se neglijează frecările), indiferent de turaţiile acestor arbori, ştiind că (16) n3=(n8 + ng)l2 pentru i89= — 1 (v. relaţia 4). Exemple: Diferenţial de autovehicule: Diferenţial folosit în special la automobile şi la unele tractoare, care permite turaţii diferite ale roţilor propulsoare, fie la înscrierea în curbă a vehiculului, fie la rularea lui în aliniament pe o cale cu denivelări sau cu roţi de dimensiuni inegale. Diferenţialul permite totodată transmiterea mişcării între două axe perpendiculare, adică între axa arborelui cardanic şi axa arborilor planetari, cum şi reducerea turaţiei între aceste axe. Cuplul motor la roţile propulsoare diferă prin dublul cuplului de frecare din diferenţial, astfel încît roata care se roteşte mai încet transmite un cuplu mai mare (v. relaţia 14); totuşi, dacă o roată nu are aderenţă la cale (de ex. pe un drum cu polei), forţa de tracţiune se reduce şi la roata cu aderenţă, ceea ce se poate evita parţial la diferenţialele cu frecare interioară mare sau cu blocarea sateliţilor. La autovehicule, diferenţialul e antrenat de motorul acestora, prin intermediul schimbătorului de vitesă şi, eventual, VI. înscrierea în curbă a unui autovehicul cu roţi. 1) roată directoare; 2) roată propulsoare; 0) centru instantaneu de rotaţie. Diferenţial 382 Diferenfial al arborilor cardanici. Cînd vehiculul se înscrie într-o curbă (v. fig. V/), rofile directoare sînt dirijate în viraj, iar rofile propulsoare trebuie să parcurgă drumuri diferite în acelaşi interval de timp, şi anume rofile din exteriorul curbei trebuie să se rotească mai repede decît cele din interior. Diferenţialul permite această modificare a raportului dintre turafiile rofilor propulsoare, ştiind că din relafia (4) rezultă că descreşterea turafiei unui arbore planetar e egală cu creşterea turafiei celuilalt arbore planetar. Diferenfiaiu! de autovehicule, care poafe fi conic sau ci- dinfafe cilindrice, au pinionul calat pe arborele planetar şi coroana solidară cu axul rofii propulsoare. lindric, cuprinde în principal de antrenare, format din-tr-un pinion de atac şi o coroană dinfată; o casetă a satelifilor solidarizată cu coroana dinfată, avînd în inferior atît un ax port-satelit (numit şi crucea satelifilor, cînd are formă de cruce), pe care îl antrenează în mişcare de rotafie, cît şi doi sau patru safelifi (rareori trei), rotativi pe fusurile port-satelite; două pinioane (rofi dinfate) planetare, solidare (prin ca-neluri) sau solidarizate cu arborii planetari şi angrenate permanent cu safelifii; doi arbori planetari, la a căror extremitate exterioară (v. fig. VII) : un angrenaj vil. Elementele componente ale unui diferenţial de autovehicul. 1) pinion de atac; 2) coroană; 3) caseta sateliţilor; 4] satelit; 5) axul sau crucea sateliţilor; 6) pinion planetar; 7) arborele pinionului de atac; 8) arbore planetar. sînt montate rofile propulsoare sau cari transmit mişcarea la axurile acestor rofi, prin intermediul unui angrenaj suplementar (reductor). Mecanismul diferenfial e închis într-un carter cu capac, avînd două trompe laterale, cari protejează arborii planetari. Uneori, diferenfialul e completat cu unu sau cu două re-ductoare, pentru a-i mări demultiplicarea, care poafe fi uneori cu două trepte. Fig. VIII reprezintă un diferenfial cu două trepte de demultiplicare, realizate prin folosirea unui mecanism planetar suplementar 6-7-8, între coroana dinfată 2 şi caseta satelifilor 3. Deoarece pe axul 9 al rofii centrale suplementare 7 poate culisa manşonul cu gheare 8, cînd acest manşon e blocat de pintenul 10 se obfine demultiplicarea normală a diferenţialului, iar cînd manşonul e mutat în sens invers şi e blocat de pintenul 11, intervine şî de-multiplicarea dintre roata centrală 7 şi o dantură interioară a casetei satelifilor 3, în care satelitul suplementar 6 e angrenat permanent. — Fig. IX reprezintă un diferenfial cu dublă demultiplicare, avînd două angrenaje de antrenare succesivă. — Fig. X reprezintă un diferenfial cu două re-ductoare finale, situate între diferenfial şi rofile propulsoare. Aceste reductoare, cari în general sînt angrenaje de rofi VIII. Diferenţial cu demultiplicare variabilă. I) pinion de atac; 2) coroană dinţată; 3) caseta sateliţilor; 4) satelit; 5) pinion planetar; 6) satelit suplementar; 7) pinion planetar suplementar; 8) manşon cu gheare; 9) arbore tubular; 10 şi II) pinteni; 12) arbore planetar; 13) caseta coroanei;M) carterul diferenţialului. / \ / X / \ X / \ IX. Diferenţial cu dublă demultiplicare. 1) pinion de atac; 2) coroană dinfată; 3-4) angrenaj intermediar; 5) caseta sateliţilor; 6) satelit; 7) pinion planetar; 8) arbore planetar. , X. Diferenţial cu reducfoare finale. 1) pinion de atac; 2) coroană dinţată; 3) caseta sateliţilor; 4) satelit; 5) pinion planetar; 6 şi 7) arbori planetari; 8-9} reductor final; 10) axul rotii propulsoare. La automobile şi la tractoare, ansamblul format din diferenţialul montat în carter, din tobele de frînă şi, eventual, din reductoarele suplementare sau finale, se numeşte puntea din spate. Diferenfialul automobilelor e în general conic (v. fig. XI), raportul de transformare al angrenajului de antrenare 1-2 fiind de 2,7/1 "-5,5/1 la autoturisme, de circa 4/1 la auto-camionete şi pînă la 12/1 la autocamioane. Angrenajul de antrenare, numit grup conic, poate fi: angrenaj de rofi hipoide, care permite coborîrea podelei caroseriei (axele pinionului de X/. Diferenţial de autovehicul. I) pinion de atac; 2) coroană dinţată; 3) caseta sateliţilor; 4) port-satelit; 5) satelit; 6} pinion planetar; 7) arbore planetar; 8) carterul diferenţialului; 9) frompă; 10) capac; II) carterul arborelui cardanic 12 (trompeta cardanică) atac şi coroanei fiind necoplanare) şi e silenfios, dar solicitările axiale şi frecările între dinfi sînt mari; angrenaj cu rofi con/ce (cu dinfi drepfi sau oblici), care mai e folosit rareori la unele camîoane, fiind mai pufin silenfios; angrenaj cu şurub- Diferenfial 383 Diferenfial melc, folosit rareori la autocamioane, care are raport mare de transformare, dar se uzează repede şi are frecări mari între dinfi. Raportul mare de demultiplicare (numit „scurt") prezintă avantajul că vehiculul demarează mai repede, poate rula cu vitesă mică în priză directă şi poate urca rampe mai mari, iar dezavantajele consistă în consumul mare de combustibil şi în uzuri timpurii la motor. Raportul mic de demultiplicare (numit „lung") prezintă avantajul economiei de combustibil şi de ulei, dezavantajele fiind demararea mai lentă şi schimbări frecvente de vitese (trepte de demultiplicare). Fig. XII reprezintă un diferenfial conic, la care cuplul motor se transmite prin satelifii conici 4 la pinioanele planetare 5, cu cari sînt angrenafi permanent. Coroana dinfată e solidarizată cu caseta satelifilor şi pinioanele planetare sînt solidare cu arborii planetari.Dacă rofile propulsoare ale vehiculului nu întîmpină re-zistenfede rulare diferite sau vehiculul merge în aliniament, turafiile rofilor sînf egale, arborii planetari fiind antrenaţi de caseta satelifilor 3 (solidarizată de coroana 2) prin intermediul satelifilor 4. Dacă la rofile propulsoare se exercită cupluri diferite sau drumurile parcurse de ele sînt diferite, turafiile acestora devin inegale, prin acfiunea satelifilor 4. Fig .XIII reprezintă un diferenfial cilindric, la care cuplul motor se transmite, prin satelifii cilindrici 4, la pinioanele planetare 6; satelifii sînt angrenafi între ei cîte doi, iar fiecare satelit al unei perechi e angrenat permanent cu cîte un pi-nion planetar. Ca şi la diferenfialul conic, turaţiile rofilor propulsoare sînt egale sauinegale,după cum cuplurile rezistente sau drumurile parcurse de aceste roţi sînt sau nu sînt egale. XII. Mecanism diferenfial conic, î) pinion de atac; 2) coroană dinţată; 3) caseta satelifilor; 4) satelit conic; 5) pinion planetar; 6) arbore planetar. XIII. Diferenfial cu rofi cilindrice. 1) pinion de atac; 2) coroană dinfată; 3j caseta sateliţilor; 4) satelit cilindric; 5 şi 6) pinioane planetare cilindrice; 7 şi 8) arbori planetari. X/V. Suspensiunea din spate, a) punte rigidă; b) punte cu rofi independente. La un diferenfial obişnuit, cuplul motor care se exercită la roata fără aderenfă (de ex. pe un drum cu nisip, cu polei, etc.) provoacă rotirea acesteia în gol cu turafia maximă (v. relafia 6') şi vehiculul nu poate porni, cealaltă roată avînd turafia nulă; prin aufob/ocare, ceea ce înseamnă solidarizarea arborilor planetari, cuplul motor de la roata cu aderenfă face ca autovehiculul să demareze. La unele diferen-fiale, numite diferenfiale cu blocare sau diferenfiale cu blocare automată, se foloseşte un dispozitiv prin care se pot bloca satelifii în casetă, asigurînd solidarizarea celor doi arbori planetari. Diferenfialul cu blocare repartizează automat cuplul XV. Diferenţial cu arbori planetari pendulari. 1) arbore de antrenare; 2) caseta sateliţilor; 3) satelit; 4) pinion planetar; 5) arbore tubular; 6) arbore interior; 7 şi 9) pinioane de atac; 8 şi 10) coroane dinţate; 11 şi 12) arbori planetari pendulari. motor la rofile propulsoare, proporfiona! cu forfele de fracfiune posibile, fără a opune mişcării lor relative o rezisfenfă mai mare în curbă. Fig. XVI reprezinfă un diferenfial cu blocare, la care cuplul motor se transmite de la coroana dinfată 1 la manşonul 3, echipat cu galefii 4, iar arborii planetari 7 şi 8 sînt antrenafi prin intermediul man-şoanelor 5 şi 6, cari au proemi-nenfe în formă de camă. Pozifia galeţilor între came se alege astfel, încît arborii 7 şi 8 se rotesc în sens contrar,cînd manşonul 3 e imobil; dar manşoanele 5 XVI. Diferenţial cu blocare, a) secţiunea diferenţialului; b) secţiune AB; 1) coroană dinţată; 2) caseta diferenţialului; 3) manşon conducător; 4) galet; 5 şi 6) manşoane cu came; 7 şi 8) arbori planetari (canelaţi). La vehiculele cu roţi independente, la cari neregularităţile căii nu influenţează decît roata care trece peste ele (v. fig. X/V), se foloseşte fie un diferenţial cu arbori planetari pendulari, fie un diferenţial obişnuit, avînd arborii planetari articulaţi cu roţile propulsoare. Fig. XV reprezintă un diferenfial cu arborii pendulari 11 şi 12, solidari cu coroanele dinţate 8 şi 10, cari sînt angrenate cu pinioanele de atac 7 şi 9; mişcarea de la arborele de antrenare 1 e transmisă, prin sateliţii cilindrici 3,1a arborele (tubular) 5, solidar cu pinionul 7, şi la arborele 6, solidar cu pinionul 9, astfel încît arborii planetari pot funcţiona chiar cînd axele lor formează un unghi oarecare, de exemplu dacă oscilează diferit în jurul axei arborelui 6. şi 6 preiau cuplul manşonului 3 cînd acesta se roteşte, arborii 7 şi 8 avînd în acest caz posibiiitatea să se rotească cu turaţii egale sau diferite. Acest diferenţial, avînd frecare interioară mare, e folosit la automobile puternice şi cari circulă pe drumuri rău întreţinute, deoarece reduce patinarea roţilor propulsoare (dacă au aderenţă diferită la cale), cuplul la arborele planetar care se roteşte mai lent fiind mai mare decît cuplul de la celălalt arbore. Roţile dinfate ale diferenfialului sînt fabricate din ofel aliat de cementafie şi au duritatea HRC = 58“-63. Satelifii şi pinioanele planetare sînt uneori arămite, pentru a evita gripările. Arborii planetari, cari transmit cuplul motor la rofile propulsoare, se numesc (v. fig. XVII): semiflotanfi, dacă transmit şi greutatea aferentă a vehiculului, prin intermediul rulmentului din trompă şi al butucului rofii; cuasiflotanfi (numifi şi treisferturi flotanţi), dacă transmit numai componenta axială a greutăţii vehiculului, pe drumuri cu înclinare transversală sau în curbe; flotanfi (numiţi şî complet flotanţi), folosifi la majoritatea autocamioanelor mari, cari nu transmit Diferenţial 384 Diferenfial greutatea vehiculului la roţi; pendulari (oscilanţi), la diferenţialele fixate de şasiul vehiculului, cari sînt articulaţi cu diferenţialul prin cruci cardanice sau pot oscila în diferenfial (v. fig. XV). Extremitatea exterioară a arborelui planetar, XVII. TSpurl funcţionale de arbori planetari, a) arbore semiflofant; b) arbore cuasiflotanf; c) arbore flotant; î) trompa diferenţialului; 2) arbore planetar; 3) roată propulsoare; c 4) resort; 5) rulment. pe care se montează butucul rotii propulsoare, poate fi (v. fig. XVIII): cu con şi cu pană (la arbori semiflotanfi sau cuasiflotanfi) sau cu flanşă (la arbori flotanţi şi la unii arbori semiflotanfi). Extremitatea interioară a arborelui planetar, 2 / 3 1 3 m) ) M f b oBn ) ^ . ÎDffl Dacă se frînează axul şenilei 2 (v. fig. XX), vitesa şenilei 1 e mai mare şi tractorul începe sa se rotească în jurul punctului O, raportul dintre vitesele vL şi V2 ale şenilelor fiind (17) V2 R + 0,5 8 XVÎÎl. Tipuri constructive de arbori planetari, a) arbore canelat, cu con; b) arbore canelat, cu flanşă; c) arbore cu pinion, cu con; I) zonă conică; 2) zonă canelată; 3) flanşă; 4) roată dinţată planetară. pe care se montează pinionul planetar, poate fi cu caneluri sau monobloc cu pinionul, în primul caz arborele putînd fi scos fără demontarea casetei sateliţilor. Diferenţialul tractoarelor cu roţi e asemănător celui de la automobile. La unele tractoare, pentru a mări înălfimea liberă faţă de sol, diferenţialul e completat cu două reductoare finale, numite transmisiune marginală (uneori finală sau laterală), cari sînt angrenaje cilindrice (v. fig. X) şi măresc demultiplicarea diferenţialului. Diferenţialul autovehiculelor cu şenile, de exemplu la unele tractoare agricole, e un mecanism dife R-0,5B unde R e raza de curbură şi B e ecartamentul şenilelor. în general se folosesc diferenţiale duble, conice sau combinate, pentru ca pierderile prin frecare la frînarea şenilelor să fie cît mai mici. Fig, XXI reprezintă schema unui diferenfial dublu conic, la care sateliţii exteriori 5 sînt angrenaţi cu roţile 6 şi se pot roti liber în jurul port-satelitului 4, iar roţile 6 sînt solidare cu tobele de frînă 11 şi se pot roti liber pe prelungirile marginale 10 ale casetei sateliţilor 3. Dacă se frînează toba 11, roata 6 îşi încetineşte mişcarea şi satelitul 5 provoacă diminuarea turaţiei a borelui planetar 9, deci a şenilei respective. La blocarea frînei, adică a roţii, raza de curbură în viraj (R) e mai mare decît în cazul diferenţialului obişnuit. XX. înscrierea în curbă a autovehiculelor cu şenile. 1 şi 2) şenile; B) ecartament ; R) raza de curbură. XXI. Diferenţial dublu conic, î) pinion de atac; 2) coroană dinţată; 3)caseta sateliţilor; 4) port-satelit; 5) satelit exterior; 6) roată dinţată; 7)satelit interior; 8) pinion planetar; 9) arbore planetar; 10) prelungire marginală a casetei 3; II) tobă de frînă; 12) bandă de frînă. XX//. Diferenţial dublu combinat. 1) pinion de atac; 2) coroană dinţată ; 3) caseta sateliţilor; 4) satelit ; 5) pinion planetar; 6) şurub-melc; 7-8) angrenaj cilindric; 9) tobă de frînă; 10) arbore planetar. XIX. Puntea din spate a unui tractor cu şenile. 1) pinion de atac; 2) coroană dinţată; 3) caseta sateliţilor; 4) satelit; 5) pinion planetar; 6) arbore planetar; 7) tobă de frînă; 8-9) reductor final; îC) roată stelată (propulsoare). renţiai care asigură mişcarea diferită a celor două şenile, cînd se frînează axurile roţilor motoare ale acestora (v. fig. XIX). Fig. XXII repreziniă un diferenfial dublu combinat, la care sateliţii conici 4 sînt angrenaţi permanent cu pinioanele planetare 5, iar prin şurubul-melc 6 transmit mişcarea şî la angrenajul cilindric 7-8. Dacă se frînează toba 9, care e solidarizată cu roata dinţată 8 şi se poate roti liber pe arborele 10, turaţia celor două pinioane planetare 5 devine diferită şi tractorul poate vira. Diferenţial de maşini de lucru: Diferenţial folosit la unele maşini de lucru (de ex.: Ia maşini de frezat, la flyere, etc.), pentru a varia în mod diferit turaţia anumitor organe ale acestora. Diferenţialul de flyer permite variaţia turaţiei mosoa-relor, prin combinarea turaţiei constante a arborelui de comandă cu turaţia variabilă a unui mecanism de reglare. Se deosebesc: diferenţial cu şasiu fix, la care şasiul are turaţia arborelui de comandă, fiind solidar cu el; diferenţial cu şasiu liber, la care suportul roţilor planetare are turaţia arborelui de comandă, fiind calat pe el. Diferenţialul de selfactor permite variaţia turaţiei fusurilor, prin combinarea turaţiei constante a arborelui cu acţiunea suplementară a cadrantului. Acest diferenţial, necesar pentru torsiuni şi pentru deturnare, poate fi: cu trei timpi, Diferenjlal, calcui ~ 385 Diferenfiala la selfactoare de bumbac şi de lînă pieptenată; cu cinci timpi, la selfactoare de lînă cardată şi vigonie. Diferenfialul se mai foloseşte la anumite selfactoare de bumbac, la unele maşini de pieptenat, etc. Diferenfialul maşinilor de dinfat prin rostogolire e asemănător diferenţialului de automobil şi serveşte pentru a imprima mesei maşinii (deci obiectului de prelucrat) o mişcare de rotaţie suplementară, ca să se obfină înclinarea dinţilor la tăierea roţilor dinţate elicoidale. Această rotaţie suplementară se adaugă rotaţiei principale, generată de rotirea sculei la frezarea roţilor cu dinţi drepţi ((3 = 0), conform relaţiei: o rotaţie a obiectului de prelucrat la Zji rotaţii ale sculei (freză-melc), 2 fiind numărul de dinţi de prelucrat şi i numărul de începuturi ale frezei-melc. Diferenţialul, care cuprinde doi sateliţi şi două pinioane planetare, se montează înaintea lirei de diviziune, putînd fi scos din lanţul cinematic al maşinii, după necesitate. Fig, XXIV reprezintă schema mecanismului diferenţial (trasat în linii întrerupte), care imprimă axului port-piesă o rotaţie suplementară, ceea ce modifică avansul de rotafie principal; la această prelucrare se foloseşte, de obicei, o freză elicoidală şi, rareori, o freză modul simplă. Danturile cilindrice drepte ((3 = 0) se lucrează fără diferenfial. Danturile cilindrice înclinate şi cele elicoidale ((3>0) pot fi prelucrate prin ambele procedee: cu diferenţial şi fără diferenţial. în cazul roţilor mel-cate, diferenfialul se foloseşte totdeauna Ia prelucrarea prin avans tangenţial şi niciodată la prelucrarea prin avans radial. Prin utilizarea diferenţialului se obţine o abatere mai mică a direcfiei dinţilor, faţă de cea teoretică, decît în cazul lucrului fără diferenţial. Folosirea diferenţialului e indicată în următoarele cazuri: cînd prelucrarea se execută în mai multe treceri pe aceeaşi maşina şi e necesar ca scula să revină în poziţie exactă pentru trecerea următoare; cînd e necesar un reglaj fin al grosimii aşchiilor, penfru obţinerea unei grosimi precise a dinţilor şi a golurilor. Independenţa mişcării piesei de prelucrat fafă de mişcarea de avans a sculei permite modificarea avansului în timpul lucrului, ceea ce nu se poate obfine la maşinile fără diferenfial. Procedeul de prelucrare cu diferenfial nu e convenabil pentru valori extreme ale parametrilor rofilor dinfate (unghi de înclinare al elicei, modul, număr de dinfi). 1. Diferenfial, calcul Maf. V. Calculul diferenfial, şi Diferenfială. 2. Diferenţială, pl. diferenfiale. Maf.: Dacă /(x) e o funefiune reală de variabila * şi A* e o creştere dată variabilei x, căreia îi corespunde, pentru /(x), creşterea A/ (x) = A (x) Ax 4- a Ax, unde A (x) nu depinde de Ax, iar a -> 0 cînd A* 0, se spune că funcţiunea f(x) e diferenfiabilă în punctul x şi că XXIII. Schema transmisiunilor unei maşini de frezat universale cu mecanism diferenţial suplementar. I) electromotor; 2) cutia de vitese principală; 3) arbore port-freză; 4) roti de schimb pentru capul di-vizor; 5) arbore port-piesă (al capului divizor); 6) roti de schimb penfru avansul automat al mesei de lucru; 7) şurub de avans orizontal (?.n general longitudinal) al mesei; 8) roti de schimb suplementare; 9) mecanism diferenţial suplementar. are diferenţiala A(x) Ax, care se notează cu dy sau şi cu d/(x) — şi se scrie dy = A (x) Ax. O funefiune diferenfiabilă în fiecare punct al unui interval se numeşte diferenfiabilă în acest interval. O funcţiune f(x) diferenfiabilă e şî derivabilă — şi are derivata f (x) = A(x), — şi reciproc: dacă o funcţiune f(x) e derivabilă, ea e şl diferenfiabilă. Deoarece, pentru funcţiunea y = x, diferenfiala e dy = = dx = Ax, diferenfiala funefiunii y=f (x) se notează şi sub forma dy-f’(x) dx, unde dx e diferenfiala variabilei independente x. Se numeşte diferenfială de ordinul n a funefiunii y — fix) şi se notează cu d*y = d (dn~'y), diferenfiala diferenţialei de ordinul n — 1, presupunînd că diferenţiala dx a variabilei independente x e independentă de x, adică e considerată o constantă. Potrivit acestei definifii, %[/'d(x) dx] = /“ (x) d*2 d3j/=d [/“ (x) dx] = /'" (x) dx3 şi, în general, dny~f^ (x) dxn ■ Rezultă că derivata de ordinul n apare ca un cît y{n) = /w (*) = dxn dintre diferenfiala de ordinul n a funefiunii y = f(x) şi puterea (dx)” a diferenfialei variabilei independente, care în mod curent se notează cu dxn. Diferenfiala unei funcfiuni compuse y = F(u), unde u~ = cp(x), e dată de formula dy = F' (u) qp' (x) dx, care se scrie şî sub forma dy = F' (u) du, fiindcă du — cp'(x) dx. Diferenfiala funefiunii compuse y = F(u) se calculează, deci, înmulfind derivata funefiunii F (u) în raport cu u, cu diferenţiala lui u. Rezultă o proprietate de invarianţă a diferenţialei de ordinul întîi a unei funcţiuni compuse, în sensul că această diferenţială se calculează după aceeaşi regulă ca şi cum noua variabilă u ar fi variabilă independentă. în general, însă, du nu e constantă, ci o funefiune de x, astfel încît diferenfialele de ordin superior se calculează aplicînd regula de derivare a unui produs în modul următor: d2y = F" («) du2—F' («) d2u] d3y = F"' («) d«»+3 F“ (u)dud*u+F' (») d3u. Noţiunea de diferenţială se extinde de la funcţiunile de o variabilă la funcţiuni de mai multe variabile. Astfel, în cazul funcţiunii z=f(x,y), dacă Af e creşterea ei, cînd x şi y cresc cu Ax şi Ay, adică A/=f {x 4- Ax, y 4- Ay) - / (x, y) şi dacă se poate scrie Af=AAx 4- BAy 4- a Ax 4- (3 Ay, unde A şi B nu depind de Ax şi Ay, iar a şi (3 tind către zero cînd Ax 0 şi Ay -> 0, se spune că funcţiunea f (x,y) e total diferenţiabilă sau, mai simplu, diferenţiabilă în punctul (x,^), şi că diferenfiala totală a ei (dz sau d/) e dz=AAx+BAy- 25 Diferenfială absolută 386 Diferenţială foiala Dacă funcfiunea f(x,y) e diferenfiabilă în fiecare punct al dreptunghiului D, ea e diferenfiabilă în acest dreptunghi. Avem următoarea teoremă: Dacă funcfiunea f (x,y) e diferenjiabilă în dreptunghiul D, ea are derivate parţiale de ordinul întîi în dreptunghiul D, adică funcţiunea z = f(x,y) are derivate parfiale de ordinul întîi eqale cu A, B. în acest caz, diferenţiala totală 6)* e)y se scrie: dz = j 1 A — dx-b -^r-dy, dx dy unde d* şi dy sînt diferenţialele variabilelor independente x ş\ y. Această teoremă nu admite o reciprocă. Se poate ca o funcfiune f{x,y) să aibă derivate parţiale de ordinul întîi în punctul (*,;/), fără ca ea să fie diferenţiabilă în acest punct. Dacă între derivatele par}iale de ordinul al doilea există r)2z d2z relafia ——, putem calcula diferenfiala totală a o)x ^y dy dx dz, dată de formula lui d(dz) = d( dx4- ~~ dy 0^ care se numeşte diferenfială totală de ordinul al doilea şi se notează cu d2z. Calculul se efectuează considerînd pe dx şi dy independente de x şi y. Astfel, d2z= -^d%2+2 •^-^-dxd}'4* —g d;;2 • dx2 dxdy dy2 în mod analog se defineşte diferenfială totală de ordinul al treilea cu formula d3z=d(d2z) şi se obfine d3z=||d3c3+3_||_ dx2dy+3^dxdy2+^dyS şi, în general, d,!z=[icdx+i;dy](>z- i. Diferenţială absolută a componentelor intensităţii unui cîmp de tensori. Geom., C/c. f.: Limita diferenfei dintre valoarea unei componente ‘j'SiS2'"Sp a tensorului de cîmp într-un punct P' dintr-o multiplicitate cu n dimensiuni, şi dintre valoarea pe care ar avea-o acea componentă, dacă s-ar transporta astfel tensorul din punctul P în P‘, încît scalarul invariant Y Tstsr~sp A » .. .P . skik format din componentele tensorului şi ale varianfi ASi—, Z?S9—, PSft şi ale vectorilor «2 ' *p să rămînă constant, tofi vectorii fiind transportafi paralel, iar limita fiind considerată cînd P' tinde către P. Această diferenfială absolută e calculată după orientarea PP'. înainte de trecerea la limită se vorbeşte despre creşterile absolute ale componentelor. Diferenfiala absolută a unei componente lŢ-S1S2-'Sp HH-iq a tensorului de cîmp se obfine cum urmează: Se derivează componenta parfial în raport cu xk, dTSlSr"sP ■ ■ • ' C)Xk se adaugă pentru fiecare indice de contravarianfă s al componentei considerate T ’s"‘•• cîte o sumă ■+ir*rr'^: r-\ şi pentru fiecare indice de contravarianfă i al componentei considerate T”' ,mimm cîte o sumă -1 f=1 unde r|r sînf componentele conexiunii afine; suma obfi-nută SSl$2 se înmulfeşte cu diferenfiala dxk a coordonatei xk şi se însumează în raport cu & de la 1 Ia n\ DTsis2'"sP =V^"V.. . kdxk. HH tq Jm* q k-\ q 2. Diferenţială absolută a componentelor intensităţii unui cîmp de vectori. Geom., C/c. v.: Limita diferenfei dintre valorile v4*-f respectiv AAit ale unei componente contravariante, respectiv covariante, a vectorului de cîmp într-un punct P* al unei multiplicităfi cu n dimensiuni, şi dintre valorile respectiv cari s-ar obfine în P' pentru aceleaşi componente prin transportul paralel al vectorului de cîmp din P în P’, cînd P' tinde către P, se numeşte diferenfiala absolută a componentelor contravariante, respectiv covariante, ale vectorului de cîmp după orientarea PP'. înainte de trecerea la limită se vorbeşte despre creşterile absolute ale componentelor. Fiindcă: dAf=Yi ~kdxk-, d A{-. k-\ dx k=\ dx Yi 6A;= £ rr^,dA k,r ~\ k,r~ 1 unde T\r sînt componentele conexiunii afine, urmează, pentru diferenfialele absolute DA* şi DA{ ale componentelor contra-variante A* şi covarianta A( ale vectorului de cîmp, expresiile: vectorilor co-contravarianfi a1, D^‘=t(vi + tr-f^)d^ k-\ \dx k-\ / orientarea după care s-a luat diferenfiala fiind orientarea elementului de linie determinat de diferenţialele dxk ale coordonatelor. V. şî Diferenfială absolută a componentelor intensităfii unui cîmp de tensori. s. Diferenţială totală. Mat.; Formă Pfaff dco = ZidxH--------------------------bXndxn, • care e diferenfiala unei funcfiuni de aceleaşi variabile, adică satisface condifiile dxj ~ dxi pentru orice i^6j. Sin. Diferenfială exactă, Diferenfială totală exactă. Diferenfială a unei funcfîonale 387 Dlferenfiere magmatică t. Diferenfială a unei funcfionaie. Ma/.; Expresia b b' în care F D»] by (t) J, e o funcfională de funcfiunea y (t) căreia i s-a dat o creştere 83/. Dacă 5;y = £0(£), unde 8 e infinitul mic principal, 6F nu diferă decît printr-un infinit rr ic de ordin superior unităfii de creştere AF care corespunde creşterii a argumentului, ceea ce revine la [if. AF-»f [y(0.sO(Q] -Q e=0 8 sau mea unde e=:0 l E 8 F[y(0.e(0]J = |=o. două milivoltmetre pot fi înregistrate pe o hîrtie sensibilă fixată pe o tobă care se roteşte, determinîndu-se diagrama termică diferenfă de temperafură-femperatură, şi diagrama diferenfă de temperafură-timp (v. fig. II), pe baza cărora ~V~ 2. Diferenfială a unui polinom. Maf.: Dacă f e un polinom al inelului comutativ A [X\, * * ,Xp] Ă. fiind un inel comutativ care are un element unitate şi dacă în inelul A [Xi,- • ',Xp, Y\r •' ,Yp\ aI polinoamelor cu 2 p nedeterminate Xit YiO^i^Cp) se consideră polinomul • • t Xp + Yp), care poate fi considerat un polinom în Y, cu coefi-cienfii în B, se numeşte diferenfiala polinomului /, d/ sau df(Xlf- • -tXp, Yw-.Yp), partea omogenă de primul grad a polinomului A/=/(Xj+r,• ■,xp+rf)-f(xl-.,xp), considerat ca polinom în Y, cu coeficienfi în B [Xi,-• • ,Xp], df=JigiYi t=1 în care g £ B, adică polinoame din inelul A [X\,• • ',Xp]. 3. Diferenfială, ecuafie V. Ecuafie diferenfială. 4. Diferenfială, geometrie V. sub Geometrie. 5. Diferenfială, analiză termică Mefg.: Procedeu de determinare a punctelor de transformare ale materialelor nemetalice şi metalice, de exemplu ale unui aliaj (deci şi a punctelor caracteristice ale curbei de răcire a acestuia), prin compararea unei probe a materialului studiat cu o epruvetă — etalon cu căldura specifică apropiată şi care nu suferă transformări în stare solidă. Se folosesc două cupluri termoelectrice şi două milivoltmetre: un termocuplu simplu introdus în etalon, care — la milivoltmetrul de care e legat — indică temperatura reală; un termocuplu diferenfial, avînd unul dintre capetele sudate introdus în etalon şi celălalt în proba care se studiază, iar capetele libere legate la al doilea milivolt- /. Schemă de legăfuri penfru înregistrarea curbelor fermice diferenfiale prin înregistrări vizuale, î) epruvetă etalon; 2) epruvetă de material de studiat; 3 şi 4) galvano-metru pentru citirea temperaturii epruvetei 2, respectiv pentru citirea diferenţei de temperatură dintre epruvetele 2 şi 1; 5) fir de platin; 6) fir de platin-rodiu. metru şi care indica diferenfeie de temperatură (cînd aceasta variază) dintre etalon şi probă (v. fig. /)• Indicafiile celor 3 b II. Diagrame termice diferenfiale» a) diagramă diferenfă de temperatură-temperatură; b) diagramă diferenfă de temperatură-timp; f) temperatura, în °C; t) timpul; Af) diferenfa de temperatură, în °C. se determină curba de răcire (temperatură în funefiune de timp) a aliajului respectiv. V. şi Analiză termică. e. Diferenfiale, ecuafie cu ~ totale. V. Ecuafie cu diferenfiale totale. 7. Diferenfiale, frecvenfe V. sub Infermodulafie. 8. Diferenfiale, specii Geobof.: Specii vegetale cari nu sînt caracteristice unei asociafii, însă sînt caracteristice unei subasociafii (v.) şi lipsesc sau sînt slab reprezentate în alte subdiviziuni ale asociafiei. 9. Diferenfiere. Mat.: Operafia de calcul a! diferenfialei unei funcfiuni. 10. Diferenfiere magmatică. Geo/.; Proces geologic prin care o magmă inifială, avînd caracteristici fizice şi chimice bine definite, formează tipuri de roci diferite, cu compo-zifii diferite din punctele de vedere chimic şi mineralogic. Diferenfierea magmatică se poate produce, fie înainte de începerea cristalizării, adică în perioada în care masa magmatică e încă topită, fie odată cu cristalizarea. După cauza care produce diferenfierea, se deosebesc: Diferenfiere magmatică prin cristalizare şi prin acfiunea gravitafiei, care consistă în cristalizarea unor consfifuenfi mineralogici prin scăderea temperaturii. Mineralele mai grele, ca olivinul, magnetitul, cromitul, ilmenitul, cristalizează la început, şi, sub acfiunea gravitafiei, cad la fundul basinului magmatic, unde se acumulează treptat. Astfel, magma inifială se separă în două porfiuni de compozifie chimică şi sfare fizică diferite: partea cristalizată şi bogată în minerale grele, la fund, şi o magmă reziduală, cu consfifuenfi mai uşori, la partea superioară a basinului magmatic. Odată cu începerea cristalizării, în cele două zone diferite ale basinului magmatic, se produc cristalizări fraefionafe, prin formarea unor centre de aglomerare, în jurul cărora se adună substanfele corespunzătoare unui anumit interval de solidificare. Diferenfiere magmatică prin imiscibilifatea lichidelor, care consistă în separarea picăturilor de sulfuri, cari au o densitate mai mare decît a masei de silicafi. Sulfurile metalice nu sînt complet miscibile cu topitura de silicafi, chiar la temperatură înaltă, şi ele cad la fundul basinului sau sînt flotate la partea superioară a acestuia. Diferenfiere magmatică pr in transfer de gaze, care consistă în formarea unor curenfi de gaze cari circulă prin basinul magmatic de la partea lui inferioară spre partea superioară. Simultan are loc un transfer selectiv de material, în sensul că bulele Diferenfiereâ mugurilor 388 Difosfotiamina de gaze se fixează pe cristale mici şi pe picături de sulfuri, servind astfel ca un agent de flotafie, care colectează şi transportă metalele din magmă spre partea superioară a basinuiui magmatic. Diferenjiere magmatică prin asimilare. V. sub Asimilare. 1. Diferenţierea mugurilor. Bot.: Formarea mugurilor flori-feri din mugurii vegetativi, prin apariţia succesivă, în interiorul celor din urmă, a tuturor organelor florale, începînd cu sepaleîe şi terminînd cu pistilul. 2. Differdingenr oţel Tehn.: Ofel laminat dublu T cu ălpile late. V. sub Dublu T, ofel 3. Dificere. Paleonf.: Tip de înotătoare caudală, dezvoltată la unii peşti fosili, la embrioane, ca şi Ia peştii dipnoi. Lobii, inferior şi superior, sînt mai mult sau mai pufin egali, iar coloana vertebrală pătrunde în înotătoare pînă aproape de capă- tul ei. 4. Difiodonf. Paleonf.: Tip de dentifie caracteristic mamiferelor eterodonte (cu dinţi diferenfiafi: incizivi,canini, premolari, molari), la cari există două dentifii succesive; prima de lapte, înlocuită la anumită vîrstă prin cea definitivă. 5. Difluenţă, pl. difluenfe. Geogr.; Ramificarea în două brafe a albiei unui rîu, la vărsarea acestuia în alt rîu. Fenomenul se produce, în special, pe conurile de dejecfieca. i se formează la ieşirea rîului din regiunea de dealuri spre şes. Cînd rîul se desface în trei brafe, fenomenul se numeşte frifluenfă. e. Diforme, sisteme Chim. fiz.: Sistemele eterogene în cari una dintre faze are dimensiuni foarte mici pe o direcfie sau pe două direcţii din spafiu; dacă dimensiunea e redusă pe o singură direcţie, se obţin o foiţă, un film sau o lamelă (sisfeme lamelare); dacă dimensiunile sînt reduse pe două direcţii perpendiculare, se obţin un filament sau o fibră (sisfeme fibrilare). Cînd dimensiunile unei faze sînt reduse pe cele trei direcţii, se obţine un sisfem dispers. Sistemele disperse pot fi, la rîndul lor, diforme, dacă particulele nu sînt sferice sau aproape sferice (formisotrope), ci au formă de foiţe, de bastonaşe sau de filament (form-anisotrope). 7. Difdsfoglicerofosfafaze. Chim. biol.: Enzime specifice izolate din drojdii (cari se găsesc şî în alte ţesuturi şi celule), capabile să catalizeze reacţia de defosforilare oxidativă a acidului 1,3-difosfoglicerinic de către acidul adenozin-difosforic (ADP) din ţesuturi. Această reacfie catalitică poate fi reprezentată astfel: Difluenja rîului A pe conul de dejecţie format la confluenţa cu rîul B. 1 şi 2) braţe difluenfe. c—opo3h2 I CHOH C-OH ! -f ADP ATP-f- CHOH I ch2—opo3h2 CH2-OPO3H2 acid 1,3-difosfo- acid 3-fosfo- glicerinic glicerinic -Activitatea difosfoglicerofosfatazelor e determinată de zenfa ionului magneziu. 8. Difosfopiridinnudeofid. Chim. biol.: Combinaţie organică complexă, formată dintr-un mol de nicotinamidă, un mo! de adenina, doi moli de riboză şi doi moli de acid fosforic: N N v / \/ \h riboză adenină Echivalentul său bazic în stare oxidată e 1, iar în stare redusă e 2. ^Substanţă albă, pufin higroscopică, amorfă, foarte uşor solubilă în apă, mai pufin solubilă în fenol şi în alcool me-tilic. Prin precipitare cu acizi tari, formează săruri de piridiniu. în soluţie acidă nu e distrusă de agenţii de oxidare blînzi. Hipoiodiţii determină în general o rupere a nucleului piri-dinic. Cu solufiile mai concentrate de bisulfifi sau de cianuri alcaline dă produse d6 adifie. Potenţialul său de oxidoreducere e fj- -0,320 V. Difosfopiridinnucleotidul se prepară din drojdia presată; din 10 kg drojdie se poate obţine circa 1 kg difosfopiridin-nucleotid. E foarte răspîndit în mediul biologic şi probabil că oricare celulă vie îl conţine. în celula vie, ca şi celelalte piridinnucleotide, are rolul de acceptor şi donor de hidrogen, cum şi pe cel de acceptor şi donor de electroni, în condiţii atît aerobe, cît şi anaerobe. Aceste enzime sînt adeseori factorii cari declanşează lanţul de reacţii cari se produc în mecanismul oxidării biologice. Sin. DPN, Coenzimă, Coenzimă I, Cozimază, Codehidraza l, Co l, Codehidrogenaza I. 9. Difosfofiamină. Chim. biol.: # \ H3C-C CH N C—Ch'2—N-------C—CH3 OH OH %r/ !i n I I , HC C—CH2-CH2-0— P—O—P=0 Xsx II I O OH nh2 pre- Esterul aneurinei (vitamina Bi) cu acidul pirofosforic Ia gruparea ei alcoolică primară. A fost obţinută iniţial ca o substanfă termostabilă, prin spălarea drojdiei uscate cu o soluţie slab alcalină de fosfat. Prin degradare, difosfotiamina dă, alături de acidul fosforic, aceleaşi produse de scindare ca şi vitamina Bi. Sub acţiunea unei fosfataze acide se scindează cei doi radicali fosfat şi rezultă vitamina Bj. Prin hidroliză blîndă se poate obfine monofosfatul vitaminei Bj. Sinteza difosfotiaminei se poate face, atît pe cale chimică, cît şi pe cale fermentativă. Sub acţiunea unei piruvatdecarboxilaze, difosfotiamina se leagă, prin intermediul unui ion metalic, de proteina enzimei, Difosgen 389 Difracţie reacţionează prin gruparea ei amino liberă cu gruparea car-bonil a acidului piruvic, dînd o combinaţie internă. Prin reacţia dintre substrat şi complexul enzimă-metal-tiaminpirofosfat (TPP), structura moleculei acidului piruvic e atît de slăbită, încît se scindează bioxidul de carbon. Produsul intermediar care rămîne, adică complexul acetaldehidă-enzimă, se găseşte în echilibru reversibil cu acetaldehida liberă şi cu enzima liberă, respectiv complexul enzima-metal-TPP. Disocierea acestui complex reprezintă acţiunea tipică a piruvatdecarbo-xilazelor: scindarea acidului piruvic în acetaldehida şi bioxid de carbon. Sin. Cocarboxilază, difosfoaneurină. 1. Difosgen. Chim., Tehn. mii.: ?\ /CI Cl-C—O—C-CI XCI Cloroformiat de metiltriclorat; substanţă toxică de luptă întrebuinţată în primul război mondial în amestec cu cloroformiatul de metil monoclorat şi diclorat, sub numirea de K-stoff şi Per-stoff, de germani, şi de pălite (surpalite), de francezi. E un lichid incolor, mobil, cu miros iritant asemănător cu al fînului încins. Are densitatea 1,65 şi p. f. 127---128°. Insolubil în apă, se disolvă în solvenţi organici; el însuşi e un bun solvent pentru alte substanţe toxice de luptă. Cu apa hidrolizează, formînd bioxid de carbon şi acid clorhidric, iar cu alea Iii le reacţionează energic, formînd carbonaţii şi clorurile respective. Prin încălzire se descompune în două molecule de fosgen. Din punctul de-vedere fiziopatologic e o substanţă sufocantă avînd pragul de iritaţie 0,005 mg/l, limita de suportabilitate 0,04 mg/l şi produsul letal 500. Se obţine prin clorurarea completă a for-miatului de metil: HCOOCH3 + 4 Cl2 -> 4 HCI + CJCOOCCI3. Sin. Clorocarbonat de metiltriclorat. 2, Difracţie. Fiz.: Fenomenul de propagare a undelor (luminoase, acustice, de materie, etc.) şî în spatele obstacolelor. Difracţia luminii provine din natura ei ondulatorie. Conform principiului lui Huygens, vibraţiile cari se propagă în exteriorul unei suprafeţe închise care conţine o sursă sînt identice cu cele cari se obţin suprimînd sursa şi în-locuind-o cu izvoare convenabil repartizate pe suprafaţă. Repartiţia se bazează pe următorul postulat al lui Fresnel: un punct al suprafeţei poate fi considerat o sursă a cărei amplitudine şi a cărei fază sînt aceleaşi cu cele ale unei vibraţii produse în acel punct de sursa interioară. Postulatul lui Fresnel e riguros valabil numai dacă se aplică într-un mediu infinit unei suprafeţe închise. în cazul unei suprafeţe mărginite de un ecran, vibraţiile punctelor sînt influenţate de prezenţa ecranului şi problema teoretică nu e încă rezolvată. Principiul lui Huygens-Fresnel dă totuşi rezultate conforme cu experienţa, dacă se studiază fenomenul de difracţie produs de un obstacol puţin depărtat de dreapta care uneşte sursa cu punctul de observaţie, perpendicular pe ea şi suficient de depărtat de punctul de observaţie. Problema se reduce la calculul interferenţei produse de vibraţiile punctelor unei suprafeţe S, mărginită de obstacol, în punctul M în care se studiază fenomenul. Cunru rezultatul interferenţei depinde de diferenţa de fază dintre-vibraţiile componente, se alege ca suprafaţă S o suprafaţă de undă a sursei, deoarece toate punctele ei vibrează în concordanţă de fază şi vibraţia rezultantă în M depinde deci numai de diferenţa de fază creată de diferenţa de drum dintre punctele suprafeţei S şi punctul M. După poziţia izvorului de lumină, la distanţă finită, respectiv la infinit, se deosebesc fenomene de difracţie în lumină divergentă (sau fenomene de tip Fresnel) şi fenomene de difracţie în lumină paralelă (sau fenomene de tip Fraunhofer), Difracţie de tip Fresnel. Metoda introdusă de Fresnel simplifică calculul în cazul suprafeţei de undă sferică. Se împarte suprafaţa S în zone a-lese astfel, încît diferenţa distanţelor, pînă la M, a două dintre punctele unei zone, să dea în M vibraţii în concordanţă de fază. însumînd efectul zonelor neacoperite de obstacol se obţine vibraţia rezultantă în M. împărţirea în zone se face prin sfere concentrice cu punctul de observaţie M, ale căror raze diferă prin X/2 şi cari intersectează o suprafaţă de undă după cercuri cari separă zonele (v. fig. /). Astfel, vibraţiile cari ajung în M din două zone succesive sînt în opoziţie de fază. Vibraţia produsă în M de zona delimitată pe suprafaţa de undă de rază R de sferele de raze ro+(«— 1) X/2 şi ro-\-n X/2 e / 1V7--12^0^ . 9 f±__rA\ s»~( 1) A+ro sln2,I(r x) ' unde Aq e amplitudinea vibraţiei pe suprafaţa de undă iar kn e un coeficient a cărui valoare descreşte odată cu n. Amplitudinile „_i 2A0knX ) R+r0 fiind diferite, deşi vibraţiile zonelor succesive sînt în opoziţie de fază, vibraţia rezultantă nu e nulă. Ea e exprimată printr-o serie cu termeni descrescători, de semne alternativ pozitive şi negative, cari reprezintă amplitudinile produse în M de diferitele zone: A = a\ — a,2 -f- <23 — #4 -f- • • • ± ai, unde ai e amplitudinea produsă de ultima zonă, de rang i. Cum aceste amplitudini au valori foarte apropiate una de alta, fiecare dintre ele poate fi considerată ca semisuma amplitudinilor vecine şi amplitudinea rezultantă devine: aY-\-a3 a3-ha5 A — a\-----------f- a3---------{- — • • •. Dacă i e număr par, amplitudinea rezultantă e Cum e foarte apropiată, pentru i mare, de ai, rezultă deci 2 2 ' Dacă i e număr impar, amplitudinea rezultantă e A — — ±a* • 2 2^ în cazul unei unde întregi, 0; deci amplitudinea rezultantă e jumătate din amplitudinea produsă de zona centrală. în cazul difracţiei printr-o deschidere circulară, vibraţia în M e suma vibraţiilor produse de zonele rămase neacoperite. Dacă deschiderea cuprinde un număr par de zone, din expresiile de mai sus rezultă că acţiunea în M e mai mică decît în cazul undei întregi, şi invers, dacă numărul de zone e impar. Numărul de zone neobturate depinde de raza q a deschiderii, de poziţia ecranului şi de lungimea de undă. Studiul difracţiei printr-o deschidere circulară prezintă un interes deosebit, deoarece majoritatea pieselor optice cari intră în compoziţia unui instrument optic sînt conţinute în Difracfie 390 Difracţie monturi cu deschidere circulară, iar înfre aceste piese se găsesc diafragme cu deschideri circulare, centrate pe axa instrumentului. în acest caz, suprafaţa de undă folosită e prima dintre suprafeţele de undă sferice, cu rază descrescătoare şi cu centrul în puncful în care Optica geometrică arată că se formează imaginea sursei de lumină, adică suprafaţa de undă care se îmbucă în deschiderea lentilei subţiri echivalente cu sistemul optic. Dacă se aşază un ecran de proiecţie perpendicular pe axa optică a sistemului, în punctul în care se formează imaginea sursei, se deduce că această imagine e alcătuită dintr-un punct-imagine aşezat în locul în care ecranul e înţepat de axa optică, şi înconjurat de un sistem de inele luminoase concentrice, din ce în ce mai slabe. Razele acestor inele depind de lungimea de undă X a radiaţiei folosite, de diametrul D al deschiderii circulare şi de distanţa p' de la lentilă Ia ecran. Astfel, raza primului inel luminos e 1,64 X f max £) P ' şi e văzută, din centrul deschiderii, sub unghiul r^max__1,64 X ________ între inelele luminoase se găsesc inele întunecate; razele primelor două inele întunecate sînt date de Yl max i-i 1,22 X D respectiv r2 min= 2,23 X eie sînt văzute din centrul deschiderii 1,22 X Yl min D D sub unghiurile 2,23 X D găsesc două în cazul în care în faţa lentilei se găsesc două surse punctuale, situate pe o perpendiculară la axa optică, Ia distanţa p de lentilă şi depărtate una de alta cu distanţa y, pentru ca imaginile formate de lentilă să fie văzute separate una de cealaltă e necesar ca distanţa y' dintre centrele celor două sisteme de inele să’fiş mai mare decît raza primului inel întunecat, adică y Această valoare minimă;}/ = 1,22 A. D D D puncte-obiect reprezintă puterea separatoare lineară a sistemului optic. Se poate defini şl o putere seoaratoare unghiu- , . y 1,22 X lara y = ~ = -P D Difracţia datorită unui ecran circular opac se studiază tot prin însumarea acţiunii zonelor Iui Fresnel neacoperite de ecran, pe o suprafaţă de undă care trece prin marginile ecranului. Dacă ecranul acoperă n zone, amplitudinea rezul- v +1 tantă e A = —-—. Rezultă că în centrul umbrei geometrice a unui ecran circular e totdeauna lumină. Fenomenele de difracţie pot fi studiate şî cu ajutorul unei metode grafice a compunerii vibraţiilor. în acest caz nu e necesar să se împartă suprafaţa de undă în zone cari să producă în M vibraţii în opoziţie de fază, ci poate fi împărţită în zone oricît de mici. Vectorul amplitudine a e vectorul a cărui lungime e egală cu amplitudinea, şi al cărui unghi cp, pe care-l face cu o axă dată Ox, e faza iniţială a vibraţiei din M. Fiecare zonă produce în M o amplitudine reprezentată printr-un vector a{. Se reprezintă amplitudinea primei zone printr-un vector a^ aşezat de-a lungul axei Ox. Prin aceasta, fazele celorlalte vibraţii sînt raportate Ia fa?a II. Construcţie grafică a amplitudinii rezultante în difracţie Fresnel. .\,22X , 1,22 X .>■—p sau y p. p a distanţei dintreceledouă zonei iniţiale luată ca origine a fazelor. Ceilalţi vectori ^ , aşezaţi cap la cap, au lungimi din ce în ce mai mici şi înclinări din ce în ce mai mari faţă de Ox. Ei formează deci o linie frîntă în formă de spirală (v. fig. II). în cazul unui număr foarte mare de zone, linia frîntă tinde spre o spirală continuă. Vibraţia rezultantă în M e reprezentată prin- tr-un vector a care uneşte originea primului vector a1 cu extremitatea ultimului. Unghiul, pe care-l face a cu Ox reprezintă diferenţa de fază dintre vibraţia rezultantă şi vibraţia produsă de prima zonă. Nu se cu- noaşte, deci, faza vibraţiei rezultante, ci numai diferenţa de fază faţă de o vibraţie aleasă arbitrar. Cînd deschiderea difractantă e o deschidere dreptunghiulara, fenomenele sînt mai complicate şi calculul iluminărilor pe un ecran de observaţie nu se poate face riguros. Prezintă importanţă cazul particular al unei deschideri dreptunghiulare înguste, adică al unei fante. Calculul arată că, în acest caz, pe ecranul de observaţie iluminarea e aceeaşi în toate punctele unei drepte paralele cu lungimea fantei. Rezultatul fiind acelaşi oriunde s-ar găsi sursa punctuală pe o dreaptă paralelă cu lungimea fantei, e vaiabil şî cînd sursa e un segment de dreaptă paralel cu fanta, deci cînd se înlocuieşte sursa punctiformă cu o sursă recti!?nie (o altă fantă, luminată), paralelă cu fanta difractantă. Calculul arată că pe ecranul de observaţie se obţine o serie de franje de difracţie paralele cu fanta, de intensităţi descrescătoare în raport cu o franjă centrală, în fig. III e reprezentat (în funcţiune de distanţa de la mijlocul fîşiei în care ecranul de observaţie ar trebui să fie iluminat în lipsa feno-menelor de difracfie) ra- Repartiţia Intensităţii pe ecranul de porful dintre iluminarea I observaţie »" «zul unei deschideri r iii dreptunghiulare. pe ecranul de observaţie şi iluminarea 1$ a acestui ecran în lipsa fenomenelor de difracţie. în cazul unui obstacol în forma de ecran plan opac, care se termină cu o muchie rectilinie, figura de difracţie obţinută pe ecranul de observaţie consistă dintr-o serie de franje, paralele cu marginea ecranului difractant, din ce în ce mai puţin luminoase, cu cît sînt mai depărtate de locul în care ar trebui să se găsească limita umbrei geometrice a obstacolului pe ecranul de observaţie. De asemenea, în regiunea iluminată iluminarea maximă se stabileşte treptat. în fig. IV e reprezentat (în funcţiune de distanţa de la marginea umbrei geometrice) raportul I/Iqdinfre iluminarea de pe ecranul de observaţie şi iluminarea în lipsa ecranului difractant. Difracfie de tip Fraunho-fer. Fenomenele de difracţie în lumină paralelă se observă, în practică, dacă sursa punctiformă de radiaţii e aşezată în focarul unei lentile convergente. în cazul difracţiei la marginea rectilinie a unui semiplan, pe care cade frontul plan al unei unde paralele cu planul, şe împarte frontul de undă în fîşii paralele cu marginea IV. Repartiţia intensităţii pe ecranul de observaţie în cazul unui obstacol opac plan. Difracfie 391 Difracfie planului, de egală lăţime şi atît de înguste, încît vibratile venite în M de la două zone vecine să aibă o diferenţă de fază foarte mică. Amplitudinile date de fiecare astfel de zonă sînt reprezentate printr-un vector ai (la limită infinit mic), a cărui înclinare fafă de axa Ox indică întîrzierea de fază a vibraţiei produse de zonă fafă de vibrafia produsă în M de zona care se găseşte deasupra lui M. Punînd cap la cap vectorii amplitudine se obfine la limită, pentru zonele din partea neecranată a verticalei ridicate prin M, o ' Qi ramură OPQ, de forma unei spirale, a curbei numite clo-toidă (v.)f dar pentru fîşiile neacoperite din rest, o ramură pornind din origine, simetrică cu prima (v. fig. V). Amplitudinea rezultantă e dată prin vectorul care uneşte extremităţile celor două spirale. Se observă că oricare va fi poziţia pune V. Construc|ie grafică a amplitudinii rezultante tn difracfie Fraunhofer pe marginea unui ecran. tului M, extremitatea vectorului rezultant e aceeaşi, iar originea descrie spirala din planul ( —x) O ( — }>)• Rezultă că amplitudinea nu poate fi niciodată nulă. Ea va prezenta minime din ce în ce mai slabe pentru cazurile în cari spirala se opreşte în punctele ei cele mai apropiate de origine. Pentru un număr mare de zone din partea ecranată, minimele şi maximele tind spre aceeaşi valoare. Figura de difracfie care apare pe planul paralel cu ecranul, care trece prin M, e formată din dungi alternativ mai luminate şi mai pufin luminate, paralele cu marginea planului. In cazul difracţiei Fraunhofer prinfr-o fantă îngustă de lăfime a (v. fig. V/) se procedează ca mai sus, adică se împarte fanta în zone cît mai subfiri, paralele cu marginile ei. Faza vibrafiei produse de una dintre zonele marginale se ia egală cu zero; deci amplitudinea produsă de ea se reprezintă printr-un vector paralel cu Ox. Amplitudinea rezultantă e dată de vectorul care închide linia frîntă formată de vectorii fiecărei zone (v. fig. VII). Mărimea amplitudinii depinde de diferenfa de fază 8 dintre vectorii celor două zone marginale. Dacă 8 = 2 nir, distanfa dintre origine şi extremitatea liniei frînte, cari se găsesc una deasupra celeilalte, e minimă; deci amplitudinea rezultantă e minimă, iar dacă 8 = (2 rc-f-1) jt, extremitatea liniei frînte se găseşte în partea de sus a spiralei; deci amplitudinea are valoare maximă. Diferenfa de fază 8 e creată însă doar de diferenfa de drum A = rf sin cp între razele extreme cari pleacă în direcfia cp, deoarece fanta e o suprafafă de undă diferenfă de drum A produce o întîrziere de fază * o A . 8 = 2 jt — i A. deci VI. Difracfie Fraunhofer printr-o fantă. = 2 JT a sin cp Fiecare fascicul de raze paralele trimise într-o direefie qp, după ce sînt strînse de o lentilă, cad pe un ecran. Regiunile ecranului atinse de raze cari pleacă în direcfiile qp determinate de relafia 2 jt a sin cp = 2 mt sau a sin qp = 2 n — sînt dungi întunecate, rezultate din condifia iar cele pentru cari cp are valorile 2 jt a sin cp = (2rc + 1)jt sau a sin cp = (2 n-J-1)- y/.O -\0.4 - \\ 0M7 QQ17 .\A/v -Ja/3 -2^8 -Ă/a 1 0 +'Ă/a >2^+3% V///. Repartifia intensităfilor în difracţia Fraunhofer printr-o fantă. VII. Construcfie grafică a amplitudinii rezultante în difracfie Fraunhofer printr-o fantă. Şl o apar ca dungi luminoase. Curba din fig. VIII dă distribufia inten sităfii în imaginea dată de o fantă. în practică se folosesc sisteme de fante paralele, echidistante şi de aceeaşi lărgime; acest ansamblu se numeşte refea de difracfie (v.). Difracfia undelor radio-elec'frice asigură propagarea acestora dincolo de orizontul optic şi în spatele obstacolelor. Pentru cazul Pămîntului perfect sferic, problema difraefiei undelor radio-electrice a fost rezolvată teoretic; calculele arată că dincolo de orizont (în zona de difracfie), intensitatea cîmpului tinde să aibă o scădere exponenfială cu atît mai rapidă, cu cît frecvenfae mai înaltă (v. fig. IX). Dealurile, accidentele de teren, au influenfă neglijabilă în domeniul undelor kilometrice şi hecto-metrice, dar reprezintă obstacole pentru undele metrice şi submetrice. Cînd obstacolul are o muchie destul de ascufită (v. fig. X) (raza de curbură a obstacolului R e mai mică decît 0,003 X 0~3, unde 0 e unghiul dintre direcfia emifător-obstacol şi direcfia obstacol-receptor), se poate aproxima cîmpul în spatele obstacolului X. Difracfia în jurul unui obstacol lamă de cufit. ca rezultanta cîmpurilor provenite de la fiecare punct al suprafefei de undă liberă din planul obstacolului (metoda difraefiei în jurul lamei de cufit). Cînd obstacolul are o curbură 10 20 W 50 SO 70 80 90 100km IX. Variafia intensităfii de cîmp dincolo de orizont la diverse lungimi de undă (linia verticală întreruptă reprezintă orizontul). XI. Difracfia în jurul unui obstacol bombat. D)’ porţiunea invizibilă de la capetele traseului. mai mică, se produce o difracfie succesivă în fiecare punct al obstacolului, invizibil de la extremităfile traseului (v. fig. XI), iar la frecvenfe mai joase intervin şî pierderi în sol. Nu a fost rezolvată teoretic riguros problema calculului intensităfii Difracfie moleculară a radiafiei X 392 Difracfie moleculară a radiafiei X cîmpului în acest caz. De asemenea, nu a fost rezolvată riguros problema obstacolelor succesive (v. sub Propagarea undelor radioelectrice). în unde metrice, dealurile şi munfii introduc atenuări de difracfie de ordinul zecilor de decibşli, atenuări uneori mai mici decît ar introduce difracfia în jurul curburii Pămîntului la aceeaşi distanfă. La frecvenfe mai înalte decît 3000 MHz, atenuarea de difracfie, chiar în spatele clădirilor, începe să devină prohibitivă şi traseele de difracfie trebuie evitate. Difracfia sunetului în jurul capului e importantă atît pentru vorbire, cît şi pentru auz. Difracfia sunetului la microfoane şi difuzoare influenţează performanfele acestor traductoare electroacustice. Fenomenul de difracfie a sunetului e important, de asemenea, îri măsurile de izolare fonică. Difracfia undelor de materie apare, de exemplu, la fasciculele de particule elementare monocinetice şi se produce prin interferenfa undelor de materie asociate acestor particule; ca aspect, figurile de difracfie sînt analoge, pentru electroni, cu cele cari se produc în cazul difracţiei moleculare a radiafiei X (v.). Pe cînd radiafia X e difuzată, în special, de electronii atomilor din moleculele substanfei difractante, fasciculele de electroni sînt difractate de nucleele acelor atomi, iar contribufia norului de electroni se face simţită numai pentru unghiuri de difracfie mici. Din aceste motive, pe cînd difracfia radiafiei X e mai indicată pentru a cerceta repartifia electronilor în moleculele substanfei difractante, difracfia fasciculelor de electroni dă informafii mai precise asupra distanfelor dintre nucleele atomilor acelor molecule. V. şi Difracfia moleculară a radiafiei X. 1. ~ moleculară a radiafiei X. Fiz.: Ansamblu de fenomene de interferenfă pe cari le prezintă radiafia X difuzată de molecu'ele unei substanfe. Razele X sînt o radiafie electromagnetică; ele reprezintă propagarea unui cîmp electromagnetic ai cărui vectori-cîmp electric şi magnetic vibrează perpendicu- £ Iar unul pe altul şi perpendicular pe direcfia de propagare. Cînd un fascicul de raze X cade pe un corp, cîmpul electric al razelor X pune în vibrafie particulele încărcate ale atomilor. Dacă o particulă cu sarcină electrică q e în mişcare accelerată, ea creează în jurul ei un cîmp electromagnetic de radiafie. Vectorul cîmp electric E radiat Ia mare distanfă de o particulă de sarcină q, în mişcare în jurul unei pozifii de echilibru O (v. fig. i a), are într-un punct P — în unităfi nerafionalizate CGS gauss — expresia: - qasin 9- £=---------o—hE' rcz a în care uE e un versor perpendicular pe OP şi confinut în planul determinat de OP şi de direcfia de mişcare, a e accele-rafia particulei, 9 e unghiul pe care-l formează raza vectoare OP cu direcfia de mişcare a particulei, iar c e vitesa luminii în vid. Dacă particula (de masă m) se mişcă sub acfiunea for-fei F=q-Eq sin co£ = ma, exercitată asupra ei în cîmpul sinusoida^ sin co£ alunei raze X incidente, intensitatea cîmpului electric radiat de particulă e f. Difracfie de radiafie X. sin 9 sin cot, iar intensitatea de radiafie 70 a undei difractate în direcfia 9 (proporfională cu media pe o perioadă a pătratului cîmpului electric) se exprimă în funcţiune de intensitatea de radiafie 1 a undei incidente prin relafia ~-I q4 sin2 9 m2c4r2 frecvenfă undei difractate fiind aceeaşi ca a mişcării particulei, respectiv ca a undei incidente. Dacă fasciculul de raze X incident formează o undă plană nepolarizată şi Ox e direcfia de propagare a acestui fascicul (v. fig. I b), intensitatea energiei difuzate într-o direcfie OP se determină alegînd sistemul de axe de referinţă astfel, încît P să fie în pianul xOy. Vectorul electric al undei incidente se găseşte în planul undei, deci în planul yOz. între intensitatea / a radiafiei incidente şi intensităfile Ii şi ^corespunzătoare fiecăreia dintre cele două componente ale vectorului electric, în direcfiile Ox şi Oy există relafia / = /i-f-/2. în undă nepolarizată, în medie = /2=7/2. în radiafia difuzată în direcfia OP, intensităfile datorite celor două componente Ii şi I2 sînt V = I q4s\x\2POy _ I q4 cos2 qp m2r2c4 2 m2r2c4 I q4s\n2zOP __ I q4 m2r2c4 2 rrih2c4 ' cp fiind unghiul pe care OP îi face cu direcfia fasciculului incident. Intensitatea totală difractată în direcfia OP va fi / = /'•f/H; deci n4 2 m2r2c4 • (1 -fcos2cp). Dacă substanfa confine p electroni independenfi, fiecare dintre ei radiază conform modelului de mei sus, iar undele radiate fiind incoerente, intensitatea de radiafie rezultantă e suma intensităfilor undelor radiate de fiecare electron în parte şi se obfine /„ = /- q4p 2 m2r2c4 - (1 -f cos2 cp), unde p~nZ dacă intensitatea difractată e referitoare la un centimetru cub care confine n atomi, fiecare cu cîte 2 electroni. Această relafie e destul de bine verificată pentru raze X O cu lungimi de undă medii (0,2*»0,8 A) difuzate de atomi uşori (2 = 4;5"«). Din măsurările de intensitate se poate deduce p, deci 2. Pentru alte lungimi de undă şi pentru atomi grei sînt abateri importante între teorie şi experienfă. Unele dintre aceste abateri sînt uşor de prevăzut. Astfel, în cazul atomilor grei, mulfi electroni sînt foarte apropiafi de nucleu şi deci lungimile de undă ale razelor X cu lungimi de undă medii, cari sînt mici pentru atomii uşori şi voluminoşi, devin mari pentru atomii grei şi îngrămădifi. în acest caz, electronii nu mai pot fi considerafi independenfi, ci concentrafi într-un acelaşi punct, şi deci atomul poate fi considerat ca un singur punct cu sarcina q' — pq şi masa m' — mp. In acest caz, formula devine (1 -f cos2cp) = 7 - p2q4 2 m2r2c4 (1 -fcos2cp), şi cum p = nZ, în formulă nu mai intervine 2, ci 22. Experienţa verifică în adevăr mai bine acealtă formulă în 22. De asemenea, pentru lungimi de undă foarte mici, abaterile de la formulă sînt datorite fenomenului difuziunii cu schimbare de lungime de undă (v. Compton, efect ^). Din compunerea undelor sferice difractate de fiecare atom al unei molecule se obfin fenomene de interferenfă chiar în Difracfie, zonă de ~ 393 Difuziune cazul în care repartifia moleculelor e haotică. Pozifiile relative şi distanfele dintre centrele cari au difractat pot fi deduse din pozifia sau, mai bine, din distanfa unghiulară dintre diferitele maxime şi minime de intensitate din figura de difracfie obfinută. Intensitatea radiafiei difractate de o moleculă se poate calcula atribuind fiecărui atom, presupus punctual, o anumită putere difractantă. Radiafia X e difuzată în special de electronii atomilor, cari au mase mici şi pot fi puşi uşor în mişcare de cîmpul electric al fasciculului de raze X. Se presupune că centrul de greutate al sarcinilor electronilor e localizat în centrul atomilor, deşi electronii formează un nor electronic în jurul nucleului, nor ale cărui dimensiuni sînt comparabile cu distanfele dintre atomi. Aceste dimensiuni finite ale centrului care produce difuziunea se reflectă în formule printr-un factor, numit factor de formă atomică. AnaJiza structurală a unei molecule se face imaginînd a priori un model, calculînd curba intensităfilor difuzate în diferite direcfi? de acest model şi comparînd această curbă cu curba experimentală. Modelul e modificat pînă cînd se obfine o concordanţă înfre curba calculată şi cea experimentală. Pentru a calcula intensitatea de radiafie totală a undei difractate în direcfia

=^. J — oo «/ — oo J — oo unde v e vitesa medie. Moleculele considerate au suferit ultima ciocnire înainte de a străbate suprafafa de cotă 2 Ia o distanţă cel mult egală (pentru cele cari vin perpendicular) cu lungimea drumului mijlociu X. Se demonstrează că distanţa - 2 medie Ia care au suferit ultima ciocnire e 6 = -A,. Se poate considera, astfel, că moleculele cari străbat suprafaţa vin dintr-o regiune plană de densitate constantă n (z + S). Curentul moleculelor de specia întîi, care traversează unitatea de suprafaţă, va fi La fel, curentul moleculelor de specia a doua va fi V2X 0^2 T ' Rezultă, în general, pentru transportul global, V2 X2 ~3~ T 7 , - V\X\ , /=;i+/2=-— grad n\ grad n2 • y 1 = Pl P ni -n ■ ni~\~n2 Curenţii de difuziune pură sînf daţi de diferenţele n2 îl ]2 (ji2‘V\Xi “h %Q)n 1 0* h~ ni-\-n2 3 (rn + n2) niv2X2-bn2viXi 0^2 02 3 (»i+»2) Comparînd expresiile găsite, cu prima lege a lui Fick, rezultă valoarea coeficientului de difuziune, acelaşi pentru ambele gaze: - n\v2X2 + n2v\X\ 3 («i + w2) ^J'nînd seamă de expresia vitesei medii şi a drumului liber mijlociu pentru un amestec de două fluide, î&r . 1 Şi *.i = ;=V- V ic; V2 jt ni <7?-1- ^ mi-hm2 m2 •nn2az unde mi şi m2 sînt masele moleculelor, Gi şi o2 sînf secţiunile eficace, g=-(oi -bo2), şi neglijînd primul termen de Ia numitorul lui X, deoarece difuziunea e dată numai de ciocnirile dintre moleculele de specii diferite, se obţine: y/Wkf D = r_______ / -n2) o2 V m\ -f~m2 1 vf + v! Dacă cele două gaze au densităţi diferite, presiunea nu e constantă în vas înainte de atingerea stării de echilibru; deci o parte din transportul global considerat se datoreşte diferenţei de presiune. Acest transport y e egal cu fracţiunea din transportul global j egală cu raportul dintre presiunea parţială şi presiunea totală: 3 k12 (ni -M2) ct2 V m\m2 3 jt («1-J-w2) a2 Coeficientul de difuziune depinde de vitesele medii ale moleculelor şi e invers proporţional cu presiunea (prin intermediul densităţii «1 + ^2) şi cu secţiunea medie no2. Expresia găsită pentru coeficientul de difuziune nu corespunde realităţii decît în aproximaţia în care teoria cinetică a gazelor poate fi aplicată, deci cînd forţele intermoleculare pot fi neglijate. în plus, relaţiile nu mai sînf valabile dacă drumul liber mijlociu e de acelaşi ordin de mărime sau e mai mare decît dimensiunile vasului în care se găseşte gazul.— Difuziunea gazelor e folosită pentru separarea parfială a componenţilor unui amestec gazos pe baza diferenţei dintre coeficienţii lor de difuziune într-un curent de vapori: Com- ponentul cu coeficient de difuziune mai mic e concentrat în direcţia de curgere a vaporilor. în figură e reprezentat principiul acestei separări: Tubul central ? aduce amestecul de separat pe la 1 partea inferioară a aparatului, în partea Ijl superioară a unui cilindru permeabil, prin care amestecul curge în jos, iar în exteriorul cilindrului curge în sus . 1 agentul de separare (de obicei vapori J I de apă); componentul care difuzează mai uşor trece mai repede, prin pe- |!| reţele permeabil, în curentul de vapori. Pe această cale au fost separate amestecuri de heliu şi neon, de hidrogen şi azot, şi au fost separaţi isotopii carbonului, ai neonului, etc. Un alt tip important de difuziune e difuziunea unei substanfe în masa unui solvent. Şîîn acest caz se aplică prima lege a lui Fick. După o teoremă a lui Stokes, o forţă care acţionează asupra unei par- î ticule sferice cu raza r, care se găseşte ^ într-un lichid cu viscozitafea rj, îi comunică vilesa / Principiul separării gazelor prin difuziune. 1) amestec gazos; 2) abur; 3) fracţiune uşoară; 4)frac-tiune grea; 5] fub central; Presupunînd că moleculele sînt 6) tub permeabil, sferice şi destul de mari ca să li se aplice legea Iui Stokes, Einstein a arătat că coeficientul de difuziune e dat de relaţia: RT 1 N 6 jt r rj în care R e constanta gazelor, T e temperatura absolută şi N e numărul Iui Avogadro. Urmărind fenomenul de difuziune la particule vizibile (coloidale), cu ajutorul unui microscop, s-a stabilit că D = D = X2 unde X2 reprezintă media pătratică a deplasării unei particule în timpul t. Relaţia lui Einstein serveşte la determinarea numărului Iui Avocjadro sau a greutăţii moleculare Iş coloizi. Difuziune, adîncime de ~ 395 Difuziune, vifesă de ~ In soluţiile de electroliţi între coeficientul de difuziune şi mobilitatea ionilor există relafia: în care U e mobilitatea ionului. Un tip special de difuziune e difuziunea înfre două corpuri solide în contact, care consistă în pătrunderea reciprocă a particulelor (molecule, atomi, ioni) din masa unuia c'intre corpuri în masa celuilalt (de ex.: în tratamentele termochimice de îmbogăfire cu anumite elemente a straturilor superficiale ale pieselor de ofel; în deplasarea atomilor sau a ionilor în masa cristalină a unei solufii solide, în timpul unei recoaceri de omogeneizare; etc.). în cazul difuziunii prin suprafafa de contact dinfre două corpuri solide, coeficientul de difuziune e dat de relafia: D=A-e KT, în care A e un coeficient care depinde de substanfă, de tipul refelei cristaline, de frecvenfă vibrafiilor atomilor cari difuzează, etc.; e e baza logaritmilor naturali; Q e căldura de difuziune (de activare) raportată la un atom-gram (căldura necesară pentru a realiza difuziunea); R e constanta gazelor perfecte; T e temperatura absolută. în aceleaşi condifii de desfăşurare a procesului, coeficientul de difuziune depinde de temperatură, crescînd odată cu creşterea acesteia. Coeficientul de difuziune variaza mult de la substanfă la substanfă. Astfel, la difuziunea la temperatura de 1000°, coeficientul de difuziune în ofelarevalorile: penfru carbon, 2300*10“9; pentru azot, 1200*10“9; pentru siliciu, 65*10"9; pentru mangan, 2,5-10”9. La difuziunea la temperatura de 1200°, coeficientul de difuziune în ofel are valorile: pentru carbon, 18 000*10~9; pentru siliciu, 125*10~9; pentru crom, 16*10“9; pentru nichel, 0,8*10”9. Alte metale (cum sînt wolframul, vanadiul, cobaltul, etc.) au coeficienfi de difuziune mai mici. 1. adîncime de Mefg.: Adîncimea pînă la care pătrund într-o piesă elementul sau elementele cu cari sînt îmbo-găfite straturile superficiale, în cursul diferitelor tratamente termochimice aplicate ofelurilor şi fontelor (carburare, nitru-rare, aluminizare, etc.). Adîncimea de difuziune depinde de durata procesului şi poate fi exprimată — pentru aceleaşi condifii de material, mediu, temperatură, etc. — prin relajia: X2 = k T, în care x e adîncimea de difuziune; x e durata procesului, iar k e o constantă care depinde de coeficientul de difuziune şi de natura substanfei care difuzează. Adîncimea de difuziune creşte cu durata, dar cu cît aceasta e mai mare, cu atît creşterea grosimii stratului de difuziune — pentru acelaşi interval de timp — scade (procesul difuziunii e îniîrziat cu timpul). Adîncimea de difuziune, pentru aceleaşi condifii ale procesului -ş] pentru aceeaşi durată, variază foarte mult de la substanfă la substanţă, fiind mult mai mare în cazul difuziunii carbonului şia azotului, decît în cazul difuziunii metalelor (aluminiu, crom, nichel, mangan, wolfram, etc.). -Aceasta se explică prin faptul că azotul şi carbonul formează cu fierul soluţii solide de pătrundere (adică atomii sau icnii de C şi N pot pătrunde uşor în reţeaua cristalină a fierului y, fără a deforma prea mult reţeaua), în timp ce metalele nu pot forma cu fierul decît soluţii solide de înlocuire (ceea ce implică o modificare apreciabilă a reţelei cristaline). 2. căîire prin Mefg.: Sin. impropriu pentru Durificare prin tratament termochimic. V. sub Durificare 2. 3. coeficient de V. sub Difuziune 1. 4. recoacere de Mefg. V. Recoacere de difuziune, sub Recoacere. 5. ~ termică. Fiz.: Difuziune în interiorul unui amestec de gaze omogen, care e produsă de un gradient de temperatură şi face să apară diferenţe de concentraţie. Gradientul de concentraţie nu e egal, în cazul unui amestec, pentru cei doi componenţi ai acestuia; în starea staţionară, la capătul cald al recipientului concentraţia componentului uşor e mai mică decît media raportată la întregul amestec, iar la capătul rece, concentraţia componentului mai greu e mai mică decît această medie. Diferenţele de vitesă cari apar în urma gradientului de temperatură din lungul unei axe z dau naştere unui transport de masă în această direcţie, deci unui curent de densitate pentru fiecare component egală cu S In T , x 1— —Dt ~ q"~ unde Dt e un coeficient numit coeficient de difuziune termică sau coeficient de termodifuziune. Neuniformitatea concentraţiei face să apară o difuziune obişnuită în sens contrar, a cărei densifafe de curent e dată de legea întîi a lui Fick: în starea staţionară, cele două procese de transfer se egalizează şi se obţine relaţia 0*2__C)*1 o)ln T _ k ?)lnT c)z Qz D q) z 1 q)Z în care x\ şi X9 sînt fracţiunile molare ( x\ =----------------^---' no \ ' ni + n2 x9—--------— ] iar k+ e o mărime numită raport de termo- 2 ni + n2J t difuziune, care depinde de compoziţia amestecului şi de conductivitatea Iui termică. Difuziunea termică apare atît în cazul soluţiilor cît şi al gazelor. în ultimul fimp a fost unul dintre fenomenele folosite la separarea isotopilor. în acest scop se folosesc coloane de difuziune termică formate, în principiu, din ^ doi cilindri coaxiali destul de apropiaţi pentru a lăsa înfre ei un spaţiu îngust (v. fig.). Prin încălzirea (electrică sau cu abur) a cilindrului interior şi răcirea cu apă a cilindrului exterior, astfel încît căderea de temperatură între peretele cald şi cel rece să fie de cîteva sute de grade, se realizează fluxul termic în direcţie radială. în partea superioară a coloanei se obţine o fracţiune îmbogăţită în compo-^ nentul uşor, iar în partea inferioară, o fracţiune îmbogăţită în componentul greu. în unele coloane, cilindrul central e Coloană de difuziune, înlocuit cu un fir metalic încălzit electric. j)peretecald;2)perete Sin. Termodifuziune. rece; 3)fracîiunea grea; e. tratament termochimic de ~. 4) fracţiunea uşoară. Mefg. V. Tratament termochimic. 7. vitesă de Mefg.: Vitesa cu care un element difu- zează în straturile superficiale ale unei piese de oţel sau de fontă în cursul desfăşurării unui tratament termochimic (carburare, cromizare, etc.) De exemplu, în cazul carburării, vitesa medie de difuziune poate fi apreciată practic la: circa 0,10*--0,15 mm/h la carburarea în mediu solid; circa 0,15-**0,17 mm/h la carbu-rarea în mediu gazos (în aceste cifre fiind cuprinşi şl timpii de încălzire a carburizatoarelor). Vitesa de difuziune depinde Difuziune 396 Difuzor de aeroreacfor de elementul care difuzează, de metalul în care se produce difuziunea şi de condifiile în cari se desfăşoară procesul. Pentru condiţii egale de lucru, vitesa de difuziune creşte cu temperatura procesului. V. şî Difuziune, Difuziune, adîncime de 1. Difuziune. 2. Fiz.: Fenomenul de împrăşfiere incoerentă a razelor unui fascicul de radiaţii electromagnetice, fie prin reflexiune pe o suprafafă cu asperităfi, fie prin transmisiune printr-un mediu neomogen. Dimensiunile asperităţilor, respectiv ale domeniilor de neomogeneitate ale unui mediu difuzant, depind de lungimea de undă a radiaţiei incidente, astfel încît o suprafaţă poate fi cu reflexiune regulată pentru o anumită radiaţie şi cu reflexiune difuză pentru o radiaţie cu lungime de undă mai mică. De asemenea, un mediu poate fi difuzant (turbure) pentru anumite radiaţii şi transparent pentru altele. Mediile transparente pentru o anumită radiaţie se numesc medii optic vide pentru acea radiaţie. Pentru radiaţiile luminoase şi pentru cele cu lungime de undă mai scurfă nu există, propriu-zis, medii optic vide, deoarece înseşi moleculele unei substanţe transparente produc o difuziune. Acest fenomen se numeşte difuziunea moleculară a radiaţiilor. Intensitatea radiaţiei difuzate de un anumit mediu e invers proporţională cu puterea a patra a lungimii de undă a radiaţiei respective (legea lui Rayleigh). Acest fapt explică culoarea albastră a cerului, deoarece moleculele din atmosfera superioară difuzează, prin difuziune moleculară, în special radiaţiile cu lungimi de undă mici din spectrul vizibil. Difuziunea prin transmisiune e datorită ansamblului fenomenelor de difracţie pe fiecare particulă din mediul difuzant; undele difractate, nefiind coerente, nu interferează. Radiaţia difuzată prin transmisiune e parţial polarizată linear cu vibraţiile perpendiculare pe planul format de raza incidenţă şi de raza difuzată. — Sin. împrăştiere. 2. ~ combinată: Sin. Efect Raman (v. Raman, efect ~). s. ~ cu schimbare de lungime de undă: Sin. Efect Compfon (v. Compton, efect ~). 4. ~a undelor radioelecfrice. Te/c.: Radiaţie nedirijată a unei unde radioelecfrice, datorită neuniformităţilor din mediul în care se propagă. Difuziunea undelor radioelecfrice se produce de obicei pe sol (difuziunea undei reflectate), în tropo" sferă (difuziune troposferică), sau în ionosferă (difuziune ionosferică). Difuziunea undei reflectate e provocată de neregularităţile solului în zona de reflexiune şi are ca efect reducerea considerabilă a coeficientului de reflexiune, reducînd interferenţa undei reflectate cu unda directă. Difuziunea se produce cînd neregularităţile solului au înălţimi mai mari decît ^ s;n~ Yf unc^e Y e unghiul de incidenţă. Difuziunea troposferică se produce pe turbulenţele din troposferă (regiuni cu variaţie rapidă a indicelui de refracţie, Regiunea care difuzează e cea comună lobilor principali ai caracteristicilor de directivitate ale antenelor de recepţie şi de emisiune (v. fig.); puterea semnalului recepţionat e proporţională cu cea a undei sosite în această regiune, cu unghiul sub care se vede de aici antena de recepţie şi cu pătratul variaţiei indicelui de refracţie. Intensitatea cîmpului de difuziune troposferică fluctuează în timp, rapid şi cu amploarea de ordinul a ±5--10 dB, iar valoarea medie depinde de starea atmosferică. Distribuţia valorilor de cîmp se apropie de distribuţia Rayleigh. Difuziunea ionosferică e similară cu cea troposferică, dar se produce pe neomogeneităţile stratului E şi rolul variaţiei indicelui de refracţie îl are variaţia densităţii electronilor. Cîmpul de difuziune ionosferică e mai intens vara şi la amiază. 5. Difuziune. 3. Hidr.: Trecerea unui fluid printr-un mediu poros. (Termenul e impropriu pentru această accepţiune.) V. şi Permeabilitate. 6. Difuzivitafe termică. Fiz.: Raportul dintre conductivitatea termică X şi produsul căldurii specifice c prin masa specifică q a unui material, adică: l ~~ Qc ’ Materialele refractare uzuale (argiloase şi silicioase) au o difuzivitafe termică de aproximativ 0,005 [CGS], în timp ce refractarele carborundice au difuzivitafe termică cu mult superioară (carborundul pur are ^ = 0,07 CGS). Durata de propagare a căldurii la refractarele argiloase sau silicioase, pentru grosimea de 1 cm, e de aproximativ 30 s, în timp ce pentru grosimea de 5 mm ea e de numai 7^2 s- Un tub de protecţie pentru un cuplu de porţelan refractar cu grosimea de cîţiva milimetri provoacă deci, în mod obişnuit, o întîrziere de aproximativ 10 s în transmisiunea căldurii. 7. Difuzivitafea apei în lemn: Sin. Coeficient de difuziune a apei în lemn (v.). 8. Difuzor, pl. difuzoare. 1. Tehn.: Ajutaj divergent, folosit pentru transformarea energiei cinetice a unui curent de aer sau de gaze în energie potenţială. Exemple: difuzor de venti- 9. difuzor de aeroreacfor, difuzor de suflerie. lator, ~ de aeroreacfor. Av.: Canalul de intrare divergent, la unele tipuri de aeroreactoare, necesar pentru frînarea aerului şi mărirea presiunii lui. Difuzorul aeroreactorului transformă, cu pierderi mici, o parte a energiei cinetice a curentului de aer la intrare, în energie potenţială la ieşirea din difuzor; astfel, la aeroreactoarele fără compresor, difuzorul îndeplineşte parţial funcţiunea acestuia. La sfatoreactoare (v. fig. /), difuzorul asigură producerea forţei de împingere. Sta-toreactorul cilindric, fără difuzor (v. fig. II), nu poate da o forţă de împingere, deşi curentul gazelor de ardere (rezultate din arderea combustibilului) produce o forţă de reacţiune, întru- Propagare prin difuziune troposferică. E) emiîator; R) receptor; A) lobul principal al antenei; D) domeniul în care se produce difuziunea. de exemplu în nori) şi explică propagarea undelor metrice şi submetrice la distanţe de sute de kilometri, cu intensităţi de cîmp mult superioare celor ale cîmpului de difracţie. 12 3 V I. Schema statoreactorului. 1) difuzor; 2) injectoare; 3) cameră de ardere; 4) efuzor. cît are o vitesă de curgere mai mare decît curentul de aer la intrare. Aceasta se explică prin faptul că nu tot aerul care intră în statoreactorul cilindric, prin canalul de intrare, iese din el prin canalul de ieşire; o parte din aer îşi schimbă direcţia de curgere în sens contrar şi se scurge prin secţiunea de intrare, astfel încît acţiunea aerului şi a gazelor, la intrarea şi se echilibrează. II. Paradoxul statoreactorului cilindric, care nu poate da o forfă de împingere. ieşirea statoreactorului cilindric, Difuzor de aeroreacfor 397 Difuzor de aeroreacfor După vitesa de zbor pentru care sînt construite, se deosebesc difuzoare de aeroreactor subsonice şi supersonice. Difuzor de aeroreactor subsonic: Difuzor de aeroreactor construit pentru vitese de zbor subsonice. Comprimarea aerului într-un difuzor subsonic se realizează, în cazul ideal, după o adiabată; în realitate se produc pierderi de energie prin turbulenfă şi frecare, din care cauză presiunea aerului la ieşirea din difuzor e pufin mai mică decît cea corespunzătoare transformării adiabatice. Deoarece aceste pierderi sînt minime, randamentul difuzorului e maxim la vitesa de zbor Vq egală cu vitesa nominală Vn (pentru care a fost construit). în timpul variafiei vitesei de zbor Vq, randamentul difuzorului scade şi totodată se modifică caracteristicile curentului de aer în amonte, înaintea intrării iui în difuzor, şi anume (v. fig.///): 3 b C lll. Modificarea curentului înaintea unui difuzor subsonic, în funcţiune de vitesa de zbor. a) VQVa. la Vq<.Vh, vitesa curentului creşte şi presiunea aerului scade; la Vq— Vn , vitesa şi presiunea rămîn neschimbate; la Vq'>Vh, vitesa scade şi presiunea creşte; deci se produce o pre-comprimare exterioară a aerului înaintea intrării lui în difuzor. Acest fapt se explică ştiind că prin aeroreactor poate să treacă numai o anumită cantitate de aer, care la unele aero-reactoare poate fi reglată în timpul zborului, cu ajutorul conului de reglaj al efuzorului. La difuzoarele subsonice în uz se foloseşte de obicei precomprimarea exterioară a aerului, pentru reducerea pierderilor prin turbulenfă şi frecare. Canalele de intrare ale unor tipuri de turboreactoare cu compresor axial, pentru obfinerea unui curent de aer cît mai uniform la intrarea lui în compresor, se numesc uneori impropriu difuzoare, deşi nu sînt divergente, ci au secfiuni constante şi, uneori, chiar pufin convergente. Difuzor de aeroreactor supersonic: Difuzor de aeroreactor construit penfru vitese de zbor supersonice, avînd eventual un con central proeminent. După yifesa de zbor, respectiv după numărul Mach, acest con poate fi cu conicitate simplă sau multiplă. în fafa difuzorului subsonic al unui statoreactor, care zboară cu vitesă supersonică, se formează o undă frontală care se transformă treptat în conul lui Mach (v. fig. /V). Aceasta, deoarece în fafa unui corp cu vîrf teşit, care zboară cu vitesă supersonică sau se găseşte într-un curent de aer supersonic, se formează o undă de şoc pe pendiculară pe directa curentului; formarea un- dei de ŞOC, care se numeşte lv- Difuzor subsonic, in zbor cu vi-şi undă frontală, poate fi com- tesa supersonica, parată cu formarea valului din fafa unui hidroglisor, cînd acesta înaintează cu vitesă mare pe suprafafa apei. Liniile curentului supersonic în fafa difuzorului subsonic se lovesc de unda frontală (ca de un perete de aer foarte dens) sub un unghi de 90° şi, datorită acestui şoc frontal, se produce o frînare bruscă a aerului, astfel încît vitesa supersonică a curentului dinaintea undei frontale se reduce la o vitesă subsonica (de o anumită mărime) după unda frontală. Cu cît numărul Mach Mq al curentului înaintea undei frontale e mai mare, cu atît numărul Mach M\ după unda frontală e mai mic, deci cu atît e mai mare intensitatea saltului de vitesă, de care depinde mărimea pierderilor de energie prin încălzirea provocată de şocul frontal. Din cauza acestor pierderi, presiunea totală a aerului pt după unda frontală e mai mică decît presiunea totală ptQ înaintea acesteia (v. fig. V, pentru n— 1). Pierderile de şoc frontale pot fi reduse prin folosirea undei de şoc oblice, care apareîn cazul devierii unui curent de aer v> Dependenta formei conului de şoc de unghiul supersonic oe uncorp vţrfuiuj corpului, la vitesă supersonică constantă, cu muchie ascufită, astfel încît direcfia curentului în amonte să formeze cu suprafafa muchiei un unghi mai mic decît 90°. în acest caz, dacă unghiul diedru al muchiei e destul de ascufit, se formează în fafa ei o undă de şoc oblică, al cărei plan e înclinat pe direcfia curentului în amonte la un unghi diferit de unghiul dintre această direefie şi suprafafa muchiei, iar saltul de vitesă se produce — la trecerea liniilor de curent prin planul undei de şoc oblice numai la componenta perpendiculară pe planul undei, în timp ce componenta paralelă cu planul undei rămîne neschimbată; totodată unghiul dintre liniile de curent şi planul undei se micşorează după trecerea curentului prin acest plan. Mărimea vitesei rezultante după unda de şoc oblică, care se compune din componenta perpendiculară redusă şi cea paralelă nemodificată, poafe fi supersonică sau subsonică. Această vitesă se determină grafic, cu ajutorul hodografului undei de şoc oblice, numit şl polară de şoc. Undele de şoc obiice, provocate de un corp conic cu vîrful ascufit, formează în totalitatea lor un con de şoc cu vîrf ascufit (v. fig. V), al cărui unghi depinde nu numai de numărul Mq, ci şi de unghiul de la vîrful corpului conic; deci conul de şoc, provocat de perturbafii mari, nu coincide cu conul lui Mach, care se formează în cazul perfurbafiilor sonore teoretic infinit mici. La un anumit unghi al vîrfului corpului conic, numit unghi critic, care depinde de numărul Mq şi se determină de asemenea cu ajutorul polarei de şoc, conul de şoc ascufit se transformă într-un con de şoc obtuz cu undă frontală, care se distanfează pufin de vîrful corpului conic. Difuzorul supersonic cu un con central cu vîrful ascufit, ieşit afară din secfiunea de intrare a difuzorului (v. fig. VI), se numeşte difuzor cu două unde de şoc sau cu dublu salt (n = 2). Unghiul de la vîrful conului central, care trebuie să fie mai mic decît unghiul critic, se alege astfel, încît să asigure formarea unui con de şoc tangent la circumferenfa secfiunii de intrare în difuzor; în acest caz, o linie de curent oarecare traversează întîi unda de şoc oblică, unde se deflectează şi îşi reduce vitesa, iar apoi trece prin unda de şoc finală salt. salt. (care e o undă frontală de mică intensitate) şi pătrunde în difuzor cu vitesă subsonică. Difuzorul supersonic cu un con central cu conicitate variabilă se numeşte difuzor cu triplu salt (v. fig. VII) sau cu salt multiplu şi se foloseşte pentru vitese supersonice cu Difuzor de compresor cenfrifug 398 Difuzor de ventilator 6 Mn numere Mq mai mari. Cîştigul de presiune totală, care se obfine la difuzoarele cu salturi multiple şi caie are o influentă considerabilă asupra forfei de tracţiune a statoreactorului, se poate deduce din graficul alăturat (v. fig. VIU), în care sînt trasate curbele raportului pJptQ ale presiunilor totale pt şi ptQ (după şi înaintea trecerii liniilor de curent prin sistemul undelor de şoc), în funcfiune de numărul Mq, pentru difuzoare cu diferite numere de salturi n: cu un salt frontal (difuzor subsonic cu n~ 1); cu un salt oblic şi un salt frontal (n = 2); cu două salturi oblice şi un salt frontal (77 = 3)1 CU trei VIII. Curbele raportului presiunilor to-salturi oblice şi un salt fale în funcţiune de numărul M0, pen-frontal («=4). Din acesf ,ru difuzoaremuftl;P|eer.sonice cu sa',uri grafic rezultă că pînă la Mq=1,5 poate fi utilizat difuzorul subsonic fără con central (n~ 1); la Mq-\,5—2 se utilizează difuzorul supersonic cu dublu salt (n=2), iar de la Mq=2,5 în sus e indicat să se utilizeze difuzorul supersonic cu salturi multiple. Difuzorul supersonic cu con central fix poate da randamentul maxim numai la vitesa de zbor supersonică cu numărul Mach Mq egal cu numărul Mach nominal Mn pentru care a fost construit (Mq=Mh, v. fig. IX b). La vitese de zbor cu numere Mq diferite de Mn, randamentul difuzorului scade mult, deoarece: Ia vitese de zbor cu M$Mn (v. fig. IX c) se micşorează unghiul conului de şoc, care pătrunde în difuzor împreunăcu undele de şoc ale marginii difuzorului, astfel încît tracţiunea motorului scade, din cauza creşterii considerabile a pierderilor la comprimarea aerului în difuzor. Dependenţa randamentului difuzorului supersonic de variaţia vitesei de zbor impune utilizarea unui con central reglabil în zbor, la statoreactoarele perfecţionate, cari vor putea echipa aerodine cu vitese de zbor maxime de 3***5 ori mai mari decît vitesa sunetului. 1. ~ de compresor cenfrifug. Av.: Canal inelar colector, Ia compresorul centrifug al unui motor de avion cu piston sau al unui aeroreacfor, necesar pentru transformarea energiei cinetice a fluidului, care curge cu vitesă mare din canalele rotorului compresorului, în energie potenţială. La compresoarele centrifuge ale motoarelor de avion cu piston, difuzorul are de obicei palete directoare fixe, cari transformă mişcarea radială în mişcare circulară a aerului, respectiv a amestecului gazos, dacă compresorul centrifug e intercalat între carburator şi colectorul de admisiune. La compresoarele centrifuge utilizate la aeroreactoare, între rotor şi difuzorul cu palete fixe se intercalează de obicei un canal inelar intermediar fără palete, numit uneori difuzor fără palete, pentru egalizarea cîmpului viteselor şi pentru reducerea vitesei curentului de aer la intrarea în difuzorul cu palete, obţinîndu-se astfel o reducere a pierderilor hidrau- lice în difuzor. Paletele difuzorului sînt dispuse pe suprafaţa unui disc, cu care sînt turnate monobloc dintr-un aliaj de aluminiu şi care se fixează pe corpul difuzorului, acesta avînd tubuluri de ieşire pentru racordarea conductelor de trecere a aerului în camerele de combustie. Canalele dintre paletele difuzorului sînt divergente transversal, iar traiectoria lor longitudinală se aseamănă cu o spirală logaritmică, însă are o curbură mai mare, în funcţiune de gradul de comprimare a aerului în difuzor. 2. ~ de sufierie. Av., Ut. V. Suflerie, difuzor de 3. ~ de turbină hidraulică: Sin. Tub de aspiraţie (v.). 4. ~ de ventilator. Ut., Mine: Racord cu secţiune variabilă, montat la orificiul de refulare a aerului din ventilator, pentru a reduce vitesa aerului şi a transforma presiunea cinetică a aerului refulat în presiune statică. Se foloseşte atît la ventilatoare centrifuge, cît şi la ventilatoare axiale. Difuzorul ventilatoarelor centrifuge are forma unui trunchi de piramidă, regulat (difuzor simetric) sau neregulat (difuzor asimetric), cu secţiune pătrată. Raportul n — FJFi—1,5—2, dintre secţiunea de ieşire a aerului din difuzor Fe şi cea de intrare Fit caracterizează gradul de lărgire a difuzorului, iar unghiul de lărgire cp e de minimum 15° la difuzoarele simetrice şi poate atinge 30° la cele asimetrice (v. fig. /). Lungimea difuzorului l se determină din relafia I. Difuzor de ventilator. ,2tgy la intrare. -W-cî). /X. Modificarea conului de şoc la un difuzor supersonic, în funcţiune de numărul Mq. a) MnMn_ în care De şi D^ sînt diametrii la ieşire şi Pierderea de presiune în difuzor e A unde Q e densitatea gazului (pentru aer 0,12), £^=0,1 •••0,15 (pentru (p=15°) e coeficientul de pierderi, iar Ce şi Ct-sînt vitesele la ieşire şi la intrare. După ieşirea din difuzor, pierderea de presiune dinamică va fi A Hde= Q C 2 astfel - încît pierderile totale de presiune dinamică vor fi âkHt = AHdif\-HHde. O funcfionare economică se consideră la un randament static de ~ 0,7. Difuzorul ventilatoarelor axiale e format din două trunchiuri de con, un con interior (cu diametrii de şi dt) şi un con exterior (cu diametrii De şi D^). Aerul circulă prin spafiul dintre cele două trunchiuri de con (v. fig. II). Unghiurile de lărgire şi cpe ale celor două conuri sînt diferite, şi anume II. Difuzor de ventilator axial, iar gradul de lărgire poate atinge valoarea 3. Unghiul mediu de lărgire qp a difuzorului se calculează în funcfiune de valorile alese pentru vitesa C şi turafia n, iar lungimea sa l va fi: (V«- 0 /= (Mm 2tg- Difuzâr m Difuzor Pierderea de presiune în difuzor, datorită frecării şi şocului, se consideră economică dacă se menţine ia aceleaşi valori ca la ventilatoarele centrifuge. Un difuzor e bun dacă pierderile de presiune dinamică în difuzor şi la ieşirea din difuzor sînt de 0,25»'0,3 din presiunea dinamică datorită vitesei la ieşire Ce. Coeficientul de pierderi în difuzor e: unde 0,3 e coeficientul de pierderi din frecare şi |s e coeficientul de pierderi din şoc, care se determină din relafia K fiind coeficientul de atenuare a şocului (care se ia din diagrame) şi, n=FjFi. Coeficientul totai de pierderi va fi Pierderile de presiune vor fi: A Hdif=îdj-(c2i-ci). iar la ieşirea din difuzor rezultă 25---0,3. Q trecere de la sec- Difuzorul îndeplineşte aceeaşi funefiune ca amortisorul ventilatorului. Acesta din urmă se foloseşte numai la unele ventilatoare centrifuge şi e format din două inele plane fixe, montate perpendicular fafă de axa ventilatorului, înfre rotor şi carcasa spirală. t. Difuzor. 2. Insf. conf.: Piesă de forma unui difuzor în accepfiunea 1 (v. fig. a), cu care se poate realiza asamblarea (de cele mai multe ori dezmembrabilă) fie a două tronsoane de conductă de fluid cu secfiuni transversale diferite, într-o instalafie de ventilare, de condifionare a aerului, de transport pneumatic, etc., fie a gurii de ieşire dintr-o maşină sau dintr-un aparat montate într-o astfel de instalafie, şi un tronson de conductă cu seefiune mai mare decît gura (de ex. racordarea unei conducte de aer Ia gura unui aeroterm). Ca şi confuzorul (v.), difuzorul introduce o rezisfenfă locală suplementară datorită vîrtejurilor cari se produc la dezlipirea curentului de fluid de perefii lor (v. fig. b). Pierderile prin turbulenfă scad cu unghiul la vîrf (3 al difuzorului; în practică se alege lungimea difuzorului astfel, încît (3 să fie cît mai mic, însă — din motive constructive — mai mare decît 10°. După nevoie, difuzoarele se construiesc pentru trecere: de la seefiune rotundă la seefiune rotundă, pătrată sau dreptunghiulară; de la seefiune pătrată la seefiune pătrată, dreptunghiulară sau rotundă; etc. Ele pot fi simetrice sau asimetrice fafă de axa de curgere a fluidului. — Difuzoarele se confecfionează din tablă, care poate fi încheiată cu falf (la grosimi sub 1 mm) sau prin sudură (la grosimi > 1 mm). Ele pot fi asamblate cu piesele adiacente prin prindere cu şuruburi prin intermediul unor flanşe, ori prin sudare; în primul caz, între flanşe se pun garnituri de carton, de asbest, de cauciuc sau de plută. Difuzor, a) difuzor de tablă subţire, ci tiunea rotundă la secfiunea dreptunghiulară, cu flanşe pentru prindere prin şuruburi; b) zone (A) de vîrte[uri, la curgerea prin difuzor; |3) unghiul Ia vîrf al difuzorului; /) lungimea difuzorului. 2. Difuzor. 3. II.: Element translucid al unui sistem optic (lampă, corp de iluminat), a cărui acfiune asupra fluxului luminos emis de lampă (sau de lămpi) se exercită în special prin transmisiune difuză sau prin refraefie (difuzoarele cu prisme, cari acfionează prin refraefie, se numesc corect re-fractoare). Difuzoarele prin transmisiune se construiesc din sticlă mată, din sticlă opal, sticlă ornamentală, marmură, alabastru, hîrtie, pergament, fesături, materiale sintetice (celon, celofan, polimetacrilat de metil, polistiren, clorură de poli-vinil), etc., sub formă de globuri sau de abajururi (apărători) translucide. E de dorit ca filamentul incandescent al becurilor să nu fie vizibil prin difuzor. în iluminatul fluorescent, difu-zoarelese construiesc adeseori ca grătare difuzante (prin transmisiune sau reflexiune), din mase plastice sau din metal emailat. 3. ~ ideal. II. V. Difuzor perfect. 4. ~ perfect. II.: Corp teoretic avînd următoarele pro-prietăfi optice: strălucirea lui, cînd e iluminat uniform, e independentă de direcfia de incidenfă a luminii şi de direcfia din care e privit; transmite (sau reflectă) tot fluxul luminos incident; deci r=1 (sau Q = 1). Repartifia intensităfilor luminoase şi fluxul luminos emis de difuzoarele perfecte de diverse forme sînt date în tablou, în funefiune de intensitatea luminoasă maximă/wa;c. Relafiile sînt valabile şî pentru difuzoarele cari satisfac numai prima condifie. Forma difuzorului Ecuafia curbei fofometrice polare Fluxul luminos emis Sferă I^max 0=4 x 1 max Disc 1=1 m«cosa (je9®a Iul Lambert) *max Cilindru (cu bazele neluminoase) max s^n a Q^tmax Emisferă (cu baza neluminoasă) I=zIniax cos2 ~ 0=2 3C Imax Intensitatea luminoasă a unui astfel de difuzor, într-o anumită direefie, nu depinde de forma lui, ci numai de aria suprafefei lui aparente A, relafiei: ap (m2) acea direefie, conform /= jt B Aah , za: sriBTi^v OB 5 în care/ (cd) e intensitatea luminoasă în direcfia dată; B (cd/m2) e strălucirea difuzorului (independentă de direefie). Termenul se aplică uneori şî unui izvor primar de lumină, a cărui strălucire e independentă de direcfia de observaffe. Sin. Difuzor ideal. 5. Difuzor. 4. Tehn., Ind. alim., Ind. hîrt.: Aparat sau agregat folosit la extragerea diferitelor substanfe (de ex. a zahărului din sfeclă, a taninului din stejar, etc.) prin difuziune. Difuzorul folosit I a e x t r a c-f ia zahărului din sfeclă (v. fig. /) e compus în principal dintr-un cilindru de ofel, terminat la partea de sus şi de jos cu trunchiuri de con echipate cu capace, pentru încărcarea tăifei- ( IndI- I. Schema unei baterii de difuziune (săgeţile că circulafia zemii). 1) capac superior; 2) capac inferior; 3) sită; 4) conductă pentru circulafia apei; 5) conductă pentru circulaţia zemii. lor de sfeclă, respectiv descărcarea tăifeilor epuizafi (borhotul de sfeclă). Pentru a îmbunătăfi circulafia zemii şi pentru a Difuzor 400 Difuzor preveni înfundarea conductelor cu tăifeii de sfeclă, pe toată suprafafa conului şi a capacului de jos se instalează site. Capacitatea unui difuzor variază de la 40—130 hl, iar raportul dintre diametru şi înălţime, de la 1 : 1,1—1 : 2,5. Se leagă prin conducte 8—16 difuzoare, constituind o baterie de difuziune. Fiecare difuzor e legat prin ventile cu conducta de apă, cu conducta de trecere a zemii de la un difuzor la altul şi cu conducta de zeamă spre măsurător. Conform principiului de extracfie în contracurent, se schimbă succesiv poziţia în baterie, a fiecărui difuzor, el devenind cap al bateriei, cînd e încărcat cu făifei proaspeţi, şi coadă a bateriei, cînd tăiţeii sînt epuizaţi. Circulaţia zemii în difuzor se face de sus în jos; numai în difuzorul proaspăt încărcat se inversează sensul circulaţiei pentru evacuarea aerului prin ventilul de aer de pe capacul superior, iar după aceasta se restabileşte sensul normal al circulaţiei în difuzor. La golirea borhotului şi la încărcarea cu tăiţei proaspeţi, difuzoarele respective se scot din circuit. încălzirea zemii din difuzoare la temperatura necesară se face, fie prin intercalarea unor schimbătoare de căldura (calo-rizatoare), fie prin injectare de abur în conducta de legătură dintre difuzoare. Difuzorul f o I o s i t la spălarea celulozei obfinute prin separarea leşiei reziduale, în scopul recuperării şi al regenerării sărurilor, are forma de cilindru, cu un volum mai mare decît al fierbătorului de celuloză. Legătura dintre difuzor şi fierbător se face cu . o conductă mobilă, I avînd diametrul interior de 150—250 mm. După formă se deosebesc două tipuri 11 de difuzoare: cu fund plat (v. fig. II) şi cu fund conic (v. fig. III). La difuzorul cu fund plat, golirea se face printr-o deschidere laterală. Difuzoarele cu fund conic sînt de construcţie mai recentă; ele au o deschidere (racord de golire) care se poate închide cu un capac mobil. Fundul de spălare e mobil şi consistă dintr-o tablă de 5 mm, găurită; găurile sînt conice, cu diametrul spre interior de 1 mm şi, spre exterior, de 3 mm. Tabla cu găuri e aşezată în partea conică a difuzorului şi în racordul de golire. Golirea leşiei se face printr-o conductă de leşie, aşezată deasupra racordului de golire. în general, pentru fiecare fierbător se montează trei difuzoare, dintre cari unul serveşte ca rezervă sau ca prinzător de fibre. Dispoziţia difuzoareior e în cerc sau în două rînduri paralele. Difuzorul folosit la e x t r a c f i a materialelor t a n a n t e e constituit dintr-o baterie de extracţie alcătuită dintr-un sistem de 6—8 vase deschise sau închise, de lemn sau de cupru (recent, şi de oţel inoxidabil) de aceeaşi mărime, cari sînt interconectate astfel, încît zemurile să poată fi pompate din fiecare vas în oricare altul şi, totodată, să poată fi circulate de la baza la partea superioară a fiecăruia dintre ele. Difuzoarele închise prezintă avantajul de a proteja zemurile contra oxidării şi de a permite o utilizare mai raţională a căldurii. Temperatura necesară poate fi atinsă mai repede şi poate fi reglată mai uşor, iar transvazarea zemu-rilor se poate face mai repede prin comprimare cu aer sau cu abur. a aceeaşi capacitate, difuzoarele închise permit o prelucrare mai rapidă decît cele deschise. încălzirea zerr.u-rilor cari circulă între difuzoare se face cu ajutorul unor pre-încălzitoare exterioare sau al serpentinelor de abur montate la fundul difuzoareior. Pentru extracţia materialelor tanante deosebit de sensibile la temperaturi mai înalte se preferă difuzoarele deschise, deşi randamentul e mai mic şi consumul de abur e mai mare. Dimensiunile difuzoareior pot fi de 500—12 000 I. Pentru fiecare 1000 I volum, difuzoarele se încarcă cu circa 250—350 kg materiale tanante mărunţite. încărcarea se face printr-o deschidere superioară cu capac, iar descărcarea cojii extrase, printr-o uşă dispusă lateral sau la fundul difuzorului. Zeama de extracţie trece de sus în jos prin materialul tanant, e separată de acesta prin fundul perforat, de unde se transvazează în difuzorul următor, care confine materialul tanant mai proaspăt. Cantitatea de apă folosită la extracfie variază, în practică, de la 400—800% din greutatea materialelor tanante. î. Difuzor. 5. Eit., Telc., Cinem.: Transformator de energie electromagnetică în energie acustică, capabil să radieze la distanfă, direct sau indirect în mediul ambiant, o putere acustică. Difuzoarele sînt folosite de obicei ca traductoare ale semnalelor de audiofrecvenfă, corespunzătoare unui program muzical sau vorbit destinat unei audifii colective. în difuzoare, energia electromagnetică e convertită întîi în energia mecanică a oscilafiilor unui element vibrant (de obicei o membrană), care o transmite apoi mediului ambiant sub formă de energie sonoră. — După modul în care se efectuează radiafia de energie sonoră, se deosebesc: Difuzoare cu radiafie directă, Ia cari elementul vibrant (membrana) acfionează direct în aer, fără adaptare de im-pedanfă. Astfel de difuzoare, cu dimensiuni relativ mici, şi cu un pref de cost mic, au în general puteri acustice mici. Ele sînt folosite la echiparea aparatelor de radiorecepfie şi de televiziune, în refelele de radioficare, în sistemele de sonorizări de mică putere sau cu difuzoare distribuite, la măsurări acustice. Difuzoare cu cornet acustic (cu pîlnie), la cari elementul vibrant e cuplat cu mediul ambiant prin intermediul unui cornet acustic (o pîlnie). în acest caz, elementul vibrant comprimă aerul într-o cameră de compresiune situată la baza pîlniei, a cărei masă de aer e pusă astfel în mişcare. De la gîtul pîlnei mişcarea se transmite progresiv către gura ei cu diametru mare, creîndu-se astfel o mare suprafafă activă de cuplaj cu mediul ambiant. Aceste difuzoare au, în general, puteri acustice mari, un randament superior, datorită sarcinii acustice mari, şi oferă o bună redare a sunetelor înalte. Ele sînt folosite în sistemele de reproducere de mare fidelitate, în sonorizările în aer liber, cum şi în sălile mari, cînd se foloseşte sistemul de sonorizare centralizat.— După modul în care se efectuează transformarea energiei electrice în energia mecanică a oscilafiilor elementului vibrant, se deosebesc următoarele, tipuri de difuzoare: Difuzorul electroainamic: Difuzor la care oscilafiiie mecanice se obfin prin trecerea unui curent alternativ prin spirele unei bobine, care se poate mişca liber într-un cîmp magnetic constant. Bobina e fixată de membrana difuzorului, constituită dintr-un con de hîrtie sau de pastă cartonată supusă la diferite tratamente. Conul are secfiune circulară sau eliptică. Cîmpul magnetic poate fi realizat, fie cu ajutorul unui electromagnet (v. fig. / a), prin înfăşurarea căruia circulă curentul de excitafie, — sistem aproape abandonat astăzi,— fie cu ajutorul unui magnet permanent (v. fig. I b). Posibilitatea de a fabrica magnefi pufin voluminoşi şi uşori, cari să producă cîmpuri magnetice puternice, a făcut ca difuzoarele electrodinamice cu magnet permanent să fie utilizate azi aproape în excluzivitate. procedeele alcaline şi la Jk cu fund plat. cu fund conic. Difuzor 401 Difuzor Un tip constructiv special de difuzor electodinamic e difuzvrul coaxial, echipat cu două membrane, cu secţiuni diferite, centrate pe un acelaşi ax (v. fig. / c), permifînd /. Difuzoare elecfrodinamice. a) difuzor cu excitajie; b) difuzor cu magnet permanent; c) principiul difuzorului coaxial; 1) magnet permanent; 2) bobină mobilă; 3) sistem de sus-pensiune; 4) membrană; 5) a doua membrană mai rigidă pentru frecvenfe înalte; 6) şasiu; 7) bobină de excitafie. radiaţia sunetului într-o bandă de frecvente mai largă. Difuzoarele coaxiale pot avea ambele membrane de formă conică, dintre cari membrana mare destinată radierii sunetelor joase, iar cea mică, destinată radierii sunetelor înalte, sau o membrană conică cu radiaţie directă, pentru sunetele joase, şi o cameră de compresiune cuplată cu aerul înconjurător printr-un cornet exponenţial sau hiperbolic, pentru sunetele înalte. Difuzor electromagnetic: Difuzor la care vibraţiile mecanice se produc datorită forţelor de atracţiune pe cari le exercită un cîmp magnetic asupra unei armaturi feromagnetice (paleta). Pentru ca forţele să fie practic proporţionale cu curenţii, cîmpul magnetic e pulsatoriu, fiind constituit dintr-un cîmp constant, produs de un magnet permanent, şi din cîmpul alternativ mult mai slab al bobinei. Mişcarea vibratoare a armaturii se transmite aerului înconjurător fie direct, fie prin intermediul . unei membrane cuplate cu armatura, producîndu-se astfel undele sonore. Difuzorul are o eficienţă foarte mică, astfel încît e folosit rar în instalaţiile de redare a sunetului (v. fig. II). II. Difuzoare electromagnetice, a) cu paletă încastrată; b) cu paletă oscilantă simetrică; c) cu paletă liberă; 1) magnet permanent; 2) bobină. Difuzor electrostatic: Difuzor constituit dintr-un condensator, la care una dintre armaturi poate vibra, cealaltă armatură rămînînd fixă. Sistemul vibrant e pus în mişcare de forţele electrostatice existente între armaturile încărcate. Pentru ca forţele să fie practic proporţionale cu tensiunile semnalului, cîmpul electric cuprinde o componentă continuă datorită unui potenţial de polarizare, peste care se suprapune o componentă variabilă cu semnalul aplicat. Conponenta constantă serveşte şi la mărirea eficienţei difuzorului. E un difuzor destul de fragil, care redă fidel sunetele de frecvenţă înaltă (mai înaltă decît 3000 Hz). Difuzor piezoelectric: Difuzor la care vibrale mecanice se obfin datorită efectului piezoeîectric invrs,ii prin acţionarea unui cristal cu ajutorul unui cîmp electric puisator Construcţia unui astfel de difuzor e simplă, însă puterea acustică radiată e mică, datorită oscilaţiilor mici ale cristalelor. Afară de acestea, funcţionarea difuzorului e influenţată de starea timpului şi de umiditate. Difuzor magnetostrictiv: Difuzor la care vibraţiile mecanice se obţin prin deformarea unei bare confecţionate de material cu proprietăţi magnetostrictive, supusă acţiunii unui cîmp magnetic puisator. E folosit în special în radiaţia ultrasunetelor.— ^ Principalele caracteristici ale difuzoarelor sînt următoarele: Puterea electrică nominală — de obicei în VA — e puterea aparentă maximă pe care o poate absorbi difuzorul la bornele de intrare, la 400 Hz, pentru ca distorsiunile să nu depăşească 3%. Funcţionarea îndelungată cu această putere nu trebuie să provoace nicio defecţiune. Valorile curente pentru difuzoarele cu radiaţie directă sînt: 0,25; 0,5; 1; 2; 6; 8; 10; 12,5; 20; 25 VA. Puterea acustică — în waţi — e puterea undelor sonore radiate în toate direcţiile de difuzor. * Randamentul difuzorului e raportul dintre puterea acustică şi puterea electrică activă la borne. El atinge cîteva procente (uzual 2%, fără a depăşi 10%) la difuzoarele cu radiaţie directă, şi pînă la 15—25% la difuzoarele de înaltă calitate cu cameră de compresiune. Eficienţa e raportul dintre valoarea efectivă a presiunii sonore produse într-un punct situat (de obicei la 1 m) pe axa principală de radiaţie şi tensiunea electrică aplicată la bornele de intrare (în care caz e exprimată de obicei în microbari pe volt — ^.ibar/V) sau puterea aparentă absorbită la intrare (în care caz e exprimată în microbari pe voltamper şi se numeşte eficientă absolută). Impedanţa de intrare a difuzorului, a cărei variaţie cu frecvenţa, la difuzoarele electrodinamice, prezintă un maxim ascufit la frecvenfe foarte joase (rezonanfa proprie), şi care creşte apoi monton la frecvenţe înalte. Valorile ei mici (în-tre 1 şi 25£2) la difuzoarele electrodinamice impun utilizarea unui transformator de adaptare la etajul de ieşire al amplificatoarelor electronice. Caracteristica de frecvenfă e curba de variaţie a eficienţei difuzorului (sau a eficienţei lui absolute) cu frecvenţa pentru o valoare constantă a tensiunii aplicate la borne (sau a puterii aparente absorbite). Caracteristica de frecvenţa a difuzorului prezintă de obicei variaţii mult mai mari cu frecvenţa decît a oricărui alt element al unui canal de transmisiune fonică şi determină de aceea, în principal, distorsiunile (v.) de amplitudine ale întregului canal. Distorsiuni/e nelineare se produc în special la frecvenfe joase şi amplitudini mari şi se consideră admisibile dacă coeficientul de distorsiune rămîne sub 5%. Folosirea unui difuzor la puteri prea mari accentuează totdeauna distorsiunile. Caracteristica de directivitafe (v.) e curba de variafie a presiunii sonore cu direcfia la o distanfă dată (de cel pufin 1,5 m) de difuzor într-un plan orizontal sau vertical. Direcfia principală de radiafie e de obicei o axă de simetrie pentru această caracteristică şi pentru difuzor. Ridicarea ei experimentală se efectuează într-un cîmp sonor liber lipsit de reflexiuni (în aer liber sau în cameră anecoidă). Caracteristica de directivitate variază cu frecvenfă, difuzorul fiind mai directiv la frecvenfe înalte. 26 Difuzor de control 402 Dîg Agregate de difuzoare. Deoarece un anumit iip de difuzor nu poate reda în condiţii optime decît o bandă de frecvenfe relativ îngustă, şi o putere acustică relativ mică, se combină difuzoarele de tipuri diferite în agregate complexe. Pentru sonorizarea (v.) unor spafii mari se folosesc mai multe difuzoare amplasate în diferite puncte în mod corespunzător. Pentru realizarea de puteri acustice mari se grupează mai multe difuzoare de putere medie în coloane de difuzoare, suprapuse, dirijate în aceeaşi direcţie şi alimentate în paralel. Pentru redarea uniformă a unei benzi largi de frecvenfe se grupează în agregate mai multe difuzoare diferite: unu sau două difuzoare electrodinamice cu diametru mare pentru frecvenfe joase şi mai multe difuzoare cu cameră de compresiune pentru frecvenfe înalte, cari, fiind mai directive, se orientează diferit. Agregatele de difuzoare de acest tip pot fi alimentate de un singur amplificator de putere, echipat la ieşire cu filtre de bandă, sau se foloseşte pentru fiecare grup de difuzoare (înalte, medii sau joase) cîte un amplificator de putere separat. Se construiesc, de asemenea, difuzoare multiple, cari combină în aceeaşi carcasă difuzorul cu două pîlnii (coaxiale) cu difuzoare pentru frecvenfe înalte, cum şi cutii de rezonanţă de construcţie specială pentru difuzoare (v. Basreflex). 1. ~ de control. Telc., Cinem.: Difuzor de înaltă calitate, cu amplificator propriu corespunzător, conectat la un canal de transmisiune fonică, de înregistrare, etc., pentru a permite unui operator să controleze calitatea programului transmis sau înregistrat şi, eventual, să urmărească rezultatul operaţiilor de amestec şi dozare a programului, efectuate la masa de regie tehnică sau de amestec. 2. Dig, pl. diguri. Hidrot.: Construcţie cu lungime mare în raport cu înălţimea şi cu secţiunea transversală de obicei trapezoidală, alcătuită dintr-o masă de pămînt, de fascine sau de blocuri de ,b___j piatră ori de beton, c)Z----r executată pe malul -- unui curs de apă, pe n_ ţărmul unui lac sau al I av unei mări, ori spre larg, şi destinata sa i _______________B________________\ dirijeze curentul apei, 1 « i m /.Elementele unui dig (in secţiune transversala), sau sa apere malurile, A ' uscatul ori suprafaţa 61 "•“*«coronamentul, 8) apa; H) , „alt, -de apă a porturilor, ■"••»«DE)prof.lultr.n«.r..l,fe talui.xhrlor, de acfiunea apei şi a 'iJ ,aluî inferlor; un9hlurlle de ale taluzelor. curenţilor. Elementele principale aleunui dig (v.fig. /) sînf următoarele: creasta sau coronamentul, care e suprafaţa superioară a digului şicare,însecţiune transversală, reprezintă baza mică; talpa, care e suprafaţa de rezemare a digului şi care, în secţiune transversală, reprezintă baza mare; taluzele, adică feţele laterale ale digului, a căror înclinare variază după felul acestuia; înălţimea, care e diferenţa dintre cotele crestei şi terenului; profilul longitudinal, care e secţiunea în lungul digului, făcută cu un plan vertical median(care trece prin mijlocul bazei mici a lui); profilul transversal, care e infersecţiunea digului cu un plan vertical perpendicular pe planul vertical median; înălţimea, adică diferenţa dintre cota crestei digului şi cota terenului natural.— Din punctul de vedere geografic, se deosebesc: diguri fluviale şi diguri maritime. Digurile fluviale sînt aşezate în lungul malurilor albiei minore a unui curs de apă (paralel cu direcţia de curgere a cursului de apă — diguri longitudinale —, sau înclinat ori perpendicular pe aceasta — diguri transversale). Din punctul de vedere al cotei la care se găseşte creasta digului, se deosebesc: diguri insubmersibile, a căror creastă nu e depăşită nici de apele extraordinare; diguri submersibile, a căror creastă e depăşită de apele mari, în timpul viiturilor (mărimea viiturii de calcul fiind aleasa în funcţiune de importanţa digului). Digurile maritime sînt aşezate pe ţărmul mării şi servesc la apărarea uscatului contra inundaţiilor provocate de flux sau de furtuni şi la protejarea suprafeţei inferioare a porturilor contra valurilor şi a hulei.— Din punctul de vedere al destinatei, se deosebesc următoarele tipuri de diguri: dig adormit sau părăsit, dig de apărare a coastei, dig de larg, dig deschis, dig-inel, dig interior, dig închis, dig longitudinal de dirijare şi dig portuar. Dig adormit: Dig vechi, părăsit, păstrat pentru siguranţa unui dig nou, pe care îl dublează. Sin. Dig părăsit. Dig de apărare a coastei: Dig maritim, amplasat la oarecare distanţă de linia uscatului din timpul refluxului, pentru ca terenul dintre dig şi această linie să micşoreze acţiunea valurilor în timpul fluxului şi al furtunilor. Trebuie să nu fie amplasat perpendicular pe direcţia de înaintare a celor mai puternice valuri, iar taluzul din spre apă al digului să fie lin, pentru ca valul să se prelingă pe el şi forţa izbiturii să fie mai mică. înălţimea digurilor de apărare a coastei trebuie să fie cu 2,0 m mai mare decît nivelul maxim al fluxului, pentru ca valurile să nu treacă peste el, cum şi pentru a avea o rezervă de înălţime pentru eventuale tasări ale digului. Dig de larg: Dig de piatră folosit pentru apărarea porturilor maritime contra valurilor şi a curenţilor mării. Poate avea unul dintre capete încastrat în ţărm (de ex. digul din portul Constanţa) sau poate fi complet izolat în mare, de-limitînd spre larg suprafaţa de apă a portului sau a unei rade. Sin. Dig sparge-val. După forma secţiunii transversale, caracterizată prin unghiul (a) dintre taluze şi orizontală, digurile de larg se împart I/. Diguri de larg (scheme). а) dig cu parament înclinat; b) dig cu parament vertical; c) dig mixt; î) corpul digului cu taluze înclinate; 2) bază de anrocamente; 3) corpul digului cu parament vertical; 4) zid de gardă; 5) Infrastructură cu taluze înclinate; б) suprastructură cu parament vertical; E) suprafafă de apă exterioară (larg); /) suprafaţă de apă inferioară (basin). în trei categorii principale (v. fig. II): diguri cu parament înclinat, la cari a<45°; diguri cu parament vertical, la cari a>45°; diguri detipcombinat (mixte). Digurile cu parament î n cli-n a t pot fi executate din anrocamente de piatră naturală, din blocuri artificiale sau din combinarea a-cestor materiale (v. fig. UI). Digurile de anro-, camentede piatră naturală pot fi executate din piatră naturală nesortată, din Ui. Dig de larg, cu parament înclinat, executat din anrocamente şl din blocuri artificiale. 1) infrastructură de anrocamente; 2) suprastructură de blocuri artificiale; 3) zid de gardă; E) suprafaţă de apă exterioară (larg); I) suprafaţă de apă interioară (basin). piatră naturală sortată pe categorii, după greutate, şi din piatră naturală cu taluzele şi banchetele acoperite cu blocuri artificiale. în ultimul timp s-au folosit, la acoperirea taluzelor, blocuri artificiale cu patru ramuri, numite tetrapode, cari au dat rezultate foarte bune. V. Tetrapod. Dig 403 Dig Digurile cu parament înclina! pot fi folosite pentru orice intensitate de agitafie a mării. Din cauza bazei lor largi, presiunile pe teren sînt mai mici şi repartizate mai uniform; suferă . mai pufin din cauza tasărilor şi sînt mai pufin expuse afuieri-lor, decît digurile cu 1 |fs ■ parament vertical. De asemenea, pericolul dedistrugere prin ac-fiuni militare sau datorită cutremurelor ori altor forfe incidentale e mai mic, iar reconstrucfia lor e foarte simplă. Nu reflectă unda de hulă şi nu creează fenomenul de clapotis (v.). Digurile cu parament vertical sînt alcătuite IV. Dig de larg, cu parament vertical, executat din blocuri artificiale de beton. I) bază de anrocamente; 2) bloc de protecţie contra afuierilor; 3) blocuri artificiale de beton; 4) suprastructură de zidărie de piatră; 5) zid de gardă; E) suprafaţă de apă exterioară (larg); /) suprafaţă de apă inferioară (basin). dintr-o prismă (bază) de anrocamente, de înălfime mică, şi din corpul propriu-zis al digului, care poate fi’ executat din blocuri artificiale, — cu asize orizontale (v. fig. IV) sau, mai rar, înclinate, — din masive gigantice (v. fig. V), din blocuri celulare, din blocuri ciclope-ene(v. fig. VI), sau din căsoaie de lemn ori de beton armat (v. sub Căsoaie). Digurile de piatră cu parament vertical reclamă un volum de material mult mai mic şi cheltuieli de întreţinere mai mici. Ele sînt folosite numai pentru adîncimi relativ mari, cari depăşesc adîncimea critică de deferlare (v.). Reclamă un utilaj de V. Dig de larg, cu parament vertical, executat din masive gigantice, î) pat de anrocamente, pentru consolidarea terenului; 2) bază de anrocamente; 3) blocuri de profeefie contra afuierilor; 4) masiv gigantic (cheson plutitor); 5) umplutură interioarăde nisip; 6) umplutură exterioară de beton; 7) zid de gardă; E) suprafafă de apă exterioară (larg); I) suprafafă de apă interioară (basin). execufie de mare putere şi foarte specializat. Alte sisteme de construcfie, de exemplu digurile cu perefi de palplanşe metalice, simple sau celulare, sînt folosite mai rar. Digurile de tip combinat (mixte) sînt alcătuite dintr-o infrastructură de anrocamente sau de blocuri, executată cu taluze pînă la o anumită adîncime (de obicei pînă la limita adîncimii critice), şi dintr-o suprastructură cu parament vertical. Sînt folosite pentru adîncimi mari, cînd nu pot fi executate diguri cu parament vertical (de ex. din cauză că se obfin V/. Dig de larg, cu parament vertical, executat din blocuri ciclopeene. I) anrocamente; 2) blocuri de piatră naturală; 3) blocuri artificiale de profeefie contra afuierilor; 4) blocuri ciclopeene de beton; 5) zid de garda; E) suprafafă de apă exterioară (larg); () suprafafă de apă interioară (basin). cu parament vertical se execută pe o mare parte din înălfimea totală a digului, iar alteori e relativ pufin înaltă şi serveşte, în special, pentru a micşora ampriza lucrării şi pentru a permite acostarea vaselor (spre interior). Porfiunea cu taluze, de la bază, e totdeauna mult mai dezvoltată la digurile mixte decît la digurile cu parament vertical, la cari serveşte numai pentru a asigura fundafia părfii superioare. Dig deschis: Dig care permite inundarea din aval, de apele mari, a terenului îndiguit, favorizînd depunerea de mîl fin, care contribuie la fertilizarea solului. Dig-inel: Dig care înconjură în întregime o localitate sau o porfiune de teren, pentru a le apăra de inundafii (de ex. pe unele insule din lunca Dunării, între Dunăre şi braful Borcea). Dig inferior: Dig care împarte un teren îndiguit în porfiuni mai mici, pentru ca inundafiile să nu se întindă pe o suprafafă prea mare. Dig închis: a pa r mari. Capetele digului se racordează cu terenul înalt neinundabil. Dig longitudinal de dirijare: Dig fluvial folosit la regularizarea albiei mijlocii a unui curs de apă. El limitează traseul regularizat şi e, de obicei, submersibil la apele mari (v. fig. VII). Prin îngustarea secfiunii de scurgere şi înlocuirea malurilor rugoase cu taluze regulate, mai netede, vitesa curentului şi forfa de antrenare a acestuia se măresc mult, astfel încît se produc adînci ri ale fundului şi se creează condifii favorabile pentru afuierea acestor lu- VII. presiuni prea mari pe teren, cum şi din motive economice sau din cauza unor dificultăfi de execufie). Uneori, suprastructura Regularizarea albiei unui rîu cu diguri longitudinale, aj vedere în plan; b) seefiune transversală; J) diguri longitudinale de dirijare, submersibile la ape mari; 2) malul albiei. crări. Din această cauză, partea din spre curent a digurilor longitudinale de dirijare trebuie asigurată contra aefiunii apei şi executată astfel, încît să poată urmări variafiile fundului albiei. în acest scop, elementele de construcfie folosite trebuie să fie destul de mari şi de grele pentru a rezista în bune condifii forfei de antrenare a curentului (în special la curbe), a ghefurilor, etc. în unele cazuri, pentru a micşora vitesele şi afuieriie în lungul digurilor de dirijare, se execută mici traverse cari sporesc considerabil rugozitatea peretelui, sau se dă traseului digurilor o formă pufin convexă, creîndu-se astfel o cir-culafie transversală a apei, care împiedică afuieriie. Cînd digurile de dirijare sînt submersibile, creasta şi marginea interioară a lor trebuie să fie asigurate contra curenfilor produşi de deversarea apei. Deoarece simpla deversare a apelor mari peste creasta digurilor produce colmatări destul de mici, activarea acestora se face prin amenajarea unor deschideri în corpul digurilor, cu ajutorul cărora se obfine o oarecare circulafie a apei între dig şi mal. Digul se asigură prin încastrarea puternică a capetelor sale în mal şi prin construirea unor traverse de legătură cu acesta (v. fig. VIII). Din punctul de vedere al construcfiei, aceste lucrări se executa ca şi epiurile, din elemente alcătuite din nuiele VI//. Modul de asigurare a digurilor longitudinale de dirijare cu capetele încastrate în mal. 1) malul apei; 2) dig longitudinal; 3) deschideri în corpul digului, pentru circulafia apei în spatele lui; 4) fraversă submersibilă; 5) traversă Insubmersibilă; săgefile indică circulafia apei. 26* Dig de mina 404 Dîg de mină (pachetaje, fascine, saltele), combinate cu piatră. Aceste elemente trebuie să rămînă sub nivelul apelor mici şi să fie protejate contra eroziunii printr-o căptuşeală de piatră destul de groasă şi stabilă. Digurile longitudinale de dirijare pot fi executate şl în etape, folosind afuierile şi înnisipările naturale produse de curent în lungul lor. Digurile longitudinale de regularizare prezintă avantajul că acfionează asupra curentului mai uniform decît epiurile, evitînd formarea turbioanelor şi a curenţilor transversali. Faţă de epiuri, ele prezintă dezavantajele că sînt mai costisitoare, nu mai pot fi adaptate în raport cu evoluţia ulterioară a albiei (prin scurtare sau prelungire), iar împotmolirea în spatele lor e mult mai puţin activă decît la epiuri. în cazul malurilor joase, digurile longitudinale de dirijare pot servi şî ca diguri contra inundaţiilor. Folosirea digurilor se impune, totuşi, în unele cazuri, de exemplu în cazul malurilor concave, al ramificării albiei, etc. Dig părăsit. V. Dig adormit. Dig portuar. V. Dig de larg. 1. ~ de mină. Mine: Construcţie de lemn, de zidărie sau de beton, folosită în lucrările miniere subterane, pentru a închide o galerie, pe care pot să se producă viituri mari de ape, cari nu pot fi dirijate şi evacuate în mod obişnuit şi cari, inundînd lucrările miniere, ar pune în pericol viaţa personalului (diguri de închidere), — sau pentru stingerea focurilor de mină (diguri de izolare). Digurile de închidere se întîlnesc în minele de orice categorie, dar în special în exploatările de cărbuni, cînd se lucrează sub zona unor lucrări vechi, de unde pot porni viituri de ape neprevăzute şi cu presiuni mari. După rolul pe care trebuie să-l îndeplinească, digurile de închidere pot fi: diguri cari închid în mod definitiv o galerie (v. fig. I şi //) şi diguri cu uşi, cari închid numai temporar galeria, în caz de pericol (v. fig. III şi /V). Cînd se presupune că presiunea apei nu e prea mare, digul de închidere a galeriei e format din două ziduri de cărămidă încastrate în pereţii galeriei şi distanţate între ele la circa 3 m, spaţiul dintre ele umplîndu-se cu steril (v. fig. I). în ziduri se montează o ţeavă echipată cu un ventil de control şi cu un manometru, pentru măsurarea presiunii apei din spatele digului. partea de unde se exercită presiunea apei (v. fig. II). Şi în acest caz se montează ţeava pentru controlul presiunii apei. UI. Dig de mină simplu, de lemn, pentru închiderea temporară a unei galerii, a) secfiune longitudinală; b) secfiune transversală; î) dopul de închidere a golului de trecere al galeriei. Fig. III şi /V reprezintă construcţiile unor diguri cari închid numai temporar o galerie, în cazul viiturilor de apă. I. Dig de mină format din două ziduri de cărămidă. I) feavă de control; 2) manometru. V. Dig de închidere în puf. cărămidă; 2) argilă bătută. II. Dig de mină în formă de boltă (secfiune longitudinală verticală). Cînd se presupune că presiunea apei e mai mare, se construiesc diguri în formă de boltă cu concavitatea spre IV. Dig boltit de beton cu uşi metalice basculante pe lagăre cu bile pentru trecerea vagonetelor (secfiune longitudinală orizontală). Sînt cazuri (v. fig. V) în cari se îndiguieşte nu o galerie, ci i) zidărie d un puţ vertical, pentru a opri apele să se ridice şi să inunde lucrările superioare sau să se scurgă în lucrările inferioare, inundîndu-Ie. Digurile de izolare se folosesc la stingerea focurilor de mină cari se produc de obicei în minele de cărbuni şi, mai rar, în unele mine de minereuri (de ex.: în minele de pirită, în minele de sulf, etc.). Ele au rolul să izoleze partea de mrnă în care s-a declarat un incendiu de celelalte lucrări şi să le ferească astfel de foc, de gaze, de temperaturi înalte, factori cari împiedică desfăşurarea normală a procesului de exploatare. Din punctul de vedere al caracterului constructiv, se deosebesc: diguri de izolare provizorii şi diguri de izolare definitive. Digurile de izolare provizorii sînt construcţii relativ simple şi uşor de executat, la cari se recurge în prima etapă de combatere a focului, pînă la construirea digurilor definitive. Digalen 405 Digestie Cel mai simplu dig pentru izolarea provizorie a focului de mină e barajul de pînză cauciucată (v. sub Baraj 2), care e suficient pentru a retine gazele pînă cînd se construieşte jF un dig de lemn (scîn- ^ duri prinse în cuie), tencuit cu argilă udă sau cu mortar de ciment (v. fig. VI). Un dig provizoriu mai rezistent e cel alcătuit din doi pereţi de scînduri, distanţaţi între ei cu 600--1200 mm, între cari se toarnă apoi Un material fin mă- pjg provizoriu de scînduri. runţit (cenuşa, nisip, „ scînduri. 2) mor)ar sau argilă. praf de piatra, etc.), care etanşează toate golurile, sau argilă bine bătută (v. fig. VII), care prezintă însă dezavantajul că se usucă şi crapă. VIII. Dig de izolare provizoriu, de argilă cu butuci de lemn, a) seefiune transversală; b) secţiune longitudinală în plan. 2 1 VII. Dig provizoriu de argilă bătută {/ J Intre perefi de scînduri (2), Un alt gen de dig de izolare provizoriu e reprezentat în fig. VIII şi e construit din argilă cu butuci de lemn. într-o masă de argilă se aşază butuci de lemn, unul peste altul, cu direcfia în sensul axei galeriei, pînă cînd se umple astfel toată suprafafa liberă a acesteia. Butucii se împănează cu pene de lemn. Sub efectul presiunii pereţilor şi al tavanului galeriei, digul îşi măreşte etanşeitatea. După mărimea focului de mină şi a volumului şi presiunii gazelor cari se degajă, cum şi a exploziilor cari se pot produce pînă la terminarea construirii digului definitiv, se pot folosi mai multe diguri provizorii de butuci de lemn, iar spafiul dintre două astfel de diguri se umple cu un material de preferinfă mărunt. Astfel de diguri sînt considerate uneori şi diguri definitive. Digurile de izolare definitive se construiesc imediat după terminarea digurilor provizorii. Materialele de construcfie ale digului de finitivtrebuie să fie rezistente la presiunea rocilor înconjurătoare în cari se încastrează digul şi la şocurile cari se produc cu ocazia exploziilor din spatele digului, şi să nu permită crearea de crăpături prin cari să se infiltreze gazele. Normele de tehnică a securităfii miniere din fara noastră cer ca materialele folosite la construcfia digurilor siiuate în apropierea imediată a focurilor să fie incombustibile şi încastrarea digurilor în perefii galeriilor şi în tavan să se facă pe o adîncime de cel pufin 0,50 m, ajungîndu-se pînă la roca nefisurată, şi de cel pufin 1,0 m în stratul de cărbune. în dig se montează fevi de fier prin cari se poate face controlul atmosferei din spatele digului şi fevi pentru eva- cuarea eventuală a apei. Capetele exterioare ale fevilor de control sînt echipate cu ventile, iar cele pentru evacuarea apelor se montează îndoite în formă de U. Digurile definitive se execută, de obicei, din cărămidă (v. fig. IX), din bolfari de piatră naturală, din bolfari pre- . Dig definitiv de beton şi de bol-fari de beton. ) seefiune transversală; b) seefiune longitudinală în plan. /X. Dig definitiv de zidărie de cărămidă. fabricafi din beton (v. fig. X), sau din beton simplu ori armat. 1. Digalen, pl. digalene. Farm.: Medicament cardiotonic, care confine totalitatea glico-zidelor din frunzele plantei Digitalis purpurea, din familia Scrophulariaceae, într-un vehicul stabilizat. Se administrează sub formă de injeefii şi pe cale bucală, în stările acute şi cronice ale bolilor de inimă, ca medicament de susfinere, în stările infeefioase sau înaintea operafiilor chirurgicale. 2. Digalic, acid Chim.: Didepsid rezultat prin esteri-ficarea a două molecule de acid galic, cunoscut şi sub numele de acid metag^loilgalic sau metadigalic. V. şî sub Depside. 3. Digestibilifafe. Chim. biol.: Proprietatea pe care o au alimentele de a putea fi digerate, adică transformate în produse simple, asimilabile, în aparatul digestiv. 4. Digestie. 1. Biol., Chim. biol.: Ansamblul transformărilor mecanice, fizice şi biochimice, pe cari le suferă alimentele în aparatul digestiv al omului şi al animalelor, pentru a face asimilabile principiile lor imediate. După felul alimentelor supuse digestiei, cum şi pe baza transformărilor biochimice produse în organism, se deosebesc următoarele tipuri de digestie: Digestia glucidelor: Transformarea glucidelor în zaharuri siifiple asimilabile sub acfiunea enzimelor specifice. Astfel, amidonul e hidrolizat în dextrine, pe urmă în maltoză şi apoi în glucoză. Digestia amidonului e produsă de amilază. Digestia emicelulozelor e produsă de seminaze. Digestia celulozei care se găseşte în perefii celulari e produsă de citază sau de celulază. Digestia lipidelor: Transformarea lipidelor în produse simple asimilabile. Digestia lipidelor începe în intestinul sub-fire, sub acfiunea lipazei pancreatice şi a acizilor biliari. Lipidele (gliceridele) sînt hidrolizate în cei doi componenfi: glicerină şi acizi graşi. Hidroliză e cu atît mai eficientă, cu cît grăsimile sînt mai emulsionate. Emulsionarea e efectuată de acizii biliari, cari reduc tensiunea superficială la intersecfiunea grăsime-apă. Sin. Digestia grăsimilor. Digestia protidelor: Transformarea proteinelor din alimente sub acfiunea enzimelor specifice din stomac şi din intestine, prin hidroliză pînă la aminoacizi. Digestia proteinelor Digesfie 406 Digitaloză începe în stomac sub acfiunea pepsinei, care acţionează Ia un exponent de hidrogen cuprins între 1,5 şi 2,0. Aproape toate proteinele sînt atacate de pepsină şi sînt transformate în albumoze şi în peptone, cari sînt solubile. Hidroliza acestor produse continuă în intestinul subfire, sub acfiunea sucului pancreatic şi intestinal. Aceste sucuri confin un sistem enzi-matic complex, care transformă albumozele şi peptonele în polipeptide, în dipeptide şi apoi în aminoacizi, ultimii produşi de hidroliză sau de degradare hidrolitică a proteinelor. î. Digestie. 2. Ind. alim.: Mărime egală cu confinutul de zahăr polarizabil din sfeclă. Digestia serveşte la contrslul analitic al confinutului de zahăr din sfeclă. Se efectuează după procedeul convenfional de extracfie a zahărului cu apă rece sau caldă, în anumite condifii cari trebuie respectate riguros, după care se face determinarea zahărului polarizabil pe cale zaharimetrică. în mod curent, pentru operafia de extracfie a zahărului din proba de analizat se folosesc numirile digesfie apoasă ia rece şi digesfie apoasă la caid. Exemplu: Digesîia medie a sfeclei din fara noastră e de 16,0%. Există şî un procedeu analitic, care prevede extracţia zahărului cu alcool, în care caz digestia se numeşte digesfie alcoolică. 2. Digestor, pl. digesfoare. 1. Ind. alim.: Recipient de formă ci!indroconică, asemănător cu o autoclavă verticală, folosit pentru opărirea în apă sau în vapori a fructelor şi a legumelor destinate preparării conservelor pentru copii. E construit din materiale inoxidabile, permiţînd recuperarea lichidului rezultat după opărire, în care trece o cantitate importantă din constituenţii solubili şi prevenind în acelaşi timp pierderile de vitamine, cari se produc ca urmare a contactului produselor supuse tratamentului cu metalele uzuale (cupru sau fier). Digestoruî e echipat cu: manta de încălzire, legături la conductele de vapori şi de apă, robinet pentru descărcarea lichidului de la opărire, manometru, termometru, supape de siguranţă, etc. Legumele sau fructele cari au suferit operaţiile preliminare (sortare, spălare, curăfire de coji, tăiere, efc.) sînf introduse în coşul mobil, perforat, din interiorul digestorului. După opărire, fructele sau legumele şi lichidul sînt descărcate şi trec mai departe în fabricaţie. 3. Digesfor. 2. Canal.: Rezervor în care se fermentează nămolul provenit din decantarea apelor de canalizafie. Din punctul de vedere al modului de execuţie, digestoruî poate fi: basin pentru fermentarea nămolului (v.), — numit impropriu metantanc —, decantor cu etaj (v. sub Decantor), sau fosă septică (v.). 4. Digilan. Farm.: Totalitatea glicozidelor cari se obfin, în solufie alcoolică, din planta Digitalis lanafa, din familia Scrophulariaceae. Spre deosebire de produsele obfinute din această plantă, digilanul are o acfiune rapidă şi de scurtă durată, acumulîndu-se în mai mică măsură. Această calitate permite să se administreze un timp mai lung. Se întrebuinţează, în Medicină, în tratamentul insuficientei cardiace parfiale sau totale; în hipertensiune, cu insuficienfă cardiacă; în emfi-zemul pulmonar. 5. Digilanide, sing. digilanidă. Farm.: Eterozide cardio-tonice, cari au calităfi comune de a modifica ritmul şi amplitudinea contracfiunilor cardiace. Digilanidele se extrag din planta Digitalis la na ta, din familia Scrophulariaceae, şi se separă, prin solubilizări fracfionate, în solvenţi imiscibili (cloroform şi solufie apoasă de alcool metilic). Cele mai importante digilanide şi cele mai bogate în hidrafi de carbon sînt lanatoglico-zidele (digilanidele A, B şi C), cari sînt isomorfe între ele. Aceste trei eterozide confin, fiecare, trei molecule de digit-oxoză (v.), o moleculă de glucoză şi gruparea acetil; se deosebesc, prin structura agliconă (genina), respectiv: digit-oxigenină, gitoxigenină şi digoxigenină. Prin hidroliză enzimatică şi hidroliză alcalină, digilanidele sînt transformate în eterozidele comune din Digitalis purpurea; astfel, compusul A trece în digitoxină; compusul B, în gitoxină, şi compusul C, în digoxină, cari, la rîndul lor, prin hidroliză acidă, dau trei molecule de digitoxoză şi o moleculă din agliconul corespunzător. Totalitatea principiilor active extrase din Digitalis lanafa se găsesc reunite într-un produs sub formă de cristale, în proporfia următoare: 47% compus A, 17% compus B şi 36% compus C, cu p. f. 245”*248° şi (în solufie alcoo- lică). Digilanidele au acelaşi nucleu tetraciclic steroidic al ste-rolilor, al acizilor biliari, etc., iar la carbonul din pozifia 17 au o lactonă. Se întrebuinfează în Medicină, sub formă de solufii alcoolice, în tratamentul bolilor de inimă. 6. Digiră. Mineral.: Sin. Bigiră. V. sub Axă de simetrie 2. 7. Digiroidă. Mineral.: Sin. Bigircidă. V. sub Axă de simetrie 2. i 8. Digifaleină. Farm.: Amestec de digitalină cristalizată şi gitoxină cristalizată, obţinut, la rece, prin extracfie apoasă, din frunzele de Digitalis. Se prezintă sub formă de pulbere amorfă, albă, cu p. t. 150---1550; e greu solubilă în apă, dar e uşor solubilă în cloroform şi în alfi solvenţi organici. Are calităfi cardiotonice. -Ar 9. Digitalice. Farm.: Grup de droguri care cuprinde plante din diferife familii botanice, confinînd principii eterozidice cu structură asemănătoare. De exemplu, acfiunea terapeutică a digitalei se datoreşte principiilor sale active, de natură steroi-dică, înrudite cu sterolii, cu vitamina D, cu acizii biliari, cu hormonii corticosuprarenali şi sexuali, etc. Aceste principii active se găsesc în toate speciile de digitală, cum sînt: Digitalis lanata, D. purpurea, D. ambigua, D. Iuţea, D. orientalis, cum şi în alte droguri din familiile: Apocinaceelor, Liliaceelor, Ranunculaceelor, etc. Digitalicele au acţiune cardiotonică şi diuretică; încetinesc, regularizează şi întăresc funcfiunile inimii. Acţiunea diuretică e secundară şi se datoreşte ameliorării circulaţiei sangvine. 10. Digitalină. Farm.: C29H40O12. Eterozid care se găseşte în seminţele plantei Digitalis purpurea Linn. din familia Scrophulariaceae. Digifalina se extrage din seminţele de digitală, cu ajutorul unui amestec de eter şi alcool, din care se obţine după separarea digitoninei. Produsul brut se purifică, prin cristalizare, la rece, din alcool fierbinte, de 95%. Se prezintă sub formă de granule cristaline, albe, cu gustul foarte amar; are p.t. 212*-*214° şi aD=—2°,9(în alcool metilic). în stare pură, digitalina e solubilă în apă (1:1000) şi în alcool de 50% şi insolubilă în eter şi în cloroform. Sub acţiunea acizilor se scindează în glucoză, în digitaloză şi digitaligenină. Digitalina se întrebuinţează în Medicină, avînd o acţiune cardiotonică şi diuretică, acumulîndu-se în cantităţi mici în organism. Sin. Digitalozidă. 11. ~ cristalizată. V.. Digitoxină. 12. Digitalis. Bot.: Gen de plante din familia Scrophulariaceae, cuprinzînd plante bisanuale sau vivace, cari îşi datoresc numele formei de deget de mănuşă, pe care o au florile lor. Aceste plante crese pe terenuri uşoare, uscate, din Europa centrală şi meridională, pînă la 62° latitudine norcică. Speciile mai importante din acest gen de plante sînt următoarele: Digitalis purpurea Linn. (degeţelul roşu), D. grandi-flora Lamk. (degetarul), D. lanata Ehrb., D. ferruginea Linn., D. ambigua Murr., etc. Se întrebuinţează, fie în industria medicamentelor, pentru extragerea unor glucozide (digitalina, digitoxină, etc.), fie în farmacie, ia prepararea infuziilor de frunze de digitală folosite în tratamentul bolilor de inimă. 13. Digitaloză. Chim. biol.: Oză rezultată la hidroliza eterozidelor cardiotonice. Digifa|ie 407 Digliceride 'V. Vz 1. Digifafie. Geo/.: Dedublarea pînzelor de şariaj marcate decute-solzi mai dezvoltate. Digitafiile se deosebesc de pîn-zele de şariaj propriu-zise prin faptul că faciesurile depozitelor sincrone, în cele două compartimente create de ele, nu sînt mult diferite. în practică, limita dintre amploarea încălecării presupuse de o digifafie sau de un şariaj independent se stabileşte prin interpretare, finînd seamă de intensitatea tectonizării regiunii respective. 2. Digifogenină. Farm.: Aglicon rezultat la hidroliză digit-oninei; digitogenina e o substanfă cu p. t. 280-*'283°şi aD~~81 ° (în cloroform). Sin. Digitonigenină. 3. Digifonină. Farm.: Eterozid digitalic care se găseşte (1,15%) în seminfele plantei Digifalis purpurea Linn., din familia Scrophulariaceae. Se extrage, după degresarea seminţelor cu eter de petrol, cu ajutorul unui amestec de alcool şi apă; se obfine liberă sau combinată cu steroli. Digitonina se prezintă sub formă de pulbere cristalină, pufin solubilă în apă rece(1 : 600), mai solubilă în apă caldă (1 : 50) şi în alcool de 50% (1 : 50), insolubilă în eter şi în cloroform; are p. t. 250"*270° şi aD= — 50° (în solufie alcoolică). Prin hidroliză se desface îp două molecule de glucoză, două molecule de galactoză şî un aglicon, digitonigenină (digifogenină), cu p. t. 280***283° şi aD= — 81° (în solufie cloroformică). în solufie alcoolică formează cu colesterolul un compus insolubil, care confine cîte o moleculă din fiecare component. Această combinafie moleculară e folosită în Chimia biologică pentru dozarea sterolilor în diferite medii, şi, în principal, în sînge. Digitonina e inactivă asupra inimii. Sin. Digitonozid. 4. Digifoxigenină. Farm.: Aglicon rezultat la scindarea digitoxinei; digifoxigenină e o substanţă cristalină cu p. t. 250° şi aZ)=-j-19°,1 (în alcool metilic). 5. Digifoxină. Farm.: Eterozid cardiotonic care se obfine prin extraefie, din frunzele plantei Digifalis purpurea din familia Scrophulariaceae, folosind apă-alcool-cloroform. Produsul brut, care se prezintă sub forma unei paste verzi, se purifică prin spălări repetate cu eter şi cristalizări din alcool de 80%. în stare pură, se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, cu p. t. 238»**240° şi cu gust amar, insolubilă în apă, pufin solubilă în eter şi în alcool rece, uşor solubilă în alcool cald şi în cloroform. Sub acfiunea acidului clorhidric, în solufie hidroalcoolică se dedublează în: digifoxigenină şi digitoxoză. Se întrebuinfează în Medicină, în tratamentul bolilor de inimă, ca tonic cardiac, şyîn^j şî o acfiune diure1 tică (în doze de 0,00025-”0(00t în 24 de ore). Se acumulează în organism. Sin. Digitofiiină,. Digitoxozid.' 6. Digitoxoză. Chim. biol.: Oză rezultată la hidroliză etero-zidelor cardiotonice. 7. Digliceride,sing. dfgliceridă. Chim.: Diesteri ai glice- rinei cu acizi graşi saturafi sau nesaturafi. t Dacă pozifiile ocupate de cele două resturi de acid stat învecinate, digliceridele sînt asimetrice (a, (3), iar dacă resturile acide ocupă cele două pozifii marginale, digliceridele . sînt simetrice (a, a'): a CH2OCOR A (3 CHOCOR I a' CH2OH a CH2OCOR 1 p'CHOH a' CHoOCOR* Digliceridele se numesc cu numele acidului de la care derivă, însofit de prefixul di- (care arată numărul de grupări OH esterificate) şi de sufixul -ină; de exemplu, dipalmitina e diesterul acidului palmitic cu glicerina. Digliceridele acizilor inferiori sînt lichide, solubile în apă, în alcool, eter, benzen; digliceridele acizilor superiori sînt substanfe solide, insolubile în apă, solubile în solvenţi organici. Digliceridele se găsesc în natură numai în grăsimile parfial hidrolizate. Produsele pure sînf greu de obfinut şi pentru aceasta se folosesc cristalizări fraefionate, reesterificărî, oxidări, hidro-genări, etc. Digliceridele sînt produse de esterificare incompletă a glicerinei. Se obfin prin esterificarea glicerinei cu acizi graşi. Esterificarea se realizează în prezenfă de catalizatori: acizi sulfonici aromatici, metale ca Zn, Sn, Pb, Bi, silicafi de aluminiu, etc. în general, se obfine un amestec de mono-, di- şi trigliceride. Pentru ca în acest amestec să predomine digliceridele se lucrează cu un exces mare de glicerină (10 moli glicerină pentru 1 mol acid gras). La esterificarea directă a glicerinei cu acid oleic, în raportul molar 1 ■■•1,4 moli glicerină pentru 1 mol acid oleic, se obfin aproximativ 60% di-oleină. Esterificarea glicerinei poate fi realizată în sistem continuu sau discontinuu, în fază lichidă sau de vapori. Cînd se lucrează în fază lichidă, presiunea e de obicei cea normală; 'pentru faza de vapori se lucrează Ia presiunea de 50 mm sau chiar la presiune mai joasă. Un alt procedeu de preparare e transesterificarea tri-gliceridelor cu glicerină (gliceroliză). Procedeul e utilizat industrial, penfru a obfine diverse produse parfial esterificate. Se pot alege condifii de lucru în cari să predomine di-glicerida şi să rămînă cît mai pufină trigliceridă nereaefionată (monogliceridele se produc mai greu prin transesterificare, din cauza tendinţei lor de a forma digliceride în prezenfa catalizatorilor alcalini). . Reacfia de transesterificare se produce la presiunea atmosferică şi la 200—235®, în prezenfa unor catalizatori alcalini, cum sînt hidroxizii, carbonari, sau oxizii de magneziu, de calciu sau de zinc: în alte procedee, la cari se lucrează în vid la 180—250°, se întrebuinfează 6--8% glicerină fafă de trigliceridă şi se obfin conversiuni maxime în digliceride. Amestecul de gliceride 'obfinut e folosit, de obicei, fără să se separe compo-nenfii. Mono-, di- şi trigliceridele pot fi separate cu ajutorul alcoolului de diferite concentrafii. De exemplu, în cazul stea-rinelor, alcoolul nediluat extrage la cald mono- şi distea-rina. La răcirea extrasului alcoolic, distearina se separă, iar monostearina rămîne în solufie. Repetarea acestei cristalizări conduce la distearină aproape pură. Prin concentrarea lichi-dului-mamă şi recristalizare din alcool se obfine o mono-stearină de aproximativ 90%. Alte procedee de preparare sînt următoarele: Reacfia halogenurilor glicerinei cu săruri de sodiu sau cu alte metale ale acizilor graşi. Acfiunea acizilor graşi asupra acidului glicerin-disulfuric: CH20S03H I CHOH 2 RCOoH I a, (3-dlgliceride a, a’-dlgliceride R poate fi orice radicat. acid; de obicei, esterificarea se face însă cu acizi graşi. Cînd cei doi radicali R sînt identici, digliceridele sînt unitare, iar cînd radicalii R sînt diferiţi, digliceridele sînt mixte. CH2OCOR l CHOH I CH2OCOR ch2oso3h Monogliceridele încălzite la 140--2500 dau un amestec de di- şi trigliceride. 1,3-Digliceridele pot fi preparate din 1,3-dicIorhidrine cu sărurile de sodiu, de potasiu sau de argint ale acidului gras. Dîgoxigenină 408 Dihidrocodehidraza Digliceridele mixte se obţin la tratarea 1 -acil-3-clor-hidrinei cu sarea de potasiu a unui acid gras, diferit de cel existent în clorhidrină. Digliceridele asimetrice pot fi preparate numai prin folosirea grupărilor protectoare pentru poziţiile 1 sau 3 din glicerină. 1.2-Digliceridele pot fi obţinute şî prin tratarea 1 -aciI-3-clorhidrinei cu o clorură de aciI; reacţionează hidroxilul liber (din 2); apoi, prin hidroliză, atomul de clor din 3 dă gruparea oxidril. — Prin tratare cu clorură de acil, sau cu un acid gras, digliceridele trec în trigliceride. Prin saponificare cu hidroxizi alcalini, digliceridele dau săruri alcaline ale acizilor respectivi şi pun glicerina în libertate. Digliceridele nesimetrice sînf mai solubile decît cele simetrice. Toate digliceridele acizilor graşi, cu excepţia dissterilor cu acidul ricinoleic, sînt comestibile şi sînt întrebuinţate ca emulgatori în industria alimentară. 1.2-Digliceridele sînt folosite în industria farmaceutică. Digliceridele sînt utilizate, de asemenea, ca modificatori la fabricarea răşinilor alchidice şi a anumitor tipuri de agenţi aciivi de suprafaţă. Diacetina tehnică e folosită ca plastifiant şi ca solvent. î. Dîgoxigenină. Farm.: Agliconă rezultată la hidroliza digoxinei; substanţă cu p. t. 222° şi a£)=+25°l8 (în soluţie alcoolică). 2. Dîgoxină. Farm.: Eterozid cardiotonic, care se obţine din frunzele de Digitalis lanata, din familia Scrophulariaceae. Se prepară prin extracţie hidroalcoolică. Eterozidele totale, ca i se obţin, se disolvă în acetonă; prin fracţionări Ia rece şi salifiere, se obţine din această soluţie digoxină brută, care se purifică prin cristalizări repetate, din alcool etilic. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, cu gust amar; are p. t. 260--r65°, aL)=-f-13°,3 (în soluţie de alcool 80%); e solubilă în alcool de 80%, în amestec de alcool-cloroform şi în piridină diluată, şi aproape insolubilă în apă, în cloroform, eter acetic, etc. Prin hidroliză, digoxină dă trei molecule de digitoxoză şi o moleculă de digoxigenină. Digoxină are calităţile generale ale eterozidelor digitalice, avînd acfivitatea şi toxicitatea mai mari decît ale digitoxinei; se acumulează mai puţin decît aceasta, şi mai mult decît digitalina. Se întrebuinţează în Medicină, în principal pe cale injectabilă. Sin. Digoxozidă. s. Digrammer, pl. digrammere. Telc.: Dispozitiv electronic pentru decorelarea semnalelor prin metoda grupării, în care funcţiunile de grupare şi de redistribuire a probabilităţilor sînt realizate în comun’ (v. şi Corelaţie, Decorelaţie). Digrammer. f) intrare; 2) intrarea semnalului retardat; 3) mască; 4) dispozitiv de întîrziere; 5) fotocelulă; 6) ieşire; 1) tub catodic. în principiu, sistemul are două intrări (î şi 2), la cari se aplică valoarea unui element al semnalului iniţial (/), cum şi valoarea elementului anterior (/) al aceluiaşi semnal, iar la ieşire se obţine semnalul (k) decorelat, cu o redistribuţie convenabilă a probabilităţilor (v. fig.). între cele două intrări se găseşte un dispozitiv care introduce o întîrziere egală cu durata unui element al semnalului iniţial. Semnalele i şi j se aplică plăcilor de deflexiune ale unui tub catodic, astfel încît spotul se deplasează pe verticală proporţional cu valoarea unui element, iar pe orizontală, proporţional cu valoarea elementului precedent al semnalului iniţial. în faţa ecranului se dispune o mască, avînd transparenţa variabilă corespunzătoare distribuţiei dorite a probabilităţilor. Fluxul luminos care trece prin această mască excită o fotocelulă, generînd semnalul de ieşire. 4. Digresiune, maxim de Asfr.: Depărtarea maximă a unui astru în mişcarea sa diurnă faţă de meridianul nordic. Trec la maximul de digresiune aştrii cari au declinajia mai mare decît latitudinea. La aceşti aştri, azimutele nu mai variază de la 0---3600, ci de la o valoare minimă 180° —(la vest) la una maximă 180° + a (la est), convenind că azimutul se măsoară în sens pozitiv de Ia sud spre vest, iar a e valoarea azimutului, în valoare absolută, măsurat de la nord. în momentul maximului de digresiune, unghiul paralactic e de 90°. în vecinătatea maximului de digresiune, azimutul unui astru variază şi, deci, sînf cele mai favorabile condiţii pentru determinarea azimutului din unghiul orar şi distanţa zenitală. 5. Dihidrif. Mineral.: Cu5[(0H)2P04l2- Mineral din grupul lazulitului, cristalizat în sistemul triclinic pinacoidal, în cristale mici, cari nu sînf clar vizibile, cu habitus pseudorombic, cari au fost mult timp confundate cu cristalele de fosforocalcit (pseudomalachit) peste cari se formează. Are culoarea verde-negricioasă, cu luciu adamantin. Are duritatea 4,5—5 şi gr. sp. 4—4,4. E pleocroic. 6. Dihidrochinină. Chim., Farm.: ■r T yf 1 / i > \ \ w Z' Maxim de digresiune. ch3—ch2—ch- ch2- - CH — I ch2 I ch2 I -N — -CHo OH HC O-CHg I H r---r % -CH—CH—C CH Derivat al chininei, care se găseşte, în cantităţi mici, în coaja arborelui de chinină (v.). Se prepară industrial prin reducerea chininei, prin hidrogenare catalitică, cu pulbere de platin sau de paladiu. Se prezintă sub formă de cristale incolore, cu p. t. 172°, insolubile în apă, uşor solubile în alcool, în eter, în cloroform. Se întrebuinţează, în Medicină, numai clorhidratul, în special în soluţii injectabile, în aceleaşi doze şi cu aceleaşi indicaţii ca şi clorhidratul de chinină. 7. Dihidrocodehidraza. Chim. biol.: Enzimă care se formează din codehidrază, în timpul primei faze din reacţia de dezaminare a acidului I ( +) glutamic, şi care se transformă apei din nou în codehidrază, sub acţiunea acceptorilor de hidrogen, corespunzători, cum sînt citocromul, oxigenul, etc. Dihidrocodeină 409 Diinsulinâ 1. Dihidrocodeină. Chim., Farm,: Derivai al morfinei, care se prepară prin reducerea acesteia, în solufie apoasă, cu ajutorul unui curent de hidrogen în prezenfa paladiului coloidal, drept catalizator. Se ob- fine dihidromorfina, care se metilează. Se mai prepară prin hidrogenarea directă a codeinei,în aceleaşi condifii. Reducerea se poate executa, de asemenea, şî electrolitic. Se prezintă sub formă de pulbere cristalina, albă, cu p. t. 111-112°, solubilă în apă şi în alcool. Se întrebuinfează, în Medicină, ca succedaneu al codeinei, sub formă de clorhidrat sau HO I/ \ HC CH2 h2c /"cj °\ CH 9 9h ch2 I N—CH3 c/CV ch2 HsCO-C CH Xc/ H de bitartrat, avînd o acfiune analgezică mai intensă, mai rapidă şi mai pufin toxică. Sin. Paracodin. 2. Dihidrocodeinonă. Chim., Farm.: Derivat al morfinei, care se obfine prin oxidarea codeinei în mediu acid şi hidrogenarea catalitică a produsului format (codeinona), în prezenfa unui catalizator (paladiu coloidal). Se prezintă sub forma de pulbere cristalină, albă; e insolubilă în apă şi solubilă în alcool şi în cloroform; are p.t. 193—194° şi aD= — 208°,2 (în solufie cloroformică). în Medicină se întrebuinfează sărurile sale, solubile în apă, şi anume: clorhidratul (cu p. t. 82°), fosfatul (cu p. t. 222°) şi, în principal, bifartrâtul (cu p. t. 146—148°). Are o acfiune analgezică de două ori mai mică decît morfina şi de şase ori mai mare decît codeina, fiind folosită în tratamentul tusei. Sin. Hidrocodonă, Hicodan. 3. Dihidrofoliculină. Chim. biol.: Hormon feminin cu acfiune estrogenă, care se găseşte în urina femeilor gravide, a femelelor de cabaline, etc. Se întrebuinfează, sub formă de solufii injectabile sau cari pot fi luate pe cale bucală, ca succedaneu al foliculinei, în toate cazurile de insuficientă a hormonilor estrogeni. Sin. Oestradiol, Estradiol. , 4. Dihidromorfina, clorhidrat de Chim., Farm.: Derivat al morfinei, care se prepară prin hidrogenarea catalitică a clorhidratului de morfină. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, solubilă în apă şi greu solubilă în alcool. Se întrebuinfează în Medicină, ca succedaneu al morfinei, avînd o acfiune mai analgezică, mai pufin convulsivantă şi cu mai mică tendinfă la obişnuinfă, dar mai toxică decît a morfinei. Sin. Paramorfan. 5. Dihidromorfinonă, clorhidrat de Chim., Farm.: De- rivat al morfinei, obfinut prin tratarea acesteia cu hidrogen, în prezenfa unei cantităfi relativ mari de catalizator de hidro-genare (platin sau paladiu); se produce o isomerizare, în care hidroxilul alcoolic trece în cetonă, iar nucleul devine saturat. Se prezintă sub formă de pulbere albă, solubilă în apă şi în alcool, şi insolubilă în eter. Se întrebuinfează în Medicina, ca succedaneu al morfinei, fiind de trei ori mai activ şi mult mai toxic decît aceasta. Are o acfiune mai pufin constipantă şi mai pufin emetică, mai analgezică, dar deprimă mai tare centrii respiratori. Produce obişnuinfă, însă în măsură mai mică decît morfina. Sin. Clorhidrat de hidromorfonă, Dilaudid. 0. Dihidrostrepfomicina. Chim. biol., Farm.: Derivat al sfreptomicinei obţinut prin hidrogenarea catalitică a acesteia, astfel încît, în produsul nou format, gruparea formil din radicalul streptoză a fost redusă şi transformată într-o grupare carbinol. Dihidrostrepfomicina e mult mai pufin toxică decît streptomicina, fără să prezinte însă vreo scădere în privinfa activităfii sale fafă de Mycobacterium tuberculosis, iar fafă de alfi germeni patogeni e mult mai activă decît streptomicina. în comerf nu se găseşte baza liberă, ci sarea pe care aceasta o formează cu acidul sulfuric, care e foarte solubilă în apă, dar aproape insolubilă în alcool, în eter şi în cloroform. Se foloseşte la combaterea M. tuberculosis, în asociafie cu hidrazida acidului isonicotinic şi cu acidul p-aminosalicilic, şi la combaterea diferitelor microorganisme patogene. 7. Dihidroxichinclinici, coîoranfi ~ . Ind. chim.: Coîoranfi organici derivafi de la 2,4-dihidroxichinolină, cari se fabrică sub forma sării monosodice prin topire alcalină sau cu sod-amidă a acidului N-acetilantranilic. Formarea sării monosodice indică structura de amidă ciclică: OH OH H | H | CC CC ^ v/ wn v/ V HC I HC V CH ^ HC C CH — ini C=0 HC C C—OH 'c' H H H E un intermediar important pentru fabricarea coloranfilor azoici cu nuanfe galbene, portocalii şi roşii, întrebuinfafi la vopsirea acetilcelulozei, pentru lacuri, drept coîoranfi pentru lînă, bumbac, piele, etc. Caracteristici sînt următorii: Dispersol galben 3 C, fabricat din anilină diazotată şi cuplată cu 2,4-dihidroxichinolina; vopseşte acetatul de celuloză şi nu prezintă fenomenul de fototropism, pe care-l prezintă mulfi dintre coloranfii azoici galbeni şi portocalii utiiizafi la vopsirea acetil-celulozei. Primazin portocaliu G, fabricat din 4-aminoazobenzen-3,4'-disulfonic diazotat şi cuplat cu 2,4-dihidroxichinolina; se utilizează drept colorant pentru lacuri. Palatin roşu rezistent BEN, care e complexul de crom solubil în apă,obfinut prin cuplarea acidului 2-amino-6-nitro-fenol-4-suifonic diazotat cu 2,4-dihidroxichinolina; dă nuanfe rezistente pe lînă. s. 3r4-Dihidroxe2eniIalanină. Chim.: Sin. Dopa (v.). 9. Dihor, pl. di hor i. Zool., Ind. piei.: Mustela putorius sau Putorius putorius. Animal răpitor care se hrăneşte cu păsări, pui de iepuri, rozătoare, etc., şi chiar cu fructe. Are corpul alungit, capul mare şi botul scurt, mustăfi lungi şi urechi rotunjite, picioarele păroase şi degetele reunite printr-o membrană scurtă. Lungimea corpului e de vreo 25 cm, iar coada are vreo 15 cm. Blana e stufoasă, brună pe partea dorsală, negricioasă pe cea ventrală, iar flancurile sînt galbene la masculi şi albe la femele. Pe bot, în jurul urechilor şi al ochilor, are pete albe-gălbui; marginea urechilor e brună, iar coada e stufoasă şi neagră. Are pe flancuri glande, cari produc o materie cu miros puternic fetid, care depreciază într-o oarecare măsură blana. Acest miros poate fi îndepărtat prin extirparea glandelor, prin distrugerea lor cu cloroform sau în timpul tăbă-citului. Blana de dihor e o materie primă prefioasă pentru industria blănurilor. Se foloseşte atît blana dihorului negru de uscat (Mustela putorius), foarte răspîndit în Europa, cît şi blana dihorului siberian sau alb, — care e mai mic decît dihorul de uscat şi are blana cu puful galben albicios mai rar şi mai culcat, iar părul de coroană tot negru, însă mai risipit şi mai scurt, — şi a dihorului mongolic, foarte mare şi cu păr lung, dar rar. 10. Diinsulinâ. Farm.: Amestec de insulină (v.) şi o com-binafie insulină-f-acid isocianic (isoinsulină), cu acfiune anti-diabetică înfîrziată. Se prezintă sub două forme: diinsulinâ 50, care e un amestec, în cantităfi egale, de insulină şi isoinsulină, Diiodoform 410 Diisocianafi şi diinsulina 75, care confine 75% isoinsulină. în cazul cel mai bun, acfiunea „retard" nu depăşeşte 12 ore. 1. Diiodoform. Chim., Farm.: J2C=CJ2. Teîraiodetiien; combinafie obfinută din carbid şi iod; iodura de calciu formată se transformă în tetraiodetilen, prin încălzire, în prezenfa diiodacetilenei. Produsul brut se purifică din benzen sau din toluen. Se prezintă sub formă de cristale aciculare, cu p. t. 192°, gălbui, aproape fără miros, insolubile în apă, greu solubile în alcool şi în eter, mai uşor solubile în cloroform. Solufia cloroformică e incoloră. Sub acfiunea luminii se descompune în iod şi în diiodacetilenă. Se întrebuinfează în Medicină ca antiseptic extern, sub formă de pomezi sau de pulberi, în concentrafii de 5—10%. 2. Diiodogalaf de bismuf. Farm.: Derivatul diiodurat al sării bazice de bismut a acidului galic, succedaneu al iodo-formuluf, obfinut din acid di- qH iodogaiic şi azotat de bismut. j Se prezintă sub formă de pulbe- ,C , re galbenă-brună, insolubilă hq_______C^ ________OH în apă; sub acfiunea căldurii se descompune cu liberare de vapori de iod, de culoare violetă. Se întrebuinfează în dermatologie, ca antiseptic extern, H20 I! I 'V* I COOBiO sub formă de pulberi, de pomezi şi suspensii uleioase. 3. Diisocianafi, sing. diisocianat. Chim.: Derivafi substi-tuifi Ia azot ai acidului isocianic, HN=C=0, cari confin în moleculă două resturi —N=C=0, legate între ele printr-un radical alifatic, aromatic, hidroaromatic sau eterociclic, avînd formula generală 0=C=N—R—N=C=0. Diisocianafii pot fi considerafi anhidridele interne ale acizilor carbamidici corespunzători. Diisocianafii alifatici sînt lichide incolore, distilabile. Sînt lacrimogeni şi irită căile respiratorii, în special cînd radicalul R confine un număr mai mic de atomi de carbon. în stare uscată sînt relativ stabili. Diisocianafii aromatici sînt, în general, combinafii stabile; totuşi, la conservare trebuie ferifi de umiditate. Diisocianafii cari derivă de la benzen şi omologii lui sînt lacrimogeni şi irită căile respiratorii. Diisocianafii cristalini, cu cicluri aromatice condensate, sînt mai pufin lacrimogeni şi această acfiune iritantă scade sau dispare pe măsură ce creşte numărul ciclurilor în radicalul R. Procedeul general (utilizat industrial) pentru prepararea diisocianafilor consistă în reacfia dinfre fosgen şi clorhidrafii diamineîor primare. Se formează întîi cloruri de carbamil, cari pierd acid ciorhidric ia fierberea în solufii de benzen sau de toluen. Diisocianafi se mai obfin prin tratarea sărurilor acizilor carbamici cu fosgen, sau prin tratarea aminelor cu fosgen în fază gazoasă, în tuburi de reacfie la 160—260°, în prezenfa unui catalizator (halogenură de zinc, de cadmiu sau de nichel). Ultima reacfie nu poate fi aplicată aminelor aromatice. Diisocianafii confin duble legături cumulate; ei prezintă o mare reactivitate, asemănătoare cu a cetenelor. Reactivitatea e influenfată de natura radicalului; dacă grupările —N=C=0 sînt legate de un rest alifatic sau hidroaromatic, reactivitatea e mai mică decît în cazul unui radical aromatic. La diisocianafii aromatici, reactivitatea e mărită de prezenfa sijbstituenfilor^ nitro sau clor în nucleul aromatic. Combinaţiile cu proprietăfi acide (acidul ciorhidric, clorură de acetil, pentaclorura de fosfor) micşorează reactivitatea, pe cînd, în aceleaşi condifii, combinaţiile bazice (cum sînt aminele ter-fiare) au rolul de acceleratori ai reactivităfii. Principala proprietate a diisocianafilor e de a reacfiona cu poliglicolii, pentru a forma produşi macromoleculari, printr-o reacfie de poliadifie: 0=C=N—R—N=C=0 + HO—R'—OH -* ...—CO—NH—R—NH—CO—O—R'—O—CO—NH—R— —NH—CO—O—Rf—O—... După natura polialcoolului întrebuinfat, se pot obfine polimeri cu structură lineară sau împînzită. Produşii astfel obfinufi sînt cunoscufi sub numirea de poiiuretani (v.). Ca o consecinfă a structurii lor, poliuretanii pot fi termoplastici (polimerii lineari) sau termorigizi (polimerii împînzifi). Di- sau triisocianafii întrebuinfafi la fabricarea poliure-tanilor sînt cunoscufi sub numele de Desmodur, iar poli-alcoolii, sub numele de Desmofen (glicol, butandiol, hexan-diol, glicerină, etc.). în condifii de lucru asemănătoare, diisocianafii dau poliuretani mai elastici decît tri-, respectiv decît poiiisocianafii. Vitesa de reacfie a diisocianafilor cu polialcoolii e atît de mare, încît reacfia se produce la temperatura camerei şi e puternic exotermă. Reacfia poate fi întîrziată cînd se lucrează la temperaturi joase (0—10°), sau prin adăugare de disolvanfi. Diisocianafii reacfionează uşor cu substanfe cari confin hidrogen activ; de aceasta trebuie să se fină seamă la poli-merizare, deoarece prin această reacfie sînt blocate grupările reactive din diisocianafi, ceea ce împiedică reacfia normală cu glicolii. La prelucrări în solufie, cum e cazul adezivilor şi al vopselelor, trebuie să se evite disolvanfii cari confin grupări hidroxil sau carboxil. Aceste reacfii de polimerizare se produc în absenfa apei, deoarece apa reacfionează cu isocianafii cu degajare de bioxid de carbon şi cu formare de derivafi disubstituifi simetrici ai ureei. Astfel, 1,6-hexametilendiisocianatul, printr-o reacţie de adifie cu trimetilolpropanul şi printr-o reacfie de polimerizare parfială, dă răşina Desmodur HH. Din produsul de adifie dintre 2,4-toluilendiisocianat, trimetilolpropan şi 1,4-hexandiol se obţine Desmodurul TH. Din 1,6-hexandiisocianat şi 1,4-butandiol se obfine produsul numit Perlon U. Prin reacfia dintre diisocianafi şi gliptali se obfin răşini pentru lacuri, Prin condensare cu poliesteri obfinufi din acizi dicarbo- Iici şi glicoli, diisocianafii dau elastomeri (Chemigum) cu proprietăfi asemănătoare cauciucului natural, cu permeabilitate mică la gaze, rezistenţi Ia ozon şi la solvenfi. Diisocianafii sînt întrebuinfafi ca materii prime Ia fabricarea de fibre sintetice, de adezivi, elastomeri, lacuri. Utilizarea răşinilor pe bază de isocianafi la fabricarea adezivilor se datoreşte faptului că amestecurile Desmofen-Desmodur au o adeziune excelentă. Adezivii sînt utilizafi în multe domenii ale tehnicii, servind la încleirea lemnului, a pielii pe piele, a pielii pe cauciuc, a metalului pe metal, a maselor plastice, a produselor ceramice. Aceste cleiuri sînt solufii de Desmofen, cărora li se adaugă, înainte de întrebuinţare, Desmodur în anumite proporţii; se pot utiliza disolvanţi, cum sînt clorură de metilen, acetatul de etil. Diisocianafii şi produşii lor de reacţie cu polialcoolii sînt produse toxice cari produc iritaţia ochilor, a căilor respiratorii, a pielii, dureri de cap, insomnii, catare ale căilor respiratorii, etc. Mai toxici sînt diisocianaţii cari derivă de la toluen sau de la naftalină. De aceea, cînd se lucrează cu astfel de lacuri şi adezivi din Desmodur se recomandă să se poarte mască, iar halele de lucru să fie bine ventilate. Persoanele astmatice sau persoanele cu catare bronhiale nu trebuie să lucreze cu astfel de lacuri, Diisopropilxanîogenaf 411 Dilatafie Suprafafa pielii care a venit în contact cu diisocianafi trebuie spălată repede cu alcool; dacă vaporii de diisocianat au ajuns la ochi e necesar un tratament cu uleiuri vegetale. 1. Diisopropilxantogenat. Ind. chim.: Sin. Diproxid (v.). 2. Dika, ulei de Ind. alim.: Ulei obfinut din seminfele fructului de dika (Irvingia Barteri Hook.)f plantă care creşte pe coasta occidentală a Africii. Se topeşte la 38—42° şi se solidifică între 27 şi 35°; are d. 0,820 !a 100°, cifra de saponificare 240—245 şi cifra de iod 3—10. E format din gliceride ale acizilor miristic şi laurinic, cum şi din gliceride ale acidului oleic; mai confine acid caprilic, caprinic, palmitic, stearic, oleic, linoleic. Se păstrează timp îndelungat, fără să rîncezească. E întrebuinfat ca ulei alimentar, cum şi la prepararea săpunurilor fine, alături de (sau în locul) uleiului de palmier, cum şi ca înlocuitor (prin falsificare) al untului de cacao. s. Dilanfină. Farm.: Difenilhidan- ((^5)2________C_____NH \ -NH/ baze, CO toina, medicament anticonvulsivant (v.) folosit în tratamentul crizelor de epi- I lepsie. Se prezintă în cristale albe, CO- cu p. t. 295—298°, insolubile în apă, solubile în acizi şi în alcool. 4. Dilatare. V. Dilatafie. 5. Dilatafie. 1. Fiz.: Creşterea dimensiunilor unui corp datorită variafiei temperaturii lui. Se deosebesc: dilatafie lineară, respectiv dilatafie superficială, respectiv dilatafie de volum sau dilatafie cubică, după cum se consideră creşterea unei dimensiuni lineare, respectiv a ariei, respectiv a volumului corpului. Expresia, în funefiune de temperatura t, a lungimii, a ariei, respectiv a volumului unui corp, poate fi pusă sub forma unei dezvoltări în serie care, de exemplu în cazul lungimii, poate fi scrisă astfel: L=Lq (1 + Xt-f-A/£24* • • •). Valorile coeficienfilor din membrul al doilea fiind cu atît mai mici cu cît f e la putere mai mare, da cele mai multe ori expresia poate fi redusă la forma L— Lq (1 -f-A,^), Lq fiind lungimea la 0° şi X, coeficientul de dilatafie mediu între 0° şi t° al substanfei din care e constituit corpul. Se poate defini şi un coeficient de dilatafie la temperatura t prin relafia X=- Lq Sî Variafia cu temperatura a ariei S, respectiv a volumului V, se exprimă, de asemenea, prin dezvoltări în serie, cari pot fi reduse la forma simplă s=sQ(]+sty, k=k0(i+yO. s fiind coeficientul mediu de dilatafie superficiala, iar y, coeficientul mediu de dilatafie în volum, între temperaturile 0° şi t°, iar Sq, respectiv Vq, aria, respectiv volumul la 0°. Coefi-cienfii de dilatafie respectivi, la temperatura t, sînt dafi de = _±.dŞ =_L^Z 1 S0 &t ' Y V0 0£ ' în primă aproximafie, s = 2 X, y = 3X. în cazul lichidelor, se deosebesc o dilatafie reală sau adevărată şi o dilatafie aparentă, datorită faptului că în timpuly dilatafiei lichidului se dilată şi recipientul în care e confinuf lichidul, efectul observat fiind, deci, mai mic decît efectul real. Pot fi definifi, astfel, doi coeficienfi de dilatafie: un coeficient de dilatafie reală yr (ale cărui valori depind numai de natura lichidului respectiv) şi un coeficient de dilatafie aparentă ya (ale cărui valori depind şi de natura substanfei din care e confecţionat recipientul). Dacă y e coeficientul de dilatafie al substanfei recipientului, în cazul variafii lor nu prea mari de temperatură între aceşti trei coeficienfi există relafia y,=y4+y- în cazul gazelor, dilatafia substanfei din care e confec-fionat recipientul fiind neglijabilă fafă de dilatafia gazului, variafia cu temperatura, la presiune constantă, a volumului unui gaz, se poate scrie V=V0{\+at), unde a e coeficientul de dilatafie în volum al gazului. Din dezvoltarea în serie a mărimii L se deduce că valorile coeficienfilor de dilatafie depind de temperatură, deoarece expresia lui L poate fi scrisă L = Lq [1 -l-(A.-f-A.rf-f-A.“f2-f- • • •) £], iar X', X", ••• fiind, de obicei, pozitivi, coeficientul de dilatafie creşte cu temperatura. în cazul amestecurilor în cari componenfii nu se influenţează reciproc, coeficientul de dilatafie poate fi caiculat după regula amestecurilor. Dacă yi e coeficientul de dilatafie în volum al componentului i al unui amestec, prezent în cantitatea Vi în volumul v de amestec, coeficientul de dilatafie y al amestecului e dat de Y=---------- V La metalele pure, coeficientul de dilatafie termica creşte pe măsură ce creşte temperatura. în aliajele binare cari formează amestecuri mecanice în stare solidă, coeficientul de dilatafie lineară variază direct proporfional cu concentrafiile componenfilor; în aliajele cari formează solufii solide, acest coeficient variază după o curbă continuă (cu un maxim sau cu un minim). Excepfie de Ia această regulă fac sistemele binare Fe-Ni şi Fe-Pt, la cari variafia coeficientului de dilatafie e neregulată. Astfel: un aliaj Fe-Ni confinînd 36% Ni are coeficientul de dilatafie cel mai mic (fafă de toate celelalte aliaje ale acestui sistem), coeficient care e practic nul la temperaturi pînă la 100°; acest aliaj e numit invar şi e întrebuinfat la confecfionarea de piese, dispozitive, aparate, etc., ale căror dimensiuni trebuie să rămînă constante la variafii de temperatură pînă ia 100°. Alt aliaj din acest sistem are un coeficient de dilatafie egal cu al platinului şi cu al sticlei (v. Dilver, Platinit) şi e întrebuinfat la fixarea, în soclurile de sticlă, a capetelor filamentelor din becurile electrice. Se elaborează, de asemenea, unele aliaje ternare Fe-Ni-Co (de compozifii cuprinse în limitele 30—60% Fe, 20—30% Ni, 20—40% Co), cari au coeficienfi de dilatafie foarte diferiţi: unele au acest coeficient egal cu zero, iar altele au chiar coeficient de dilatafie negativ. Aceste aliaje sînt numite covar. O teorie a dilatafiei, bazată pe faptul că substanfele solide au o structură reticulară, iar particulele cari ocupă nodurile refelei efectuează oscilafii în jurul pozifiilor de echilibru, a fost dată de Debye, în legătură cu teoria căldurilor specifice ale corpurilor cu structură reticulară. Calculînd variafia de energie potenfială datorită depărtării nodurilor refelei cristaline, unul de celălalt, ca urmare a dilatafiei, Debye a găsit relafia A E0 K0 „Tr4-bF —7----a*C-\-------t o ak o v a din care, prin derivare în raport cu temperatura, se obfine coeficientul de dilatafie. în această relafie, A e diferenfa V — Vq dintre volumul V la temperatura T° şi volumul Vq la 0° abs., &0 e compresibilitatea, a şi b sînt coeficienfi în dezvoltarea în serie 0 = eoj^1+a^ + j^)2 + ---J. a expresiei tem- Dilafafie, coeficient de ~ fermică 412 Dilafaţie peraturii caracteristice 9 a substanfei, cv e căldura specifică la volum constant, iar Eq e energia de refea la 0°. în cazul substanţelor anisotrope, dilatafia se caracterizează printr-un tensor simetric de ordinul al doilea ale cărui componente sînt coeficienţii de dilafaţie în acest caz. Există trei direcţii rectangulare, ale căror puncte materiale rămîn pe ele în cursul dilataţiei. Coeficienţii de dilataţie lineară ^1» ^>21 X3, aceste trei direcţii, numiţi coeficienţi de dilataţie principali, sînt componentele principale ale tensorului şi au, în general, valori diferite. Dacă cos qp, cos şi cos 6 sînt cosinusurile directoare ale unei direcţii oarecari OM cu cele trei direcţii principale, coeficientul de dilataţie lineară în direcţia OM e X = X 1 COS2 Cp-J-X2 COS2 X3 COS20. Dacă se consideră, în corpul anisotrop, trei direcţii rectangulare de coeficienţi de dilataţie lineară X1, X", X'", cari formează unghiurile cp', 0'; cp", ip”, 9"; cp'”, '4/", G'" cu direcţiile principale, rezultă Y = X1 + X” -1- X1" = A-i -f- ^«2 ^3 (primul invariant al tensorului) şi se numeşte coeficientul de dilataţie cubică y. în cazul unui cristal uniax, coeficientul de dilataţie lineară are aceeaşi valoare în toate direcţiile perpendiculare pe axa optică a cristalului; deci există numai doi coeficienţi de dilafaţie principali: A,], în direcţia axei, şi X2, în direcţii perpendiculare pe axă. în acest caz, ^2 — ^3 Ş'» dacă se ia axa Ox în lungul axei optice, rezultă A, = A,i cos2 cp -}-A-2 sin2 cp. Pentru unele cristale, ai sau a2 pot fi negative. în acest caz, dilataţia termică e nulă în toate direcţiile cari fac cu axa optică un unghi cp, astfel încît X± cos2 qp-f X2 sin2 cp = 0, sau tgcp = ’1^ —• Contracţiunea în direcţia în care coeficientul de dilataţie lineară e negativ e totdeauna foarte slabă. Pentru determinarea coeficienţilor de dilataţie aî corpurilor solide se folosesc următoarele metode principale: — Metode în cari se folosesc vergele sau bare confecţionate din substanţa al cărei coeficient de dilataţie lineară se determină, alungirile fiind amplificate cu un sistem de pîrghii şi sînt citite fie direct, pe o scară divizată, fie cu ajutorul unei lunete care se înclină sub acţiunea dilataţiei corpului cercetat. — Metode în cari se foloseşte comparatorul. Acesta e alcătuit, în principal, din două microscoape verticale, cari pot fi deplasate cu ajutorul unui şurub micrometric şi cu cari se vizează două trăsături de pe corpul studiat (v. fig. /). Alun-girea corpului se determină citind, pe tobele şuruburilor micro-metrice, valorile deplasărilor laterale ale microscoapelor, necesare pentru menţinerea trăsăturilor în cîmpul microscopului, în cursul încălzirii cornului. m2 T I. Comparator pentru dilatafie. II. Dilatometru interferentlal. Mg) microscoape; mlt m2) şuruburi C) corpul studiat; N) lentilă plan- micrometrice; C) corpul studiat; T) ter- convexă, mostat. Metoda dilatometrului (v. Dilatometru pentru lichide, sub Dilatometru). *— Metode mterferenţiale, în cari se determină variaţia grosimii stratului de aer dintre o faţă plană a corpului care se dilată şi o faţă a unui corp fix, de exemplu faţa convexă a unei lentile (v. fig. II). în acest din urmă caz, prin iluminarea sistemului de corpuri cu lumină monocromatică se obţine un sistem de inele Newton. Prin dilatarea corpului şi apropierea feţei plane de faţa sferică a lentilei dispar spre centru un număr de inele. Variaţia A a grosimii stratului de aer e n fiind numărul de inele dispărute, iar X, lungimea de undă a radiaţiei folosite. Variaţia A e egală cu A=(LX-lXi)bt, 51 fiind variaţia de temperatură, L lungimea suportului pe care e aşezată lentila, iar l, înălţimea corpului cercetat. Pentru determinarea coeficientului de dilataţie reală yr al unui lichid se folosesc, fie metoda lui Dulong şi Petit, fie metoda dilatometrului (v. Dilatometru pentru lichide, sub Dilatometru). Aparatul folosit în metoda lui Dulong şi Petit e alcătuit dintr-un sistem de două vase comunicante, în cari se introduce lichidul de cercetat. Unul dintre vase e menţinut la femperatura de 0°, iar celălalt e încălzit la t°. Dacă ho, respectiv ht, sînt înălţimile coloanelor de lichid în cele două vase, se obfine ht-h0 'lr=^r'. Pentru determinarea coeficientului de dilatafie al unui gaz se foloseşte măsurarea directă a volumului de gaz confinut într-un recipient gradat, datorită faptului că coeficientul de dilatafie al materialului din care e confecfionat recipientul fiind neglijabil fafă de cel al gazului, volumul recipientului poate fi considerat constant. 1. coeficient de ^ fermică. V. sub Dilatafie. 2. ~ specifică. Fiz.: Lungire specifică. (Termen vechi, părăsit.) 3. Dilatafie. 2. Geom.: Transformare a unei curbe plane, respectiv a unei suprafeţe, prin care se obfin o curbă, respectiv o suprafafă paralelă cu curba sau cu suprafafa iniţială. în plan, transformare prin care dintr-o curbă plană dată (C) M=M(t) se obţine curba (Q) —► —► Mi (t) = M (t) + aiN, Dilatafia unei curbe. —^ unde N e vectorul unitar al normalei în M la (C), iar a\ e o constantă. Curba (Q) e o curbă paralelă a curbei (C), tangentele în punctele corespondente M, Mx fiind paralele (v. fig.). Dacă se consideră ai ca parametru şi se notează cu A4j dilataţia corespunzătoare, rezultă că mulţimea dilataţiilor cari se asociază unei curbe plane date formează un grup continuu cu un parametru (A.J'= A_ai A^1+^2, în spaţiu, transformare prin care dintr-o suprafaţă dată (5) M — M (u, v) se obţine suprafaţa (Si) -------► —v Mx(u,v) — M[u,v)Jra\n, unde n e vectorul unitar al normalei în M la (S), iar ax e o constantă. Suprafaţa (Si) e o suprafaţă paralelă a lui (5), planele tangente în punctele corespondente M, Mi fiind paralele. Dîlafafie fotografica 413 Dilatometrică, curbă ~ Dilatafiile sînt transformări de contact (v.). Considerînd pe a\ ca parametru, rezultă că unei suprafeţe date (S) i se asociază o mulţime infinită de dilataţii cari formează un grup continuu cu un parametru. Deoarece o dilataţie transformă o sferă într-o sferă urmează că principiul lui Huyghens (v. Huyghens, principiul lui ~), din mişcarea ondulatorie într-un mediu elastic isotrop, e echivalent cu proprietatea dilataţiilor asociate unei sfere de a forma un grup continuu cu un parametru. 1. Dilatafie fotografică. C/nem.: Efect nedorit care modifică (mărindu-le) conturele unei impresiuni fotografice, prin difuziunea şi reflexiunea luminii în straturile peliculei. în timp ce dilataţia prin difuziune e datorită unei împrăştieri laterale a luminii provocate de granulaţia peliculei, cea corespunzătoare reflexiunii e datorită reflexiunii totale la nivelul suprafeţelor de separaţie emulsie-suport şi, în special, suport-aer. înnegrirea suprafeţei, produsă prin dilataţie, depinde de grosimea stratului de emulsie şi de tipul acesteia, şi, în special, de intensitatea luminii incidente. Ea e aproape independentă de modul de developare şi de grosimea suportului. în cazul peliculelor folosite pentru înregistrarea sunetului, dilataţia datorită reflexiunii e mult mai mică decît cea provocată de difuziune. Efectul de dilataţie fotografică afectează, la fonogramele optice, înregistrarea frecvenţelor înalte, deoarece la acestea conturele undei înregistrate nu mai apar precise. La frecvenţe înalte, ele ajung să se contopească şi, afară de aceasta, provoacă efectul de detecţie fotografică (v.). Pentru a evita dilataţia fotografică emulsia trebuie să producă difuziune cît mai mică, un contrast cît mai mare şi un flux luminos care să nu depăşească anumite limite. în acest scop s-au creat sorturi noi de peliculă, cu putere separatoare mare, la cari dilataţia fotografică e foarte mult redusă. 2. Diiafograf, pl. dilatografe. Fiz., Maf. cs.: Dilatometru absolut sau diferenţial înregistrator, folosit pentru determinarea dilataţiei termice a produselor refractare. Pentru a determina dilataţiiie termice ale produselor refractare pînă la 1300"-1400°, dilatograful are, de obicei, un mic cuptor cu rezistenţă electrică, în mijlocul căruia se introduce proba de material refractar. Dilataţia materialului e transmisă fie unei vergele, iar apoi unei peniţe, prin intermediul unei pîrghii, fie unei pîrghii care acţionează o oglindă şi aceasta proiectează o rază luminoasă pe o scară gradată sau pe o hîrtie fotografică. 3. Dilatometricăr analiză termică Mefg.: Procedeu de determinare a coeficientului de dilataţie sau a temperaturilor de transformare alotropică a unui metal pur sau a unui aliaj, prin compararea variaţiei lungimii unei bare-probă din acel metal sau aliaj, cu variaţia — în aceleaşi condiţii — a lungimii unei bare dintr-un aliaj cu dilataţie cunoscută. Analiza termică dilatometrică poate fi absolută sau diferenţială. Procedeele pot fi aplicate numai metalelor sau aliajelor cari prezintă modificări de volum la trecerea dintr-o stare alotropică în alta. Acestea se înregistrează pe curba dilatometrică (determinînd astfel temperaturile acestor transformări); de exemplu, la oţeluri şi fonte cu structuri normale, la încălzire, trecerea soluţiei de carbon în fier a (ferită), în soluţie de carbon în fier y (austenită), se face cu micşorare de volum, iar la ră- *cire se produce un fenomen invers. Se pot obţine astfel diagrame dilataţie-temperatură ori diferenţă de diiataţie-tem-peratură, numite curbe dilatometrice (v. fig.), cari pot fi folosite în următoarele operaţii: determinarea temperaturilor de transformare alotropică şi construirea curbelor de răcire; analiza transformărilor cari se produc în structură la încălzirea oţelului călit pînă la martensită tetragonală; etc. în analiza di'ato-metrică absolută se măsoară direct variaţia lungimii (sau a volumului) epruvetei studiate, prin procedeul micrometric (citirea variaţiei cu microscoape micrometrice), prin interferenţă (măsurarea deplasării unor benzi de interferenţa faţă de un reper), prin variaţia capacităţii (folosind un oscilator ♦ âi '6 Compararea curbelor dilafomefrice directe (sus) şi diferenţiale ([osJ. a şi b) curbele peniru ofel eutectoid cu 0,85% C, respectiv pentru oţel nichel-crom-molibden (cu epruvetă-martor de piros); /) temperatura, în °C; A) dilataţia, în mm; A/) diterenţa de dilataţie, în jjt; I) încălzire; R) răcire. cu tuburi electronice), cu ajutorul unui comparator foarte sensibil sau prin procedee optice (folosind comparatoare). — în analiza dilatometrică diferenţială se măsoară variaţia lungimii (sau a volumului) epruvetei cu un dilatometru (v.)f de obicei un dilatometru de tip Chevenard. V. şl Curbă de răcire; v. şi Dilatometrică, curbă 4. ~r curbă Mefg.: Curbă trasată cu ajutorul dilatometrului şi care reprezintă variaţia dimensiunilor lineare sau volumice (dilatafie, contracţiune, sau diferenţă de dilatoţie) în funcţiune de temperatură, sau în funcţiune de timp, la temperatură constantă (v. fig. sub Dilatometrică, analiza termică ~). Curbele dilato-metrice sînt folosite în analiza termică a aliajelor. De exemplu, în curba dila- OJfu 0136 0132 0,128 -200 0 200 /. Variaţia volumului specific al fierului pur, în funcţiune de temperatură. t) temperatura, în °C; VSp) volumul specific, în cm3,g; a) fier a; y) Y! 6) fier 6; L) lichid. tometrică a fierului pur (v. fig. /) apar evident transformările alotropice a-> y Şi Y^S» la încălzire, cari se produc la tempera- turi de circa 910°, respectiv de 1404°. în curbele dilatometrice dilataţie (în ordona-te)-temperatură (în abscise) ale unui oţel eutectoid (v. fig. II a) şi ale unui oţel hipo- sau hipereutectoid (v. fig. II b) se pot determina punctele de transformare la încălzire şi la răcire ale acestor oţeluri. Fig. III reprezintă curba dilatometrică diferenţială diferenţă de dilataţie (în ordonate) -temperatură (în abscise) a unui oţel eutectoid cu 2°i II. Curbe dilatometrice dilataţie-temperatură. linie continuă) la încălzire; linie întreruptă) la răcire; a) la oţel eutecto!d; b) la oţel hipo- sau hipereutectoid; /) temperatura; A) dilataţie. Mn, pe care se determină punctele de transformare Ac şi Ar la încălzire şi la Dilafomelrie 414 Dilatometru răcire. Fig. /V reprezintă următoarele trei curbe dilatometrice diferenţiale: curba oţelului cu 1,2% C în stare recoaptă (v. curba 1), care la încălzirea pînă la 600° nu prezintă nici o transformare alotropică (curba fiind ridicată de un dilatometru diferenţial, în figură nu apare variaţia lungimii provocată de dilataţia sau de contracţiunea simplă); curba de reprezentare a transformărilor la revenirea pînă la 600° a aceluiaşi oţel (v. curba 2), care în prealabil a fost călit în apă, pînă la marten- pe N\ cade pe un ecran, iar locul geometric al punctului de intersecţiune cu ecranul caracterizează dilataţia metalului băl III. Curbă dilafomefrică diferenfială (di-ferenfă de dilatafie-temperatură) a unui ofel eutectoid cu 2% Mn. t) temperatura, în °C; Al) diferenfa de dilatafie, în y. 'Al 0 100 200 300 400 500 600° --------------- IV. Curbă dilatomefrică diferenfială la revenire a unui ofel carbon cu 1/2% C. t) temperatura, în °C; A/) dila-tafia (pozitivă sau negativă); 1) pentru ofelul recopt; 2) pentru ofelul călit cu răcire în apă; 3) pentru ofelul călit şi tratat la rece, sub 0°. Dilatometru. a) mecanism amplificator; b) montaj îlectric. sită (apar clar: dilataţia, adică variaţia în sensul +A/f produsă de transformarea austeniiei reziduale în martensită cubică, în intervalul de temperaturi 170---2000; contrac-ţiunile, adică variaţiile în sensul -A/, produse de transformarea martensitei tetragonale în martensită revenită în intervalul ~ 80---1700, respectiv de apariţia şi dezvoltarea formaţiunilor perlitice în intervalul ~ 270-*'600°); curba transformărilor la revenirea aceluiaşi oţel (v. curba 3) care — după călire în apă — a fost supus unui tratament la temperaturi sub 0°, prin care s-a transformat în întregime austenita reziduală (în curbă apar numai contracţiuni, produse de transformările suferite de martensita tetragonală, care trece întîi în martensită revenită, în martensită cubică, iar apoi în formaţiuni perlitice, adică în troostită şi în sorbită). 1. Dilafomelrie. Fiz.: Capitol al Fizicii, în care se studiază dilataţia termică a corpurilor. 2. Dilatometru, pl. dilatomefre. Fiz.: Aparat pentru măsurarea dilataţiei corpurilor sau pentru urmărirea eventualelor modificări fizicochimice cari se pot produce în cursul unui ciclu termic într-un aliaj, înregisfrîndu-se, în toate detaliile, aceste modificări. Se deosebesc: Dilatometru diferenfial: Dilatometru în care dilataţia substanţei studiate e comparată cu aceea a unei substanţe cu dilataţie bine cunoscută (lineară în funcţiune de temperatură) şi în care se înregistrează diferenţa dintre cele două dilataţii. Pe acest principiu e construit aparatul Chevenard, care compară dilataţia lineară a firului metalic studiat dispus vertical, cu dilataţia lineară a unui fir-martor orizontal, de exemplu de „baros" (aliaj de 90% nichel cu 10% crom, practic inoxidabil, şi rigid la cald). în acelaşi timp, dilataţia acestuia dă o măsură indirectă a temperaturii firului studiat, ambele fire fiind încălzite la aceeaşi temperatură, cu un curent electric, şi întinse cu resortul r; ele sînt protejate contra curenţilor de aer. Legarea la tensiune electrică se face prin bornele ai, a2, 83; curentul se reglează cu reosta-tul R, prin E, cu ajutorul unei fîşii suple de argint, care dublează resortul r. După încălzire, firele sînt lăsate să se răcească. Variaţiile lungimii firelor acţionează o pîrghie optică N\, pe care cade un fascicul luminos (v. fig.). Fasciculul reflectat studiat în funcfiune de temperatură. Curba respectivă poate fi înregistrată. Dilatometru inferferenfial: Dilatometru în care variafia dimensiunilor corpului studiat provoacă o modificare a unui sistem de franje de interferenfă. De cele mai multe ori, sistemul de franje se deplasează, iar variafia dimensiunilor corpului se deduce din numărul de franje cari trec prin dreptul unui reper. Pe acest principiu e construit aparatul Fizeau-Abbe, în care proba de cercetat e introdusă între două discuri cu fefe plane şi paralele, franjele fiind datorite stratului de aer dintre cele două discuri. Prin dilatafia probei, cele două discuri se depărtează unul de altul şi sistemul de franje se modifică. Dilatometru pentru lichide: Dilatometru cu ajutorul căruia se determină coeficientul de dilatafie al lichidelor, alcătuit dintr-un recipient de sticlă continuat printr-un tub curbat şi cu vîrf capilar. Dacă Mq e masa lichidului confinut în dilatometru la 0°, m masa lichidului scurs din dilatometru în timpul încălzirii de la 0° la t°, y coeficientul de dilatafie al lichidului studiat şi ys coeficientul de dilatafie al sticlei din care e construit aparatul, rezultă Mq — TU Coeficientul de dilatafie ys poate fi determinat direct, folosind metoda dilatometrului cu un lichid al cărui coeficient de dilatafie e cunoscut, de exemplu cu mercur. Acest tip de dilatometru poate fi folosit şî pentru determinarea coeficientului de dilatafie al corpurilor * solide. Se introduce corpul respectiv în dilatometru, care apoi se umple cu un lichid al cărui coeficient de dilatafie yt e cunoscut. Coeficientul de dilatafie necunoscut y al corpului solid se deduce din relafia tMr\\ U + w(1 + v) = T0 (1 + ■Y;0 + ţ (1 + '^ unde ms e masa corpului studiat şi (Iq e densitatea tui la 0°, Mq e masa lichidului care umple dilatomefrul la 0° şi e densitatea acelui lichid la 0°, ys e coeficientul de dilatafie al sticlei din care e construit dilatometrul, Mt e masa lichidului care se mai găseşte in dilatometru la t°. Dilaudid 415 Dimensionări 1. Dilaudid. V. Dihidromorfinonă, clorhidrat de 2. Dilecfene, sing. dilectenă. Ind. chim.: Răşini de anilină formaldehidă utilizate ca izolant electric; au stabilitate bună la căldură. 3. DilI, ulei de Ind. chim.: Ulei eteric care se obţine prin distilarea cu vapori de apă a seminţelor de Anethum graveolens L., care creşte în Europa şi în America de Nord. Uleiul de Dill e un lichid incolor sau slab colorat în galben, cu gust arzător şi miros de chimion; are di5=0,895-"0,915f np= 1 f484*"1,491 şi aD= +70--820; e solubil în 4-"9 volume alcool de 80°. Componenţii principali ai uleiului de Dill sînt carvona (40--55%), d-limonenul şi hidrocarburile parafinice. Se utilizează în industria aromelor alimentare şi, mai rar, în parfumerie. 4. Diluanf, pl. diluanfi. Chim. fiz.: Substanţă solidă, lichidă sau gazoasă, care se adaugă unei soluţii pentru a-i reduce concentraţia, fără a-i modifica practic anumite proprietăţi fizice sau chimice. Diluanfu! poate fi chiar solventul întrebuinţat, dar poate fi şi o altă substanţă. 5. Diluare. 1. Chim. fiz.: Operafie fizică de micşorare a concentraţiei soluţiei unui corp disolvat, prin adăugarea unui disolvant sau a unui alt lichid miscibil cu soluţia. Sin. Diluţie. 6. legea de V. Disociaţie electrolitică. 7. Diluare. 2. Mefg.: Sin. Afinare prin diluare. V. sub Afinare 1, Afinare pe cale uscată. 8. Diluarea minereului. M/ne: Reducerea conţinutului de componenţi utili în minereul extras din zăcămînt, fată de acelaşi conţinut al minereului care se găseşte în zăcămînt. Diluarea minereului în cursul exploatării unui zăcămînt se determină cu relaţiile: Cm-( Z)=100| 1 - | sau £>=100 | 1 - >2 11 ii na i oiumic, pie (b). în cari Cm (%) e conţinutul de componenţi utili din minereul extras; Cg(%) e conţinutul de componenţi utili în zăcămînt; Cs (%) e conţinutul de componenfi utili în roca sterilă care diluează minereul. Raportul dintre reducerea confinutului de componenfi utili (diluarea) şi confinutul inifial de componenfi utili în zăcămînt se numeşte coeficient de diluare şi se poate exprima prin relafia: Cd=0,01 D. Principalele mijloace de reducere a coeficientului de diluare sînt următoarele: alegerea corectă a metodei de exploatare şi a parametrilor acestei metode; curăfirea cît mai atentă a locului de muncă după încărcarea minereului; introducerea alegerii selective în locul de muncă şi, totodată, cînd e cazul, şi realizarea unei depilări selective a filonului şi a rocii înconjurătoare. Sin. Sărăcirea minereului, Dilufia minereului. 9. Dilufia minereului. M/ne; Sin. Diluarea minereului (v.). io. Dilufie. Chim. fiz.: Sin. Diluare (v. Diluare 1). ii.. Diluvial. Geo/.: Calitatea unui sediment, a unui depozit, a unei pante, etc. de a se referi la diluviu (v. sub Diluviu 2). . 12. Diluvian. Meteor.: Calitatea unor precipitafii atmosferice de a avea un debit neobişnuit de mare. îs. Diluviu. 1. Stratigr.: Epoca pleistocenă sau glaciară, subdiviziune inferioară a perioadei cuaternare. (Termen vechi.) 14. Diluviu, pl. diluvii. 2 Geo/.: Depozit sedimentar cuaternar, format din materiale neconsolidate, în mişcare pe versante şi la baza acestora, rezultate ale dezagregării şi spălării (ablaţiunii) rocilor sub acfiunea agenfilor atmosferici, a gravitafiei şi a apei de şiroire, rezultată din ploi şi din topirea zăpezii. în cele mai multe cazuri, rocile de bază acoperite de diluviu nu au aceeaşi compozifie petrografică ca acesta, ceea ce arata că depozitele diluviale sînt aduse de mai sus. Depozitele diluviale sînt constituite, în general, din material argilos, în care apar bucăfi colfuroase din rocile rezultate din dezagregare. Acest aspect e specific şi evident în regiunile de munte, unde se formează diluviul da munte, care se deosebeşte net de diluviul de cîmpie, format numai din material fin argilos, cu caracter de cele mai multe ori loessoid. Depozitele diluviale îmbracă versantele, atenuîndu-le mult pantele (pante diluviale) cu înclinări diferite şi cu profiluri concave. Grosimea depozitelor diluviale creşte spre baza pantelor (v. fig.). 15. ~ de alunecare. Geo/. V. sub Alunecare de teren. io. Dilver. Mefg.: Aliaj binar fier-nichel, confinînd 42—50% nichel şi restul fier. Are proprietăfi asemănătoare cu ale ofelului austenitic bogat aliat cu nichel (cu compozifia 0,30% C, 42*"48% Ni şi restul fier) numit platinit (v.). Avînd coeficientul de dilatafie termică egal cu al sticlei şi al platinului, între limite largi de temperatura, e un înlocuitor prefios al platinului la piesele ia cari înglobarea unui metal în sticlă reclamă aceeaşi dilatafie, la încălzire, a sticlei şi a piesei înglobate. E folosit pentru electrozi de becuri electrice, de tuburi electronice, etc. t7. Dsmedonă. Chim.: Fenol dihidro- H2 xilic (formă cetonică), derivat al rezor- C cinei, în a cărei moleculă, în pozifia 5-5, sînt doi metili. | | E un reactiv penfru aldehide (în special H2C CH2 pentru cele alifatice), cu cari se conden- ^C^ sează chiar în solufie diluată şi dă canti- j, ~/ \ru tativ un precipitat insolubil, care poate 3 3 fi determinat gravimetric. Sin. 5,5'-Dimetildihidrorezorcină. 18. Dimensională, axiomă C/c. v. V. sub Spafii-lineare. 19. Dimensionare. Rez. maf.: Operafia de stabilire, prin calcul, a dimensiunilor unui element de construcfie, respectiv de utilaj, — în funefiune de încărcările Ia cari pot fi solicitate, de forma lor geometrică, eventual de anumite condifii constructive impuse, ca şi de calităfile mecanice ale materialului din care sînt executate, — pentru a rezista la încărcările considerate şi a avea, în serviciu, caracteristicile impuse de norme, de caiete de sarcini, etc. Cînd procedeele de calcul exact sînt prea laborioase, dimensionarea se face, de multe ori, prin procedee aproximative sau prin încercări, astfel încît reclamă operafii ulterioare de verificare. în construcfii se folosesc trei metode de dimensionare: metoda rezistenfelor admisibile (cu varianta: metoda coeficientului de siguranfă, folosită în construcfia de maşini), metoda de calcul la rupere şi metoda de calcul la stările limită (în această ordine de dezvoltare cronologică), rezultate din nevoia de a aproxima în măsură din ce în ce mai mare fenomenele fizice, cum şi cauzele secundare cari pot interveni. în dimensionarea după mefoda rezistenţelor admisibile se compară rezistenfa efectivă a elementului de construcfie (oef sau Tef), — adică efortul unitar maxim care e atins în punctul cel mai solicitat, — cu rezistenfa admisibilă a materialului respectiv (oa sau rj. Rezis- Dimensiune 416 Dimensiune nominală tenţa efectivă se obfine finînd seamă de fapful că maferiaiu! rămîne tot timpul în domeniul elastic; deci Ge^Ge sau xe^xe. în unele cazuri, Geţ trebuie înlocuit cu rezistenfă redusă Gred, obfinută aplicînd una dintre teoriile de rezistenfă a materialelor. Pentru a realiza economie de material, în special în cazul metalelor, e necesar ca oeţ să fie cît mai apropiat de Ga. Astfel, pentru ofel, trebuie ca Gef să aibă o abatere fafă de Ga de numai ±3%. în construcfiile de maşini se foloseşte, adeseori, o altă variantă a acestei metode, numită mefoda coeficientului de siguranţă, în care se utilizează un coeficient de siguranfă care trebuie să fie mai mare decît un anumit coeficient de siguranfă admisibil. Astfel, se introduc în calcule şî influenfa solicitărilor variabile, influenfa fenomenului de fluaj, etc. în dimensionarea după mefoda de calcul la rupere se compară sarcina care acfionează efectiv asupra elementului de construcfie (Pej), cu sarcina admisibilă (Pa) pe care acesta o poate suporta, şi care se stabileşte în funcfiune de proprietăfile plastice ale materialului, de întreaga capacitate de rezistenfă a elementului sau a întregii construcfii. Caracteristica acestei metode de calcul consistă în faptul că fine seamă de întreaga capacitate de rezistenfă a construcţiei, astfel încît se constată, uneori, că unele construcfii nu trebuie consolidate, deşi acest lucru rezultă necesar prin folosirea metodei de calcul la rezistenfele admisibile. De asemenea, această metodă de calcul permite explicarea unor fenomene cari altfel nu puteau fi explicate, ca de exemplu: rezistenfă formelor metalice cari au concentrări de eforturi mai mari decît cele admisibile; rezistenţa îmbinărilor nituite, în cari apar eforturi unitare mai mari decît rezistenfele admisibil^. Datorită avantajelor pe cari le prezintă, această metodă de dimensionare a fost oficializată în fara noastră pentru calculul elementelor de beton armat numai la construcfiile civiie şi industriale, deoarece pentru construcfiile de poduri ea nu a fost definitivată. în dimensionarea după mefoda de calcul la stările limită se fine seamă de stările limită de rupere, de deformafie şi de fisurare ale elementului de construcfie respectiv. Pentru folosirea acestei metode de calcul se cere o garanfie suficientă că, în timpul exploatării, con-strucfia nu atinge nici una dintre stările limită. De obicei se pun condifii cu privire la starea limită de rupere. Uneori e necesar, din punctul de vedere al exploatării, ca deformafia elementului de construcfie să nu depăşească anumite limite sau ca fisurile cari se pot produce să nu fie prea mari (de ex. la un rezervor de beton armat). Posibilitatea de a ajunge la o stare limită depinde de sarcinile exterioare şi de alte solicitări Ia cari e supus elementul, de calitatea şi de proprietăfile mecanice ale materialului, ca şi de condifiile generale de lucru ale construcfiei. în această metodă de calcul se folosesc coeficienfi de siguranfă diferenfiafi (coeficienfi k de omogeneitate, coeficienfi n de supraîncărcare şi coeficienfi m ai condiţiilor de lucru ale construcfiei). V. şi sub Coeficient de siguranfă. Capacitatea portantă a elementului de construcfie sau a construcfiei în ansamblu se poate pune sub forma 0) = ] în raport cu mărimile fundamentale F\, hr--Fm (m>n), care arată şi de cîte ori se măreşte (în sens algebric) unitatea de măsură secundară coerentă, cînd se schimbă unităţile fundamentale (măsurile unei mărimi date fiind totdeauna invers proporţionale cu unităţile de măsură). Unitatea coerentă e cea dedusă dintr-o relaţie de forma (2), cu coeficientul x fixat odată pentru totdeauna, relaţie numită în acest caz formă de coerenţă a speciei de mărimi (s). Dacă, de exemplu, se consideră specia de mărimi fizice „energie" (W), din relaţia ei de definiţie în func|iune de lucrul mecanic efectuat asupra sistemului într-un proces adiabatic W^Fjdl, rezultă dimensiunea energiei în raporf cu speciile de referinţă „forţă" (Ft) şi „lungime" (1), adică: [W] — [F-L]i din expresia energiei cinetice W = \mv2 (cu coeficientul de coerenţă 1/2) mai rezultă dimensiunea energiei în raport cu speciile de referinţă masă (m) şi vitesă (v), adică [W] = \M• V2]. Dimensiunea energiei în sistemul de dimensiuni LMŢ (în care lungimea, masa, timpul sînt speciile fundamentale de mărimi) se obţine din oricare dintre dimensiunile precedente, exprimînd mărimile de referinţă respective în funcţiune de cele fundamentale (L, M, T): [W] = [L2* M -T~2]. Dimensiunea unei specii de mărimi fizice nu depinde de coeficientul de coerenţă x al formei de coerenţă (2) corespunzătoare; ea nu depinde nici de unităţile alese pentru speciile de referinţă şi nici de mărimiJe din aceste specii cari intervin în (2). Dimensiunea depinde numai de specia de mărimi în sensul că, în raport cu anumi'te specii de referinţă, fiecare specie de mărimi are o singură dimensiune. Valoarea unei mărimi oarecari a speciei nu depinde de dimensiunea ei; aceasta caracterizează deci numai specia ei (se spune că ea caracterizează numai calitativ mărimea considerată). Dimensiunea caracterizează însă numai incomplet specia căreia îi aparţine o mărime şi poate să nu fie o proprietate distinctivă a acesteia, fiindcă există specii de mărimi fizice distincte cari au aceeaşi dimensiune, deşi au unităţi de măsură diferite (cum sînt energia şi momentul static, intensitatea cîmpului electric şi inducţia magnetică în sistemul de unităţi Gauss, etc.) — după cum există specii de mărimi fizice distincte cari au dimensiune nulă, fie în raport cu speciile de mărimi fundamentale uzuale (cum sînt unghiul plan şi unghiul solid), fie în raport cu orice specii de mărimi, fiind definite prin cîturi de mărimi din aceeaşi specie (specii de mărimi adimensionale, cum sînt: permitivitatea relativă Er, per-mitivitatea magnetică relativă randamentul r\, etc.). Rezultă că o specie de mărimi nu poate fi determinată de dimensiunea ei în raport cu speciile de mărimi fundamentale şi că speciile de mărimi fizice adimensionale nu se confundă cu coeficienţii numerici propriu-zişi, cari nu sînt susceptibili de variaţie materială (de schimbarea valorii lor numerice, în funcţiune de starea fizică considerată). De asemenea, cunoscînd dimensiunea unei specii de mărimi fizice secundare şi unităţile de măsură fundamentale, nu se poate determina univoc unitatea de măsură a mărimii secundare, deoarece din dimensiune nu rezultă nici coeficientul de coerenţă x (care nu e totdeauna egal cu unitatea, .cum se observă şi în exemplul de mai sus al energiei cinetice) şi nici condiţiile fizice concrete corespunzătoare, cari însoţesc totdeauna o formă de coerenţă (2) dată. De aceea, construirea numirii unei noi unităţi prin produse analoge dimensiunii, de numiri ale unităţilor mărimilor de referinţă (cum sînt kilogrammetru, metru pe secundă, amper pe metru), 27 Dimer 418 Dimetilclorarsina nu are o semnificafie univocă decît dacă e însofită de indicarea reprezentării în concret a noii unităfi. Dimensiunile mărimilor fizice se utilizează în numeroase probleme practice sau teoretice. în practică, verificarea omo-geneităfii dimensionale a formulelor, adică a identităfii dimensiunilor celor doi membri ai lor, constituie un criteriu necesar (dar nu suficient) al independenţei formulelor considerate de unităfile alese. Deoarece orice relafie între mărimi fizice poate fi scrisă ca o funefiune de produse adimensionale de astfel de mărimi, se pot căuta relafii fizice sub forma unor astfel de funcfiuni de produse adimensionale ale mărimilor susceptibile de a caracteriza procesul fizic respectiv. Dacă se cunosc aceste mărimi, metoda permite să se restrîngă domeniul de investigafie experimentală necesar pentru a determina relafia încă necunoscută. Uneori, criterii suplementare foarte generale permit determinarea, pînă la un factor încă necunoscut, a expresiei căutate. Calculele corespunzătoare se simplifică dacă sistemul de mărimi fundamentale e ales astfel încît exponenfii cari intervin în dimensiunile mărimilor secundare mai importante sînt întregi. Aceste cercetări fac parte din analiza dimensională (v. sub Sistem de dimensiuni, şi Sistem de unităfi de măsură). î. Dimer, pl, dimeri. Chim.: Combinafie chimică rezultată prin unirea a două molecule monomere. 2. 2,5-Dimercapfo-1,3,4-fiodiazol. Chim.: Derivat al tio-diazolului, care se prezintă sub forma de pulbere cristalină, galbenă, cu p. t. 168°, insolubilă în apă ^^ şi în acizi diluafi, solubilă în alcool şi în | jj solufie apoasă de alea Iii. în solufie al- S=C C—SH coolică dă cu sărurile de bismut (clorură ^S^ sau azotat de bismut în solufie acidă) un precipitat roşu. Se foloseşte la identificarea bismutuiui şi la determinarea colorimetrică a acestuia. Sin. Bismutinol-1, Mer-captosulfotiodiazol. 3. Dimeriie, pl. dimerIii: Banifă (în Moldova şi în Bucovina). Veche măsură de capacitate pentru cereale, egală cu 0 1/10 miertă (v.) sau cu 12 ocale. O dimerlie era egală cu 21,5 litri. 4. Dimetilamină. Chim.: CH3 —NH—CH3. Amină secundară alifatică, care se prezintă în stare gazoasă la temperatura ordinară. Are p. t. —92°,2, p. f. 7°,3 şi d|°=0,6786. Dimetil-amina e uşor inflamabilă. Se disolvă în apă, cu reacfie puternic alcalină. E solubilă, de asemenea, în alcool şi în eter. Dimetilamina e întrebuinfată în sinteza organică, în special, în cantităfi mari, la fabricarea acceleratorilor de vulcanizare de tipul tiuram. E folosită, de asemenea, în Chimia analitică, la precipitarea Zn (OH)2 şi Mg (OH)2f la'separarea magneziului de hidroxizi alcalini, cum şi la identificarea sulfurii de carbon în aer. 5. Dimefilaminoantipirină. Farm. V. Piramidon. e. p-Dimetilamino-benziliden-rodanină. Chim.: H H 0=C--NH CH3 /C"~C\ I I N—C ^ C—CH=C C=S ch/ xc-cx V H H Reactiv specific şi foarte sensibil pentru metale monovalente (Cu+, Hg2+, Au+,Ag+), cari sînt recunoscute prin reacfie pe o placă de porfeian cu adîncituri. Cu ionii de Cu+ se formează un precipitat roşu (limita de recunoaştere e de 0,62 yCu+ pentru o limită a dilufiei de 1 :8 - 104); cu ionii de Ag+ se produce un precipitat sau o colorafie violetă cu variafii de la roşu la carmin (limita de recunoaştere e de 0,5 y Ag+ pentru o dilufie de 1,5:105); cu sărurile de aur, pe hîrtie de filtru, produce o pată violetă (limita de recunoaştere e de 0,1 y Au+ pentru o dilufie de 1 : 5 * 105); cu sărurile mercurice, în solufie slab acidă, produce un precipitat roşu-violet (limita de recunoaştere e de 0,33 y Hg2+ pentru o dilufie de 1 : 1,5>105). 7. Dimetilanîlină. Chim.: C6H5—N(CH3)2. Derivat dimetilat al anilinei; lichid uleios, gălbui, cu p. f. 192 ••• 194°, d4° = 0,9563 şi «£=1,5582; în apă e practic insolubil; e solubil uşor în solufii apoase ale acizilor minerali şi în solvenfi organici obişnuifi. Dimetilanilina e un disolvant foarte bun. E întrebuinfată ca intermediar la prepararea acceleratorilor pentru cauciuc, a explozivilor, a produselor medicinale (clorura de fenil trimetilamoniu, agent de alchilare utiiizat în Chimia farmaceutică). în industria coloranfilor e un intermediar important pentru prepararea coloranfilor din clasa coloranfilor trifenilmetanici (cetona lui Michler, metil violet, cristal violet, verde malachit, etc.), a coloranfilor de sulf, etc. 8. Dimefilbromarsină. Chim. Tehn. mii.: CH3 As—Br Ch/ Halogenoarsină alifatică, a cărei moleculă e constituită din doi radicali metil şi un atom de brom, legafi direct de arsen. Dimetilbromarsina e o substanfă uleioasă, de culoare gălbuie, cu p. f. 128— 129°, insolubilă în apă, solubilă în disolvanfi organici. Cu apa şi cu solufii alcaline hidrolizează, transfor-mîndu-se în oxid de cacodil. Are miros pătrunzător şi acfiune fiziopatologică sufocantă, toxică şi strănutătoare. Se obţine din dimetilclorarsină şi bromuri alcaline. Sin. Bromură de cacodil. CH3CH3 9. Dimefilbutadienă. Chim.: CH2=C—C=CH2- Hidrocarbură ramificată, nesaturată, cu şase atomi de carbon şi două duble legături în moleculă. Dimetilbutadiena are două grupări metil grefate la carbonii 2 şi 3 (2,3-dimetilbutadiena). Se prezintă sub forma unui lichid, care are: p. f. 68,9°f d4° = 0,7263 şi —1,4386. Dimetilbutadiena e întrebuinfată la fabricarea metilcauciucului, o varietate de cauciuc sintetic. Sin. Diisopropenil. 10. Dimetilcetonă. Chim.: Sin. Acetonă (v.). 11. Dimefilcianarsină. Chim., Tehn. mii.: ch3 As—CN ch/ Arsină alifatică monosubstituită cu un radical cian, legat direct de arsen. Dimetilcianarsina eo substanfă solidă, albă, cu p. t. 37° şi p. f. 162°, insolubilă în apă, solubilă în majoritatea disol-vanfilor organici obişnuifi. Cu apa şi cu solufii alcaline hidrolizează, formînd oxid de cacodil şi acid cianhidric. Are miros aromatic şi acfiune fiziopatologică sufocantă, toxică şi stră-nutătoare. Are pragul de iritafie 15 mg/l şi produsul letal 750. Se obfine prin acfiunea acidului cianhidric anhidru asupra oxidului de cacodil în vase închise, sau prin acfiunea cianurii de mercur asupra oxidului de cacodil. Sin. Cianură de cacodil. 12. Dimetilclorarsină. Chim., Tehn. mii.: ch3 As—CI „ CHi'' Halogenoarsină alifatică a cărei moleculă e constituită din doi radicali metil şi un atom de clor, legafi direct de arsen. Dimetilclorarsina e un lichid incolor, cu d\2= 1,504, p. f. 106*-107°, insolubil în apă şi în eter, miscibil cu alcoolul. Prin încălzire în aer se aprinde foarte uşor. Cu apa şi cu solufii alcaline hidrolizează formînd oxid de cacodil. La rece adifionează o moleculă de clor, formînd triclorura de dimetilarsoniu, care prin încălzire se descompune cu formare de metildiclorarsină N-dimefildifiocarbamaf de dimefilamînă 419 Dimorfism şi clorură de metil. Dimetilclorarsina are miros pătrunzător şi acfiune fiziopatologică sufocantă, toxică şi strănutătoare. Are pragul de iritafie 30 mg/l şi produsul letal 2500. Se obfine din oxid de cacodil şi acid ciorhidric concentrat la cald. Sin. Clorură de cacodil. î. N-dimefiiditioearhamat de dimetilamină. Chim., Ind. S II chim.: (CH3)2N-—C—S—NH2(CH3)2- Derivat al acidului dimetildi-tiocarbamic, întrebuinfat ca accelerator de vulcanizare pentru cauciuc. 2. Dimefilglioximă. Chim.: Dioximă obfinută din isonit rozo-metil-etilcetonă şi hidroxilamină, folosită, în solufie alcoolică, ca reactiv pentru recunoaşterea şi dozarea nichelului şi pentru recunoaşterea fierului. ^3C C=NOH Se prezintă sub formă de cristale incolore, H 1__r___Kjnu cu p. t. 240—2460. Dimetilglioximă e solu- 3 bilă în alcool şi în eter. Dimetilglioximă dă cu nichelul, în prezenfa amoniacului sau a acetafului de sodiu, un precipitat cristalin, mătăsos, roşu, insolubil în amoniac, solubil în acizi minerali. Reacfia e foarte sensibilă. Nichelul se separă cantitativ. Limita de recunoaştere e de 0,16 y Ni; limita de dilufie e de 1 :3*105. Sărurile de cobalt în cantitate mare împiedică reacfia şi solufia se colorează în brun. Mascarea cobaltului se face cu cianură de potasiu. Ionii de fier Fe2+ formează cu dimetilgli-oxima, în prezenfa amoniacului, o sare complexa solubilă, roşie, şi împiedică astfel identificarea ionilor de Ni2+. De aceea ionii de Fe2+ sînt oxidafi cu HNO3 Ia ioni Fe3+, apoi sînt trecufi într-un complex solubil cu acid tartric cristalizat în prezenfă de amoniac, care nu reacfionează nici cu dimetilglioximă, nici cu amoniacul. Cu sărurile feroase, în prezenfa amoniacului, dimetilgli-oxima produce o colorafie roşie-carmin. Se formează o combinafie complexă. Reacfia e sensibilă, cu limita de recunoaştere de 0,1 y Fe2+ pentru o dilufie de 1 : 5 *■ 105. Sin. Diacetil-dioximă, Reactivul lui Ciugaev. 3. Dimefîiiodamnă. Chim., Tehn. mii.: ch3 As—J CHS/ Halogenoarsină alifatică, a cărei moleculă e constituită din doi radicali metil şi un atom de iod, legafi direct de arsen. Dimetil-iodarsina e o substanfă galbenă, uleioasă, toxică, cu p. f. 155***156°, insolubilă în apă, care se disolvă în majoritatea disolvanfilor organici. Cu apa şi cu solufii alcaline hidrolizează formînd oxid de cacodil. Are miros pătrunzător şi acfiune fiziopatologică sufocantă, strănutătoare şi toxică. Se obfine prin reacfia dintre dimetilclorarsină şi iodură de potasiu în solufie acetonică. Sin. Iodură de cacodil. 4. Dimefilsl-uree. Chim., Ind. chim.: HOCH2—NH—CO—NH—CH2OH. Derivat al ureei obfinut prin condensare cu formaldehidă, în solufie apoasă, neutră sau slab bazică. Dimetilol-ureea e un produs intermediar la fabricarea răşinilor de uree. 5. N-dimetilparafenilendiamină. Chim., Foto.: Derivatul dimetilat la azot al parafenilendiaminei, substanfă cu p. t. 53°, p. f. 266°,3, df= 1,036,care formează cristale violete-ro- /^=C\ şiefice, a căror culoare se în- (CH3)2N—C C—NH2 chide la lumină şi la aer. E q/ solubilă în apă, în alcool, în H H eter şi cloroform. Dimetilpara- feniiendiamina e greu antrenabilă cu vapori de apă. Datorită proprietăfii de subrăcire, poate fi lichidă şl la temperatura camerei. E întrebuinfată ca developator fotografic pentru H H fotografia în culori. Dimetilparafenilendiamina e un toxic hematie, atacă sistemul vascular şi nervos, provocînd iritarea şi tumefierea pielii, şi eczeme. Sin. p-Aminodimetilanilină. 6. Dimefină. Farm.: N-dimetil-N'-benzil-feniletilendiamină, substanfă întrebuinfată drept medicament antihistaminic (combate acfiunea hormo- C6H5 CH3 nilor tisulari, cari scad \K. K|/ tensiunea arterială). Se ^N-CHs-CHs-N^ prezintă sub formă de C6H5CH2 CH3 pulbere albă, cu gust amar şi cu p. t. 206---2080. A fost prima substanfă antihistaminică introdusă în terapeutică, însă, fiind toxică, e înlocuită cu alte produse, mai pufin toxice şi mai active. 7. Dimefol. Farm.: Sin. Licetol. (v.). 8. Dimetrodon, pl. dimetrodoni. Paleonf.: Reptilă din grupul Theromorpha, subordinul Pelycosauria, care a trăit în Permianul inferior. De dimensiuni mari (craniul avea pînă Ia 45 cm), avea o înfăfişare cu totul aparte, datorită dezvoltării exagerate a apofizelor spinoase ale vertebrelor, cari formau o adevărată creastă dorsală, înaltă. Dentifia era diferenfiată; după incizivi urmau, de fiecare parte, cîte un dinte puternic dezvoltat, similari caninilor mamiferelor carnivore. 9. Dimie. Ind. far.: Postav de lînă, de obicei albă, fesut în patru ife, care e prelucrat ulterior la piuă. E folosit la con-feefionarea îmbrăcămintei fărăneşti din regiunea muntoasă. Sin. Postav (Transilvania). 10. Dimorfant. Si/v., Ind. lemn.: Acanthopanax ricinifolium Seem sin. Kalopanax ricinifolius Miq. Arbore din familia Ara-liaceae, răspîndit în Extremul Orient, al cărui lemn e caracterizat prin rezistenfe mecanice mari, prin desenul foarte frumos şi prin culoarea galbenă-aurie. Are albumul îngust, cu numai circa 10—15 inele anuale, şi pufin deosebit de duramen prin culoare; duramenul său e gălbui-albicios cu creşteri neregulate. Inelele anuale se disting bine în secfiune transversală, datorită inelului de vase din lemnul timpuriu; ele se disting şî în seefiunile radiale şi tangenfiale. în sec-fiunea transversală a inelelor largi din lemnul tîrziu se observă linii tangenfiale subfiri şi ondulate, constituite din vase fine şi din parenchim. Are razele medulare înguste, destul de bine vizibile în seefiunile transversale şi tangenfiale. Lemnul de dimorfant are greutate şi duritate mijlocii; el se prelucrează şi se finisează cu uşurinfă. Lemnul de dimorfant e un material excelent pentru furnire tehnice şi decorative, cum şi pentru confecfionarea mobilei. Sin. Sen, Hari-giri, Frasin japonez. 11. Dimorfie. Bot., Zoo/., Paleonf.: Sin. Dimorfism (v.). 12. Dîmorfin. Mineral.: Auripigment. (Termen yechi, părăsit.) 13. Dimorfism. 1. Mineral.: Proprietatea unor minerale de a cristaliza în două forme cristaline deosebite, fie că acestea aparfin unor sisteme de cristalizare diferite, fie că aparfin aceluiaşi sistem, însă au raporturi parametrice variate. Exemple tipice de dimorfism sînt: carbonatul de calciu (romboedric în calcit şi rombic în aragonit); sulfura de fier (cubică în pirită 27* Dimorfism 420 Dinamica şi rombică în marcasit); carbonul pur (cubic în diamant şi exagonal în grafit). Proprietăţile fizice ale celor două forme cristaline ale mineralelor dimorfe diferă de la o formă la alta. De asemenea, rezistenţa la agenţii chimici e mai mare pentru forma cea mai simetrică (de ex. marcasitul e mai uşor atacat de acizi decît pirita). 1. Dimorfism. 2. 8of., Zoo/., Paleonf.: Particularitatea unor specii animale sau vegetale de a se prezenta sub două aspecte diferite. Exemplu: unele exemplare de foraminifere pluriloculare au camera embrionară (proloculum) mare, iar testul de dimensiuni mici (forma A sau macrosferică); altele au camera embrionară mică, iar testul de dimensiuni mari (forma B sau microsferică). Acest fapt se datoreşte modului de înmulţire, ca rezultat al condiţiilor de viaţă: formele A iau naştere din spori (înmulţire asexuată), în condiţii de viaţă favorabile, iar formele B se dezvoltă prin contopirea (conjugarea) a cîtor două elemente flagelate (înmulţire sexuată), în condiţii de viaţă defavorabile. în sedimente, formele A sînt mai numeroase decît formele B. 2. Dinaffalif. Expl.: Exploziv minier din grupul explozivilor de siguranţă, clasa explozivilor cu azotat de amoniu, format dintr-un amestec de azotat de amoniu şi dinitronaftalină. Unele tipuri de dinaftalit conţin, în cantităţi mici, şî azotat de potasiu, clorură de amoniu, trinitrotoluen sau trinitro-naftalină. Se cunosc următoarele tipuri principale de dinaftalit: Dinaftalit granulat nr. 1, de provenienţă sovietică, format din azotat de amoniu JB8% şi dinitronaftalină 12%; grizu naftalină, rocă salpetrată de provenienţă franceză, format din azotat de amoniu 86,5%, dinitronaftalină 8,5% şi azotat de potasiu 5%; pulbere Favier de mină, de provenienţă franceză, formată din azotat de amoniu 87,5% şi dinitronaftalină 12,5%.- Din cauza conţinutului în azotat de amoniu, dinaftalitele sînt explozivi higroscopici şi de scurtă durată. Se protejează contra umezelii prin ambalarea lor în hîrtie parafinată. Caracteristicile acestor explozivi sînt următoarele: densitatea volumetrică d = 1,0; căldura de explozie Qw=915 kcal/kg; forţa sau presiunea specifică /= 1 175 450 kgdm/kg; vitesa de detonaţie -i; = 4300 m/s; volumul specific al gazelor de explozie Ks/) = 920 l/kg; brizanţa prin proba Hess (adică strivirea cilindrului de plumb), B— 14 mm; efectul util prin proba Trauzl AY = 360 cm3; temperatura de explozie t = 2650°. Toţi aceşti explozivi sînt folosiţi pentru exploatări miniere în roci tari şi semitari; nu se folosesc la umezeală. Unii dintre ei sînt consideraţi explozivi antigrizutoşi. Sin. Naftalit, Exploziv Favier. 3. Dinagraf, pl. dinagrafe. Expl. pefr.: Sin. Dinamograf (v.). 4. Dinam, pl. dinamuri. Elf.: Generator de curent continuu. (Termenul dinam e vechi.) 5. Dinamă, pl. diname. Mec.: SisfemuI constituit dintr-o forţă R şi dintr-un cuplu de moment M avînd aceeaşi direcţie R, la care se poate reduce sistemul de forţe aplicat unui corp solid. Suportul dinamei se numeşte axa centrală a sistemului de forţe; ea are ecuaţia Mx + yZ-zY My + zX-xZ _Mx+xY-yX _ = _ = _ , în care Mx, My, Mz sînt componentele pe axele de coordonate ale vectorului moment, X, Y, Z sînt componentele pe. axele de coordonate ale rezultantei R, iar x, y, z sînt coordonatele unui punct curent al axei. Sin. Răsucito’-, Torsor. M J Ti Dinametru. lunetei. 6. Dinamefru, pl. dinametre. Fiz.: Aparat folosit la determinarea grosismentului lunetelor (v. fig.). Se compune din trei tuburi telescopice. în tubul exterior Ti culisează tubul T2, care are la un capăt, perpendicular pe axă, un disc transparent pe care se găseşte o scară M divizată în 1/10 sau în 1/20 mm. Tubul T3 alunecă coaxial în T2 şi poartă o lupă L. Se aplică Ti pe ocularul lunetei cercetate, se deplasează T2, astfel încît discul gradat să coincidă cu cercul ocular, şi se pune la punct lupa L pe scara gradată, deplasînd convenabil tubul T3. Se citeşte pe scară valoarea diametrului cercului ocular. Se măsoară diametrul feţei de intrare a obiectivului. Raportul dintre acesta şi diametrul cercului ocular e grosismentul 7. Dinamic, echilibru Chim. fiz.: Echilibrul care se stabileşte într-un sistem fizicochimic datorită faptului că în acel sistem se produc transformări, opuse două cîte două, cari afectează în aceeaşi măsură starea sistemului. Un exemplu e echilibrul care se stabileşte între faza lichidă şi faza de vapori ale unui fluid conţinut într-un spaţiu închis la temperatură constantă, cînd numărul de molecule cari trec în faza de vapori e egal cu numărul de molecule cari se condensează. 8. Dinamic, efect Chim., Chim. fiz.: Sin. Efect de conjugare dinamic. V. sub Electromeră, deplasare 9. Dinamic, metamorfism V. sub Metamorfism. 10. Dinamică. 1. Mec. V. sub Mecanică. ^ 11. ~a autovehiculului. Transp.: Comportarea unui autovehicul în mers, sub acţiunea forţelor şi a momentelor cari se exercită asupra lui. Ea depinde de puterea motorului şi de greutatea vehiculului, de rezistenţele la înaintare, de starea căii, de mişcările perturbatoare şi de condiţiile de stabilitate. V. şî sub Rulare. 12. ~a corpului cu masă variabilă. Mec. V. sub Mecanica corpului cu masă variabilă. 13. ~ newtoniană. Mec. V. sub Mecanică. 14. ~ relativistă. Mec. V. sub Mecanică relativistă. 15. Dinamică. 2. Gen., Tehn.: Evoluţie în timp sau succesiune de transformări, cari caracterizează un anumit obiect de cercetare, un proces, un sistem, etc., considerate sub raportul factorilor cari le condiţionează şi le determină. 16. ~a asociafiilor. Geo bot.: Transformarea asociaţiilor vegetale, în timp şi în spaţiu. Aceste transformări prezintă un număr de stadii evolutive, cari conduc uneori la un stadiu de echilibru, numit climax (v.). 17. ~a solului. Ped.: Desfăşurarea proceselor de natură chimică, fizică şi biologică, prin cari roca se transformă în sol, iar acesta evoluează pînă la un anumit tip genetic, determinat de complexul factorilor naturali. Procesele continuă şi întreţin profilul morfogenetic, atît timp cît factorii naturali nu se schimbă. Dinamica solului nu încetează decît odată cu încetarea proceselor biochimice şi fizice din sol, care însă, în acest caz, îşi pierde calitatea de sol. De exemplu, în formarea latentului, levigarea completă a silicei şi a bazelor lasă în urmă numai sescvioxizii (de Al, Fe, etc.), iar solul se transformă într-o rocă adinamică. îs. Dinamică. 3. Te/c.: Mărime egală cu raportul dinfre intensitatea sonoră maximă şi cea minimă cari intervin în cursul vorbirii sau al execuţiei unui program sonor (piesă muzicală, etc.), sau cu raportul dintre puterea maximă şi cea minimă a semnalului utilizat pentru transmisiunea electrică a vorbirii sau programului considerat. Se exprimă, de obicei, în decibeli. Sin. Dinamică de modulaţie, Dinamică de transmisiune. Dinamitare 421 Dinamită Dinamica medie a diferitelor surse sonore e următoarea: vorbire normală 25—30 dB; pian 45 dB; muzică de dans 42 dB; muzică de cameră 48 dB; cor 47 dB; orchestră simfonică 52—80 dB. Urechea omenească limitează dinamica utilă ia diferenţa în foni dintre pragul de audibilitate şi pragul de durere; această diferenţă e de circa 120 dB la 1000 Hz şi scade spre frecvenţe joase şi înalte. Instalaţiile electroacustice de captare, înregistrare, transmisiune şi redare a sunetelor limitează dinamica utilizabilă, intensitatea maximă a sunetului transmis fiind limitată de puterea maximă nedistorsionată care poate fi transmisă de sistem sau de perturbaţiile pe cari le provoacă (diafonii), iar cea minimă, de zgomotul de fond. Dinamica permisă de un sistem radioelectric de emisiune-recepţie e de circa 40 dB, în cazul modulaţiei de amplitudine, şi de circa 60 dB, în cazul modulaţiei de frecvenţă; transmisiunea programului de radio prin sisteme de căi telefonice limitează dinamica la circa 40 dB. La înregistrări de sunet, dinamica permisă depinde de natura purtătorului înregistrării (35-40 dB la discuri; 40—55 dB la peliculă cinematografică; 50—65 dB la bandă magnetică). De aceea se deosebesc: dinamica naturală, corespunzătoare intensităţilor sonore emise de sursă, şi dinamica tehnică, totdeauna mai mică decît prima, corespunzătoare intensităţilor sonore cari au ajuns la organul receptor prin intermediul unui mijloc tehnic sau al unei căi de telecomunicaţie. Dacă printr-o instalaţie electroacustică s-ar transmite un program sonor cu o dinamică naturală, superioară dinamicii permise de instalaţie, s-ar obţine o transmisiune distorsionată (la maxime de nivel) sau acoperită de zgomotul de fond (la minime, de nivel). De aceea, în instalaţiile de calitate se efectuează compresiunea dinamicii, adică reducerea ei prealabilă, la intrarea în canalul de transmisiune, astfel încît să se încadreze în limitele permise de aparatajul canalului respectiv. în general, urechea omenească e destul de puţin sensibilă la această compresiune, dacă limitele nu sînt prea strînse. Uneori se realizează refacerea completă sau parţială a dinamicii iniţiale, prin operaţia numită expansiunea dinamicii în montaje numite expansoare. Compresiunea e folosită în mod curent în radiodifuziune şi, de asemenea, la înregistrarea dialogului în cinematografie. Prin compresiune se limitează vîrfurile şi se ridică nivelul semnalelor /. Schema de principiu a unui compresor dinamic. 1, 2) tuburi cu pantă variabilă ale etajului de intrare; 3) dublă diodă pentru redresarea unei fracţiuni a tensiunii de ieşire; 4) intrare; 5) ieşire. reduse, mărind astfel raportul semnal/zgomot. Compresiunea e recomandabilă în special la înregistrările optice de sunet de tipul cu suprafaţă variabilă. Compresiunea dinamicii se efectuează prin reglaj manual, cu ajutorul unor atenuatoare variabile (de ex. la studiouri de radiodifuziune) sau automat, cu ajutorul unor montaje numite compresoare. Compresorul e în principiu un atenuator care cuprinde o rezistenţă variabilă, a cărei mărime e comandată de valoarea medie a tensiunii de audiofrecvenţă redresate, media fiind luată aproximativ pe durata unei silabe. Drept rezistenţă variabilă se poate lua o punte de celule de cuproxid. Se utilizează, în practică, şi compresoare cu tuburi electronice, cari pot consista, de exemplu, dintr-un amplificator, utilizînd tuburi cu pantă variabilă, a căror negativare e controlată de o tensiune continuă U c, obţinută prin redresarea tensiunii de ieşire Ue a amplificatorului (v. fig. /). Deoarece catozii tubului 3 (duodiodă) au un potenţial pozitiv ajustabil Uq faţă de masă, prin intermediul unei surse de tensiune auxiliare, nu se obfine o tensiune (Uc) pe grupul RC, decît în momentul în care vîrfurile tensiunii detectate depăşesc valoarea Uq. Odată cu apariţia unei tensiuni Uc, grilele tuburilor î şi 2 se negativează şi amplificarea scade. Caracteristica de compresiune a nivelului de ieşire în funcţiune de cel de intrare (v. fig. II) arată că la un nivel de intrare I s-ar obţine fără compresiune nivelul E\, iar cu compresiune, nivelul E2. Intrarea în funcţiune a sistemului de compresiune e condiţionată de încărcarea condensatorului C; timpul de intrare în funcţiune e mai scurt decît o mili-secundă. Timpul de revenire trebuie să fie scurt, pentru ca să echilibreze silabele unui cuvînt. El e dat de grupul RC IL de compresiune a şi are în medie o valoare de nivelului de iesire în tunc»iune de 0,025 s. Pentru obfinerea aces- nivelul de ,ntrare' tei constante se folosesc de obicei următoarele valori: R = = 100 KQ şi C = 0,25 |iF. Nivelul la care intră în funcţiune compresiunea e dat de Uq, care e ajustabil, iar înclinarea porţiunii AB depinde de nivelul de atac al etajului redresor, reglabil prin potenţiometrul P. în componenţa vocii omeneşti, frecvenfele joase au nivel mai înalt, ceea ce determină o compresiune mai mare a acestor frecvenfe. Pentru a evita acest efect, se introduc circuite de corecfie între ieşirea amplificatorului şi etajul redresor. 1. Dinamitare. Expl., Mine: Operafia de distrugere, de derocare sau de abataj, cu ajutorul dinamitei. Prin extensiune, termenul se foloseşte la utilizarea oricărui exploziv. 2. Dinamită, pl. dinamite. Expl.: Exploziv detonant alcătuit din nitroglicerină, ca substanfă explozivă principală, şi dintr-un adaus (material absorbant) care fixează sau leagă nitroglicerina. Din punctul de vedere al adausului întrebuinfat, se deosebesc: dinamită cu absorbant inert (kieselgur, cretă, etc.); dinamită cu absorbant activ (amestec de cărbune, făină de cereale sau de lemn cu azotat de potasiu); dinamite cu gelatinizant activ (nitroceluloză), cari în plus confin: săruri diverse drept comburant (azotat de amoniu, de potasiu, de sodiu), combustibili (făină de lemn, celuloză sau explozivi cu combustie incompletă sau nitrocorpi neexplozivi), substanfe antigel (nitroglicoî, nitroclorhidrină), stabilizatori (oxid de magneziu, carbonat de calciu, etc.). Dinamitele cu gelatinizant activ se mai numesc dinamite gome, dinamite gelatine sau gelatine explozive, fără să existe vreo demarcafie netă între compozifiile lor. Dinamitele cu absorbant inert prezintă următoarele dez-vantaje: nitroglicerina e spălată şi îndepărtată uşor de gra- Dinam itieră 422 Dinamograf nulele de kieselgur şl deci nu pot fi folosite sub apă sau în locuri umede. îngheaţă la temperaturi sub +8° şi deci manipularea lor e periculoasă. Au o forfă explozivă specifică mult mai mică decît celelalte dinamite (diferenţă de circa 500 000 kgdm/kg)f şi de aceea astăzi nu se mai fabrică. Dinamitele cu mai mult decît 40% nitroglicerină se prezintă în mase gelatinoase, pe cînd cele cu mai puţin decît 40% nitroglicerină sînt pulverulente. Pentru colorarea lor se foloseşte foarte frecvent oxidul de fier (Fe203). Dinamitele gelatine sau gome, cari nu conţin săruri anorganice higroscopice sau solubile, pot fi folosite şî la lucrări sub apă. Celelalte dinamite sînt mai mult sau mai puţin higroscopice ori prezintă pericolul de a se dezagrega în apă, din cauza disolvării sărurilor anorganice solubile pe cari le conţin, şi nu se folosesc decît în locuri uscate. Următoarele tipuri de dinamite sînt uzuale: Dinamita I, care se prezintă sub forma unei mase plastice de culoare roşietică (din cauza oxidului de fier), nu conţine substanţă antigel şi de aceea îngheaţă sub temperatura de 4-8°, reclamînd în acest caz o mare atenţiune la manipulare. Se foloseşte în terenuri tari şi semitari, umede sau uscate. în terenuri umede trebuie folosită cu precauţiune, deoarece conţine azotat de sodiu, care e higroscopic. Dinamita II (sau dinamita trinitrica), greu congelabilă ( — 15°), din cauza mononitrotoluenului pe care îl conţine, care poate fi folosită în terenuri uscate sau puţin umede, semitari sau tari, şi la temperaturi pînă la —15°. Dinamita III, care congelează greu, deoarece conţine mono-nitrotoluen. Se foloseşte în terenuri uscate, tari şi semitari, pînă la temperatura de —15°. Gelatina explozivă, care se prezintă sub forma unei mase plastice de culoare galbenă-brună, nu se disolvă în apă şi nu e higroscopică. îngheaţă la temperaturi sub +8°, cînd devine sensibilă la manipulare. Se foloseşte la lucrări sub apă, în terenuri umede sau uscate, tari şi foarte tari. î. Dinamifieră, pl. dinamitiere. Expl.: Depozit de explozivi în care se păstrează dinamita. V. şi sub Depozit de explozivi. 2. Dinamogeneză. Geobof.: Activitate specifică a unei asociaţii vegetale în care fiecare specie se comportă după un regim propriu şi intervine în asociaţie în momentul potrivit autecologiei (v.) ei. Reacţiunea fiecărei specii asupra ansamblului de specii din asociaţia respectivă e foarte variată ca natură şi ca intensitate; în anumite situaţii, specia poate fi edificatoare (v. Edificatoare, specii ~ ); în altele e conservatoare, iar în altele, destructoare (v. Destructoare, specii ~). 3. Dinamograf, pl. dinamografe. Expl. petr.: Dinamo-metru înregistrator folosit de obicei la sondele în pompaj pentru înregistrarea curbei de variaţie a sarcinii care solicită prăjina lustruită sau tija pistonului în timpul unui ciclu de pompare (v. Dinamogramă). Se deosebesc: dinamografe de suprafaţă şi dinamografe de fund. Dinamografele de suprafaţă, după principiul de funcţionare, pot fi hidraulice, mecanice şi electrice. Dinamografele hidraulice au efortul din prăjina lustruită sau din cablurile de legătură dintre balansier şi puntea de agăţare aplicat asupra lichidului dintr-o- ploscă, din care e apoi trimis la un înregistrator. Dintre dinamografele hidraulice sînt folosite curent următoarele: Dinamograful h i d r a u I i c M. D. (M a r t i n Dek-ker), folosit şl în şantierele petroliere din ţara noastră, se compune (v. fig. /) din: o ploscă cu două fălci şi un aparat înregistrator, legate între ele, în timpul funcţionării, cu un tub (furtun) de cauciuc, prin care o pompă de picior umple aparatul cu lichid. Plosca 4 e elementul de presiune. Ea se găseşte între două fălci 3 şi se compune din două capace de bronz cu o diafragmă 5 (membrană de pînză cau-ciucată) între ele. în capacul superior e un orificiu în care se găseşte un teu cu două canale mici. Sarcinile cari se transmit fălcilor, prin intermediul şarniere-lor, sînt transmise şl diafragmei; în ploscă se creează o presiune proporţională cu sarcinile din prăjina lustruită şi aceasta se transmite, prin furtunul de legătură 16, la aparatul de înregistrare. Aparatul de înregistrare e compus dintr-un indicator cu arc (de tipul unui indicator Watt) şi dintr-un manometru pe al cărui cadran sînf desenate trei gradaţii distincte. Indicatorul propriu-zis e asemănător unui cîn-tar cu arc calibrat 10. Forţa din prăjină comprimă membrana din ploscă; lichidul de aici, împins sub presiune, acţionează un piston şi acesta, la rîndul său, comprimă arcul calibrat, ale cărui deformaţii se transmit, printr-un sistem de pîrghii demultiplicatoare, unui braţ indicator, care are fixat Ia un capat o peniţă 11. Deplasările peniţei se înregistrează pe o tobă 12, care se roteşte în funcţiune de mişcarea balansierului. Diagrama de pe tobă capătă şî ea o mişcare de rotaţie, proporţională cu deplasarea capului de balansier, prin intermediul unui reduc- /. Dinamograf hidraulic M. D. î) prăjină lustruită; 2) şarnieră; 3) fălci; 4) ploscă; 5) diafragmă; 6) fluture de strîns plosca; 7) legătura între ploscă şi furtun; 8) pivot; 9) piston; 10) arc calibrat; 11) pîrghie cu penifă; 12) tobă cu hîrtie pentru înregistrare; 13) roată pentru reducerea cursei; 14) sfoară; 15} pompă; 16) furtun; 17) punte de agăţare. lî, Dinamograf hidraulic D. G. 7-2 (Mininzon tip greu). I] ploscă; 2) lanf Gali; 3) prăjină lustruită; 4) jug transversal; 5) şuruburi; 6) tub capilar flexibil; 7) aparat de înregistrare; 8) trepied; 9) reductor de cursă; 10) panglică de ofel; II) pompă de mînă pentru umplerea ploştii; 12) ventil cu trei căi; 13) corpul ploştii; 14) piston; 15) membrană; 16) arc manomefric (Bourdon); 17) ac (pîrghie) cu peniţă; J8) măsuţă moL 19) resort; 20) role de reducere; 21) placă d aluminiu; A) detaliu al ploştii. Dinamograf 423 Dinamograf for de cursă 13 şi al unei sfori 14, legafă de capul balan-sierului. Dinamograful hidraulic M. D., deşi e robust şi deşi dă diagrame cari pot fi utilizate imediat, prezintă dezavantajul că, din cauza transmisiunii hidraulice, amortisează vîrfurile de forfe cu variafii repezi (acestea sînt înregistrate numai parfial). Dinamograful D. G. 7-2 (M i n i n z o n tip greu) se compune din: ploscă, înregistrator, tubul capilar flexibil, reductorul de cursă şi dispozitivele auxiliare (trepied, scule pentru uşurarea montării aparatului, etc.) (v. fig. II). Plosca 1 se compune dintr-un corp 13, în care se găsesc lichid, o membrană de alamă sau de aluminiu 15 deasupra lichidului şi un piston 14, prin care se transmite la membrană efortul măsurat. Plosca se leagă de lanful Gali 2 prin intermediul căruia prăjinile de pompare se suspendă de capul balansierului. Eforturile cari se produc în tija lustruită 3 se transmit la pistonul ploştii cu ajutorul jugului transversal 4, care se sprijină pe piston şi care e prins de traversa inferioară cu două şuruburi 5. Aparatul de înregistrare se fixează pe o placă de aluminiu 21 şi, cu ajutorul trepiedului 8, se instalează alături de gura sondei. Reductorul de cursă 9 se montează la gura sondei şi, prin intermediul său, cu ajutorul unei panglici de ofel 10 şi al rolelor de reducere, se transmite mişcarea de „du-te, vino" a prăjinilor de pompare (redusă la lh0 sau ^o)* Pentru fieca e ciclu se înregistrează o curbă închisă. Dinamograful D. G. P. 1 (M i n i n z o n tip uşor) se deosebeşte de dinamograful D. G. 7-2 prin construcfia legăturii ploştii la lanful Gali (v. fig. ///). Corpul ploştii e plasat înfre o serie de pîrghii unghiulare (leviere), prin intermediul cărora se transmit sarcinile din prăjina lustruită la membrana ploştii. Acest dispozitiv se intercalează, fie direct, cînd legătura dintre balansier şi prăjina lustruită e făcută cu lanf, fie intercalînd o serie de piese speciale, în cazul unităţilor de pompare cu punte de agăfare. arc, a unei bare, efc. Mai răspîndite sînt dinamograful D. M. 2 şi dinamograful Westinghouse. Dinamograful D. M. 2 are în construcfia sa, ca element elastic, două lame curbate î, cari, fiind supuse la sarcina din tija lustruită, se deformează şit printr-un sistem de de-multiplicare, produc deplasarea unei penife 2 pe diagrama aşezată pe o suprafafă cilindrică 3 (v. fig. /V). ofcili IV. Dinamograf mecanic D. M. 2. Pentru a da suprafefei cilindrice o mişcare de „du-te, vino", se foloseşte un reductor de cursă 4, care e antrenat de o tobă de reducere, pe care se înfăşoară un fir 5, legat de capul coloanei 6. Suprafafa cilindrică e readusă în pozifia iniţială de un resort 7. Dinamograful Westinghouse (v. fig. V) e construit astfel, încît foloseşte ca element elastic prăjina lustruită. Măsurarea sarcinilor poate fi făcută astfel direct, prin deformarea elastică a acestei prăjini. Aparatul de înregistrare 4 şi reductorul de cursă al dinamografului sînt montate pe acelaşi suport 6, fixat cu ajutorul unui jug 7 la gura sondei. Reductorul de cursă se compune dintr-un mecanism de reducere în două ■epte 3 la scara Vi5 Ş' V30» Pr'n \re mişcarea prăjinii lustruite se însmite la măsufa aparatului înre-trator, cu ajutorul a două role de cfiune 8. Principiul de funcfionare al di-lografului D. G. P. 1 e acelaşi jir, al dinamografului D. G. 7-2. ' Precizia înregistrărilor la acest aparat e de două ori mai mică decît la dinamograful de construcfie grea. Dinamografele mecanice sînt construite pe principiul determinării sarcinilor din prăjina lustruită, prin măsurarea deformafiei elastice a unei lame, a unui III. Dinamograf D. G. P. 1 (Mininzon tip uşor). 1) gura pufului; 2) prăjină lustruită; 3) reductor de cursă; A) aparat înregistrator; 5) cablu pentru transmiterea cursei la aparatul înregistrator; 6) suportul dinamografului; 7) jug de fixare; 8) role de tracţiune; 9) ploscă; fO) tub capilar armat. V. Dinamograf mecanic Westinghouse. Aparatul se fixează pe prăjina lustruită prin două şarniere A şi 8. Sub acfiunea sarcinilor în prăjina lustruită apar alun-giri, distanfa AB se modifică şi buloanele 1, 2 provoacă o rotafie a piesei 3. Aceasta, la rîndul său, deplasează vertical piesa 4, a cărei mişcare e de zece ori mai mare decît deformafia porfiunii prăjinii lustruite, cuprinsă între A şi B. Piesa 4 e legată cu dispozitivul de susfinere 5 a penifei înregistratoare 7 prin tija 6. Această legătură e făcută astfel, încît penifa capătă o deplasare orizontală egală cu aproximativ 40 de ori deplasarea verticală a piesei 4. Amplificarea totală a deformafiilor în aparat e deci de aproximativ 400 de ori. Deformafiile în prăjina lustruită, proporfionale cu sarcinile, se înregistrează orizontal pe o diagramă fixată pe o tobă 8, care primeşte o mişcare de rotafie prin intermediul unui reductor de cursă. Mişcarea prăjinii lustruite e transmisă la reductor cu ajutorul unui fir legat cu un capăt la reductor şi cu celălalt capăt la un punct fix al sondei (de ex. cutia de etanşare a prăjinii lustruite). Dinamogramă 424 Dinamogramă prăjina lustruită) Dinamografele electrice au la bază principiul determinării* unor mărimi neelectrice, prin măsurarea unor mărimi electrice. Mai cunoscut e dinamograful Emory Kemler. Dinamograful Emory Kemler e compus din: un dispozitiv de măsurare a sarcinilor (fixat la şi un dispozitiv de înregistrare (v. fig. VI). Dispozitivul de măsurare a sarcinilor e compus, la rîndul său, dintr-un tub de compresiune şi din diverse armaturi şi piese polare. Cînd acest dispozitiv e în pozifia de repaus, între poli şi armaturi există un spafiu liber care variază, cînd se aplică o sarcină asupra tubului de compresiune 1. Circuitul electric de măsură e format dintr-o punte Wheatstone, care se compune din două impedanfe variabile, cari constituie lare 3, şi din două rezistenfe Ri şi de compresiune nu lucrează nici VI. Dinamograf electric Emory Kemler. J)tub de compresiune; 2) armatură; 3) piese polare; 4)_ punte de agăţare; 5) prăjină lustruită; 6) oscilograf; 7) şarnieră. înfăşurările pieselor po-f?2* Cînd asupra tubului o sarcină, rezistenţele Ri şi f?2 se reglează astfel, încît nici un curent să nu străbată puntea. în momentul cînd asupra tubului de compresiune se aplică o sarcină, se produce însă o deplasare a armaturii 2 fafă de poli, datorită căreia spafiul de aer dintre armaturi şi poli variază. Impedanfa polilor se schimbă, puntea se dezechilibrează şi ia naştere un curenf proporfional cu sarcina. O imagine luminoasă reflectată pe ecranul oscilografului (dispozitivul de înregistrare) se va deplasa pe acesta în sus şi în jos, în funefiune de curentul care străbate oscilograful, deci în funefiune de sarcinile din prăjina lustruită, şi se înregistrează pe o placă fotografică, care trebuie developată. E un aparat folosit mai mult pentru studii şi cercetări, decît pentru măsurări curente în şantiere. Dinamografele de fund se montează în sondă deasupra pompei de adîncime, intercalîndu-se între tija conducătoare a pistonului şi capătul inferior al garniturii de prăjini de pompare. Pînă în prezent au fost construite şi folosite numai dinamografe de fund mecanice, cari se bazează pe deformarea elastică a unei tije de ofel, pe care e instalat întregul sistem de transformare a mişcării şi de înregistrare a dinamogramei de adîncime. Mai cunoscut e dinamograful Gilbert-Sargent. Dinamograful Gilbert-Sargent (v. fig. VII) e construit în modul următor: pe tija calibrată 3, solidară cu pistonul pompei 5 şi cu garnitura de pompaj, se înşurubează o piulifă cu urechi 2, pe care e montat un tub cilindric subfire 1. Pe suprafafa exterioară a acestui tub se mişcă o penifă 8, cu ajutorul căreia (prin apăsare continuă) se înregistrează diagrama. Penifa e fixată la partea de jos (în interior) a tubului cilindric 6, care se sprijină pe tija calibrată 3 prin intermediul unui palier cu bile (rulment) 7, situat la partea superioară a tubului şi a tijei calibrate. Pe suprafafa exterioară a tubului 6 sînt două şanfuri spirale 9. La mişcarea pistonului, şi deci a garn'turii de pompaj, toate aceste piese, prin legăturile arătate, execută solidar aceeaşi mişcare. De corpul pompei e fixat un tub cilindric 10, care, prin pozifia sa, înconjură toate piesele descrise şi, prin intermediul a două şanfuri verticale şi a două urechi, acfionează asupra celor două tuburi 1 şi 6. în cele două şanfuri verticale se mişcă ghidat urechile piuli-fei 2, iar cele două urechi 11 ale tubului 10 alunecă în şanfurile spirale 9 ale tubului 6. ! mi I Iii JJ în timpul deplasării verticale a pistonului, tubul înregistrator 1 nu se roteşte, pe cînd tubul cilindric 6, care poartă penifa, se roteşte cu un unghi proporfional cu cursa pistonului. Cînd prăjinile de pompare şi pistonul se mişcă în sus, toate piesele dinamografului — afară de feava 10 — capătă aceeaşi mişcare. Urechile 11 ale tubului fix 10, fiind situate în şanfurile spirale ale tubului 6, îl fac să execute o mişcare de rotafie simultan cu mişcarea pe verticală dată de prăjini. Mişcarea de rotafie se înregistrează astfel pe tubul î, cu ajutorul penifei, sub forma unei linii orizontale (linie situată pe suprafafa exterioară a tubului 1, într-un plan perpendicular pe axul său). Cu ajutorul acestei linii se poate stabili cursa pistonului, deoarece, cunoscînd pasul şanfurilor spirale 9, se măsoară lungimea liniei trasate şi se stabileşte raportul dintre această lungime şi circumferenfa tubului 1. Sarcina care se aplică pistonului produce variafia lungimii prăjinilor de pompare, prin urmare şi variafia lungimii tijei 3. Orice variafie, oricît de mică, a lungimii tijei dintre piulifa 2 şi palierul 7, produce o deplasare pe verticală a tubului 6 fafă de tubul 1, şi, implicit, o deplasare a penifei 8, care marchează acest fapt pe tubul î- Din valoarea acestei deplasări, cunoscînd raportul dintre alungirea tijei (în mm) şi sarcina respectivă a tijei calibrate 3, se poafe determina valoarea sarcinii aplicate pe piston. în fimp ce pompa funcţionează, pe tubul 1 se trasează o diagramă continuă a sarcinii aplicate pe piston şi, dacă pozifia tubului rămîne aceeaşi în timpul mai multor curse, se obţin în partea de sus a tubului o serie de diagrame suprapuse. Pentru a obfine diagrame distincte se învîrfesc prăjinile de pompare la gura sondei, fără a opri funefionarea pompei. Tubul 1 se ridică puţin mai sus pe tijă şi penifa 8 trasează noi diagrame pufin mai jos decît cele anterioare. O alungire a tijei de 1 mm corespunde unei forfe în tijă de 200 kg, iar deplasările pistonului sînt reproduse pe diagramă la scara 1/20. Sin. Dinagraf (impropriu) Dinamometru. i. Dinamogramă, pl. dinamograme. Expl. petr.: Curba de variafie a sarcinii care acţionează într-un punct al garni- VII. Dinamograf de fund Gilberf-Sargent(cu pistonul în poziţia de jos). Dep^sdre - Cursa mgx:mă -3prăjinii lustruifp I. Dinamogramă teoretică de suprafaţă, a) cu considerarea nunai a sarcinilor statice; b) cu considerarea şl a sarcinilor dinamice de inerţie. turii de prăjini (prăjina lustruită, pistonul pompei) în timpul unui ciclu de pompare, în funefiune de deplasarea acestui Dinamogramă 425 Dinamogramă $«/, Linia de sarcina zero a) se deosebesc: dinamograme montat la prăjina lustruită) şi Fere a stra de jos Fereasfra de sus - Cursa pistonu, punct, ridicată cu ajutorul unui dinamograf (v.). După locul unde e montat dinamograful, de suprafaţă (dinamograful e dinamograme de fund (dinamograful e instalat în adîncime, deasupra pompei). Dinamogra me I e se pot prezenta sub forme diferite, cores-punzătoarecondifiilor de funcţionare a sondelor în pompajul de adîncime. Din acest punct de vedere, a- construieşte dinamograma teoretică (de suprafaţă sau de fund) de funcţionare normală a sondei date, care,.suprapusă celei reale, ridicată de asemenea la suprafaţă, sau la fund, indică defectele de Fereasfra de sus Sc ara na pe p/s iar !a cursa în sus B -A- — Cursa maximă posibilă -a pis fonului Spisf cazul II. Dinamogramă teoretică de fund. pompării unui lichid negazeificat; b) în cazul pompării unui lichid gazeificat. fară de posibilitatea determinării valorii sarcinii care acţionează în prăjina lustruită sau în tija pistonului, în orice moment din ciclu! de pompare, dinamograma permite şî stabilirea defectelor existente în funcţionarea instalaţiei de pompare, prin simpla interpretare a formei sale. Pentru aceasta se şi greutatea lichidului care acţionează pentru un regim rapid de funcţionare, seamă şî de prezenţa sarcinilor dinamice de inerţie a prăjinilor şi a lichidului în mişcare şi sarcina datorită vibraţiilor din sistem); cele de fund (v. fig. //), pentru funcţionare la sonda respectivă. Dinamo-gramele teoretice se construiesc: cele de suprafaţă (v. fig. /), pentru un regim lent de funcţionare, în care caz se consideră că în sistem lucrează numai sarcini statice (greutatea prăjinilor asupra pistonului), şi în care caz se ţine în sistem (sarcina mu a, b, c, d, e) dinamograme reale reprezentând efectul neetanşeităfii: pistonului de pompă (a), al supapei mobile (b), al supapei fixe (c), combinat la pompă (d), al fevilor de extracfie (e) f) dinamogramă de dinamometru la o sondă cu caracter semieruptiv; g) dinamogramă luata la o sondă la care pistonul loveşte supapa fixă; h) dinamogramă luată la o sondă la care pistonul loveşte partea superioară a pompei; /) dinamograma unei sonde la care pistonul iese parfial din pompă; j) dinemogramă reprezentînd efectul gripării pistonului în pompă; M dinamogramă reprezentînd frecări importante în diverse porfiuni ale cursei; /) dinamograma unei sonde reprezentînd ruperea prăjinilor de .pompare; m) dinamogramă reprezentînd şocuri într-o unitate de pompare uzată. Dinamomefamorf ism 426 Dinamomefru cazul pompării unui lichid negazeificat şi pentru cazul parii unui lichid gazeificat (fifei+ apă-fgaze). în fig. III sînt reprezentate cîteva exemple de diagrame reale, ridicate la suprafaţă, iar în fig. IV, cîteva exemple de diagrame reale ridicate la fund. x. Dinamomefamorfism. Geo/.: Totalitatea fenomenelor geodinamicecaritrans-formă rocile sedimentare şi rocile magmatice în şisturi cristaline(roci mefamorfice). Presiunile orogenice provoacă în rocile transformate efecte milonitice, recrista-lizări şi formafiuni de roci noi, iar orogeneza intensă antrenează masa cristalină spre suprafafă. 2. Dinamomefru, pi. di-namometre. Mec., Tehn., Elf.: Instrument pentru măsurarea forţelor, bazat fie pe măsurarea unui lucru mecanic efectuat de forfa de măsurat, fie pe compensarea forţei de măsurat cu o forţă cunoscută, fie pe măsurarea unui cuplu care compensează cuplul compus din forţa de măsurat şi o altă forţă egală şi de sens contrar, etc. Se deosebesc următoarele tipuri de dinamomefre: Dinamomefru cu resort: Dinamomefru folosit pentru măsurări directe ale forţei, a cărui piesă principală e un resort elicoidal, întins sau comprimat de forţa care se măsoară şi, eventual, cînd forţa e mare, o lamă de oţel îndoită sau pom- /. Dinamomefre cu resort, a) cu resort elicoidal: f) cîriig fix; 2) cîrlig asupra căruia lucrează forja de tracţiune ; 3) resort elicoidal; 4) angrenaj cre-malieră - roată dinţată ; 5) cadru indicator al forţei de tracţiune; b) cu lamă: /) lamă de ofel; 2) cîrlig fix; 3) forfa de tracţiune; 4) braţul lamei solidar cu bara 7; 6) bară gradată care străbate braţul 5 şi se leagă la 2 (indică forfa); 7) bară care străbate braful 4 şi se leagă la 3; c) cu două lame: î) ochi fix; 2) forfa de tracţiune; 3) lame de ofel; 4) poziţia de repaus; 5) poziţia sub acfiunea forfei. IV. Dinamograme reale de fund. a) serie de cicluri suprapuse, la o sondă care începe să tragă; b) pompă la care ventilul mobil se înfepeneşte; c) pompă la care supapa fixă e înfepenită; d) pompă blocată parfial; e) pompă care comprimă gaze, fără să pompeze fifei (blocaj complet cu gaze); f şi g) sondă cu nivel mare, cu gaze multe, cu fereasfra bine potrivită, respectiv cu fereastra prea mare; h) funcfionare ideală a pompei, dar pompa poate să nu extragă efectiv toată producfia posibilă a sondei; /) funcţionare ideală, pompa extrage toată producfia sondei; /^funcţionare defectuoasă; k) pompă cu fereastră prea mică (la dinamogramele e, f, g, spafiul dintre săgefi arată pierderea de cursă din cauza ferestrei). II. Dinamomefru cu transmisiune prin curea, î) roată motoare; 2) roată receptoare; 3) roată intermediară, egală în diametru cu 1 şi aparfinînd dlnamometrului (legată prin curele cu I şi 2); 4 şi 4') rofile dispozitivului de întindere şi ghidare; Sj) brîul conducător al curelei; S2) brîul condus al curelei; r) raza rofii motoare; Qj) forfa proporfională cu forfa de tracţiune a brîului conducător; Q2) forfa proporfională cu forfa de tracţiune a brîului condus; Q1-Q2) diferenţă proporţională cu forfa motoare şi măsurabilă cu balanţa romană W; Q) greutate mobilă; g) greutate fixă. două lame de oţel puţin îndoite, legate prin două tije articulate Ia capetele lor (v. fig. /). Aceste dinamomefre se folosesc, de exemplu, pentru măsurarea forţei de tracţiune a locomotivelor; dacă indică şi înregistrează forţa variabilă, se numesc dinamomefre înregisfratoare. Dinamomefru cu torsiune: Dinamomefru compus, în principal, dintr-o vergea de oţel de arc subţire, sensibilă Ia torsiune, a cărei rotaţie se măsoară prin mijloace optice. Dinamomefru cu transmisiune: Dinamomefru folosit pentru măsurarea forţelor exercitate la periferia roţilor de transmisiune. Acest dinamomefru, echipat cu o balanţă, poate măsura forţele prin intermediul unei curele sau al unui angrenaj. Fig. II reprezintă un dinamomefru cu transmisiune prin curea, la care roata 3 a dinamo-metruiui e interpusă între roţile de transmisiune 1 şi 2. Diferenţa dintre forţa Qi, proporţională cu forţa de tracţiune din brîul conducător Si, şi forţa Q2, proporţională cu forfa de tracţiune din brîul condus S2, e proporfională cu forfa motoare şi se măsoară cu balanfa W, folosind greutatea fixă g şi greutatea mobilă Q. Fig. III reprezintă un dinamomefru cu transmisiune prin angrenajul cu rofi dinfate R1-R2-R3--R4i la care rofile de curea 1 şi 5 sînt libere pe arborele BB, iar roata de curea motoare 2 şi roata de curea condusă 4 sînt caiafe pe aceleaşi man-şoane ca şi rofile contigue respective R3 şi R1, manşoaneie lor fiind libere pe arborele BB. Forfa de apăsare dintre dinfii rofilor dinfate e proporfională cu forfa motoare periferică şi se măsoară aducînd arborele CD (articulat prin manşonul H cu arborele BB) în pozifia de echilibru, cu ajutorul greu-tăfii fixe G şi al greutăfii mobile Q. Dinamomefru electric: Generator de curent continuu, cu o construcfie specială a statorului şi a lagărelor, care serveşte la măsurarea directă a cuplului podus de motoarele electrice (eventual şi al altor tipuri de motoare). Rotorul său are două lagăre-picior. Statorul nu se fixează în fundafie, ca la maşinile obişnuite, III. Dinamomefru cu transmisiune prin angrenaj (vedere în plan), î) roată de curea liberă pe arborele BB; 2) roată de curea motoare calată pe acelaşi manşon cu roata Rs (manşonul liber pe arborele BB); 3) sensul de rotafie; 4) roată de curea receptoare calată pe acelaşi manşon cu roata R1 (manşonul liber pe arborele BB); 5) roată de curea liberă pe arborele BB; 6) sensul de rotafie; Rj şi P3) rofi dinfate conice; R.2 şi R4) rofi dinfate conice libere pe arborele CD; CD) arborele articulat pe arborele BB (prin manşonui H) ; H) manşon; G) greutate fixă; Q) greutate mobilă pe arborele CD; I) braful de pîrghie valabil al greutăfii Q. Cuplul motor e dat de suma cuplurilor greutăţilor G şi Q (în raport cu punctul H) în pozifia de echilibru. putîndu-se roti liber pe două lagăre de pe arborele rotor; el e perfect echilibrat static şi are un braf radial cu un taler de Dinamon 427 Dinamon cîntar. Motorul antrenează rotorul astfel, încît braful cu taler să se ridice; pe taler se aşază greutăfi pînă Ia aducerea bra-fului în pozifie orizontală. Sin. Dinam-frînă. Dinamometru hidraulic: Dinamometru folosit la măsurarea forfelor mari, la care forfa lucrează, prin intermediul unui piston sau al unei membrane, asupra unui lichid confinut într-o cutie. Presiunea lichidului se citeşte la un manometru, care e etalonat direct în kilograme. Sin. Doză de măsură (v.).— în anumite aplicafii speciale se folosesc tipuri particulare de dinamometre: Dinamometru de aşchiere. Mett.: Dinamometru folosit la măsurarea forfelor ds aşchiere. Se construieşte, fie numai pentru măsurarea componentei principale/^, fie pentru măsurarea componentelor apăsării de aşchiere: apăsare principală (tangenfială) Ps, apăsarea de avans (axială) Px şi apăsarea de respingere (radială) Py. în anumite variante constructive poafe fi folosit şî la măsurarea forfelor de frecare pe fefele de lucru ale sculei. El e echipat cu dispozitive speciale (doze sau traduc-toare), cari transformă mărimile mecanice (deplasări, forfe, etc.) în mărimi hidrodinamice, electrodinamice, etc., şi cu un instrument de măsură (comparator, manometru, milivoltmetru, etc.), etalonat de obicei direct, în kilograme-forfă. Măsurarea se efectuează, în generai, fie prin măsurarea reacfiunii dintr-un reazem al grinzii port-sculă aşchietoare, asupra căreia acfionează forfa rezistentă de aşchiere (v. fig. /V a), fie prin electromagnetice ori magnetostrictive (v. fig. V b şi c), capa-citive (v. fig. V d), tensometrice (v. fig. V e), etc. IV. Scheme de dinamometre mecanice de aşchiere. a) pe principiul măsurării reactiunii dintr-un reazem al grinzii port-sculă; b) pe principiul deformafiei unei grinzi port-sculă; 1) grindă port-sculă; f ’) grindă port-sculă deformată; 2) doză de măsură, hidraulică; 3) manometru; 4) compara.'or cu cadran; ?z ) forfa principală de aşchiere; R) reac-fiunea în doza de măsură; !p şi Ir) braful de pîrghie al forfei P2, respectiv al reacfiunii R; f) săgeata maximă de deformafie. măsurarea deformafiei elastice, care se produce într-un organ de susfinere directă sau indirectă a sculei, sub acfiunea aceloraşi forfe (v. fig. IV b). în dinamometru! a cărui schemă e reprezentată în fig. IV a, reacfiunea R e măsurată cu o doză de măsură hidraulică şi cu un manometru. în dinamometrul reprezentat în fig. IV b, deformaţia elastică a grinzii port-cufit sub acfiunea forfei de aşchiere e măsurată, fie direct cu ajutorul unui comparator, fie prin intermediul unui traductor. Forfele de aşchiere oscilînd, în cursul măsurării, în jurul unei valori medii, sistemele hidraulice (din cauza inerfiei Ier) măsoară numai valorile medii, iar indicatoarele mecanice directe,# cum sînt cele cin fig. IV b, nu permit citirea (din cauza oscilaţiilor acului); deci sînt necesare dispozitive de înregistrare, constituite de regulă din oscilografe şi traductoare electrice, în traductoare, variafiile mărimilor mecanice se transformă în semnale electrice cari se amplifică (cu un amplificator electronic) şi sînt puse în evidenfă de aparatul de măsură sau de un oscilograf. Se folosesc traductoare piezoelectrice (v. fig.V a), 6^ 5~ Stb Di J ~Tî ■'m âgasaafegBfrr^1 A u h V. Scheme de traductoare pentru dinamometre de aşchiere. a) traductor piezoelectric; b) traductor electromagnetic; c) traductor mag-netostrictiv; d) traductor capacifiv; e) traductor tensometric; 1) amplificator electronic; 2) borne de legare la aparatul electric de măsură; 3) plăcu]e de cristal de cuarf; 4) miezul electromagnefului; 5 şi 5') armaturile condensatorului cu capacitate variabilă; 6) „membrană'1 deformabilă; 7) piesă dinamometrlcă; 8) fir de constantan lipit de 7; h şi h’) distanfa variabilă la întrefier, respectiv între armaturile condensatorului; P) forja de măsurat. Dinamometru medical. Tehn. med.: Dinamometru folosit pentru măsurarea forţei de apăsare (de strîngere) a mîinii sau a degetelor. în cele mai multe cazuri e alcătuit, în principal, dintr-un inel oval de ofel, care se turteşte prin apăsare. Forfa exercitată e transmisă unui indicator care se mişcă în fafa unui cadran divizat. Dinamometru pentru prăjină. Expl. petr.: Dinamometru care indică pe un cadran valoarea sarcinii care acfionează în prăjina lustruită (la sondele în pompare). Azi e părăsit, tn locul lui fiind folosite dinamografe. Dinamometru topografic. Topog.: Dinamometru folosit, ca accesoriu,în măsurătorile de lungime cu panglici de ofel, pentru a obfine o în- tindere dorită şi uniformă a panglicii. Dinamometrul (v. fig. V/) e compus dintr-un cilindru 1 de bronz sau de ofel, avînd prinsă, la unul dintre fundurile 3 4 VI. Dinamometru topografic. sale circulare, o „carabină" 2 cu ajutorul căreia el se agafă de panglică. Celălalt fund e străbătut de o tijă metalică 3, terminată la unul dintre capete cu un inel de prindere 4. Celălalt capăt al tijei e nituit pe o rondelă de ofel cu diametru inferior, dar sensibil apropiat de diametrul interior al tubului. Un resort elicoidal se sprijină cu un cap pe fundul tubului şi cu altul pe rondelă. Cînd se întinde panglica, resortul se comprimă proporfional cu tensiunea. Un index prins de rondelă străbate afară printr-o fereastră subfire longitudinală şi, miş-cîndu-se în fafa unor gradaţii trasate la etalonarea dinamo-metrului, indică tensiunea. în măsurătorile topografice subterane, dinamometrele se folosesc foarte rar (sau nu se folosesc deloc), din cauza condiţiilor specifice de lucru, cari reclamă panglici mai scurte şi mai subfiri (mai uşoare). î. Dinamon. Expl.: Exploziv de siguranfă, compus din azotat de amoniu (90%) şi cărbune de lemn (9%) sau cărbune fosil. Densitatea volumetrică a dinamonului pentru cartuşele cu diametrul de 30 mm e de 1,19. Dinamonul e un exploziv ieftin, cu o forţă mică. El e înlocuit cu aldorfitul, care în loc de cărbune conţine trinitrotoluen. Dinamofor 428 Dinifroacefină 1. Dinamofor, pl. dinamotoare. Elf.: Maşină de curent continuu, avînd un inductor şi două înfăşurări induse separate. 2. Dinanfian. Sfrafigr.: Etaj inferior al Carboniferului, cuprins între depozitele sistemului devonian şi cele ale Carboniferului mediu. In multe regiuni, Dinanţianul cuprinde în bază un subetaj numit orizontul de Malevka-Muraevna în URSS, Strunian în Anglia, Etroengtian în Franfa şi în Belgia, care prezintă caractere litologice şi paleontologice comune atît Devo-nianului superior, cît şi Carboniferului inferior. Restul Dinanţianului cuprinde două etaje: unul inferior (Tour-naisian)şi altul superior (Visean), marcat uneori printr-o uşoară transgresivitate. Dinanfianul are o răspîndire generală în Europa şi e muît mai unitar, în special în ce priveşte caracterele paleontologice, decît celelalte etaje ale Carboniferului. Subdiviziunile Dinanfianului au fost stabilite, în multe regiuni, pe baze faunistice, determinîndu-se zone paleontologice, fie de polipieri (Anglia), fie de brahiopode (URSS, Franfa, Belgia), Formeie caracteristice în Dinanfian sînt următoarele: Ammo-noideae, genurile Woklumeria, Pericyclus, Beyrichoceras şi Glyphioceras; Echinoderme (Blastoideae), genul Pentremites; Brahiopode, Productus giganteus, Productus semireticulatus, Spirifer tornacensis; Trilobifi, Phillipsia mucronata; Foramini-fere, genul Fusulinella; Coralieri, diferite specii de Kleistopora, Zaphrentis, Caninia, Seminula şi Dibunophyllum. Dezvoltarea tipică a Dinanfianului e cunoscută în URSS, Anglia, Franfa, Belgia, unde e reprezentat prin faciesuri marine calcaroase şi dolomitice (Mountain limestone din Anglia). în alte regiuni, Dinanfianul e reprezentat prin şisturi cu gonia-tiţi (Masivul renan) sau, mai frecvent, prin depozite terigene marine şi, uneori, continental-lagunare grezo-şistoase, cunoscute sub numele de Culm. 3. Dinarmonic, rezonator Telc.: Rezonator acustic cu tuburi rezonante, pentru difuzoare, care evită efectul percusiunii sonore. Soclul unui astfel de rezonator (care cuprinde difuzorul electrodinamic) e împărfit în două camere de rezonanfă, din cari pornesc două grupuri de tuburi sonore verticale: camera superioară corespunde părfii din fafă a difuzorului şi e cuplată cu grupul de tuburi corespunzătoare frecvenfelor înalte; camera inferioară corespunde părfii din spate a difuzorului şi e cuplată cu grupul de tuburi corespunzătoare frecvenfelor joase. Tuburile sonore rezonante, unele închise şi altele deschise, au diferite lungimi şi diferifi diametri şi emit sunetele spre plafonul încăperii respective, asigurînd astfel difuziunea omogenă a undelor sonore. 4. Dinas, cărămidă V. Cărămizi refractare silicioase, sub Cărămidă. 5. Dinatron, efect Telc.: Prezenfa unei porfiuni de pantă negativă în caracteristica statică i = f(u) a unui electrod de tub electronic, corespunzătoare unei rezistenfe interioare negative, cauzată de emisiunea secundară a acelui electrod (v, fig.). Acest efect apare cînd în vecinătatea electrodului considerat se găseşte un alt electrod, cu un potenfial pozitiv mai înalt, care să capteze electronii secundari emişi de primul. în mod obişnuit, efectul dinatron se întîlneşte la tetrode, cînd potenfialul ecranului e mai înalt decît al anodului. Pentru diminuarea efectului dinatron se construiesc tetrode cu fascicul dirijat (v.) sau se utilizează în locul tetrodelor pentode, a căror grilă supresoare, aşezată între grila ecran şi anod, respinge electronii secundari emişi de anod şi împiedică astfel ajungerea lor pe ecran. Caracteristică dinatron. /) curent; u) tensiune. Efectul dinatron depinde, afară de regimul de funcfionare a tubului, de construcfia acestuia şi, în special, de materialul din care sînt construifi electrozii tubului şi de modul de prelucrare a lor. Din această cauză, efectul dinatron variază mult cu tipul tubului şi, chiar la tuburi de acelaşi tip, de la un exemplar la altul. în practică, efectul dinatron are urmări neplăcute deoarece, la tuburile utilizate în amplificatoarele de joasă frecvenfă, produce creşterea distorsiunilor nelineare; în unele cazuri, poate să producă oscilafii parazite. Dispozitivele de protecfie contra acestor oscilafii se numesc dispozitive antidinatron. Rezistenfă interioară negativă a caracteristicii anodice a tetrodelor poate fi folosită pentru generarea de oscilafii. e. Dinatron, . oscilator Telc.: Oscilator elecronic (v.) care utilizează rezistenfă negativă corespunzătoare efectului dinatron (v.) al unei tetrode, pentru producerea unor oscilafii întrefinute (v. fig.). Se foloseşte rar. 7. Dină, pl. dine. F/z.: Unitatea de forfa în sistemele de măsură absolute CGS, egală cu forfa care imprimă punctului material cu masa de un gram accelerafia de 1 cm/s2 fafă de un sistem de referinfă iner-fial. Are simbolul dyn. 8. Dines, anemograful Iui V. sub Vînt, instrumente de măsură a vîntului. 9. Dinghy. Nav.: Sin. Pui (v. sub îmbarcafiune). Mat.: Dacă termenii seriei ^/^(x) Schema de principiu a unui oscilator dinatron. io. Dini, teorema lui sînt funcfiuni continue, nenegative într-un domeniu [a, b], dacă seria e convergentă în orice punct al acestui domeniu şi dacă suma seriei e o funcfiune continuă în [a, b], seria e uniform convergentă în [a, b]. ii. Dinichfys. Paleonf.: Peşte placoderm, din ordinul Arthro-dira, cunoscut în Devonianul superior, în special prin plăcile DInichtys. a) vedere laterală; b) vedere din fată; m) elementele maxilarului superior; c) articularea părţilor crustei cefalice şi toracice. osoase cefalice. Atingea dimensiuni lineare pînă la 9 m. Era un peşte carnivor, ale cărui maxilare erau înzestrate cu plăci osoase, cu margini tăioase şi cu proeminenfe ascufite, asemenea unor dinfi. 12. Dinisbog, pl. dinisboguri. Tehn., Ut.: Compensator de dilatafie în formă de liră. (Termen de şantier.) V. sub Compensator de dilatafie. 13. Dinif. Mineral.: Mineral din grupul ozocheritului. 14. Dinifroacefanilidă, coloranfi de Ind. chim.: Coloranfi derivafi din 2,4-dinitro-N-acetanilidă. Din această clasă , fac parte coloranţii de sulf galbeni, de tipul galben Immedial G. 15. Dinifroacefină. Exp/.:CH20N02—CHONO2—CH2OCOCH3. Exploziv fără utilizare directă, care se adaugă ca antigel în nitroglicerină. 4l6-Dînifro-2-aminofenol 429 Dlnifrocrezoii 1. 4,6-Dinitro-2-aminofenol. Chim., Ind. chim.: Dinitro- aminofenol obfinut prin reducerea trinitrofenolului (acid picric) cu sulfură de sodiu, cu tiosulfat de OH sodiu, sau cu fier şi cu clorură de | sodiu. Cristalizează în ace roşii, cu C p. t. 169°. Se păstrează sub formă de q2N____________C ^C—NH2 pastă, pentru a evita exploziile. E un || J intermediar important în industria colo- HC CH ranfilor azoici, a acizilor cromatabili ^C^ şi a coloranfilor pentru piele. Sin. Acid | picramic. NO2 2. 2-4-Dmifroaniiină. Ind. chim.: Derivat dinitrat al anilinei; substanfă care se prezintă în cristale galbene, cu p. t. 188°, greu solubile în apă la rece. Se obfine din dinitroclorbenzen, cu amoniac, la pre- | siune înaltă sau la presiune normală, ori ,C, prin încălzire cu acetat de amoniu. Din j_jq/ cauza bazicităfii slabe, diazotarea se face în j| mediu de acid sulfuric concentrat, cu sul- HC fat de nit rozi I. E un intermediar la fabri- C/ carea de pigmenţi şi de coîoranfi pentru | . acetilceluloză. NO2 3. Dinifrohenzeni, sing. dinifrobenzen. Chim.: Derivafi dinitrosubstituifi ai benzenului, cari apar în următorii isomeri: c—no2 I CH no2 I c hc/ xc—no2 II I HC CH c o-dinitrobenzen no2 I c HC^ XCH I! I HC C—N02 Xc^ m-dinitrobenzen N02 l c HCX VCH li I HC CH XC^ I no2 p-dinifrobenzen o-Dinitrobenzenul (1,2-dinitrobenzen), substanfă cristalizată în ace incolore, cu p. t. 117° şi p. f. 315°; are solubilitatea în apă, la 20°, de 0,01%; în alcool, la 21°, de 1,9%, şi în benzen, la 18°, de 5,7%. E întrebuinfat (în loc de o-nitroclorbenzen), împreună cu metoxidul de sodiu, la fabricarea o-nitroanisolului. m-Dinitrobenzenul (1,3-dinitrobenzen), substanfă cristalizată în ace galbene (din alcool), cu p. t. 89,57°, p. f. 302,8° şi d^0= 1,5656, solubilă în cloroform, în toluen, acetat de etil, apă (0,32% la 20°), alcool (2,6% la 20°), eter (6-7% la 15°) şi în benzen (34,7% la 18°). Vitesa de detonafie la densitatea de 1,403 e de 6150 m/s. Se prepară prin nitrarea directă a benzenului, în sistem continuu sau în sistem discontinuu (care are cea mai mare utilizare industrială). E o materie primă valoroasă pentru obfinerea de m-nitroanilină şi m-fenilendiamină. Ca exploziv, are circa 85% din puterea explozivă a tri-nitrotoiuenului şi necesită o amorsare puternică. La fabricarea explozivilor minieri, se întrebuinfează în amestec cu clorat de potasiu, clorat de sodiu sau azotat de amoniu. Astfel, produsul exploziv Bel Ii te nr. 1 e un amestec constituit din 82-"85% nitrat de amoniu şi 18 -*15% m-dinitrobenzen; explozivul Tonite nr. 3 e constituit din 68% azotat de bariu, 19% nitroceluloză şi 13% m-dinitrobenzen. Meta-dinitrobenzenul poate fi întrebuinfat şi la umplerea proiectilelor de artilerie, prin turnare. Avînd o toxicitate foarte mare, utilizarea m-dinitrobenzenului e limitată. Se manipulează cu multă atenţiune, pentru a evita contactul cu pielea; inhalat, produce iritarea sistemului respirator. p-Dinitrobenzenui (1,4-dinitrobenzen), substanfă cristalizată în ace fără culoare, cu p. t. 173--*174° şi p. f. 299°; solubilitatea în apă la 100° e de 0,18%; solubilitatea în alcool, la 21°, e de 0,18%; solubilitatea în benzen, la 18°, e de 2,6%. Nu prezintă interes tehnic. 4. Dinitroclorbenzen. Ind. chim.: Dinitro derivat clorurat al benzenului (2,4-dinitro-1-clorbenzen), care se obfine prin nitrarea 4-nitroclorbenzenuIui cu amestec sulfonitric, cînd, pe lîngă isomerul 2,4-, se CI produce şi isomerul 2,6-. Apare în trei forme cristaline. Forma a / ^ (stabilă), care se prezintă în cristale gal- HC C NO2 bene, rombice, cu p. t. 51—53,4°; forma |3 ..ii JLM (labilă), cu p. t. 43° şi forma y (labilă), \ ^ cu p. t. 27°; are p. f. 315° şi df =1,697. ^ E insolubil în apă; e solubil în majori- N02 tatea disolvanjilor organici. Reactivitatea atomului de clor determină reacfii de condensare importante ca, de exemplu: prepararea 2,4-dinitrofenolului, a 2,4-dinitroanili-nei, a 2,4- dinitro-oxi-difenilaminei, a 2,4-dinitrofenilhidrazinei, etc.2,4-Dinitro-1-clorbenzenul e întrebuinfat la fabricarea coloranfilor de sulf (negru de sulf). Produce iritafii puternice ale pielii. Sin. DCB. 5. Dinitroclorhidrină. Expl.: CH2ONO2—CH0N02"-CH2CI. Substanfă explozivă, lichidă, cu miros aromatic, incoloră în stare pură sau gălbuie, galbenă-cenuşie, sau roşie-cafenie în stare impură. Are densitatea djs= 1,525. Gelatinizează incomplet nitroceluloza pentru dinamite. Amestecurile de 75% nitroglicerină şi 25% dinitroclorhidrină sînt practic neconge-labile. Se aprinde greu la flacără, e mult mai pufin sensibilă la şoc decît nitroglicerina şi are o căldură de explozie destul de mare ((^=1140 kcal/kg). Dinitroclorhidrină e un exploziv puternic şi uşor de manipulat. Sin. Monociordinitroclorhidrină. 6. Dinitrocrezoli, sing. dinitrocrezol. Chim.: Derivafi di-nitrafi ai o-, m- sau p-crezolului. • Procedeul cel mai folosit de preparare a dinitrocrezolilor e sulfonarea crezolilor urmată de nitrarea blîndă a produsului sulfonat. Dinitrocrezoli se pot obfine, de asemenea, prin: hidroliză clordinitrotoluenilor corespunzători cu acetat de sodiu şi acetamidă; nitrarea directă a crezolilor cu acid azotic, în mediu de acid acetic; nitrarea mononitrocrezolilor; încălzirea trinitrotoluenului corespunzător cu acetat de sodiu; încălzirea dinitroaminotoluenilor cu hidroxid de sodiu; diazotarea acizilor aminotoluensulfonici şi apoi fierberea sar ii de diazoniu cu acid azotic. Cu hidrogen în stare născîndă, dinitrocrezolii sînt reduşi la amine, iar cu hidroxizii alcalini formează săruri alcaline, solubile în apă. Dintre tofi dinitrocrezolii, 4,6-dinitrocrezolul are cele mai multe aplicafii, fiind utilizat ca insecticid, ca fungicid şi erbicid, prin pulverizare sub forma unor emulsii uleioase. Şprifuirea pomilor se face iarna. Sin. Detal, Dinitrol, Denosil, DNOC. Sarea sa de sodiu în amestec cu sarea de sodiu a 2,6-dinitro-p-crezolului e utilizată la colorarea alimentelor sub numirea „Victoria Orange". 4,6-Dinitrocrezolul e toxic şî pentru om. De aceea şprifuirea lui trebuie efectuată în direcfia vîntului; în timpul şpri-fuirii nu trebuie să se mănînce şi nici să se fumeze. Legumele stropite cu acest produs nu pot fi întrebuinfafe decît după ce a plouat sau după ce au fost spălate. Concentrafia maximă admisă e de 0,2 mg/m3 aer. Atacă ficatul, rinichii, căile respiratorii; slăbeşte vederea, cu formare de cataracte; afectează funcfiunile tiroidei şi măreşte vitesa arderilor în organism. în tabloul de la p. 430 sînt indicate caracteristicile dinitrocrezolilor mai importanfi. 2,4-Dîn If rofenî Ih idraz ină 430 Dinifrofenoîi Formula şi numirea ! °C Observafii Formula şi numirea p. t. °C Observaţii CHâ I c HC/ C—OH II I 02N—C c—no2 \cs H 4,6-di nit ro-o-c rezol (3,5-dinitro-2-oxi-1 - metil benzen) 86-87 Pulbere galbenă, greu solubilă în apă şi în ligroină, solubilă în 12,2 părfi alcool, solubilă în eter, în benzen şi în alcalii. CHg I c OsN—C/ ^CH II I HC C—OH \QS I no2 4,6-dinitro-m-c rezol (4,6-dinitro-3-oxitoluen) 73 - 74 Cristale galbene C Hg I c HC^ ^C—OH II I HC C-N02 XC X I no2 5,6-dinitro-o-crezol (3,4-dinitro-2-oxitoluen) 89,5 Cristale galbene ch3 I c HC/ ^C—N02 II . I HC C-N02 I OH 2,3-dinitro-p-crezol (2,3-dlmtro-4-oxitoluen) 157• • • 158 Foite galbene. ch3 I C HC/ XC-N02 II I HC C—OH NC^ I no2 2,6 -di nitro -m-c rezol (2,4-dlnitro-3-oxi-1 - metil benzen) 100,5 Ace portocalii din alcool diluat ch3 I C HC/ C—NO.? II I °2N c v .CH x c I OH 2,5 -dinitro-p-c rezol (2,5-dinitro-4-oxitoluen) 112-113 Ace de culoare brună deschisă ch3 1 c OgN-C^ ^C—N02 II 1 HC C—OH XC^ H 2,4-di nitro-m-c rezol (2,6-dinitro-3-oxitoluen) 133 Cristale galbene ch3 1 c HC ^ ^CH II 1 o2n—c c—no2 ^c / 1 OH 2,6-dinitro-p-crezol (3,5-dlnitro-4-oxi-1 -metil benzen) 85 Cristale galbene greu solubile în apă, uşor solubile în alcool/ în eter şl în benzen 1. 2,4-Diniirofâniihidrazină. Chim.: Dinitroderivat aromatic monosubstituit al hidrazinei, în al cărui nucleu benzenic s-au substituit doi atomi de hidrogen din poziţiile 2,4 prin două grupări nitro. Se prezintă sub forma de pulbere cristalină, roşie, cu p.t. 194«--198°, solubilă în anii ină, în acetat de etil şi în acizii minerali nu prea diluafi. Reacfionează în mod caracteristic cu aldehidele şi cu cetonele, dînd 2,4-dinitrofeniihidrazone cari au puncte de topire caracteristice; 2,4-dinitrofenilhidra-zonele servesc la izolarea aldehidelor şi a cetonelor din amestecuri şi la identificarea lor. De aceea 2,4-dinitrofenilhidrazina e un reactiv des întrebuinfat la cercetarea zaharurilor. 2. sing. dinitrofenol. Chim., Ind. chim.: Derivafi dinitrafi ai fenolului, rezultafi fie prin hidroliza 1 -clordinitro-benzenilor respectivi, fie prin nitrarea directă a fenolului cu acid azotic. Ultimul procedeu conduce la un amestec de isomeri. După pozifia relativă a grupărilor nitro fafă degruparea hidroxil, se deosebesc următorii isomeri ai dinitrofenolului: 2.3-Dinitrofenolul, substanfă cristalizată în prisme mono* clinice de culoare galbenă, cu p. t. 144---1450. 2,3-Dinitro-fenolul e o substanfă greu solubilă în apă, solubilă în alcool cald şi în eter. 2.4-Dinitrofenolul, substanfă cristalizată în cristale rombice de culoare galbenă deschisă, cu p.t. 114-•• 115°, care sublimează prin încălzire rapidă. Se disolvă uşor la cald în eter, în cloroform şi în benzen; e solubil, cu colorafie galbenă, în solufii de alcalii; e antrenabil cu vapori de apă. E cel mai important dinitrofenol, fiind întrebuinfat la fabricarea coloranfilor de sulf, a 4-nitro-2-aminofenoluIui şi a 2,4-diamino-fenolului, developator fotografic cunoscut şi sub numele de Amidol. 2,4-Dinitrofenolul e întrebuinfat şi ca indicator monocromatic la determinarea colorimetrică a exponentului de hidrogen, cu virarea colorafiei de la incolor la galben în limitele pH = 2,4’"4,4. NH—NH2 C HCX KC—N02 I! I HC CH I no2 Dinifroformină 431 Dinophlagelîaîâ 2.4-Dinitrofenolul e un exploziv mai puternic decît dinitro-benzenul. Formează săruri explozive, dintre cari sarea neutră de plumb e considerată o combinaţie foarte puternic detonantă. 2.5-Dinitrofenolul, substanţă cristalizată în prisme mono-clinice gălbui, cu p. t. 104°, greu solubilă la rece în apă, uşor solubilă în eter şi în soluţii alcaline (cu coloraţie galbenă). Se întrebuinţează drept indicator monocromatic la determinarea colorimetrică a exponentului de hidrogen, cu virarea coloraţiei de la incolor la galben în intervalul pH = 4,0,"5I8. 2.6-Dinitrofenolul, substanţă cristalizată în romboedre de culoare galbenă, cu p. t. 63**-64°, solubilă în apă caldă, în alcool cald, în eter şi cloroform, cum şi în soluţii de a lealii, dînd o coloraţie galbenă; formează produşi de adiţie cu amoniacul. 3.4-Dinitrofenolul, substanţă cristalizată în cristale triclinice, incolore, cu p. t. 134°, solubilă în alcool şi în eter. 3.5-Dinitrofenolul, substanţă cristalizată în prisme mono-clinice, cu p. t. 123°, solubilă în alcool şi în eter. DinitrofenoIii alchilaţi, ca, de exemplu, 3,5-dinitro-6-metil-fenolul, 3,5-dinitro-6-secundar-butilfenolul şi 3,5-dinitro-6-ci-clohexilfenolul, sînt folosiţi ca insecticide şi ca erbicide agricole. 1. Dinifroformină. Expl.: C3H5—(ONC^MOCHO). Formil-dinitrogiicerină, exploziv fără utilizare directă, care se aclaugă ca antigel în nitroglicerină. 2. Dinifroglkol. Expl.: O2N—O—CH2—CH2—O—NO2. Dini-tratul de glicol obţinut prin nitrarea glicoluIui cu un amestec sulfonitric (60% H2S04 + 40% HNO3). E un lichid incolor, cu d15°= 1,496, p. f. 122° şi p.t. —22°. în apă e pufin solubil; e uşor solubil în alcool, în eter şi în benzen; e mai volatil decît nitroglicerina. Gelatinizează mai uşor nitroceluloza decît nitroglicerina. Caracteristicile termochimice şi explozive sînt următoarele: căldura de explozie Qv=1533 kcal/kg; temperatura de explozie £ = 4060°; forţa sau presiunea specifică de explozie f = =21 206 000 kgf/dm/kg; volumul specific al gazelor Vsp=705 l/kg; vitesa de detonaţie ^=7800 m/'s; brizanţa (calculată după formula Kast) #=141; bilanţul de oxigen e O; dinitratul de glicol dă prin explozie: CO2, H2O şi N2. Se întrebuinţează ca antigel în dinamite. Nu poate fi utilizat la fabricarea pulberilor fără fam, în locul nitroglicerinei, deoarece e toxic. A fost înlocuit, în timpul ultimului război, cu dinitrodietilengiicolul, CH2ONO2—CH2—0«—CH2—CH2ONO2, în fabricarea pulberilor, deoarece acesta prezintă avantajul de a nu fi toxic. 3. Dinifronaffaiină. Ind. chim., Expl.: Produs obţinut prin nitrarea directă a naftalinei sau a a-nitronaftalinei cu un amestec nitrant la 40° şi apoi la 80°, cînd se obţine un amestec din isomerii 1,5 şi 1,8, în proporţia de 1:2. Amestecul poate fi utilizat direct (după separarea răşinilor cari se formează), la fabricarea naftazarinei (negru Alizarin strălucitor B), prin încălzire cu oleum şi cu floare de sulf. Separarea isomerilor se poate face, fie prin răcirea masei de la nitrare, fără diluare, fie prin diluarea la cald cu diclor-etilenă şi răcire la 50°, separîndu-se întîi isomerul 1,5; cînd se utilizează la separare piridină, acid sulfuric, anilină, se disolvă isomerul 1,8. Isomerul 1,5 se preziniă în ace galbene, cu p. t. 216°, iar isomerul 1,8, în plăci galbene, cu p. t. 173. Ambii isomeri sînt intermediari valoroşi la fabricarea coloranţilor naftochinonici, de sulf, etc. De la isomerul 1,5 se prepară: Alizarin acid cenuşiu G, Celiton verde rezistent 3 G (vopseşte acetatul de celuloză), brun de sulf BR, albastru de sulf Melanogen, albastru de sulf Kriogen (din 1,5-f-1,8-dinitro— naftalină). De la isomerul 1,8, brun de sulf închis Immedial S, etc. Amestecul a doi isomeri (1,5-dinitronaftalina în proporfia de o parte şi 1,8-dinitronaftalina în proporţia de două părfi şi jumătate, cu p. f. 130—-155°) e un exploziv care nu detonează decît sub acţiunea unui detona- q|_|3 tor puternic. El constituie partea prin- j cipală a explozivilor Favier şi a ames- C tecului exploziv Schneiderita. HC C OH 4. Dinifroorfocrezol. Chim.: Deri- n | vatul dinitrat al ortocrezolului (3,5-dini- 02N—C C—NO2 tro-2-oxitoluen), substanţă cristalizată ^ în prisme galbene, cu p. t. 86"-87°, greu j_j solubilă în apă, în ligroină, uşor solu- DInitroortocrezol bilă în alcool, în eter, în acetaţi şi în baze. Dinitroortocrezolul e o substanţă cu proprietăţi insecticide, toxică penfru om. 5. Dinifrostilben-disulfonic, acid Ind. chim.: H H H H C=C C=C o2n—c( c-ch=ch-c{ ^c—N02 \_c' V-c' H I | H so3h so3h Derivatul dinitrat şi disulfonat al stiIbenului, intermediar important în industria coloranţilor. Se obţine prin oxidarea în mediu alcalin a acidului p-toluensulfonic. Oxidarea se face, fie cu hipoclorit de sodiu, fie (după procedee mai noi) cu aer, în prezenţă de catalizatori (sulfat de mangan, etc.). Poate conţine, ca impuritate, acid dinitrodibenzil-disulfonic. Prin reducere totală dă acid diaminosfilben-disulfonic (v.), iar prin reducere parţială, acid aminonifrostilben-disulfonic, ambii intermediari pentru coloranţi. Prin condensare cu diverse amine sau cu coloranţi amino-azoici dă coloranţi direcţi, rezistenţi la lumină. 6. 2,4-Dinifrofoluen. Chim., Expl.: Nitroderivat al foluenu-lui, obţinut fie prin nitrare directă, fie prin nitrarea 2-mononitrotoIuenului, sub CH3 forma de cristale aciculare cu p. t. 70°, * p. f. 300° (cu descompunere), greu so- / ^ Iubii în apă, solubil în alcool şi în eter. ^C C—NO2 E un exploziv care detonează foarte greu j^JL ^ la lovire sau cu un detonator foarfe pu- \ # ternic. 9 Se foloseşte la fabricarea unor amestecuri explozive cu clorat de potasiu (Cheddita) sau cu azotat de amoniu. E produsul intermediar principal la fabricarea trinitrotoluenului prin procedeul în trei faze. 7. Dinoceras. Paleonf.: Mamifer greoi, de mărimea rinocerilor actuali, din ordinul Amblypoda. Maxilarul superior era lipsit de incizivi, însă avea canini foarte dezvoltaţi, cu aspectul unor pumnale zimfuite. Pe craniu avea trer perechi de pro-tuberanfe osoase, asemenea coarnelor. A trăit în Eocenul mediu şi în cel superior, avînd dezvoltare în Asia şi în America. Sin. Uinatherium. 8. Dinodă, pl. dinode. Te/c.: Electrod al unui tub electronic a cărui emisiune de electroni secundari îndeplineşte o funcţiune utilă. Astfel de electrozi se întîlnesc la multiplicatoarele electronice cu emisiune secundară şi la pentodele amplificatoare cu emisiune secundară (v. fig.)» la cari se obţin pante (S) foarte mari folosind această emisiune. 9. Dinophlagellafa. Paleonf.: Clasă de plante unicelulare din subîncrengătura Flagellata, încrengătura Thallophyta, care N02 Tub amplificator cu emisiune secundară. 1) anod; 2) catod; 3) grilă ; 4) ecran; 5) su-presor; 6) dinodă. Dînosaurieni 432 Dînfe de angrenaj Dinophlagellata. Peridinium (a) şi Gymno-dium (b). cuprinde organisme marine, importantă în planctonul oceanelor actuale. Ca fosi!e au fost descoperite în unele silexuri cretacice, iar prin cercetările mai recente s-au găsit exemplare similare în marnele jurasice, oxfordiene, în oligocene, în şisturile bituminoase kimmeridgiene, eocene, etc. Membrana care înveleşte protoplasma ce constituie teca e celulozică (uneori chitinoasă), adeseori modificată chimic prin fosilizare, dar îşi menfine toate caracterele structurii inifiale, care e foarte fină. în unele sedimente, aceste organisme şi-au conservat materia organică, astfel încît au putut fi puse uşor în evidenfă prin colorarea cu unii coloranfi utilizafi în istologie (anilină, albastru de metilen). Teca e constituită dintr-un număr variabil de plăci dispuse aproximativ în verticil, începînd de Ia polul superior (apex) pînă la cel inferior (antapex), Ea e brăzdată de un şanf transversal (adeseori ecuatorial) şi de un altul longitudinal, — caracter important pentru clasificarea în cele două ordine: Adinidea, cu şanf indecis (necunoscute ca fosile), şi Diniferi-dea, cu şanfuri evidente. Dinophlagellatele au forme foarte variate. Printre genurile cunoscute din Cretacic pînă azi sînt: Peridinium şi Gymno-dium (v. fig.)* i. Dînosaurieni, sing. dinosaurian. Paleonf.: Grup de reptile superioare, considerate cele mai mari animale terestre, cari au trăit în Mesozoic (din Muschelkalk pînă în Danian), răspîndite pe întreaga suprafafă a globului şi adaptate diferitelor moduri de hrană (carnivor, erbivor, etc.). Au evoluat, probabil, dintr-un grup primitiv de Eosuchiene permiene. Craniul, relativ mic, era lipsit de foramen pineal, însă avea două fose temporale şi una preorbitaiă. Articularea maxilarului inferior la craniu se făcea prin intermediul osului pătrat, care era imobil. Dinfii erau împlîntafi în alveole (teco-donfi), la unele genuri, diferenfiafi. în raport cu dimensiunile corpului, creierul era foarte mic, cu funcţiuni psihice reduse. La unii Dînosaurieni, reflexele periferice erau coordonate de măduva spinării, care în regiunea sacrală era aproximativ de zece ori mai dezvoltată decît creierul, putînd fi considerată ca un al doilea creier. Vertebrele complet osificate erau, fie platicoelice, fie opis-tocoelice. După structura centurii pelviene, Dinosaurienii se împart în două ordine cu caractere distincte: ordinul Sauri-pelvienilor (Saurischia) şi ordinul Avipelvienilor (Ornithischia). La ordinul Sauripelvienilor, oasele componente ale centurii erau dispuse normal, după tipul reptilian, adică pubisul era îndreptat înainte şi în jos, iar la ordinul Avipelvienilor pubisul avea o ramură (prepubis) îndreptată anterior şi o apofiză (postpubis) posterioară, paralelă cu ischionul, asemănătoare cu basinul păsărilor, fără să existe însă o legătură filogenetică între acestea şi Avipelvieni. Ordinul Sauripelvienilor cuprinde două subordine: Theropodae, reptile carnivore, cu staţiune bipedă, răspîndite din Triasic pînă în Cretacic (de ex. genul Megalo-saurus) şi Sauropodae, reptile erbivore, patrupede, cu forme greoaie, cari au atins cele mai mari dimensiuni întîlnite la animale terestre, răspîndite din Jurasicul mediu pînă în Cretacicul superior (de ex. genul Titanosaurus). Ordinul Avipelvienilor cuprinde trei subordine: Ornifhopodae (Iguanodontoidae), reptile cu staţiune bipedă, erbivore, cu dinţi zimfuifi, comprimafi lateral, cari apar în Triasic, prin forme de talie mică, şi se menfin pînă în Cretacicul superior (de ex. genul Rhabdodon); Sfegosauroidae, al căror corp era protejat de o armură osoasă, de plăci sau de spini, şi cari apar în Liasic şi se mai întîlnesc, prin ultimii reprezentanfi, pînă în Cretacicul superior (de ex. genul Struthiosaurus); Ceratopsoidae, cari sînt Dînosaurieni cu coarne, localizate în Cretacicul din America de Nord şi în Mongolia (de ex. genul Triceratops). Afară de resturile scheletice, unele descoperite în întregime, de la Dînosaurieni s-au găsit şi ouă fosilizate, şi urmele paşilor. 2. Dinotherium. Paleonf.: Mamifer fosil din grupui Pro-boscidienilor, familia Dinotheridae, care a trăit în Miocenul şi în Pliocenul din Europa, din Asia şi Africa. Ultimii reprezentanfi ai grupului au trăit, probabil, prin forme mari, pînă în Cuaternarul vechi din Africa de Est (Abisinia). Caracterul esenfial al acestui mamifer consistă în lipsa defenselor de pe maxilarul superior şi în prezenfa acestora, recurbate, numai pe cel inferior. Restul dentifiei e reprezentat, atît pe maxilarul superior, cît şi pe cel inferior, prin cîte doi premolari şi trei molari de fiecare parte. Aceştia sînt cu creste transversale (tip lofodont) separate prin văi, fără ciment. Prin conformafia lor, amintesc de aceea a molarilor tapirilor actuali. Originea acestui grup e nelămurită, neputîndu-se încă stabili legătura filogenetică pe care o are cu grupui Proboscidienilor. Primul reprezentant al familiei e Dinotherium Cuvieri Dep. din Miocenul din Franfa; în Ponfian se întîlneşte Dinotherium giganteum Kaup. în fara noastră, în Pliocenul de la Mînzafi-Bîrlad, a fost descoperit cel mai mare exemplar cunoscut, care a fost numit Dinotherium gigantissimum Gr. Stef. 3. Dinfer pi. dinfi. 1. Tehn.: Fiecare dintre zimfii, proeminenţele, ascuţite şi regulate, pe cari le prezintă marginea unor unelte sau a unor organe de maşină (ferestrău, roată, etc.); fiecare dintre colţii pieptenului, ai greblei, ai furculiţei, etc. sînt numiţi uneori dinţi. 4. ~ de angrenaj. Tehn.: Dinte metalic sau nemetalic, aparţinînd danturii fiecăreia dinfre roţile unui angrenaj (v. şî sub Dantură de angrenaj). Elementele geometrice ale unui dinte de angrenaj (v. fig.) sînt următoarele: capul dinfelui (1), care e partea din dinte situată deasupra cercului de divizare şi care se măsoară prin înălţimea sa a; piciorul dinfelui (2), care e partea din dinte situată sub cercul de divizare şi care se măsoară prin înălţimea sa b; a Dinotherium (c t) cap; Dinfi de angrenaj. 2) picior; 3) flanc; 4) profil transversal; a) înălţimea capului ; b) înălţimea piciorului; h) înălţimea dintelui; d) grosime ; I) lungime. flancurile dinfelui (3), cari sînt constituite de cele două suprafeţe laterale orientate în lungul dintelui, acestea fiind suprafeţele de contact în timpul angrenării; profilul dinfelui, adică profilul transversal (4), care e conturul secţiunii transversale a dintelui; profilul aciiv al dinfelui, care e porţiunea din conturul transversal corespun-zînd flancurilor; lungimea dinfelui (/), care e lungimea dintelui pe întreaga lăţime a obezii (coroanei) roţii; grosimea dintelui (d), care e arcul de cerc de divizare corespunzător unui dinte; înălţimea dintelui (h), care e suma dintre înălfimile capului şi piciorului dintelui (b — a + b). Dinte de cupă 433 Dinfi penfru îmbinări de coif Dinte de grapa, cu secţiune pătrată. Dintele de angrenaj poate fi monobloc cu corpul rofii sau aplicat pe acesta, în ultimul caz fiind uzinat din aceleaşi materiale sau dintr-un material diferit de al corpului rofii. 1. ~ de cupă. Ut.: Dinte de ofel turnat sau forjat, care se aplică pe muchia frontală a cupei unui excavator (lingură dreaptă sau inversă, cupă de draglină sau greifer), cu scopul de a prelua integral solicitarea de tăiere. V. şi sub Cupă. 2. ~ de grapă. Agr.: Element activ al anumitor grape, fixat pe un cadru rigid sau flexibil al acestora. Dintele e de ofel, de formă alungită, cu secfiune pătrată sau circulară.şi ascufită numai pe o parte, prin teşirea unei singure muchii (v. fig.). 3. ~ de sculă aşchiefoare. Ut.: Dinte din dantura unei scule aşchiefoare (de ex.: pilă, pînză de ferestrău, freză, alezor, burghiu, etc,), avînd tăişuri pentru îndepărtarea prin aşchiere a materialului obiectului prelucrat. 4. Dinte. 2. Elf.: Partea de material feromagnetic cuprinsă între două crestături (v.) ale unei maşini electrice (v. Circuit magnetic de maşină electrică). 5. Dinte. 3. Mine: Crestătură care se face în partea superioară a stîlpilor de galerie, ca să se aşeze grinda sau capela. (Termen minier, Valea Jiului.) Sin. Ureche. 6. Dinte. 4. Geogr.: înălţime izolată, de formă aproximativ piramidală, cu pante repezi, întîlnită în special în regiunile muntoase. 7. Dinte de cal. Agr.: Varietate de porumb cu bobul în formă de dinte de cal. Sin. Porumb american. 8. Dinte de ferestrău. Ind. st. c.: Ruptură de muchie, mai mică sau mai mare, care se produce la ieşirea cărămizilor sau a figlelor din filierele preselor. Ele dau produselor un aspect inestetic şi apar în special la materii ceramice neplastice (grase). Ind. lemn.: Sin. Ceapraz (v. Cea- 9. Dinfar, pi. dinfare. 1 praz 1). 10. Dinfar. 2. Ind. făr.: scocului de moară pentru melcate; mortezarea cu cufit-roată dinfată tăietoare (procedeul Fellow), care se aplică la rofi cilindrice cu dinfi exteriori sau interiori; rabotarea cu un cufit-pieptene (procedeul Maag), care se aplică la rofi cilindrice cu dinfi exteriori, drepfi sau elicoidali; mortezarea cu două cufite-roată dinfată tăietoara (procedeul Sykes), care se aplică la rofi cilindrice cu dinfi în V; mortezarea planetară, care se aplică la rofi cilindrice; rabotarea cu două cufite-pieptene, care se aplică la rofi cilindrice cu dantură în V; etc. Frezarea prin copiere, cu freză-disc modul sau cu freză-deget modul, se poate efectua, fie la maşini de frezat universale, echipate cu cap divizor, fie la maşini de frezat speciale; la celelalte procedee de dinfare prin aşchiere se folosesc maşini-unelte (de frezat, de rabotat, de mortezat) speciale. V. Prelucrarea rofilor dinfate, sub Roată dinfată. 14. Din)atr maşină de Tehn., Mett.: Maşină-unealtă de aşchiere care serveşte la dinfare (v. Dinfare 2). Maşinile de dinfat folosite cel mai mult sînt maşini de frezat universale (v.) ori speciale, maşini de rabotat speciale, sau maşini de mortezat speciale, iar construcfia lor diferă după procedeul de dinfare aplicat. V. Prelucrarea rofilor dinfate, sub Roată dinfată. 15. Dinfată, roată 1. Tehn.: Roată cu dinfare pe suprafafa sa laterală. 16. Dinfată, roată 2. Tehn.: Roată cu dinfare, făcînd parte dintr-un angrenaj (v. sub Angrenaj, şi sub Roată dinfată). 17. Dinfi. Ind. text.: Piese componente ale maşinii de încheiat tricotaje sau ale unui pieptene circular, numit curent gherghef, prin care se transpune manşeta pe acele unei maşini de tricotat ciorapi, în două faze. îs._ Dinfi penfru îmbinări de col}. Ind. lemn.: Ansamblu de cepuri de aceeaşi formă, tăiate la capătul sau la cantul unui ele- Grătar care se pune în dreptul a opri intrarea în roata acesteia a corpurilor cari vin pe apă. 11. Dinfar. 3. Cs.; Termen de şantier pentru palplanşă (v.) 12. Dinfare. 1. Tehn.: Sin. Dantură (v.). 13. Dinfare. 2. Tehn., Mett.: Operafia de prelucrare — de obicei mecanizată — prin care se execută coroana dinfată a rofilor de angrenaje. Procedeele aplicate la dinfare sînt condiţionate de tipul constructiv al rofilor prelucrate (cari pot fi, de exemplu, rofi cilindrice cu dantură exterioară sau interioară, rofi conice, rofi necirculare, rofi de angrenaje cu melc), de dimensiunile acestora (în special de diametru), de clasa de precizie şi calitatea suprafefelor de lucru ale dinfilor (cari depind, în general, de vitesa periferică a rofii), de materialul folosit şi de tratamentul termic aplicat. Procedeele uzuale de fasonare a dinfilor, fără prelevare de aşchii, sînt turnarea, matrifarea la cald, laminarea la cald şi ştanfarea (de obicei la rece). — Procedeele de dinfare prin aşchiere, numite deseori procedee de „tăiere a dinfilor", se clasifică, după modul de execufie a profilului dinfilor, în prelucrări prin copiere şi prelucrări prin rostogolire. — Prelucrări de dinfi prin copiere sînt: frezarea cu freză-disc modul sau cu freză-deget modul, care se aplică la rofi cilindrice cu dinfi drepfi sau elicoidali; mortezarea prin copiere, cu cufite multiple, care se aplică la rofi cilindrice; rabotarea cu cap cu cufite-lamă profilate (procedeul Revacycle), care se aplică la rofi conice cu dinţi drepfi; broşarea, care se aplică la rofi conice cu dinfi drep|i. — Prelucrări de dinfi prin rostogolire sînt, de exemplu: frezarea cu freză elicoidală modul (procedeul Pfauter), care se aplică la rofi cilindrice cu dinfi exteriori şi la rofi Dinţi la piese de lemn. Dinţi pentru îmbinări de coif, vizibile: a) drepţi; b) oblici; c) semirotunzi; d) în coadă de rîndunică.— Dinţi pentru îmbinări vizibile de o singură parte: e) semirotunzi; f) în coadă de rîndunică. —Dinţi pentru îmbinări ascunse: g) în coadă de rîndunică; h) semirotunzi. ment de construcfie de lemn, de obicei de scîndură, cari se introduc în scobituri corespunzătoare practicate într-un alt i Dinfi, semnal în ~ de ferestrău 434 Diodă cu gaz element de construcfie, pentru a realiza îmbinarea de coif a acestora. De obicei, se folosesc dinfi: la îmbinări vizibile, dinfi drepfi, dinfi oblici, dinfi semirotunzi sau dinfi în coadă de rîndunică; la îmbinări vizibile pe o singură parte (semivizibile), dinfi semirotunzi sau dinfi în coadă de rîndunică; la îmbinări invizibile, dinfi semirotunzi sau dinfi în coadă de rîndunică (v. fig.)* Dinfii sa execută fie manual, cu ferestrăul şi cu dalta, fie, de obicei, mecanizat, la maşina de frezat obişnuită sau la maşina de frezat dinfi. 1. Dinţi, semnal în ~ de ferestrău. Te/c.: Semnal electric format din succesiunea fără intervale a unor impulsii triunghiulare cari au durata de descreştere (de revenire) neglijabilă în raport cu durata de creştere (utilă). Termenul e utilizat şî pentru semnale cari se apropie sensibil de această formă. Sin. Semnal (tensiune satr curent) linear variabil. Semnalele în dinfi de ferestrău pot fi generate cu ajutorul oscilatoarelor de relaxare sau cu ajutorul unor montaje speciale, numite generatoare de baze de timp lineare. Ele se folosesc ca bază de timp (v.) în osciloscoape şi oscilografe, cum şi în diverse montaje din tehnica impulsiilor. 2. Dinfilor, tăierea Tehn., Mett.: Sin. Dinfare. V. Prelucrarea rofilor dinfate, sub Roată dinfată. s. Dinudeofide, sing. dinucleotidă. Chim. biol.: Combinaşi organice constituite din acid fosforic, zahăr, baze azotoase (purinice şi pirimidinice), cari se găsesc în celulele din muşchi. Cozimaza (difosfopiridin-nucleotidă, codehidrogenaza I) e o dinucleotidă în care cele două baze sînt amida acidului nicotinic şi adenina. Prin hidroliză cozimazei se obfin o moleculă de adenină, două molecule de d-riboză şi două molecule de acid fosforic. O altă dinucleotidă importantă e flavin-nucleotida sau adenin-isoaloxazin-dinucleotida. Prin combinare cu proteine specifice, ambele dinucleotide dau naştere la diferite dehidrogenaze. Dihidrocozimaza nu diferă de cozimază decît prin fixarea a doi atomi de hidrogen. 4. Dioctilffalaf. Chim., Ind. chim.: Termen general pentru esterii acidului ftalic cu alcoolii oc-tilic normal sau secundar, respectiv isooctilici (de obicei alcoolul e 2-etilhexilic). în acest ultim caz, dioctilftalatul se prezintă sub forma unui lichid vîscos, slab colorat în galben, insolubil în apă şi solubil în tofi solvenfii uzuali; are p.f. 384°, gr. sp. 0,985. Dioctilftalatul e un plastifiant de tip solvent, adică compatibil cu majoritatea polimerilor, fiind folosit, în special, la plastifierea polimerilor vinilici şi acrilici, a derivafilor de celuloză, a cauciucului sintetic, etc. Sin. D.O.P. 5. Diodă, pl. diode. E/f., Te/c.: Element de circuit nelinear, cu doi electrozi, a cărui conductanfă echivalentă în curent continuu depinde apreciabil de sensul curentului care îl parcurge. Sensul de conductibilitate electrică mare se numeşte sens direct, iar sensul de conductibilitate electrică mică se numeşte sens invers. Tensiunea aplicată între electrozi şi curentul care parcurge dioda se numesc tensiune directă şi curent direct, dacă au sensul direct, şi tensiune inversă şi curent invers, în cazul contrar. Electrodul prin care curentul intră în diodă în sensul direct se numeşte anod, iar electrodul prin care curentul iese din diodă în sensul direct se numeşte catod. La aplicarea unei tensiuni directe, anodul are deci un potenfial mai mare decît al catodului. Din punctul de vedere al principiului de construcfie, diodele sînt fie tuburi electronice cu vid înaintat (diode cu vid) sau cu atmosferă gazoasă (diode cu gaz), fie semiconductoare (diode semiconductoare sau cu cristal). în diferite montaje se întîlnesc diode cu funcfiuni speciale, numite după funcfiunea pe care o îndeplinesc. e. ~ anfiparazif. Te/c. V. Antiparazit, diodă 7. ~ cu gaz. Elf., Telc.: Tub electronic (v.) cu doi electrozi situafi într-o incintă umplută cu gaz rarefiat. în dioda cu gaz se produce ionizarea gazului, dar curentul electric consistă în principal în mişcarea electronilor şi, în secundar, în mişcarea ionilor, a căror mobilitate e mult mai mică. După cum catodul acestei diode e sau nu e încălzit din exterior, se deosebesc două tipuri principale de diode cu gaz; diode cu gaz cu catod cald şi diode cu gaz cu catod rece. Dioda cu gaz cu catod cald, numită şi fanotron (sau qazotron), confine de obicei un gaz, ca argonul, neonul, vaporii de mercur, la presiuni de sutimi pînă la zecimi de mm col. Hg. Dioda umplută cu un gaz inert (zerovalent — de obicei argonul) la presiunea de 10-”30 mm col. Hg se numeşte şi tungar. Caracteristica statică a diodei cu gaz cu catod cald (v. fig.) are o porfiune inifială asemănătoare^cu caracteristica diodei cu vid (v.); la o valoare mai mare a tensiunii anodice, energia electronilor devine suficient de mare pentru a produce ionizarea gazului din tub. Se produce astfel o descărcare în gaz şi intensitatea curentului anodic creşte brusc, atin-gînd repede valoarea totală a curentului de emisiune al catodului. Porfiunea de lucru a caracteristicii e cea din mijloc, aproape verticală, caracterizată printr-o rezistenfă internă (diferenfială) foarte mică. în toate regimurile de funcfionare normală, tensiunea la bornele diodei cu gaz cu catod cald e practic constantă şi pufin mai înaltă decît tensiunea de ionizare a gazului cu care e umplută dioda (aproximativ 10-—15 V în cazul vaporilor de mercur, respectiv 14—20 V în cazul gazelor inerte). De aici rezultă că aceste tipuri de tuburi sînt foarte economice, din punctul de vedere al randamentului, pentru redresarea tensiunilor de ordinul sutelor de volfi sau mai înalte. Creşterea curentului anodic pînă la valoarea de saturafie poate Conduce la deteriorarea catodului supus bombardamentului ionic; trebuie să se ia măsuri speciale pentru a evita şocurile prea mari de curent, chiar de scurtă durată (spre deosebire de diodele cu vid, cari suportă de obicei astfel de şocuri). Din această cauză, montajele de redresare cu diode cu gaz utilizează de cele mai multe ori filtre cu intrare pe bobină. Catodul diodelor cu gaz cu catod cald are adeseori o construcfie diferită de a catodului diodelor cu vid. Datorită lipsei sarcinii spafiale, e posibilă utilizarea unei varietăfi mult mai mari de forme ale catodului, decît la diodele cu vid. Se utilizează catozi cu încălzire directă şi cu încălzire indirectă. Pentru catozii cu încălzire directă se foloseşte adeseori o bandă metalică lată, care se ondulează şi se înfăşoară în spirală, pentru a obfine o suprafafă emisivă mai mare, la un volum mic. Pentru catozii cu încălzire indirectă se foloseşte, de obicei, o combinafie de doi cilindri coaxiali, legafi prin nervuri, a căror parte interioară e acoperită cu material emisiv. Electronii emişi ies prin capetele dispozitivului. O precaufiune foarte importantă care trebuie luată, în exploatare, la utilizarea diodelor cu gaz cu catod cald consistă în încălzirea catodului pînă H C HC^ COOC8H17 II I HC ^C—COOC8Hi7 H Caracteristica statica curent anodic (»a) -tensiune anodică (ua) a unei diode cu gaz cu catod cald. uao) tensiunea anodică la care ionizarea gazului creşte brusc; OA) regiunea iniţială a caracteristicii; AB) regiunea de lucru; BC) regiunea de saturaţie. Diodă cu vid 435 Diodă cu vid Ia femperatura normală de lucru, înainte de aplicarea tensiunii anodice, deoarece, în cazul funcţionării cu catodul sub-încălzit, suprafafa emisivă a acestuia se distruge în urma intensificării bombardamentului ionic sub o tensiune anodică sporită. Timpul necesar încălzirii catodului e cuprins între 30 de secunde, Ia tuburile mici, şi cîteva minute, la tuburile mari. Din cauza formei caracteristicii statice a diodelor cu gaz cu catod cald, acestea nu pot fi legate în paralel, deoarece o mică diferenfă între caracteristicile lor conduce la o distribuire neuniformă a curenfilor şi la supraîncărcarea unuia dintre tuburi. Penfru a evita acest lucru se poate monta cîte o rezistenfă în serie cu fiecare tub sau se conectează o bobină cu miez de fier între anozii tuburilor cari lucrează în paralel. Diodele cu gaz cu catod cald se folosesc aproape excluziv pentru redresarea curentului alternativ de frecvenfă industrială, ele prezentînd avantajul că tensiunea la ieşirea redresorului depinde foarte pufin de sarcină. Pentru tensiuni sub 500 V se folosesc de obicei diode cu gaze inerte, iar pentru tensiuni mai înalte, diode cu vapori de mercur (v. şl Redresor). Dacă se adaugă în balonul tubului un al treilea electrod, cu rolul de grilă de comandă, se obfine o triodă cu gaz numită tirafron (v.), Dioda cu gaz cu catod rece poate fi cu descărcare luminescentă şi cu descărcare în arc (v. şî Descărcare electrică). Dioda cu gaz cu cafod rece cu descărcare luminescentă (numită şi tub cu electrozi reci) e umplută de obicei cu un gaz inert (neon, heliu, etc.) Ia presiunea de ordinul a 0,1 mm col. Hg. Tensiunea la bornele acestui tip de diodă cu gaz e relativ înaltă, de ordinul sutelor de volfi, iar curentul de descărcare e mic; tensiunea la borne e determinată de presiunea gazului şi de materialul catodului. Pentru a mări stabilitatea descărcării, catodul e acoperit de obicei cu metale cu lucru de ieşire mic (ca, de exemplu, ceriul, lantanul) sau cu oxizi de bariu şi de stronfiu. Diodele cu gaz cu catod rece şi cu descărcare luminescentă se folosesc ca stabilizatoare de tensiune (numindu-se şl stabilivolfi) (v.), ca divizoare de tensiune (v.), tuburi semnalizatoare, indicatoare de tensiune sau de polaritate a tensiunii, eclatoare (v.), redresoare (v.), etc. Dioda cu gaz cu catod rece cu descărcare în arc se caracterizează printr-o valoare redusă a tensiunii Ia borne şi printr-o intensitate mare a curentului care trece prin ea. Se utilizează, în practică, numai pentru redresarea curentului alternativ de frecvenfă industrială şi e realizată sub forma unui tub cu balon de sticlă sau metalic, umplut cu vapori de mercur şi avînd catodul de mercur lichid (v. Redresor cu vapori de mercur, sub Redresor). Dioda cu gaz cu catod rece şi cu descărcare în arc, avînd un singur anod şi un dispozitiv de amorsare a arcului, numit ignitor, se mai numeşte ignitron (v.). î. ~ cu vid. Elf., Telc.: Tub electronic (v.) cu vid înaintat, care are doi electrozi în interiorul unui-înveliş etanş, balonul cu vid: catodul — încălzit din exterior, care emite electronic prin efect termoelectronic — şi anodul. încălzirea catodului (v. Catod de tub electronic) se poate face direct sau indirect, cu ajutorul unui filament parcurs de curentul de încălzire. La aplicarea unei tensiuni directe între cei doi electrozi (astfel încît potenfialul anodului să fie mai înalt decît al catodului), tubul e străbătut de un curent direct din spre anod spre catod, care consistă în convecfia electronilor (încărcafi negativ) din spre catod spre anod prin vidul dintre cei doi electrozi. La aplicarea unei tensiuni inverse subsistă un curent direct foarte slab, practic nul; curentul invers nu se poate produce în condifii normale în dioda cu vid cu catod cald, deoarece singurii purtători de sarcină sînt electronii emişi numai de catod. Dioda cu vid utilizată în redresoarele (v.) de putere se numeşte şl kenofron (v.). Uneori, în acelaşi balon se dispun două diode (două perechi de electrozi) avînd sau nu catodul comun (duodiodă sau diodă biplacă). Caracteristica statică a unei diode, adică reprezentarea grafică a dependenfei ia = = /(«*) dintre curentul i care trece prin ea şi tensiunea ua aplicată ‘ !d 7i2,336- IO'6[A], căreia îi corespunde curba 1 din fig. II, — sub această formă expresia de mai sus fiind cunoscută sub numele de legea lui 28* Dicdă de amortisare 436 Diodă semiconductcârâ Child-Langmuir sau „legea puterii 3/2", Mărimea A se numeşte perveanfa diodei. în ultima porfiune a caracteristicii, — domeniul de saturaţie, — curentul e egal cu curentul de emisiune al catodului şi — la temperatură dată a catodului — el e practic constant. Creşterea foarte lentă a curentului în această regiune se datoreşte reducerii lucrului de ieşire din catod sub acfiunea cîmpului exterior de la suprafafa catodului (efectul Schottky, v.). Diodele cu vid sînt folosite la redresarea curenfilor de joasă frecvenfă (în redresoare) sau de înaltă frecvenfă (de ex. în voltmetrele electronice), cum şi la detectarea undelor modulate în amplitudine. Ca elemente nelineare de circuit se folosesc în circuite de modulafie şi demodulafie, în circuite electronice de calcul, în circuite limitatoare, schimbătoare de frecvenfă, etc. După destinafia lor, diodele pot fi diode redresoare şi diode pentru curenfi slabi utilizate în diferite alte circuite electronice. Diodele redresoare cu vid se împart cum urmează: diode pentru tensiuni joase, cari admit tensiuni inverse pînă la 1500 V şi curenţi de valori medii pînă la 0,5 A; diode pentru tensiuni medii, cari admit tensiuni inverse pînă la 35 kV şi curenfi a căror valoare medie e sub 100 mA, şi diode pentru tensiuni înalte, cari admit tensiuni inverse pînă la 200---300 kV şi curenfi pînă la 5 mA. Diodele redresoare pentru tensiuni joase se folosesc în montajele de alimentare a aparatelor electronice şi în sistemele de comandă şi de reglaj ale dispozitivelor electrice; diodele redresoare pentru tensiuni medii se folosesc pentru diverse încercări şi pentru alimentarea tuburilor catodice; diodele redresoare pentru tensiuni înalte se folosesc mai ales pentru alimentarea tuburilor de raze X. Diodele redresoare se fabrică cu unu sau cu doi anozi (redresoare biplacă), cu excepţia celor de tensiune înaltă, cari au totdeauna un singur anod. Parametrii principali ai diodelor redresoare sînt următorii: tensiunea şi curentul de încălzire a filamentului; valoarea maximă admisibilă a tensiunii inverse; valoarea maximă admisibilă a curentului redresat; valoarea medie a curentului redresat, şi valoarea medie a rezistenfei interne. Diodele pentru curenfi slabi admit un curent mediu de ordinul miliamperilor şi tensiuni inverse de cîteva sute de volfi. Ele se fabrică, de cele mai multe ori, sub forma de duodiode, deseori combinate în acelaşi înveliş cu triode sau cu penfode. Unul dintre parametrii importanfi ai lor, pe lîngă cei enumerafi la diodele redresoare, e capacitatea anod-catod, a cărei valoare determină posibilitatea utilizării diodelor la frecvenfe ultraînalte. Catozii diodelor (v. Catod) sînt de obicei de tipul cu oxizi, pentru diodele de tensiune joasă, şi de wolfram pur, pentru diodele de tensiune înaltă. Se utilizează atît catozi cu încălzire directă, cît şi catozi cu încălzire indirectă. Avantajul catozilor cu încălzire directă consistă în randamentul lor mare şi în timpul de încălzire mic; tensiunea lor de încălzire e însă limitată la valori relativ mici; la catozii cu încălzire indirectă, tensiunea de încălzire poate fi aleasă în limite foarte largi, ceea ce prezintă uneori importanfă. Firul încălzitor se construieşte de obicei din wolfram cu adaus de molibden şi e izolat de cilindrul exterior emisiv (catodul prop iu-zis) prin acoperire cu oxid de aluminiu sau de beriliu. Anozii diodelor se fabrică, de cele mai multe ori, din tablă de nichel şi, mai rar, din molibden sau din tantal. Materialul anodului trebuie să asigure o bună disipare a căldurii (în acest scop, anodul se înnegreşte prin carbonizare sau prin acoperire cu o peliculă de zirconiu) şi nu trebuie să confină adausuri'cari se evaporă uşor. Temperatura maximă admisibilă a anodului e cuprinsă între +300° şi -f400°; la nichelul înnegrit, pierderea specifică de căldură la această temperatură ajunge la circa 1 W/cm2. Formele şi dimensiunile baloanelor diodelor sînt determinate nu numai de cerinfele unei dispuneri rafionale a electrozilor, cari condifionează realizarea unor anumite caracteristici electrice, dar şi de cerinfele regimului termic. Balonul se confecfionează de obicei din sticlă sau din metal; sticla utilizată trebuie să îndeplinească condifii de rezisfenfă mecanică, de rezisfenfă la căldură şi să aibă un coeficient de dilatafie termică sensibil egal cu al metalului din care sînt confecfionate legăturile la electrozi. Dacă legăturile sînt confecfionate din molibden se foloseşte sticlă obişnuită, iar dacă sînt din platinit, se foloseşte sticlă de plumb. Baloanele de metal prezintă avantajul unei rezistenfe mecanice mai mari şi al ecranării electrozilor fafă de cîmpurile electromagnetice exterioare; în schimb, ele îngreunează degazarea tubului, deoarece nu permit utilizarea curenfilor de înaltă frecvenfă în acest scop. Pentru izolafia electrozilor diodei se folosesc mica şi ceramica specială. Materialul din care se confecţionează izolatoarele trebuie să permită obţinerea de straturi subţiri pînă la 0,1 mm, să fie rezistent şi să asigure fixarea solidă a electrozilor, pentru apre veni efectul de microfonie (v. Efect microfonic). î. ~ de amortisare. Te/c.; Diodă folosită penfru amor-tisarea oscilaţiilor libere din secundarul transformatorului etajului amplificator final al generatoarelor de baleiaj orizontal la televizoare. Prin utilizarea diodei de amortisare se obfin întoarcerea rapidă a baleiajului şi o amplitudine mai mare a curentului în dinfi de ferestrău. Sin. Diodă de suprimare. 2. ~ de zgomot. Te/c.; Diodă cu vid, utilizată penfru generare de zgomot (v. Zgomot, generator de ~). în acest scop se utilizează, de cele mai multe ori, diode la cari curentul anodic e limitat de emisiunea catodului subîncălzit (regim de saturafie); în acest caz, puterea de zgomot poate fi calculată cu precizie destul de mare (v. şî Efect de alice). 3. ~ echivalentă. Te/c. V. sub Triodă. 4. ~ magnetometrică. Eli.: Diodă folosită penfru măsurarea intensităfii cîmpului magnetic utilizînd principiul de funcţionare al magnetronului, adică dependenţa curentului anodic al diodei de cîmpul magnetic exterior în care e introdusă. Se foloseşte, de obicei, o metodă de comparaţie, cu un cîmp magnetic de intensitate cunoscută, şi se măsoară tensiunea la bornele diodei magnetometrice (pentru o precizie mai bună, printr-o metodă de opoziţie, folosind şt un voltmetru electronic), la alimentarea cu curent constant a acesteia. Ca diode magnetometrice se folosesc diode cilindrice, cu încălzire directă sau cu catod cu oxizi, filamentul (catodul) fiind situat pe axul anodutui cilindric. în anumite puncte de funcţionare ale diodei, precizia măsurării cîmpului magnetic e foarfe bună. 5. ~-pentodă. Te/c.; Tub electronic care confine, sub acelaşi înveliş (de obicei de sticlă sau metalic), o diodă şi o pentodă. în radioreceptoare se utilizează de obicei două astfel de tuburi, diodele fiind folosite pentru detecfie şi pentru reglajul automat al amplificării, iar pentodele, ca amplificatoare în frecvenfă intermediară şi în joasă frecvenfă. 6. ~ semiconductoare. Te/c.; Element de circuit, semiconductor, a cărui caracteristică statică i~j(u) e similară cu a diodei cu vid (v. fig. /). Un astfel de element e constituit din joncfiunea unui semiconductor cu conducfie electronică (semiconductor n) cu un semiconductor cu conducfie lacunară (semiconductor p) (v. fig. II a). Dacă nu se aplică elementului nici o tensiune, curentul prin el e nul. în aceste condiţii, prin Diodă semiconductoare 437 Diodă semiconductoare difuziunea termică a electronilor şi a lacunelor se formează însă o barieră de potenţial de contact (v. fig. II b) la joncţiunea celor doi semiconcuctori, care la echilibru împiedică P n v /T /. Caracteristica unei diode semiconductoare. /) curentul; u) tensiunea; 1) efect Zener. difuziunea în continuare a lacunelor spre semiconductorul n şi a electronilor spre semiconductorul p, ceea ce explică anularea curentului. Dacă se aplică diodei o tensiune directă — de la p la n — (v. fig. /), difuziunea purtătorilor e favorizată, bariera de potenţial se micşorează şi prin diodă trece un curent important, datorit atît lacunelor cît şi electronilor cari se recombină. Dacă se aplică o tensiune inversă, lacunele şi electronii sînt îndepărtaţi reciproc, conductibili-tatea joncţiunii scade, bariera de potenţial e mărită şi curentul invers are o valoare foarte mică. Acest curent invers de valoare mică (v. fig. /) provine (de ex. pentru componenta dată de lacune) din faptul că, în timp ce difuziunea lacunelor din porţiunea p spre n e complet anulată, există un curent de lacune de la n spre p (favorizat de cîmpul electric existent) care provine din producerea spontană a unor lacune în porţiunea n. Pentru u = 0 există în realitate încă un curent de difuziune a lacunelor din spre porţiunea p spre n, care compensează curentul amintit mai sus. La o tensiune inversă mai înaltă se produce însă o creştere importantă a curentului invers (efect Zener). Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc diode cu joncţiune şi diode cu contact punctiform (cu vîrf), Diodele cu joncţiune sînt realizate prin alipirea a două porfiuni semiconductoare de tipuri diferite (p şi n) (v. fig. II a şi VI). La aceste diode, curentul în regiunea de conducţie directă depinde de tensiunea aplicată conform relaţiei « = «oLe*r-lJ. II. Tipuri de diode semiconductoare, a) diodă cu joncţiune; b) barieră de potenţial; c) diodă cu contact punctiform. Funcţionarea lor e asemănătoare cu a diodelor cu joncţiune, deoarece în jurul contactului punctiform se introduc impurităţi acceptoare cari fac ca semiconductorul să devină în această regiune de tip p, în timp ce restul semiconductorului rămîne de tip n. Principalele tipuri de diode semiconductoare utilizate în tehnica actuală sînt diodele cu seleniu, diodele cu cuproxid, diodele cu germaniu şi diodele cu siliciu. în trecut s-au mai folosit cristalele de galenă (v.), de zincit, etc. Dioda cu seleniu e formată dintr-o placă de aluminiu care serveşte drept suport (anodul), peste care e depus un strat de seleniu, separat de placa-suport printr-un strat de bismut; peste stratul de seleniu se presează al doilea suport (catodul), de obicei dintr-un aliaj de staniu cu cadmiu (v. fig.///). între stratul de seleniu şi aliajul catodic se formează, în timpul tratamentului termic, stratul barieră care are proprietăti de conducţie unilate- a) anod; c) catod; 1) suport rală. La unele diode cu seleniu, pes- de aluminiu; 2) strat de bis- te aliajul de cadmiu se lipeşte o foi- muf: 3) sfraf de seleniu; ţă de aluminiu, pentru îmbunătăţirea 4] sfraf barleră: 5> aliai de caracteristicilor diodei. staniu cu cadmiu. Constructiv, diodele cu seleniu au forma unor discuri sau a unor plăci dreptunghiulare (pătrate); pentru a putea fi montate uşor în serie, se utilizează de obicei construcfia din fig. IV. Valorile admisibile ale densităţii curentului direct III. Construcfia schematică a diodelor cu seleniu. în care q§ e sarcina electronului; k e constanta lui Boltzmann; T e temperatura absolută la care se găseşte semiconductorul (CK); *o e un curent constant, curentul de saturaţie al diodei în regiunea inversă; u e tensiunea directă aplicată diodei. Diodele cu joncţiune se folosesc ca elemente redresoare (detectoare). La unele diode s-au obţinut regiuni Zener în cari se obţin curenţi inverşi mari la o tensiune inversă constantă, ceea ce permite utilizarea lor ca stabilizatoare de tensiune. Diodele cu joncfiune nu pot fi utilizate la frecvenţe înalte (mai înalte decît 50 kHz), datorită capacităţii mari dintre electrozi (~20 pF). Diodele cu contact punctiform sînt realizate dintr-un semiconductor de tip n, pe suprafaţa căruia se apasă un vîrf metalic foarte fin (v. fig.- II c şi V). Diodele cu contact punctiform au o capacitate foarte mica între electrozi (1 pF) şi pot fi folosite ca detectoare şi convertoare pînă la 150 MHz. IV. Construcţia diodelor cu seleniu. I) bulon de montaj; 2) piuliţă metalică; 3) şaibă metalică; 4) şaibă izolantă; 5) bornă de contact; 6) suport; 7) strat de seleniu; 8) catod; 9) şaibă de contact; 10) tub izolant. şi a celui invers sînt de aproximativ 50 mA/cm2, respectiv de 4 mA/cm2, pentru diodele de tip obişnuit. Tensiunea inversă la care se produce străpungerea diodei e de 50*-*80 V. Caracteristicile diodei cu seleniu depind în mare măsură de temperatura mediului ambiant; variafia parametrilor diodei cu temperatura e funcţiune atît de regimul de funcţionare, cît şi de procedeele tehnologice de fabricare a diodei. în general, creşterea temperaturii produce o scădere a rezistenţei diodei în sens direct şi în sens invers; funcţionarea diodei e normală pentru temperaturi cuprinse între —40° şi +70°. Diodele cu seleniu prezintă fenomenul de îmbătrînire, care consistă în creşterea treptată a rezistenţei în sens direct. Durata de funcţionare normală a diodelor cu seleniu e de 5000-"15 000 de ore. Diodele cu seleniu pot fi folosite numai la frecvenfe sub 500 Hz, deoarece au o capacitate relativ mare, de ordinul a 0,01—0,02 (iF/cm2. Se utilizează de obicei pentru redresarea curenţilor alternativi de frecvenţa refelei. Dioda" cu cuproxid e formată dintr-o placă de cupru, pe suprafafa căreia e depus un strat de oxid de cupru, care ajunge în contact cu un disc de plumb sau de aliaj catodic, prin intermediul unui strat subfire de grafit.. între placa de cupru şi stratul de oxid de cupru se formează un strat Diofantică, ecuafie ~ 438 Diolefine barieră subţire, a cărui rezistenfă în sensul plumb-cupru e mult mai mică decît în sensul invers, Proprietăfile diodei cu cuproxid sînt asemănătoare cu ale diodei cu seleniu. Densitatea de curent admisibilă e de 50—150 mA/cm2, iar tensiunea inversă admisibilă e de 9—12 V. Domeniul de temperatură în care e utilizabilă dioda cu cuproxid e cuprins între —30° şi +50°. La coloanele cu cuproxid, fenomenul de îmbătrînire e foarte pronunţat, consistînd în creşterea rezistenţei în sens direct odată cu trecerea timpului; acest fenomen se observă în special în primele 1500—2000 de ore de funcţionare. De obicei se aplică o îmbătrînire artificială a diodelor. Capacitatea diodelor cu cuproxid e aproximativ aceeaşi ca a diodelor cu seleniu. Siguranţa în lucru a diodelor cu cuproxid e influenţată şî de umiditatea şi conţinutul de vapori de acizi, ale mediului ambiant. Pentru protecţia diodei se folosesc diverse lacuri, iar uneori dioda e aşezată în întregime în ulei de transformator. Diodele cu cuproxid se folosesc pentru redresarea curenţilor alternativi de frecvenţa reţelei şi, de asemenea, ca elemente redresoare pentru instrumentele electrice de măsură. Dioda cu germaniu se construieşte sub ambele forme: cu contacte punctiforme şi cu joncţiune. Diodele cu germaniu cu contacte punctiforme au de obicei un contact sudat între vîrful metalic şi cristal. Sudarea vîrfului cu cristalul se face prin trecerea unui curent electric în sens direct, timp de 5—10 secunde; în acest mod se formează un contact emisferic cu diametrul de aproximativ 0,005 mm. Aspectul exterior, construcţia şi caracteristica tensiune-curent ale unei diode cu germaniu cu contact punctiform * 6 VI. Schema de construcţie a unei diode cu germaniu cu joncţiune, î) conductoare de legătură; 2) izolator de sticlă; 3) corp; 4) electrod; 5) indiu; 6) germaniu; 7) electrod. u germaniu cu contact punctiform, a) aspectul exterior; b) schema de construcţie; c) caracteristica curent-tensiune; /) bucea de ceramică; 2 şi 3) flanşe metalice; 4) ac de sîrmă de wolfram; 5) suportul cristalului; 6) germaniu; 7) borne. sînt reprezentate în fig. V. Curentul mediu în sens direct poate avea valori pînă la 15—25 mA, iar în sens invers, pînă la 1 mA; tensiunea inversă maximă admisibilă e de ordinul a 10—100 V. Parametrii acestor diode sînf foarte sensibili la variafia temperafurii mediului ambiant; astfel, la temperatura de —50°, curentul în sens direct poate scădea la 70% din valoarea sa normală, iar la 4-70°, curentul invers poate creşte de trei ori. Aceşti parametri depind, de asemenea, de umiditatea mediului. Capacitatea dintre electrozii diodei cu contact punctiform e foarte mică, de ordinul a 1 pF, şi de aceea ea poate fi folosită pînă la frecvenţe foarte înalte (150 MHz). Diodele cu germaniu cu contact punctiform se folosesc ca detectoare şi ca redresoare la puteri mici (pînă la 1—2 W). Dioda cu germaniu cu joncţiune se construieşte din mono-cristale de germaniu, cu conductivitate de tipul n. înfr-una din suprafeţele cristalului se introduc în mod artificial impurităţi cari produc o conductivitate de tip p; un procedeu pentru obţinerea acesfei conductivităţi e sudarea în stratul de suprafafă al germaniului a unei mici cantităţi de indiu. Fig. V/ reprezintă schema constructivă a unei diode cu germaniu cu joncţiune. Parametrii diodelor cu joncţiune depind în mare măsură de dimensiunile lor şi de tipurile constructive; foarte multe dintre aceste tipuri pot înlocui diodele cu vid în dispozitivele de redresare de putere mică (de ordinul zecilor de waţi). Domeniul de temperatură în care pot fi utilizate e de la —60° pînă la +50°. Capacitatea dintre electrozi e relativ mare, pînă la 50 pF. Destinaţia cea mai importantă a diodelor cu germaniu cu joncţiune e redresarea curenţilor alternativi de joasă frecvenţă. Dioda cu siliciu e utilizată mai ales sub forma de diodă cu joncţiune. Faţă de dioda cu germaniu, ea prezintă următoarele avantaje: poate lucra la temperaturi pînă la +200°, curentul invers e mult mai mic, căderea de tensiune la borne e de asemenea foarte mică, iar densitatea de curent admisibilă poate atinge 200 A/cm2. Pentru aceste motive, dioda cu siliciu e foarte convenabilă la redresarea curenţilor alternativi de intensitate mare. î. Diofantică, ecuafie V. Ecuaţie diofantică. 2. Dioică, plantă Bot.: Plantă cu flori unisexuate, la care florile mascule şi cele femele se găsesc pe indivizi deosebiţi ai aceleiaşi specii. Cînepa e o plantă dioică, la care florile mascule se găsesc pe specia „de vară", iar florile femele, pe specia „de toamnă". Dinfre plantele lemnoase, salcia, plopul, tisa, etc. sînt plante dioice. 8. Diolefine, sing. diolefină. Chim.: Hidrocarburi cu două duble legături în moleculă, cari pot avea, în general, următoarea structură: R—CH=C~CH—R ; R—CH—CH—CH=CH—R ; duble legături cumulate duble legături conjugate R—CH=CH—CH2—CH=CH—R . duble legături Izolate Afară de acestea, se ciclice ca, de exemplu: cunosc şî hidrocarburi diolefinice HC- II HC -CH II CH H2 C HC^ XCH II II HC CH \/ H2 ciclohexadienă h2 c HC'' XCH2 II I HC C—CH=CH2 XC H2 vinilciclohexenă h2 ciclopentadienă Pînă acum, singurele diolefine cu importanţă industrială sînt diolefinele cu duble legături conjugate (diolefine 1,3). Cele mai multe dintre acestea se întrebuinţează la fabricarea cauciucului sintetic, datorită fencinţei deosebite de a da reacţii de polimerizare. Principalele hidrocarburi diolefinice 1,3 sînt — afară de primul termen, care e gazos — lichide volatile. Prezenţa celor două duble legături conjugate conferă diolefinelor 1,3 o reactivitate specifică. Caracteristice sînt reacţiile de adiţie în poziţiile marginale (1,4) ale sistemului de duble legături conjugate şi apariţia unei duble legături în poziţiile 2,3: R—CH=CH—CH=CH—R-f Br2 -* RCHBr—CH —CH—CHBr—R. în mod analog se adiţionează hidracizii, hidrogenul şi radicalii liberi (de ex. (CeH^ C'). Simultan se formează şî Diolen 439 Dioptrie, dispozitiv ~ proporţii mai mari sau mai mici de produşi de adifie 1,2, în funefiune de condiţiile de lucru şi de reactanfi. Reacfiile de polimerizare ale dienelor 1,3 pot fi interpretate şi ele drept adifii în 1,4 (v. Polimerizare). Reacfii de adifie 1,4 sînt, de asemenea, şi sintezele dien (v.). 1. Diolen. Ind. fexf.: Fibră textilă care se obfine pe cale chimică din polimeri sintetici poJiesterici şi care are aproximativ aceleaşi caracteristici şi întrebuinfări ca fibra dacron (v.). 2. Dioieostearină. Chim. biol.: Gliceridă mixtă, componentă a grăsimii umane, care apare în formă simetrică şi asimetrică. 3. Dionină. Farm.: Clorhidrat de etilmorfină, obfinut prin efilarea morfinei cu ajutorul iodurii sau al sulfatului de etil, şi transformarea în clor- hidrat, cu acid clorhidric. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, fără miros, cu gust amar şi p. t. 123°. E solubil în apă şi în alcool, insolubil în eter şi în cloroform. Soiufia apoasă are reacfia slab acidă. Puterea rotatoare specifică, determinată într-o solufie apoasă 2%, într-un tub cu lungimea de 2 dm, e cuprinsă între —92,5 şi —97,5" H2 C- ch3 N—h]cI~ HoC^ \ h2c HC HC C Nc' I -CH CH XCH Vh^/ CH ■2H20 O c h' xoh OC2H5 E incompatibilă cu alcajii, cu iodul, cu iodurile, cu taninul. Trebuie păstrată în vase colorate, bine închise. Are acfiune narcotică, între acfiunea morfinei şi a codeinei, cu efecte secundare mult mai slabe decît ale morfinei. Se administrează în principal ca antispasmodic, în boli ale aparatului respirator (contra tusei) şi ca sedativ, în dureri gastrice şi ovariene. 4. Diopsid. Mineral.: CaMg[Si2Oe]. Piroxen monoclinic (me-tasilicat de magneziu şi calciu) care formează elementul femic al rocilor magmatice bazice şi ultrabazice (piroxenite, peridotite, gabbrouri, etc.), uneori găsindu-se şi în diorite, în sienite, etc. Se întîlneşte, de asemenea, în formafiunile metasomatice de contact, int. înd în compoziţia skarnelor şi a corneenelor, împreună cu wollastonitul, granaţii, etc., în druze şi pe crăpături alpine. Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa prismatică, în cristale, cu habitus columnar scurt, prezentînd o secţiune aproape tetragonală prin predominarea orto- şi a clinopinacoidu-lui. Formează adeseori macle polisintetice după (100) şi (102). Se prezintă în mase compacte şi în agregate grăunţoase sau radiare. Formează o importantă serie isomorfă, împreună cu hedenbergitul (v.). E incolor, verzui sau gălbui-cenuşiu, cu policroism foarte slab {rtp— verde deschis; nm~ verde-gălbui; ng = verde închis) şi clivaj bun după (110), cu unghiul de clivaj 86°; e casant (duritatea 5-"6), are luciu sticlos şi gr. sp. 3,27*■■3,38. E optic biax cu indicii de refracţie: = 1,664, nm—1,671 şi ng — 1,694, variind cu cantitatea de hedenbergit din amestecul isomorf respectiv. Nu se descompune In acizi şi se topeşte greu la flacăra suflătorului. La arderea refractarelor dolomitice, silicea din dolomite se transformă întîi în diopsid, iar ulterior în alţi compuşi mai refractari, ca oxidul de calciu şi de magneziu. în cărămizile refractare forsteritice se constată prezenfa soluţiilor solide de forsterit cu diopsid şi monticelit (Mg0*Ca0*Si02). Diopsidul se găseşte în cristale bine dezvoltate (folosite uneori în bijuterie), în URSS, în calcarele marmoreene de pe Monte Soma (Vezuviu), etc., iar în ţara noastră, în skarnul banatitic de la Dognecea şi Ocna de Fier (Banat), 5. Dioptaz. Mineral.: Cu6 [Si6Ois] • 6 H20. Mineral din grupul silicafilor hidratafi cu radicali anionici inelari, care formează inele cu şase grupe tetraedrice [SigOis]12— Ş> cu moleculele de apă în canalele inelelor. Se găseşte în pălăria zăcămintelor de cupru, asociat cu malachit, azurit, calcit, uneori wulfenit, calamină, etc. Confine 50,5% CuO, 38,1% Si02 şi 11,4% H20, în general fără alte impurităfi (rar oxid de fier, pînă la 0,2%). Cristalizează în sistemul exagonal, clasa rombo-edrică, în cristale cu habitus columnar scurt şi ascufit, prezentînd combinafii ale prismei cu romboedrul. Are culoare verde ca smaragdul şi urma de aceeaşi culoare; are luciu sticlos şi e transparent pînă la translucid. Prezintă clivaj perfect după (1011) şi spărtură concoidală pînă la neregulată. E casant; are duritatea 5 şi gr. sp. 3,28-"3,35. Are indicii de refraefie: nm = 1,644, ^ = 1,697. în cantitate mai mare constituie un minereu de cupru exploatabil. Varietăţile curate, în cristale mari, sînt folosite ca pietre semiprefioase. Sin. Aşirit. 6. Dioptrie, dispozitiv F/z.,/Viş.: Dispozitiv pentru pune- rea la punct a aparatelor optico-mecanice, în funefiune de vederea operatorului, care poate fi normală, la ochiul emetrop (normal), ori anormală, la ochiul ametrop(de ex. ochiul miop, presbit sau hiper-metrop). Dispozitivul e compus (v. fig. /) din urma Dispozitiv dioptrie (secţiune şi vedere), toarele parfl prin- ^ ocularului - 2) montura ocularului; 3 şl 4) len- Cipale. montura f(lele ocularului; 5) inel cu dioptre; 6) scară gra-ocularului,filetată dată în diop)r|i. la exterior, în care sînt fixate lentilele ocularului; tubul ocularului, filetat la interior, cu care se asamblează montura, prin înşurubare; inelul cu dioptre solidarizat cu montura ocularului, cu o parte tronconică, pe care e trasată o scară gradată în dioptrii. Pentru punerea la punct, operatorul roteşte inelul cu dioptre, aducînd indi-cafia dioptrică (numărul de dioptrii) în dreptul unui reper longitudinal trasat pe tubul ocular. Inelul roteşte concomitent şi montura ocularului, înşurubînd-o pe tubul fix al ocularului, astfel încît imaginea finală /",da tăde ocular (v. fig. II), să se formeze la distanfa vederii optime „de repaus", adică în punc-tum remotum R al vederii, deoarece în acest caz ochiul nu e supus niciunui efort fiziologic; în caz contrar, ochiul trebuie să se acomodeze (prin r r OO F - - - oo Ce r . / r f- r I U-l *2 If. Formarea Imaginii tn ocular, a) pentru ochiul emetrop; b) pentru ochiul ame-trop, în cazul ochiului miop; I) ochi; 2) ocular; F şi F') focarele ocularului; /') imaginea intermediară; I”) imaginea finală;/?) punctunn remotum; Xj') distanta vederii optime „de repaus" pentru ochiul emetrop x^zzco; x2') distanfa vederii optime „de repaus" pentru ochiul miop; x) deplasarea ocularului pentru punerea la punct a aparatului. deformarea cristalinului), ceea ce provoacă obosirea lui. Pentru ochiul emetrop — adică perfect normal —, distanfa vederii optime „de repaus" e jnfinit de mare, adică punctum Dioptrică 440 Dioptru remofum R se găseşte la infinit. în acest caz, penfru ca imaginea finală dată de ocular, să se formeze la infinit, e necesar ca imaginea intermediară /', primită de ocular (şi proiectată de obiectivul aparatului), să se găsească în focarul-obiect al ocularului F (v. fig. II a). Dacă ochiul e ametrop, de exemplu miop, punctul R nu mai e la infinit, ci e apropiat de ochi la o distanfă mică x'\ gradul de miopie se măsoară prin inversul acestei distanţe. adică: (i) Mărimea se numeşfe proximitate şi se măsoară în dioptrii (§' = 1 dioptrie, cînd x'=1 m); pentru ochiul emetrop, §' = 0. în cazul ochiului ametrop, de exemplu miop, ocularul trebuie deplasat cu x — FV, astfel încît imaginea intermediară V (v. fig. II b) să se găsească între ocular şi focarul său F, penfru ca imaginea finală /", dată de ocular, să se formeze la distanfa x', determinată de gradul de miopie (adică de relafia 1). Deplasarea x a ocularului rezultă din ecuaţia de conjugare focală (focarele sînt originile de măsurare a absciselor), fiind dată de relafia: ... ^ ' * III. Gradaţia inelului cu di- f 2 optre. (2) X =--------i A) unghiul la centru a! gra- daţiei (uzual 255°<>4<315°). în care / e distanţa focala a ocularului. Jinînd seamă de relafiile 1, 2 şi exprimînd x şi / în mm şi §' în dioptrii, se obţine: <3) x=~-mo- ^ Filetul folosit cel mai mult în construcţia dispozitivului dioptrie e un filet metric, trapezoidal, special (cu mai multe începuturi), numit filef de ocular (v. sub Filet). Inelul cu dioptre nu se gradează niciodată pe întregul cerc; de cele mai multe ori, scara gradată în dioptrii cuprinde 5/8-■■ 7/8 din lungimea întregului cerc (v. fig. III), adică subîntinde un unghi la centru A°, ale cărui valori variază de la 225*-*315°. Sin. Dispozitiv cu dioptre. î. Dioptrică. Fiz.: Capitol ai Opticii, care se ocupă cu studiul fenomenelor de refracţie. 2. Dioptrică, anfenă Telc. V. Prismă electromagnetică. 3. Dioptrie, pl. dioptrii. Fiz.: Unitate de măsură a con- vergenţei unui dioptru, a unei lentile, a unui sistem centrat. Convergenţa C, în dioptrii, e C= 1 //, unde f e distanţa focală, exprimată în metri. , 4. Dioptru, pl. dioptri. 1. F/z.: Suprafaţa care separă două medii transparente cari au indici de refracţie diferiţi. în con- strucţia pieselor optice sînt folosiţi mai ales dioptrii plani şi dioptriisferici, mai rar dioptrii cilindrici, torici, etc. Un dioptru plan e o porţiune de plan care separă un mediu de indice de refracţie n\, de un al doilea mediu, de indice n2 (v. fig. /). Daca, de exemplu, n\ n\, şi dacă puncful-obiect Pi se găseşte în mediul de indice n\, se demonstrează că dioptrul nu e riguros stigmatic decît în următoarele cazuri: Pi se găseşte în centrul dioptrului, în care caz imaginea se formează tot în centru; Pi, respectiv imaginea sa P2, se găsesc, în raport cu centrul C al sferei din n2 care face parte dioptrul, la distanţa x\~------------------r, respectiv n\ x2 =------?! r fiind raza CV a dioptrului. Punctele situate la n2 ' ^ distanţele x± şi x2 de centrul C se numesc punctele stigmatice sau punctele aplanetice ale dioptrului. Dioptrul e aproximativ stigmatic, cînd pe suprafaţa lui cade un fascicul îngust de raze, vecine cu axa de simetrie CV. în acest caz, între distanfa ;q=CPi de la centru fa puncful-obiect şi distanfa x2 = CP2 de la centru la imagine există relafia n2 ni _ n2 — ni xi x2 r Dacă, aşa cum se obişnuieşte, poziţiile punctelor de pe axa dioptrului sînf raportate la vîrful acestuia şi dacă VPi~ p\, VP2 = p2l VC=;R= —r, relaţia devine n2 P2 3_ Pi n2~n i ____ ni cos i lui p2 depinde şi de înclinarea pe suprafaţa dioptrului a fasciculului de raze cari pleacă din Pi- Dioptrul Poziţia punctului-obiect pentru care imaginea se formează la infinit se numeşte focarul-obiect Fi al dioptrului. Din relafia precedentă rezultă VFi = fi =------------Poziţia imaginii cores- n2—n\ punzătoare unui punct-obiect la infinit se numeşte focarul-imagine F2 al dioptrului. Rezultă, de asemenea, VF2 = f2 = — ri2~-. /j se numeşte distanfa focală-obiect a dioptrului, n2— ni iar /2 , distanţa focală-imagine. Dacă punctele s'nt raportate la focare, cu FiPi=Zi şi F2P2 = Z2l rezultă ZiZ2 = /i/2, relaţie numită formula lui Newton. Cînd pe dioptru cade un fascicul îngust de raze, înclinat faţă de axa dioptrului, se obţine fenomenul de astig-matism. Cînd fasciculul incident e larg, se obţine o caustică. 5. Dioptru, pl. dioptre. 2. Opt.: Dispozitiv sau instrument cu ajutorul cărora se determină linia de vizare către un punct determinat. Dioptrul e format cin două părţi, dintre cari una e numită ocularul dioptrului şi e dispusă astfel, încît să permită*ochiului să vizeze, iar cealaltă e numită obiectivul dioptrului, şi e construită penfru a determina aliniamentul de vizare către obiectivul sau punctul determinat. Diopfru dublu 441 Dioxazinici, coîoranfi ~ 1. ~ dublu. Opf.: Dioptru al cărui ocular poafe îndeplini şi funcţiunea de obiectiv, iar obiectivul, şî funcfiunea de ocular. 2. Dioramă, pl. diorame. Arta: Reprezentare picturală în care se prezintă vederi, peizaje şi interioare de mari dimensiuni, cari, de obicei, cuprind şi personaje, şi care prezintă efecte ce derivă din pozifia spectatorului fafă de tablou, din procedeul special de pictură folosit, cum şi din distribuţia şi culoarea luminii care se proiectează pe tablou. Spectatorul, care se găseşte pe o estradă, într-o sală întunecata, priveşte tabloul fixat într-o vitrină asemănătoare cu scena unui teatru şi ale cărei fefe laterale se racordează pictural cu tabloul. Pictura e execufafă pe ambele fefe ale unei pînze cît mai transparente, pe fafă cu culori transparente, iar pe revers, cu culori opace. Aceeaşi imagine figurează pe ambele fete, astfel încît desenul şi coloritul corespund prin suprapunere, deosebirea consistînd în faptul că pe fafă subiectul e redat ca fiind iluminat în plin de soare, pe cînd pe verso e rec’at cu efecte întunecate, de amurg sau de lumină de lună. Luminînd alternativ şi în anumite condifii cele două fefe ale tabloului, se produc schimbări, cu trecerea treptată de la zi la noapte, aparifii de personaje, etc. Varietatea de aspecte, datorită transparenţei pînzei şi jocurilor de lumină, impresionează plastic, dînd iluzia realităţii. Diorama e folosită ca reprezentare anexă în marile panorame, în panoptice, etc. s. Diorif, pl. diorite. Pefr.: Rocă magmatică intruzivă, olocrisfalină, cu caracter chimic intermediar. Dioriful e constituit din feldspaţi calcosodici, din hornblendă, biotit, augit, cu sau fără cuarţ, varietăţile cari conţin pînă la 10% cuarţ (diorif cuarţifer) făcînd trecerea spre granodiorit. în funefiune de compoziţia mineralogică, se deosebesc: diorife cu biotit, diorite cu hornblendă, diorite cu augit, diorite cu biotit şi cu hornblendă, etc. Ca minerale accesorii, în diorif se întîlnesc: oxizi de fier, apatit, zircon, titanit. Prin alterarea mineralelor primare, melanocrate, se formează minerale secundare ca: clorit, epidot, actinof, uneori calcit. Structura dioritelor e granitică sau porfiroidă, şi uneori texfura e paralelă, gnaisică. Diorifele sînt formate din granule mari (mai rezistente la agenţii atmosferici şi la solicitări mecanice) sau din granule mici (microdiorite). Forma de zăcămînt a dioritelor, în general de dimensiuni mai mici, e variată: lacolite, filoane, sau apar ca faciesuri marginale ale masivelor granitice ori gabbroide. Culoarea dioritelor e cenuşie, cenuşie-verzuie şi pestrifă (negru cu alb). Greutatea volumetrică variază între 2,7 şi 3 t/m3; rezistenţa de rupere la compresiune (1800--*2400 kg/cm2), proprietăţile mecanice şi întrebuinţarea sînt analoge cu ale graniţelor. Diorifele se lustruiesc mai greu decît graniţele (din cauza conţinutului în biotit). Se găsesc frecvent în masivele hercinice din Germania, Franţa, Norvegia, etc., iar în ţara noastră, în masivul granitic de la Greci, din Dobrogea, şi în masivul Highişului (Arad). 4. Diorif orbicular. Fefr.: Sin. Corsif (v.). 5. Diospyros. Silv., Ind. lemn. V. Abanos. 6. Dioxan. Chim.: Eter ciclic rezultat din reacţia dintre două molecule de glicol. E un lichid incolor, mobil, cu miros caracteristic slab aromatic, cu p. f. 101°, H2 h2 x:-cN combate prin adăugare de agenţi reducători, ca sulfatul feros sau clorura stanoasă. Se obfine: din etilenglicol, în prezenfă de acid sulfuric; din oxid de etilenă, în prezenfă de hidroxid de sodiu; din eter (3-dicloretilic, prin încălzire cu hidroxid de sodiu. Dioxanul e întrebuinfat în industrie ca disolvant pentru: acetilceluloză, eteri de celuloză, celuloid, clorcauciuc, vată de colodiu (în amestec cu alcool), uleiuri minerale sau vegetale, ceruri şi răşini. Se mai foloseşte ca agent de extraefie pentru produse farmaceutice, la fabricarea produselor cosmetice, la preparate penfru microscoape (disolvă apa şi parafina). Derivafii dioxanului, C4H8O2SO3 şi C4H8O2 2 SO3, sînt recomandaţi ca agenfi de sulfonare pentru olefine şi alcooli primari. Sin. Paradioxan, 1,4-Dioxan, Dietilendioxid. 7. Dioxazinici, coloranţi Ind. chim.: Derivafi ai tri-fenodioxazinei, în molecula cărora apare de două ori ciclul H H p. t. 11,8°, d4 = 1,033 şi cu ţ unctul de inflama-bilitate + 5°. E miscibil cu apa şi cu majo-ritatea disolvanfilor organici. Din punctul de yP vedere chimic se comportă ca un eter satu- C—C rat. E rezistent la acizi şi la alcalii diluate şi H2 H2 la oxidanţi slabi. Cu acizi şi cu alcalii concentrate sau cu oxidanţi puternici se deschide inelul. La depozitare în vase c'e oţel anticoroziv, ca şi ceilalţi eteri, are tendinţa de a da peroxizi explozivi. Această tendinţă se H C N C O C hc/ \/ \/ \h I ii I I li i HC C C C C CH Xc^ H H H Primii coloranţi dioxazinici cari prezintă interes industrial (v. tabloul) sînt coloranţii de tipul Sirius albastru rezistent (cari sînt trifenodioxazine sulfonate) întrebuinţaţi la vopsirea şi imprimarea fibrelor celulozice, în special cînd se pune accentul pe rezistenţa mare la lumină şi, mai puţin, pe rezistenţele ia umiditate. Fabricarea lor prezintă două etape: Condensarea cloranilului cu o amină aromatică, formînd diarilaminochi-nona (mediul de condensare: apă, alcool, piridină, etc.), în prezenţa unui agent care să lege acidul, de exemplu: MgO, CHsCOONa, etc.: CI CI I I C ArHN C ci—d' xc=o cy c—o | | ~f- 2ArNHs —> | | * o=c c—ci o=»c .c Nc' NHAr I I CI CI H N C O +Q . A Ti \ -Hjo Af. ) defazajul interior. generator de curent (v. fig. ///). Aceste scheme se reprezintă de obicei cu convenţia de la generatoare pentru asocierea pozitivă, fie după convenţia de la generatoare (dipolul „generator", v. fig. I b), în care caz puterea instantanee p—ui e cedată cînd e pozitivă. Cunoscînd structura interioară a dipoj-lului, sau prin măsurări, se poate stabili o relaţie între curentul I şi tensiunea Ia borne U, numită ecuaţia dipolului, sub una dintre formele _ _ (1) U=f(î), respectiv I = g(U), relaţie a cărei cunoaştere e necesară şi suficientă pentru studiul comportării dipolului în montajul mai complex din care face parte. Ca orice circuit electric (v.), dipolul poate fi: cu parametri concentraţi sau cu parametri repartizaţi (de ex. o bobină considerată sub raportul capacităţii distribuite dintre spire); nelinear sau linear, după cum cuprinde sau nu cuprinde elemente de circuit nelineare; activ sau pasiv, după cum cuprinde sau nu cuprinde surse de tensiune electromotoare. Dipolul se numeşte elementar, dacă e constituit dintr-un simplu element de circuit (rezistor, bobină, condensator, etc.), şi compus, în cazul contrar (constituit din elemente legate în serie, paralel, mixt, etc.). Dipolul nelinear e caracterizat prin ecuafii (1) nelineare; dacă — pentru componentele de curent alternativ limitate la o anumită gamă de amplitudini şi la o anumită bandă de frecvenfe — aceste ecuafii sînt practic lineare, dipolul se numeşte linearizabil (de ex. o celulă redresoare polarizată în curent continuu). Dipolul linear şi activ e caracterizat printr-o ecuafie (1) lineară şi neomogenă, care se poate pune sub una dintre formele de mai jos: (2) Z7=2/-Z7g=2 7+Z7g, respectiv 7=Z7?-f7gl în cazul adoptării convenfiei de Ia receptoare, sau (3) U — Ug—Zl, respectiv / = /„ — UY, în cazul adoptării convenfiei de la generatoare. în aceste relafii, Z = 1/r e impedanfa interioară a dipolului (egală cu impedanfa echivalentă ZAB0 Ia bornele AB, cînd se pasivizează dipolul); Y = 1/2 e admitanfa interioară; Ug=Z Ig e tensiunea electromotoare a generatorului de tensiune echivalent (egală cu tensiunea de mers în gol UAB0 a dipolului, considerată după i>;x d'> y! î 7 V 9 ' a -UJZ e curentul gene-cu curentul de scurt- III. Schema echivalentă ca generator de curent a unui dipol linear activ (a) şi diagrama vectorială corespunzătoare (b). 7=1/Z; Tg=097= [7](j_0. sensurilor de referinfă. în acest caz, puterea aparentă complexă debitată de dipolul generator e (4) s=ur=p-bjQ=ugr ~zp, P fiind puterea activă şi Q puterea reactivă, debitate. Dipolul linear pasiv e caracterizat prinfr-o ecuafie (1) lineară şi omogenă (5) 77 = 2/; 1=YU, scrisă totdeauna cu convenfia de la receptoare, şi admite o schemă echivalentă redusă la o simplă impedanfă (v. fig. /V), numita impedanfa Iui echivalentă, de valoare Z — Ujl = 2 R + jX= 1 jY— = 1 /(G — jB). Notafiile utilizate sînf următoarele: ;==V“’1 ; 2e modulul impedanţei; cp e defazajul dipolului; R e rezistenţa lui echivalentă; Xe reactanţa lui echivalentă; Y = 1/2= = G — jB e admitanţa complexă echivalentă; G = R/(R2-bX2) e conductanţa lui echivalentă; Z? = X/(R2-\-X2) e susceptanţa lui echivalentă. Puterea aparentă complexă absorbită de dipolul receptor e (6) S=Ul*=ZI2=RI2 + jXI2==P+jQ, P—UI cos (p = RI2 = U2G e puterea activă absorbită, iar Q = UI sin op = XI2= U2B e puterea reactivă absorbită. După cum Q^O (adică cp^O), dipolul e inductiv, rezistiv sau capa-citiv. Un dipol linear pasiv a cărui impedanţă e reală (rezis-fivă) şi independentă de frecvenţă se numeşte dipol complet aperiodic. între doi dipoli lineari pasivi poate exista o relaţie de echivalenţă, de inversiune sau de complementaritate. • Dipolii echivalenţi au impedanţele proporţionale 2 = kZ.', unde constanta k, reală şi pozitivă, e independentă ds frecvenţă. în fig. V se dau scheme de dipoli echivalenţi şi condiţiile de echivalenţă. I o—S* ‘ 7-, i i y_ ! \2 _ljj IV. Schema echivalentă a unui dipol linearpasiv. Dipol 446 Dipol > zz a {î + a) c — (1 -{-a) % d — 1 -j-a ’ — —( a V A— a 7 ~\+a c-\\+a) 1 +a _ B (A—B) A+B—2 b ~ ” ~A-B—2 b~ 6 ~ unde B—V^2—4^6 ^4 = 1-|-<*4-£ 2 bB A—B+2b la—b)2 (a—£ ' (1+tf) (1+^)2 (1+*)2(1+£)2 1+* 1+^ (2 4+B) {A+B) , 2b—A+B {A+B—2 b) (A—B) , A + B—2 1 c —-------7~m—~-- a —---------- 6 ~-------------------------- / —- 4 Bb 2 B 4 Bb unde A = 1 +a+b B = ^A*—4& 2fî (*-*)* (4-6)* Zi Z2=R2 r~A ^ /? o—anjm^o V. Scheme de dipoli echivalenţi in verşi au impedanfele inverse una al' D i p o I i i pentru orice frecvenfă Z-Z' = R2, unde R2 e teia constanfă şi condifiile de echivalentă. (independentă de frecventă) reală şi pozitivă (puterea de inversiune). Doi dipoli compuşi au structuri compatibile cu relaţia de inversiune (structuri potenfial invnrse), dacă elementele omologe (notate accentuat pentru al doilea dipol) sînt conectate astfel, încît cele două scheme să fie duale (legăturii în serie să-i corespundă o legătură în paralel, etc.; v. fig. VI a, b, c). Astfel de dipoli sînt efectiv inverşi, dacă între impedanfele elementelor omologe există relafia Z, -Z‘k=R2 (6=1,2, n) VI. Structuri de dipoli potenfial (cu R2 independent de k). Dipoli complementari sînt aceia cari, montafi în serie, respectiv în paralel, constituie un dipol compus complet aperiodic. în fig. VII se dau scheme de dipoli complementari şi condifiile de complementaritate.— Pentru sinteza dipolilor lineari şi pasivi e importantă cunoaşterea caracteristicii lor de frecvenfă Z — Z (co) sau F=K(co) şi, în particular, a frecvenfelor de rezonanfă (Z—>0; Y-> co) şi de antirezonanfă (2~>oo; y-*0). Un dipol compus din n elemente pur reactive (inductivităfi şi capacităfi) are n — 1 frecvenfe de rezonanfă şi antirezonanfă alternate. Astfel de Dipoi 447 Dîpol electric dipoli se pot reduce la patru tipuri caracteristice. în fig. VIII sînt reprezentate aceste tipuri, fiecare cu două variante de VII. Scheme de dipoli complementari (relafiile de complementaritate sînt ziZspR*, respectiv L/C=R2). realizare (cu elementele în serie, cu elementele în paralel), împreună cu caracteristica de frecventă a reactanfei lor X = JY’(co) şi reprezehtarea ei grafică. (Uz>-U) >)(io'„ (uJ2/1-2 J L ) ... feJ* , -L)*) în sensul de Ia punctul cu divergentă de punct negativă la cel cu divergenjă de punct pozitivă. Se numeşfe moment al dipolului un vector avînd orientarea acestei axe şi modulul egal cu produsul finit menţionai. în cazul unui cîmp de vectori spafial, dipolul mai poate fi considerat drept limita unei mici curbe închise confinute într-un plan transversal pe axă şi în lungul căreia există rotor de linie, cînd aria suprafeţei plane mărginite de curbă tinde către zero, iar produsul dintre această arie şi modulul rotorului de linie (egal cu modulul momentului dipolului) rămîne finit. Sin. Dublet. V. Dipol electric 1, Dipol magnetic 1. Dipol electric. 1. F/z., Elf.: Sisfem de două puncte materiale încărcate electric cu sarcini egale şi de nume contrar q şi — q, situate la o distanfă foarte mică unul de altul. Sin. Dublet electric, Dipol electric elementar. Produsul p — q (r+ — r~) = qd al valorii absolute a uneia dintre sarcini prin vectorul de poziţie relativ d al punctului material cu sarcină pozitivă fafă de punctul material cu sarcină negativă (r+ şi fiind razele vectoare ale acestor puncte fafă de o origine arbitrară) (v. fig. /) se numeşte momentul dipolului. Acest moment caracterizează complet starea dipolului electric, dacă distanfa d = \d\ dintre sarcini e foarte mică fafă de distanţele la punctele în cari se studiază cîmpul electromagnetic produs de dipol, respectiv fafă de dimensiunile lineare ale domeniului în care intensitatea cîmpului electric exterior în care e situat dipolul admite o variafie practic lineară. Dipolul electric ideal e definit de cazul limită în cari distanfa d tinde către zero şi sarcina q către infinit, astfel încît momentul p să rămînă finit: I. Dipol electric. 0) lim qd = p = finii. d—>0 într-un cîmp electric exterior Ev se exercită în vid, asupra unui dipol electric ideal situat într-un punct P\ de vector de pozifie r' =— (r++r~), o forfă (2) F=(p grad') Ev (care e nulă în cîmpuri omogene şl egală cu cîmpuri exterioare irotafionale, electrostatice) grad' (pEv) în şi un moment VIII. Tipuri caracteristice de dipoli lineari pasivi şi reactivi (co^ =1/Y C / '* Dipol. 2. C/c. v., Fiz.: Singularitate a unui cîmp de vectori, care poate fi considerată drept limita configuraţiei determinate de două puncte apropiate, de divergenfe de punct egale şi de semne contrare, cînd distanfa dintre puncte tinde către zero, iar produsul dintre această distanfă şi modulul divergentei de punct rămîne finit. Dreapta care uneşte cele două puncte se numeşte axa dipolului şi se consideră orientată static fafă de origine (3) M°=pXEv+?XF, al cărui prim termen C=pXEv, independent de alegerea originii, se numşte cuplul exercitat de cîmp asupra dipolului. în regim static, cîmpul electrostatic produs de un dipol electric într-un mediu omogen de permitivitate s, în punctul P (r) EE P (x, y, z) cu raza vectoare R — r-'r' — P,P fafă de dipol (/?=|A|>d), e un cîmp laplacian de intensitate D x p3 (pR)~R = 4 j (4) ~4ne 9racl)'Jă=-9radK=rot,V care scade invers proporfional cu puterea a treia a distanfei R, derivînd din potenfialul scalar (rot £ = 0), (c\ tr * r 1 x pR x cos 9 (5) (> gr9d } R=4Tz V = 4^ P~W Dipol elecfric 446 Dipol elecfric respectiv din potenţialul vector /z\ -7 x 1 x pXR - x ^ sin( (6) ^=4^i^Xgrad)^=4^^=^^;p' >4jte' tf2 II. Cîmpul electrostatic al unul dipol electric. / x 2 cos 0 _ x sinO \ , A IEr=: —p —Ecp—°J componentele acestui cîmp în coordonate sferice (f/0,*esa de propagare a undelor electromagnetice în mediul considerat. Dacă se notează cu punct derivarea în raport cu timpul şi cu \_p~\~=p (£ ~) valoarea retardată în timp a momentului electric, expresiile potenţialelor dipolului Iui Hertz sînt (considerînd numai unda directă radiată) (8) Z = M. 4jte R V=- şi pentru E şi B se obţin expresiile: ^■■>-4=0 cari scad invers proporţional cu puterea a doua a distanţei R. în aceste relaţii, x e factorul de raţionalizare (egal cu 1 sau cu 4 jt, după cum sistemul de unităţi e raţionalizat sau neraţionalizat), 0 e unghiul făcut de orientarea axei dipolului cu raza vectoare R (v. fig. II), iar e un versor, tangent (9) (10) 3 R{lp]R) M , Rs R6 + 3 R([p]R) M,(M XR)XR cR4 'cR2+~ c2R? ] â (7. -i- riăx^+Mx^i. 4 jt 8 Yo c L c R3 c2 R2 J în fig. III sînt reprezentate liniile de cîmp ale intensităţii cîmpului electric produs de dipol în regim armonic şi în diferite momente succesive. JJi. Liniile de cîmp ale intensităfii cîmpului elecfric radiat de un dipol elementar (după Hertz). Ordinele de mărime ale diferiţilor termeni din expresiile de mai sus sînt diferite. Considerînd o variaţie armonică în timp Dipolul Iul Hertz 449 Dipol electric — — co c a momentului electric sin cjo£, cu frecvenfă (unde X e lungimea de undă corespunzătoare lui / şi c în mediul omogen respectiv) se observă că primii doi termeni din expresia lui E au ordinul de mărime al lui 1 /R3, următorii doi termeni din expresia lui E şi primul termen din expresia lui B au ordinul de mărime al lui 2jt/XR2, iar ultimii termeni din (9) şi (10) au ordinul de mărime al lui (2jt)2/X2R. Rezultă că în regiunea din spafiu pentru care X > R — numită zona apropiată sau zona de cîmp cuasistafionar a dipolului — prezintă importanfă numai primii doi termeni din expresia lui E cari coincid cu expresia (7) a cîmpului electrostatic al dipolului (retardarea valorilor lui p fiind neglijabilă în aceleaşi condifii). în regiunea din spafiu în care R^>X — numită zona depărtată sau zona de radiafie, — prezintă importanfă numai ultimii termeni din (9) şi (10) cari corespund cîmpului electromagnetic de radiaţie al dipolului invers proporţional cu' distanfa R: T * fQaxfljx/n, 4;ieL c2A3 _T 77_ _HYo f Lp] x^~] n L &R? J Din aceste expresii rezultă că acest cîmp are principalele caracteristici ale unei unde plane (11) \_E_ I H -V E ±H. Puterea electromagnetică Pr radiată de dipol se calculează cu ajutorul fluxului vectorului lui Poynting printr-o sferă de rază R în zona depărtată şi este W2 Dacă variafia în timp a momentului electric p = q d rezultă din variafia în timp a sarcinii, curentul corespunzător avînd o variafie sinusoidală în timp şi o valoare efectivă I, rezistenfă de radiafie Rr, dedusă din egalitatea Pr =Rtl2, e %=4~ ^ 3 EC ultimul termen exprimînd această rezistenfă în ohmi. ~ul lui Hertz. V. sub Dipol electric 1. 2. Dipol electric. 2. Te/c.: Antenă de emisiune sau de recepţie, constituită din două corpuri conductoare dispuse şi alimentate în mod simetric fafă de un plan de simetrie — şi al cărui cîmp electromagnetic de radiafie are, la distanfă mare, principalele caracteristici ale cîmpului radiat de un dipol electric elementar (v. sub Dipol electric 1). —în sens restrîns, prin dipol electric se înfelege o antenă filiformă (subfire), alimentată simetric la centrul ei; în acest caz, dipolul electric are o caracteristică de directivitate omnidirecfională în planul său ecuatorial (perpendicular pe axă) şi tensiune cimomotoare nulă în direcfia axei. Dipolul -electric elementar (v. şî sub Antenă) e o antenă idealizată, care consistă dintr-un conductor scurt, cu lungimea l, rectiliniu şi infinit de subfire, alimentat în centru, parcurs de un curent uniform /. Tensiunea cimo- motoare (în volfi) în planul ecuatorial e = (cu I în amperi); caracteristica de directivitate într-un plan care frece prin axă e formată din două cercuri tangente exterioare şi tangente axei (caracteristică în 8); cîştigul fafă de radiatorul isotrop, în plan ecuatorial, e G = 1,5; aria efectivă A—r-- X2; înălfimea efectivă hef=l; rezistenfă de radiafie (în 8 jt l2 ohmi) ^ =80 jţ2^ . Sin. Radiator electric elementar. — Dipolii electrici reali pot fi clasificaţi, după forma conductoarelor, în următoarele tipuri: antena biconică (v. sub Bi-conică, 'antenă ~), dipolul subfire cu conductoare cilindrice, dipolul-scurtat, dipolul gros (v. fig. /). pEEZEB- fr~- -ii I. Diferite tipuri de dipoli electrici, a) dipol cilindric gros; b) dipol gros de gamă pentru unde metrice; c) antenă biconică; d) dipol simplu cu conductoare filiforme. Dipolul subfire cu conductoare cilindrice e reprezentat în fig. II a. Tensiunea cimomotoare în plan ecuatorial e C0~60 /0 tg unde Iq e curentul la intrarea în dipol şi unde s-au neglijat pierderile în dipol, iar curentul de-a lungul dipolului a fost presupus repartizat sinusoidal. Cu aceleaşi aproximafii, caracteristica de radiafie înfr-un plan axial (v. fig. II b) e £>a- • (A smT(1. •sin y" (1 +cos 0) X rezistenfă de radiafie, raportată la ventrul curentului, e tf2^30[2(C + Ln2 (3/-Ci 2 p/) + sin 2 (3l(Si 4 (3Z-2 Si 2 (31) + *4"cos 2 (3I(C+Ln (31 + Ci4 [3/-2Ci 2 |3/)], undeC = 0,577 (constanta lui Euler) şi ^~2k/X, l e lungimea unui singur braf, iar Ci şi Si sînt cosinusul şi sinusul integral. De fapt, în conductoarele cilindrice ale dipolului, repartifia se depărtează de sinusoidă pe măsură ce diametrul conductorului d creşte comparativ cu lungimea lui. Pentru l/X < 0,42, formulele aproximative pot fi folosite. Fig. II c şi d dau im-pedanfele de intrare în dipolul cu conductoare cilindrice (termenul rezistiv şi cel reactiv) pentru diverse valori ale raportului d/l. Dacă l = X/4, dipolul se numeşte în jumătate de lungime de undă. Cîştigul lui e G=1,64, rezistenfă de radiaţie R%=73 Q, iar rezistenfă de intrare are aproximativ aceeaşi valoare. De fapt, rezonanfa (anularea componentei reactive în impedanfa de intrare) se produce la liA)t e un cîmp laplacian de inducfie Dipol închis. a) dipol închis şi distribuţia curenţilor de-a lungul lui; b) rezistenta de intrare în dipolul închis funcţiune de a, dj şi d2; c) dipol închis cu trei conductoare. Celelalte caracteristici ale dipolului închis sînt identice cu ale unui dipol simplu în jumătate de lungime de undă. Sin. Dipol îndoit, Antenă-buclă. Dipol magnefic. 1. Fiz., £//..* Spiră mică perfect conductoare, cu contur circular, parcursă de un curent electric de conducfie de intensitate dată. Sin. Buclă de curent; la limită, Dipol magnefic elementar. Se numeşte moment al buclei de curent sau moment amperian al dipolului magnetic produsul m= YqÎA dintre constanta universală Yq (egală cu unitatea în toate sistemele de unităfi, cu excepfia sistemului lui Gauss în care Yo=î/cOt co fiind vitesa luminii în vid), intensitatea i a curentului din spira de arie A şi vectorul arie (v.) A —A um — ~ §prX dr al conturului T al spirei (cu sensul definit de versorul um perpendicular pe planul spirei şi asociat după regula burghiului drept sensului de referinfă al curentului i, v. fig.). Acest produs caracterizează complet starea dipolului magnetic, dacă dimensiunile lui lineare (de ordinul "sjA) sînf foarte mici fafă de distanfele la punctele în cari se studiază cîmpul electromagnetic produs de dipol, respectiv fafă de dimensiunile lineare ale domeniului în care intensitatea cîmpului magnetic exterior în care e situat dipolul admite o variafie practic lineară. în trecut s-a folosit pentru caracterizarea buclej_de curent mărimea m' = ji0w = ^oYo^i numită moment coulombian al dipolului magnetic (pio fiind permeabilitatea vidului). Bucla de curent ideală (dipolul magnetic fdeal) are aria v4 = |yl| infinit mică şi curentul i infinit mare, astfel încît momentul m să rămînă finit (<1) lim YoiA~m~{\Y\\\> A-+ 0 (4) =^(OTgrad.)A3=:roM=. ■ft grad Vn care scade invers proporfional cu cubul distanfei R, derivînd din potenfialul vector (div B=0): (5) — 1 KiimXR - nil sin9 4iî wX9rad respectiv din potenfialul scalar (definit uzual sitatea H=B/[i= — grad Vm a cîmpului): pentru inten- n — ,, 1 % m R Vn — T-m grad —=--------------------------;r - m 4jt * R 4 jt R3 % cos I - m- !=4^r 4 jt 1 (6) ’m 4 R 4n R3 4jt R2 cari scad invers proporfional cu pătratul distanfei R. în aceste relafii: săgeata J, pusă deasupra, indică mărimea care se derivează; accentul indică derivarea în raport cu coordonatele xy\ z' ale punctului P1 în care se găseşte bucla; Qr e unghiul solid sub care se vede din P bucla de curent (pentru celelalte notafii din relafiile de mai sus sau din cele cari urmează, v. Dipol electric 1). Spectrul cîmpului magnetic al dipolului magnetic coincide cu spectrul cîmpului electric al dipolului electric. în regim stafionar, orice circuit cu dimensiuni finite poate fi considerat echivalent cu un ansamblu de bucle de curent contigue ocupînd o suprafafă oarecare, sprijinită pe conturul circuitului. în regim variabil, dipolul magnetic produce un cîmp electromagnetic variabil în timp, căruia îi corespunde şi o radiafie de energie electromagnetică. Analogia, constatată şî în regim stafionar, între cîmpul electric al dipolului electric şi cîmpul magnetic al buclei de curent, permite determinarea expresiei cîmpului electromagnetic al buclei de curent, dacă se fac în expresiile (9) şi (10) (sub Dipol electric 1) substitufiile (7) e->e; p-cari au următoarele proprietă}i: ►Vn e m 29* Dipol magnefic 452 Dipterocarpus rot H=V- ; &vB=0; — transformă în ele însele ecuafiile lui Maxwell peniru medii lineare omogene, izolante şi neîncărcafe: q)D rui Zv— —- * roi n — —— (8) dt' dt divD = 0; H] D=eH şi conduc, deci, de la orice cîmp electromagnetic (de ex. al dipolului elecfric) la un nou cîmp electromagnetic dual cu primul, în acelaşi mediu; — lasă invariante expresiile densităfii de energie co = D-\-BH)/2 n şi densităfii fluxului de energie S:=(ExH)/%y0 şi expresia vitesei de propagare a undelor c=1/Vyo8M>î — transformă în condifii geometrice-mecanice neschimbate expresiile acfiunilor ponderomotoare (2) şi (3) exercitate asupra dipolului electric în expresiile acfiunilor ponderomotoare (2) şi (3) exercitate asupra buclei de curent — şi expresia (4) a cîmpului electric stafionar produs de dipolul elecfric (cînd B = 0) în expresia (4) a cîmpului magnefic stafionar produs de bucla de curent (cînd £ = 0); — transformă expresiile (9) şi (10) ale cîmpului electromagnetic produs de un dipol electric de moment variabil în timp în următoarele expresii ~3R([m]R) [m] , R3 + (9) B(r, t) = 4 jt R5 + (10) £(r“0 *Ji 4 jt Yo c L 3 R{[m] R) cR4 r m [rn] (MX^)X^l cR2+ c2R* J 1 ~n\ XR cR3 1 c2R2 J ' cari, satisfăcînd ecuafiile lui Maxwell şi finzînd în zona apropiată (R < X) către cîmpul buclei de curent în regim stafionar, sînt expresiile căutate ale cîmpului electromagnetic al acestei bucle de curent (al dipolului magnetic) în regim variabil. Analiza ordinului de mărime al diferiţilor termeni se face în acelaşi mod ca pentru dipolul electric (v.), ultimii termeni din expresiile de mai sus corespunzînd cîmpului electromagnetic de radiafie al buclei de curent (unda directă, emisă). Rezistenfa de radiafie rezultă egalînd expresia puterii instantanee radiate xnYu A2 [ij2 6 jtc3 cu expresia R%I2 (în cazul în care i = I^J2 sin k pi [m]2 6 jt c3 coi): 8 jt3 ultimul termen exprimînd această rezistenfă în ohmi. în această relafie, X şi c sînt lungimea de undă şi vitesa de propagare a undelor în mediul omogen respectiv. Comparînd expresiile rezistanfei de radiafie a dipolului electric şi dipolului magnetic se constată că, la dimensiuni geometrice de acelaşi X2 ordin d2), ultima e de -n ori mai mică. Dacă şi curenfii de alimentare sînt de acelaşi ordin şi dimensiunile dipolilor sînt mici fafă de lungimea de undă, puterea radiată de dipolul magnetic e a (X/d)2-a parte din puterea radiată de dipolul electric. nja9nefic- 2. Fiz., Elf.: Model fictiv — neidentificat în natură — al unui mic corp magnetizat, de moment magnetic coulombian m', constituit, prin analogie cu dipolul electric (v.), din două puncte materiale „încărcate" cu sarcini magnetice (ipotetice) egale şi de nume contrare (qm şi — q^, situate la o distanfă foarte mică unul de altul, astfel încît m'~qmd — )Xtfn(rn fiind momentul magnetic amperian al micului corp). Atribuind sarcinilor magnetice ipotetice proprietăfi analoge cu ale sarcinilor electrice de a condifiona forfe în cîmpul magnetic şi de a produce un astfel de cîmp, după relafiile: — P7 .77 % ~ r=9mHt H=^vUR (compatibile cu acfiunile ponderomotoare şi cîmpul magnetic propriu al unui mic corp magnetizat), se obfin pentru acest dipol magnetic proprietăfi similare cu ale dipolului electric (v. Dipol electric 1), şi ale căror expresii se obfin din expresiile omologe de la dipolul electric prin substitufiiIe q~>qm\ b—E->H] D->B‘, p->m' ; (în relafiile de mai sus s-a notat cu F forfa care £-ar exercita în cîmpul magnetic exterior de intensitate He asupra unui punct material de sarcină qm Ia distanfa R=|/î| de el, iar ur = R/R e versorul dirijat de la punctul material la punctul în care se calculează cîmpul magnetostafic H produs de dipol). 2. Dipol magnefic. 3. Telc.: Antenă de emisiune sau de recepfie al cărei element radiant e o bobină cu dimensiuni mici fafă de lungimea de undă, parcursă de curent electric variabil în 1imp — şi al cărei cîmp electromagneiic de radiafie are, la distanfă mare, principalele caracteristici ale cîmpului radiat de un dipol magnefic elementar. Forma liniilor de cîmp electric şi magnetic e aceeaşi ca a liniilor cîmpului radiat de un dipol electric, rolul cîmpului electric şi al celui magnetic fiind (pînă la sens) intervertite (v. sub Dipol magnefic 1). Această antenă e numită de obicei cadru electromagnetic (v.), dacă nu are miez feromagnetic, şi antenă magnetică sau anfenă cu ferită, dacă consistă dintr-un mic baston de ferită înconjurat de o înfăşurare de radiofrecvenfă. în acest caz, radiafia dipolului provine în principal din polarizafia variabilă a miezului feromagnetic (al cărui moment magnetic trebuie adunat la momentul magnefic al spirelor pentru a obfine momentul magnefic total). V. şî Antenă. s. Dipolmomenf, pl. dipolmomente: Sin. Moment electric dipolar (v. Moment electric). (Termen impropriu.) 4. Dîporf, pl. diporfi, Telc.: Sistem de transmisiune a semnalelor de telecomunicaţii, care prezintă, din punctul de vedere al acestei transmisiuni, numai două „porfi": o inlrare şi o ieşire. Circuitele cuadripolare (v. Cuadripol), liniile de frans-misiune (v.), ghidurile de undă (v.), traductoarele (v.), sînt — în utilizările obişnuite — diporfi. 5. Diprionide. Paleonf.: Graptoliţi ale căror hidroteci sînt dezvoltate pe ambele părfi ale axului (biseriafi). V. şi sub Graptolifi. e. Diproxid. Ind. chim.: Diisopropilxantogenat, substanfă folosită ca regulator de polimerizare la fabricarea cauciucurilor. 7. Dipter. Arh.: Sin. Dipteric. V. sub Templu. 8. Dipteră, pl. diptere. Zoo/.; Insectă cu două aripi şi cu aparatul bucal adaptat pentru supt sau pentru înfepat şi supt (de ex. musca, fînfarul, etc.). 9. Dipterocarpus. Bot.: Gen de arbori originari din Asia tropicală (India, Maiaezia), din familia Dipterocarpaceae; cuprinde circa cincizeci de specii, înalte de 20---40 m, cu flori mari şi fructe cu pericarpul lemnos, cari confin una sau două seminfe. Lemnul acestor arbori e întrebuinfat în construcfii El secretă o serie de răşini de consistenfă fluidă pînă la vîscoasă. Astfel, Dipterocarpus grandiflorus Blanco produce uleiul Apitong sau Calao (cu 25—40% ulei eteric); D. vernici- Dipterus 453 Dirac, funcfiunea „delta" a lui ^ florus Blanco dă uleiul de Panao sau malapaho; D. turbi-natus Gaerth., D. alatus Roxb., D. laevis Ham., D. incanus Roxb. şi altele, dau aşa-numitul ulei de lemn (wood oii), uleiul de Kamjin, balsamul de gurjun (Balsamum gurjunae), similar balsamului de Kopaiva. Balsamul de gurjun e unul dintre puf inii disolvanfi ai cauciucului. Balsamul proaspăt e un lichid verzui, fluorescent, care se întăreşte repede la aer, dînd o răşină. 1. Dipterus. Paleonf.: Peşte cu caractere primitive, din grupul Dipnoilor (v.). Corpul, acoperit cu solzi strălucitori cosmoizi, se termina cu înotătoarea caudală de tip eterocerc, separată de înotătoarea anală. Avea înotătoarele perechi bi-seriate (v. fig. a sub Dipnoi). Craniul era acoperit de oase de natură dermică. Dinfii, în formă de plăci, aveau creste în evantai. E primul reprezentant al grupului, care a trăit în Devo-nianul mediu şi în Devonianul superior. 2. Dipteryx Willd. Bof.: Arbore din familia Legumino-sae, care creşte în Venezuela, în Guineea şi în Brazilia. Seminfele, numite fasole Tonka, confin circa 3% cumarină. Ele cresc în interiorul unui fruct de mărimea unui ou, din care se scot şi se usucă la soare. Seminfele uscate se macerează prin imersiune în rom, apoi se usucă în aer, cînd se acoperă cu cristale mici de cumarină. Fasolea Tonka, avînd miros plăcut de cumarină, se utilizează uneori la aromatizarea tutunului, dar e înlocuită de cele mai multe ori cu cumarină sintetică. 3. Diptic, pl. dipticuri. Poligr.: Legătură de lux pentru o diplomă sau pentru un mesaj festiv, formată din două scoarfe, asemănătoare cu scoarfele unei cărfi, în interiorul cărora se fixează documentul care e predat destinatarului. Dipticul poate fi îmbrăcat în orice material întrebuinfat la legatul cărfilor; în majoritatea cazurilor se leagă în piele, mătase, catifea, etc. 4. Dirac, ecuaţia lui F/z.: Ecuafie care descrie starea unuTelectron punctual sub acfiunea unui cîmp electromagnetic exterior, de potenfial vector A (A\, A2, A%) şi potenfial scalar V. Ecuaţia are forma ( Yi Jti -f- y2n2 + Y3% + 74*4+jm0c0)^=0, în care j—^ — 1 ; rriQ e masa de repaus a electronului; cq e vitesa luminii în vid; jti= — -—; -f-Yotfo4»* ^2= —J~. + 2. K ] Q)X\ 2 71 ] c)X2 + Y0<70^2.’ ^3 = ~ ^+ Yotfo^î Jt4 = — -f Yo i 2jt;c)*3 2kjqx4 x\~x, x2 = y, X3=z, X4=jcQt; — qQ e sarcina electronului; Yo e constanta lui Gauss (egală cu 1/co în sistemul de unităfi Gauss şi egală cu unitatea în alte sisteme); Yi=ia4ai»* Y2=i«4«2i' V3=ja4a3; Y4 =«4» «1» 012, a3, a4 sînt matricele pătratice complexe cu patru rînduri şi coloane ale lui Dirac: ai = 013 = 0 0 0 t 0 0 10 0 10 0 10 0 0 0 0 1 0 0 0 0 -1 1 0 0 0 0-10 0 a2 = cc4= 0 0 0 +;■ 0 0 -j 0 0 +j 0 0 -j 0 0 0 1 0 0 0 0 1 0 0 0 0 -1 0 0 0 0 -1 r «/ a Ecuafia lui Dirac e invariantă relativist (la schimbarea sistemului inerfial de referinfă) şi invariantă la etalonare (la schimbarea cu un gradient a potenfialului vector). 5. Dirac, funcfiunea „delta" a lui Maf., Fiz.: Funcfiunea improprie 8 (x' — x), a cărei integrală extinsă asupra unui interval [a, b] e sau egală cu unitatea sau nulă, după cum intervalul cuprinde sau nu cuprinde punciul singular x' = x \1 pentru ab. Practic, funcfiunea 8 (x' — x) se consideră nulă în toate punctele axei x', afară de punctul singular x' = x, unde e infinită. Funcfiunea improprie b(x' — x) frebuie interpretată ca o funcfională lineară care asociază fiecărei funcfiuni cp(tf') de variabilă reală x' valoarea ei în punctul x prin integrala (0, pentru x>b sau xb(x' — x) dacă k~>ko. &t( x-x. S2 ( x v, h) SS(X -x. H) Aceste matrice sînt matrice hermitice, au pătratul egal cu unitatea (af= 1) şi anticomută între ele (a{ a;-f a? a~0). Se obfin astfel patru funcfiuni de undă complexe i[>i, ip2, ^4, a căror formă depinde de alegerea axelor şi cari servesc la calculul probabilităţilor ca electronul să se găsească într-o anumită pozifie în spafiu. Funcţiuni auxiliare, din cari funcţiunea 8 poate fi obţinută prin trecere la limită (k—>k0). a)functiuneatip „rezonanfă"; b)func-tiunea „impulsie"; c) funcfiunea „pachet de unde". Trecerea la limită k-+k$ trebuie făcută totdeauna după efectuarea operafiilor cu funcfiunea auxiliară, din care se pot construi nenumărate forme. Exemple: Funcfiunea de fip „rezonanfă" (v. fig. a) (cu k0~Q) 81 (*'-*' Funcfiunea „impulsie" (v. fig. b) (cu ^o==00) k k 0 pentru x'>x+- sau VCx — - b2(x' — x, k)~ k -jr pentru x-~ 12 n jo (jacj p e exferior lui D unde P (r) e punctul de vector de pozifie r, D e domeniul de integrare, iar qp e o funefiune de punct. Exemple (în cari pe rînd »=1f n = 2, n — 3): 5 (r'-r)= -^divifdivi 9radl K = Aj jjfJ 8 ~Tk div^2= _2~ît div* grad^ (ln*)=* [t£| 6 {P~r)= -4^div^|= -4^ d!vsgradâ Aâ [“4^] (A^ e operatorul laplacian în raport cu 1. Diraf, procedeul Poligr.: Procedeu de reproducere fotomecanică prin directografie (v.), care consistă în combinarea operafiei de fotoreproducere cu operafia de copiere. Se întrebuinfează plăci de magneziu (sau de cupru) presensibilizate, cari se introduc în aparatul fotografic, astfel încît expunerea să se facă direct pe materialul din care se prepară clişeul; developarea se face concomitent cu corodarea. Durata totală a preparării unui clişeu e de aproximativ 20 de minute, pentru formele de tipar cu dimensiuni mari, fiind mai scurtă chiar decît durata gravării electronice, 2. Directă, mefoda de calcul Fiz., Rez. maf.: Metodă de rezolvare aproximativă a problemelor din Fizica matematică cari pot fi reprezentate prin ecuafii diferenfiale sau integrale, prin reducerea acestora la un sistem de ecuafii algebrice. s. Directă, undă Telc.: Undă care se propagă înfre antena de emisiune şi cea de recepfie fără reflexiuni la sol sau în ionosferă. (Termen impropriu.) — Unda numită directă, în opozifie cu cea ionosferică, e influenfată de pămînt prin curenfii din sol şi prin difracfie în jurul curburii Pămîntului şi se numeşte undă de sol; unda numită directă, în opoziţie cu cea reflectată de sol (în unde metrice şi submetrice), e o undă froposferică complexă, putînd avea şî componente reflectate pe neomogeneităfile troposferei (v. şi sub Propagarea undelor radioelectrice). 4. Directivă, anfenă Te/c. V. sub Antenă. 5. Directivă, emisiune Telc.: Sin. Emisiune dirijată (v. sub Emisiunea undelor radioelectrice). 6. Directivă, recepţie Telc.: Sin. Recepfie dirijată (v. sub Recepfia undelor radioelectrice). 7. Direcfivifafe. Fiz., Telc.: Proprietatea surselor, respectiv a receptoarelor de radiafii optice, sonore, radioelectrice, corpusculare, etc., de a emite radiafia preferenfial în anumite orientări respectiv de a colecta radiafia preferenfial din anumite orientări. Directivitatea se caracterizează prin următoarele elemente: Coeficientul de direcfivifafe referitor la o direefie dată £>v al sursei — respectiv al receptorului — proporfional cu intensitatea de radiafie a sursei /v = dP/dQv pe direcfia considerată—, respectiv proporfional cu puterea transmisă de receptor, cînd direcfia dată e direcfia de incidenfă a unei unde plane de intensitate cunoscută (dP fiind puterea elementară radiată în unghiul solid elementar dQv, avînd ca ax direcfia v). Coeficientul de direcfivifafe (sau factorul de directivitate) D al sursei — respectiv al receptorului —, egal cu valoarea maximă a coeficientului referitor Ia o direefie dată, corespunzătoare directei principale de radiafie. Reprezentarea grafică a variafiei coeficientului de directivitate cu orientarea — de obicei în coordonate polare — e o suprafafă (în spafiu) sau o curbă (într-un plan vertical, orizontal, etc.) numită caracteristică de directivitate (v.) sau diagramă de directivitate (în particular, diagramă polară, sau polară). Definifia completă a coeficienfilor (factorilor) de directivitate depinde de sursa sau de receptorul considerat: anfenă (v.), difuzor (v.), microfon (v.), etc. 8. caracteristică de V. Caracteristică de directivitate. 9. coeficient de V. sub Directivitate. 10. diagramă de ~: Sin. Caracteristică de directivi-tate (v.). 11. Direcfivifafe reglabilă. Te/c.: Proprietatea unei antene directive de a i se putea modifica direcfia radiafiei principale. Directivitatea reglabilă se poate realiza rotind antena în întregime, modificînd pozifia relativă a unor părfi ale antenei sau modificînd repartifia curenfilor în diferitele ei părfi; în ultimele două cazuri se schimbă caracteristica de directivitate a antenei. Deplasarea antenei se foloseşte în cazul antenelor cu dimensiuni nu prea mari, de exemplu cadrul folosit în radio-goniometrie, antenele parabolice ale instalafiilor mobile de radiorelee ( de ex. pentru carul de reportaj de televiziune), cari se rotesc în jurul suportului vertical sub comanda unui selsin. La unele instalafii de radiolocafie se folosesc, de asemenea, antene mobile. Deplasarea relafivă a unor părfi ale antenei se foloseşte în radiolocafie. Pentru ca direcfia radiafiei principale să descrie un cerc complet se poate roti reflectorul în jurul unui radiator omnidirecfional. Pentru variafii mici ale unghiului dinfre direcfia radiafiei principale şi o direefie fixă se folosesc antene /. Antenă parabolică cu directivitate reglabilă, a) schemă; b) caracteristica de directivitate; 1) caracteristica de directivitate; 2) direcfia unei unde incidente; 3) traseul radiatorului R. parabolice cu defocalizare (v. sub Defocalizarea radiatorului unei antene parabolice). Directivitatea poate fi reglată şî prin deplasarea radiatorului în raport cu reflectorul (v. fig. /); Direcfoare 455 Director la antena din fig. /,rotind sursa #cu turafiax>în jurul axei antenei, o undă venită din direcfia d, diferită de a axei, va fi recepfionată cu o modulafie de amplitudine cu frecvenfă modulatoare v, modulafie care scade în adîncime, cînd direcfia d se apropie de axă; sistemul permite măsurări de unghiuri, prin mefoda de zero, cu precizia de 2\ Modificarea repartiţiei de curenţi se obfine [modificînd alimentarea antenei şi se aplică în cazul antenelor cu dimensiuni mari, în unde hectometrice şi decametrice. Inversarea direcfiei radiafiei principale se obfine la antenele cu element activ şi reflector, inversînd rolurile acestora, iar la antena rombică, conectînd linia de alimentare în locul rezistenfei de închidere, şi reciproc. La refelele de antene se pot obfine rotiri pînă la circa ±15° ale direcfiei de radiafie principală, prin defazarea alimentărilor elementelor refelei. în fig. II e reprezentată o refea de dipoli orizontali 1/4. De la casa feeder pornesc trei feeder-e pînă la trei puncte ale liniei de distribujie; dacă se conectează feeder-ul mijlociu, cele două jumătăfi ale refelei primesc curenfi în fază; dacă se conectează feeder-ul din stînga, jumătatea dreaptă a antenei e alimentată cu întîrzierea de fază dată de lungimea liniei de distribufie; direcfia radiafiei principale se abate spre dreapta. Se produc, astfel, o mică scădere a cîşti-gului şi mărirea lobului lateral din stînga(v. sub Coma, efect ^). Refeaua circulara de anfene, în unde hecfo-metrice, permite dirijarea radiafiei spre orice azimut, se aplică un la doilea strat, pentru fotoreproducere. Reproducerea fotografică poate fi făcută direct, penfru clişee lineare;' prin sită, penfru clişee în autotipie, sau prin proiecfie, penfru obfinerea unei măriri mai importante a imaginii. După prima expunere, placa e tratată ca orice negativ fotografic, adică se developează, se fixează, eventual se întăreşte sau se slăbeşte şi, la nevoie, se retuşează. După uscare se trece la a doua expunere — care reprezintă copierea propriu-zisă — şi, apoi, la corodare. Directografia se foloseşte în special pentru prepararea de clişee cu dimensiuni foarte mari, cum sînt, de exemplu, afişele şi reclamele cinematografice. «. Director, pl. direcfoare. Te/c.; Element pasiv care măreşte directivitatea unui sistem de antene şi care,-în raport cu elementul activ al sistemului, e aşezat în sensul -2 U II. Reţea de anfenă cu direcfivifafe reglabilă. 1) feeder pentru direcfivifafe spre dreapta; 2) feeder pentru directivitate normală; 3) feeder pentru directivitate spre stînga; 4) casa feeder; 5) linie de distribuţie; 6) dipol Xj2. prin varierea fazei curenfilor de alimentare a elementelor (v. sub Refea de antene). Se utilizează şi sisteme de antene rombice, cari prin alimentare cu curenfi de faze adecvate permit modificarea direcfiei principale de radiafie (ex. antena MUS A). î. Directoare, pl. directoare. 1. Geom.; Polara unuia dintre focarele unei conice.— Raportul dintre distanfa unui punct al conicei Ia focar şi distanfa sa la directoare e independent de pozifia punctului pe conică, iar valoarea constantă a acestui raport se numeşte excentricitate (e). Conica e de genul elipsa, iperbolă sau parabolă, după cum excentricitatea e subunitară, supraunitară sau echiunitară. 2. Directoare. 2. Geom.; Polara reciprocă a unei tangente la o conică focală a unei cuadrice. 3. Directoare. 3. Geom.; Curbă prin punctele căreia trec generatoarele unei suprafefe. în cazul general, suprafefele riglate sînt determinate de trei directoare. în cazul particular al conului sau al cilindrului, generafoarea rectilinie fiind supusă unor condifii suplementare, pentru a defini suprafafa e nevoie de o singură direcfoare. 4. Directoarea nivelei. Topog.; Planul tangent la partea superioară a fiolei bulei de aer a unei nivele torice (de orizon-talizare); trebuie să fie nu numai orizontal, ci şi perpendicular pe axa verticală a nivelei. Serveşte la rectificarea acesteia. s Direcfografie. Poligr.: Procedeu de reproducere foto-mecanică, cons^tînd în utilizarea aceleiaşi plăci, atît ca placă fotografică, cît şi ca placă penfru pregătirea definitivă a formei de tipar. în acest scop se aplică pe placă un prim strat sensibil, pentru copiere şi corodare, iar peste acesta d b ?■ I. Antenă constituită dintr-un dipol activ şi un director, a) director cu linie de acord; b) director fără linie de acord; c) exemplu de diagramă de directivitate; 1) dipol activ; 2) director; 3) linie de acord; 4) linie de alimentare. radiafiei maxime. EI e format, de obicei, dintr-un dipol paralel cu dipolul activ, putînd avea conectată la centrul său o impe-danfă variabilă, realizată dintr-o linie bifilară de acord, intensitatea curentului care circulă în director e dată de relafia 7 ^ U— la^ ' d în care Ia şi Id sînt curenfii în dipolul activ şi director, 2d e impedanfa directorului în centrul său, iar 2m e impedanfa mutuală a celor două elemente; 2d poafe fi variat, variind impedanfa de acord, iar 2m, variind distanfa a dintre cele două elemente (v. fig. /). Curentul din director produce un cîmp electromagnetic, care se compune cu cel ardipolului activ; dacă defazajul Iui \i fafă de Tae 9=^ cîmpurile celor două elemente se adună aritmetic pe direcfia spre director; cîştigul e maxim cînd 2m/2d e maxim. Impe- 80 70 60 50 HC 30 20 10 0 10 20 30 W ohmi ! \ \ \ \ \ \ \ \ / \ \ v / \ \ / / \ / / V \ 01 0,2 0,3 0,9 0,5 0,6 0,7 i II. Valoarea impedanîei mutuale Zm= = Rm-}-/Xm în funefiune de a/X. danfa de intrare în dipolul activ e modificată de prezenfa directorului, în loc de Za de- - . -venind 2a — z=~ ■ Variafia lui 2m în funefiune de a/X, în cazul ^d cînd ambele elemente au lungimea X/2, şi în absenfa impe-danfei de acord, e dată, prin componentele sale, în fig. II. Direcfi, coloranfi ~ 456 Direcfie de referinfă în practică, directorul e construit pujin mai scurt decît dipolul activ şi e scurt-circuitat la mijloc, unde poate fi susţinut şi de un suport neizolator. Cîştigul maxim realizabil, în funcţiune de a/X, e dat în fig. III (v. şi sub Reflector), atingînd 5,5 dB, cînd a = 0,1 A,; rezistenţa de intrare a dipolului activ ohmi z V / fi / / 01 0,2 0,3 0,V - a 01 02 03 O.H UI. Proprietăţile antenei cu director sau cu reflector fara linie de ecord. a) cîştigul maxim; b) impedanfa de intrare; f) anfenă cu director; 2) antenă cu reflector. scade însă, în acest caz, la 14 Q, iar randamentul se înrăutăţeşte. Se construiesc curent şi anfene cu mai multe directoare (v. sub Yagi, antenă ~). Antena cu director se foloseşte şî Ia recepţie. 1. Direcfi, coloranfi Ind. chim.: Coloranţi cari vopsesc fibrele de celuloză din baie neutră sau slab alcalină, fără adaus de mordant, printr-un proces de adsorpţie. Prin aceasta, coloranţii direcţi se deosebesc atît de coloranţii bazici (v.), cari vopsesc bumbacul numai cu adaus de mordant, cît şi de coloranţii de tipul Procion, cari vopsesc bumbacul printr-un proces chimic. Proprietatea de a vopsi bumbacul direct se numeşte subsfantivitafe. Substantivitatea variază de la un colorant la altul, după temperatură, după adausul de săruri (clorură sau sulfat de sodiu), efc. Din punctul de vedere al structurii, coloranţii direcţi fac parte din clasa coloranfilor azoici (v.)f cu excepţia cîtorva coloranţi dioxazinici (v.), antra-chinonici (v.), ffalocianinici (v.) şi sfilbenici (v.). în general, dintre coloranţii azoici, substanfivi sînt numai cei cari au un şir de cel puţin 8—9 legături conjugate, constituiţi, în special, din nuclee benzenice legate în poziţiile 1,4 şi din nuclee naftalenice legate în poziţiile 1,4, 1,5 şi 2,6. Legătura dintre aceste nuclee e făcută, de regulă, prin grupări azo (—N=N—). Existenţa, în acest şir de legături conjugate, a grupărilor —CH = CH—, —CO—NH, —NH—, —NH—CO—NH—, nu reduce substantivitatea. Introducerea grupărilor —CH2—, —CH2—CH2—, —CO—f —S—, —SO—, —S02—, —S020— scade sau anulează complet substantivi-tatea coloranţilor. Grupările sulfonice şi carbonilice contribuie, de asemenea, la scăderea substantivităţii coloranfilor. Coloranţi direcţi sînt următorii: Coloranţii monoazoici, coloranţii disazoici primari, coloranţii disazoici secundari, coloranţii poliazoici. Coloranţii monoazoici au ca diazoderivat acidul dehidro-tiotoluidin-sulfonic sau primulina (v.). La coloranţii disazoici primari de tipul B«-A->C, A e o diamină tetraazotabilă. Diaminele cari dau coloranfi direcţi fac parte din următoarele categorii: benzidina şi derivaţii ei o-disub-stituiţi, în special o-dianisidina, o-toluidina, o-diclorbenzidina (din această clasă fac parte cei mai vechi şi mai numeroşi coloranţi direcţi); 1,4- şi 1,5-naftilendiaminele (aceste diamine dau coloranţi direcţi numai p in cuplare cu acid J, cu acid gamma, sau cu m-fenilendiamina); 4,4'~diamine; 3,6-diamino-derivaţii carbazolului, difeniloxidului, fluorenului şi ai dife-nilen-sulfonei, etc; unele m-diamine, de exemplu acidul 2,6-diaminotoluen-4-sulfonic. La coloranţii disazoici secundari de tipul A-^B-^C, componenta finală de cuplare e constituită din acidul J (acidul 2-naftilamin-5-hidroxi-7-sulfonic) şi din N-fenilderivaţii săi. Pentru îmbunătăţirea rezistenţei Ia spălat şi la lumină a coloranţilor direcţi se fac, în anumite cazuri, retratări după vopsire, fie cu săruri metalice (de cupru sau crom), fie cu soluţii de form-aldehidă, fie cu agenţi de retratare (DCM, etc.), fie prin diazotare şi cuplare, fie numai prin cuplare. Afară de vopsirea bumbacului, aceşti coloranţi sînt aproape singurii întrebuinţaţi la vopsirea celofibrei şi pot fi întrebuinţaţi şî penfru lînă, mătase, piele, hîrtie, fibre poliamidice, ca lacuri cu metale grele, ca indicatori, etc. Coloranţii direcţi au şi unele numiri comerciale, cum sînt: Clorantin, Direct, Pontamin, Difenil, Solofenil, Durazol, Benzo, Diamin, Dianil, Naftamin, Sirius, Pirazol. Sin. Coloranţi sub-stantivi. 2. Direcfie, pi. direcfii. 1. Geom.: Proprietatea comună tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă fixă — şi numai lor. O direcţie e deci definită printr-o dreaptă. 3. ~ de aerofotografiere. Fotgrm.: Direcţia traseului de zbor al avionului, corespunzătoare unui şir de aerofotograme; ea e orientată faţă de direcţia Nord-Sud cu unghiul de direcfie Vn (v. fig.). Cînd aerofotografierea se execută pe timp liniştit, direcţia de aerofotografiere se stabileşte de la începutul zborului; pe timp cu vînt lateral se ţine seamă de unghiul de derivă. 4. ~ de ciocnire. Mec., Fiz. V. sub Ciocnire. 5. ~ de proiecfie. Geom.: Punctul fix la distanţă infinită, sau direcţia fixă a proiectantelor, în proiecţia cilindrică. E direcţia de privire din perspectiva paralelă, sau direcţia de lumină, în traseul umbrelor la soare. 6. ^ de referinfă. Topog., Geod.: Direcfia luată ca origine, ca bază sau ca sprijin în măsurătorile topografice şi geodezice de unghiuri executate cu goniometre. în fig. a, direcţia S-29 e luată ca direcfie dreferinţă pentru unghiurile a măsurate în cursul unui tu»- de orizont din staţiunea S. Aceasta înseamnă că toate ungh'jrile turului de orizont măsurat în S au originea pe direcţia S-29; deci sînt mărimi începînd de la această direcţie. în alte metode de măsurare a unghiurilor în staţiunea S (de ex. în metoda cuplelor de referinţă, în metoda sectoarelor sau în metoda Schreiber), unghiurile din turul de orizont reprezentat în figură pot fi măsurate şi în alt mod. De exemplu, dacă se foloseşte metoda Schreiber, fiecare direcfie devine pe rînd direcţie de referinţă, măsurătoarea fiind mult mai complexă şi efectuîndu-se astfel cum rezultă din fig. b. Valorile unghiurilor dinfre direcţii pot fi obţinute fie direct, fie prin sume sau diferenţe asupra unghiurilor măsurate în toate aceste combinaţii. Ca direcţie de referinţă pentru orientări s-a ales, în Topografie, direcţia Nordului geografic sau, uneori, a Nordului magnefic (în măsurările cu busola). în Direcfie de supraveghere 457 Direcfia abatajului primul caz se obfin azimute 0, iar în cel de al doilea, orientări magnetice co (v. fig. c). Diferenfa dintre primele şi ultimele e referinţă. valoarea declinafiei magnetice în locul şi în timpul în care se execută măsura- rea. Declinajia magnetică variind în timp, orientările r magnetice co variază şî ele în^timp. 1. ~ de supraveghere. Tehn. mii.*Direcfia planului vertical în care se găseşte axa fevii, cînd se aşteaptă intrarea în acfiunea de luptă a gurii de foc şi urmează să i se fixeze obiectivul asupra căruia să tragă. Direcfia de supraveghere poate deveni |direcfie de tragere cînd se trece la acfiunea de foc. 2. ~ luminoasă. Geom.: Direcfia razelor de lumină, în cazul jnui centru luminos la distanfă infinită (umbra la soare). 3. ~ magnetică. Geo f/z.: Unghiul pe care îl formează o dreaptă orizontală (de ex. direcfia unui strat) cu meridianul magnetic al locului respectiv. Acest unghi se măsoară de la direcfia NS, în sensul rotafiei âcelor^unui ceasornic. 4. ~a nord. Geod.: Direcfia tangentei la elipsa-meridiană înfr-un punct dat de pe elipsoidul de referinfă, considerată în sensul spre polul Nord. Direcfia Nord astfel definită e direcfia Nord geografic sau direcfia Nordului adevărat (spre deosebire de direcfia Nordului magnetic). în figura alăturată, de exemplu, direcfia Nord (geografic) în punctul A pe tangenta ANg.Tangentele Iameridianef în punctele situate pe acelaşi paralel, converg toate în acelaşi punct[C de pe axa polilor şi fac între ele unghiul y de convergenfă meridia-nă, ceea ce înseamnă că direcfiile Nord geografic ale diferitelor puncte de pe pămînt nu sînt în general paralele între ele (cu excepţia direcţiilor Nord duse din punctele situate pe ecuator, cari sînt paralele între ele). 5. ~a principală a privirii. Geom.: Direcfia de la ochiul observatorului spre centrul geometric al obiectivului, sau al regiunii din spafiu de pus în perspectivă. Axa optică a ochiului (în vederea monoculară) frebuie îndreptată către acest centru, şi ochiul trebuie depărtat de el, pentru ca imaginea obiectului să se formeze pe pata galbenă a retinei. 6. ~ topografică. Topog.: Linia dreaptă care uneşte în mod virtual două puncte topografice pe teren sau pe un Direcţia Nord geografic (Ng). desen (hartă sau plan). Materializarea unei direcfii topografice pe teren se face numai prin materializarea capetelor ei, adică a punctelor topografice cari o definesc, şi se realizează prin semnale, făruşi sau borne (v.), la suprafafă, respectiv prin cuie, în subteran. 7. unghi de Fofgrm. V. sub Direcfie de aero-fotografiere. 8. Direcfie. 2. Topog.: Viză (v.) sau aliniament (v.). Termenul e impropriu pentru aceste accepfiuni. Uneori, în ultima accepfiune se foloseşte şî termenul direcfia aliniamentului, cu aceeaşi semnificaţie, sau cu semnificaţia de orientare a unui aliniament. 9. ~a abatajului. Mine: Direcfia în care se desfăşoară lucrările de abataj (înaintarea abatajului) din interiorul unui panou în exploatare. Direcjia abatajelor se determină în funcfiune de înclinarea şi de grosimea zăcămîntului, de caracteristicile mineralogice şi de valoarea substanfei minerale din zăcămînt. După direcfia abatajului fafă de direcfia zăcămîntului, se deosebesc: abataje direcţionale, a căror direcfie e paralelă cu direcfia zăcămîntului (v. fig. / şi II); abataje diagonale, I. Abataj direcţional ascendent, f) galerie superioară; 2) galerie inferioară (de bază). II. Abataj direcţional descendent 1) galerie superioară; 2) galerie Inferioară (de bază). cari au direcţia de înaintare oblică fafă de direcfia zăcă-mîntului; abataje transversale, cu direcfia perpendiculară pe direcfia zăcămîntului (v. fig. IV). După direcfia abatajului fafă de înclinarea zăcămîntului, se deosebesc: abataje ascendente, cari pornesc din partea inferioară a panoului de exploatare şi înaintează în sensul înclinării zăcămîntului (v. fig. /); f abataje descendente, cari înaintează din partea superioară a panoului de exploatare, spre partea lui inferioară (v. fig. II); abataje înclinate, cari au direcfia de desfăşurare oblică fafă de galeriile de cap şi de bază ale panoului în exploatare (v. fig. III). Direcfiile diferite pe cari le pot avea abatajele definesc uneori metodele de exploatare; de exemplu: metode de exploatare cu fîşii direcfionale ascendente sau descendente; metode cu fîşii înclinate sau cu fîşii transversale, etc. (v. şî sub Exploatare, metodă de ~). Direcfia de abataj e de altfel unul dintre factorii cei mai caracteristici ai unei metode de exploatare, avînd o importanfă deosebită în determinarea productivităţi metodei şi în reducerea prefului de cost al substanfei minerale extrase dintr-un anumit panou al zăcămîntului. *" ? Abatajele direcfionale ascendente şi descendente sînt folosite în mai mare măsură în exploatările metalifere cu înclinare mare. Ele permit selecfionarea minereului în abataje III. Abataj înclinat, î) galerie superioară; 2) galerie Inferioară; 3) direcţia zăcămîntului. Direefie de aferisare 458 Direcţie de autovehicul (lucru necesar uneori pentru înlăturarea unei diluări preş înaintate a substanfei minerale), iar detaşarea minereului din zăcămînt, ca şi evacuarea lui din abataj, sînt ajutate de forfa gravitafională. Abatajul transversal s? ®x©cută, de obicei, în zăcămintele cu grosime mare sau în cele cu ramificaţii apropiate ori cu i/npregnajjj a căror ex-rQcfie prezintă interes prezintă interes Pentru valorificare, şi a ^ir°r ^.rmărire' Prîn aba; IV. Abataj transversal, maf 5/.eSt,0,îale'. ar fl 0 direcţia zăcămîntului; 2) direcţia "siloare" aba,a'u,ul- Abatajele diagonale se folosesc, în special, în zăcămin-e*e cu înclinare mică, şi prezintă, între altele, avantajul că P0rmit reducerea pantei şi fac posibilă astfel trecerea vago-netelor, cari încarcă substanfa exploatată din fronturile de lucru, direct în galeriile de transport, uşurînd astfel transportul. 1. ^ de aferisare. Av.: Direcfia unui avion în momentul ■n care ia contact cu solul; ea depinde de direcfia vîntului în rnojnentul respectiv, avînd un sector de toleranfă de circa ± 15° de aceasta. Direcfia de aterisare e definită prin capul compas, pe care postul de radio al aeroportului îl indică P'lotului, penfru ca acesta să vină la aterisare pe axa pistei aî©Nsare, în sensul impus de condifiile meteorologice, Intre pe panta de aterisare marcată de fasciculul de ghidaj al radiofarului de aterisare, în caz de aterisare fără v,2'bilitate. 2. -^/ de straf. Geol. V. Pozifia stratului. s. ^ de tragere. Tehn. mii.: Direcfia planului vertical în care se găseşte axa fevii, Ia tragerea cu o gură de foc. /*• Direcţie. 3. Topog., Ceod.: Unghiul format în punctul de stafie de planul de vizare al teodolitului şi de diametrul origine (zero) al cercului său orizontal. Valoarea acele-^Ş1 direefii e funefiune i ® orientarea diametrului zero în punctul de stafie. Uneori, prin direefie se *ntelege chiar segmentul de linie cuprins ‘?tre punctul de stafie Punctul vizat; de exemplu direcfiile 0—I, 1 sau, simplu, 1, 2 - (V. fig.). a direcfiile se măsoară |n re toate punctele re- J^J^°rvde triangulafie şi Măsurarea direcţiilor într-o refea de triangulafie. scăderea lor se ob- f,n unghiurile dintre laturile triunghiurilor formate de punctele acestora; de exemplu: I0ll = (0ll) — (01) = 2— t şi 1101 = = (°0-(0(/)=1-2. 5. ^ de ataşare. Topog.: Azimutul, respectiv orientarea unei laturi dintr-o triangulafie, drumuire, etc., care serveşte ca latură de sprijin în dezvoltarea şi în calculul azimutelor şi al orientărilor laturilor următoare din iriangulafia sau dru-muirea respectivă. De obicei se folosesc cel pufin doijă direefii de ataşare (de sprijin), în scopul de a face verificările şi compensările necesare în calcule. 6. Direefie. 4. Tehn.: Ansamblul organelor folosite pentru dirijarea, în direcfia (de fapt, orientarea) dorită, a mersului unui vehicul (automobil, tractor, etc.). 7. ~ autonomă. Tiansp.: Direefie la care legăturile cinematice dinfre volan şi rofile directoare sînt executate astfel, încît reaefiunea căii (de ex. dansul rofilor, numit „Shimmy") nu se resimte la volan. 8. ~ de autovehicul. Transp.: Mecanism care serveşte la schimbarea direcfiei de mers a unui autovehicul, prin dirijarea rofilor directoare ale acestuia, situate în fafă, sau, eventual, şî a celor din spate (v. fig. /). Rofile directoare sînt /. Direefie de automobil. 1) volanul direcfiei; 2) axul volanului; 3-4) angrenaj de direefie; 5) pîrghie direcfoare (levier de comandă); 6) bară directoare (de direefie); 7) pîrghie intermediară; 8) pîrghia (levierul) fuzetei; 9) bară de conexiune; * 10) osia din fafă a vehiculului; 11) fuzetă; 12) fusul fuzetei. montate pe fuzeîe, articulate prin pivofi cu osia directoare sau cu elemente de suspensiune, după cum vehiculul e cu osie rigidă sau cu rofi independente; de aceea, la bracarea rofilor nu se schimbă pozifia osiei sau a ansamblului elementelor de suspensiune, fafă de şasiul vehiculului. înscrierea în curbă a unui autovehicul (v. fig. II) trebuie să se facă fără alunecări laterale ale rofilor sau cu alune- II. Schema înscrierii în curba a unui autovehicul. cări minime, în care scop mecanismul de direefie trebuie să asigure: concurenţa axelor celor patru rofi ale autovehiculului într-un punct O, numit centru de viraj (care e un centru instantaneu de rotafie); tangenfa planelor verticale ale rofilor la arcele de cerc descrise din centrul de rotafie O. Direcfia unui autovehicul (v. fig. IU) se compune din organul de comandă 1 (volan) şi din mecanismul de direefie 2---10. Acest mecanism acfionează asupra fuzetelor 11, iar Direcfie de autovehicul 459 Direcfie de autovehicul coordonarea mişcării celor două fuzete se obţine prin trapezul AB CD. Virajul teoretic, fără alunecări laterale ale rofilor dirijate, se poate realiza dacă e satisfăcută relafia (v. fig. //): ţş cotg (3 = cotg în care a şi (3 sînt unghiurile de rotire ale rofilor (dirijate) interioară şi exterioară, B e distanfa dintre axele pivofilor de fuzetă (aproximativ egală cu ecartamentul), iar L e distanfa dintre axele din fafă şi din spate ale autovehiculului xjD \l M III. Mecanism de direcfie. (Săgeata indică sensul de mers al vehiculului.) a) Direcfie pentru suspensiune cu osie rigidă: I) volan; 2) axul volanului (coloana direcfie!); 3-4) angrenai de direcfie; 5) casetă; 6) pîrghie directoare (levier de comandă); 7) bară directoare (de direcfie); 8) pîrghie intermediară; 9) pîrghia (levierul) fuzete}; 10) bară de conexiune; II) fuzetă. — b) Direcfie pentru suspensiune cu rofi independente: î) volan; 2) axul volanului; 3-4) angrenaj de direcfie; 5J casetă; 6) pîrghie directoare (levier de comandă) ; 7) pîrghie pendulară; 8) pîrghie intermediară (bară de conexiune auxiliară); 9) pîrghia (levierul) fuzetei; 10) bară de conexiune; II) fuzetă. (numită ampafament). Această condifie e necesară pentru ca centrul de viraj O să fie în prelungirea osiei din spate a vehiculului, fiecare roată să fie tangentă la traiectoria geometrică a punctului ei de contact cu solul şi unghiul de bracaj al rofii din inferiorul curbei să fie mai mare decît cel al rofii din exterior. La vehiculele cu tracfiunea în spate, rofile directoare din fafă au o ’anumită convergenţă [(v. fig. IV), dar în viraje fiunii. Pentru ca înscrierea în curbă să fie corectă, ar fi necesar un mecanism de direcfie complicat, dar în practică se obfin rezultate satisfăcătoare folosind trapezul directei ABCD (v. fig. V) sau trapezul redus ABCD (v. fig. VI). Diferenfele dintre unghiurile de bracaj obfinute cu aceste trapeze şi unghiurile ideale sînt mici (v. fig. VII), şi acceptabile, datorită deformării anvelopelor. Organul de comandă adi-recfiei e un volan, acţionat manual, care poate executa 2—5 rotaţii. Demultipli-carea unghiulară, V. Trapezul direcflel ABCD. — cu rofile directoare în aliniament;-----------cu rofile directoare bracafe; a) direcfie cu trapezul posterior, în spatele osiei frontale; b) direcfie cu trapezul anterior, în fafa osiei frontale. adică raportul dintre unghiul de rotire a volanului şi unghiul de bracare a rofilor, variază înfre 15 şi 27. Demultiplicarea IV. Variafia pozlfiel relative a rofilor din fafă la înscrierea în curbă, a) convergenfă, cu a = |3; b) paralelism, cu a’ «s (3’; c) dlvergenfă, cu a" > P". devin paralele sau divergente, după cum raza de virare e mai mare sau mai mică; la autovehicule cu tracfiunea în fafă, rofile motoare-directoare din fafă au o anumită divergentă în stare de repaus, care se anulează în timpul trac- VI. Direcfie cu trapez redus. — cu rofile directoare în aliniament; - - - cu rofile directoare bracafe; a) schemă constructivă; b) schemă funcfională; 1) pîrghie directoare (levier de comandă); 2) pîrghie pendulară; 3) pîrghie intermediară (bară de conexiune auxiliară); 4) bară de conexiune. de forfă, adică raportul dinfre forfa aplicată Ia periferia volanului şi suma forţelor de învins pentru bracarea rofilor, variază între 1/70 şi 1/300. Comanda direcţiei e mai comodă dacă direcţia prezintă stabilitate la mersul în aliniament, sensibilitate satisfăcătoare şi reversivitate (adică revenirea rofilor în aliniament, fără manevrarea volanului). Mecanismul de direcfie (v. fig. ///) e constituit din: axul 2 solidar cu volanul î, un angrenaj 3-4, pîrghia directoare (levierul de comandă) 6, eventual o bară directoare (bară de direcfie) 1, una sau două pîrghii intermediare 8, i Direefie de autovehicul 460 Direcţie de autovehicul fuzetelor 9 îşi bara de conexiune 10. îteva tipuri de direefie pentru vehicule rofi independente. Unghiul dintre roţile din fdţă. in grade § io '§12 -5 -6 -7 22 2h 26' VII. Diagrama variaţiei unghiului roţilor din fa}ă, în funcţiune de bracaj. A) curbă ieorefică; 8) curbă reală. mersului în linie dreaptă, sensibilitatea uşoară a rofilor din pozifia lor extremă 7\ pîrghiile (levierele) Fig. VIII reprezintă c cu osie rigidă sau cu Angrenajul de direcţie, montat înfr-o casetă de direefie solidarizată cu şasiul vehiculului, poate fi angrenaj melc-sector dinfat (v. fig. IX a), melc globoid-rolă (v. fig. IX b), melc-cremalieră pe bile (v. fig. IX c), pinion-cremalieră (v. fig. X), melc-deget, etc. Mecanismul cu melc glo-boid-rolă asigură o angrenare normală în orice pozifie a volanului şi micşorează pierderile prin frecare şi prin uzură. Penfru stabilitatea direcfiei şi revenirea de bracare, e necesar ca jocul angre-rii să fie minim în pozifia medie şi să crească spre pozifiile extreme. După bracarea rofilor directoare, volanul trebuie să tindă să revină în pozifia de mers în aliniament a vehiculului, ceea ce se numeşte reversivitafe (uneori, e numită, impropriu, „reversibilitate"); dacă reversi-vitatea e prea pro-nunfată, volanul primeşte toate impulsiile suferite de rofi (datorite neregularităfii căii), iar dacă e prea mică, nu se pot constata eventuale defecfe ale direcfiei (de ex. dezumflarea pneurilor). VIII. Tipuri de direcţie, a) pentru suspensiune cu osie rigidă; b --e) pentru suspensiuni cu osie articulată (roti independente); H pîrghie directoare (levier de comandă); 2) bară directoare (de direcţie); 3) pîrghie intermediară; 4) pîrghie pendulară ; 5) pîrghia (levierul) fuzetei; 6) bară de conexiune; 6’) semibară de conexiune; 7) osia din fafă; 8) bară accesorie. Trapezul direcfiei AB CD poate fi situat în spatel e sau în fafa axei centrelor rofilor directoare (v. fig. V). Trapezul situat în spate, folosit la vehicule cu osie rigidă (v. fig. VIII a) sau la unele vehicule cu rofi independente (v. fig. VIII b) IX. Casete de direcţie, a) cu melc şi sector dinţat; b) cu melc globoid şi cu rolă; c) cu melc şi cu cremalieră pe bile; I) caseta direcţiei; 2) axul volanului; 3) melc; 4)sector dinţat; 5) melc globoid; 6) rolă; 7) cremalieră pe bile; 8) pîrghie directoare (levier de comandă). e constituit din pîrgh'ile fuzelelor 5, din bara de conexiune 6 şi din osia din fafă 7, eventual dintr-o bară 8, care o înlocuieşte. Trapezul situat în fafă, care în "general e redus şi e folosit la multe vehicule cu rofi independente (v. fig. VIII c, d), e constituit din pîrghia directoare -(levierul de comandă) 1, din pîrghia pendulară 4 şi din bara de conexiune 6; uneori trapezul redus e constituit din pîrghiile fuzetelor 5*şi din]două semibare de conexiune 6’ (v. fig. VIII e). JkJr— CEC— =8 X. Casetă de direefie cu pinion (1) şi cremalieră (2). Articulaţiile pîrghiilor şi barelor direcfiei sînt constituite din buloane cu cap sferic (nuci) şi din pastile 2 1 □ XI. Articulaţii Ia direcţie. 1) nucă; 2) pastilă; 3) resort. d cu resorturi amortisoare (v. fig. XI). Aceste articulafii permit modificările de pozifie relativă ale elementelor pe Direcfie de aufovehicul 461 Direcfie de aufovehicul cari le leagă, produse de deformărHe elastice ale suspen-siunii. Fuzete le (v. fig. XII) sînf organele pe cari se montează rofile directoare şi cari sînt articulate cu osia direc- XII. Fuzetă. (Săgeata indică sensul de mişcare a vehiculului.) Ap) axa pivotului (axa de pivotare); ApV) proiecţia axei pivotului pe un plan vertical-longitudinal; Ar) axa rotii; f) unghi de fugă; c) unghi de că- dere; i) unghi de înclinare laterală a pivotului; 1) fuzetă; 2) fusul fuzetei; 3) urechea fuzetei. toare sau cu elemente de suspensiune (suspensoare), prin pivofi. Pozifia rofilor depinde atît de unghiurile dintre fusurile fuzetelor, cît şi de înclinarea pivotului. Unghiul de fugă / (v. fig. XIII), dintre proiecfia axului pivotului pe un plan vertical-longitudinal şi direcfia verticală, face ca rofile din fafă să se îndrepte de la sine în direcfia de mers înainte. Unghiul de fugă e necesar, deoarece orice roată condusă are tendinfa să ia o astfel da pozifie, încît punctul de contact al rofii cu solul să rămînă în urma punctului de intersecfiune a pivotului cu solul. La suspensiunea cu osie rigidă, unghiul de fugă e de 3*-9° şi variază cu încărcătura vehiculului, iar la suspensiunea cu rofi independente, unghiul de fugă e de 0°30'-'*3° şi rămîne constant. Unghiul de cădere c (v. fig. XIV), dinfre axa fusului fuzetei şi direcfia orizontală, ;dă-rofii directoare respective o XIII. Unghiul de fugă (f). Av) direcţia verticală; ApV) proiecţia axei pivotului pe un plan vertical-longitudinal. rectia normală pe axa rotii; Ap) axa pivotului; i) înclinarea laterală a pivotului. XV. Unghiul de înclinare laterală (/) a pivotului. a) pivot fără înclinare laterală; b) pivot cu înclinare laterală; Av) direcţia verticală; Ap) axa pivotului; G) încărcarea pe roată; V) reacţiune verticală. înclinare (c) care asigură mărirea aderenfei în viraje şi evită oscilafiile rofilor (directoare) cu joc axial. Unghiul de cădere, numit şt unghi de carosaj, depinde de încărcarea auto- mobilului şi variază între — 1 ° şi 0°, la vehicule cu rofi independente, respectiv între 1° şi 2°, la vehicule cu osie rigidă. La bracarea rofilor directoare, unghiul de cădere variază, fiind influenţat de unghiul de fugă; astfel, unghiul de cădere al rofii din exteriorul virajului scade şi cel al rofii din interior creşte, ceea ce are efect favorabil asupra finutei de drum a vehiculului. înclinarea laterală a pivotului i (v. fig. XIV şi XV), adică unghiul pe care îl face axa pivotului cu verticala, uşurează manevra rofilor şi favorizează tendinfa de revenire a acestora în direcfia de rulare în aliniament. La un pivot fără înclinare (v. fig. XV a), cuplul rezistent F-G e relativ mare, avînd ca efect îngreunarea manevrei rofilor, cum şi solicitări sau uzuri mari la pivofi, la bucele (bucşe) şi la rulmenfi; prin înclinarea pivotului (v. fig. XV b) se reduce acest cuplu, iar reacfiunea rofilor frînate nu se transmite sensibil la organele direcţiei. Unghiul de înclinare a pivotului e de 2°30'-9°. Convergenţa roţilor (v. fig. XVI) se apreciază prin diferenfa D — d a distanfelor dintre extremităţile a doi XVI. Convergenta roţilor directoare (p). D şi d) distante măsurate în planul orizontal al axelor rofilor, între extremităţile a doi diametri ai acestora. diametri orizontali ai celor două rofi directoare. Convergenfa rofilor poate fi pozi- t T \ \ /f*\ s~\ 1 {/?> J XVII. Cup'urile exercitate asupra rofilor din fafă. a) la vehicule cu tracfiunea în spate; b) la vehicule cu tracfiunea în fafă; T) torfa de tracţiune; R) reacfiunea. tivă (D>d), la vehicule cu tracţiunea în spate, sau negativă (DB. Dacă ghidul principal e parcurs de o undă C->A, fenomenul se produce invers şi în ghidul apare numai o undă în sensul D->B. Dacă în punctele B şi D există o bună adaptare, în seg- mentul de ghid BD nu vor exista unde reflectate şi, dispunînd de instrumente de măsură la aceste două capete, se pot măsura separat amplitudinile undei directe şi ale undei inverse din ghidul prin:ipal, cari vor fi proporţionale cu amplitudinile undelor corespunzătoare din ghidul BD. Deoarece la conectarea instrumentului de măsură, care e de cele mai multe ori un receptor, adaptarea nu C' e perfectă, se utilizează de obicei două cuplaje direcţionale, ca în fig. II. Acest dispozitiv se foloseşte adeseori pentru măsurarea modulului coeficientului de undă staţionară în ghid. Adăugînd un al treilea cuplaj direcţional, se poate măsura şi faza coeficientului de undă staţionară; acest dispozitiv se foloseşte şi pentru măsurarea, pe aceeaşi cale, a impedan-ţelor la frecvenţe foarte înalte. Măsurările cu ajutorul cuplajelor direcţionale sînt exacte numai într-o bandă de frecvenţe relativ îngustă. Pentru a lărgi această bandă se folosesc cuplaje direcţionale realizate prin trei sau prin mai multe deschideri. La liniile de transmisiune bifilare şi la cablurile coaxiale, cuplajele direcţionale se realizează în mod analog celor de la ghidurile de undă. Cuplajul direcţional se poate realiza şî cu ajutorul unui cuplaj mixt — în tensiune şi în curent. De exemplu, în cazul unui cablu coaxial (v. fig. ///), la care I. Cuplaj direcţional la ghiduri de undă. în sensul secundar a C D Cuplaj direcţional dublu. r) rezistentă pentru adaptare; d) detectoare pentru instrumentele de măsură. II cuplajul se face printr-o buclă închisă pe o rezistenţă R, cuplajul e capacitiv, dacă R= oo (cuplaj în tensiune) şi e inductiv dacă i? = 0 (cuplaj în curent). Dacă R are o valoare oarecare, cuplajul e mixt, iar tensiunea U% la ieşirea din sondă are forma u2=âu+b1, unde U e tensiunea pe linie, I e curentul pe linie (ambele considerate în punctul în care se efectuează cuplajul), iar A şi B depind de forma şi de dimensiunile buclei, cum şi de rezistenţa R. Deoarece U şi I sînt formate din suprapunerea undei directe şi a undei inverse: _ III. Cupfaf dîrecfîonal de cabluri coaxiale, realizat printr-un cuplaj mixt. U~ud+ui; tensiunea U2 e -7 _7 d ‘ Z0 Z0 B Dacă rezistenta R e convenabil aleasă, astfel încît A — -=r , Z0_ contribuţia undei inverse devine nulă şi deci tensiunea U2 e proporţională cu tensiunea Ud a undei directe: Z72=2 AUd. 3. Direcţională, antenă Telc.: Sin. Antenă directivă (v. sub Antenă). 4. Dirichlef, condiţiile lui Mat.: Condiţiile necesare şi suficiente pentru ca o serie Fourier a unei funcţiuni f(x), definită în intervalul (a, b), să convergă în tot acest interval. Aceste condiţii sînt următoarele: f(x) e mărginită şi are un număr finit de discontinuităţi în intervalul (at b)\ intervalul (a, b) poate' fi împărţit într-un număr finit de sub-intervale, în cari funcţiunea f(x) e monotonă. Din aceste condiţii rezultă că f(x) e o funcţiune cu variaţie mărginită (v.), din care cauză teorema precedentă intră ca un caz particular în teorema lui Jordan (v. Jordan, teorema lui ~). 5. formula lui Mat.: Dacă funcţiunea f(x, y) e integrabilă în triunghiul de laturi x = a, y = b, y = x, 4unde a<.b, avem f dxf /■(*, y)dy=( dxf f(x,y)dy. J a J x J a J a Ambii membri reprezintă valoarea integralei duble a funcţiunii f(x, y), luată în interiorul triunghiului. 6. ^, problema lui Mat.: Problema determinării integralei ecuaţiei lui Laplace (v.), regulată în interiorul unui domeniu dat D, cunoscînd valorile integralei pe conturul care mărgineşte domeniul. Problema are cel mult o soluţie. Ea e dată de -J J c 4 jt unde M e un punct interior domeniului D, care aparţine unui spaţiu m-dimensiona! dat, C e frontiera lui D, Pe un punct curent pe C, G (M, P) e funcţiunea lui Green relativă la C, dP e elementul diferenţial pe^ C, iar -7— e derivata după normala pe frontieră a funcţiunii G. an Diriginte de şanfier 464 Dirijabil Cînd domeniul De o hipersferă S, de raza R, problemei lui Dirichlef corespunzătoare e dată de r(-) „<*)=-Hif „(P)î^dP. ?Js Qm soluţia 2Rn unde q2=R2 —2 aR cos y + a2, a~OM, O fiind centrul hiper-sferei, iar T (n), funcfiunea euleriană de prima spefă. Pentru m~2 se obfine integrala lui Poisson. Problema Iui Dirichlet s-a extins atît Ia ecuafia generală de tipul eliptic, A u + a ~ + b~- + cu = f(x,y), dx dy penfru care se caută o soluţie regulată în punctele unui domeniu D, cunoscînd valorile acesteia pe conturul care mărgineşte domeniul, în care caz solufia nu e însă, totdeauna, unică, cît şi la ecuaţii de tipul iperbolic. 1. Diriginte de şantier, pl. diriginfi de şantier. Cs.; Persoană împuternicită de beneficiarul unei construcfii să-l reprezinte în relafiile cu constructorul, în legătură cu lucrările de pe un şantier sau de pe un grup de şantiere. Dirigintele execută, în numele beneficiarului, o serie de operafii printre cari: predarea documentafiei lucrării; predarea amplasamentului şi a reperelor pentru trasarea construcfiei; urmărirea realizării lucrărilor conform proiectului; comandarea lucrărilor cari au fost omise din proiect sau au devenit necesare în urma cunoaşterii unor situafii de cari nu s-a putut fine seamă la proiectare; verificarea măsurătorilor şi a situafii lor de plată întocmite de constructor; recepfionarea lucrărilor cari sînt acoperite ulterior de alte lucrări şi cari nu mai sînt vizibile la recepfia construcfiei (săpături, fundafii, consolidări, demolări, etc.); stabilirea distanfelor de transport şi a altor elemente cari nu se pot stabili cu precizie la proiectare, şi cari influenfează costul lucrării (natura pămînturilor întîlnite la săpare, epuizmente, etc.); urmărirea folosirii materialelor de calitatea specificată în proiect; urmărirea efectuării încercărilor de şantier prescrise (în special pentru betoane); urmărirea îndeplinirii graficului de executare a lucrării. Dirigintele notează cererile şi observafiile sale în caietul de dis-pozifii de şantier, constructorul fiind obligat să semneze că a luat cunoştinfă de ele (cu eventuale obsevafii). El ia parte în mod obligatoriu la recepfia lucrării. 2. Dirijabil, pl. dirijabile. Av.: Aerostat mofopropulsat (folosit în trecut) avînd un corp de sustentafie umplut cu un gaz mai uşor decît aerul, care e echipat cu grupuri motopro-pulsoare şi qj cîrme pentru dirijarea în direcfia de zbor intenfionată. în zbor, dirijabilul se găseşte sub acfiunea atît a forfei de sustentafie statică disponibilă, care e egală cu diferenfa dintre greutatea aerului deplasat şi greutatea totală a dirijabilului (incluziv greutatea gazului de sustentafie), cît şi a forfelor aerodinamice condifionate de vitesa de zbor şi de mărimea suprafefelor exterioare ale corpului de sustentafie. Penfru reducerea rezistenfei aerodinamice frontale, corpul dirijabilului are o formă fuzelată. Stabilitatea şi manevrabilitatea dirijabilului în jurul axelor de tangaj sau de girafie sînt asigurate de ampenajele orizontal şi vertical (ca la avion), dispuse la pupa navei. Stabilitatea de ruliu (laterală) se realizează prin cuplul datorit greutăfii şi forfei ascensionale (de sustentafie), care tinde să readucă dirijabilul în pozifia normală de zbor, cînd intervin mişcări perturbatoare de ruliu şi centrul de aplicafie al forfei ascensionale e deplasat din planul de simetrie al navei; această restabilire a pozifiei normale permite ca dirijabilul să nu aibă nevoie de organe de stabilitate laterală. Gazele folosite pentru umplerea corpului de sustentafie pot fi: gazul de iluminat, hidrogenul sau heliul. Grupurile motopropulsoare ale dirijabilului sînt instalate de obicei în gondole laterale, iar în gondola principală, suspendată sub corpul de sustentafie, sînt instalate atît cabina pentru pilotaj şi navigafie, cît şi cabinele pentru echipaj, pasageri, bagaje şi poştă. La proră, dirijabilele au un dispozitiv de fixare la turnul de amaraj. După felul construcfiei, se deosebesc dirijabile rigide, semirigide şi suple. Dirijabilul rigid are corpul de sustentafie cu forma asigurată de un schelet metalic, şi care confine un număr de baloane individuale umplute cu gazul de sustentafie (v. fig.). Dirijabilul s e m i r i g i d e un dirijabil suplu, cu chilă exterioară de rigidizare de la proră la pupă, de care sînt suspendate gondolele motoarelor şi de comandă. Dirijabilul suplu are un corp de sustentafie suplu, format dintr-un balon mare umplut cu gazul de sustentafie şi din mai multe balonetede aer confinute în acesta, şi a cărui formă aerodinamică e asigurată prin presiunea gazului din balon şi prin presiunea aerului comprimat din baionete. Din această cauză, dirijabilele suple se numesc şî dirijabile cu presiune, iar în cazul cînd au o chilă rigidă pe întreaga lor Dirijabil rigid. 1) dispozitiv şi cablu de amaraj; 2) înveliş exterior; 3) baionete cu gaz; 4) valvulă de manevră; 5) plasa baionetelor; 6) inel principal; 7) ancorare radială; 8) ancorare diagonală; 9) schelet; 10) am-penajul vertical superior; 11) cîrma superioară; 12) cîrma inferioară; Î3) ampenajul vertical inferior; /4) ampenajul orizontal; 15) traverse longitudinale; 16) gondola motoarelor din spate; 17) gondola motoarelor de Ia mijloc; 18) coridor de comunicaţie; 19) puful vertical de gaz; 20) gondola motoarelor din fafă; 21) carlingă de comandă şi de călători; 22) rezervoare de carburant. Dirijată, anfenă ~ 465 Disc lungime (de Ia proră la pupă), ele se numesc şl dirijabile semirigide. 1. Dirijată, antenă Telc.: Sin. Antenă directivă (v. sub Antenă). 2. Dirijată, emisiune Telc. V. sub Emisiunea undelor radioelectrice. 3. Dirijată, presiune Geo/. V. sub Sfress. 4. Dirijată, recep|ie Te/c. V. sub Recepfia undelor radioelectrice. 5. Dirinale. Ind. piei.: Preparate obfinute din amestecuri de acizi organici slabi, cu un conţinut mai bogat în aldehide, cari se întrebuinfează Ia argăsirea blănurilor, la tăbăcirea cu crom şi la vopsirea pieilor, pentru fixarea coloranfilor şi pentru disolvarea coloranfilor bazici. 6. Disamară, pl. disamare. Bot.: Fruct simplu uscat, in- dehiscent, cu pericarpul prelungit, cu două aripioare cari uşurează răspîndirea sa cu ajutorul vîntului. Disamara se asea- mănă cu achena şi cu nucuşoara, însă are perefii mai moi şi pericarpul aripat (de ex. la arfar). 7. Disanalif. Mineral.: (Ca, Ce, Na,—) [Ti, Fe, Nb] O3. Varietate de perowskit (v.), cu fier şi niobiu, care face legătura cu grupul piroclorului. Cristalizează în sistemul cubic, prezentînd clivaj după (100). Are culoare neagră de fier şi gr. sp. 4,1. 8. Disarmonie de cutare. Geo/. V. Discordanfă tectonică (falsă discordanfă), sub Discordanfă. 9. Disc, pl. discuri. 1. Tehn.: Obiect în formă de corp de revolufie, avînd grosimea axială mult mai mică decît diametrul. Grosimea discului poate fi uniformă sau variată, eventual descrescătoare spre periferia obiectului. Exemple: Disc cu came. Mş.: Disc simplu sau dublu, cu came periferice, montat pe arborele motor al motoarelor în stea. La discul simplu, camele sînt situate la periferia laterală a acestuia, astfel încît să poată acfiona supapele de admisiune şi de evacuare ale motorului. La discul dublu, care e constituit din două discuri solidare cu un manşon, camele de la periferia unui disc acfionează supapele de admisiune, iar camele de la periferia celuilalt disc acfionează supapele de evacuare. Disc de centrare. Elf.: Piesă montată pe rotorul maşinilor electrice, în scopul de a centra bandajele masive ale capetelor de bobină (bandajul împiedică deformarea capetelor de bobină sub influenfa forfelor centrifuge). Sin. Inel de centrare. Pisc de frînă. Uf.: Fiecare dintre discurile plane sau ondulate, ale unei frîne cu discuri, numită şi frînă cu lamele (v. fig. /). O parte dintre discuri sînt solidare cu caseta frînei şi între ele se găsesc discurile solidare cu arborele care trebuie frînat, iar frînarea se obfine prin împingerea arborelui; efectul de frî-nare depinde de presiunea dintre discuri, de coeficientul de frecare dintre ele şi de numărul lor. Discurile mobile se confecfionează dintr-un material diferit de al Disc de plug. Uf.: Cufit rotativ al unui plug cu fracfiune mecanică, montat în fafa ultimei frupife (v. fig. ll). V. sub Plug cu fracfiune mecanică. II. Disc de plug de tracfor. f) disc; 2) furcă; 3) Inel; 4) bridă de fixare; 5) suportul dişcuiui. III. Disc de roată de vehicul feroviar* J) discul rojii; 2) butucul rofii; 3) bandaj tras pe roată. Disc de roată. Transp.: Corpul în formă de disc, al unor rofi de vehicule, pe care se montează bandajul. La rofile vehiculelor feroviare (v. fig. ///), discul e de obicei monobloc cu butucul, iar la periferia discului e montat bandajul (prin tragere Ia cald). Discul acestor rofi se confecfionează din blocuri de ofel, prin presare sau prin forjare la cald, urmată de laminare într-o maşină de laminat discuri. La rofile autovehiculelor (v. fig. IV), discul e în general solidarizat cu butucul prin şuruburi, iar la periferia discului e şir* I. Frînă cu lamele. / J discuri solidare cu cutia de frînă; 2) discuri solidare cu arborele; 3) arbore; 4) sensul de apăsare; 5) cutia frînei. celor fixe; de exemplu, discuri de fontă alternează cu discuri de bronz sau de fibră. IV. Discuri şi diferite jante de roată de automobil, a) jantă plană cu cerc demontabil; b) jantă cu adîncitură, cu margine răsfrîntă; c) jantă curbă; d) jantă cu adîncitură, cu margine dreaptă. montată janta, fie prin sudură sau nituire, fie amovibil. Discul acestor rofi se confecfionează din tablă de ofel, prin presare; uneori discul e perforat, ceea ce uşurează răcirea tobei de frînă. Disc d i v i z o r. Ut.: Discul capului divizor al unei maşini-unelte (maşină de frezat, şeping, etc.), cu găuri echidistante, dispuse pe un cerc sau pe mai multe cercuri concentrice. Pentru divizarea directă se foloseşte un disc cu un şir de 12—24 de găuri, dispuse pe un singur cerc, iar pentru divizarea indirectă se foloseşte un disc cu mai multe şiruri de cîte 15—49 de găuri, fiecare şir fiind dispus pe cîte un cerc; pentru divizarea combinată se folosesc, fie un disc cu două şiruri de găuri, fie două discuri cu cîte un şir de găuri (de ex. un disc cu 100 de găuri şi un disc cu 101 găuri). Pentru a obfine divizarea unui obiect se roteşte discul prin fafa unui deget fix care intră în găurile acestuia, sau discul rămîne fix şi se roteşte degetul. Disc fix. Elf.: Piesă fixă din construcfia crapodinei, în formă de inel, cu compozifie antifricfiune, servind la preluarea sarcinii verticale. Disc cu culori 466 Disc de semnalizare Disc de apel. Disc rotitor. Elf.: Piesă din consi(ucfia crapodinei, solidară cu rotorul, care transmite discului fix sarcina verticală. î. ~ cu culori. C. f. V. sub Semnal cu disc. 2. ~ de ambreiaj. M?. V. Ambreiaj cu discuri, sub Ambreiaj cu fricjiune. s. ~ de apel. Telc.: Dispozitiv electromecanic avînd ca piesă principală un disc rotifor, care serveşte, în telefpnia automată, la obfinerea seriilor de impulsuri necesare selecţiei. Discul de apel face parte de obicei din aparatul telefonic şi consistă în principiu dintr-un mecanism pentru întreruperea periodică şi de un anumit număr de ori a unui circuit electric, antrenat cu ajutorul unui disc mobil, care are la periferie 10 găuri numerotate (v. fig. a). Prin rotirea discului mobil în sensul acelor unui ceasornic, pînă la opritorul Op, se întinde un resort, care poate să pună în mişcare mecanismul din spatele discului de apel, odată cu readucerea la pozifia de repaus a discului mobil. Acest mecanism e format (v. fig. b) din roata dinfată 1, solidară cu discul mobil de pe partea din fafă a discului de apel şi din şurubul-melc 2, echipat cu un dispozitiv de reglare automată a vitesei de rotafie (nereprezentat în figură), terminat la partea de jos cu semidiscul izolant 3. Cînd discul mobil, lăsat liber, se roteşte în sensul invers acelor unui ceasornic (în fig. a), sub acfiunea resortului, el roteşte discul 1 (în fig. b, în sensul acelor unui ceasornic), care roteşte şurubul-melc 2 şi semidiscul 3, de un număr de ori egal cu numărul indicat în fafa discului, de la care s-a început rotirea discului de apel. Astfel, semidisculJzolant*3 întrerupe contactul 5 al lamelelor 4, de*unjnumăr de-ori egal cujiumăru! de rotiri, pînă la repaus, ale şurubului-melc. Afară de aceste elemente, discul de apel mai cuprinde elemente cari să asigure scurt-circuitarea microfonului şi a bobinei de inducfie a telefonului abonatului chemător, din momentul în care acesta roteşte discul de apel (scoate din repaus discul mobil şi mecanismul din spatele discului de apel); elemente cari să asigure decuplarea mecanică a rofii dinfate 1 de restul dispozitivului, în perioada de armare a dispozitivului de apel (în perioada în care abonatul roteşte discul mobil pînă la opritorul Op). 4. ~ de gramofon. Fiz., Telc.: Disc plat folosit pentru înregistrarea şi redarea pe cale mecanică a vibrafiilor sonore. Vibrafiile se înregistrează în lungul unui şanf trasat în spirală pe suprafafa discului, fiecare porfiune corespunzătoare unei spire complete (de 360°) a acestui şanf numindu-se n/ă. Discul are şî un orificiu central cu dimensiuni normalizate (de obicei 7,28 mm), care serveşte la centrarea pe platanul care îi asigură învîrtirea. Ambele fefe ale discului se utilizează pentru înregistrare. După numărul de rile pe unitatea de lungime radială, se deosebesc discuri normale (standard) şi discuri cu microrile, pentru înregistrări de lungă durată. Discul normal are 33--42 de rile/cm şi se foloseşte la turaua de 78 rot/min, care asigură o durată de înregistrare de 3 minute la discurile mici (cu diametrul de 25 cm) şi de 4,5 minute la discurile mari (cu diametrul de 30 cm). Uneori se foloseşte şî la 33 V3 rot/min. Discul cu microrile (microsillon) are 33---42 de rile/cm şi se foloseşte la turafiile de 162/s rot/min, 45 rot/min şi, mai ales, de 33 tyg rot/min, care asigură o durată de înregistrare de 15 minute, la discurile mici, — şi de 23 de minute, la discurile mari. Intervalul dintre marginile a două rile vecine e mai mic decît lărgimea rilei. Se confecţionează din răşini sintetice poli-amidice, cari sînt mai flexibile şi nu sînt casante. înregistrarea vibrafiilor sonore s-a făcut întîi în adîncime (verticală), cu performanfe mici, iar actualmente se face lateral. Pentru a mări utilizarea suprafefei înregistrate, şi deci durata de înregistrare, se utilizează şi sistemul de înregistrare laterală cu distanfă variabilă între rile, funcfiune de amplitudinea semnalului. — Se fabrică şi discuri stereofonice cari au două piste de înregistrare pe acelaşi şanf, utilizînd două posibilităţi de deplasare după direcfii rectangulare (vertical-laferal sau ±45° fafă de verticală) ale acului. La redare se imprimă o mişcare complexă capului de citire, care are două traductoare corespunzătoare celor două canale. Fabricarea discurilor. Discurile produse în serie se obfin prin presare la cald cu ajutorul matrifelor. Pentru realizarea matrifelor se foloseşte următorul proces tehnologic: Se înregistrează producfia dorită pe un disc de ceară specială, cu grosimea de aproximativ 3 cm, finut în termostat pentru a avea o temperatură bine determinată în funcfiune de compo-zifia cerii folosite. Astăzi, în locul blocurilor de ceară, cari reclamau o şlefuire perfectă (oglindă) a suprafefei pe care se efectua înregistrarea, se folosesc de cele mai multe ori discuri cu miez de aluminiu, peste care se toarnă un strat de lac pe bază de nitroceluloză. După obfinerea unei înregistrări (tăiere perfectă), discul astfel obfinut se supune unui bombardament cu aur sau cu argint la presiune redusă. Astfel se obfine acoperirea discului cu un strat metalic (de aproximativ 6X1 O*6mm) bun conducător de electricitate. înainte se folosea, în acelaşi scop, praful fin de bronz sau de grafit. Discul astfel tratat se introduce într-o baie galvanică şi pe el se depune un strat gros de cupru. Prin desprindere de pe discul original (care se distruge cu această ocazie), se obfine o matrifă cu şanfurile în relief, care în termeni de specialitate se numeşte „tată". Ea se păstrează ca original, fără a fi folosită la multiplicare, deoarece s-ar distruge foarte repede. Prin galvanoplastie se obfine după ea o „mamă", iar după ea, o matrifă cu rilele în relief, numită „fiu", care e matrifa propriu-zisă folosită pentru presare. Pentru producfiile cari nu trebuie să fie multiplicate în număr mare (fonoteci, radiodifuziune, etc.), înregistrarea se face pe discuri cu strat de lac pe miez de aluminiu, redarea putîndu-se face direct după original, care însă se uzează repede. 5. ~ de relevmenf. Nav.: Disc gradat, de la 0—3600, orientat cu gradafia 0°—180° în planul diametral al navei sau într-un plan paralel cu acesta, echipat cu o alidadă. Se foloseşte în navigâfia costieră, pe navele mici, cînd acestea nu sînt echipate cu compas de relevment, la luarea de relev-mente proră (măsurarea unghiului dintre axul navei şi direcfia unui obiect). q. ~ de semnalizare. C. f.: Semnal mobil în formă de disc, folosit la căile ferate pentru semnalizarea punctelor slabe în linie curentă sau în stafii, în vederea reducerii vitesei fafă de vitesa normal admisă sau a opririi trenului (v. fig.). Indicafiile date sînt reprezentate, ziua, prin aspectul de formă şi de culoare al discului, iar noaptea, prin lumini colorate. Sin. Paletă de semnalizare. Disc de semnalizare. J) disc roşu de oprire; 2) felinar colorat (în poziţia de oprire). Disc de şfoluif 467 Disc 1. ~ de şfoluif. Ind. piei.: Cufit în formă de disc (cu diametrul de 25-**35 cm), folosit pentru şfoluirea (înmuierea) manuală a pieilor fine, cari sînt în mod natural prea sensibile pentru a putea fi ştoluite mecanic. Are un orificiu central, pe unde poate fi prins cu mîna, a cărui margine inferioară e căptuşită cu piele sau cu o garnitură de tablă de alamă. Pentru prelucrarea pielii pe întreaga suprafafă trebuie să se modifice pozifia pielii de patru ori, prelucrînd-o întîi de la crupă spre cap, apoi de la cap spre crupă şi, la sfîrşit, de la şira spinării spre părfile laterale din stînga şi din dreapta. 2. ~ de frecere fără oprire. C. /.: Disc montat pe catargul sau lîngă semaforul de intrare, penfru indicarea pozifiei de __________ ff/ a F / x^b ri \ —(3 ,1 d / r» \ T a Z? I / *r\ \ T a zH — .. / L """X _ r ^A’k a / - 'V _ Y_____________________________________^______________________ t1 '/n *3 Semnalizări cu disc de trecere fără oprire, î) aspectul de oprire al semnalelor ordonă oprirea trenurilor în fafa semnalelor de intrare A*/2 şi F*/2; II) aspectul semnalului /\*/2 autorizînd intrarea în stafie pe linia directă, cu oprire în fata semnalului de ieşire D (discul de trecere fără oprire a prezintă fafa plină către tren); III) aspectul semnalului care autorizează intrarea în stafie pe linia abătută, cu oprire în faţa semnalului E (discul de trecere fără oprire a prezintă fafa plină către tren] ; IV) aspectul semnalului de intrare Ai/2, care autorizează trecerea fără oprire a trenului pe linia directă (discul de trecere fără oprire a e culcat şi prezintă muchia către tren); V) aspectul semnalului de intrare Ay2* care autorizează trecerea fără oprire a trenului pe linia abătută (discul de trecere fără oprire a e culcat şi prezintă muchia către tren); A, F) semnal prevestitor al semnalului de intrare; A*/2, F*/2) semafor de intrare cu două brafe, combinat cu discul de trecere fără oprire a; B, D) semafoare de ieşire a liniei directe; C, E) semafoare de ieşire de pe linia abătută. oprire sau de liber a semaforului de ieşire din linia directă sau dintr-o linie abătută. Prin aspectul combinat al semaforului de intrare şi al acestui disc se dau indicaţii mecanicului, dacă intrarea în stafie e autorizată, cu sau fără oprire pe linia directă sau abătută, după cum semnalul de ieşire al liniei respective are aspectul de liber sau de oprire. Schimbarea aspectului discului în aspectul care autorizează trecerea fără oprire a trenului prin stafie se face simultan cu schimbarea aspectului de liber al semaforului de intrare şi numai dacă semaforul da ieşire are aspectul de liber. Ziua, indicafiile se dau prin aspectul de formă al semaforului de intrare şi al discului, iar noaptea, prin lumini colorate. în figură sînt reprezentate aspectele semnalelor combinate (semafor şi disc) în diferite cazuri de semnalizare. s. ~ magnefic. F/z.: Suport material, avînd forma geometrică a unui disc, acoperit cu un strat superficial magnetic pe care sînt înregistrate sunetele, pe cale magnetică. Semnalele apar înregistrate de-a lungul unui şan} trasat în spiralăpe suprafafa discului, iar înregistrarea şi reproducerea sunetului se fac cu ajutorul unui cap magnetic, a cărui mişcare e ghidată de şanful discului. Discul magnetic are o durată de redare limitată şi e folosit în cazuri particulare (dictafoane). V. şî Magnetofon. 4. ~ rabatabil. C. f. V. sub Semnal cu disc. 5. ~ rofifor. C. f. V. sub Semnal cu disc. 6. ~ rofifor de egală rezisfenfă. Rez. maf.: Disc care se roteşte în jurul axei sale de simetrie şi în care tensiunile mecanice radiale şi tangenfiale au aceleaşi valori, de la centru pînă la periferie. 7. ~ stroboscopic. Cinem.: Rondelă circulară, cu sectoare albe şi negre, care permite verificarea turafiei şi a frecvenfei oscilafiilor unui element în rotafie, folosind o rază de lumină pulsatorie produsă de o lampă cu descărcări (fără inerfie), alimentată dintr-o sursă de curent alternativ (refea). Efectul stroboscopic se bazează pe proprietatea ochiului omenesc de a conserva o impresie luminoasă timp de aproximativ 1/15 dintr-o secundă. Jinînd seamă de faptul că acest disc e luminat cu o frecvenfă de două ori mai înaltă decît frecvenfă refelei, pentru ca discul să pară imobil trebuie să fie satisfăcută următoarea relafie: n=2J™. v în care N e numărul de sectoare negre (sau albe), / e frecvenfă refelei şi V e turafia elementului în rotafie. Discurile stroboscopice se folosesc pentru verificarea turafiei dispozitivelor de înregistrare şi de redare a discurilor şi pentru verificarea vitesei magnetofoanelor şi a altor aparate. V. şî sub Stroboscopie. 8. ~ variafor. Ind. text.: Disc folosit la flyer-ul de fibre liberiene, în vederea obfinerii, de o parte, a mişcării descrescătoare necesare băncii mosoarelor şi, de alfa, a mişcării variabile care se combină în diferenfial cu mişcarea constantă a axului de comandă şi, astfel, se transmite mosoarelor mişcarea variabilă la fiecare nou strat cilindric de spire depus pe mosor. Discul variafor e compus din două talere mari, paralele, orizontale, rotindu-se unul în sens contrar celuilalt cu turafie constantă, datorită mişcării imprimate de axul de comandă al flyer-ului. între aceste talere e o roată de fricfiune, cu diametrul mic, care se deplasează cu cîte pufin la fiecare nou strat de spire, în lungul unei raze a talerelor, de ia periferie spre centru. Mişcarea rolei conduse e, astfel, variabil descrescătoare. Deplasările rolei sînt variabile după legea iper-bolei echilatere, variafia fiind obfinută cu ajutorul unei came spirale, conform relafiei în care Rx e raza de lucru a discurilor conducătoare, variabilă de la strat la strat; dx e diametrul variabil al straturilor cilindrice de spire de pe mosor; C e constanta. o. Disc. 2. fl.: P iesă de sticlă, în lămpile electrice cu incandescenfă, formată din feavă tăiată la o anumită lungime şi evazată la un capăt, care serveşte în principal ca suport al filamentului. io. Disc. 3. Bot.: Suprafafa din interiorul unei flori, formată din glande nectarifere, caracteristică florilor din familia Ruta-ceae. Uneori ocupă întreaga parte internă a receptaculului floral (la florile din genul Rhamnus), sau toată suprafaţa pistilului, înglobînd şi baza staminelor (ca la Acer). 30* Disc-prismă 468 Discontinuitate î. Disc-prismă. Te/c.: Dispozitiv optic care consista dintr-un disc de sticlă cu periferia formată dintr-o succesiune de fefe prismatice, astfel încît prin rotire să refracte o rază de lumină incidenţă, care îl traversează, cu un unghi care depinde de pozifia sa. E folosit în unele instalatii optico-mecanice de explorare a imaginii de televiziune (v.), în cari raza de lumină refractată mătură în linii succesive suprafafa explorată. 2. Discisiune, pl. discisiuni. Geol.: Spafiu! liber din inferiorul unei roci, sau dintre roci, produs de deformarea acestora, datorită unor cauze tectonice, spre deosebire de spafiul liber creat de disolvări (disolufiune). 3. Disconformitate. Geol. V. Discordanfă. 4. Disconică, anfenă Te/c.: Antenă pentru unde deci-metrice, constituită dintr-un disc circular şi dintr-un trunchi de con avînd axa perpendiculară pe disc în centru! său. Linia de alimentare a antenei e coaxială, conductorul central fiind legat de disc, iar cel exterior legat la trunchiul de con, sau invers. Radiafia antenei în planul discului e omnidirecţională. Antena disconică derivă de la antena bico-nică (v.). Impedanfa caracteristică a antenei e Zq= = 60lny [Q], Oi fiind jumă- tea unghiului Ia vîrf; adaptarea se poate realiza în- * . - , . v Antena disconică. tr-o banda destul de larga .... . ... • r - . * . , , î) disc; 2) trunchi de con; 3) trecere cade frecvenfe şi depinde de ~ JS , . ,,, , . i i I blu-antena; 4) manşon de decelit. toate elementele geometrice (v. fig). Ca valori optime stabilite experimental se dau: 01=30°, 1 — 0,35 X mediu, e^DmJ3; Ddisc^0,7 Dmax.Solidari-zarea trunchiului de con de disc se realizează printr-un manşon de decelit sau de alt material similar, asigurînd şî pro-tecfia contra intemperiilor. 5. Discontinuitate. 1. Mal.: Proprietatea unei funcfiuni de variabilă reală de a avea cel pufin într-un punct o oscila-fie diferită de zero. — în cazul unei funcfiuni mărginite de o singură variabilă reală, >=/(x), definită univoc pentru mulfimea valorilor lui x cari aparfin unui interval închis [a,b]: a^x^b, într-un punct X al intervalului [a,b\ se consideră un interval [X — 8, X-f-e] de măsură egală cu 2 8 şi care se numeşte o vecinătate de ordinul lui 8 a punctului X, 8 fiind arbitrar de mic. în raport cu un şir de vecinătăfi et cari formează un şir descrescător 8i>82>-->8»>— avînd ca limită zero,valorile iW(eJaIe marginilor superioare ale valorilor funcfiunii în punctele vecină-tăfii extind către o limită M (X) numită supremum al funcfiunii f(x) în punctul X şi care admite două proprietăţi caracteristice. Fiind dat un număr pozitiv arbitrar de mic r\, se poate determina un interval \a\,b{\ care confine pe X, astfel încît în toate punctele acestui interval să existe relafia f(x)<.M(X) + r[. Pentru un r\ dat şi penfru un interval arbitrar [a\,bi] care confine pe X există în acest interval un punct X' pentru care e valabilă relafia f(X’)0, funcfiunea e discontinuă în punctul X, care se numeşte punct de discontinuitate a funcfiunii. în acest caz, oscilafia defineşte, prin valoarea ei, măsura discontinuităţii. Un punct de discontinuitate X se numeşte punct de discontinuitate de spefa întîi, dacă limitele considerate la dreapta şi la stînga valorii X, numere cari se notează respectiv f(X-fO), f(X-0), sînt diferite: f{X+0)*f(X-0). Dacă, în plus, valoarea funcfiunii în punctul X verifică relafia /(Y) f(X+0) + /(X-0)_ discontinuitatea se numeşte regulată. Punctele de discontinuitate pentru cari cel pufin una dintre cele două limite /(X+0), }(X—0) nu există, se numesc puncte de discontinuitate de spefa a doua. — în cazul funcfiunilor ^ = /(x), cari în intervalul [a, b] nu sînt mărginite, intervine o discontinuitate specifică. O astfel de funcfiune are cel pufin un punct X în [a, b], căruia i se poate asocia un număr pozitiv convenabil ales q, astfel încît oricărui şir de numere },, confinut în [X — Q, X-J-q] şi convergent către valoarea X, să îi corespundă un şir {f(xx)} care e divergent în mod propriu, adică sau lim f(xx) = -f-oo sau lim f(xx)= — oo . Aceste discontinuităţi se numesc discontinuităţi polare, iar punctele respective X se numesc poli. — Nofiunile introduse rămîn valabile şî pentru cazul unei funcfiuni de o variabilă reală definită pentru valorile Iui x aparfinînd unei mulfimi infinite care admite o mulfime derivată Şft*. Ele se aplică însă numai pentru acele valori cari sînt puncte de acumulare X£ 5D?'.— în cazul unei funcfiuni mărginite de n variabile reale: y=f(xi, x2,-••,*»)=f{P). (P=P(x1, •••,*„), definită univoc într-un domeniu (D), se consideră un domeniu parfial dQD şi se definesc, ca şi în cazul unei singure variabile independente, supremum M(d), infimum m(d) şi oscilafia co(d) — M(d) — m(d), a funcfiunii de punct y în d. De exemplu, funcfiunea de c’ouă variabile independente z — [jc] -f- \y\t definită şi mărginită în domeniul a cărui frontieră e formată din dreptele x = 0, x~a\ y = 0, y = b, cu n<.aa diverg către 4* «3. în cazul divergentelor de acelaşi sens, polii sînt de prima speţă, iar în cazul divergentelor opuse, ei sînt de a doua speţă. 1. ~ slabă. Maf.: Fiind dată o ecuaţie cu derivate parţiale lineară de ordinul al doilea E' *. f 1 Q)*i ă*v + * * * =0, cum şi o soluţie u (jci, x%'", xn), care are pe suprafaţa 5: (*!» *2f"'» xn ) = O 0 discontinuitate de prima speţă a derivatelor de ordinul al doilea, însă funcfiunea însăşi, împreună cu derivatele ei de primul ordin, rămîn continue la traversarea suprafefei S, se spune că solufia considerată are o discontinuitate slabă pe suprafafa S. 2. ~r suprafafă de Mat.: Suprafafă care corespunde unei ecuafii cu derivate parfiale de ordinul al doilea ■=0, Lâ 11 Q)*i 9*, *. / pentru o solufie a acestei ecuafii cînd aceasta din urmă e continuă, însă derivatele sale parfiale sînt discontinue de prima spefă pe această suprafafă. Numai suprafefele caracteristice pot fi suprafefe de discontinuitate. 3. Discontinuitate. 2. Fiz.: Variafia discontinuă, în spaţiu sau în timp, a valorii unei mărimi fizice, pentru anumite valori ale unuia sau ale mai multor parametri de cari depinde acea mărime. 4. linie de Meteor.: Curbă, pe hărţile meteoro- logice, reprezentînd inferşecţiunea cu solul sau cu o suprafaţă de nivel oarecare, a unei suprafefe de discontinuitate (frontale). V. sub Atmosferice, perturbafii 5. suprafafă de F/z., Meteor.: Suprafafa loc geo- metric al punctelor în cari se manifestă discontinuitatea a cel puţin una dintre proprietăţile locale (funcţiuni de punct) ale unui mediu. '*jj în M e t e o r o I o g i e, panta unei suprafeţe de discontinuitate din atmosferă creşte, cînd diferenţa viteselor creşte, şi scade, cînd diferenţa temperaturilor creşte. Ea e mică şi, de obicei, nu depăşeşte 1/100. Un anumit tip de suprafafă de discontinuitate, numită suprafafă de alunecare, e situat la contactul dintre două mase de aer de origini diferite. Din cauza diferenţei de vitese, cele două mase au o deplasare relativă care face ca aerul superior, mai cald, să alunece peste aerul rece, inferior, — Alunecarea poafe fi ascendentă, cînd masa de aer cald activ urcă deasupra aerului rece, sau cînd masa de aer rece activ pătrunde sub aerul cald. în ambele cazuri, alunecarea ascendentă e însoţită de destindere adiabatică, de răcirea şi condensarea vaporilor de apă conţinuţi în aerul cald. Rezultă sisteme noroase şi precipitaţii. Alunecarea ascendentă caracterizează toate mişcările ciclonice (convergente). — Alunecarea poate fi descendentă, cînd masa de aer superioară coboară pe panfa aerului rece inferior. Coborîrea e însoţită de compresiune adiabatică şi de încălzirea aerului superior. De asemenea, apa în suspensie se evaporă, iar sistemele noroase se risipesc. Mişcarea caracterizează mişcarea anticiclonică (divergentă). Suprafaţa frontală e o suprafafă de alunecare ascendentă. Inferşecţiunea suprafeţei frontale cu solul se numeşte front (v. sub Atmosferice, perturbaţii ~), iar suprafaţa de subsidenfă se numeşte suprafaţă de alunecare descendentă, formată prin efectul subsidenţei. Panfa unei astfel de suprafeţe e de circa 1/1000. e. Discordante, strate Geo/. V. sub Discordanţă. 7. Discordanfă. 1. C/c. pr.: în metoda de calcul al celor mai mici pătrate, diferenţa dintre valoarea observată şi valoarea teoretică. 8. Discordanfă. 2. Geo/.: Suprafaţă — de regulă de eroziune sau, mai rar, de simplă întrerupere în sedimentare — care separă formaţiuni mai noi de altele mai vechi, situate în culcuşul unui zăcămînt. Suprafaţa de discordanţă poate fi creată, fie de mişcări tectonice însoţite de eroziuni subaeriene sau subacvatice, fie de lipsa de aport de material din cauza îndepărtării acestuia din urmă prin curenfi. Discordanţele se recunosc după: lipsa unei formaţiuni geologice din succesiunea stratigrafică, evidentă în alte regiuni în cari apare între formaţiunile din culcuşul şi din acoperişul discordanţei; extinderea areală mai mare a formaţiunii din acoperişul stratigrafie al discordanţei decît aceea a formaţiunilor din culcuş, ceea ce face ca formaţiunea din acoperiş să depăşească pe teren şi pe hartă diferiţi termeni stratigrafici ai formaţiunii din culcuş (v. şi sub Transgresiune); absenţa unei dezvoltări gradate a faunei prezente în stratele de sub discordanţă spre cele de deasupra ei (săritură de niveluri biostratigrafice în faună); urme de eroziune (relief îngropat, suprafeţe vechi de alterare a rocii, însoţite uneori de_argile reziduale, etc.) de-a lungul unei limite între strate. Se deosebesc două tipuri de discordanţe principale: discordanţe stratigrafice şi discordanţe tecfonice (false discordanţe). Discordanfele stratigrafice, reprezentate prin discontinuitatea de aşezare a stratelor, se*împart,^după aria^lor de răspîndire, înr discordanţe regionale (simple^ sau unghiulare) şi discordanţe locale. ________f f Discordanfa regională simplă (discordanţă paralelă, falsă concordanţă, hiatus sau discontinuitate de sedimentare, disconformi-tafe, etc.) (v. fig.) presupune că for-maţiuniledin bază au fost exondate (v. şl sub Exon-dare) prin mişcări Discordante. 1) discordantă regională simplă, tipică, în seefiune; 2) discordanfă regională simplă cu relief îngropat; 3) discordanfă regională unghiulară; 4) discordanfă locală. oscilatorii de ridicare (epirogenice), deci fără cutare, au fost erodate şi apoi imersate (v. şi sub Imersiune*) din nou, pentru a primi sedimentele seriei discordante de jdeasupra. Dacă Discordanfei, dispozitiv de semnalizare a ~ 470 Discriminator intervalul de timp acordat eroziunii de o exondare avansată e scurt şi imersiunea ulterioară se produce foarte repede, discordanfa marchează un relief îngropat (discordantă ascunsă), care uneori formează chiar faleze, confundate cu falii; de exemplu faleza de Barremian şi Sarmafian din fafa Pliocenu-lui din Sudul Dobrogei. Discordanfa regională simplă e caracteristică regiunilor de platformă continentală, cari cuprind depozite relativ subjiri şi fosilifere (sedimentajie epicontinentală); de exemplu: Tor-tonianul necutaf, situat direct peste Cretacicul mediu, de asemenea orizontal, de pe valea Nistrului. Discordanţa regională unghiulară (v. fig.) presupune că stratele de sub discordantă sînt cutate, exondate, erodate şi apoi din nou imersate. De aceea stratele de deasupra discordanfei apar cu înclinări mai mici decît cele de dedesubt. Acest tip de discordanfă e caracteristic pentru zonele orogenice pe cale de alipire la platforme (prin cutare şi rigidizare); de exemplu: discordanfa dintre etajul structural paleozoic al Platformei ruse şi fundamentul precambrian observat, Ia zi, de-a lungul liniei Glinfului. Discordanfe unghiulare apar şî în zone orogenice încă în plină evolufie, însă aceste discordanfe sînt ele însele cutate ulterior puternic şi caracterul lor unghiular devine greu de sezisat pe teren; de exemplu: contactul dintre Cenomanianul şi Senonian-Turonianul zonei mediane a flişului Carpafilor orientali. Discordanţa locală se caracterizează: printr-o suprafaţă de discordanfă simplă de extindere mică (de ordinul metrilor sau al zecilor de metri) cu formă de albie alungită; presupune o întrerupere foarte scurfă a sedimentării, care nu implică o exondare, ci o simplă creştere a vitesei curenţilor de apă cari provoacă o eroziune subacvatică limitată, astfel cum apare frecvent în depozitele litorale şi fluviatile (depozitele de peste discordanfă prezintă un semiritm de sedimentare; de exemplu Sfrafele de Hida); sedimentele de deasupra discordanfei se depun înaintea litificării depozitelor de sub discordanfă. Discordanfele tectonice (discordanfe false) sînt create de disarmonia de cutare şi de contactele intruzive ale corpurilor de roci plastice (sare, gips, argilă) (v. şî sub Diapir). Disarmonia de cutare apare la limita dinfre două strate în continuitate de sedimentare (concordante), cari sînt formate din roci cu competenfă foarte diferită şi cari, din această cauză, reacfionează deosebit la unul şi acelaşi efort de cutare. Roca mai pufin competentă dă cute mici (cute de antrenare), iar cea mai competentă, cute cu rază de curbură mai mare; de exemplu: disarmonia dintre cutarea părfii inferioare a Stratelor de Cornu şi aceea a gresiilor de Ia partea superioară a aceloraşi strate. Cercetarea discordanfelor e importantă, din punctul de vedere ştiinfific, penfru stabilirea vîrstei cutărilor (v. sub Cutare) şi în studiul mişcărilor oscilatoare ale scoarfei, iar din puncful de vedere economic, penfru prospectarea anumitor substanfe minerale utile (de ex.: bauxite, fosforife, efc.) şi pentru precizarea acoperişului zăcămintelor de tifei ecranafe stratigrafie sau tectonic (v. şi sub Ecran 4). 1. Discordanfei, dispozitiv de semnalizare a C. f.: Dispozitiv optic sau acustic cu ajutorul căruia se semnalizează lipsa de concordantă dinfre organele de comandă şi organele de execufie din instalafiile de centralizare. De exemplu: la macazuri, discordanfa dinfre pozifia manetei de comandă şi pozifia macazului de pe teren se semnalizează printr-o lumină roşie clipitoare la una dintre ferestrele indicatoare de pe tabloul indicator, iar nelipirea acului de centrare se semnalizează prin lumini roşii la ambele ferestre indicatoare; stingerea focului roşu de la un semnal principal e semnalizată pe tabloul luminos de control printr-un foc clipitor, spre deo- sebire de starea normală, care e semnalizată printr-o lumină permanentă. Indicafiile luminoase de discordanfă pot fi însofife şi de indicaţii acustice, cu ajutorul unei sonerii. 2. Discotecă, pl. discoteci. 1. Arh.: Mobilă de lemn sau de metal în formă de dulap cu despărfituri special amenajate, în care ze păstrează discuri de gramofon (în poziţie verticală). 8. Discotecă. 2. Arh.: încăpere, grup de încăperi sau clădire, în care se păstrează şi se audiază discuri de gramofon. Discoteca cuprinde: depozitul de discuri, în care acestea sînt aranjate într-o anumită ordine, şi boxele penfru audifia individuală; eventual, o sală pentru audifia colectivă a discurilor. 4. Discrazit. Mineral.: Ag3 Sb. Minereu de argint cu un conţinut de 64,3—94% Ag, care se găseşte în unele filoane hidrofermale, împreună cu proustit, argint nativ, arsen, galenă şi calcit. Cristalizează în sistemul cubic, în cristale cu habitus columnar, piramidal sau tabular, în general pseudoexagonal. Are culoare albă-argintie, adeseori cenuşie sau brună-aurie, cu luciu metalic puternic. Are clivaj perfect după (011) şi slab după (001); are spărtura neregulată; e casant. Are duritatea 3,5 şi gr. sp. 9,4—10. 5. Discriminant, pl. discriminanţi. V. sub Ecuaţie algebrică. 6. ~ul lui Routh. Mat.: Determinantul D — A\A2Aş — A\A±— — AqAŞ, format cu coeficienfii ecuafiei caracteristice de gradul al patrulea ^4r4-h^3r34-^2r2+ Air-hAo=0, în problema micilor oscilaţii ale unui sisfem material în jurul pozifiei de echilibru, în cazul a două grade de libertate. Conform regulii lui Roufh, pentru ca părţile reale ale rădăcinilor ecuaţiei de gradul al patrulea, scrisă mai sus, să fie negative, frebuie ca tofi coeficienţii A4, Aş, A2, A\, Aq să fie pozitivi şi determinantul să fie pozitiv. Dacă partea reală a uneia dinfre rădăcinile complexe ale ecuafiei caracteristice devine egala cu zero, discriminantul D se anulează. Regula lui Roufh are aplicafii frecvenfe în problemele tehnice de stabilitate, în cari amplitudinile oscilaţiilor nu cresc cu timpul (de ex. „fluturarea" aripilor unui avioji în zbor). 7. Discriminarea unei instalaţii de radiorecepfie. Telc.: Mărime egală cu raportul dinfre atenuarea produsă de o instalaţie de radiorecepfie asupra unei emisiuni nedorite şi atenuarea produsă asupra unei emisiuni dorite. Dacă acest raport e destul de mare, emisiunea nedorită nu perturbă recepţia emisiunii dorite. O valoare corespunzătoare a discriminării se realizează în primul rînd prin diferenfa de frecvenfe ale celor două emisiuni (v. sub Selectivitate), dar şi prin: direcţia de sosire a undelor (folosind antene de recepţie directive, cu-raport faţă-spate—v.— mare); polarizarea undelor primite dacă emisiunea dorită şi cea nedorită folosesc unde cu polarizaţii perpendiculare între ele; momentul sosirii fiecărei unde (nedorifă şi dorită), de exemplu în instalaţii de transmisiune pe mai multe căi, cu diviziune de timp, sau în instalaţiile de emisiune-recepţie, receptorul fiind blocat în tot timpul emisiunilor cari nu-i sînf destinate; amplitudinea undei sosife (în unele sisteme cu modulafie de impulsuri, receptorul nu reacfionează decît la impulsuri cari depăşesc un nivel dat, eliminînd fofal paraziţii slabi). 8. Discriminator, pl. discriminatoare. Telc.: Circuit sau montaj cari, sub acţiunea unei oscilaţii de frecvenţă variabilă, produc un semnal electric (tensiune sau curent) a cărui amplitudine e funcţiune (de obicei lineară) de diferenţa dintre frecvenţa instantanee (v.) şi o frecvenţă centrală de referinţă. Discriminatoarele se folosesc, fie pentru demodulaţia oscilaţiilor cu modulaţie de frecvenţă sau de fază, fie pentru reglajul automat al frecvenţei unui oscilator. în acest al doilea caz, semnalul de la ieşirea discriminatorului, proporţional cu diferenfa dintre frecvenfă oscilatorului şi frecvenfă de Discriminafor 471 Discriminafor referinfă, se aplică (eventual amplificat) oscilatorului astfel, încît să producă o modificare a frecvenfei acestuia, apropiind-o de frecvenfă de referinfă. Discriminatoarele folosite pentru demodulafia semnalelor modulate în frecvenfă trebuie să introducă distorsiuni de atenuare, de fază şi nelineare cît mai mici; uneori se cere ca ele să nu fie sensibile la o eventuală modulafie de amplitudine parazită a semnalului. La discriminatoarele folosite pentru reglajul automat al frecvenfei, cerinfa cea mai importantă e o pantă mare a caracteristicii lor tensiune de ieşire/de-viafie de frecvenfă. La toate discriminatoarele se folosesc elemente de circuit nelineare, de obicei tuburi electronice sau diode semiconductoare, şi, de asemenea, elemente de circuit reactive. Discriminatoarele pot fi clasificate, după valoarea frecvenfei centrale de referinfă, în discriminatoare de radiofrecvenfş, discriminatoare de audiofrecvenfă şi discriminatoare cu frecvenfă de referinfă nulă (numite şî discriminatoare cu bătaie nulă). După circuitele utilizate, se deosebesc discriminatoare cu circuite acordate (LC), discriminatoare cu circuite aperiodice (RC) şi discriminatoare cu tuburi speciale. în radiocomunicafii, tipurile de discriminatoare folosite curent penfru demodulafia semnalelor modulate în frecvenfă sînt următoarele: discriminatorul cu circuit dezacordat, discriminatorul cu două circuite decalat acordate/ discriminatorul de fază, discriminatorul de raport, discriminatorul cu sincronizare şi discriminatorul cu nonodă; pentru reglajul automat al frecvenfei se folosesc atît aceste discriminatoare, cît şi alte tipuri speciale, ca de exemplu discriminatorul cu filtre tr*ece-sus şi trece-jos şi discriminatoarele cu bătăi nule. Discriminatorul cu circuit rezonant dezacordat e reprezentat în scherna din fig. I a. Circuitul rezonant LiQ e acordat 1 <2 = E v*y ţi = 1 rv 7 1 1" l ^ = Discriminatorul cu două circuite rezonante, acordate decalat (numit şî discriminator de amplitudine), e reprezentat în fig. II a. Circuitul LiQ se acordează fot pe frecvenfă centrală /o, iar circuitele L2C2 şi L3C3, cuplate magnetic cu primul, se acordează decalat, pe două frecvenfe simetrice fafă de frecvenfă centrală, astfel că L2C2 lucrează pe porfiu-nea ascendentă a curbei de rezonanţă, iar L3C3, pe porfiunea descendentă. Tensiunea U4 de la ieşire, egală cu diferenţa U2 — U3 a tensiunilor detectate de cele două diode, va varia cu frecvenfă după curba reprezentată în fig. II b prin linia continuă, fiind practic proporfională cu diferenfa /—/o- Pentru a putea folosi o duodiodă cu catozi comuni în locul duodiodei cu catozi separafi se poate utiliza montajul din fig. III, cu' o funcfionare asemănătoare celei din fig. II. O variantă a acestui discriminator consistă-în-folosirea unor circuite rezonante serie, decalat acordate, în locul circui- II. Discriminator cu două circuite rezonante derivaţie, decalat acordate, a) schemă; b) caracteristica tensiunii de le-şire U4 — U4(f) şi deducerea el; /) frecventa de rezonantă a circuitului L^Cj; 2) frecventa de rezonantă a circuitului L2C2; 3) frecventa de rezonanfă a circuitului L8C8. I. Discriminator cu un circuit rezonant slab dezacordat, a) schemă; b) principiul de funcţionare. pe frecvenfă centrală /o, iar circuitul L2C2, cuplat magnetic cu primul, e acordat pe o frecvenfă / pufin diferită, de exemplu pufin mai mare. în acest caz (v. fig. I b), la aplicarea tensiunii de frecvenfă f variabilă şi de amplitudine constantă, circuitul L2C2 lucrează pe porfiunea ascendentă a curbei sale de rezonanfă, amplitudinea tensiunii la ieşire fiind funefiune de frecvenfă undei. în acest mod, variafia (eventual modulafia) de frecvenfă e transformată într-o variafie (modulafie) de amplitudine şi oscilafia astfel obfinută e detectată apoi în mod obişnuit cu un detector cu diodă. Deoarece se produc distorsiuni nelineare importante (v. fig. I b), porfiunea ascendentă (sau cea descendentă) a curbei de rezonanfă a unui circuit acordat nefiind perfect lineară, acest tip de discriminafor se foloseşte rar în practică. III. Discriminator cu două circuite rezonante derivaţie, decalat acordate şi cu duodiodă cu catod comui^ telor derivafie. Schema unui astfel de discriminator e reprezentată în fig. /V. Tot ce s-a spus despre tensiunile U2 şi U3 e IV . Discriminator cu două circuite rezonante serie, decalat acordate. Ls) bobină de şoc de radiofrecvenjă. valabil, în acest caz, pentru curenfii /2 şi /3, tensiunea U4 de la ieşire fiind proporfională cu diferenfa acestor curenfi (rezistentele de sarcină R2 sînt egale). Discriminafor 472 Discriminafor In locul diodelor cu vid se pot folosi, ca de altfel în orice montaj de descriminator, diode semiconductoare (v. schema din fig. /V). Discriminatorul cu circuite decalat acordate nu produce distorsiuni nelineare importante, dar necesită trei circuite rezonante, acordate diferit, cu un reglaj dificil. De aceea se foloseşte relativ rar. Discriminatorul de fază sau discriminatorul cu circuite cu acord unic e reprezentat în fig. V. Circuitele primar P frecvenfă centrală. La rezonanfă, tensiunile U\, U2 de la bornele circuitului S sînt defazate cu -f-90°, respectiv —90° fată de tensiunea U3 existentă la bornele circuitului P; rezultă că amplitudinile U^ şi U^ ale tensiunilor pe anodul fiecărei secfiuni a duodiodei au aceeaşi valoare (v. fig. V b); deci şî tensiunile redresate de diode vor fi egale. Tensiunea U4 de la ieşire fiind egală cu diferenfa celor două tensiuni redresate, urmează că la rezonantă (cînd /=/o) tensiunea Ia ieşire e nulă. Pentru o frecventă diferită de/o, defazajul dintre tensiunea din secundarul S şi cea din primarul P devine mai mic sau mai mare decît 90°, în funcfiune de sensul variafiei frecventei; în acest caz (v. fig. V b), Uai va diferi de U^ şi deci se va obfine la ieşire o tensiune redresată proporfională cu diferenfa Uai —^(deoarece rezistenfele de sarcină şi celelalte elemente sînt egale). Această tensiune va fi pozitivă sau negativă, după sensul de deviafie a frecventei fafă de frecvenfă centrală; în acest mod rezultă caracteristica U4=U^(f) a discriminatorului, reprezentată în fig. V c. Acest tip de discriminator prezintă o caracteristică suficient de lineară şi, în acelaşi timp, avantajul folosirii de cir- cuite^ acordate toate pe aceeaşi frecvenfă; deci reglajul lui e mai simplu. Pentru aceste motive, el e folosit în mod curent. Pentru a putea folosi, în locul duodiodei cu catozi separafi, o duodiodă cu catod comun, se poate utiliza schema din fig. VI. Bobina secundarului a fost împărfită în două părfi egale, pentru a permite aplicarea corectă a tensiunilor pe seefiunile diodei. Discriminatorul de raport (numit şî defecfor de raport) reprezentat în fig. VII are o schemă asemănătoare cu a dis- VII. Discriminator de raport. criminatorului de fază din fig. V. Circuitele de radiofrecvenfă sînt identice cu cele ale discriminatorului de fază, circuitul primar P şi cel secundar S fiind ambele acordate pe aceeaşi frecvenfă, frecvenfă centrală /o, şi deci tensiunile Uai şi U^ aplicate secţiunilor diodă se obfin ca în cazul precedent (v. fig. V b). Tensiunea Uai se aplică însă diodei superioare în sens contrar, iar prin conectarea condensatorului C' de capacitate mare, tensiunea la bornele lui rămîne constantă; deci suma C/4-f-1/5 se va menţine aceeaşi, modifieîndu-se numai raportul acestor două tensiuni, cînd frecvenfă instantanee şi deci tensiunile U„ şi U„ variază. Tensiunea U4 urmăreşte variafia (modulafia) de frecvenfă a semnalului aplicat la intrare şi astfel se obfine o tensiune ale cărei variafii sînt proporfionale cu diferenfa dinfre frecventa instantanee şi frecvenfă centrală /q. Constanta de timp a grupului R'C' se alege mare, de 0,1 ■•■0,4 s; în consecinfă, o modulafie parazită de amplitudine a undei de înaltă frecvenfă nu are nici un efect asupra tensiunii U4 + U5 de la bornele lui C'. Variaţiile tensiunii U4 vor fi deci determinate numai de frecvenfă semnalului aplicat Ia intrare. Se produce astfel o acţiune de limitare pentru variaţiile suficient de rapide ale amplitudinii semnalului de înaltă frecvenţă chiar în discriminator şi deci nu mai sînt necesare etaje anterioare de limitare, utilizate de obicei la receptoarele pentru modulaţie de frecvenfă. Un alt avantaj al discriminatorului de raport îl constituie faptul că tensiunea continuă de la bornele lui C' urmăreşte variaf iile lente ale valorii medii a amplitudinii purtătoarei nemodulate, şi deci poate fi folosită pentru reglajul automat al amplificării receptorului. - Discriminatorul cu sincronizare, numit şî detector efero-dină, e reprezentat în fig. VIII. Funcţionarea lui se bazează VIU. Discriminator cu sincronizare. pe sincronizarea frecvenţei oscilatorului local, format de catodul şi de primele două grile ale heptodei, împreună cu Discriminator 473 Discriminator circuitul acordat LiCjC'î, de către semnalul modulat în frecvenfă, aplicat pe grila a treia a heptodei, după ce a fost amplificat de aceasta. Circuitele LiCJCi şi L2C2 sînt acordate ambele pe frecvenfă centrală; deci dacă frecvenfă semnalului e egală cu frecvenfă centrală, tensiunile existente pe grilele de comandă (prima şi a treia) ale heptodei sînt defazate înfre ele cu 90°, rezultînd un anumit curent anodic mediu (defazajul de 90° rezultă şi aici în modul arătat în fig. V b; în cazul de fafă, tensiunii Ui + Uş îi corespunde tensiunea de la bornele lui Li, aplicată pe grila întîi, iar tensiunii Us din fig. V b îi corespunde tensiunea de la bornele lui L2, care e defazată cu 180° fafă de tensiunea pe grila a treia). Dacă frecvenfă oscilafiilor produse diferă (în urma sincronizării) de frecvenfă centrală, defazajul dintre tensiunile grilelor de comandă ale heptodei se modifică şi curentul anodic mediu va creşte sau va scădea, după cum defazajul a devenit mai mic sau mai mare decît 90°. Astfel, tensiunea de la bornele rezistenfei de sarcină R e proporfională cu diferenfa dintre frecventa instantanee şi frecvenfă centrală. Discriminatorul cu nonodă (v. fig. IX) foloseşte un tub electronic special, cu nouă electrozi. Toate cele trei circuite IX. Discriminator cu nonodă. şi nega- şi Ug6 aplicate pe grilele de comandă ale nonodei, cvenfa (v. fig. X). Tubul nonodă e astfel construit tivările celor două grile de comandă (a treia şi a cincea) se aleg astfel, încît prin tub nu circulă curent anodic decît în momentele în cari valorile instantanee ale lui s‘n* arr|bele pozitive, iar valoarea curentului nu e practic influenfată de valorile tensiunilor. Prin urmare, curentul va avea variafia în timp reprezentată în fig. XI a, b, c, dupa cum frecvenfă incidenţă e mai mică, egală sau mai mare decît frecvenfă de rezonanfă a circuitelor (egală cu frecvenfă centrală). Valoarea medie a curentului urmăreşte deci variafia de frecvenfă şi, după amplificarea în circuitul anodic, se obfine la ieşire o tensiune avînd variafii proporţionale cu diferenfa dintre frecvenfă instantanee şi frecvenfă centrală. în fig. XII se arată variafia valorii medii a curentului anodic în funcfiune de defazajul dintre U şi U , pentru nonoda EQ^ 80, în condifiile rezonante sînt acordate pe frecvenfă centrală, iar bobinele L2 şi L3 sînt cuplate magnetic între ele. Rolul acestor circuite e acelaşi ca la tipul precedent, şi anume să realizeze o va- riafie aproximativ lineară a defazajului cp, dintre tensiunile U' e>8 cu fre- Deoarece o modulafie în amplitudine parazită a semnalului de înaltă frecvenfă, dacă amplitudinea semnalului ia intrare e suficient de mare, nu are influenfă asupra curentului anodic al nonodei, se obţine şi în acest caz un efect de limitare. Discriminatorul cu nonodă mai prezintă avantajul că efectuează şî o amplificare a semnalului de joasă frecvenfă, tensiunea la ieşirea sa fiind de ordinul a 20 V. Pentru demodularea oscilafiilor modulate în frecvenfă se folosesc şî alte metode. Una dintre ele consistă, de exemplu, în trecerea oscilafiilor modulate în frecvenfă printr-o linie artificială, care produce aceeaşi întîrziere în timp a tensiunii de ieşire, pentru toate frecvenfele; aceste oscilafii întîrziate se adună apoi cu cele neîntîrziate. La o întîrziere în timp constantă, diferitele frecvenfe laterale vor avea defazaje diferite, astfel încît, la combinarea componentelor întîrziate cu cele neîntîrziate, rezultatul adunării lor va depinde de frecvenfă. La o alegere corectă a regimului de funcţionare, detectarea acestei tensiuni sumă cu ajutorul unui A . , detector pătratic dă O ten- *'• Variaţia curentului anodic in tubul no- siune de ieşire cu distorsiuni nodă peni™ di,eri,e valorl a,e ,re' relativ mici. O altă metodă 4 consistă în separarea purtă- o; ^ o; ** °* toarei cu ajutorul unui circuit foarte selectiv, de exemplu un filtru cu cuarf, amplificarea şi defazarea ei cu 90° şi recom- X. Variajia cu frecventa a defazajului dintre tensiunile la bornele a două circuite sincron acordate, cuplate magnetic. gv indicate în figură. 100 1200 no° XII. Caracteristica la = f(FdF6]3~, destul de stşbil. Concentraţia ionilor Fe3+ rezultaţi din disocierea acestui complexr [FeF6]3~ Fe3+-f-6 F~ e sub limita de recunoaştere cu ionul rodan. Cu iqnul'fluor, ionul cobalt poate fi identificat prin disimularea .ionului de fier (Fe3+) faţă de ionul rodan (SCN“), prin adăugarea în soluţie a unei fluoruri. La identificarea ionului de cadmiu (Cd2+) în prezenţa ionului cupru (Cu2+) cu hidrogen sulfurat în soluţie de CN~ se prezintă un alt caz de disimulare. Se formează ionii complecşi [Cd(CN)4]2~ şi [Cu(CN4]3-, cu stabilităţi diferite, astfel încît fafă de hidrogenul sulfurat ionul de cupru (Cu2+) e disimulat, în timp ce ionul de cadmiu (Cd2+) nu e disimulat în solufia de CN~. Această metodă, care face parte dintre metodele generale de ridicare a specificităţii reacţiilor de recunoaştere, conduce la împiedicarea reacţiei ionilor accesorii (străini), cu reactivul folosit pentru identificarea ionului căutat, şi are un vast domeniu de aplicafie. 8. Disipare de energie. Tehn.: Producerea, cu scop determinat, a disipafiei de energie (v.) în sisteme tehnice numite disipatoare de energie (v.). 9. Disipativ, circuit Elf.: Circuit electric în ale cărui părţi se dezvoltă ireversibil căldură, cînd e parcurs de curent electric. Dezvoltarea ireversibilă de căldură nu depinde de sensul curentului şi se produce în orice circuit electric prin efect electrocaloric (efect Joule-Lenz), în porţiunile circuitului cari se conformează legii lui Ohm (cum sînt conductoarele metalice) şi a căror rezistenţă electrică e diferită de zero. Circuitele nedisipative constituie idealizări utile, în calcule, ale unor circuite de curent variabil de rezistenţe neglijabile. Ele pot fi realizate riguros în concret numai cu suprâconduc-toare (conductoare metalice aduse la temperaturi apropiate de zero absolut, inferioare temperaturii critice de supracon-ductibilitate corespunzătoare anulării bruşte a rezistenfei electrice). Disipafia puterii dezvoltate în elementele de circuit electric, ca: rezistoare, bobine (mai rar condensatoare), transformatoare, elemente de maşini şi aparate electrice, tuburi electronice, etc. determină temperatura de regim permanent la care va fi supusă piesa respectivă în timpul funcfionării. Puterea pe care o poate disipa un element de circuit depinde de dimensiunile acestuia, de forma lui geomeVică, de materialul din care e confecfionat, de culoarea şi prelucrarea suprafefei Iui. Puterea dezvoltată într-un element de circuit, căreia îi corespunde temperatura de lucru maximă admisibilă pentru elementul respectiv, se numeşte putere maximă de disipafie. Aceasta e indicată de obicei de fabricant şi reprezintă o caracteristică importantă de exploatare a piesei. în cazul tuburilor electronice, încălzirea electrozilor acestora se datoreşte bombardării lor de electronii cari se deplasează de la catod spre diferifii electrozi. Pentru mărirea puterii lor de disipafie, electrozii se construiesc cu suprafafă mare sau se acoperă suprafafa lor de radiere cu un strat subfire de material, al cărui coeficient de radiere se apropie de al corpului negru. Răcirea tuburilor cu putere de disipafie mică se face printr-un curent de aer natural, iar a celor cu putere de disipafie mare, prin răcirea forţată cu aer sau cu apă distilată. Tuburile electronice se construiesc cu puterea de disipaţie maximă de la cîţiva waţi la sute de kilowaţi. 10. Disipativ, mediu Fiz., Elf.: Mediu în care propagarea undelor e însoţită de dezvoltare ireversibilă de căldură. O undă plană care se propagă într-un mediu disipativ se atenuează în sensul propagării. 11. Disipafor de energie, pl. disipatoare de energie. Tehn.: Sistem tehnic în care se produce fenomenul de disipaţie a energiei (v.). Dupa forma de energie liberă care se disipează se deosebesc: disipatoare mecanice, electrice, magnetice, .electromagnetice (v. Amortisor, Frînă). Orice disipato* de energie trebuie să conţină un mediu disipativ în care se dezvoltă căldură prin procesele de frecare, isterezis sau conducţie electrică, pe baza cărora se produce disiparea. 12. ~ hidraulic de energie. Hidrof.: Lucrare hidraulică, situată în aval de un baraj, de o rupere de pantă pe un canal, de un deversor sau, în general, în aval de orice descărcător de ape, în scopul disipării energiei cinetice a apei deversate, pentru a împiedica afuierea albiei în aval de aceste lucrări, asigurînd stabilitatea lor. Disipafor hidraulic de energie 476 Disipafor hidraulic de enercie Pentru a obţine disiparea eficientă a energiei apei cu cheltuieli de investifie minime, disipaforul trebuie să acfioneze pe o distanfă cît mai mică, reducînd vitesa apei la valori nepericuloase, şi să asigure funcfionarea, în bune condifii, a bietului amonte. Modificarea condifiilor de scurgere (remuu pozitiv sau negativ) produsă de disipator trebuie să fie cuprinsă între limitele admisibile de funcfionare a biefului amonte. O parte din energia cinetică a apei evacuate prin des-cărcător se disipează prin frecarea lichidului pe suprafefele de scurgere, prin frecările din interiorul lichidului, datorite formării vîrtejurilor şi a saltului de apă, prin înecarea acestuia (cînd condifiile hidraulice din aval asigură acest lucru), prin aerarea lamei de apă deversate şi prin împrăştierea curentului de scurgere. Disiparea energiei cinetice a apei poate fi continuată, în aval de locul de descărcare a apei, amenajînd un radier disipator (v.), o risbermă (v.), un nas-trambulină (v.), o podină-trambulină(v.), o saltea de apă (v.), un prag terminal (v.), un jilip (v.) cu rugozitate mare, sau praguri ori ziduri de împrăştiere (v.). Cînd energia cinetică rămasă e prea mare, astfel încît poate produce eroziuni importante ale albiei, se recurge la amenajarea unor disipatoare de energie, cari produc disiparea energiei apei prin fracfionarea curentului de apă vine de apă, cari se ciocnesc între ele în punctul de re-întîlnire, prin formarea unor vîrtejuri la desprinderea vinelor de apă şi prin mărirea frecării lichidului de fefele disipato-rului. Disipaforul unei lucrări hidrotehnice constituie o parte importantă a acesteia, stabilitatea lucrării depmzînd în mare măsură de eficienfa disipatorului. Din această cauză, alegerea solufiei tehnice pentru proiectarea disipatorului unei lucrări importante trebuie făcută totdeauna pe baza încercărilor de laborator. în practică, cel mai des sînt folosite disipatoarele cu redane sau creneluri, disipatoarele cu grinzi şi disipatoarele cu praguri dinfate. Disipatoarele cu redane sau creneluri (v. fig. /) sînt constituite din mai multe proeminente izolate, de formă prismatică, amenajate pe radierul disipatorului şi aşezate unele în dreptul intervalelor dinfre celelalte (în şah). Aceste proeminente sînt alcătuite din blocuri de beton turnate o-dată cu radierul sau din blocuri de piatră dură încastrate în radier. Dimensiunile şi distribufia optimă ale acestor proeminente se determină experimental pe modele, în laboratoare hidrotehnice. înălţi- mea lor se determină astfel, încît să fie acoperite de un l, Disipatoare de energie cu redane sau crene- strat de apă destul luri (secţiuni verticale şi vederi în plan), de qrOS pentru a evi- disipator cu redane sau creneluri cu para- i___i . . * , mente drepte; b- e) disipatoare cu redane sau ta deteriorarea lor de creneluri cu paramente înclinate; săgeata Indică ghefuri Şl de corpu- direcfia de curgere a apei. rile plutitoare. Cînd proeminenfele au înălfimea mai mică decît dimensiunile plane ale^ lor, se numesc creneluri, iar cînd înălfimea e mai mare decît acestea, se numesc redane. La barajele moderne de cădere mijlocie, înălfimea crenelurilor e egală cu 15—25% din adîncimea bief ului aval, măsurată deasupra radierului, dar de cel pufin 1 m. Disipatoarele cu redane şi creneluri prezintă următoarele dezavantaje: se uzează repede la coifuri şi la muchii; sînf distruse frecvent de bolovănişul transportat de ape; sînt dezagregate datorită fenomenului de cavitafie. Din această cauză, se recomandă folosirea de redane şi creneluri cu dimensiuni mari, cu paramentul amonte înclinat şi cu muchiile teşite, pe cît posibil obtuze. Disipatoarele cu grinzi (v. fig. II) sînt alcătuite din mai multe grinzi de beton armat sau, mai rar, de lemn, cu sec- II. Disipator de energie cu grinzi (seefiune verticală). 1) radier; 2) pila barajului; 3) grinzi de beton armat sau de lemn. fiunea trapezoidală, aşezate transversal pe direefia^de curgere a curentului de apă, Ia înălfimi diferite de radier şi rezemate (încastrate) în pilele şi culeele barajului sau în reazeme speciale fixate în radier. Autorul acestui tip de disipator de energie (A. M. Senkov) recomandă, pentru înălfimea grinzilor (a) şi pentru distanfa dintre ele pe verticală (c) şi pe orizontală (£), urmăfoarele valori: #»(0,06—0,125)//; c«(0,1—0,2)^i;*£«*(3—5)c, H fiind căderea, iar h\, adîncimea apei în secfiunea contractată a curentului. Acest tip de disipator e foarte eficient, producînd fracfionarea intensă a curentului apei, în plan vertical. El prezintă dezavantajul că poate fi distrus repede de sloiurile mari de gheafă descărcate, eventual, peste baraj, şi de pietrele mari a!e aluviunilor, pe cari le poafe refine. Disipatoarele cu praguri dinfate (v. fig. III) sînt constituite dintr-un prag transversal, alcătuit fie dintr-un zid scund, i------r â b C III. Disipatoare de energie cu praguri dinfate (secfiuni verticale şl vederii în plan). a şl c) disipatoare cu prag şi cu proeminenfe laterale; b) disipafor cu pro-emlnenfe apropiate aşezate alternat pe două rînduri; săgeata indică direcfia de curgere a apel. de seefiune triunghiulară şi înzestrat cu proeminente laferale de beton, fie dintr-o serie de proeminenfe apropiate şi aşezate alternat pe două rînduri. Aceste disipatoare fraefionează curentul apei, atît orizontal, cît şi vertical, în vine separate cari se reunesc dincolo de prag, produeîndu-se şocuri şi vîrtejuri. în aval de pragul dinţat, zonele devvitese maxime se deplasează către suprafafa apei, iar la fund vitesele sînt minime şi de*sens invers, adică sînf dirijate spre baraj, astfel încît se creează un regim de curgere la suprafafă. Din această cauză, aluviunile antrenate de vîrtejul de fund, format în aval de pragul dinfat, se deplasează spre baraj, astfel încît erodarea fundului neconsolidat' al 'albiei e mică chiar imediat după prag şi, de obicei, nu constituie un pericol pentru baraj. □ □ □ a □ I—— 1 L- i E ] r □□ m m □D Disipafie de energie 477 Dislocafie 1. Disipafie de energie. Tehn.: Transformare ireversibilă a unei forme de energie liberă în energie interioară a unui sistem fizic, care o transmite sub formă de căldură mediului ambiant. Disipat ia de energie însofeşte majoritatea transformărilor energetice din natură. Astfel, transformarea energiei libere (mecanice, electromagnetice, etc.) a unui sistem fizic, în alte forme de energie, e însofită de o disipafie a acestei energii datorită frecărilor interioare şi exterioare, efectului electrocaloric din conductoarele electrice parcurse de curent electric, istere-zisului plastic, electric şi magnetic, etc. Aceste disipafii de energie se numesc şi pierderi de energie şi fac ca totdeauna randamentul transformării energetice considerate să fie sub-unitar. Din această cauză, în tehnică se tinde să se reducă la minimum pierderile de energie, prin reducerea frecărilor, prin utilizarea unor materiale cu isterezis redus, etc. în anumite cazuri, disipafia de energie e folosită ca efect util pentru reducerea parţială sau totală a unor forme de energie liberă cari ar împiedica buna funcfionare a anumitor amenajări, instalafii sau dispozitive tehnice (v. Disipator de energie, şi Disipator hidraulic de energie). 2. ~ anodică. Eli., Telc.: Disipafia de energie prin dezvoltare de căldură, produsă în anodul unui tub electronic supus bombardamentului fluxului de electroni emişi de catod. Puterea disipată de anod e egală cu produsul intensităfii curentului anodic prin tensiunea anod-catod. Disipafia anodică maximă, tolerată de posibilităfile de răcire a tubului electronic (v.), limitează posibilităfile de utilizare a acestuia. V. ş] Disipativ, circuit 3. Disjunct. Maf.: Calitatea a două mulfimi de a nu avea elemente comune. 4. Disjunctor, pl. disjunctoare. Elf.: întreruptor la care închiderea se poate face atît prin comandă voită, cît şi prin acfiunea provocată de un declanşor sau de un releu. V. sub întreruptor automat. 5. Disjunctor hidraulic. Av.: Valvă montată în instalafia hidraulică a unui avion, fie în circuitul de joasă presiune, între rezervorul de joasă presiune şi pompa hidraulică, fie în circuitul de înaltă presiune, între pompa hidraulică şi refeaua de alimentare a agregatelor hidraulice. Acest disjunctor e o valvă cu bilă, avînd un resort care apasă bila pe scaunul său; lichidul, care intră pe la o extremitate, învinge rezistenfă resortului şi împinge bila, astfel încît poate trece mai departe, ieşind pe la cealaltă extremitate. Disjunctorul hidraulic împiedică atît creşterea presiunii în circuitul de joasă presiune, prin întoarcerea lichidului în rezervor, cît şi întoarcerea lichidului din circuitul de înaltă presiune la pompă, cînd aceasta s-a defectat. în general se folosesc cîte două disjunctoare pentru fiecare pompă hidraulică, fiecare motor avînd pompa sa. 6. Disjunctor pneumatic. Av.; Valvă montată în circuitul pneumatic al trenului de aterisare, între refeaua pneumatică principală şi refeaua pneumatică de avarie. Acest disjunctor are, în principal, un obturator şi un resort care apasă obturatorul pe scaunul său. Disjunctorul pneumatic împiedică aerul din refeaua de avarie să pătrundă în refeaua principală, cînd aceasta s-a defectat. în cazul funcţionării normale a instalafiei pneumatice, presiunea din reţeaua principală produce obturarea orificiului circuitului de avarie şi aerul pătrunde în verinul trenului, provocînd coborîrea acestuia. în cazul defectării refelei pneu-matrce principale, presiunea devine nulă şi resortul disjunc-torului produce obturarea orificiu fui de acces la refeaua princi- pală, permifînd pătrunderea în verin a aerului din refeaua de avarie, care provoacă coborîrea trenului. 7. Dislocarea modelului. Mefg.; Sin. Scuturare (v.). 8. Dislocafie. 1. Fiz.: Defect structural (unidimensional din punctul de vedere macroscopic) al unui cristal, care consistă într-o configurafie diferită de cea ideală (regulată), a atomilor din vecinătatea unei curbe închise sau limitate de fefele cristalului (linie de dislocafie). Cele mai importante dislocafii sînt cele de tip „pană" şi de tip „e I i c e". Analiza geometriei unei dislocafii de tip „pană" se poate face considerînd o secfiune (v. fig. /) a unui cristal ideal printr-un rTTTTTT '■ > n----------- FTT...FI p——p pft—ţ—r P' a 6 I. Dislocajie de fip „pană". plan reticular (planul figurii), o dreaptă reticulară normală pe acest plan în punctul N şi un plan reticular perpendicular pe planul figurii avînd urma PP1. (în fig. I şi II, intersecţiunile liniilor desenate reprezintă, prin convenfie, atomii (nodurile) refelei cristaline; prin plan, respectiv prin dreaptă reticulară, se înfelege un plan sau o dreaptă, populate cu atomi.) O dislocafie de tip „pană" poate fi considerată ca formată prin următorul proces fictiv: Se dă porfiunii de cristal situate sub —v planul FP* şi la stînga Iui N o translaţie b; fransiafia e paralelă cu planul PP' (numit, din această cauză, plan de alunecare) şi e egală în mărime cu distanfa dintre doi atomi vecini (sau cu un multiplu întreg al acestei distanţe; cazul dislocaţiilor parţiale, în care acest multiplu e fracţionar, e lăsat la o parte); vectorul b se numeşte vectorul lui Burgers. Rezultatul efectuării translaţiei e reprezentat în fig. I b. — Se suprimă orice influenţă exterioară şi se lasă reţeaua să revină spontan la configuraţia ei de echilibru; în acest proces, atomii situafi departe de dreapta N (linia de dislocafie) se reordonează într-o configuraţie practic identică cu cea corespunzătoare reţelei ideale, în timp ce atomii apropiaţi de această dreaptă tind spre o configuraţie modificată (v. fig. I c), din cauza anumitor bariere de potenţiaT cari le stau în cale. Configuraţia deformată finală e caracterizată prin „defectarea" vecinătăţii liniei de dislocaţie şi e perfect determinată prin linia de dislocaţie şi vectorul lui Burgers. în cazul particular al dislocaţiei de tip „pană", linia de dislocaţie e o dreaptă, terminată pe feţele cristalului, pe pendiculară pe vectorul lui Burgers. Generalizarea procesului din fig. I a, c poate fi formulată într-un mod în care nu apare explicit structura atomică a cristalului. Fie o curbă, în general strîmbă, închisă sau terminată pe feţele cristalului (linia de dislocafie) şi o suprafafă mărginită de această curbă, situată în cristal, dar altfel arbitrară. Se taie cristalul după această suprafaţă, adică se suprimă forţele de interacţiune dintre cele două porţiuni situate de o parte şi de alta a ei. Se dă uneia dintre aceste porfiuni o translafie b fafă de cealaltă. Se reunesc cele două porfiuni, adică se reintroduc forfele suprimate anterior, şi se lasă sistemul să se deformeze spontan, revenind la o stare de echilibru. Configuraţia finală nu coincide cu cea iniţială; ea e complet definită prin linia de dislocaţie şi prin vectorul b al lui Burgers (intensitatea dislocaţiei). Dislocare 478 Disociafie electrolitică II. Dislocafie de tip „elice" în cazul important în care linia de dislocafie e o dreaptă, b poate fi perpendicular pe ea (dislocafie de tip „pană", v. fig. I c), paralel cu ea (dislocafie de tip „elice", v. fig. II, în care linia întreruptă reprezintă linia de dislocare) sau oblic fafă de ea (în acest caz, disloca-fia poate fi descompusă într-o dislocafie de tip „pană" şi în una de tip „elice", avînd drept vectori Burgers componenta perpendiculară, respectiv paralelă, a vectorului Burgers primitiv fafă de dreapta de dislocafie). în toate cazurile, vecinătatea liniei de dislocafie constituie o regiune puternic deformată şi deci puternic tensionată. De exemplu, în fig. I c, jumătatea superioară a cristalului e comprimată (planul reticuiar de urmă NN' părînd să fi fost introdus în mod forfat, „ca o pană", printre celelalte plane) şi jumătatea inferioară e dilatată. Din acest motiv, atomii străini introduşi în cristal prin impurificare, sau chiar atomii proprii deplasafi din nodurile lor, îşi găsesc loc suficient în vecinătatea inferioară a dislocatiei şi se pot fixa în interstifiile ei. Acest proces de „decorare" a dislocaf ii lor e utilizat la punerea lor în evidenfă pe cale directă (fotografiere), cînd cristalul e transparent, dar atomul străin e puternic absorbant (atom metalic, de ex. Br în AgBr). într-o aproximafie suficient de bună, deformarea vecină-tăfii liniei de dislocafie poate fi tratată prin teoria macro-scopică a elasticităfii şi rezultă că energia elastică înmagazinată' în cristal prin formarea unei dislocafii e proporfională cu lungimea liniei respective. Prin urmare, se poate vorbi de energia peunitafea de lungime a unei dislocafii (ordinul de mărime: 10 4 erg/cm sau 1 eV pe distanfa interatomică). Dislocat ii le se formează efectiv într-un cristal în timpul preparării sau prelucrării lui, dacă prin aceste operafii se furnisează energia necesară. Din acest punct de vedere, un monocristal oricît de pur poate fi vizualizat ca avînd o structură filamen-tară realizată de liniile de dislocafie cari îl parcurg în toate sensurile. Densitatea dislocafii lor se măsoară prin numărul de linii de dislocafie cari intersectează unitatea de suprafafă a cristalului; intersecfiunile pot fi puse în evidenfă prin procedee de coroziune speciale. Densitatea dislocaf iilor variază între 102 linii/cm2, la cristalele perfecte de germaniu sau de siiiciu, şi 109, respectiv 1012 linii/cm2, la metalele neprelucrate, respectiv prelucrate la rece. Dislocafiile exercită forfe unele asupra altora, consecinfă a influenfării lor reciproce prin intermediul tensiunilor prezente în regiunea deformată. Ele se pot deplasa relativ uşor şi interpretarea actuală a extremei plasticităfi a monocristalelor se bazează pe această proprietate. Mobilitatea dislocafii lor poate fi redusă (şi, ca urmare, rezistenfa elastică a materialului poate fi mărită), fie prin introducere de impurităfi (aliajele sînt mai rezistente decît metalele pure; de exemplu bronzul e mai rezistent decît cuprul, ofelul e mai rezistent decît fierul), fie prin deformare (de ex. prelucrare la rece). în primul caz, atomii străini refin pe loc dislocafiile, deoarece ei au tendinfa să se localizeze în regiunile dilatate din vecinătatea acestora; deplasarea dislocaf ii lor devine astfel dificilă, ea implicînd revenirea regiunilor menfionate la starea nedeformată, defavorabilă energetic din punctul de vedere al fixării impurităfilor. Reducerea mobilităfii dislocaţilor prin deformare se explică prin crearea de noi dislocafii, consecutivă energiei furnisate din afară; deplasarea dislocafiilor, vechi şi noi, devine mai dificilă din cauza aglomerării lor şi a forfelor de interacţiune dintre ele, în mod corespunzător mai puternice. Conceptul de dislocafie e utilizat în domenii foarte variate (cristalizarea monocristalelor, formarea cristalitelor prin „poli-gonizare", conductivitatea electrică, etc.). î. Dislocafie. 2. Geo/.: Schimbare produsă în pozifia unui element geologic (strat, masiv, structură geologică în ansamblul ei, etc.) prin deformare plastică sau rupturală. Sin. (mai vechi) Deformafie rupturală cu deplasare (falie). 2. Disociafie elecfrolifică. Chim. fiz., Elf.: Separarea în ioni a moleculelor unui electrolit, prin topire sau disolvare într-un soivent adecvat. Disocierea într-un solvent oarecare e, în general, cu atît mai puternică, cu cît permitivitatea solventului e mai mare din cauza micşorării forfei coulombiene dintre ioni. Prin disociere pot rezulta ioni simpli NaCI ^ Na+ + C|-BaCI2 ^ Ba*+-f2Ch sau ioni complecşi H2 [PtCI6] ^ 2H+ + [PtCI0]~ K3[Fe(CN)6 ^ 3K*-|-[Fe(CN)6]™. Ioni complecşi se pot forma şi în urma unor asociafii înfre ioni sau între ioni şi moleculele nedisociate. O moleculă formată din doi ioni, M+ şi A*, se poate disocia în mai multe feluri: disociafie simplă simetrică, specifică în special solufiilor diluate MA ^ M+ + A-; disociafie complexă simetrică 3 MA :± MAM+ + AMA~; disociafie A nesimetrică 2 MA ^ M+ + AMA-; disociafie M nesimetrică 2 MA ^ A- + MAM+. DisociafiIle complexe, simetrică şi nesimetrică, se produc în solufii concentrate şi existenfa lor depinde de stabilitatea ionului complex. în solufiile concentrate se pot forma şi dublete (v.) sau triplete ionice (v.), asociafii de doi sau de trei ioni refinufi prin forjele electrostatice de atracfiune cari se manifestă între ei. Electrolifii cari prin disociafie dau în solufie mai mult decît doi ioni se disociază în trepte: H3PO4 ^ h+ + h2po4 H2PC>4 ^ H+ + HPOŢ-HPOr - H+ + P04~~“. Se numeşte grad de disociafie, a, al unui electrolit înfr-o solufie, raportul dintre numărul n' de molecule disociate şi numărul total n de molecule disolvate, n' a = — • n Gradul de disociafie e legat de conductibilitatea echi-vale.ntă prin relafia A a = -— , Aqq în care A e conductibilitatea echivalentă a solufiei la o concentrafie dată, iar Aqq e conductibilitatea echivalentă a solufiei de dilufie infinită (v. Conductivitate elecfrică, şi Conductivităţii, teoria ~ electrice). Gradul de disociafie al unui electrolit într-un solvent e determinat de: concentrafia electrolitului, permitivitatea solventului, posibilitatea formării de legături între moleculele solventului şi ioni. Disociaţie, consfanfă de ~ 479 Disodile Distanfa medie dintre ioni depinde de concentraţia electrolitului. în solufii diluate, distanfa dintre ioni e mai mare, forfa de atracfiune e mică şi gradul de disociafie creşte. Gradul de disociafie creşte cu permitivitatea solventului. Formarea de legături între moleculele solventului şi ioni măreşte gradul de disociafie, deoarece diametrul aparent al ionului se măreşte, distanfa dinfre centrele sarcinilor se măreşte şi forfa de atracfiune scade. Formarea legăturilor e determinată de polaritatea moleculelor solventului. Moleculele polare se orientează în jurul ionului, cu sarcina de semn contrar îndreptată spre ion. De exemplu, în apă, ionul H+ nu există ca atare, ci sub forma ionului hidroniu H30+, provenit din adifia protonului la o molecula de apă. Apa, alcoolii, unele cetone şi unii eteri, au în diverse grade posibilitatea de a lega ionul H+, cu formarea ionului RsOH*, mărind gradul de disociafie. Astfel, deşi alcoolul etilic şi nitrobenzenul au per-mitivităfi aproximativ egale, acidul ciorhidric, disolvat în alcool etilic, se comportă ca un electrolit puternic, în timp ce în solufie în nitrobenzen e un electrolit slab. Deosebirea provine din formarea ionilor C2H5OH2 în alcool etilic, care favorizează disociafia, în timp ce în nitrobenzen ionii H+ rămîn ca atare. Gradul de disociafie creşte cu mărirea numărului de molecule polare orientate în jurul ionului şi cu creşterea dimensiunilor moleculelor solventului (deoarece se măreşte diametrul aparent al ionilor), cum şi cu creşterea stabilităfii legăturii de hidrogen) (v. Hidratarea ionilor; Solvatarea ionilor). După comportarea moleculelor solvenfilor fafă de ioni, se deosebesc solvenţi egalizatori, cari favorizează disociafia puternică a sărurilor de tipuri diferite, datorită permitivităfii mari şi posibilităfii formării de combinafii cu anionii sau cu cationii electrolitului, şi solvenţi diferenţiali, cari scot în evi-denfă deosebirile dintre electrolifii puternici şi cei slabi. Disociafia electrolitică e un proces reversibil MA ^ M+ + A-, căruia i se poate aplica legea acfiunii maselor [M+] [Aj [MA] unde [M+] e concentraţia cationilor; [A~] e concentrafia anionilor; [MA] e concentraţia moleculelor nedisociate; K e constanta de ionizare (de disociaţie). Dacă concentraţia globală a electrolitului e c şi gradul de disociaţie e a, [M+] = ac; [A“] = ac; [MA] =(1 — a) c şi ■ 1 —a Această relaţie exprimă legea diluţiei: Constanta de ionizare (de disociaţie) penfru soluţia unui electrolit, la o temperatură dată, trebuie să aibă o valoare constantă, independentă de concentraţia electrolitului. Jinînd seamă de legătura dintre gradul de disociaţie şi conductibilitatea echivalentă, expresia lui K poate fi scrisă A00(Aao — A) relafie care permite determinarea constantei de ionizare numai prin măsurări de conductibilitate, cari pot fi efectuate uşor. Legea dilufiei se aplică perfect electrolifilor slabi. Ea nu se aplică electrolifilor tari, decît la concentrafii foarte mici. Electrolifii tari, ale căror molecule sînt formate din ioni cu aceeaşi valenfă, se comportă asemănător. Concentrafia la care un electrolit tare începe să se abată de la legea dilufiei e cu atît mai mică, cu cît produsul valenfelor ionilor e mai mare. Teoria modernă a disociafiei electrolitice (Debye-Hiickel) admite că electrolifîi cari în fază solidă sînt complet ionizafi, formînd refele ionice, sînt de asemenea complet ionizafi în solufie. în solufii le electrolifilor tari nu există un echilibru chimic de tipul AB A“4-B+, ci un echilibru electrostatic, în jurul unui ion de un anumit semn se grupează mai mulfi ioni de semn contrar, formînd o atmosferă ionică de semn contrar sarcinii ionului central, cu care e egală în valoare absolută. Atmosfera ionică se caracterizează prin grosime şi prin timpul de relaxare. Cu cît concentrafia e mai mare, cu atît atmosfera ionică confine mai mulfi ioni şi exercită o influenţă mai mare asupra ionului central. Libertatea de mişcare a ionului (şi deci mobilitatea lui) e micşorată, vitesa sa şi transportul de sarcină electrică sînt mai mici şi fenomenul se produce ca şi cum ar exista un număr mai mic de particule independente capabile să conducă curentul electric, ca şi cum disociaţia nu ar fi completă. La concentrafii mai mari, distanfa dintre ioni poate deveni atît de mică, încît se formează dublete ionice, perechi de ioni cu sarcini opuse re-finufi într-o configuraţie stabilă de forfele coulombiene de atracfiune. Dubletele ionice, avînd sarcina totală nulă, nu conduc curentul; deci ele contribuie la micşorarea gradului de disociafie aparent. 1. constantă de Chim, fiz., Elf.: Sin. Constantă de ionizare. V. sub Disociafie electrolitică. 2. ~F grad de Chim. fiz., Elf. V. sub Disociafie electrolitică. 3. ~ sub influenta cîmpului clecfric. Chim. fiz., Elf.: Mărirea gradului de disociafie al unui electrolit slab sub ‘influenfa unui cîmp electric alternativ foarte intens. E o disociafie temporară, care durează atît cît solufia de electrolit e sub influenfa cîmpului electric. 4. Disociafie fermică. Chim. fiz.: Separarea în elemente sau în compuşi a unor substanfe, sub influenfa temperaturii. înfre substanfa inijială şi produşii de descompunere se stabileşte — în cazul sistemelor gazoase — un echilibru chimic omogen; de exemplu: N2O4 ^ 2 NO2. Gradul de disociafie, a, adică raportul dintre numărul de molecule disociate şi numărul de molecule inifiale, sau fracţiunea dintr-un mol care s-a disociat, serveşte Ia formularea legii acfiunii maselor. Pentru echilibrul de mai sus vom avea: unde Kc, respectiv Kp, sînt constante. Gradul de disociafie creşte cu temperatura şi scade cu presiunea. El scade, de asemenea, în prezenfa unui exces al unuia dintre produşii de reacfie. De exemplu, în sistemul NH4CI ^ NH3 + HCI, prezenfa unui exces de HCI sau de NH3 provoacă deplasarea echilibrului spre stînga şi, prin urmare, micşorarea gradului de disociafie. Descompunerea fermică a unor substanfe produce un echilibru eterogen; de exemplu: CaC03sond^CaOsolid+CC>2gaz. Legea acfiunii maselor e valabilă şî în acest caz, infro-ducînd în relafia PCa0'Pc02 P~~ -H ^CaC O2 presiunile parfiale ale substanfelor din faza gazoasă; Echilibrul eterogen nu depinde de masele fazelor în prezentă. 5. Disodile. Pefr.: Roci sedimentare de vîrstă oligocenă, constituite din şisturi marnoase şi argiloase bituminoase, de culoare negricioasă, cari se desfac în foi subfiri ca hîrtia, elastice, şi pe ale căror suprafefe de desfacere se observă eflorescente sulfuroase (uneori sulf în praf gălbui, alteori rozete de gips) şi frecvent solzi şi schelete de peşti. Disodonf 480 Disolvare anodică Prin distilarea unor disodile s-au obfinut 2—22% apa; 0—6,8% gudroane; 3,84—4,24% cocs; 75—95% cenuşă; 0,2—6,8% gaze. în fara noastră, disodilele, cari formează pachete cu grosimea de aproape 150 m, se găsesc în zona neogenă a Car-pafilor Orientali. Sin. Şisturi disodilice. t. Disodonf. Paleonf.: Tip de fîfînă de lamelibranhiaf, la care dinfii sînt reduşi, disociafi sau complet regresafi, fiind mai dezvoltafi la formele tinere şi lipsind la formele adulte. Sin. Tisodont. 2. Disolyanf, pl. disolvanfi. Chim. fiz.: Corp solid, lichid sau gazos, care poate să formeze cu alte substanfe (solide, lichide sau gazoase) o fază unică, a cărei compozifie poate varia continuu, eventual numai între anumite limite. Condifia necesară pentru ca o substanfă să se disolve în alfa e ca forfele de atracţiune dintre moleculele solventului şi cele ale substanfei disolvate (ale solutuîui) să fie suficient de intense în raport cu forfele de atracfiune dintre moleculele de acelaşi fel (solvent sau solut), astfel încît să împiedice separarea componenţilor în două faze distincte, care s-ar produce datorită unei atracfiuni relativ mai puternice între moleculele de acelaşi fel. Forfele de atracfiune intermoleculare cari conferă calitatea de disolvant provin din: legături van der Waals, efecte dipolare, punfi de hidrogen, solvatare, acfiuni chimice de tipul asociafiilor moleculare sau cari conduc la formarea unui nou compus între disolvant şi solut. Se deosebesc solufii adevărate sau cristaloide şi solufii coloide. Solufiile substanfelor cu molecula mare sînt solufii coloide. Din punctul de vedere al constituţiei, disolvanfii se împart în d i s o I v a n ţ i polari şi n e p o I a r i. în general, substanfele polare sînt solubile în disolvanfi polari, iar cele nepolare, în disolvanfi nepolari. în tehnică, termenul disolvant are un înfeles mai restrîns şi cuprinde totalitatea substanfelor organice lichide cari pot să formeze cu substanfe cu moleculă mare o fază lichidă omogenă, fără ca substanfei disolvate să i se altereze proprietăfile chimice. Valoarea practică a unui disolvant depinde de stabilitatea Iui, cum şi de următoarele mărimi: capacitatea de disolvare, volaiilitatea, inflamabilitatea, culoarea şi toxicitatea. Numărul disolvanfilor industriali e destul de mare (circa 200). Din punctul de vedere al structurii lor chimice, se deosebesc următoarele categorii: produse petroliere: benzine de extraefie, hidrocarburi alifatice (pentan, hexan, etc.); hidrocarburi aromatice: benzen şi omologii lui; hidrocarburi ciclice saturate: tetralină, decalină; derivafi clorurafi: clorură de metilen, cloroform, tetraclorură de carbon, dicloretan, per-cloretilenă, clorex, etc.; terpenoide: ulei de terebentină, ulei de pin; alcooli: alcool metilic, alcool etilic, isopropilic, buti-lic, amilic, etc.; glicoli şi derivafi ai glicolilor: etilenglicol, dietilenglicol, propilenglicol, celosolvi, etc.; esteri: acetat de etil, de butii, de amil, etc.; eteri: eter etilic; sulfură de carbon; disolvanfi cu structura chimică neprecizată. Cea mai mare cantitate de disolvanfi industriali se foloseşte în industria lacurilor, a vernisurilor, în vopsitorie, la fabricarea şi prelucrarea fibrelor naturale şi sintetice, la extragerea unuia sau a mai multor componenfi dintr-un amestec, etc. Uneori se folosesc amestecuri de disolvanfi. Compozifia acestor amestecuri variază cu natura ingredientelor cari urmează să fie disolvate, cu vitesa de evaporare dorită, cu viscozitatea solufiiîor obfinute, etc. De obicei amestecul disolvant consista dintr-un component activ, specific substanfelor cari se disolvă (alcooli sau esteri pentru nitroceluloză, cetone pentru răşini vinilice, etc.), şi dintr-un diluanf, în general o hidrocarbură (toluen). Recuperarea disolvanfilor, cînd e rentabilă, se face, dacă ei se găsesc în stare de vapori, prin refinerea acestora în cărbune activ sau într-un alt disolvant greu volatil,— din care sînt eliminafi prin încălzire, — urmată de condensarea şi de răcirea vaporilor. Disolvanfii în stare lichidă, dar im-purificafi cu diverse substanfe, se recuperează prin distilare. Sin. Solvent. 3. Disolvare. Chim. fiz.: Operafia de trecere a unei substanfe în solufie. Disolvarea consistă în dispersarea moleculară a substanfei respective în masa disolvantului. Se realizează atît prin simplu contact înfre disolvant şi substanfa disolvată, cît şi, mai repede, prin agitare, încălzire, etc. 4. ~ anodică. Elf., Chim. fiz.: Trecerea în solufie, sub formă de ioni, a unui metal pplarizat anodic. Pentru unele metale, disolvarea anodică se realizează la densităfi de curent mici şi la tensiuni de electrod practic egale cu tensiunile de echilibru. Odată cu creşterea densităfii de curent se produce o polarizafie de concentrafie, tensiunile necesare crescînd. La unele metale, polarizafia e foarfe puternică şi poate fi însofită de o pasivizare permanentă sau temporară (v. Pasi-vizarea metalelor). Disolvarea anodică a unui metal, care poate da doi ca-tioni cu valenfe diferite, z\ şi z% se produce cînd tensiunile de electrod ale celor doi ioni sînt egale, adică: o ,RT . 0,RT . e9+—lnCl = e04_lnc2, unde e\ e tensiunea normală de electrod în raport cu ionii cu valenfa z\\ e% e tensiunea normală de electrod în raport cu ionii cu valenfa z^\ c\ e concentrafia cafionilor cu valenfa z\, iar C2, a celor cu valenfa z2. Relafia de mai sus poate fi exprimată şi sub forma: riV*i r Dacă diferenfa dintre tensiunile normale e mare, trec în solufie numai ionii cu caracter mai electronegativ. în cazul aliajelor, dacă metalele componente formează o solufie solidă, tensiunea de electrod variază continuu între tensiunile de electrod ale celor două metale, în funefiune de compozifie. La aliajele formale din mai multe faze (cristale pure, compuşi definiţi, solufii solide), tensiunea e apropiată de aceea a fazei cu caracter mai electronegativ, dacă această fază nu se găseşte în cantităţi prea mici. în acest caz, la densităţi de curent nu prea mari se disolvă numai metalul mai electronegativ. La polarizaţie mare (densitate de curent ridicată) se pot disolvă simultan ambele metale, dacă diferenţa dintre tensiunile lor de electrod nu e prea mare. La disolvarea anodică apar şî fenomene secundare. Prin disolvarea metalului mai electronegativ al unui aliaj, cristalele metalului mai nobil pierd legătura dintre ele, se desprind de anod şi se depun în soluţie formînd nămolul anodic. Acelaşi proces se produce şî în cazul unui anod omogen, dar format din cristale cu dimensiuni diferite. Cristalele mici, mai electronegative, se disolvă mai repede decît cristalele mari, cari se pot desprinde mecanic de electrod, formînd nămolul anodic. Un alt proces secundar e degajarea oxigenului, urmată de oxidarea parţială sau totală. în curent alternativ şi ondulat, disolvarea anodică e mult mărită; în acest caz, pasivizarea e eliminată parţial sau total. Metale foarte stabile, ca platinul, aurul, sau plumbul, se disolvă în mediu sulfuric sub acţiunea curentului ondulat. Disolvarea anodică e influenţată de frecvenţa curentului şi de compoziţia electrolitului. Disolvarea cernelii 481 Dispeceri, serviciu de ^ Disolvarea anodică se utilizează în următoarele procese şi operafii tehnologice: Rafinarea electrochimică a metalelor (v.)f care e un procedeu analog cu separarea^ unui metal dintr-un aliaj; metalul brut e introdus ca anod într-o celulă de electroliză cu un electrolit adecvat, iar electroliza e condusă astfel, încît la catod se depune metalul pur. — Lustruirea (polisarea) electrolitică a metalelor, metalul cu suprafafa rugoasă fiind polarizat anodic într-un^ electrolit adecvat; în anumite condifii de electroliză se obfine şl lustruirea suprafefei metalului. — Depunerea catodică, majoritatea depunerilor realizîndu-se cu anod solubil, pentru a menfine constantă concentrafia electrolitului. — Separarea unui metal dintr-un aliaj, care se poate realiza dacă potenţialele celor două metale nu sînt apropiate; de exemplu, la polarizarea anodică a unui aliaj zinc-staniu, numai zincul trece în solufie, atît timp cît concentrafia lui e mai mare^ decît 5%, ceea ce rezultă şi din curba variafiei potenţialului electrodului în funcfiune de compozifie. — Prepararea de produşi anorganici solubili, care se efectuează prin electroliza unei solufii de electrolit confinînd anionul, în timp ce anopul solubil furnisează cationul. — Prepararea de produşi anorganici insolubili, care se efectuează prin electroliza cu anod solubil într-un electrolit confinînd o sare de disolvare (sare alcalină a unui acid care cu metalul anodului formează o sare solubilă) şi o sare de precipitare (sare alcalină a unui acid care cu metalul anodului formează o sare insolubilă); anodul emite cationi în solufie, cari precipită cu anionii sării de precipitare, iar sarea de disolvare are rolul de a împiedica precipitarea direct pe electrod (de ex. ceruza se prepară prin electroliza unei solufii de clorat de potasiu şi carbonat de potasiu cu anod de plumb; cromatul de plumb, prin electroliza unei solufii de clorat de potasiu şi cromat de potasiu cu anod de plumb, etc.). 1. ~a cernelii. PoJigr.: Fenomen care apare la tiparul plan, la care valurile de cerneală ajung în contact cu suprafafa neutră umedă a formei,— şi care consistă în faptul că această suprafafă, în loc să respingă cerneala, o primeşte, disolvînd-o. Apa se colorează uşor, din cauză că numeroşi coloranfi cari se transformă greu în lacuri dau pigmenfi cari rămîn solubili în apă. De cele mai multe ori, colorarea apei e cauzată de diluarea excesivă a cernelii, fapt care provoacă separarea pigmentului din liant. Disolvarea cernelii e provocată şî de substanfele acide cari se adaugă în cerneală sau în apa de umezit, pentru a împiedica gresarea formei (aciditatea provoacă slăbirea rezisfenfei pigmenfilor şi îi face solubili în apă). Defectele provocate de disolvarea cernelii se remediază printr-un adaus de firnis gros la cerneală, dacă e prea diluată; prin schimbarea cernelii, în cazul cînd nu e rezistentă la apă, sau prin înlăturarea acidităţii, schimbînd apa sau cerneala căreia i s-au adăugat acizi, chiar dacă aceştia sînt într-o concentrare foarte slabă. 2. ~a precipitatelor. Chim.: Trecerea în solufie a precipitatelor, prin tratarea lor cu electrolifi, cu cari intră în reacfie. 3. Disolvare, căldură de V. Căldură de disolvare. 4. Disolvare, presiune de Chim. fiz.: Presiune fictivă, cu care un metal trimite ionii săi pozitivi într-o solufie care confine ionii ai săi. Metalul trimite cu această presiune ioni în soluţie, pînă cînd se stabileşte un echilibru, în care solufia trimite metalului tot atîţia ioni, sub acţiunea presiunii osmotice a ionilor ei şi a cîmpului electric dintre ionii pozitivi ajunşi în soluţie şi metalul rămas cu sarcină negativă. Pre-supunînd că ionii din soluţie formează un gaz perfect, se obţine următoarea expresie a potenţialului electric u al electrodului faţă de soluţie: unde P şi p sînt, respectiv, presiunea de disolvare a metalului şi presiunea osmotică a soluţiei, R e constanta gazelor perfecte, T e temperatura absolută, n e valenţa ionilor metalului, iar F e constanta lui Faraday: F = 96 489 coulombi. Sin. Tensiune de disolvare. 5. Disolvare, temperatură critică de Chim. fiz.: Temperatură la care devin identice două faze în echilibru, dintre cari una reprezintă soluţia unui component A în componentul B, iar a doua, soluţia componentului B în A, ambele avînd concentraţii cari variază cu temperatura. Dacă solubilităţile respective ale componentului A în B şi ale componentului B în A cresc cu temperatura, temperatura minimă la care soluţiile devin identice e temperatura critică de disolvare, iar deasupra ei cei doi componenţi sînt miscibili ilimitat; dacă solubilităţile amintite cresc cu scăderea temperaturii, temperatura maximă la care soluţiile devin identice e temperatura critică de disolvare, iar sub ea cei doi componenţi sînt miscibili ilimitat. Dacă miscibilitatea ilimitată a celor doi componenţi există numai în afara unui anumit interval de temperatură, există o temperatură critică superioară de disolvare şi una critică inferioară. 8, Disonanţă, pl. disonanfe. Fiz.: Proprietatea unui sunet rezultat prin suprapunerea a două sau a mai multor sunete pure emise simultan, cari produc o sensaţie neplăcută pentru auz. 7. Disparifie încrucişată. Cinem.: Dispariţia progresivă a unei scene cinematografice, odată cu apariţia progresivă a unei alte scene. 8. Dispecer. Tehn.: Persoană care controlează şi reglementează operativ şi în permanenţă mersul procesului de muncă al un&i instituţii sau al procesului de producţie aj unei întreprinderi, ori numai al unui sector al acestora. Dispecerul urmăreşte asigurarea condifiilor necesare pentru obfinerea producfiei prescrise (aprovizionarea la timp cu materii prime, cu materiale şi semifabricate în cantităfile necesare şi de calitatea prevăzută; existenfa şi starea de funcfionare a maşinilor, a mecanismelor, a mijloacelor de transport; existenfa locurilor de depozitare; asigurarea mîinii de lucru calificate, etc.), în fiecare verigă de lucru (atelier, secfie, serviciu, sector, etc.) a institufiei, întreprinderii sau sectorului controlat. El coordonează legăturile dintre toate aceste verigi, semnalează şi previne întreruperile în desfăşurarea normală a procesului de producţie şi avariile, iar în cazul apariţiei acestora conduce operaţiile de înlăturarea lor. în acest scop, dispecerul dispune de mijloacele necesare de comunicaţie, de semnalizare, control şi comandă, avînd de o parte legătura directă cu fiecare serviciu, secţie, sector, atelier, de unde primeşte şi centralizează semnalările şi, de altă parte, legătura cu conducerea întreprinderii sau instituţiei, căreia îi raportează, îi supune propuneri şi de la care primeşte dispoziţiile respective. în întreprinderile mecanizate sau automatizate, dispecerul supraveghează şi semnalează momentele critice ale procesului de muncă, dintr-un punct central al întreprinderii, echipat cu aparatura necesară de semnalizare şi de comandă la distanfă. 9. Dispeceri, serviciu de Tehn.: Serviciu care asigură un complex de măsuri organizatorice prin cari se urmăreşte centralizarea controlului şi a comenzii permanente a proceselor de producţie, în scopul asigurării îndeplinirii exacte şi la timp a producfiei prescrise, a circulaţiei, a transportului, a lucrărilor de construcţie sau agricole, a aprovizionării cu energie electrică, etc. Serviciul cîe dispeceri contribuie Ia folosirea mai economică a resurselor, la scurtarea timpului de lucru, a consumului de 31 Dispers, sistem ^ 482 Dispersiune, curbe de ~ energie şi de materiale şi la prevenirea, localizarea şi înlăturarea rapidă a întreruperilor şi a avariilor. El permite manipularea mai rafională a rezervelor şi aprovizionarea neîntreruptă a producfiei cu materii prime, cu materiale, semifabricate, unelte, utilaj, ambalaje, etc.; măreşte securitatea muncii; îmbunătăţeşte exploatarea mijloacelor de transport şi asigură coordonarea necesară între diferitele faze şi părfi ale procesului de producfie. Astfel, în industrie, conducerea şi reglementarea operativă centralizată a proceselor de producfie se realizează prin primirea la serviciul de dispeceri a tuturor datelor şi informaţiilor cu privire la îndeplinirea sarcinii de producţie şi prin compararea lor cu planul operativ, prin controlul gradului în care producfia principală e asigurată de unităfile anexe şi de deservire (ateliere, secfii, etc.). Conducerea e concentrată, prin acesta, în unu sau în mai multe puncte reunite în cadrul serviciului de dispeceri al întreprinderii. In sistemele energetice, prin serviciul de dispeceri se asigură exploatarea coordonată a centralelor, stafiu-nilor şi reţelelor electrice, în scopul de a objine condifii economice şi energetice cît mai favorabile. Se exercită, în principiu, printr-un serviciu de repartifie şi printr-un serviciu de exploatare. Primul are în special următoarele atribuţii: stabileşte zilnic prevederile de consum pentru ziua următoare; determină producfia care poate fi dată de centralele hidroelectrice fără basine de acumulare şi a centralelor termoelectrice ale întreprinderilor industriale interconectate (urmărind evitarea folosirii lor incomplete), cum şi producţia care revine uzinelor hidroelectrice cu acumulare şi centralelor termice; repartizează energia necesară între diferitele surse după randamentul lor, după rezerve, etc.; determină capacităţile de transport ale diferitelor linii electrice; comunică fiecărei centrale programul de urmat, etc. Serviciul de exploatare urmăreşte executarea programelor, face corectările necesare programelor stabilite, urmăreşte menfinerea tensiunii şi a frecvenfei, comandă manevrele pentru ca schema refelei să corespundă circulafiei de energie stabilite, intervine în cazuri de avarii, cu scopul de a coordona măsurile în vederea reluării rapide a serviciului; coordonează opririle agregatelor pentru întreţinere, etc. Pentru a putea îndeplini numeroasele sale atribuţii, serviciul de dispeceri dispune de: legături telefonice obişnuite cu punctele cele mai importante ale refelei; sisteme de transmisiune prin unde de înaltă frecvenfă; sisteme de telemăsură (cari permit urmărirea variafiei instantanee a sarcinilor, a produc|iei, a tensiunii şi a frecvenfei în nodurile principale ale refelei); tablouri cu schemele refelelor (simbolurile indicînd pozifiile aparatelor, pot fi telecomandate de aparatele înseşi, sau pot fi comandate prin manevra operatorului local); masă de calcul, etc. In construcţii, prin serviciul de dispeceri se realizează: conducerea centralizată a lucrărilor de construcţie şi de montare pe şantiere; controlul şi reglementarea îndeplinirii planurilor de execufie şi de producfie a unităfilor anexe; controlul asigurării la timp a şantierelor cu brafele de muncă necesare şi al aprovizionării cu materiale, cu semifabricate, mijloace de transport, utiiaje; coordonarea muncii diferitelor sectoare; prevenirea şi lichidarea întreruperilor în activitate şi a avariilor, întreprinderile (trusturile) de construcfie mari au un dispecer şef şi dispeceri de şantiere, dispeceri de puncte de lucru, de unităfi anexe, de transport, de utilaje, dispeceri de excavafie (la construcfii de căi ferate şi de drumuri), dispeceri de linie (la construcfii de tunele), etc. Punctele de dispeceri şi de aparatură de semnalizare şi telecomunicafie pot fi montate şi demontate cînd trebuie mutat frontul de lucru. Personalul de pe şantiere neavînd un loc fix de lucru, chemarea se face cu ajutorul unei refele locale de difuzoare, iar convorbirile se fac de Ia posturile de telefoane de serviciu sau de la prize speciale de telefon, amplasate în diferite locuri pe şantier. Sin. Dispecing. t. Dispers, sistem ~ . Chim. fiz.: Sistem fizicochimic eterogen, constituit dintr-o fază continuă şi cel pufin o faza divizată în părfi cu dimensiuni foarte mici. Dacă faza continuă e un gaz, iar ce^ dispersă e un corp în stare solidă, sistemul dispers se numeşte fum, aerosol, etc.; dacă faza continuă e un gaz, iar cea dispersă e un lichid, sistemul dispers se numeşte ceafă, uneori aerosol. Dacă faza continuă e un lichid, iar faza dispersă e în stare solidă, sistemul dispers se numeşte, după dimensiunile fazei disperse, suspensie, solufie coloidală, respectiv solufie. Dacă faza dispersă e lichidă, sistemul dispers se numeşte emulsie, iar dacă ea e un gaz, sistemul se numeşte spumă. Se cunosc şî sisteme disperse în cari faza continuă e în stare solidă, iar cea dispersă apare sub forma de incluziuni. Un tip special de sisteme disperse, în cari nu există o fază continuă, sînt solufiile în cari fiecare component e dispersat în masa celorlalfi. 2. Dispersanf, pl. dispersanfi, 1. Chim. fiz. V. Emulgator, Peptizant. s. Dispersanf. 2. Ind. chim.: Corp care ajută Ia dispersarea ingredientelor în masa cauciucului, în timpul amestecării. 4. Dispersare. Chim. fiz.: Operafie prin care particule dintr-o substanfă (faza dispersă) se răspîndesc în masa unei alte substanfe (faza continuă). Cînd dispersarea înaintează pînă la desfacerea în molecule, se obfine o solufie. 5. Dispersiune. 1. Chim. fiz.: Starea de împrăştiere a unei substanfe în particule foarte fine, într-un mediu gazos, lichid sau solid. Particulele pot avea dimensiuni atomice sau moleculare de ordinul a 10~8 cm (dispersiune atomică sau moleculară), dimensiuni cuprinse între 2*10-5 şi 5*10~7 cm (dispersiune coloidală), sau dimensiuni de ordinul a 10-4 cm (dispersiune mecanică). , Dispersiunea moleculară se obfine, fie prin evaporare, fie prin disolvare. Dispersiunea coloidală se obfine prin: disolvarea unei substanfe coloidale (gelatină, albumină, amidon, etc.); condensare, adică aglomerarea moleculelor într-o solufie prin precipitare: Ag+ + CI~-> AgCI, care se condensează într-o particulă coloidală confinînd un număr foarte mare de molecule elementare; descărcări electrice între substanfele, în special metale, cari trebuie dispersate, electrozii fiind cufundafi în lichidul care serveşte ca mediu de dispersiune; procedee mecanice: pulverizare, măcinare cu rîşnifa coloidală, ultrasonare, rostogolire, etc. 6. curbe de ~ . Prep. min.: Curbe cu ajutorul cărora se reprezintă răspîndirea fracţiunilor minerale dintr-un anumit produs, rătăcite în alt produs (de ex. fracfiunile de steril în cărbunii spălafi, şi de cărbuni curafi în steril, etc.), folosite pentru aprecierea eficacităfii operafiilor de concentrare şi de clasare. Pentru trasarea curbelor de dispersiune trebuie să se stabilească în prealabil dispersiunea fiecărei fracţiuni densi-metrice a unuia dintre produsele obfinute, raportată Ia cantitatea cu care fiecare fracfiune densimetrică intervine în materialul inifial. Separarea materialului în fracfiuni cu densităţi diferite se face prin analize densimetrice, cu ajutorul unor lichide cu greutăfi specifice diferite. în cazul cărbunilor se folosesc, în acest scop, amestecuri de benzină şi tetraclorură de carbon (pentru densităfi sub 1,7) şi de bromoform şi tetraclorură de carbon (pentru densităfi peste 1,7 pînă la 2,6—2,8) sau solufii de clorură de zinc, cu cari se pot obfine lichide cu greutatea specifică de maximum 1,9. în cazul minereurilor se utilizează tetrabrometan (CHBr2—CHB^), cu greutatea specifică 2,9; bromură stanică (care se topeşte la 31°, dînd un lichid cu greutatea specifică 3,34); iodură de metilen şi diferite săruri de Dispersiune, grad de ^ 483 Dispersiune mercur, cu carî se poafe realiza o scară de densităfi pînă Ia maximum 4. Utilizarea acestor substanfe e însă costisitoare, dificila şi periculoasă, din cauza toxicităfii lor, astfel încît se folosesc de preferinţă medii cu suspensii grele (galenă, ferosiliciu, etc.). Trasarea, curbei de dispersiune (de ex. în cazul unui cărbune spălat) se face unind mijlocurile laturilor superioare ale dreptunghiurilor cari au ca bază greutatea specifică a fracţiunilor densimetrice, iar ca ordonată, dispersiunea fracţiunilor Curbe de dispersiune. . 6) greutatea specifică a fracţiunilor densimetrice; spălarea cărbunilor prin zeîaj; B) spălarea cărbunilor în medii dense. densimetrice (v. fig.). Curba Ti din figură reprezintă curba de dispersiune a cărbunilor, iar curba T2, curba de dispersiune a sterilului. Greutatea specifică 5^, corespunzătoare intersec-ţiunii celor două curbe şi care corespunde ordonatei de valoare 50%, reprezintă greutatea specifică de separare. Cu cît alura curbelor de dispersiune se apropie de verticală, cu atît operaţia de separare a fost mai aproape de separarea teoretică. Considerînd curbele de dispersiune drept curbe de integrare a clopotului erorilor lui Gauss, indicele pentru aprecierea eficacităţii separării (Ep) e dat de expresia: r _ 825~ 875 p~~— numită ecarful probabil al separării, în care 825 şi 875 reprezintă greutăţile specifice corespunzătoare valorilor ordonatei de 25% şi de 75%. Deoarece valorile lui Ep depind de greutatea specifică 8^, se utilizează ca indice al eficacităţii separării expresia: /=- 2. mediu de Chim. fiz.: Faza continuă în care se găseşte răspîndită o fază dispersă. Mediul de dispersiune poate fi gazos, lichid sau solid. V. şî sub Coloid. 3. Dispersiune. 2. Fiz.: Descompunerea spaţială a unei radiaţii în radiaţiile monocromatice componente. Dispersiunea poate fi obţinută prin fenomene de refracţie, de difracţie, etc. Dispersiunea prin refracţie e datorită faptului că indicele de refracţie al unei substanţe depinde de lungimea de undă a radiaţiei. O substanţă are o dispersiune normală, dacă valoarea indicelui de refracţie creşte, cînd /. Dispersiune normală. II. Dispersiune anomală. f-'t numită imperfecţiunea separării, care are o valoare constantă şi în care 8^ e greutatea specifică de separare, iar y e greutatea specifică a mediului în care se produce separarea (1 pentru apă; 0 pentru aer). Sin. Curbele Iui Tromp. 1. ~t de '*'• Chim. fiz.: Suprafaţa specifică a unui coloid, adică suprafaţa pe care o prezintă un gram (sau un centimetru cub) de substanţă dispersată. Suprâfafa specifică depinde dediametrul particulelor, fiind cu atît mai mare, cu cît diametrul e mai mic; suprafaţa unui centimetru cub de substanţă în stare coloidală e cuprinsă înfre 6 • 105 şi 6 * 107 cm2. Gradul ’de dispersiune are un rol important în numeroase fenomene coloidale: absorpţie coloidală, coagulare, fenomene optice, etc. V. şi sub Coloid. lungimea de undă a radiafiei scade (v. fig. /). Cînd indicele de refracţie depinde de lungimea de undă într-un mod complicat (v. fig. II), curba n=F(X) avînd un salt pentru un anumit domeniu de lungimi de undă, dispersiunea se numeşte dispersiune afiomală sau anormală. O dispersiune e anomală în domeniul spectral în care substanţa respectivă are o bandă de absorpţie. Orice substanţă avînd benzi de absorpţie într-dn domeniu spectral, rezultă că dispersiunea normală e numai un caz particular de dispersiune, care se întîlneşte în domenii de lungimi de undă depărtate de domeniile de absorpţie. Dispersiunea şi absorpţia unei substanţe sînt fenomene legate unul de celălalt şi cari trebuie studiate împreună. în ■ teoria electromagnetică a luminii se introduce un indice de refracfie complex n~v~ ie, unde 8 e coeficientul de extincţie al substanţei respective. în regiuni depărtate de benzile de absorpţie, 8 e neglijabil şi se deduc, pentru indicele de refracţie n, formule de tipul ^I2-Ti5' (formula lui Sellmeiet), în care Xq sînt lungimile de undă ale maximelor de absorpfie, iar D sînt coeficienfii pozitivi, ale căror valori depind de valoarea Iui Xo respectiv/ în cazul substanfelor cari au benzi de absorpfie în ultraviolet, pentru domeniul vizibil, în care Xq poate fi neglijat fafă de X, se deduâ formule de tipul ”2='4+jJ+F+‘'*' (formula lui Cauchy). în cazul substanfelor cari au benzi de absorpţie în infraroşu, X ^ Xq şi formula, numită formula lui BioJ, se scrie rfi=A!+^Je~+----------A‘W-------. În cazul în care substanţa are benzi de absorpfie în vecinătatea domeniului studiat, 8 nu mai poate fi neglijat şi se obfin formule de tipul V DIHXZ-Xp 2j0i2-> 2-P.2 = 2ve = -x0y+r2x*xţ' TD XQX3 (xz-xiy+rwxf numite formulele lui Keffeler-Helmholfz, în cari T şi D sînt constante. Formulele Iui Ketteler-Helmholtz permit determinarea curbei dispersiunii unei substanfe din determinări asupra absorpfiei substanfei respective. Dispersiune, coeficient de ~ 484 Dispersiune, cUrenfj de ^ în practică, penfru substanfele transparente în vizibil, din cari se confecfionează piese optice, sînt folosite, pe lîngă formula lui Cauchy şi a Iui Biot, următoarele formule empirice: — formula lui Conrady 9 ~7 4 n=zriQ + ni\ + , în care tiq, n\ şi n% sînt constante; e folosită pentru sticlele de lena; — formulele lui Chrisfoffel i 2 în cari n$ şi X,q sînf constante; — formula lui Hastings ,bc n=a+T+v' în care a, b şi c sînt constante; — forrpula lui Hopkinson l~(a+i,x+T)' X* folosită pentru sticlele optice engleze Chance-Parsons; — formula lui Keffeler «2=«-/a2+^+p. în care a, K, b şi c sînt constante; — formula lui Schmidt n=a+f+i' în care a, |3, y sînt constante. Dispersiunea prin difracfie e datorită faptului că unghiurile cu cari sînt difractate în direcfiile de maxim radiafiile ca,i cad pe o refea de difracfie sînt pro-porfionale cu lungimea de undă a radiafiei incidente. V. Refea de difracfie. î. ~, coeficient de F/z.: Sin. Consfringenfă actino-vizuală (v.). 2. Dispersiune. 3. F/z.: Variafia cu frecvenfă a unei mărimi de maierial de care depinde vitesa de propagare a undelor electromagnetice într-un anumit mediu, deci şi indicele de refracţie corespunzător. Exemple de astfel de mărimi sînt permitivitatea (constanta dielectrică; v. şî sub Viscozitate electrică); permea-bilitatsa (v. şî sub Viscozitate magnetică); conductivitatea (la electrolifi; v. şî Debys-Falkenhagen, efect 3. Dispersiune. 4. Sf.: Felul repartiţiei unei mulfimi de valori în juru! unei valori tipice a ei, în primul rînd în jurul valorii ei medii, caracterizat, între altele, prin coeficientul de variabilitate al lui Pearson, egal cu cîtul abaterii pătratice medii a prin valoarea medie m (înmulfit, eventual, cu 100): C„=—• m 4. Dispersiune. 5. Geobor.: Repartifia indivizilor diferitelor specii vegetale dintr-o asociafie pe o. anumită suprafafă de teren. Dispersiunea e normală, dacă distribufia e conformă cu legile prohabilităfii; subnormală, dacă distribufia e mai regulată (hipodispersiune) şi supranormală, cînd nu e regulată (hiperdispersiune). Calculul dispersiunii se efectuează prin metoda pătratelor sau cu ajutorul ariei eşantion, variind cu mărimea acestei arii (e supranormală pentru arii mici şi devine normală sau sub-normala, cînd ariile sînt din ce în ce mai mari). 5. Dispersiune cristalină. Mineral.: Sin. Dispersiunea indica* toarelor (v.). 6. Dispersiune, curenfi de Elf.: Curenfi electrici derivafi în sol şi în conducte (de apă, gaz, etc.) şi refele metalice subterane învecinate, dintr-un conductor de întoarcere neizolat sau insuficient izolat fafă de pămînt al unei linii de alimentare cu energie electrică. Sin. Curenfi vagabonzi. Conductorul de întoarcere poate fi fiecare dintre şinele de rulare ale unei linii de tramvai sau de cale ferată electrificată, conductorul neutru al unei linii de distribuie de curent continuu, etc. Curenfii de dispersiune continui prezintă importanfă practică deoarece în locurile de ieşire — numite zone anodice — a acestor curenfi din maseie metalice ale conductelor sau ale refelelor metalice subterane se produc coroziuni electro-chimice, cari pot conduce Ia perforarea perefilor conductelor. Coroziunea depinde în special de densitatea de curent în zonele anodice şi de starea solului (rezistivitate, aciditate). La zonele catodice, unde curenfii de dispersiune intră în masele metalice ale conductelor, etc., se produce uneori coroziune catodică. Calea de rulare dintre substafiunea de alimentare şi vehiculul motor cuprinde două zone aproximativ egale (v. fig. /): o zonă în care curenfii de _______________ IE dispersiune trec din şine în )________9__ sol (potenfialul şinelor e superior potenfialului solului) şi o zonă în care curenfii de dispersiune revin din sol în şine (potenfialul şinelor e inferior potenfialului solului). Aproximativ la mijlocul distanfei dintre vehiculul motor şi substafiune potenfialul şinei poate fi considerat egal cu potenfialul solului. Calculul curenfilor de dispersiune e un caz particular al determinării distri-bufiilor de curent continuu în conductoare masive eterogene, şi se efectuează, de cele mai multe ori, cu simplificatoare aproximative (v. fig. //). Măsurile de profeefie contra curenfilor de dispersiune se referă fie la instalafia de fracfiune electrică, fie la conductele cari trebuie protejate. Măsuri referitoare Ia insfa-lafia de fracfiune electrică: Reducerea distanfei dintre sub-stafiunile de fracfiune; folosirea cablurilor de întoarcere; micşorarea rezistenfei şinelor prin utilizarea ecliselor electrice; mă- SI I• Producerea curenţilor de dispersiune de către o instalaţie de tracţiune electrică în curent continuu. 1) substatiune de tracţiune; 2) linie de contact; 3) vehicul motor de trac* îiune; 4) şine de rulare; 5) curenfi de dispersiune; 6) conductă metalică în care intră şi din care ies curenfi de dispersiune. metode II. Distribufia potenţialelor. CD) potenfialul şinelor; AB) potenţialul solului. rirea rezistenfei de trecere dintre şină şi sol, prin aşezarea căii pe balast de piatră spartă şi pe traverse impregnate cu substanfe neconducătoare, prin lăsarea unei anumite distanfeîntre talpa şinei şi balast; separarea şinelor din liniile electrificate de şinele din liniile neelectrificate prin joante izolante, etc. Măsuri referitoare la conductele (sau la refelele subterane) cari trebuie protejate: Mărirea rezistenfei electrice a Dispersiune magnetică 485 Dispersiune magnetică ///. Metoda drena{ului electric. I) substaflune de tracţiune; 2) şine; 3) cablu de drenaj; 4) rezistor limitator; 5) conductă metalică subterană. conductei metalice; drenajul electric; protecfia catodică, etc. Ultimele două măsuri sînt cele mai eficiente. Protecfia catodică se aplică numai dacă drenajul electric e ineficient sau neeconomic. Drenajul e/ectr/c se realizează legînd direct la şină conducta metalică ce trebuie protejată—printr-un conductor izolat (cablu de drenaj) — acolo unde e cea mai mare probabilitate de existenfă a unor zone anodice, adică în imediata apropiere a substafiunii de tracfiune (v. fig. //I). în felul acesta, curenfii sînt drenafi la şină prin cablul de drenaj j şi nu mai trec prin sol, iar coroziunea nu se mai produce. Conductoarele de drenaj pot permite însă ca în momentul în care şineie ar avea un potenfial superior conductei (de ex. în cazul recuperării) să se trimită curenfi în conductă. Aceşti curenfi, ieşind prin alte puncte în sol, ar putea produce efecte de coroziune. Spre a evita aceste efecte se montează în conductorul de drenaj un releu care întrerupe curentul, cînd acesta are sensul şină-conducta de protejat. De asemenea, pentru a micşora valoarea curentului drenat se intercalează un rezistor limitator. Protecfia catodică se realizează dîndconductei de protejat un potenfial negativ de polarizare prin intermediul unei surse exterioare (legînd polul negativ al acesteia la conductă, iar polul pozitiv la pămînt, printr-o priză specială de pămînt; v. fig. IV). Curenfii de dispersiune cari au pătruns în conducta de protejat sînt dirijafi în sol prin priza de pămînt. Tensiunea de polarizare se obfine adeseori cu ajutorul unui redresor cu seleniu, alimentat de la refeaua locală de curent alternativ. 7777'///'/777y, / IV. Metoda protecţiei catodice. Hconductă subterană de protejat; 2) forjă electromotoare exterioară; 3) priză de pămînt. existe linii de dispersiune e necesar şi suficient ca în tot lungul circuitului solenafia (numărul de amperspire) care revine unei porfiuni elementare de circuit să fie proporţională cu reluctanfa porfiunii elementare respective (condiţia de /. Dispersiune magnetică, a) bobină cu miez de fier; b) electromagnet; 1) linii de dispersiune; 2) linii ale fluxului util; 3) înfăşurare; 4) miez feromagnefic; 5) înfrefier parazit (constructiv); 6) întrefier activ; 7) armatură. dispersiune nulă). în al doilea caz (v. fig. I b), liniile de c'is-persiune sînt cele cari nu contribuie la exercitarea forţei portante, ocolind armatura. în al treilea caz (v. fig. II), liniile S-au obfinut rezultate bune şî prin utilizarea drenajului electric sau a protecţiei catodice, concomitent cu acoperirea conductei de protejat cu un strat izolant. V. şî sub Coroziune. î. Dispersiune magnetică. Elf.: închiderea liniilor de cîmp ale inducţiei magnetice a cîmpului produs de curentul care trece printr-un circuit electric, prin alte părţi decît prin porţiunile utile ale circuitului magnetic asociat (v.). Sin. Scăpări magnetice. Liniile de inducfie magnetică cari se închid astfel se numesc linii de djspersiune sau linii de scăpări; cîmpul magnetic corespunzător se numeşte cîmp magnefic de dispersiune, iar fluxul oricărui tub de linii de dispersiune se numeşte flux de dispersiune sau flux de scăpări. Porfiunile utile ale unui circuit magnetic sînt fie porfiu-nile feromagnetice (la o bobină cu miez de fieir — v. — fără alte înfăşurări), fie întrefierul activ (la un electromagnet — v. — sau la un magnet permanent), fie porţiunile, de obicei feromagnetice, echipate cu înfăşurări induse (relativ la alte înfăşurări inductoare). în primul caz (v. fig. la), liniile de dispersiune sînt cele cari nu se închid excluziv prin miezul feromagnetic; ele există dacă tensiunea magnetică în lungul unei curbe oarecari duse prin aer între doua puncte ale circuitului magnetic e diferită de zero; pentru ca şă nu N2l2<-0 II. Dispersiunea magnetică a două înfăşurări pe acelaşi circuit magnetic, a) dispersiunea primarului faţă de secundar (cu N] ij > 0 ; N2 »2 = 0); b) dispersiunea secundarului fa fă da primar (cu Nj it = 0; N-2 i22]jy1«1+iV2t2=0 h xy§ (unde %=1 sau 4jt, după cum sistemul de unităfi e rafio-nalizat sau nerafionalizat): Li Aj = *VlN\ Coeficientul de dispersiune heylandian ti2(?£t21) al primarului fafă de secundar e egal cu cîtul dintre fluxul de dispersiune şi fluxul fascicular mijlociu util: di 2 Lil ui2 u12 (Sin. Coeficient de dispersiune parfial). Coeficientul de dispersiune hopkinsonian vi2(^v2i) al primarului fafă de secundar e egal cu cîtul dintre fluxul fascicular mijlociu propriu &11/N1 şi fluxul fascicular mijlociu util: V12 =M=£L=1+tI2>1. o u2i în această relafie, n e fluxul propriu al primarului (cu *17^0, i2 = 0); O21 = O^N2 e fluxul util al primarului, prin secundar (cu 0, 22=0); e fluxul fascicular mijlociu util; L\\ e inductivitatea proprie a primarului; L2\ e inductivitatea mutuală a primarului fafă de secundar; Yo e constanta lui Gauss, diferită de unitate numai în sistemul de unităfi simetric al lui Gauss, în care e egală cu valoarea reciprocă a vitesei luminii în vid. Inductivitatea de dispersiune a primarului fafă de secundar e egală cu cîtul fluxului de dispersiune corespunzător, multiplicat cu numărul de spire primare şi cu constanta yg, prin curentul care îl produce: yoNini2=—:=tt—>0. Vl2 1 + r12 Coeficientul de dispersiune totală a al celor două înfăşurări (independent de ordinea în care se consideră) e complementul la unitate al pătratului coeficientului de cuplaj magnetic k (v.) al înfăşurărilor 1 -=1 — TU2 n2i>0- 1 >c=1-£2=1—^=1- L\\L22 V12 V21 Coeficientul de dispersiune global al lui Heyland x al celor două înfăşurări e diferenfa dinfre pătratul inversului coeficientului de cuplaj şi unitate: 1 a a -p-~r^o_VI2V21' -1 >1. un N2 primarului fafă de secundar, care permite scrierea aditivă a inductivităfii primare Ln = Ldn+LUn . Relafia de mai sus permite calculul inductivităfii de dispersiune în funefiune de cea proprie şi de cea mutuală. Cum acestea depind de curenfi, în cazul circuitelor saturate, e mai comod calculul direct, care se face observînd că, dacă N\i\ -f N2i2=Q, (v. fig. ll c), fluxul total al primarului ® 11 -f- 012 = Iun + Ii2*2 e numai flux de dispersiuneşi avem Permeanfa echivalentă de dispersiune a primarului fafă de secundar e egală cu cîtul inductivităfii corespunzătoare prin produsul dintre pătratul numărului de spire primare şi La maşinile rotative cu cîmp învîrtitor se menfin definifiile de mai sus pentru inductivităfiie de dispersiune în cîmp învîrtitor, cu deosebirea că se înlocuiesc numerele de spire, Ni şi N2, cu produsele dintre numerele de spire şi factorii de înfăşurare, cari iau în considerafie defazajul relativ al fluxurilor spirelor: N1 £1 şi N2^2. Inductivităfiie de dispersiune şi reactanfele de dispersiune ale maşinilor electrice se calculează însumînd permeanfele echivalente de dispersiune corespunzătoare crestăturilor, capetelor dinfilor, capetelor de bobină, etc. (v. şî Reacfanfă de dispersiune). 1. Dispersiune rofaforie. F/z. V. sub Activitate optică. 2. Dispersiunea axelor optice. Mineral.: Variafia unghiului axelor optice (2 V) la cristalele biaxe, în funefiune de variafia lungimii de undă a radiafiei luminoase cu care se cercetează mineralul. Fenomenul poate fi observat cu ajutorul microscopului polarizant, în lumină convergentă, prin examinarea unor secfiuni perpendiculare pe biseefoarea ascufită. Dispersiunea axelor optice variază de la o substanfă la alta. La unele minerale, unghiul 2 V, corespunzător culorii roşii, e mai mic decît cel corespunzător culorii violete; deci Q < V (v. fig. /); la alte minerale, situafia e inversă, adică Q > V. Analizînd figura de interferenţă a unei secfiuni perpendiculare pe bisectoarea ascufită dintr-un mineral pentru care Q 2 V penfru roşu). Se remarcă faptul că variază numai unghiul 2 V, planul axelor optice păstrîndu-şi aceeaşi poziţie penfru diferite radiaţii. La unele minerale însă (de ex. la brucit), III. Dispersiunea axelor optice ale unui mineral la care planele axelor corespunzînd diferitelor radiafii sînt perpendiculare una pe alfa. IV. Figuri de interferenfă a cazului din fig. UI. n odată cu variaţia unghiului axelor optice variază şi poziţia planului acestor axe pentru diferite radiaţii (v. fig. III şi IV). î. Dispersiunea bisecfoarelor indicatoarei. Mineral.: Variaţia poziţiei axelor indicatoarei (v.), respectiv a poziţiei indicatoarei la unele minerale cristalizate în sistemele monoclinic şi triclinic, în funcţiune de variaţia lungimii de undă a luminii. Fenomenul poate fi constatat la examenul microscopic cu ajutorul microscopului polarizant. într-o secţiune dintr-un astfel de mineral, examinată la lumină albă, paralelă, şi înfre nicoli încrucişaţi, nu se poate obţine niciodată o extincţie completă, mineralul prezentînd fenomene de anomalie optică (efecte cromatice anormale). 2. Dispersiunea focarelor. Opt.: Separarea focarelor unui sisfem optic centrat, datorită faptului că distanţa focală a unui astfel de sistem depinde de indicele de refracţie. s. Dispersiunea indicatoarelor. Mineral.: Variaţia formei şi a poziţiei indicatoarei (v.) unui mineral, produsă de variaţia lungimii de undă a radiaţiei luminoase cu care se cercetează mineralul respectiv. Fenomenul se manifestă diferit, în funcţiune de sistemul cristalografie al mineralului. La mineralele cristalizate în sistemul cubic, odată cu variaţia lungimii de undă variază ş] raza indicatoarei (care are formă sferică), indicatoarele corespunzătoare diferitelor radiaţii fiind concentrice. La mineralele cristalizate în sistemele trigonal, tetragonal şi exagonaî (uniaxe), odată cu variaţia lungimii de undă variază şî forma indicatoarei, aceasta luînd forma de elipsoid alungit ori turtit. Din această cauză, un anumit mineral poate apărea pozitiv pentru o anumită lungime de undă şi negativ pentru o altă lungime de undă. Poziţia indicatoarei, adică axa de revoluţie, rămîne însă fixă, suprapunîndu-se axei principale de simetrie. La mineralele cristalizate în sistemele rombic, monoclinic şi triclinic (biaxe), odată cu schimbarea lungimii de undă variază nu numai forma indicatoarei, ci şi poziţia axelor optice (v. Dispersiunea axelor optice), şi poziţia axelor indicatoarei (v. Dispersiunea bisecfoarelor indicatoarei). Sin. Dispersiune cristalină. 4. Dispersor, pl.dispersoare.Mş.; Dispozitiv de compensare a dozajului amestecului carburant, la unele carburatoare penfru motoare cu electroaprindere (motoare cu explozie), constituit dintr-un tub cu orificii laterale calibrate, îmbrăcat cu o manta tubulară şi prin interiorul căruia trece combustibilul de la jicloru! principal (v.fig. /). Dispersorul, numit şl emu/s or, asigură dozajul optim al amestecului carburant, la diverse turaţii ale motorului, prin varierea cantităţii de aer comburant care pătrunde în tubul dispersor (tubul cu orificii laterale calibrate). în dispersor, jiclorul principal e situat sub nivelul combustibilului din cuva carburatorului (camera de nivel constant) şi e calibrat pentru regimul nominal al motorului, aerul putînd intra prin exteriorul sau prin interiorul tubului dispersor (v. fig. II). La furaţii joase, debitul combustibilului creşte, datorită diferenţei de nivel, iar aerul comburant pătrunde în tubul dispersor 2 numai prin orificiile Oi. în aceste condiţii, amestecul carburant, care ar trebui să sărăcească din cauza depresiunii reduse, revine la dozaj corespunzător. La creşterea turaţiei intră o cantitate mai mare de aer comburant în tubul dispersor 2, în care pătrunde progresiv prin orificiile O2 şi O3, astfel încît produce un efect de frînare a curgerii combustibilului, care afluează din jiclorul principal şi se dispersează în masa de aer (numită aer de frînare). Deci amestecul carburant, care ar trebui să se îmbogăţească din cauza creşterii depresiunii, ajunge mereu la doza jul optim, deoarece frînarea creşte odată cu turaţia motorului. Termenul emul-sor e impropriu, deoarece înfre combustibil şi aer nu se produce o emulsie, în acest dispozitiv fiind posibilă numai dispersiunea combustibilului înmasa de aer. 5. Dispozitiv, pl. dispozitive. Tehn.: Component auxiliar al unui sistem tehnic, /. Dispersor. ficior principal; 2) tub dispersor; 3) mantaua dls-persorului; 4) puf cu combustibil; 5) orificiu calibrat al tubului dispersor; 6) accesul aerului de frînare; 7) suport; 8) corpul carburatorului; /) nivelul combustibilului în cuva carburatorului. II. Tipuri de dispersoare. a) cu intrarea aerului prin exteriorul tubului dispersor; b) cu intrarea aerului prin interiorul tubului dispersor; 1) jiclor principal; 2) tub dispersor; 3) mantaua dispersorului; 4) Ieşirea amestecului carburant; 5) accesul combustibilului; 6) accesul aerului de frînare; 7) aer comburant; 01,02 şi C8) orificii calibrate ale tubului dispersor. constituind o unitate din punctul de vedere funcţional, alcătuit din elemente cel pufin în parte Dispozitiv antilocal 488 Dispozitiv de ancorare solida, ale căror legături le permit o mobilitate limitată — şi cari rămîn în serviciu în repaus relativ. Elementele dispozitivului pot fi deplasate unele fafă de altele, pentru a fi aduse în poziţiile intenţionate, dar rămîn în imobilitate relativă cînd dispozitivul — în ansamblul lui — frebuie să îndeplinească funcţiunea pentru care e construit; de exemplu, fălcile unei man-drine au o mobilitate care le permite să fie aduse în poziţia de a prinde un obiect, rămînînd însă în această poziţie, cînd mandrina se roteşte. Dispozitivele, cari pot fi manuale sau automate, se numesc mecanice, hidraulice, pneumatice, electrice, etc., după natura organelor lor. Se deosebesc, de asemenea, dispozitive de alimentare, de măsură, de prindere, de protecţie, de siguranţă, etc., după funcfiunea pe care o îndeplinesc. 1, ~ antilocal. ___________ir ________________c: Telc.: Montaj intro-dusînansamblul sche- F mei unui telefon cu baterie locală (BL) sau cu baterie centrală (BC), pentru a înlătura efectul local (audifia în receptor a semnalului propriu), sImplifica)ă de telefon bl cu dispo- derivat de cele mai K S1J ... . ■ * ... , zitlv antilocal. multe ori din schema ... f , n. , 7 , , , M) microfon; R) recepfor; Z e) impedanfa de in pun e ea eChiHbrare;Tr) transformator (bobină de inducfie). stone, prin folosirea de elemente corespunzătoare, astfel încît microfonul şi receptorul să se găsească în diagonalele diferite ale punţii în echilibru (v. fig. /, II, III)■ //////// s A Linid II. Schemă de principiu a unui telefon BL cu dispozitiv antilocal. M) microfon; R) receptor'; Ze ) impedanfă de echilibrare; Tr) transformator (bobină de inducfie); I) inductor telefonic; S) sonerie; F] furcă. în practică, efectul local nu poate fi înlăturat total, din cauză că puntea nu se poate echilibra decît pentru o anumită frecvenţă din banda de frecvenţa vocală folosită. III. Schemă de principiu a unui telefon BC cu dispozitiv antilocal. M) microfon; R) receptor; ZQ) impedanfă de echilibrare; Tr) transformator (bobină de inducfie); F) furcă; S] sonerie; C) condensator. 2. ~ antiparazif. Te/c. V. Aniiparazit, dispozitiv v. şî Deparazitare radioelectrică. 3. ~ de accelerare. Poligr.: Organ intermediar între alimentatorul de coli şi cilindrul de presiune, la maşini rapide de*tipar din coală, pentru a da acesteia o vitesă corespunzătoare vitesei periferice a cilindrului, în momentul în care coala de hîrtie e apucată de clape şi e înfăşurată pe cilindru (v. şî sub Presă de tipar plan). 4. ~ de accelerare automată a unui tren. C. f.: Dispozitiv folosit în tracfiunea electrică feroviară pentru ca accelerafia trenului să fie menfinută automat între anumite limite. 5. ~ de amortisare. Tehn., Elf.: Dispozitiv, anex echipamentului mobil al unui instrument de măsură, folosit pentru a reduce durata de amortisare a mişcării, adică intervalul de timp în cursul căruia echipamentul mobil se stabileşte în pozifia de echilibru corespunzătoare valorii mărimii măsurate. Sin. Dispozitiv de frînare. V. Instrument de măsură; Amortisor. 6. ~ de ancorare. 1. Exp/. pefr.: Dispozitiv care serveşte la solidarizarea coloanei de fevi de extracfie cu coloana de exploatare, în orice punct de-a lungul lor, obfinîndu-se prin aceasta trecerea unei părfi din greutatea coloanei de fevi de extracfie pe seama coloanei de exploatare (ceea ce conduce la menţinerea unor solicitări mai mici în seefiunile de Ia partea superioară a coloanei de tevi de extracfie) şi, — în cazul extracţiei fifeiului prin pompaj de adîncime, prin fixarea coloanei de fevi de pompare la partea inferioară a coloanei de exploatare, — la înlăturarea posibilităfii de alungire a fevilor de pompare sub greutatea coloanei de lichid din interiorul lor şi, prin urmare, la evitarea micşorării cursei pistonului din această cauză. Dispozitivul de ancorare se montează între două fevi de extracfie din coloana de extracfie, situate la adîncimea de fixare dorită, şi se introduce în sondă odată cu coloana de fevi de extracţie. Dispozitivul de ancorare consistă dintr-o bucată de ţeava de extracţie, pe care se găseşte un corp masiv 1, avînd trei plane înclinate, pe cari se mişcă trei pene de rac 2, solidare cu un ghidaj cu arcuri 3, care se freacă pe coloana de exploatare. Pentru fixarea în coloana de exploatare, după introducerea la adîncimea stabilită, se roteşte ansamblul (coloana de fevi şi dispozitivul de ancorare) la dreapta. în timpul rotirii, ghidajul cu arcuri 3, de la partea inferioară a dispozitivului de ancorare, fre-cîndu-se pe perefii coloanei de exploatare, e finut în loc. Astfel, penele ajung cu ciocurile lor inferioare 4 deasupra pieselor de prelungire de Ia partea superioară a ghidajului. Conţinuînd introducerea coloanei de fevi, ghidajul se menfine pe loc prin frecare şi deplasează penele înapoi pe corpul masiv al dispozitivului. Alunecînd pe planele înclinate ale corpului masiv, penele se aşază pe un diametru exterior din ce în ce mai mare, pînă cînd prind la interiorul coloanei de exploatare. Dezgăţarea dispozitivului se obţine prin ridicarea şi rotirea la stînga. Sin. Rac de ancorare. 7. ~ de ancorare. 2. Bef.: Dispozitiv folosit pentru ancorarea capetelor armaturilor pieselor de beton pretensionat. Din puncful de vedere al duratei de folosire, se deosebesc: dispozitive de ancorare provizorii şi dispozitive de ancorare definitive. Dispozitivele provizorii sînt folosite la ancorarea armaturilor cari transmit forfa de pretensionare a betonului prin aderenţă, uneori şî la ancorarea armaturilor postîntinse. Tipurile folosite cel mai des sînt: dispozitivul cu plăci cu ondulaţii, şi dispozitivul cu plăci şi cu pene. Dispozitivul cu plăci cu ondulafii (v. fig. I) e constituit din două plăci de ofel suprapuse, cu feţele inferioare ondulate, Dispozitiv de anco- Dispozitiv de ancorare 489 Dispozitiv de ancorare între cari se introduc capetele armaturilor, şi cari sînt strînse între ele cu şase şuruburi cu piuliţă şi sînt legate de un reazem cu ajutorul unei vibroprese speciale. După întinderea armaturilor în cofraj, se aşază între pahar şi peretele cofrajului î) plăci cu ondulafii; 2) şuruburi cu piuliţă# pentru strîngerea plăcilor; 3) bară de legătură; 4) firele armaturii. î) plăci teşite; 2) pene de otel, pentru fixarea armaturilor; 3) firele armaturii; 4) masiv de beton; 5) reazem încastrat în masivul de beton; 6) diafragmă de di-stanfare a armaturilor. fix sau de'dispozitivul pentru realizarea întinderii. Dispozitivul cu plăci şi cu pene poate fi cu plăci teşite sau cu plăci crestate. Dispozitivul cu plăci teşite (v. fig. II) e constituit din mai multe plăci de ofel, cu muchiile uneia dintre laturile lungi teşite, cari sînt aşezate orizontal şi se sprijină pe un reazem fix, puternic. Firele armaturii se introduc între plăci şi se fixează cu pene de ofel, introduse în şanfurile dintre plăci, formate de teşiturile acestora. Dispozitivul cu plăci crestate e constituit din una sau din mai multe plăci de ofel, asemănătoare cu ale dispozitivului de ancorare definitiv cu plăci şi cu pene (v.), şi cari sînt echipate cu un mîner puternic de care se agafă cîrligul de tracfiune al dispozitivului de întindere. Dispozitivele definitive sînt folosite la ancorarea armaturilor în formă de cablu sau de mănunchi. Tipurile folosite cel mai des sînt: dispozitivul cu plăci şi cu pene, dispozitivul cu pahare metalice, dispozitivul cu manşon şi cu con, şi dispozitivul cu frete şi cu bucle. Dispozitivul cu plăci şi cu pene (sistem Magnel) e constituit din mai multe plăci de ofel, cari au pe cele doua fefe crestături de formă tra-pezoidală şi cu secfiunea transversală în formă de coadă de rîndunică, în cari se introduc firele armaturii cari sînt blocate cu pene de ofel de aceeaşi formă (v. fig. III), Plăcile sînt rezemate pe o placă masivă aşezată în capătul piesei de beton şi prin intermediul căreia se transmite acesteia forfa de pre- (j tensionare. Dispozitivul CU pahare metalice ///. Dispozitiv de ancorare de-(sistem Korovkin) e constituit din- finitiv, cu plăci şi cu pene. tr-un cilindru metalic, introdus în- a) seefiune longitudinală; b)Pia-tr-o mufa metalica, pe care se poate Că de ancorare (vedere de sus înşuruba dispozitivul de întindere şi seefiune transversală); c) pană al unei prese speciale (v. fig. IV) de blocare a armaturilor; I) pie-— sau Sudat pe un fund metalic. Să de beton pretensionat; 2) pla-Mufa are un orificiu central, prin că de ancorare; 3) placă de Care sînt introduse capetele arma- repartifie a forfei de preten-turilor, cari sînt îndoite în formă si onare; 4) armaturi, de ciocuri cu diametri variabili, în funefiune de numărul de rînduri concentrice de coarde cari consiituie cablul de armare. După îndoirea ciocurilor, coardele sînt fixate cu ajutorul unui dorn tronconic, introdus între ele şi un inel metalic care înconjură coardele la exterior; apoi interiorul paharului e umplut cu beton de marcă superioară, IV. Dispozitiv de ancorare definitiv, cu pahar metalic cu mufă (sistem Korovkin). a) seefiune longitudinală; b) secţiune transversală (prin cilindrul paharului); I) cilindru metalic; 2) mufă; 3) inel metalic; 4) dorn tronconic; 5) beton de umplere a paharului; 6) firele armat urii; 7) înveliş de tablă al cablului; 8) miez metalic, cilindric; 9) discuri de distanţare; î0) cofraj. mai muite discuri, de metal sau de beton, cari au o tăietură radială în care intră armatura, cu ajutorul cărora se menfine paharul la distanfa realizată în urma întinderii armaturii. Grosimea discurilor variază de la 2—25 mm, astfel încît, prin folosirea mai multor discuri de grosimi diferite, se poate realiza orice distanfă între pahar şi cofraj. Unele pahare au fundul plan şi sudat de corpul cilindric, sau sînt executate din două bucăfi cari se pot demonta (v. fig. V). b d V. Diferite tipuri de pahare pentru ancoraje. a şi b) pahare sistem Korovkin, cu mufă; c şi d) pahare sistem Korovkin, cu fund sudat; e) pahar sistem Troifki, cu fund sudat şi cu mufă recuperabilă; f) mufă recuperabilă (seefiune şi vedere). Dispozitivul cu manşon şi cu con (sistem Freyssinet) e constituit dintr-un manşon, de metal sau de beton fretat, şi dintr-un con metalic sau de beton fretat (v. fig. V/). Uneori se foloseşte şi dispozitivul alcătuit dintr-un manşon de beton şi un con metalic. VI. Dispozitiv de ancorare definitiv, cu manşon şi cu con, de be:on. î) piesă de beton pretensionat; 2) manşon de beten fretat; 3} con de beton fretat; 4) tub metalic pentru injectarea mortarului în interiorul cablului de armare; 5) firele cablului de armare; 6) înveliş de tablă al cablului. Manşonul prezintă la exterior un şanf elicoidal sau şanfuri paralele, şi e înglobat în masa piesei de beton. Conul de blocare a armaturilor prezintă şanfuri dispuse după generatoare, în cari intră firele cablului de armare. întinderea firelor cablului se realizează cu ajutorul unei prese cu dublu efect. în primul timp de lucru, presa se reazemă pe manşon şi întinde firele cablului; în al doilea timp, presa împinge conul de blocare Dispozitiv de armare 490 Dispozitiv de asamblare a firelor în interiorul manşonului, cu o forfa egală cu forfa totală aplicată cablului, astfel încît firele acestuia sînt strînse puternic între cele două piese ale dispozitivului de ancorare. Dispozitivul cu frete şi cu bucle (sistem Leonhardt şi Baur, abreviat Leoba) se caracterizează prin faptul că foloseşte două tipuri de ancoraje pentru acelaşi cablu: un ancoraj fix şi un ancoraj mobil. Ancorajul fix e înglobat în masa betonului piesei, la turnarea acesteia, şi e alcătuit din ciocurile coardelor cablului, cari sînt dispuse în jurul unei fevi, care prelungeşte învelişul protector al cablului şi e continuată în afara piesei de beton cu un tub de cauciuc (pentru ieşirea aerului), sau sînt îndoite în jurul a două bare scurte cilindrice de ofel, — şi cari sînt înconjurate la exterior de o fretă (v. fig. VII). Anco- â / 0 VII. Ancoraie fixe ale dispozitivului de ancorare cu frete şi cu bucle, a) ancoraj cu ciocuri dispuse în jurul unei ţevi; b) ancoraj cu ciocuri îndoite în jurul a două bare scurte; I) ciocurile coardelor cablului ^de armare; 2) teavă care prelungeşte învelişul de tablă al cablului; 2’) bare scurte de ofel; 3) fretă; 4) învelişul de tablă al cablului; 5) garnitură de cauciuc; 6) tub de cauciuc. rajul mobil e alcătuit dintr-o piesă de ofel, de care sînt agăfate coardele cablului, îndoite înjormă de buclă, şi la care se poate înşuruba fie o tijă metalica de montaj, destinată sa menfină ancorajul în pozifia prescrisă în timpul betonării, fie o bară de legătură cu dispozitivul de întindere a cablului (v. fig. VIII). Ansamblul ancorajului mobil e aşezat în interiorul unei pîlnii de tablă racordate la învelişul metalic al cablului, şi e înconjurat de o fretă. După betonarea piesei, tija de montaj e înlocuită cu bara de întindere a unei prese al cărei piston se sprijină pe piesa de beton prin intermediul unei plăci de ofel. O piulifă de pe bara de întindere e înşurubată pe măsură ce se exercită întinderea, pentru siguranfa operafiei, şi blochează ancorajul la terminarea întinderii, cînd piesa pe care sînt prinse cablurile ajunge la distanfa de circa 2***3 cm de la fafa capătului piesei de beton. Printr-un orificiu al plăcii de re-zemare a presei se injectează mortar de ciment în spafiul din jurul coardelor cablului, pînă cînd mortarul începe să iasă prin tubul de cauciuc aşezat la capătul VIIÎ. Ancorajul mobil al dispozitivului de ancorare cu frete şi cu bucle. а) ancoraj înainte de betonarea elementului de construcţie; b) ancoraj înainte de întinderea armaturii; c) ancoraj după întinderea armaturii şi injectarea mortarului în interiorul cablului de armare; 1) buclele coardelor armaturii; 2)p|esăde ofel pentru agăţarea coardelor armaturii; 3) tijă de montaj; 4) bară de întindere a armaturii; 5) pîlnie de tablă; б) fretă; 7) cofraj; 8) piesă metalică pentru menţinerea ancorajului în poziţia prescrisă; 9) placă de rezemare a pistonului presei de întindere; 10) piuliţă de siguranţă; 11) orificiu pentru injectarea mortarului în interiorul cablului. unde e plasat ancorajul fix al cablului. După întărirea acestuia, se demontează bara de întindere şi placa de reazem, şi se umple cu beton gaura rămasă în locul barei. î. ~ de armare. Tehn. mii.: Ansamblu de piese din compunerea unui ansamblu mai general, prin care se realizează o acumulare de energie care urmează să fie folosită apoi (de obicei) într-un timp scurt (percusiune). La gurile de foc, dispozitivul de armare acţionează prin comprimarea unui arc, liberat printr-un mecanism de declanşare, şi proiectează pe direcfia stabilită percutorul, peste capsa tubului-cartuş, provocînd aprinderea capsei şi explozia încărcăturii de azvîrlire. Dispozitivele de armare pot funcfiona, fie prin comprimarea axială a arcului, cînd percutorul e deplasat prin acfiona-rea directă sau indirectă a acestuia, fie prin strîngerea arcului care, la destindere, roteşte piesa a cărei energie cinetică e transmisă percutorului. 2. ~ de asamblare. Ut.: 2. Dispozitiv folosit în procese tehnologice de montaj, fie penfru a îmbunătăfi productivitatea sau calitatea producfiei, fie pentru a simplifica operafiile sau penfru a realiza securitatea muncii. Dispozitivele de asamblare se clasifică după diferite criterii, şi anume: dupa scopul urmărit, se deosebesc dispozitive pentru aşezarea şi fixarea obiectelor, pentru presarea şi extragerea pieselor cu ajustaj de strîngere, pentru uşurarea diferitelor operafii de montare, pentru marcare, pentru probe hidraulice şi pneumatice, pentru controlul calităfii asamblării; după caracterul utilizării, se deosebesc dispozitive universale, utilizabile pentru mai multe operafii şi subansambluri (folosite în producfia individuală şi de mică serie), şi dispozitive particularizate (speciale), utilizabile pentru o singură operafie şi uneori chiar numai pentru un singur sub-ansâmblu (folosite numai în producfia de mare serie sau de masă); după felul operafiilor de asamblare, ^e deosebesc dispozitive pentru îmbinări filetate şi pentru îmbinări cu ajustaj strîns; după modul de acfionare, se deosebesc dispozitive manuale, mecanizate sau automate. Factorii principali de cari frebuie să se fină seamă la proiectarea sau la alegerea unui dispozitiv de asamblare sînt următorii: gradul de mecanizare a muncii, comoditatea şi securitatea muncii, precizia, succesiunea rafională a operafiilor de asamblare. Exemple de dispozitive de asamblare: Dispozitive universale de prindere, pentru diferite obiecte, cari pot fi piese ori grupuri de piese. Aceste dispozitive sînt: plăci şi traverse de montaj, prisme şi colfare, menghine, prese de mînă. Plăcile, cari se toarnă din fontă, au suprafafa superioară lisă cu canale în T (v. fig. I a). Ele servesc la asigurarea pozifiei relative a pieselor, la trasare, la susfinerea preliminară şi la alte operafii; se instalează pe pardoseală sau pe suporturi speciale. în uzinele constructoare de maşini grele se folosesc plăci de montaj constituite din mai multe elemente,cave şi consolidate prin nervuri, avînd canale în T într-o singură direcfie sau în două direcfii perpendiculare. Traversele de montaj, cari se toarnă din fontă sau se confecţionează din laminate cu profil normal (v. fig. I b), au canale în T, suprafefele de lucru fiind prelucrate. Se instalează pe pardoseală sau' pe suporturi speciale. I. Plăci şi traverse de montaj, a) plăci; b) traverse. Dispozitiv de asamblare 491 Dispozitiv de asamblare Prismele şi c o I f a r e I e, caji se toarnă din fontă sau din ofel (v. fîg. II), au^suprafefe netede de reazem. Ele 6 ai c d II. Prisme (a, b) şl col-fare (c; d) de montaj. pneumatică 1, a cărei diafragmă împinge tija 2 cu falca mobilă a menghinei, iar strîngerea e produsă de un resort din servesc la prinderea şi asigurarea pozifiilor relative ale pieselor şi ale subansamblurilor; se instalează pe mese sau pe plăci de montaj. Fig. III reprezintă dispozitive pentru prinderea pieselor pe partea lorcilindrică.Baza de aşezare a dispozitivului e constituită din una sau din două perechi de prisme de ofel, fixarea piesei obfinîndu-se prin strîngere cu şurub (v. fig. III a) sau prin strîn-gerfe pneumatică (v. fig. III b). V. Scheme de menghine cu acţionare rapidă, a) mecanică; b} pneumatică; /) pedală; 2) resort. camera 1. La această menghină, utilizabilă Ia lucrul în serie, pozifia de deschidere a fălcii mobile se reglează după \ lll. Dispozitive pentru fixarea pieselor pe partea lor cilindrică. a) acţionare manuală cu şurub; b) acţionare pneumatică. / Fig. IV reprezintă prisme de aşezare pe partea cilindrică, cu nivelul de aşezare reglabil, prin ridicarea-coborîrea sau îndepărtarea-apropierea prismelor. -"'Hs VI. Menghină paralelă, cu desfacere pneumatică. 1) cameră pneumatică; 2) tijă de acţionare; 3) falcă mobilă; 4) falcă fixă. lăfimea piesei de strîns. La menghina din fig. VII, acfiunea de strîngere o exercită presiunea aerului comprimat, iar cea de slăbire, resortul. Vil. Menghină paralelă, cu strîn- \ gere pneumatică. IV. Prisme de montaj reglabile, a) prin ridicare şi coborîre; b) prin îndepărtare şi apropiere. Menghinele trebuie să permită o aefionare rapidă de strîngere şi slăbire a fălcilor. La menghinele cu aefionare rapidă (v. fig. V), fălcile se strîng prin acfiunea de apăsare a pedalei 1 şi se îndepărtează prin acfiunea resorturilor 2; dacă frecvenfă prinderilor e mare, sistemul din fig. V a devine obositor şi se înlocuieşte cu sistemul de strîngere pneumatică, din fig. V b. Se folosesc, de asemenea, menghine paralele obişnuite, avînd adăugată o cameră pneumatică 1 (v. fig. VI), Ia cari şurubul e executat fără praguri de oprire şi leagă falca mobilă 3 cu tija 2 a camerei pneumatice; deschiderea menghinei se obfine prin presiunea aerului comprimat în camera VIII. Prese de mînă. a) cu şurub; b) cu excentric. Presele de mînă se folosesc pentru prinderea obiectelor, pentru îndreptare, presare, depresare, etc. Ele pot fi: cu şurub, cu excentric sau pneumatice. Presele de mînă cu şurub (v. fig. VIII a) necesită în'general o lungă înşurubare şi deşurubare a şurubului de strîns, ceea ce măreşte timpul auxiliar al operafiei respective. Presele de mînă cu excentric (v. fig. VIII b) permit strîngerea prin intermediul unui excentric şi se folosesc pentru grosimi de strîns cari nu variază în limite prea mari. Presele de mînă pneumatice utilizează aerul comprimat pentru a obfine efectul de strîngere sau de desfacere. Dispozitive speciale de prindere, folosite în cazul în care forfele sau cuplurile aplicate ar putea să deplaseze obiectele din pozifia lor, în cursul operafiilor de montare. Fig. IX reprezintă dipozitive cu plăci, pe cari se depune obiectul, acesta fiind strîns cu şurub sau cu excentric. “7H 'TU 1|: 4-M W- rL.— IX. DIspoziflve de prindere, cu pfacf. X. Suporf de fixare, cu spin (şfiff). a) sfrîngere cu şurub; b) sfrîngere cu excen- î) suport; 2) spin (şfiff); 3) obiec- fric; I) şurub; 2) excentric; 3) obiecfui dssfrîns. fui de fixaf. XI. Suporturi de fixare, cu şurub (a) şl cu excentric (b). f) suport; 2) şurub; 3) excentric; 4) piesa de fixat. Xil, Dispozitiv de fixare pentru piese cilindrice. XIII» Dispozitiv de fixare rabatabil. XIV. Dispozitiv cu came. 1) fus; 2) articulajie; 3) braţ. J) buion; 2) camă. XV. Dispozitive cu fălci, cu strîngere pneumatică. XV/. Dispozitiv rotativ, f) placă de bază; 2) cilindru pneumatic; 3) falcă de prindere; 4) obiectul f) obiectul de prins (carter); 2) umăr; 3) postamentul rotativ al dispo-de fixat. zitivului; 4) fixator. XV//. Dispozitiv învîrtifor penfru piese cilindrice cari trebuie rotite în XVIII. Dispozitiv de răsturnare pentru întoarcerea obiectului în cursul timpul lucrului. procesului de asamblare, î) corpul dispozitivului; 2) role; 3) obiectul de rotit. J) obiectul de răsturnat (bloc de motor); 2) cutie basculantă; 3) ax. Dispozitiv de asamblare 493 Dispozitiv de asamblare Fig. X reprezintă suporturi de fixare cu spin (şfiff), iar fig. XI, suporturi cu şurub (poziţia a) şi cu excentric (pozifia b). Fig. XII reprezintă un dispozitiv pentru fixarea obiectelor cilindrice pe un fus. Coloana 2, introdusă cu extremitatea inferioară în postamentul 1, e fixată axial prin şaiba 3 şi se poate roti în orice pozifie, fixîndu-se cu şurubul 4. Colierul 5, pentru fixarea fusului piesei, e format din două jumătăfi şi e căptuşit Ia interior cu fibră sau cu piele. Fig. XIII reprezintă un dispozitiv de fixare rabatabil în jurul articulafiei 2, care se instalează pe un banc de montaj. Obiectul se montează pe fusul 1, în jurul căruia se poate învîrti. Pozifia de rabatere Ia 90° serveşte penfru lucru şi penfru introducerea-scoaterea obiectului de pe dispozitiv. Fig. XIV—XVIII reprezintă diferite dispozitive de prindere, şi anume: dispozitiv cu came (v. fig. XIV), avînd un bulon de centrare 1 a obiectului, care e strîns prin rotirea a două came frontale 2; dispozitive cu fălci (v. fig. XV), pe cari se depune obiectul, acesta fiind strîns pneumatic; dispozitive rotative (v. fig. XVI), pentru carterul cutiilor de vitese 1, care se fixează între umerii 2, postamentul rotativ 3 al dispozitivului fiind imobilizat în pozifia dorită cu fixatorul 4; dispozitive învîrtitoare (v. fig. XVII), penfru obiecte cilindrice cari trebuie rotite în timpul lucrului, corpul dispozitivului 1 avînd rolele 2, pe cari se rostogoleşte obiectul 3 (de ex. rotoare, recipiente cilindrice, etc.); dispozitive de răsturnare (v. fig. XVIII), pentru întoarcerea unui bloc de motor 1, care intră în cutia basculantă 2 a dispozitivului, astfel încît se obfine răsturnarea prin rotirea cu 180° în jurul axului 3. Dispozitive universale de presare-exfragere, pentru piese cu ajustaj de strîngere. Aceste dispozitive sînt prese de universale (v. fig. XXIII şi XXIV) sau pot fi independente (v. fig. XXV şi XXVI). XIX. Presă cu cremalieră simplă. XX. Presă cu cremalieră şi cu an-î) coloana presei; 2) cremalieră; grenaj intermediar. 3) pinion; 4) manetă de strîns. 1-2 şi 3-4) angrenaîe interme- diare; 5) pinion de angrenare cu banc, manuale, pneumatice sau cremaIiera 6. P) forfa de apăsare; hidraulice. pj forţa de acţionare. Presele manuale pot fi: cu cremalieră simplă (v. fig. XIX); cu cremalieră şi cu angrenaje intermediare (v. fig. XX), cari pot dezvolta o apăsare pînă la circa 50 de ori mai mare decît forfa de acfio-nare; cu excentric, acfionate cu piciorul (v. fig. XXI a) sau cu mîna (v. fig. XXI b), avînd o cursă scurtă. Presele pneumatice de banc pot realiza presiuni relativ mari, exercitate direct sau prin pîrghii (v. fig. XXII). Presele hidraulice au o pompă de ulei, acfionată manual sau electric. Dispozitive speciale de presare-exfragere, pentru piese cu ajustaj de sfrîngere. Aceste dispozitive se folosesc la prese XXL Prese cu excentric, a) acţionată cu piciorul; b) acţionată manual; I) coloana presei; 2) postament de lemn; 3) reazem; 4) poanson; 5) tijă; 6) pîrghie; 7) excentric; 8) tijă; 9) resort; 10) ax; 11) pîrghie; î2)fixator; 13) pedală; 14) manetă. XXII. Scheme de prese pneumatice actionînd prin pîrghii. I] cilindru pneumatic; 2) berbec. Dispozitivele pentru prese universale asigură conducerea corectă a două piese cari se presează una în alta, pentru conducere servind organul de bază al acestor dispozitive (piesa 1 în fig. XXIII). Fig. XXIII reprezintă dispozitivul de presare a bucelei 3 în roata dinfată 4. XXIII. Dispozitiv de presat, Fiq. XX/V reprezintă dispozitive de pentru prese universale. i i im I} dorn de centrare; 2) poan- presare şi extragere a rulmenţi or, son. 3) bucea; 4) d|n_ presiunea exercitîndu-se asupra ambe- tată (piesă). XXIV. Unealtă penfru presarea şi extragerea rulmenţilor, a) apăsarea ambelor inele; b) apăsarea inelului interior; c) apăsarea inelului exterior; 1) unealtă de apăsare (dorn); 2) inelul interior al rulmentului; 3) inelul exterior al rulmentului; 4) ax. Dispozitiv de asamblară 494 Dispozitiv de asamblare lor inele ale rulmentului (pozifia a), asupra inelului interior (pozifia b) sau asupra inelului exterior (pozifia c). Dispozitivele independente asigură exercitarea presiunii necesare asamblării, prin aefionare manuală sau prin lovire. Fig. XXV reprezintă un dispozitiv care presează pana 5 în buceaua 6, prin împingerea laterală exercitată de poansonul 4; acesta, sub acfiunea pîrghiei 2, alunecă pe planul înclinat al dornului de centrare 3. 4* 1 1 0 't XXV. Dispozitiv de presare a penelor interioare. 1) col far; 2) pîrghie; 3) dorn de centrare; 4) poanson; 5) pană; 6) bucea. XXV//. Dispozitiv mobil de presare, cu piuliţă. 1) şurub; 2) coadă; 3) piuliţă de presiune; 4 şl 5) bucele (bucşe); 6} rulment; 7) arbore cotit. unui arbore cotit. Coada filetată 2, asamblată cu şurubul 1, se înşurubează în extremitatea arborelui cotit; piulifa 3, prin rotire, se deplasează de-a lungul şurubului 1 şi presează rulmentul pe fus. Dispozitivele de presare pneumatice, cari sînt mult răs™ pîndite, pot fi, de asemenea, stafionare sau mobile. Dispozitivele de demontare independente pot fi: mecanice, hidraulice sau pneumatice. Mai mult sînt folosite cele mecanice, celelalte fiind complicate şi ancombrante. Dispozitivele de demontare mecanice sînt cu pîrghie (v. fig. XXVIII), cu şurub XXVIII. Dispozitiv de demontare cu pîrghie. î) pîrghie; 2) cîrlig de agăţare; 3) coloană de sprijin a pîrghiei; 4) ştift; F) torta de acţionare. XXIX• Dispozitiv de demontare cu şurub (/) şi cu gheare de extracţie (2). (v. fig. XX/X şi XXX) sau cu excentric (v. fig. XXXI). Dispozitivele penfru uşurarea operafiilor de montare sînt foarte diferite, după scopul în care servesc. Secţiune AB XXVI. Dispozitiv de presare prin lovituri tarate. 1) tiiă; 2) greutate; 3) ştift; 4) bucea (bucşă) conică; 5) corpul piesei. Cînd suprafafa de asamblare e conică, presiunea trebuie să fie strict determinată, pentru ca solicitările radiale .produse la asamblare să nu distrugă piesa interioară. De exemplu (v. fig. XXVI), la presarea bucelei conice 4 în corpul 5, gradarea şi limitarea presiunii de asamblare se obfin prin limitarea presiunii lichidului (la presele hidraulice) sau prin folosirea dispozitivelor de presare prin lovituri tarate; presiunea de asamblare e determinată de greutatea 2, de înălfimea ei de cădere şi de numărul de lovituri. Dispozitivele de presare cu şurub sînt stafionare sau mobile. Fig. XXVII reprezintă presarea unui rulment pe fusul XXX. Dispozitiv de demontare cu XXXI. Dispozitiv de demontare cu şurub şi cu prindere în şuruburi. excentric. 1) şurub; 2) piesa de demontat. 1, 2) semiinele; 3) balama; 4) excen- tric; 5) vîrtei. Fig. XXXII reprezintă un dispozitiv pentru montarea şi demontarea resorturilor de supapă, iar fig. XXXIII reprezintă un dispozitiv pentru vălfuirea capetelor de fevi. XXXII. Dispozitiv pentru montarea şi demontarea resorturilor de supapă, a) cu şurub; b) < cu pinion şi cremalieră; I) suport; 2) placă; 3) şurub de presiune. XXXIII. Dispozitiv de vălfuit (man-drinat) fevi. f) axul dispozitivului (mandrinei); i) bilă de vălfuit. Dispozitivele pentru marcare servesc la marcarea obiectelor pe cale chimică sau electrică. Procedeul chimic nu reclamă dispozitive propriu-zise, dar pentru procedeul elec- DSspozifiv de asamblare 495 Dispozitiv de asamblare trie sînt necesare electrografe (v. fig. XXXIV) sau dispozitive pentru marcare prin contact electric (v. fig. XXXV). Fig. XXXVIII reprezintă un dispozitiv universal pentru controlul paralelismului ghidajelor înclinate ale unui strung. XXXIV. Electrograf. 1) transformator; 2) circuit secundar; 3) placă de cupru; 4) electrod cu vîrf de wolfram. XXXV. Dispozitiv pentru marcare prin contact electric, î) transformator electric; 2) solenoid; 3) armatura solenoidului; 4) electrod de contact, de cupru grafitat. Dispozitivele pentru probe hidraulice şi pneumatice se deosebesc după obiectul care se încearcă. încercarea etanşeităfii cilindrilor unui motor cu ardere internă se face pentru a verifica dacă se produc scăpări la locul de asamblare cu culasa şi la cel de înşurubare a bujiei. Fig. XXXVI reprezintă un dispozitiv pentru încercarea cu aer comprimat, introdus prin conducte în cavitatea cilindrului; locurile de asamblare, a căror etanşeitate trebuie verificată, se ung la exterior cu un strat subfire de ulei, pentru ca scăpările de aer comprimat să producă bule de aer. — încercarea etanşeităfii circuitelor de ungere sub presiune se face pe tot circuitul sau pe XXXVI. Dispozitiv de încercat efanşel- porfiuni izolate, folosind di- tatea cilindrilor unui motor cu ardere ferite dispozitive de erme- internă, tizare a găurilor. î)corpuldispozitivului;2] ecllsădefixare; Dispozitivele de control garnitură de cauciuc; 4) şurub de strîn-servesc la verificarea joCU- gere a eclisei 2; 5) dop pentru astupărilor, a paralelismului şi a rea locaşurilor de supape; 6) resort pen- perpendicularităfii între axe, tru presarea dopurilor 5; 7) conducta a coaxialităfii sau a dimen- de aer comprimat, siunilor. Dispozitivele de control speciale servesc la verificarea forfei de apăsare, a capacităfii de amortisare a elementelor elastice, a echilibrării statice şi dinamice, a efectuării la timp a proceselor funcţionale (de ex., la motoare, producerea seînteilor, injectarea combustibilului, introducerea amestecului carburant, etc.). Fig. XXXVII reprezintă un dispozitiv pentru controlul jocului de angrenare la rofi dinfate. Comparatorul I e fixat cu un prizon pe carcasa angrenajului, palpato-rul 2 fiind în contact cu axul rofii dinfate al cărei joc de angrenare se controlează; roata dinfată conjugată se blochează, iar axul pe care e montat palpatorul se mişcă cu mîna, astfel încît jocul obfinut e înregistrat de comparator. Operafia se repetă dinte cu dinte. XXXV///. Dispozitiv universal pentru controlul paralelismului ghidajelor înclinate. /) placa dispozitivului; 2) bulon de contact; 3) pîrghie de măsurare; 4) comparator; 5] suport; 6) resort. Placa 1 e purtată de-a lungul batiului strungului, bulonul 2 fiind menfinut continuu în contact cu unul dintre ghidajele înclinate; în acest timp, pîrghia de măsurare 3 e menţinută în contact cu celălalt ghidaj înclinat, prin acfiunea resortului 6. Diferenfele de paralelism sînt transmise, de pîrghia 3, comparatorului 4. Fig. XXXIX reprezintă un dispozitiv penfru controlul paralelismului axei şurubului conducător cu ghidajele, la un strung. XXXVII. Dispozitiv pentru controlul jocurilor de angrenare ale rofilor dinfate. f) comparator; 2) palpator. XXXIX. Dispozitiv de control al paralelismului unui ax cu o suprafafă plană, a) controlul paralelismului axei şurubului conducător al unui strung, cu ghidajele strungului; b) dispozitiv pentru controlul paralelismului; î) colfar masiv; 2) comparatoare, aşezate la 90°. Colfarul rigid 1 se deplasează manual de-a lungul batiului, cele două comparatoare 2, aşezate la 90° pe colfar, mareînd deviafiile de la paralelism. Fig. XL a reprezintă un dispozitiv pentru controlul perpendicularităţii axei unui orificiu pe suprafafa frontală a acestuia. Dispozitivul se introduce în orificiu, aşezîndu-se pe suprafafa frontală, iar în această pozifie e împins cu mîna, astfel încît bila 2 să vină în contact cu peretele orificiului; palpatorul 3 vine şî el în contact cu peretele orificiului, pe aceeaşi generatoare cu bila 2, transmifînd eroarea de perpendicularitate comparatorului 5, prin pîrghia 4. Operafia se repetă în diferite plane radiale ale orificiului, rotind dispozitivul în acesta. Dispozitivul poate fi folosit pentru orificii cu diferifi diametr», înlocuind numai spinii (ştifturile) de centrare 6 şi 7. Fig. XL b reprezintă un dispozitiv analog celui precedent, dar cu un sistem invers de măsurare a erorii de perpendicularitate. Dornul conic 1 se centrează pe orificiu, iar buceaua 4 (introdusă pe dorn) se sprijină pe porfiunea cea mai ridicată a suprafefei frontale a piesei, mareînd diferenfa de perpen- Dispozitiv de aşezare a blocurilor pe muchie 496 Dispozitiv de blocare dicularifate prin ştiftul de măsurare 5. Rotirea căruciorului 2 permite repeta rea operaţiei în di ferite plane radiale ale orificiu lui. 1 2 8 tf 3 a â XL. Dispozitive pentru controlul perpendicularităţii axului unui orificiu pe (suprafaţa lui frontală, a) dispozitiv cu spini de centrare: 1) corpul dispozitivului; 2) bila, în contact cu peretele orificiului; 3) palpator; 4) pîrghie de măsurare; 5) comparator; 6, 7) spini (ştifturi) de centrare a dispozitivului în orificiu; 8) şurub de fixare a spinilor (ştifturilor) 6 şi 7.— b) Dispozitiv cu dorn de centrare: I) dom; 2) cărucior rotativ; 3) comparator; 4) bucea (bucşă); 5) palpator; 6) pîrghie de măsurare. 1. ~ de aşezare a blocurilor pe muchie. Mefg.: Dispozitiv al laminoarelor, folosit pentru a întoarce cu un unghi drept blocul de ofehde pe patul laminorului (v. fig.). El acfionează, fie prin coborîrea întregului pat, fieprinîmpingătoare cari se ridică printre rolele patului, fiind acfio-nate, în acest caz, hidraulic. Sin. Dispozitiv culbutor. 2. ~ de avertisare. 1. Av.: Dispozitiv electric care semnalează pilotului pozifia trenului de aterisare. Pozifia con-tactoarelor e aleasă astfel, încît să indice nu numai dacă trenul e escamotat sau e coborît, dar şi dacă el e asigurat în pozifia respectivă. Tabloul de bord are patru lămpi de semnalizare, două verzi şi două roşii, cari indică pozifia coborît şi escamotat, cîts una pentru roata dreaptă şi cîte una pentru roata-stîngă. Aprinderea becurilor de culori diferite indică defectarea sistemului de escamotare a trenului; în acest caz se repetă de mai multe ori operafia de coborîre a trenului şi, dacă nu dă rezultatul dorit, se escamotează şî cealaltă roată, pentru a putea executa o aterisare forfafă „pe burtă", deoarece aterisarea cu trenul incomplet des-chis provoacă accidente. s. ~ de averfisare. 2. Tehn., Telc. V. Averiisor 1 şi 2. 4. ~ de blocare. 1. Tehn., Elf.: Dispozitiv care, la instrumentele de măsură, permite fixarea echipajului mobil al instrumentului într-o pozijie anumită sau în orice pozifie, în scopul micşorării posibilităfii de deteriorare în timpul mutării sau al transportului instrumentului (v. Instrument de măsură). 5. ~ de blocare. 2. Telc.: Grupare de elemente de circuit electric introdusă pe liniile de energie de înaltă tensiune Dispozitiv deaşezare a blocurilor pe muchie. 1) poziţia iniţială a blocului; 1') blocul în timpul răsturnării (aşezării pe muchie); 2) masa laminorului în poziţie de lucru; 2') masa laminorului în poziţie coborîtă; 3) degete de răsturnare; 4) servomotor cu aer comprimat; 5) şină-suport; 6) cărucior; 7) bară de manevră. cari se folosesc simultan penfru transmisiunea de energie electrică şi pentru felecomunicafii în înaltă frecvenfă, cu scopul de a împiedica derivarea curentului de înaltă frecvenfă prin stafiunea sau prin centrala electrică. El trebuie să prezinte la frecvenfă industrială o impedanfă foarte mică şi la frecvenfă de lucru a curenţilor de telecomunicafie o impedanfă foarte mare (în orice situafie s-ar găsi linia de înaltă tensiune, chiar în cazul cînd ea ar fi legată la pămînt la ambele capete). Dispozitive de blocare, a) circuit de blocare cu un circuit oscilant derivaţie; b) circuit de blocare cu factor de calitate redus; c) circuit de blocare cu două circuite oscilante derivaţie cuplate electric; d) circuit de blocare cu două circuite oscilante derivaţie cuplate magnetic; e) circuit de blocare cu două circuite oscilante derivaţie cuplate magnetic, cu factor de calitate redus; f) circuit de blocare cu trei circuite oscilante derivaţie; g) circuit de blocare cu elemente similare cu ale unui filtru trece-bandă; Lj) bobină inseriată în conductorul liniei de energie; Cj,C2,Cs,C4/C5) condensatoare; L2,LS) bobine auxiliare; R) rezistente; E) eclatoare. în practică, dispozitivele de blocare pot fi construite sub forma unui circuit derivafie (v. fig. a, b), a două circuite oscilante derivafie, cuplate între ele electric sau magnetic (v. fig. c,d,e), a trei circuite oscilante (v. fig. f), cu elemente similare cu ale unei celule de filtru trece-bandă (v. fig. g). Dispozitivele de blocare pot fi clasificate după numărul sau banda de frecvenfe blocate. Dispozitivele de blocare penfru o frecvenţă se utilizează în cazul unei felecomunicafii de bandă foarte îngustă, într-un singur sens (de ex. de telemăsură); ele sînt construite sub forma unui circuit oscilant derivafie, cu factor de calitate foarte mare (75—80). Dispozitivele de blocare pentru două frecvenfe se utilizează în cazul unei felecomunicafii bilaterale, folosind în fiecare sens benzi relativ înguste de frecvenfe (de ex. de telefonie); ele sînt constituite din două circuite oscilante derivafie, cu factor de calitate foarte mare. Se întîlnesc cel mai des în practică. Dispozitivele de blocare pentru trei frecvenfe se utilizează în cazul unei felecomunicafii bilaterale (de ex. de telefonie) şi al uneia unilaterale (de ex. de telemăsură) care foloseşte frecvenfe depărtate mult de cele ale telecomunicaţiei bilaterale; ele sînt construite sub forma a trei circuite oscilante derivafie, cu factor de calitate foarte mare. Sînt foarte rar întîlnite în practică. Dlpsozitiv de centrare 497 Dispozitiv de cuplare Dispozitivele de blocare de bandă largă sau foarte largă se utilizează în cazul cînd telecomunicajiile pe linii de înaltă tensiune necesită un spectru de frecvente extins (dispozitivele de blocare de bandă foarte largă sînt eficace pentru frecvenfe cuprinse între 50 şi 350 kHz). Ele pot fi construite sub forma unui circuit oscilant derivafie, cu factor de calitate foarte mic (5--10), sau a două circuite oscilante derivafie (de asemenea cu factor de calitate foarte mic), sau în fine, mai rar, cu elemente similare celor ale unui filtru trece-bandă. î. ~ de centrare. 1. Topog. V. sub Teodolit. 2. ~ de centrare. 2. Ut.: Dispozitiv de prindere a unui obiect pe o maşina-unealtă sau într-un loc de lucru, care permite centrarea rapidă şi precisă a acestuia. Se foloseşte, în general, la lucrul în serie, deoarece îmbunătăfeşte calitatea prelucrării şi ieftineşte manopera. s. ~ de ciocnire. C. fSin. Dispozitiv de tamponare (v.). 4. ~ de citire. 1. Tehn., Elt.: Dispozitiv care realizează deplasarea unui indicator în lungul scalei gradate a unui instrument de măsură, cînd se mişcă echipajul mobil al instrumentului. 5. ~ de citire. 2. Topog., Geod.: Dispozitiv care serveşte la aprecierea şi, în special, la măsurarea precisă a fracfiunilor de ^Itvlziufre ' de pe limburile gradate ale teodolitelor sau de pe alte gradafii ale aparatelor de topografie şi geodezie (de ex. de pe mirele de nivelment sau de tahimetrie). - V. şi sub Vernier, Microscop, Micrometru. 6. ~ de control. Mett.: Dispozitiv care cuprinde unu sau mai multe instrumente de măsură (mecanice, optice, pneumatice, electrice, etc.), folosit la maşini-unelte, pentru controlul dimensiunilor obiectelor în timpul uzinării lor (control activ) sau în forma finală (control pasiv). Dispozitivele de control se folosesc cel mai mult în vederea automatizării opera-fiilor de control, în cadrul automatizării proceselor tehnologice. După metoda de măsurare utilizată, se deosebesc dispozitive de control bazate pe metoda directă de măsurare şi dispozitive de control bazate pe metoda indirectă de măsurare. Dispozitivele de măsurare directă au vîrfurile de măsurat (palpatoare) în contact permanent cu suprafafa prelucrată a obiectului. Dispozitivele de măsurare indirectă nu ajung în contact cu suprafafa obiectului prelucrat, încetarea prelucrării fiind determinată prin mărimea deplasării sculei aşchietoare (de obicei a suportului acestuia). După felul în care influenfează procesul tehnologic al prelucrării obiectului, dispozitivele bazate pe metoda directă de măsurare se împart în: dispozitive de control şi semnalizare, dispozitive de control şi reglare, şi dispozitive de control şi blocare. Dispozitivele de control şi semnalizare se montează pe maşina-unealtă respectivă şi semnalizează momentul în care piesa prelucrată a atins dimensiunea prescrisă. Dispozitivele de control şi reglare controlează dimensiunile piesei în cursul prelucrării şi, cînd se produc abateri de la dimensiunile prescrise, emit impulsuri de comandă mecanismului executant al maşinii-unelte, care acfionează asupra pozifiei sculei, corectînd-o. Dispozitivele de control şi blocare controlează dimensiunile piesei înainte sau după prelucrare şi opresc maşina-unealtă sau întrerup alimentarea ei. După felul dimensiunii controlate, se deosebesc: dispozitive pentru controlul arborilor, dispozitive pentru controlul alezajelor, dispozitive pentru controlul distanfelor dintre două plane paralele, dispozitive speciale penfru controlul pieselor cu formă geometrică oarecare. După modul de fixare la maşina-unealtă, se deosebesc dispozitive fixate rigid şi dispozitive fixate articulat, numite şi dispozitive de tip „flotant". 7. ~ de corecţie a pozifiei de zero. Tehn., Elt.: Dispozitiv care permite corectarea pozifiei de zero a acului indicator al‘ instrumentelor de măsură (v.). 8. ~ de cuplare. Elf., Telc.: în telecomunicaţiile pe linii de înaltă tensiune, ansamblul elementelor de circuit electric cari efectuează cuplajul dinfre linia de înaltă tensiune (folosită drept cale de telecomunicafie) şi cablul de înaltă frecvenfă care conduce la echipamentul de telecomunicafie. El trebuie să introducă o atenuare cît mai mică şi, în acelaşi timp, să asigure o profeefie perfectă contra tensiunilor înalte. Dispozitivele de cuplare pot fi executate cu antene de cuplare, prin cuplaj inductiv şi prin cuplaj capacitiv, şi se folosesc împreună cu dispozitive de blocare (v.) corespunzătoare. Dispozitivul de cuplare cu anfenă foloseşte drept antenă un conductor întins între doi stîlpi (de obicei consecutivi) ai liniei de înaltă tensiune, aşezat paralel cu aceasta şi la distanfă destul de mare (de 3 m pentru liniile de 110 kV, respectiv de 4 m pentru liniile de 220 kV) de conductoarele liniei de înaltă tensiune. Cuplajul, care e capacitiv, variază cu mişcarea antenei, sub acfiunea vîntului, iar eficacitatea cuplajului e redusă. Dispozitivul de cuplare cu antenă se foloseşte aproape excluziv pentru cuplarea echipamentelor de telecomunicafii portative (folosite, de exemplu, de echipele de lucru, în lungul liniei de înaltă tensiune). Dispozitivul de cuplare inductiv foloseşte o înfăşurare suplementară a transformatoarelor de putere de pe linia de energie, pentru cuplarea echipamentului de telecomunicafre. Eficacitatea cuplajului e redusă. Se foloseşte foarte rar. Dispozitivul de cuplare capacitiv consistă dintr-un condensator de cuplare de capacitate corespunzătoare şi din alte elemente, cum sînt filtrele de cuplare, circuitele de compensare, circuitele acordate, divizoarele de tensiune capacitive. Condensatoarele de cuplare pot avea capacităţi de 2000---4000 pF; se construiesc cu dielecfric de hîrtie uleiată sau de ceramică şi se montează de obicei la exterior. Filirul de cuplare serveşte la adaptarejntre impedanfa caracteristică a liniei de înaltă tensiune (ZL) şi impedanfa caracteristică a cablului de înaltă frecvenfă (Zfy)f care face legătura cu echipamentul de telecomunicafii. El are şî rolul, împreună cu condensatorul decuplare (Cc), de |--------------j|———*'p—---1|— a bloca trecerea curentului de frecvenfă industrială spre echipamentul de telecomunicafie. Filtrul de cuplare e format (v. fig. /) dintr-un transformator de adaptare (Tr), din condensatorul Q, plasat spre cablul de înaltă frecvenfă, şi din condensatorul de cuplare Cc. Cum unul dintre capetele celor două înfă- /. Filtru de cuplare. şurări (Li şi L2) e pus la pămînt, ansamblul formează un filtru „trece-sus". 32 Dispozitiv de dependentă 498 Dispozitiv de legare Circuitul de compensare e un circuit birezonant (v. fig. II), care asigură transmiterea a două benzi înguste de frecventă, corespunzătoare la două frecvenfe purtătoare fi şi f2. în timp ce circuitele oscilante serie CcLi şi C2L2 sînt acordate pe frecvenfă }\, condensatorul C3 se alege astfel, încît o a doua frecvenfă de rezonanfă să fie f2. în acest fel, se introduc atenuări reduse atît pe frecvenfă fi, cît şi pe frecvenfă /2. Circuitele de compensare prezintă dezavantajul că folosesc o schemă cu multe elemente şi că introduc atenuări cari variază foarte mult cu frecvenfă. Circuitele acordate sînt circuite oscilante jr serie, cuprinzînd şî condensatorul de cuplare. Pentru o singură bandă de frecvenfă, corespunzătoare, de exemplu, frecvenfei purtătoare /j, circuitele acordate confin un singur circuit oscilant se ie, format din condensatorul de cuplare Cc şi din bobina L1 (v. fig. III). Pentru două sau mai multe benzi de frecvenfă, montajele se complică şi pot deveni neeconomice (v. fig. IV). III. Circuit acordat « V. Divizor de tensiune capacitiv. preună cu condensatoarele Cc^ şi Cc , trebuie să formeze un circuit oscilant de blocare, pentru a evita influenfa defavorabilă a semnalului de telecomunicafie asupra rezultatelor măsurării tensiunii. 1. ~ de dependentă. Uf.: Dispozitiv de coordonare a funcfionării anumitor organe ale unor utilaje, pentru a respecta o ordine determinată în prealabil. 2. ~ de descintrare. Cs.: Dispozitiv folosit pentru coborîrea reazemelor unui cintru de arc sau de boltă. Sin. (impropriu) Aparat de descintrare. V. sub Descintrare. 3. ~ de extras fuburi. Tehn. mii.: Sin. Extractor (v.). 4. ~ de închidere a liniei. C. f.: Dispozitiv care împiedică materialul rulant să depăşească un anumit punct de pe linia de cale ferată. Astfel de dispozitive sînt: opritorul fix. (v.), montat la extremitatea unei linii înfundate; opritorul mobil (v.), montat în orice punct al liniei, şi care barează trecerea materialului rulant sau permite trecerea lui; sabotul de deraiere (v*), care de asemenea poate fi montat în orice punct al liniei, şi care provoacă deraierea materialului rulant (la trecerea peste sabot) sau permite trecerea lui. 5. ~ de înzăvorîre. Av.: Dispozitiv la trenul de aterisare al unui avion, pentru a fine trenul în pozifia „escamotat" şi pentru a-l asigura în această pozifie. Înzăvorîrea se face automat, imediat ce trenul se găseşte în pozifia escamotat. Deszăvorîrea se poate efectua, fie hidraulic, prin intermediul unui declanşor care intră în funcfiune odată cu comanda * de coborîre a trenului, fie mecanic, prin cablu, cînd această instalafie s-a defectat. 6. ~ de legare. C. f.: Dispozitiv care asigură transmiterea forfei de tracfiune între două vehicule de cale ferată. E format, Divizoarele de tensiune capacitive pot fi constituite chiar din condensatoarele de cuplare, dacă acestea sînt echipate cu prize intermediare, în funcfiune de tensiunile joase cari trebuie folosite. Ele permit utilizarea simultană atît a dispozitivului de cuplare pentru cuplarea echipamentului de telecomunicafie, cît şi a altor dispozitive, pentru măsurarea tensiunii, sau pentru obfinerea unei anumite tensiuni în alte scopuri (v. fig. V). Bobina D|, fără miez, introdusă pe ramura folosită pentru măsurarea tensiunii de pe linia de înaltă tensiune, are rolul de a bloca trecerea curenţilor de înaltă frecvenfă. Bobina D2l îm- I. Dispozitiv de legare a vehiculelor de cale ferată. I) cupla principală cu şurub; 2) cuplă de siguranfă; 3) cîrlig de tractiune; 4, 5) latul cuplei principale, respectiv al cuplei de siguranţă; 6) eclisa cuplei principale. * în general, dintr-o cuplă reglabilă (cuplă principală cu şurub) şi o cuplă de siguranfă. Laful cuplei principale şi cupla de siguranfă se prind de cîrligul de tracfiune, respectiv de laful cuplei vehiculului următor (v. fig. I). Prin acfionarea mînerului cuplei principale şi cu ajutorul ecliselor de II. Dreptunghiul de îa Berna. a) lăţimea dreptunghiului (a:=400 mm); b) lungimea dreptunghiului (b=450rrm); c) înălţimea liberă fc = = 2000 mm) ; d) distanfa dinfre tampoane (d— =.1750 mm); e) lungimea tamponului (e=620 mm) ; f) distanta dintre dreptunghiuri (f—200 mm). ■ ~ ~ y. mi yv.viK/MIUI IIIWI WI^U^IU • I ■ ■ ^ |^WWIV I Cy | Q lungimea cuplei, respectiv distanfa dintre tampoanele celor Dispozitiv de măsurare a adîncimii 499 Dispozifiv de siguranfă două vehicule cuplate. în ultimul timp, datorită creşterii tonajelor vehiculelor, prescripţiile internafionale prevăd montarea unor dispozitive de legare întărite, cu sarcina minimă de rupere de 85 t (fafă de 65 t sau 45 t a dispozitivelor de legare de construcfie mai veche), corespunzînd unei forfe de tracfiune statică de circa 30 t; prin aceasta; efortul la zmucituri admisibil, între vehicule, poşte fi de 2,5—3,3 ori mai mare decît forfa de tracfiune a locomotivei. Dispozitivele de legare întărite se construiesc, în general, fără cîrlig de tracfiune, respectiv fără cuplă de siguranfă, deoarece s-a constatat ineficacitatea acesteia la ruperea trenului, iar prin generalizarea folosirii frînelor automate (la toate categoriile de trenuri), la frînarea automată există pericolul fugii pe pante a vagoanelor detaşate. Pentru prevenirea accidentelor de muncă, între tampoane şi dispozitivul de legare e obligator să rămînă un spafiu liber, numit dreptunghiul de la Berna, necesar agentului care execută legarea (v. fig. //); în acelaşi scop, greutatea maximă a dispozitivului de legare e de 36 kg. ţii Cuplarea manuală a vehiculelor de cale ferată prezintă dezavantajul că e dificilă, şi poate produce accidente de persoane, în special în serviciul de noapte, pe ceafă sau în perioada de ger şi înghef. în unele fări (URSS, America, Japonia, China, etc.) se preferă cuplarea automată, care prezintă fafă de prima avantajele că accelerează serviciul de manevră, reduce numărul personalului de serviciu şi permite manevra trenurilor grele. Introducerea acesteia pe o cale ferată e condiţionată însă de consolidări dificile şi foarte costisitoare la şasiurile vagoanelor existente. în acest scop se folosesc diferite tipuri de cuple automate, cum sînt: cupla automată sovietică (v. fig. III), care e o cuplă cu fălci cari, la cuplare, sînt împinse unele într-altele şi menţinute în această pozifie prin pene de închidere cu resort; cupla automată Scharfenberg, cu capetele de cuplare în formă de pîlnie (v. fig. II, sub Cuplă), care în principiu reprezintă automatizarea lafului şi a cîrligului cuplei simple şi e folosită în fările vest-europene şi la unele automotoare pe patru osii din fara noastră. Sin. Aparat de cuplare. u ~ de măsurare a adîncimii. ExpL petr.: Dispozitiv folosit în exploatările petroliere pentru măsurarea nivelului Cuplă aufomafă sovietică, cu fălci. a) decuplafă; b) la cuplare; cj cuplată; I) cuplă; 2) falcă; 3} pană. mari, şi tipul uşor, pentru măsurarea adîncimilor pînă la 800 m. Aparatul se compune dintr-un troliu obişnuit, echipat cu dispozitive speciale (v. fig. /). Pe cei doi montanfi de lemn ai scheletului 1 e montat, în palierele cu bile 2, arborele 3, pe care sînt aşezate tobele 4 şi 5. Pe toba cea mare se înfăşoară o sîrmă unifilară de ofel, cu diametrul de circa 2 mm, necesară pentru coborîrea instrumentelor în sondă. Sîrma se extrage din sondă prin învîrtirea tobei cu ajutorul manivelelor 6 şi 7. Introducerea sîrmei în sondă se face sub acfiunea greutăfii ei proprii şi a instrumentului introdus, iar vitesa de coborîre se reglează printr-o frînă cu bandă 9, care se acfionează cu ajutorul mînerului de frînă 8. Dispozitivele speciale ale troliului sînt următoarele: un indicator de greutate, cu ajutorul căruia se determină nivelul lichidului în sondă, şi un contor de rotafii ale tobei, care serveşte la măsurarea adîncimii de coborîre a aparatului în sondă. Indicatorul de greutate execută de fapt cîntărirea instrumentelor şi a sîrmei introduse în sondă, prin tinerea în echilibru a tobei troliului cu manivela 6, cu ajutorul orcului 12 şi al sectorului 10. Gradul de întindere a arcului, şi deci greutatea sîrmei şi a instrumentelor introduse, se citesc pe scala 11. Contorul care înregistrează rotafii le tobei e acfionat prin intermediul rofilor dinfate 13 şi 14, cari transmit rotafia arborelui 3 axei mici a contorului 15. La sondele adînci, introducerea şi extragerea instrumentului sînt mecanizate, dispozitivul de măsură fiind montat pe un autocamion şi acfionat de însuşi motorul acestuia. Sîrma utilizată pentru măsură are limita de rupere de 150—160 kg/mm2. Pentru stabilirea nivelului de lichid în sondă se utilizează o lingură specială (v. fig. II). Cînd trebuie măsurată şî temperatura din sondă, se suspendă sub urechea lingurii un termometru maximal, montat într-o cutie protectoare. La sondele adînci şi la cele cu gaze abundente, adîncimea sondei se măsoară cu ajutorul unei greutăfi de plumb de 3—4 kg (v. fig. III). Afară de urmărirea nivelului de lichid şi măsurarea adîncimii sondei, cu acest aparat se mai pot executa: determinarea nivelului apă-fifei; luarea probelor de fifei, de apă şi talpa sondei; determinarea adîncimii de fixare l-f| -i- 11. Lingură pentru stabilirea nivelului. 2 + hs.Jeava se- cundară de evacuare a aburului e legată la partea inferioară a tuturor elementelor în U; la W- T__poQ. I. Dispozitiv de prindere cu pene tron-conice. 1) traversele inferioare ale {ugului cabinei; 2) glisiere; 3) pene tron-conice (legate direct de cablul limitorului de vitesă sau indirect da dispozitivul de suspensiune al cabinei). Dispozitive de siguranţă la căldarea de abur de joasă presiune, a) dispozitiv simplu; b) schema dispozitivului cu mai multe brafe; 1) îea^a principală unică; 1U 12 ?i U) brafele fevii principale; 2) feavă secundara; 3) rezervor; 4) pîlnie; 5) mufă cu dop; 6) feavă de evacuare a aburului in atmosferă; 7) robinet; H) înălfimea coloanei de asigurare; h^, hs şl n8) înaJ-fimea coloanei de asigurare fracfionafe H’ = h1-j-h2-j-hs; V nivelul apei in dispozitiv, la rece. partea superioară fevile în U sînf echipate cu robinete penfru aerisirea dispozitivului de siguranfă, la umplerea cu apa* t i. ~ de siguranfă. 2. Ut.: Dispozitiv pentru evitarea avariilor la utilaje de transport, cum şi a accidentelor la persoanele cari folosesc, deservesc, repară, întrefin sau controlează aceste utilaje. Exemplu: Dispozitivele de siguranfă ale ascensoarelor electrice sînt următoarele: dispozitive de prindere a cabinei pe glisiere, limitoare de vitesă, întreruptoare de fine-cursă, blocaje la uşi, contacte electrice de siguranfă, paraşuta cabinei, tampoane de oprire şi semnalizoare de alarmă. Dispozitivul de prindere a cabinei pe glisiere acfionează ia ruperea sau la slăbirea unui cablu II. Dispozitiv de prindere cu cleşte, tip cu alunecare. 1) traversele Inferioare ale jugului cabinei; 2) axele în jurul cărora se rotesc cleştele; 3) cleşte cu buze de ofel călit, pentru strîngerea pe glisiere; 4) tije cu filet la dreapta ş! la stînga, înşurubate în tobă; 5) toba cablului ajutător; 6) cablu ajutător, legat la cablul limitorului; 7) resort care strînge pîrghia deştelor, pentru amortisarea şocurilor; 8) resort penfru readucerea deştelor în pozifia inifială. de fracfiune, cum şi la depăşirea vitesei nominale de coborîre a cabinei, cu un procent stabilit. La ascensoare cu vitesa nominală pînă la 1 m/s se folosesc dispozitive de prindere cari produc blocarea instantanee a cabinei, prin frecarea între penele tronconice dinfate şi glisiere (v. fig. l), iar la ascensoarele cu vitese nominale mai mari decît 1 m/s se folosesc dispozitive de prindere cu cleşte, cari servesc la frînarea treptată şi lină a cabinei pe glisiere!e respective (v. fig. II). Limi tor u I de vitesă (v. fig. ///), care depinde de vitesa nominală a cabinei, acfionează asupra dispozitivului de prindere a acesteia pe glisiere şi intră în funefiune la o depăşire a vitesei nominale de 15% pînă la 25"*40%. Ascensoarele de materiale fără însoţitor (cu sarcina de maximum 500 kgf) şi ascensoare! e mici (cu sarcina utilă pînă la 100 kgf) nu sînt echipate obligatoriu cu acest iimifor de siguranfă. întreruptorui de fine-cursă, numit limi-tor de cursă, acfionează în circuitul de alimentare al motorului de fracfiune sau în circuitul automatului de profeefie. Cele două contacte ale întreruptorului de fine-cursă se montează la extremităţile cursei cabinei, unul sus şi altul jos, astfel încît să întrerupă curentul de alimentare, cînd cabina depăşeşte extremităţile cursei cu cel mult 300 mm. Limiforul de cursă cu fixator de pozifie (v. fig. IV) se montează pe cabina ascensorului şi e acfionat de o camă montată în put, la capetele cursei cabinei. Ascensoarele cu comandă prin manivelă, din cabină, trebuie să aibă la exfre-mităfile cursei şl cîte un contact electric, cu aefionare mecanică. Acest contact electric, constituit dintr-o camă fixă pe cabină şi pe contragreutate, e montat în circuitul de comandă; la depăşirea cursei, întrerupe acest circuit înainte de intrarea în acfiune a întreruptorului de fine-cursă. Blocajele la uşile de acces ale pufului ascensorului permit deschiderea uşilor numai dacă denivelarea la oprirea cabinei, fafă de palier, e de maximum 200 mm. La uşile cu un canat, blocajul se realizează prin montarea unei broaşte, care are partea fixă pe tocul uşii sau pe peretele pufului ascensorului, şi partea mobilă pe canatul uşii de acces (v. fig. V). La uşile cu două canaîuri, blocajul III. Limitor de vitesă. f) cabina ascensorului; 2) dispozitiv de prindere a cablurilor de fracfiune; 3j cablurile de fracfiune de la cabină; 4) legătura dintre dispozitivul de prindere a cablurilor (sau limiforul de vitesă) şi dispozitivul de prindere pe glisiere; 5) dispozitiv de prindere a cabinei pe glisiere; 6) pîrghie pentru legarea cablului limitorului; 7) resort penfru pczi]ia pîrghiei; 8) cablul limitorului de vitesă; 9) dispozitiv Iimifor de vitesă din încăperea de deasupra pufului ascensorului; 10) greutate pentru întinderea cablului; 11) contact electric de siguranfă, deco-nectînd circuitul de comandă la acfionarea limitorului de vitesă. IV. Limitor de cursă, cu fixator de pozifie, montat pe cabina ascensorului. J) fixatoare de pozifie; 2) manetă cu rolă, producînd rotirea; 3) cama fixă montată în puf, penfru acfionarea limitorului la cele două ca ale cursei cabinei. Dispozitiv de siguranfă „om mori" 501 Dispozitiv de siguranfă „om mort" electromecanic se obfine prin broască cu cremonă (v. fig. VI), completat cu contactele electrice de siguranfă, cari întrerup VI. Broască pentru uşă cu două canaturi. 1) tijă culisantă, ale cărei extremităţi pot intra în focul uşii; 2) zăvor; 3) cremalieră acţionată prin roata dinţată 4; 5) cremonă; 6) resort. V. Broască pentru uşă cu un canat, f) corp mobil; 2) ghidajele zăvorului 3; 4) resorturi cari reţin zăvorul 3 în pozifia închis; 5) resort care retine pîrghia 6; 7) pîrghie cu cioc; 8) corp fîx; 9) contact dublu, care întrerupe circuitul de comandă, cînd uşa cabinei e deschisă; 11) resort; 12) pîrghie cu rolă, care deblochează zăvorul 10, cînd rola 13 e ac|ionată de cama de pe cabină, ceea ce permite deschiderea uşii de acces; 14) canatul uşii de acces; 15) tocul uşii de acces sau peretele pufului ascensorului. circuitul de comandă în tot timpul cît uşa e deschisă. Contactele electrice de s i-g uj a n f ă întrerup arcuitul de comandă sau de alimentare în care ele sînt montate (v. fig. VII). Aceste contacte electrice de siguranfă se montează: la uşile cabinei şi la uşile de acces ale pufului (cari sînt echipate numai cu dispozitiv de blocaj mecanic); la jugul cabinei, în dreptul balânsierului; la podeaua mobilă a ca binei, în dreptul mecanismului de acfionare. Paraşuta ş cabinei e un dispozitiv de siguranfă montat sub cabină, care acfio-nează dispozitivul de prindere a cabinei pe glisiere, la atingerea unui obstacol. în pufuri închise şi la vitese mai mari decît 1 m/s nu e indicată echiparea instalafiei cu acest dispozitiv, deoarece presiunea aerului poate determina intrarea în acfiune a paraşutei. Paraşuta e foarte utilă însă ia ascensoarele montate în golul scărilor, penfru prevenirea unor eventuale accidente de persoane. Tampoanele de oprire amortisează şocurile produse prin lovirea cabinei sau a contragreutăfii, în cazul depăşirii cursei normale, ceea ce poate dăuna angrenajului reductor. Tampoanele de oprire, a căror construcfie depinde de vitesa nominală a cabinei, pot fi: blocuri de beton cu înălfimea de 750 mm (numite socluri), aşezate pe fundul pufului, la ascensoare cu vitesa pînă la 1 m/s; amortisoare cu resorturi elicoidale sau hidraulice, la ascensoare cu vitesa nominală peste 1 m/s. Semnalizorul de alarmă e clopotul soneriei de alarmă, care se montează în exteriorul pufu'ui şi e alimentat independent de circuitul de comandă. Penfru ca persoanele din cabină să poată avertisa la nevoie oprirea accidentală înfre paliere, se poate folosi şî o instalafie telefonică. î. ~ de siguranfă „om mort". C. f.: Dispozitiv de siguranfă automat, montat în cabina automotoarelor, care între- VII. Contact electric de siguranfă. 1) carcasă; 2) rigletă izolantă, cu ghearele de contact de cupru 3; 4) cleme pentru legarea conductoarelor electrice; 5) tijă mobilă între ghearele 3; 6) bucea izolantă; 7) inel, pe care resortul 8 îl deconectează de ghearele 3 şi se întrerupe circuitul electric, cînd rigleta 2 e apăsată. Dispozitiv de siguranfă „om mort". /) pozifia de mers; I/) pozifia de angrenare; ///) pozifia de declanşare; 1) contact cu pedala; 2) contact de alarmă; 3) contact de deschidere; 4) pîrghie de declanşare; 5) resort; 6) arbore de antrenare; 7) conductă principală de aer comprimat; 8) filtru de praf; 9) supapă de etanşare; tO) evacuare în atmosferă; -a, -b) circuit de alimentare a bobinei electromotorului; c, d) decuplare şi frînare; e) sonerie (claxon). Dispozitiv de spafiaf 502 Dispozitiv de fracfiune rupe curentul de tracţiune şi acţionează frîna vehiculului cînd, indiferent din ce motiv, mecanicul părăseşte scaunul de con- / ducere. E constituit din două contacte cu pedală, pe care trebuie ca mecanicul să apese tot timpul cît automotorul e în mers (v. fig.). La părăsirea postului, contactul se întrerupe, automotorul putînd să parcurgă o distanţă de 60 m, după care intră în funcţiune, în mod automat, un avertisor acustic (sonerie sau claxon). Dacă în acest timp mecanicul restabileşte contactul, se anulează automat acţionarea dispozitivului de siguranţă. în cazul cînd contactul nu a fost restabilit pe parcursul celor 60 m,. dispozitivul intră în funcţiune efectuînd în mod automat, pe un parcurs de 30-"40 m, scoaterea din vitesă, frînarea automotorului şi aducerea motorului Diesel la turaţia de mers în gol. ' î. ~ de spafiaf. Poligr. V. sub Linotip. 2. ~ de famponare. C. f.: Dispozitiv care serveşte la preluarea suplă a şocurilor orizontale dintre vagoane, datorite variaţiilor forţei de tracţiune sau de frînare în timpul circulaţiei, sau cînd se produc tamponări la manevrele din staţii. Dispozitivul e constituit din următoarele elemente: tamponul (disc cu tije sau cu toc) care primeşte efortul (şocul sau îm- -EE3 6 I. împingeri provenite din tamponări. a) între două discuri plane de tampoane; b) între un disc plan şl unul bombat; c) înfre două discuri bombate. pingerea), elementul elastic de transmisiune de Ia tampon la şasiu, şi carcasa pentru susţinerea ş? fixarea tamponului. Se montează pe traversele frontale ale şasiurilor, în acelaşi plan orizontal, la înălţimea de 940-”1065 mm de la suprafaţa şinei. Discurile de tampoane au formă plană sau bombatăşi sînt dispuse astfel, încît între două vehicule alăturate tampoanele cari se ating să aibă formă diferită, penfru ca forţa de împingere datorită tam-ponării să se transmită numai orizontal (v. fig. /). Se deosebesc dispozitive de tamponare cu tampoane simple şi dispozitive cu tampoane conjugate. Dispozitivul de tamponare cu tampoane simple are tampoane cu tije, independente (v. fig. II), folosite la vagoanele de construcţie veche. Datorită tijei slab dimensionate, aceste tampoane nu mai corespund Ia vagoanele de mare capacitate din exploatarea curentă, la cari şocurile sînt puternice, fiind înlocuite cu tampoane cu manşon, cari în locul tijei au o cutie cilindrică cu resort telescopic în interior sau, la construcţiile recente, un resort cu inele de fricţiune (v. fig. III); tampoanele cu inele de fricţiune sînt preferate, deoarece pot absorbi o presiune finală de 32"-351, iar la destindere, datorită frecării dintre inele, liberează numai din lucrul mecanic înmagazinat, evitînd astfel oscilaţiile puternice cari s-ar produce de-a lungul trenului. Dispozitivul de tamponare cu tampoane conjugate are tijele celor două tampoane de pe traversa II. Tampon simplu. 1) disc; 2) tijă; 3) cutia tamponului; 4) resort volut; 5) traversă frontală. frontală legate printr-un dispozitiv de egalizare, evitînd astfel, la trecerea vagoanelor prin curbe, comprimarea excesivă a tampoanelor din spre interiorul curbei şi îndepărtarea celor exterioare, micşorînd astfel frecările la buza bandajului rofii conducătoare şi rezistenfa la înaintare în curbă. III. Tampon simplu cu manşon, cu inele de fricjlune î) discul tamponului; 2) manşon; 3) cutia tempcnului; 4J Inel ce fricfiune După tipul dispozitivului de egalizare, se deosebesc: dispozitive de tamponare cu balansier, la cari resorturile (elicoidale sau volute) ale tampoanelor au capetele legate prin coturi articulate la o bară transversală, forfa de tamponare fiind transmisă acesteia prin tijele tampoanelor (v. fig. /V); dis- IV.Dispozitiv de tamponare cu balansier. 1) traversă frontală; 2) tampon;3) resort elicoidal; 4) cot articulat; 5) balansier. V. Dispozitiv de famponare cu arc transversal. 1) traversă frontală; 2) tampon; 3j arc lamelar; 4) balansier de egalizare. pozitive de tamponare cu arc transversal, la cari forfa de tamponare se transmite, prin tijele tampoanelor, la capetele unui arc lamelar transversal, montat în paralel cu un balansier de egalizare (v. fig. V), care are rolul de a amortisa şocurile primite. Sin. Dispozitiv de ciocnire. 3. ~ de fracfiune. C. f.: Dispozitiv care asigură transmiterea forţei de tracţiune de la dispozitivul de legare la şasiul vagonului. După modul de transmitere a forţei de 2 7 ■ * tracţiune la şasiu, se deosebesc: Dispozitiv de fracfiune discontinuu, care se ataşează pe traversa frontală a vehiculului şi e consti- /, tuit din cîrligul de tracţiune cu tijă şi dintr-un i) resort (în general un resort volut) pentru pre- Dispozitiv de fracfiune discontinuu, cu un singur resort, traversă frontală; 2) cîrllg de fracfiune; 3) tijă; 4) resort volut. luarea şocurilor produse la zmucituri (v. fig. /); la unele vehicule de cpnstrucfie recentă, şi anume penfru forfe de fracfiune Dispozitiv electromagnetic de apel 503 Disproporfionare, reacfii de ~ mari, se folosesc două resorturi paralele (v. fig. II). Acest sistem prezintă inconvenientul că forfa de tracfiune a locomotivei e preluată în întregime de traversa frontală a primului vehicul cuplat (vagon), solicitarea acestei traverse fiind cu atît mai mare, cu cît trenul e mai lung şi cu vagoane mai grele, şi des-crescînd treptat, de la vagon la vagon, spre celălalt capăt al trenului. Dispozi-tivele de tracţiune discon- „ Dispo2i)iv de trac}iune discontinuu, tinue sînt folosite la loco- cu două resorturi, motive, la automotoare şi 0 traversă frontală; 2) cîrlig de tracţiune; la unele vagoane. 3) tijă; 4) resort volut. Dispozitiv de tracfiune continuu, care consistă din două cîrlige de tracfiune, ghidate longitudinal în traversele frontale ale vagonului şi legate printr-o bară continuă de tracfiune, şi dintr-un dispozitiv elastic, format din unu sau din două resorturi volute (v. fig. ///). Prin dispozitivul elastic - ///. Dispozitiv de tracţiune continuu. I) cîrlig de tracţiune; 2) traversă frontală; 3) manşon-scoică; 4) bară (tijă) de tracfiune; 5) resort volut; 6) lonjeronul şasiului; 7) cuplă cu şurub. se transmite la şasiul fiecărui vagon numai forfa de tracfiune necesară deplasării lui, această forfă fiind astfel aproximativ egal repartizată ia numărul de vagoane ale trenului. Acest dispozitiv, deşi e mai costisitor, e preferat dispozitivului discontinuu, deoarece protejează şasiul vagonului şi, în special, traversele frontale. Dispozitivele de tracfiune continue se folosesc în special la vagoane, cu excepfia vagoanelor cu cuple automate, la cari nu pot fi folosite bare continue, datorită solicitărilor mari la flambaj ale acestora. Uneori se folosesc dispozitive combinate de tracfiune şi tamponare (v. fig. IV), constituite dintr-un dispozitiv de tracfiune continuu, legat de dispozitivul de tamponare printr-un balansier de egalizare. La tracfiune lucrează ambele resorturi volute, iar la ciocnire lucrează un singur resort. IV. Dispozitiv de tracţiune şi de tamponare. 1) cîrlig de tracfiune; 2) bară de tracţiune; 3) resort volut; 4) tampon; 5) balansier de egalizare. 1. ~ electromagnetic de apel. Te/c.: Sin. Buzzer (v.). 2. Dispoziţie. Tehn.: Aşezarea relativă a elementelor unui sistem tehnic (construcfie, maşină, ?parat, instrument, etc.). Exemple: dispozifia cilindrilor unei maşini termice (orizontală, verticală, înclinată, în linie, în V, în W, în H, în X, în Y, în stea, în dublă stea, în romb); dispozifia osiilor unei locomotive (osii alergătoare, osii cuplate, osii purtătoare); dispozifia liniilor într-o stafie de cale ferată. s. Disproporţionate, reacfii de Chim.: Reacfii în cari se produce transferul unei grupări de atomi (afomi de hidrogen, afomi de halogen, grupări alchil) între molecule de aceeaşi specie, sau între molecule de specii diferite. Cele mai frecvente reacfii de disproporfionare sînt cele în cari se produce un transfer de hidrogen; aceasta se poate produce termic, în cataliză eterogenă sau în cataliză acidă. Astfel, în cursul proceselor de descompunere termică a hidrocarburilor, radicalii liberi formafi se pot „disproporjiona" după schema: 2 R—CH2—CH2 -* R—CH2—CH3+R—CH=CH2, în care una dintre moleculele cari reacfionează acceptă hidrogenul cedat de cealaltă, formîndu-se astfel o parafină şi o olefină. Ciclohexena se disproporfionează la 300°, în cataliză eterogenă, peste platin, trecînd într-un sistem mai sărac în energie, deci mai stabil (benzen-f-ciclohexan), după ecuafia: H2 H2 H C CC h2c' xch h2c/ xch2 hcx ^ch 3 1 li -* 2 I I -f ii I H2C CH H2C CH2 HC CH xc c Nc h2 h2 h Termic se pot produce şi reacfiile de dispropcrlionare (hidrogenare^dehidrogenare) ale hidrazobenzenului şi fenil-hidrazinei, după ecuafiile: 300° 2C6H5-NH-NH—C6H5 ------------- hidrazobenzen -> C6H5—N=N—CeC5-{-2 C6H5—NH2 azobenzen anilină 300° 2 C6H5--NH—NH2---------► C6H6+N2-fC6H5—NH2 + NH3. fenilhidrazlnă în prezenfa catalizatorilor de tipul clorurii de aluminiu se pot produce reacfii de disproporfionare a hidrocarburilor parafinice (însofite de cracări şi isomerizări) şi ale hidrocarburilor alchilaromatice. Printr-un mecanism ionic se produc şi reacfiile de disproporfionare ale aldehidelor aromatice (reacfii de oxidoreducere, numite şi reacfii Cannizzaro): 2C6H5—ch=o + ho- -* C6H5—ch2oh+c6h5— coo- aldehidă alcool benzilic anionul benzoică acidului benzoic Disproporfionări analoge se pot produce şî între molecule de specii diferite: C6H5—CH=0-fCH20 + HCr -* C6H5— CH2OH-f HCOO* aidehidă aldehidă alcool anionul benzoică formică benzilic acidului formic Acest din urmă tip de reacfie se întîlneşte şi în cursul unor procese biochimice ca, de exemplu, în cursul fermentaţiei alcoolice (disproporfionare între fosfatul de glicerină-aldehidă şi fosfatul dioxiacetonei cu formare de acid fosfo-gliceric şi fosfat de glicerină). Reacfiile de disproporfionare se produc la polimerizări cu radicali liberi, şi anume în faza de încetare a reacţiei de polimerizare. Disprosiu 504 _'i. Disprosiu. Chim.: Dy. Element trivalent din familia pămînfurilor rare, cu nr. at. 66 şi gr. at. 162,46. Disprosiul se găseşte, împreună cu celelalte elemente ale pămînturilor rare, în multe minereuri, mai importante fiind nisipul de monazit sau monazitul masiv şi bastnesitul (minereuri de ceriu). Se găseşte de asemenea în gadolinit, — un silicat de elemente rare din grupul ytriului. Disprosiul e un metal alb-argintiu care, lăsat la aer, îşi pierde repede luciul; el are densitatea 8,56. Disprosiul are următorii isotopi: Numărul de masa Abundenfa Tipul dezintegrării Timpul de înju-mătâîire Reacţia nucleară de obţinere 156 0,0524% — - ~ 158 0,0902% - - - 160 2/294% - - - 161 18,880% - — - 162 25,530% - - - 163 24,970% - - - 164 28,180% - - “ 165 - emisiune (3* 145 mln Dy^fn, vîDy165; se mai cunoaşte un isomer, care se dezintegrează cu timpul de înfumă-tăfire de 1,25 min isotop de masă ne-identificetă i' . emisiune J3+ 2,2 min Dy (n,y) Dy cu isotop natural neidentificat Prin încălzire, disprosiul se aprinde la aer; el se combină direct cu halogenii peste 200° şi, cu azotul, peste 1000°. Sulfurile, carburile, siliciurile, fosturile, etc. se formează la cald prin combinarea directă a disprosiului cu sulful, cu carbonul, cu siliciul, respectiv cu fosforul. Hidrogenul e absorbit, la temperatura camerei, de disprosiu, formînd o hidrură interstif ia la cu compozifia aproximativă DyH2f8- Se cunosc următoarele combinafii ale disprosiului: Acetat de disprosiu, Dy(C2H302)3 ■ 4 H2O, cu p. t. 120° (cu descompunere); se prezintă sub formă de ace galbene, solubile în apă rece, greu solubile în alcool. Azotat de disprosiu, Dy(NOs)3 • 5 H2Of cu p. t. 88,6°; se prezintă sub formă de cristale galbene, solubile în apă. Bromaf de disprosiu, Dy(Br03)3 • 9 H2O, cu p. t. 78° şi p. f. (—6 H20) 110°; se prezintă sub formă de ace exagonaie gălbui, soluki'e în apă, greu solubile în alcool. Clorură de disprosiu, Dy2Cl6, cu p. t. 680° şi densitatea 3,67; se prezintă sub formă de plăci galbene, solubile în apă rece. Carbonat de disprosiu, Dy2(CC>3)3 • 4 H20, cu p. t. (—3 H20) 150°; e o pulbere microcristalină, de culoare albă, insolubilă în apă rece. Cromat de disprosiu, Dy2(CrC>4)3 • 10 H20, cu p. t. (—3l/2 H20) 150°; e un solid cristalizat, de culoare galbenă, solubil 1 % în apă la 25°. Ortofosfat de disprosiu, DyP04 • 5 H20; e o pulbere albă-gălbuie, cu p. t. (—5 H2O) > 200°, insolubilă în apă rece, greu solubilă în acizi. Oxid de disprosiu, Dy203; e o pulbere brună, cu densitatea 7,81, solubilă în acizi. Oxalat de disprosiu, Dy2(C204)3 • 10 H20; se prezintă sub formă de cristale prismatice, greu solubile în acizi şi insolubile în apa rece; prezintă importanfă la separarea pămînturilor rare de celelalte elşmente, Distanfă Seleniat de disprosiu, Dy^SeO^ ■ 8 H20; cristalizează sub formă de ace galbene, cu p. t. (—8 H20) 200°; e solubil în apă rece, şi insolubil în alcool. Sulfat de disprosiu, Dyo(S04)3 1 8 H20; e o pulbere cenuşie închisă, insolubilă în apă şi în acizi, cu p. t. ~110° şi p. f. (—8 H20) 360°. 2. Dîsruptiv, pofenfial Fiz., Elf.: Sin. Tensiune de străpungere (v. sub Străpungere). 3. Disruptivă, descărcare Fiz., Elf.: Ansamblul fenomenelor cari însofesc străpungerea (v.) unui dielecfric, cînd intensitatea cîmpului electric depăşeşte rigiditatea dielectrică a materialului respectiv. 4. Disruptivă, forfă M/ne, Geo/..* Forfă, generată de obicei de un exploziv sau de un cutremur, care tinde să disloce rocile din zăcămînt (să le fragmenteze şi să le dea şî un impuls de mişcare). 5. Disruptivă, tensiune Fiz., Elf.: Sin. Tensiune de străpungere (v. sub Străpungere). 6. Dissolvan. Chim.: Amestec de esteri acetici, întrebuinţat ca solvent pentru nitroceluloză. Are p. f. 60**<80o şi gr. sp. 0,855. 7. Distanfă, pl. distanfe. 1. Maf., Fiz.: Număr real finit d (a, b), asociat fiecărei perechi de elemente a, b dintr-o mulţime M, astfel încît să fie satisfăcute următoarele condifii: d(a,b) = 0 dacă, şi numai dacă a = b d (a, c)*Cd (a, b) + d (c, b). De aici se deduce că, dacă aj£b, urmează d (a, £)>0, că adică distanfa e nenegativă, şi d(a, b) = d (b, a), că adică distanfa e o funefiune simetrică de cele două elemente. în Geometrie, mulfimea M reprezintă mulfimea punctelor dintr-un spafiu şi distanfa se mai numeşte distanfa dintre două puncte. într-un plan raportat la un reper cartesian Oxy, distanfa dintre punctele şi Mh(xh, yh) e numărul dih=i{xi-xk)i+(yi-yh)i+2 (x-xh) (ft-y*) cos 0, unde 6 e unghiul dintre semidreptele orientate Ox şi Oy, şi luîndu-se determinarea pozitivă a rădăcinii pătrate. în cazul în care reperul e ortogonal, formula devine dih = V (*i ~ *;,)2 + O1» ~yhf. Distanfa e nulă dacă punctele sînt coincidente şi numai în acest caz. Dacă planul e raportat la un reper polar, distanfa e dată de ~ **)2+{y{ - yhY+(Zi - Zh)2 , considerîndu-se numai determinarea pozitivă a rădăcinii pătrate. Distanfele relative a trei puncte M\, M2, verifică relaţia ^i3^^i2 + ^23i numită relafia triunghiului. Dacă punctele M\, M2 aparfin unei aceleiaşi vecinătafi de primul ordin diferenţial, coordonatele lor sînt M\(x,y,z), M2 {x + dx, y + dy, z + dz), iar expresia pătratului distanfei dintre ele e ds2=dx2i-dy2-i-dz2-\-2dxdy cos a3-f 2 dxdz cos a2“K2 dydz cos ai sau, fafă de un reper ortogonal, ds2=dx2 + dy2+dz2. w r ' 1 Distanfă 505 Distanfă Forma diferenfială pătratică din al doilea membru al formulei se numeşte forma metrică fundamentală a spaţiului. Dacă se raportează spafiul la un sisfem de coordonate curbilinii (ulf u2, u3), prin intermediul a trei familii de suprafefe distincte }i(x,y,z) = uj, f^x,y,z) = u2, fs(x, y, z) = «3, forma fundamentală devine dui i, k gik fiind funcţiuni de u\, u2i «3, cari formează un tensor de ordinul al doilea. Aceste funcţiuni nu sînt arbitrare; ele verifică un sistem de ecuaţii cu derivate parfiale determinat, care rezultă din identitatea dx2 + dy2 + dz2 = Yi Sik &Hi &uk • i,k Fiind dată o curbă T, definită prin ecuafiile « = 1,2,3, funcfiunile fiind continue şi avînd derivate de primul ordin, lungimea arcului curbei I\ care are ca extremităfi*două puncte M\ (t{), M2 {t2) ale curbei, e dată de formula r f 2 \ I “ dx* dxk . s-)h\ rectificabile cari au ca extremităfi punctele date şi se notează [M\, MU, Ea verifică relafia triunghiului [Afi, Afs] ^ [Afi. il/2] + [Af2. Mi, M2, M% fiind trei puncte arbitrare în (D). 1. Distanţă. 2. N\at.\ Număr real, pozitiv sau nul, asociat figurii formate de două elemente geometrice, egal cu valoarea minimă a distanfei dintre două puncte (v. sub Distanfă 1) cari aparfin fiecare cîte unuia dintre elementele considerate. Exemple: distanfa dintre două drepte, distanfa dintre un punct şi o dreaptă şi distanfa dintre un punct şi un plan. Distanfa dintre două drepte: Dacă (Ai), (A2) sînt două drepte din spafiu cari nu sînt coplanare şi Nit N2 sînt două puncte arbitrare situate respectiv pe cele două drepte date, distanfa d = NiN2 dintre cele două puncte e o funcfiune de două argumente (parametrii de pozifie ai punctelor pe dreptele corespunzătoare). Această funcfiune admite un singur minim, care se numeşte distanfa dintre cele două drepte. în cazul în care dreptele sînf determinate fiecare de un punct şi de un vector director: (Ai); Mi. Vi , (A2); ^2. ^2» formula care dă distanfa minimă e d = e (MiM2, Vi, V2) \Vi X v2\ dt di iar distanfa dintre cele două puncte apare ca marginea inferioară precisă a numerelor S, corespunzătoare tuturor arcelor de curbă rectificabile cari au ca extremităfi cele două puncte. : Această observafie permite generalizarea nofiunii de di^- stanfă la o clasă de spafii abstracte cu n dimensiuni, anume la spaţiile Riemann. Dacă înfr-un spafiu Xn se dă un tensor covariant simetric ale cărui componente g{k~%ki s’n* funcfiuni continue într-un domeniu (D) al spaţiului Xn, fiecărui element linear dx1 cu originea într-un punct determinat M din Xn i se asociază forma diferenţială pătratică invariantă ds2~gik dx%dxk. Se consideră cazul în care tensorul g^ e dat astfel, încît forma ds2 să fie definit-pozitivă. Fiind date două puncte Mi, M2 în (D) şi o curbă T definită prin xt=xl(t), care conţine aceste două puncte, existenţa formei pătratice invariante permite definirea lungimii arcului de curbă T avînd ca extremităfi punctele considerate prin integrala definită la numărător fiind produsul mixt al vectorilor MiM2 , Vi , V2, adică volumul paralelepipedului orientat construit pe aceşti vectori în ordinea indicată, iar 8 fiind o rădăcină convenabilă a ecuafiei e2 — 1 = 0, pentru care valoarea Iui d rezultă pozitivă. Dreapta determinată de pozifiile punctelor Ni,N2 care realizează minimul distanfei e perpendiculară pe fiecare dintre dreptele date. Vectorii de pozifie ai acestor puncte sînt următorii: ONx = OMi + {MiM2, V2, V) V\ V\ sin2 a Vi ti, t2 fiind valorile parametrului t corespunzătoare celor două puncte, iar funcfiunile x1, admifînd derivate de primul ordin, astfel încît funcfiunea gik^-^-. s§ fje integrabilă. Un spaţiu Xn, organizat cu o astfel de metrică — metrică regulată — se numeşte spaţiu Riemann, iar arcul de curbă M1 M2, căruia i s-a asociat numărul S, e un arc rectificabil, S fiind lungimea lui. Distanfa dintre două puncte Mi, M2 dintr-un domeniu de regularitate (D) al unui spafiu Riemann se defineşte ca marginea inferioară precisă a lungimilor S ale tuturor arcelor ON,= Oii,+ 0' În practică, pentru a ţine seamă de influenţa maselor în rotaţie, vitesa vi se măreşte cu 5—6%. Distanţa maximă pe care trebuie să se producă frînarea totală a trenurilor, în cele mai defavorabile cazuri (adică pentru tonajul şi vitesa, maxime, şi pe cea mai mare pantă), e stabilită prin instrucţiunile speciale de serviciu ale administraţiilor de cale ferată. La căile ferate din ţara noastră, această distanţă maximă de frînare e stabilită la 700 m pe liniile cu ecartament normal şi ia 400 m pe liniile cu ecar-tament îngust. 4. ~ de lansare. Nav.: Distanţa de la care se poate lansa o torpilă. Se deosebesc: distanţa minimă de lansare, cuprinsă între 200 şi 300 m, la care nava care lansează torpila e în siguranţă faţă de efectul exploziei acesteia; distanţa maximă de lansare, adică distanţa de la care o torpilă poate să ajungă ţinta. Distanţa de lansare se obţine din triunghiul de lansare (v.), fiind funcţiune atît de vitesa şi de bătaia torpilei, cît şi de distanţa şi de vitesa navei inamice. 5. ~ de reglare. Tehn. mii.: Distanţa de la gura de foc la punctul de cădere a proiectilului, rezultată din reglarea tragerii (v.). 6. ~ de tragere. Tehn. mii. V. sub Bătaie 3. 7. ~ de fransporf. Drum. V. sub Mişcarea pămîntului. Distanfă de vizibilitate 508 Distanfă focală fotogrammetrică î. ~ de vizibilitate. Drum. V. sub încrucişare, şi sub Vizibilitate. 2. ~ de zbor. Av.: Lungimea proiecfiei orizontale pe sol a traiectoriei parcurse de o aeronavă în zbor rectiiiniu pe iimp calm, de la punctul de decolare pînă la punctul de aterisare. Distanfa maximă pînă la care se poate depărta aeronava, cînd se execută o misiune de zbor, cu întoarcere la aerodromul de plecare, fără alimentare în zbor, se numeşte rază de acţiune. Determinarea distantei de zbor, care e una dinfre caracteristicile importante ale avioanelor, în special ale celor militare, diferă întrucîtva la avioanele clasice fafă de cele cu reactiune. La un avion cu motoare cu piston, care zboară cu vitesa de croazieră Vc (km/h) corespunzătoare puterii Nc (CP) şi consumului specific de combustibil C^(kg/CP h), distanţa de zbor L (km) e: Gc 270 ii Gc 27Q g L=-, CNPc CA ■kG Sp > unde CL = CN-Nc/Vc=CnPJ(270 r]) tibil pe kilometru, Pc (kg) e forfa de tracfiune, Kjsp- consumul de combus- Gsp-GJGt e cantitatea specifică de combustibil şi k = Gt/Pc=cJcx e finefea avionului, ştiind că Gt e greutatea avionului. La avioanele echipate cu turboreactoare, cari zboară cu vitesa Vc (km/h) corespunzătoare forfei de tracfiune Pc în regim de croazieră şi consumului specific Cp penfru 1 kgf fracfiune pe oră, distanfa de zbor e: ' GcJGr.-Va Cr Cn'PrGt = —kVrG. sp ' Dacă sistemul optic e un dioptru sferic (v. fig.), punctele principale se confundă cu vîrful diopfrului şi distanfele focale se măsoară de la vîrf. Dacă R e raza sferei din care face parte dioptrul, V e vîrful ni ( n2 diopfrului şi C e centrul său, _____________ şi dacă nt şi n2 (de ex. cu F1 V\ C F? > ni) s'nt indicii de refraefie ai celor două medii despărfite prin dioptru, spa- Focarele unul dioptru sferic, fiul de indice n\ fiind considerat spafiu-obiect, iar spafiul de indice n2 spafiu-imagine, valorile celor două distanţe focale fi^VFi şi f2 = VF2 sînt h = ti\R ni—n2' Î2 = “■ TI2R ni-n2 Se observă că VF\ ~ — CF2; deci distanta de la vîrful diop-trului la focarul-obiect e egală în valoare absolută cu distanfa de Ia centru la focarul-imagine. Cele două distanfe focale depinzînd de indicii de refraefie ai mediilor despărfite prin dioptru, cari depind şî ei de lungimea de undă a radiafiei incidente pe acesta, penfru diferitele radiafii mono-cromatice cari compun radiafia incidenţă se obfin diferite valori ale distanfelor focale, ceea ce conduce la fenomenul dispersiunii focarelor şi la aberafii cromatice. Dacă sistemul optic e o lentilă subţire, cele două puncte principale se confundă în centrul optic al acesteia, punct de la care se măsoară distanfele focale. Dacă lentila e mărginită pe ambele fefe de aer şi dacă R\ şi R2 sînt razele fefelor lentilei şi n e indicele ei de refraefie, cele două di-sfanfe focale ale lentilei sînt egale şi valoarea lor e dată de unde' CL~Cp*PJVc e consumul de combustibil pe kilometru, iar celelalte simboluri au semnificafiile de mai sus. Formulele indicate sînt aproximative, întrucîf nu fin seamă de influenfa — asupra distanfei de zbor — a cantităfii de combustibil consumate, care poate mări sensibil distanfa, în caz de zbor îndelungat şi cu rezervă mare de combustibil la bord. Din aceste formule rezultă că distanfa de zbor la avioanele cu motoare cu piston nu depinde de vitesa de zbor, pe cînd la avioanele echipate cu turboreactoare, vitesa de zbor are o influenfa directă asupra distanfei de zbor. Cu creşterea altitudinii, distanfa de zbor la avioanele cu motoare cu piston întîi creşte şi apoi scade, pe cînd la avioanele cu turboreactoare, distanfa de zbor maximă se obfine la altitudini de zbor relativ mari, apropiate de plafonul avionului. 3. *~a dinfre linii. C. f.: Distanfa dinfre axele a două linii de cale ferată paralele. Valoarea acestei distanfe diferă după felul liniei (dublă, triplă) şi după pozifia secfiunii considerate (în linie curentă sau în stafie), şi e determinată de dimensiunile gabaritului de circulaţie a materialului rulant şi de lăţimea spaţiului necesar amplasării semnalelor şi circulaţiei între linii a personalului de întreţinere. 4. ~ focală. Fiz.: Distanfa de la unul dintre punctele principale pînă la focarul de acelaşi nume al unui sistem optic. Se deosebesc: distanfa focală-obiect şi distanfă focală-imagine. — Dacă sistemul optic e o oglindă sferică, punctele principale sînt confundate în vîrful oglinzii şi distanţa focală se măsoară în raport cu vîrful. De obicei, se numeşte distanţă focală a unei oglinzi distanţa de la vîrful oglinzii pînă la punctul în care se întîlnesc razele reflectate cari corespund unui fascicul de raze incidente paralele cu axa şi vecine cu ea. în acest caz, distanţa focală e egală cu jumătatea razei sferei din care face parte oglinda. f în cazul unei lentile groase, dacă d e grosimea lentilei» distanţa focală e dată de nR\R2 (rc-1)rc(i?i-/?2) + (rc-1) d Distanţele focale ale lentilelor depinzînd de indicele de refracţie al substanţei din care acestea sînt confecţionate, lentilele prezintă dispersiunea focarelor şi aberaţii cromatice. Daca sistemul optic e alcătuit din două lentile-convergente de distanţe focale respective f\ şi f2 — la distanţa a una de alfa — se poate determina o lentilă groasă (ca dimensiuni şi poziţie) de distanţă focală echivalentă, a cărei expresie e: r ~ /l/2 _ fl +/2~ a 5. ~ focală de redresare. Fotgrm.: Distanfa focală a obiectivului proiectorului u$ji aparat de fotoredresare. 8. ~ focală de resfitufie. Fotgrm.: Distanfa focală a obiectivului proiectorului unui aparat de fotorestitufie. 7. ~ focală echivalentă. F/z.: Distanfa focală a unei lentile care ar putea înlocui un sistem de lentile cu acelaşi efect. V. sub Distanţă focală. s. ~ focală fotogrammetrică. Fotgrm.: Distanţa de la centrul optic al unui obiectiv fotogrammetrie pînă la planul clişeului. în practică, distanţa focală fotogrammetrică se mai numeşte constanta camerei fotogrammetrice. Ea nu reprezintă un element al obiectivului fotogrammetrie, ci elementul principal al ansamblului cameră-obiectiv, pentru^o poziţie bine definită a planului clişeului; această constantă e exprimată prin relaţia c = V : F(x) sau c=/' : tg t, unde F(x) e o funcţiune de unghiul t sub care se proiectează pe planul Distanfă fofogrammefrică înfre şiruri 509 Distanfa minimă dintre armaturi clişeului segmentul-imagine V, corespunzător distanfei de la punctul H', unde axa optică a obiectivului camerei înţeapă clişeul şi pînă la punctul-imagine P’ de pe clişeu. 1. ~ fofogrammefrică înfre şiruri. Fotgrm.: Distanţa (Dt) dintre două şiruri paralele şi vecine de aerofotograme cari aparţin unei zone terestre fotoperspectivate (v. fig.)* e Disfanfa dinfre şiruri de aerofotograme. determinată de mărimea procentului de acoperire transversală fixată între şirurile adiacente, şi anume: pentru aerotrian-gulaţie: Dt~Ka-L\ pentru restituţie topografică: Dt~Kr'Lt unde Ka variază între 0,4 L şi 0,6 L, iar Kr variază între 0,2 L şi 0,3 Lt L fiind latura cîmpului fotoperspectivat în mărime naturală (latura perpendiculară pe direcfia de fotografiere). 2. ~ fronfaSă. Topog.: Distanfa care se prezintă vederii, perpendicular pe linia de vizare. s. ~ hiperfocală. F/z., Cinem.: Distanţa dintre planul-obiect cel mai apropiat de un instrument optic şi focarul-obiect al obiectivului acelui instrument, pentru care punerea la punct penfru infinit e încă bună. De aici rezultă că, în cazul particular al distanţei hiperfocale, profunzimea cîmpului (v.) e cu atît mai mare, cu cît obiectivul (v.) are o distanţă focală mai mică, cum şi o deschidere relativă mică. Distanfa hiperfocală F a unui obiectiv e dată de relaţia P F= zf/d' 7. ~ loxodromică. Nav.: Distanţa dintre două puncte de pe glob, măsurată pe loxodromă (v. fig.). Distanţa loxodromică e mai mare decît distanţa ortodromică (v.), afară de cazul cînd cele două puncte se găsesc pe acelaşi meridian sau pe ecuator, cînd aceste distanţe sînt egale. Distanţa loxodromică poate fi măsurată pe harta Mercator (v.) sau poate fi calculată cu formula m~e cosecD = A

) diferenţa de latitudine între dimensiunile lineare ale unui obiect, zi z2î D) drumul navei, în scopul vizării lui cu teodolitul. Dacă D e distanţa maximă (în m) de Ia care se poate viza obiectul, a cărui grosime e egală cu d (în m), cu o lunetă de mărire care măreşte de M ori, D = 3438 M• d. Sin. Distanţa maximă de vizibilitate. 9. ~a maximă de vizibilifafe. Topog.: Sin. Distanţa maximă de vizare (v.). 10. ~ măsurată direcf. Topog.: Distanţă care se măsoară prin aplicarea directă a etalonului (unităţii de măsură) pe distanţa măsurată, pentru a vedea de cîte ori se cuprinde în distanţa de măsurat. 11. ~ măsurată indirect. Topog.: Distanţă a cărei valoare se deduce prin calcule efectuate asupra altor mărimi măsurate direct (v. şi sub Măsurare indirectă). 12. ~ metacentrică. Hidr.: Distanţa a dintre metacentrul M şi baricentrul G al unui plutitor. Această distanţă se exprimă prin formula / « a=v~5' în care f e distanţa focală principală a obiectivului, d e diametrul deschiderii obiectivului, 2 e mărimea admisă a lipsei de claritate (diametrul cercului de dispersiune). în cinematografie, gradul admis al lipsei de claritate fiind de maximum 1/30 mm, formula de mai sus devine F=3(100/)2y. ■ 4. ~ înclinată. Topog.:, Distanţa l (v. fig.), care uneşte în linie dreaptă două puncte de pe teren (A şi B) cari nu sînt la acelaşi nivel. 5. ~ înfre vîrfuri. Mş.: Distanţa maximă dintre vîrful de strung al păpuşii fixe şi vîrful de sfrung al păpuşii mobile ale unui strung paralel. Ea constituie o caracteristică principală a strungului şi indică lungimea maximă a pieselor cari pot fi prelucrate n. . 1W , , Distanta inclmata între două puncte, la sfrung. 6. ~a la vîrf a unei curbe. Tehn.: Distanţa dintre punctul de întretăiere a prelungirilor a două semidrepte şi mijlocul lungimii arcului de curbă care efectuează racordul dintre ©le. Se foloseşte la trasarea pe teren a curbelor şoselelor, căilor ferate, canalelor, etc. în care y e raza metacentrică q, I e momentul de inerţie al ariei de plutire în raport cu axa instantanee de înclinaţie, V e volumul de carenă, 5 e distanţa dintre baricentrul G al plutitorului şi centrul de carenă C. Distanţa metacentrică prezintă importanţă în studiul stabilităţii corpurilor plutitoare. Condiţia de plutire stabilă e: I_ V -5>0; deci distanţa 5 dinfre baricenfru şi centrul de carenă al plutitorului trebuie să fie mai mică decît raza metacentrică. 13. ~a minimă de aerofotografiere. Fotgrm.: Distanţa de la sol (Dm ) la care poate fi aşezată o cameră aerofofogram-mefrică spre a obţine imagini fotografice clare; ea e mai mare sau cel puţin egală cu distanţa hiperfocală (v.), adică Dm^Dk. 14. ~ minimă de vizare. Topog.: Distanţa minimă la care se poate viza cu un feodolit, adică la care se poate pune la punct luneta pentru vizarea cu teodolitul. De exemplu: la teodolituI T Wild Ti, distanţa minimă de vizare e de 1,3 m; la teodolitele miniere, la cari trebuie să se vizeze foarte aproape, disfanfa minimă de vizare e de 0,5 m. îs. ~a minimă dintre armaturi. Bet.: Distanţa minimă liberă !a care pot fi aşezate două bare vecine şi paralele ale unei arma- Disfanfa nadirala 510 Disfanfa principala Ml r m hi « /W7~ŢW-j^JtLk-gj~Ţ6/ Modul de măsurare a distanfelor dinfre armaturi, la o grindă. Cj) distanfa dintre barele inferioare fd(-30 mm); dj) diametrul barelor inferioare ale armaturii. furi penfru a permite„trecerea granulelor mari ale betonului prinfre ele, pătrunderea betonului în toate coifurile cofrajului şi acoperirea cu beton a tuturor barelor. Cînd agregatele betonului au dimensiuni de cel mult 30 mm, distantele minime normale dintre două bare (v. fig.) trebuie să fie următoarele: 50 mm pentru armaturile stîlpilor şi ale altor elemente verticale; 70 mm pentru armaturile plăcilor; mai mari decît diametrul barelor, dar de cel pufin 25 mm, pentru barele aşezate la partea inferioară a grinzilor şi nervurilor orizontale sau înclinate; mai mari decît diametrul barelor, dar de cel pufin 30 mm, pentru barele aşezate la partea su- perioară a grinzilor şi nervurilor orizontale sau înclinate. La elementele orizontale, cînd lumina dintre bare trebuie să fie mai mică decît 25 mm, din motive constructive, se folosesc agregate cu granule ale căror dimensiuni nu depăşesc cu mai mult decît 5 mm distanfa liberă dintre bare, care nu trebuie să fie, totuşi, mai mică decît 15 mm, Cînd agregatele au granule cu dimensiuni mai mari decît 30 mm, distanfa liberă dintre două vergele trebuie să fie cu cel pufin 5 mm mai mare decît dimensiunea cea mai mică a ochiului ciurului prin care trec agregatele folosite. Distanfa minimă dintre armaturi poate fi micşorată la 20 mm, dar frebuie să fie cel pufin egală cu diametrul barelor longitudinale ale piesei de beton, cînd betonul armat se execută cu îngrijire, sub supraveghere continuă, sau din motive arhitectonice ori constructive. La armaturile aşezate pe mai multe rînduri (excepfional mai mult decît trei rînduri), barele primelor două rînduri (de la partea inferioară a piesei) se aşază la distanfele normale, iar barele de pe rîndul al treilea se aşază la distanfe de două ori mai mari decît acestea. Distanfa liberă dintre rîndurile de bare trebuie să fie egală cu cel pufin 25 mm, oricare ar fi pozifia barelor armaturii. Sin. Lumina dintre armaturi. î. ~ nadirala. Fotgrm.: Distanfa unghiulară v dinfre perpendiculara ONq, coborîtă din centrul de perspectivă O (v. fig.) al unei fotograme aeriene jt pe planul de referinfă jto, şi axa de fotografiere OH, respectiv distanfa lineară NqN dintre punctele de in-tersecfiune cu planul jiq ale perpendicularei ONq şi axei de fotografiere OH. Se deosebesc: Disfanfa nadirală-obiect: Distanfa lineară NqN pe planul de referinfă jtq, între punctul No (proiecfia verticală a centrului de perspectivă O pe planul Jto), numit nadir-obiect, şi punctul N (intersecfiunea axei de fotografiere OH cu planul jtq). Distanfă nadirală-ima-gine: Distanfa lineară HNf, pe planul fotogramei jt, dintre punctul principal H al fotogramei nadir-imagine), unde verticala din O intersectează planul jt. '/V Distanfă nadirală. at) fotogramă aeriană; H) puncful principal al fotogramei; O) centrul de perspectivă al fotogramei sc; Nf) nadirul-imagine al fotogramei; N0) nadir-obiect; N) punctul de intersecf^une a direcfiei OH (axa de fotografiere a fotogramei jc) cu planul de proiecfie at0; HNf) distanfa nadirală-imagine; NNq) distanfa-nadi-rală-obiect. şi punctul Nf (numit în loc de unghiul v se folosesc adeseori componentele lui, şi anume: unghiul vx, format în planul vertical NqNxO de componenta ONx cu ONq , şi unghiul format în planul vertical NqN^O de componenta ONy cu ONq. 2. ~ orizontală. 1. Mat.: în proiecfia cofată, distanfa dintre proiecfiile a două puncte date, măsurată la scara de execufie a planului cotat. 3. ~ orizontală. 2. Topog.: Proiecfia orizontală (d) a distanfei înclinate (1) dintre două puncte de pe teren, egală cu: d=l cos a, unde a e unghiul de pantă. Operafia de calcul pentru obfinerea distanfei orizontale, din distanfa înclinată (v.) şi unghiul de pantă, sau diferenfa de nivel dintre punctele considerate, se numeşte reducere la orizont, în Topografie, pe planuri şi pe hărfi, distanfa orizontală dintre puncte se reprezintă totdeauna redusă la scara planului sau a hărfii (cu excepţia distanfelor mari, unde intervin în plus deformafii de reducere la nivelul mării, deformafii dato= rite sistemului de proiecfie, etc.). 4. ~ ortodromică. Nav..* Distanfa minimă dinfre două puncte de pe glob, măsurată pe arcul de cerc mare care trece prin cele două puncte. Se poate măsura pe hărfi speciale, pe cari ortodroma (cercul mare) apare ca o linie dreaptă, sau se poate calcula cu formula: cos M— sin (pi sin qp2 + 4-cos qpi cos qp2 cos , dedusă din rezolvarea triunghiului sferic Z\ Z2 Ppj, unde M e distanfa ortodromică, cpi şi ($2 sînt latitudinile punctului de plecare şi de sosire, iar AA.= — ^2 —Xi e diferenfa de longitudine (v. fig.). 5. ~ perimetrică. Topog.: Distanfă măsurată pe perimetrul (conturul) obiectului care se ridică în plan, dintre două puncte succesive (consecutive) de detaliu de pe acel perimetru. Distanfa care se măsoară în valoarea ei orizontală pe teren şi care serveşte la controlul ridicării şi raportării planului topografic al punctelor de detaliu se numeşte distanfă perimetrlcă de control. Controlul grafic la raportare se face comparînd distanfa perimetrică de control, redusă la scara planului, cu distanfa măsurată pe plan între aceleaşi două puncte. Aceste două valori trebuie să fie egale între ele,în limita unei erori admisibile (eroarea grafică a planului). Controlul de ridicare, mai riguros, se face astfel: dacă coordonatele celor două puncte cari definesc distanfa perimetrică de control sînt (x\, ji) şi (x2l y2), se calculează distanfa orizontală (*2-*i)2-H:v2-:yi)2 şi se compară cu distanfa orizontală măsurată direct pe teren, cu care trebuie să fie egală în limita unei erori tolerate. 6. ~ polară. 1. Mec.: Distanfa dintre rezultanta unui sistem de forfe situat în planul poligonului forfelor, şi dintre polul poligonului. 7. ~ polară. 2. Topog.: Distanfa de la un punct de stafie de drumuire la punctul vizat, ridicat prin metoda radierii (metodă de ridicare topografică prin coordonate polare). 8. ~a principală. Geom.: în perspectivă, distanfa dintre punctul de vedere şi tablou. Sin. Depărtarea ochiului. Determinarea distanfei ortodromice. EE') ecuator; A0) meridianul Green-wich; X.2) meridianele punctelor Zj, Z2 de plecare, respectiv de so-• sire; cp*, , pe [a, b], unde funefiunile f\ (x) şi f2(x) sînt definite pe [a,b] şi sînt de p ori derivabile. 14. ~a în medie a două funcfiuni. Mat.: Rădăcina pătrată a valorii integralei f*l/i (*)-/*(*) N*. J a unde fi(x) şi f2(x) sînt două funcfiuni de pătrat integrabile într-un domeniu (a, b). Această distanfă nu satisface condifia de a fi nulă numai cînd funefiunile fi şi f2 coincid; e suficient ca aceste funcfiuni să difere între ele în punctele unei muljimi de măsură nulă, penfru ca integrala de mai sus să fie nulă. Din această cauză, două funcfiuni sînt considerate egale dacă diferă numai în punctele unei mulfimi de măsură nulă. 15. Distanfa a două mulfimi. Mat.: Marginea inferioară a distanfelor dintre punctele a două mulfimi nevide A şi B: q(A, B) = in{ {q(x, y)} , x£A, y£B. q(A,B) există totdeauna şi avem q (A, B) = q (B, A)^0. Dacă mulfimile A şi B nu sînt disjuncte, @(A B) = 0. Reciproca nu e adevărată. 16. Disfanfă de tragere. Tehn. mii.: Gradafia de pe înălţătorul gurii de foc, corespunzătoare distanţei orizontale tun-fintă. 17. Disfanfă'focos. Tehn. mii.: Numărul de gradafii cari trebuie să fie înregistrate pe focos, pentru ca proiectilul să se spargă în punctul voit pe traiectorie. îs. Disfanfă numerică. Telc.: Parametru utilizat în formulele de calcul a intensităfii cîmpului electric pentru unda electromag- Funcţiunea de atenuare la polarizare verticală. iWj modulul funcţiunii de atenuare ; |S[D) modulul distanţei numerice; a - arcfg —) argumentul distanţei numerice [f) a= 0; 2) a= 0,5; 3) a=1; er 4) a = 2; 5) a—5; 6) a— oo]. netică de sol. El e produsul distanfei geografice D prin mări- C • ^ mea S = —;. x U(e',+ 1) unde z'r e permitivitatea complexă reia- Disfanfa redusa 512 Disfanfier tivă a solului, egală cu er — j 60 ka (în unităfi MKSA). Cîmpul electric la sol poate fi exprimat ca produsul cîmpului în spafiu liber printr-o funcfiune de atenuare ^2‘W (SD). De obicei se dau grafice în cari W figurează ca funcfiune de \S\ D pentru diferite argumente ale lui S. Ele se aplică numai la distanfe mici, cît timp se poate neglija curbura Pămîntului. 1. Distanţă redusă. Opt.: Raportul D/n dintre disfanfa D, parcursă într-un mediu de o rază de lumină emisă de un izvor punctual, şi indicele de refracfie n al mediului respectiv. •2. Disfanfier, pi. distanfiere. 1. Mş., Cs.: Piesă care are funcfiunea de a menfine distanfa dinfre două piese sau dintre două părfi de maşină, de construcfie, etc. Exemple: distanfierele din canalele de ventilafie; şuruburile de distanfă dintre perefii cutiei de foc şi ai căldării verticale a unei locomotive, etc. Sin. Piesă de distanfă. Elf.: Piesă metalică, în formă de «J, X, 3 sau I, cu înăl}imea de 10--15 mm, aşezată radial între pachetele de tole ale maşinilor electrice lungi, pentru realizarea canalelor radiale de ventilafie (v. fig.). La un canal se montează mai două raze vizuale (la linia de plutire a navei şi la vîrful catargului navei la care se măsoară distanfa) trec pe Ia baza, respec- Pachet de fole statoric cu distanfiere (d). multe distanfiere, în număr de obicei egal cu a! dinfilor. Lungimea acestor piese e aproximativ egală cu grosimea radială a to!ei, incluziv dintele. Distanfierele se fixează de tole prin nituirea unor proe-minenfe speciale ale lor sau — mai bine — cu sudură prin puncte. 3. Disfanfier. 2. Ms.: Sin. Compas măsurător (v. sub Com-pas 1). 4. Disfanfier. 3. Nav.: Instrument folosit în navigafie pentru măsurarea indirectă a distanfelor mici (circa 1500 m) dintre nave. Se deosebesc: Disfanfier cu cadru (v. fig. I), constituit dintr-un cadru de lemn cu două renuri interioare, în cari culisează o riglă. Una dintre laturile cadrului e gradată, iar Ia baza s lui e fixată o sfoară cu noduri sau cu bile, disfanfa dintre ele fiind funcfiune de gradafia cadrului; !a partea superioară a acestuia se găseşte un tablou pe care e scrisă înălfimea catargului navelor fafă de care frebuie măsurată distanfa. Măsurarea distanfelor se face pe principiul stadimetriei, şi anu- /. Disfanfier cu cadru. 1) cadru; 2) riglă; 3) gradaţie corespunzătoare înălfimii catargului navei vizate; 4) sfoară cu bile; 5) placă cu date privitoare la înălfimea catargelor. me (v. fig. II): Se aşază indicele riglei la gradafia corespunzătoare înălfimii catargului navei fafă de care se măsoară distanfa şi se deplasează distanfierul orizontal pînă cînd cele II. Măsurarea distanfei cu distanfierul cu cadru, h) deschiderea ferestrei cadrului distanfierului; H) înălfimea catargului (de Ia linia de plutire) a navei vizate; d) distanfa de la ochiul observatorului la cadrul distanfierului; D) distanfa de la ochiul observatorului la nava vizată tiv pe Ia partea superioară a ferestrei cadrului; distanta D se deduce din numărul de noduri sau de bile de pe sfoară, cuprinse între cadru şi ochiul observatorului. O variantă perfecfionată e distanfierul metalic din fig. III, la care sfoara e înlocuită cu o riglă metalică gradată, astfel încît să permită citirea directă a distanfelor într-o oglindă montată pe suportul în care culisează rigla. Distanfierul Bell (v. fig. IV), constituit dintr-o serie de prisme cu unghiuri diferite, fiecare dintre acestea corespunzînd unei anumite distanfe şi unei înălfimi date a catargului navei fată de care se măsoară distanfa. Pentru măsurarea distanfei se priveşte prin diverse prisme, pînă cînd vîrful catargului imaginii refractate se proiectează pe linia de plutire a navei privite cu ochiul liber. Distanfierul Stuart (v. fig. V), constituit dintr-un cadru 1, pe care sînt fixate lateral o prismă 2 şi o riglă gradată 6, cu cursor 7, cu indice 8. în interiorul cadrului culisează o piacă 3, cu o scară radială, pe care e fixată prisma 4. Măsurarea distanfei se face după aşezarea cursorului pe riglă la gradafia corespunzătoare înălfimii catar- Hl. Disfanfier cu cadru, cu riglă metalică. t) riglă orizontală; 2) oglindă; 3) suport; 4) glisieră; 5) riglă pentru înălfimea catargului; 6) prag. /V. Disfanfier Bell. L) linie de plutire; 1,1') navă (imagine directă, respectiv refractată); 2) prismă. gului, şi anume privind, prin luneta 9 (fixată pe cadru), imaginile date de cele două prisme; se deplasează prisma mobilă cu ajutorul şurubului micrometric 5, pînă cînd vîrful Disfar 513 Distilare catargului din imaginea mobilă se proiectează pe linia de plutire a imaginii fixe, cînd se citeşte distanfa pe scara radială în dreptul indicelui. i. Disfar, pl. disfare. Fof-grm.: Dispozitiv optic auxiliar, care se ataşează la obiectivul fotografic al unei camere geo-fofogrammetrice, spre a uşura fotografierea, în bune condifii, a obiectelor foarte apropiate de stafia fotoînregistratoare. E construit pe principiul teleobiectivului (v.). 2. Disten. Mineral., Ind. st. c.: AI2O3• Si02. Varietate alotropică a silicatului de aluminiu natural (împreună cu andaluzitul şi sili-manitul), la care ionii de alu- V. Disfanfier stuart. miniu din refea au tofi numărul de coordinafie 6. Teoretic, conţine 63,1% A^C^şi 36,9% SiC>2, dar sub formă de amestec isomorf conjine de obicei unele impurităfi ca: oxid de fier (pînă la 1 •••2%, uneori pînă la 7%), .cromit (pînă la 1,8%) şi, în caniităfi mai mici, calciu, magneziu, titan, galiu, potasiu, etc. Se formează în urma metamorfozării rocilor bogate în alumină, la adîncimi mari în scoarfa terestră; se întîlneşte frecvent în gnaisuri, în micaşisturi, etc., în asociafie cu mice, cu turmalin, uneori cu ruiil, cu staurolit, etc. Fiind un mineral stabil din punctul de vedere chimic, se găseşte şî în aluviuni. Cristalizează în sistemul friciinic, clasa pinacoidală, în cristale cu habitus columnar sau, uneori, tabular, prezentînd macle frecvente, cu planul de maclare (100), iar uneori macle de interpătrundere, în cari indivizii se intersectează după unghiuri de 60°. E transparent pînă la translucid; e albastru deschis, uneori verde, galben, ori, mai rar, incolor sau negru. Are luciu sticlos, iar pe suprafefele de clivaj, uneori, sidefos. Are clivaj perfect după (100) şi clivaj bun după (010), E casant, cu duritatea 4—4,5 după alungirea cristalului, 6 perpendicular pe această alungire şi 7 pe fefele (010) şi (110). Are gr. sp. 3,56—3,68. E optic biax, cu indicii de refraefie: rip = 1,717, nm = 1,722 şi ^=1,729. Se întrebuinfează la fabricarea produselor ceramice refractare, iar cristalele mari, frumoase, ca pietre semiprefioase. La fabricarea produselor refractare, între 1350 şi 1380°, distenul se descompune, transformîndu-se în mulit şi în silice reziduală, după reacfia: 3 (A^Oa'SiOi) 3 Al203*2 Si02“f~Si02, cu o mărire a volumului de aproximativ 17%. Pentru a evita umflarea produsului, distenul se calcinează în prealabil, cu atît mai mult cu cît transformarea lui e foarte lentă. Silicea liberată formează cu impurităfile şi cu o parte din alumină o masă sticloasă, care umple spafiile dintre acele de mulit. Cantitatea de masă sticloasă e relativ mică (12—20%), astfel încît proporfia mare de fază cristalină măreşte rezis-tenfele mecanice ale produsului, atît la rece cît şi la temperaturi înalte, într-o măsură mult mai pronunţată decît la produsele refractare argiloase. Caracteristicile tehnologice medii ale produselor refractare fabricate din disten sînt următoarele: compoziţia chimică: Si02, 38-40%; Al203, 58-60%; Ti02, 0,5%; Fe203, 0,8—1,5%; CaO + MgO, 0,4%; Na^O + I^O, 0,3%; refractaritatea 1825° (C. S. 37); începutul înmuierii sub sarcina de 2 kg/cm2, 1350—1400°; rezistenfa la compresiune la temperatura ordi- nară, 200—300 kg/cm2; rezistenţa la şocuri termice (în cicluri) >25; porozitatea aparentă 20—22%. 3. Disfic. Bot.: Tip de inserafie pe două şiruri a frunzelor pe tulpină, cum şi a rădăcinilor secundare pe rădăcina primară. Frunzele sînt inserate pe două linii ale tijei şi alternează de la un nod la celălalt. De exemplu: ia graminee, la ulm, la stînjenel, etc. 4. Disfif, pl. disfiluri. Arh.: Edificiu (clădire, templu) sau element arhitectonic (arc de triumf, portal, uşă de intrare) a căror fafadă confine numai două coloane. La templele antice, coloanele erau aşezate fie în fafa antelor cellei (de ex. la unsle temple etrusce), fie înfre ante (de ex. la unele temple greceşti). V. şî sub Templu. 5. Distilare. 1. Chim., Ind. chim.: Vaporizare parfială a unui lichid, urmată de condensarea vaporilor, fie pentru a libera o substanfă de impurităfi nevolatile (de ex. la obfinerea apei distilate), fie pentru a concentra componenfii mai volatili din amestecul iniţial (de ex. la obţinerea băuturilor alcoolice tari). Prin distilare, lichidul iniţial se separă într-o fracţiune evaporată şi condensată, numită distilat, şi într-o fracţiune neevaporată, numită reziduu. >___________ Vaporizarea se produce de obicei într-un recipient, numit blază sau alambic, încălzit cu serpentină de vapori, electric sau în alt mod, iar condensarea se produce într-un răcitor de diferite forme (serpentină, fascicul, manta, etc.). Distilatul se colectează în vase de recepţie. Instalaţia mai cuprinde, în general, un separator de picături şi aparate de măsură şi de control. Fig. / reprezintă schema unei instalaţii obişnuite de distilare a solventului din miscela (soluţie de grăsime în solvent) /. Schema unei instalaţii de distilare a miscelei. 1) extractor; 2) blază de distilare; 3) condensator; 4) decantor pentru separarea benzină-apă; 5} răcitor de gaze; 6) rezervor de solvent; A) intrarea aburului indirect; B) intrarea aburului direct pentru antrenare; Cj intrarea apei de răcire. provenită de la extracţia cu benzină a deşeurilor animale, pentru recuperarea grăsimilor. Miscela cu circa 15% ulei suferă întîi o distilare simplă şi apoi o antrenare cu abur la circa 125°. Epuizarea ultimelor resturi de solvent se face uneori în vid. în procesul de distilare, produsul principal e cel vaporizat, pe cînd în procesele de evaporare şi uscare, substanţa evaporată (de obicei apa) e evacuată. Procesul consistă, în principiu, într-o singură separare între faza lichidă şi faza vapori, care îşi păstrează neschimbată compoziţia la condensare. Prin aceasta, distilarea diferă de rectificare, proces în care *— pe drumul parcurs între 33 Disfilare 514 Distilare vaporizafor şi condensator — vaporii suferă un schimb de substanfă cu un reflux (v.) lichid (echivalent cu o distilare repetată). După valoarea presiunii Ia care se produce fierberea, se deosebesc: distilare atmosferică (v.), distilare sub presiune (v.) şi distilare în vid (v.). După condifiile de vaporizare, se deosebesc: distilarea continuă la echilibru, în care materialul e vaporizat parfial la o temperatură fixă şi se separă continuu într-o fază lichidă şi într-o fază vapori, cu compoziţii şi debite constante (de ex. situaţia din camera de vaporizare dispusă după cuptoarele cu ţevi din industria petrolului); distilarea fracfionată, care consistă în repetarea operaţiei de mai sus Ia temperaturi eres-cînde şi în captarea separată a vaporilor obţinuţi la fiecare distilator (v. Distilare primară); distilarea simplă în şarjă, în care atît temperatura cît şi compoziţia fazelor variază continuu în timp, distilatul colectîndu-se separat pe diferite intervale de temperatură. Ultima variantă are multe aplicaţii în laborator, dar în prezent e folosită mai rar în industrie (de ex. la deshidratarea solvenţilor pentru vopsele, la separarea anilină-apă). In industria petrolului nu se mai foloseşte. După condiţiile de condensare, se deosebesc: condensarea totală (cea mai obişnuită) şi condensarea fracţionată, în care, cu ajutorul mai multor condensatoare succesive, cari răcesc vaporii la temperaturi descrescînde, se obfine o oarecare fracţionare a distilatului (de ex. la distilarea soluţiei de glice-rină şi a acizilor graşi). După natura sistemului iniţial, se deosebesc: sisfeme total miscibile sau solufii; sisteme parfial miscibile (între anumite proporţii şi între anumite temperaturi) şi sisfeme imiscibile. Toate aceste trei sisteme pot prezenta azeotropi. La sistemele binare, acest fenomen se reprezintă clar în diagrama temperatură-compoziţie (£, x) (v. fig. //), în care apar curbe diferite pentru temperaturile de început de fierbere şi cele de început de condensare (sau punctul de rouă). La sistemele cu azeotropi apar două diagrame binare distincte, la stînga şi la dreapta compoziţiei azeotrope (v. fig. sub Azeotrop, amestec ~). Oaltă reprezentare a diferenţei de compoziţie dintre faze e curba de echilibru (v. fig. HI şi /V), care arată variaţia fraejiunii molare a componentului mai volatil în vapori (notată cu y), în funcţiune de fracţiunea aceluiaşi component în lichid (notată cu *). Diagramele t,x şi x,y dau o imagine clară a schimbării compoziţiei care însoţeşte schimbarea de stare, dar ele se referă la o vaporizare sau la o condensare infinit mici şi nu traduc cantitativ transformări finite, deoarece la acestea apariţia unei faze schimbă compoziţia celeilalte. Problema curentă la efectuarea unei operaţii de distilare e de a calcula masa şi compoziţia fracţiunii vaporizate V sau ale celei lichide reziduale L, pentru o temperatură dată, cunoscînd tensiunile de vapori la acea temperatură a componenţilor puri şi compoziţia iniţială (notată cu Xţt cînd sistemul iniţial e lichid, şi cu yţ, cînd se lichefiază parţial un amestec gazos). ye- -yA n. Diagramă de fierbere penfru amestecul benzen-foluen la 760 forr. 1) curbă de condensare f,y; 2) curbă de fierbere t,x. La distilarea în şarjă, simultan cu progresul vaporizării variază atît compoziţia lichidului şi a vaporilor, cît şi temperatura. Compoziţia unei cantităţi finite de distilat rezultă deci din însumarea cantităţilor elementare de vapori formaţi între începutul şi sfîrşitul colectării distilatului respectiv (a frac- ///. Diagramă de echilibru penfru amesfecui benzen-foluen la 760 forr. IV. Curbe de echilibru penfru amestecuri neideale. /) amestec ideal; 2) amestec normal neideal; 3) amesfec azeotrop pozitiv; 4) amestec azeotrop negativ; 5) amesfec parţial miscibil. ţiunii respective), iar compoziţia lichidului rezidual rezultă, prin diferenţă, dintr-un simplu bilanţ de materiale. Dacă y e titrul în component mai volatil al vaporilor în echilibru cu lichidul binar de masă L, avînd titrul x, vapori-zînd o fracţiune dL, titrul acesteh creşte la y + dy, pe cînd titrul reziduului scade la (jc — d*). Conservarea masei totale a componentului volatil înainte şi după o vaporizare elementară e exptimată prin (1) /,•*=(£—dl) (x—dx)-f-dz,(:y-i-d:y). Prin rearanjare şi prin neglijarea infiniţilor mici de ordinul II, se obfine /«N d L d* (2) -j- =-----. L y — x forma diferenţială a ecuaţiei lui Rayleigh, respectiv forma integrală (3) log^P —. L2 j x2 y-x în care Li şi L2 reprezintă masa iniţială şi masa finală a şarjei, iar jci şi x2 sînt conţinutul iniţial şi cel final de component volatil în lichid, exprimat ca fracţiune de unitate. Ecuaţia generală (3) se integrează grafic cu ajutorul perechilor de valori x şi y stabilite experimental, construind o curbă avînd x în abscisă şi ----- în ordonate. Integrarea analitică y — x devine posibilă cînd între variabilele x şi y e o relaţie simplă. Astfel, dacă e valabilă legea lui Raoult (v. Raoult, legea lui ~), se obţine: (4) logâ=^r[ log — + a log x2 unde a e raportul tensiunilor de vapori ale celor doi componenţi, numit şi volatilitate relativă. Ecuaţia (4) dă erori cu atît mai mici, cu cît a e mai constant în intervalul de temperatură folosit. Aplicînd legea lui Henry (v. Henry, legea lui ~), conform căreia y e proporţional cu x la soluţii diluate, integrarea e mai simplă (5) l°9Ti = 'FZŢ lo9 x\ I *2 Disfilare 515 Distilare unde K e coeficientul de proporţionalitate dintre y şi x. Se observă şî în diagrama de echilibru (v. fig. III), care la solufii ideale e un arc de iperbolă, că y variază aproximativ linear cu x numai la capetele curbei, adică la concentraţii mici ale unuia dintre componenţi. Relafiile de mai sus sînt valabile penfru distilarea simplă, Ia care vaporii sînt în echilibru cu lichidul rezidual şi nu cu o parte din distilatul întors spre blază (reflux), în care caz s-ar produce rectificare (v.). La vaporizarea continuă la echilibru, procedeu mai răs-pîndit în industrie la producfii importante, lichidul afluent, cu compozifia cunoscută şi constantă (x^, xf2"mxfn), e vapo-rizat parfial la temperatură şi la presiune constante, rezul-fînd V moli în faza vapori, cu compozifia ylt >'2,-'*,yn, şi L moli în lichidul efluent, cu compozifia xn. Din bilanful de materiale se obfine, ca în cazul precedent, o relafie generală între masa fracţiunii evaporate V, compozifia acesteia y şi compozifia afluentului X/ — X V=- (6) y-x Ecuafia are trei necunoscute, x, y şi V. Pentru rezolvare e necesară încă o relafie independentă între x şi y, care se obfine din legea lui Raoult şi legea lui Dalton. Se elimină x cu ajutorul relafiei (7) P' P” V) y\~- Pl zPoXl'" 'y*=T0x* în care Pn e tensiunea de vapori a fiecărui component î,•••,« luat în stare pură, la temperatura de lucru, iar Pq e presiunea totală sub care se operează. Prin transformări simple se ajunge la formula de calcul (8) y=- *' xf ^+7~(i-n Pentru n domponenfi, caracterizafi fiecare printr-o valoare Xţ şi o tensiune de vapori P, ecuafia se rezolvă prin încercări, dînd fracţiunii evaporate V diferite valori, pînă cînd se verifică condifia x(„ — =1. V+p{\-V) Procedeul da rezultate bune pentru omologi, ca hidrocarburi saturate sau aromatice, etc., şi rezultate informative şî în alte cazuri. Efectuînd o disfilare fracfionată, ca la distilarea primară a fifeiului, calcului se repetă pentru fiecare căldare, obfinînd masa şi compozifia fracfiunilor succesive V vaporizate. Prin diferenfă se obfine compozifia fiecărui lichid rezidual x, care devine lichid inifial xf pentru căldarea următoare.: Dacă se produce distilarea vaporizînd integral afluxul şi supunîndu-1 apoi la condensări parfiale succesive, ca la distilarea acizilor graşi sau a amestecului glicerină-apă, se obţine, similar, o relafie generală între masa lichefiată L şi compozifia acesteia x, a vaporilor iniţiali yj şi reziduali y: (9) y — x Procedînd ca mai sus, însă eliminînd pe y, se obfine formula de calcul valabilă pentru n componenfi, care se rezolvă prin încercări pînă cînd valoarea aleasă penfru gradul de lichefiere L satisface £x=1. Se poate verifica, cu sistemul de ecuafii (10), că prezenfa unui gaz, adică a unui component cu tensiune de vapori proprie foarte înaltă, micşorează sensibil frâcfiunea lichefiată L, respectiv face necesară răcirea afluentului la temperaturi mult mai joase decît în lipsa lui, pentru a obfine acelaşi grad de lichefiere L. Dacă doi sau trei dintre componenfii fazei vapori afluente formează azeotropi, aceştia se consideră în calcul ca un component oarecare, cu tensiunea de vapori proprie P. în vapori, componentul în exces al azeotropului coexistă cu acesta ca o substanfă separată, iar în lichid, la însumarea £ jc = 1, el e găsit în calcul odată ca termen individual şi odată ca provenit din disparifia azeotropului prin lichefiere, cele două cantităfi însumîndu-se în efluent. Cele de mai sus se referă la solufii (sisteme miscibile), şi anume la acelea pentru cari se admite legea lui Raoult, adică la solufii ideale. La distilarea unui sistem imiscibil (de ex. apă-toluen), fierberea începe la temperatura la care suma tensiunilor de vapori individuale atinge valoarea presiunii ambiante, independent de proporfie. Distilarea se produce la temperatură constantă şi produce vapori micşti de compozifie constantă pînă la epuizarea unei substanfe, cînd atît temperatura cît şi compozifia sar brusc la valorile corespunzătoare celeilalte substanţe rămase pure (v. fig, V). Fracţiunile componenfilor în vapori sînt direct proporţionale cu tensiunile lor de vapori. 20l 1 ion E \ c L/c/. )ide — \ -A /\ ! / i 1 / / / / / / / i 0.2 (10) ■l+p/Pq(i-l]y OA 0,6 Qâ 1 , xA a b V. Sisteme imiscibile. a) diagrama de fierbere f, x; b) diagrama de echilibru y, x. Mare importanfă practică prezintă faptul că un component imiscibil produce o scădere sensibilă a temperaturii de fierbere, echivalînd cu efectul unui vid egal cu tensiunea lui de vapori. De aceea fracfiunile grele din fifei se distilă prin antrenare cu abur supraîncălzit. Se deosebesc următoarele exemple de disfilare: Disfilare Engler: Distilare de laborator pentru caracterizarea comportării la fierbere a produselor petroliere. Se distilă, în condifii riguros prescrise, 100 cm3 produs şi se citesc temperaturile la cari au distilat 10, 20, 30% ...din cantitatea inifială. Aparatul se compune din: un balon Engler cu dimensiuni determinate; un refrigerent compus dintr-un tub desticlă (cu diametrul exterior de 12 mm şi lungimea de 60 cm) îndoit la un capăt (2£ = 105°) şi din mantaua refrigerentului (cu lungimea de 40 cm); o sobă compusă dintr-un manşon de tablă, care înconjură balonul Engler, susfinut de un inel (cu diametrul de 5 cm) în interiorul manşonului; un termometru normal Engler, gradat între —10° şi -f360°; un cilindru 33* Distilare 516 Disfilare gradat, de 100 cm3, sau eprubete gradate, aşezate într-un stativ de metal (v. fig. VI). Distilare ASTM : Distilare de laborator asemănătoare, în principiu, cu distilarea Engler, pentru caracterizarea unui derivat petrolier, şi care consistă în distilarea simplă a 100 cm3 —după standarde —, efectuată într-un aparat cu dimensiuni specificate detaliat. Se determină volumul distilat, de la începutu Idisti-lării pînă în momentul în care termometrul aparatului indică 30, 40, 50°, etc. sau, invers, se citesc temperaturile in mo- jj sobă Engler; 6) manşon care înconjură ba-mentele în cari au Ionul; 7) bec de încălzire, distilat 10,20,30% — din cantitatea inifială. Aparatul e compus (v. fig. VII) dintr-un balon, o cutie de tablă, avînd în interior un stativ, care susţine o placă de asbest sau de material ceramic, cu o des- Vîi. Aparaf penfru disfilare ASTM. 1) balon; 2) refrigerent de cupru; 3) cilindru gradat; 4] sobă-fermostat. chidere circulară cu diametrul de 32 mm; un refrigerent de cupru, cu lungimea de 56 cm şi cu diametrul de 14 mm, fixat într-o cutie de tablă; un cilindru gradat, de 100 cm3, aşezat într-un vas de sticlă cu apă; un termometru ASTM, gradat de la 0—300° pentru produse uşoare, şi un termometru gradat de la 0—400° pentru produse grele. Distilare în vid: Distilare în care se menţine o presiune joasă în vasul de evaporare, cu scopul de a obţine scăderea temperaturii de fierbere. Se urmăresc — de obicei simultan — trei efecte distincte: menajarea substanţelor termolabile, fracţionarea mai accentuată a componenţilor din amestec prin mairea raportului dintre tensiunile lor de vapori (volatilitatea relativă) şi încălzirea uşoară a blazei. Se distilă excluziv în vid uleiurile de uns, glicerina, acizii graşi naturali şi sintetici, fenolul, plastifianfii (tricrezilfosfatul, dibutilfta-latul), etc. Pe măsură ce presiunile foarte joase, de ordinul a 1/100 şi chiar 1/1000 torr, au intrat în practica industrială, tehnica distilării în vid s-a extins şî la metale. Vidul e asigurat — după domeniul de presiune necesar — de pompe cu inel de apă (150—60 torr), de pompe obişnuite cu piston (20—6 torr), de pompe cu piston rotativ în uiei (10—0,01 torr), de ejectoare (250—0,1 torr), de pompe cu difuziune (0,1 ■••0,0001 torr). Ultimele se montează în serie cu o pompă rotativă care asigură etajul al doilea de comprimare a gazelor pînă la presiunea atmosferică. în cazul în care distilatul nu e un component pur, ci un sistem binar sau complex, condensarea se poate face frac-tionat, obfinîndu-se o serie de condensate, dinfre cari cele mai impure se rec'islilă după necesitate. în acest caz, răcirea condensatorului se face adeseori cu aer sau cu un lichid în circuit închis. La presiuni joase, separarea obţinută pe această cale e adeseori suficientă pentru a nu mai fi necesară rectificarea (de ex. la acizii graşi, la glicerină-apă, caprolactamă-apă). Şarja de lichid din căldare exercită, la nivelul suprafeţelor de încălzire, o presiune hidrostaticăproprie, care se adaugă presiunii absolute din spaţiul de vapori, mărind sensibil tempe-raiura de fierbere la presiuni mai joase decît 10—20 torr. Acest efect se remediază prin efectuarea distilării „în picături“ sau „în peliculău. Fig. VIII reprezintă un dispozitiv de împroşcare în picături a şarjei din blază, folosit în tehnologia grăsimilor. Aparatul lucrează la presiuni de ordinul a 5—20 torr. Vaporizarea nu se produce la nivelul serpentinei, ci în spa|iul superior ai blazei. Rolul principal al aburului direct e de a pompa lichidul cu ajutorul trompei VIIL Dlsti!are în plcă+uri (glicerină). Centrale şi de a-l izbi de blază; 2) serpentină de încălzire; deflector. ^ ^ jnfrarea aburului direct; 4) pompă- Di St Marea ip picaturi efector penfru mişcarea lichidului; 5) de-pOdte fi realizată şi CU aju- f|ecfor care provoacă împroşcarea li-torul unei pompe de re- chiduIul în picăfurl. circulaţie exterioare. Distilarea în peliculă e reprezentată în fig. X şi XI de sub Distilare moleculară. Evacuarea distilatului din spafiul aflat sub vid se realizează prin trei procedee: prin pompare continuă, prin două vase de recepţie cari comunică alternativ cu pompa de vid şi cu atmosfera, şi prin coloană barometrică. Reziduul nedistilat se îndepărtează cu unul dintre primele două procedee, sau se colectează chiar în căldare, la operafiile în şarjă. Distilare azeotropă: Distilare la care e supus un amesfec azeotrop după introducerea unui nou component în amestec. Amestecurile azeotrope nu se pot separa prin rectificare obişnuită, avînd aceeaşi compoziţie în faza lichidă şi în faza vapori, iar amestecurile de substanţe cu temperaturi de fierbere foarte apropiate (volatilitatea relativă între 1,05 şi 1,2) se separă greu, reclamînd coloane înalte şi factori VI. Distilare Engler. I) balon de distilare, model Engler; 2) refri-rent; 3) cilindru aradat; 4) stativ Engler; Disfilare 517 Distilare de reflux mari. Unul dintre procedeele de fracfionare folosite în aceste cazuri consistă în distilarea azeotropă, substanfa nouă avînd rolul de agent de antrenare selectiv, prin faptul că formează cu sistemul inifial azeotropi (binari sau ternari) mai uşor de separat. Antrenantul poate forma azeotropi cu unu sau cu tofi componenţii din amestec. Astfel, la prepararea alcoolului etilic absolut prin distilare cu benzen, acesta formează trei azeotropi: apă-benzen, cu 29,6% moli apă; fierbe la 69,25°; — alcool-benzen, cu 44,8% moli alcool; fierbe la 68,24°; — apă-alcool-benzen, cu 23,3% apă şi 22,8% benzen; fierbe la 64,86°. Alcoolul absolut în exces fafă de azeotropi se scurge pe la baza coloanei. Produsul de vîrf decantează într-o fracfiune alcool-benzen, care se reciclează în coloana de distilare azeotropă, şi într-o fracfiune alcool-apă, care se reciclează ia coloana de concentrare a alcoolului. Separarea e mai simplă cînd unul dintre componenfi nu formează azeotrop cu antrenantul, acesta din urmă fiind îndepărtat pur Ia baza coloanei. Reciclarea antrenantului e mai simplă, cînd el nu e miscibil cu componentul antrenat la vîrful coloanei, separîndu-şe de acesta prin decantare; de exemplu: distilarea apei din fenol cu benzen. Distilare extractivă: Se foloseşte ca agent de separare, numit în acest caz solvent, o substanfă greu volatilă, care modifică diferenfial volatilităfile componenţilor din amestecul inifial. Componentul sau componenfii cari, după această modificare, au volatilitatea mai mică, ies în solufie cu solventul ca fracfiune grea, la partea inferioară a coloanei. Solventul se adaugă în debit constant pe unul dintre talerele supe.ioare ale coloanei. între talerul de alimentare cu solvent şi vîrful coloanei se realizează epuizarea solventului, pentru ca acesta să nu treacă în distilat. Din fracfiunea grea, solventul se separă prin distilare sau prin rectificare obişnuită, în acest mod se poate separa, de exemplu, benzenul de ciclohexan, folosind fenolul ca solvent. Benzenul şi ciclohexanul au puncte de fierbere apropiate (respectiv 80,2 şi 80,8°) Ciclohexan şi formează un azeotrop cu 45% ciclohexan, cu punctul de fierbere 77,5°. Prin adăugare de fenol, volatilitatea ciclohexanului creşte, depăşind pe cea a benzenului. Fig. IX reprezintă schema instalafiei pentru această separare. în coloana de distilare extractivă A se introduce amestecul de benzen şi ciclohexan în punctul F, situat aproximativ la mijlocul coloanei, şi fenolul în punctul S, aproape de vîrful coloanei. Concentrafia fenolului în coloană se menfine suficient de mare pe talerele de la S în jos, pentru a împiedica formarea azeotropului benzen-ciclohexan. Porfiunea dintre S şi vîrf serveşte la epuizarea (striparea) solventului; distilatul e ciclo-hexan pur, din care o parte revine ca reflux în coloană, între F şi S se face îmbogăţirea în ciclohexan, prin disolvarea benzenului în fenol. înfre F şi fundul coloanei se îndepărtează ciclohexanul. Fracfiunea grea, care confine tot benzenul şi fenolul, trece în coloana de rectificare obişnuită B, în care se separă benzenul (ca distilat) şi fenolul (ca reziduu); fenolul revine ca solvent în coloana A. Distilare moleculară: Caz pariicular al distilării în vid, definit de o presiune de lucru atît de joasă (10—3*-'10 4 torr), încît drumul liber mijlociu al moleculelor din faza vapori e mai mare decît distanfa dintre evaporator şi condensator. Din acest fapt şi din reducerea la un număr Benzen cu ciclohexan Fenol Benzen Benzen cu fenol Separarea benzenului de ciclohexan prin distilare extractivă. neglijabil a ciocnirilor de molecule distilate, între ele şi cu ale gazului rezidual, rezultă o serie de condifii speciale. Vitesa de difuziune e foarte mare, aproape independentă de presiune şi determinată numai de temperatură, adică de vitesa termică a particulelor. Vaporizarea nu se mai produce în bule şi la o temperatură definită de presiunea exterioară, fiindcă emisiunea de molecule nu mai e stînjenită de loviri cu atmosfera din aparat. Vitesa de vaporizare Go e dată teoretic de relafia de mai jos şi e aproape independentă de presiunea gazului rezidual Go = 0,0583 p -f T' exprimat in de unde G’o e g/s-cm2, p e tensiunea vapori a substanfei distilate, în torr, (încă pufin cunoscută), M e greutatea moleculară şi T e temperatura absolută. Fracfionarea pe unsingur taler teoretic (consiituit de aparat) nu mai e condifio-rela X. Aparat cu film descendent pentru distilare moleculară. /) pompă de alimentare; 2) măsurător de debit; 3) cameră de degazare; 4) suprafaţă încălzită de evaporare; 5) suprafafă de condensare; 6) rigolă pentru captarea reziduului; 7) rigolă pentru captarea distilatului; 8) pompă pentru evacuarea reziduului; 9) pompă pentru evacuarea distilatului; 10) la pompa de vid; 11) la pompa de vid înaintat; 12) distilat; 13) reziduu. nată de volatilitatea tivă a, adică de raportul tensiunilor de vapori Pi şi P2, ci de alt parametru an, mai favorabil decît a: fJh Mi Din punctul de vedere constructiv, distilarea moleculară se face în aparate cu ^ P2\J lichidul încălzit în film; acest film se obfine, fie princădere liberă, fie prin centrifugare; condensarea e de tipul „cu drum scurt", suprafafa rece fiind coaxială cu cea caldă şi apropiată de ea, transferul de substanfă pro-ducîndu-se fără conductă. Vidul e asigurat de cel pufin două pompe montate în serie, de exemplu prima cu difuziune şi a doua cu piston rotativ. Fig. X reprezintă un aparat de laborator; fig. XI, un aparat industrial, iar fig. XII,schema unei instalafii. Procedeul a fost introdus recent în practica industrială, pentru purificarea unor substanfe organice macromoleculare (esterii ftalici, sebacici şi alfi plastifianfi), pentru metalizarea în vid a unor obiecte şi pentru separarea vitaminelor, hormonilor, etc., din materiile prime cari îi confin. Distilare primară: Procedeu învechit de fracfionare a fifeiului, care consistă în vaporizarea treptată a acestuia într-o baterie de căldări menţinute la temperaturi crescînde şi pe cari materia primă le parcurge succesiv XI. Aparat cu rotor tronconic pentru distilare moleculară. 1) manta; 2) rotor; 3) încălzire electrică; 4) plăci radiale de condensare; 5) conductă de alimentare; 6) rigolă pentru captarea distilatului; 7) rigolă pentru captarea reziduului; 8) conductă pentru evacuarea distilatului; 9) conductă penfru evacuarea reziduului; 10) legătură la pompa de vid înaintat; 11) conductă de răcire. Distilarea fifeiului 518 Distilarea uscată a lemnului (disfilare fracfionată). Distilarea primară a fost înlocuită cu diferite procedee de prelucrare, caracterizate prin: vapori- componenfi; de exemplu separarea apei din fenol, care se începe atmosferic şi se termină în viei. îrv fine, există cazuri în XII. Schema instalaţiei de distilare moleculară. 1) rezervor de materie primă degazată; 2) pompă dozatoare; 3) preîncălzitor electric; 4) aparat de distilare; 5) ştuj de alimentare, cu termocupiu; 6) ştut de ieşire a reziduului, cu termocuplu; 7) răcitor; 8, 9) vase de recepţie a reziduului; 10, //) vase de recepţie a distilatului; 12) pompă cu difuziune; 13) capcană răcită cu azot lichid; 14) pompă de vid preliminar. zarea într-o singură trecere prin cuptor cu fevi (pipe-still), în loc de căldări; fracfionarea pe calea condensării progresive a vaporilor şi în coloane de rectificare, în loc de simple de-flegmatoare. Disfilare sub presiune: Variantă a diferitelor procedee de distilare, folosită cînd cel pufin un component al amestecului prelucrat e gazos la temperatura şi la presiunea ordinară. Instalafia nu diferă, în general, de cea pentru distilarea atmosferică (v.), decît prin intercalarea supapelor regulatoare de presiune pe conductele de ieşire a produselor. Termenul e folosit mai des cu sensul de rectificare (v.), la care folosirea presiunii e mai frecventă decît la distilajea simplă, deoarece componentul mai volatil trebuie neapărat lichefiat pentru a produce reflux. Exemplu: componenfii volatili din benzină, ca etanul, propanul şi o parte din butan, se elimină prin distilare la 8—10 at, operafie numită şi „stabilizare" (v. Stabilizarea benzinei). Disfilare atmosferică: Distilare efectuată la presiunea mediului ambiant, spre deosebire de distilarea sub presiune şi de cea în vid. Fafă de acestea, instalafia şi reglajul sînf mai simple, însă folosirea e limitată în general la prelucrarea acelor amestecuri al căror distilat condensează la o temperatură destul de înaltă ca să poată fi lichefiat prin răcire cu apă industrială (practic peste 50—60°) şi a căror fierbere se produce la o temperatură destul de joasă, astfel încît căldarea să poată fi încălzită cu abur industrial (practic sub 120—140°) şi să nu se producă descompunerea şarjei, coroziunea sau îmbîcsirea căldării. Distilarea băuturilor alcoolice, a uleiurilor eterice, a esenfelor aromatice, se efectuează la presiunea atmosferică. La separarea amestecurilor complexe cu un interval de fierbere larg, distilarea atmosferică se combină, în consecinfă, cu o distilare prealabilă sub presiune, care separă fracfiunile volatile, sau cu o disfilare următoare în vid pentru fracfiunile grele, ori cu amîndouă. în tehnologia petrolului, procedeele vechi de fraefionare, limitate la distilarea atmosferică (de ex. instalafia Allan), au fost abandonate, fiindcă ele conduceau la pierderea de produse valoroase, atît în gaze cît şi în reziduu. Există cazuri în cari se recurge la etajarea distilării în două trepte de presiune chiar pentru un sistem cu numai doi 1) blază; 2) turbocompresor; 3) intrarea apel impure; 4) ieşirea apei distilate. cari fierberea se produce la presiunea atmosferică, iar condensarea, la presiunemă-rită; această dispozifie permite, cu ajutorul unei pompe de căldură, să se utilizeze pentru evaporare însăşi căldura latentă de lichefiere a vaporilor distilafi. Fig. XIII reprezintă schema unei instalafii de acest tip pentru apă distilată, care atinge o productivitate de circa 75 kg apă/kWh, fără alt aport de energie exterioară decît acfiunea compresorului de abur. î. ~a ţiţeiului. Ind. pefr. V. Fracfionarea fifeiului. 2. Distilare. 2. Chim., Ind. chim.: Vaporizarea lichidelor confinute în unele materii solide (de ex. distilarea şisturilor bituminoase, etc.) sau rezultate din descompunerea termică a acestora (de ex. distilarea lemnului, a huilei, etc.). s. ~a uscată a cărbunilor. Ind. cb.: Operafia de încălzire a cărbunilor fosili în retorte închise, în afara contactului cu aerul şi la diferite temperaturi. (Termen învechit.) — în această accepfiune, termenul distilare a fost înlocuit cu Carbonizare (v.). V. şî sub Cocsificare, Semicocsificare. 4. ~a uscată a lemnului. Ind. chim.: Proces de descompunere termică a lemnului în afara contactului cu aerul, în vase închise, încălzite la exterior, pentru a obfine produse chimice şi mangal. Tehnologia distilării uscate a lemnului cuprinde două grupuri principale de operafii: distilarea uscată propriu-zisă şi separarea produselor obfinute prin distilare. Din această operafie de distilare rezultă: 15—20% gaze, 40—55% distilat lichid, numit acid pirolignos (acid acetic, alcool metilic şi acetonă), 5—10% gudroane şi 20—35% cărbune. Aceste randamente — raportate, în greutate, la lemnul uscat — variază în funefiune de: natura lemnului, durata de încălzire, presiunea de lucru, catalizatorii întrebuinfafi, tipul aparaturii şi mersul operafeii. Astfel, lemnul de foioase, în special cel de fag, produce mai mult acid acetic şi dă un mangal de calitate superioară. Lemnul de conifere dă cantităfi mari de gudron. Dacă la distilarea lemnului nu se depăşesc 350°, se obfine cărbune roşu, cu 78—85% C, iar peste 400°, cărbune negru, care confine 96% C. Presiunea opiimă de distilare e de 760 mm col. Hg; valori mai joase ale presiunii determină randamente mai mici în produsele finale de distilare. Prin folosirea unor catalizatori, cum sînf acidul fosforic, carbonatul de sodiu sau hidroxidul de sodiu, se măreşte într-o oarecare măsură randamentul în alcool metilic şi se micşorează randamentul în acid acetic. Maferia primă. Pentru distilare se pot folosi specii de lemn foarte diferite, alegerea depinzînd în special de condifiile economice locale; de exemplu, în fara noastră se întrebuinfează în acest scop lemnul de fag. Lemnul poate fi de diferite forme: crăci, butuci, resturi de la gater sau bucăfi tăiate la dimensiuni fixe, cojit sau necojit. Lemnul trebuie să fie tăiat toamna sau iarna (cînd confine mai pufină apă) şi să fie stocat un timp suficient, pentru ca umiditatea lui să nu depăşească 20%. Mersul operaţiei. Distilarea uscată a lemnului se caracterizează prin următoarele faze: faza I, pînă la 170°, endotermă, f Distilarea uscată a lemnului 519 Distilarea uscată a lemnului în care se dezvoltă mai mult vapori de apăf şi pufine gaze; faza II: 170—280°, endotermă, în care începe descompunerea fermică a lemnului; faza (Ii: 280—350°f exofermă, în care continuă descompunerea termică cu formare abundentă de gaze, acid acetic, gudroane; faza IV: 350—400°, endotermă, cînd se termină practic descompunerea termică, cu formare de cantităfi mari de gudron. - Instalafiile industriale pot fi cu funcfionare discontinuă, semicontinuă sau continuă, şi sînt formate din următoarele elemente principale: un cuptor-tunel cu retorte de distilare, în cari sînt introduse vagonete metalice încărcate cu lemn; un sistem de răcire şi de condensare a produselor lichide; separatoare de gudron şi vase de decantare; rezervoare de gaz; instalafii pentru fracfionarea, rectificarea şi purificarea produselor obfinute la distilarea primară. Utilajul caracteristic e retorta de distilare. în instalafiile discontinue, operafia se întrerupe în timpul încărcării şi descărcării retortelor. în cele semicontinue, lemnul e introdus şi scos din retortă în vago-nefe, cari reduc la minimum timpii morfi. în instalafiile continue, alimentarea şi evacuarea se fac în~mod continuu (retorte-tunel sau verticale), cu ajutorul unor dispozitive mecanice. Retortele sînt construite din ofel sau din cărămidă. Distilarea uscată a lemnului comportă următoarele operafii: uscarea lemnului, încărcarea retortelor, distilarea propriu-zisă, descărcarea, răcirea mangalului în spafii închise, colectarea produselor de distilare gazoase şi lichide, prepararea gazului de generator pentru pornire (v. fig. I). Acidul pirolignos e trecut în aparatul de saturafie cu solufie concentrată de lapte de var (coloană cu talere); apoi e hidro-lizat cu acid mineral şi e redistilat, pentru obfinerea acidului acetic pur; vaporii de alcool metilic intră în sistemul de distilare, de fracfionare şi rectificare, unde se captează alcoolul metilic concentrat (se obfin cinci fracfiuni intermediare). Acest procedeu prezintă şi avantajul unei fabricafii rapide. Gudronul şi uleiul .greu se prelucrează, Ia rîndul lor, obfi-nîndu-se printre alte produse creozoful, întrebuinfat ca atare, sau separat în constituenfli săi principali (monofenoli, guaiacol, crezol şi omologi). Schema care urmează cuprinde fazele şi produsele obfinute la distilarea lemnului prin unul dintre procedeele descrise: gaze Distilare uscată în vase închise spirt de lemn —> alcool metilic | acid pirolignos ■ J gudroane |-cărbune (mangal) acetonă/ alcooli superiori, “acid acetic, acizi superiori fenoli, crezol!, hidrocarburi, ” eterocicli, guaiacol Cărbunele de lemn (mangalul) care rămîne|în*reforte are densitatea 4,00, puterea calorifică 6500—7500 kcal/kg, confinutul în carbon 75—85%, cenuşă 1—2%, apă 4—8%.Nu confine J. Retorte tip „Margina". 1) retortă; 2) vagonete de încărcare; 3) pod rulant; 4) răcifoare de mangal; 5) răcitoare (condensatoare); 6) conductă pentru „piroiignos"; 7) depozit de «pirolignos"; 8) depozit de mangal; 9) cabina maistrului; 10) „generator de gaz"; M) şine; 12) Jevi de încălzire; f 3) coş; 14) canal colector; 15} canalul gazelor de ardere; 16) coş de tiraj. Separarea şi valorificarea produselor obţinute. Pentru recuperarea şi prelucrarea produselor de distilare se folosesc două procedee, după importanfa uzinei şi natura produselor cari interesează. în primul procedeu se separă partea lichidă într-un strat apos şi într-unul neapos. Stratul apos confine 8—12% acid acetic, 2,5—3,5% alcool metilic, acetonă şi acetat de metil, 3,5% gudron solubil şi 80—85% apă. Toate aceste produse se obfin pure, prin distilare fracfionată, tratare cu lapte de var şi redistilare. Stratul neapos, separat prin decantare, e gudronul insolubil, care se supune distilării fracfionate pentru separare de acizi, fenoli şi crezoli. Al doilea procedeu e folosit în uzinele mai importante şi e numit procedeul saturafiei directe. El are mers continuu, produsele separîndu-se pe parcurs în instalafii adecvate (sistemul de de-gudronare e construit pe acelaşi principiu ca la distilarea huilei). sulf, fosfor, arsen. Se utilizează la fabricarea cărbunilor de-coloranfi şi a ofelurilor speciale. Gazele au următoarea compoziţie: C02 59%, CO 33%, CH4 3,5%, H20 3%, compuşi organici volatili 1,5%. Ele au puterea calorică de 1100—2000 kca!/Nm3( şi sînt folosite la încălzirea retortelor. Acidul pirolignos (apele pirolignoase) constituie fracfiunea condensată din vaporii rezultafi ia distilarea uscată şi au următoarea compozifie: apă 81—91%, metanol 2,5—1,25%, acetonă 0,56—0,28%, acid acetic 9—3,5%, gudroane 7—4%. Prelucrarea acidului pirolignos se face în vederea izolării acestor produse. Gudroanele insolubile în apă, antrenate sub formă de suspensie lichidă, se separă, înainte de condensare, prin barbotare într-un strat de gudron lichid, sau se depun prin decantare. Gudroanele solubile în apă rămîn ca reziduuri la distilare. Distilat 520 Distorsiometru După depunerea gudroanelor insolubile, apele pirolignoase se supun distilării fracfionate, separîndu-se: fracfiunea alcoolică, din care, prin rectificare, se objin metanol concentrat (96 ■■■98%), fracjiuni de frunte şi cozi mai sărace în metanol ; fracţiunea acidă, care poate fi separată, fie prin neutralizare cu lapte de var în timpul distilării, fie prin extracţia acidului acetic cu acetat de etil, fie prin transformarea directă a acidului acetic diluat în acetonă. Din acetatul de calciu poate fi izolat acidul acetic, p in acidulare, sau el poate fi transformat în acetonă, prin piroliză. Fig.// reprezintă schema unei astfel de instalaţii industriale. Gudroanelede decantare conţin metanol, acid acetic, //. Instalafie pentru separarea apelor pirolignoase. /) rezervor de alimentare; 2) preîncălzitor; 3) coloană de separare; 4) fierbător; 5) deflegmator; 6) coloană de spălare; 7) răcitor; 8) vas florentin; 9) rezervoare; 10) coloană de concentrare; tî) deflegmator; 12) răcitor; 13) coloană de alcool metilic miez; 14) coloană de alcool metilic frunji. asfalt şi uleiuri uşoare (5%) şi grele (10%), spre deosebire de gudroanele de blază (de la distilare), cari nu conţin uleiuri. Gudroanele se prelucrează prin disfilare, cînd se separă următoarele fracţiuni: fracţiunea I, pînă la 110° (20%), o fracţiune apoasă, care conţine 4% metanol şi 10% acid acetic; fracţiunea II: 110—150° (5%), ulei uşor compusdin hidrocarburi şi din derivaţi ai piridTnei; fracţiunea III: 150—250° (10%), ulei greu sau ulei de creozot, conţinînd fenoli, crezoli, xile-noli, guaiacol, etc. Ca reziduu rămîne asfalt. Uleiul uşor e folosit drept combustibil sau, după rafinare, ca disolvant. Uleiul greu e întrebuinţat la impregnarea lemnului, în special a celui folosit ca traverse de cale ferată, datorită calităţilor sale fungicide. Distilarea uscată a lemnului a pierdut mult din importanţă, de cînd metanolul, acidul acetic şi acetona pot fi fabricate în cantităţi mari din materii prime mai puţin costisitoare. Rentabilitatea acestei industrii depinde numai de condiţiile economice locale. t. Distilat, pl. distilate. Tehn.: Lichidul condensat, obţinut prinfr-o distilare. 2. Distilat de presiune. Ind. pefr.: Benzina produsă de instalaţia de cracare, înainte de a fi supusă rafinării. Se foloseşte indicaţia abreviată P.D. s. ~ de vin. Ind. alim.: Produsul obţinut prin distilarea vinului de struguri şi care serveşte apoi la fabricarea coniacului. Pentru obţinerea distilatului de calitate bună sînt indicate vinuri uşoare, noi, slab alcoolice (8-*-12% alcool în volume) şi acide (10—12 g/l), dar sănătoase şi nu prea taninoase, fără sulfitare excesivă şi fără mirosuri străine. Din vinurile cu 8—10% alcool se obţine, la o distilare simplă, un lichid alcoolic cu concentraţia de 27—33%, în proporţia de 25—35% din volumul vinului luat în lucru. Primul distilat se supune unei a doua distilări, separîndu-se în fracţiuni, şi anume: frunte, mijloc, coadă. Mijlocul are concentraţia alcoolică de 62—70% şi e supus la învechire în butoaie de stejar, un timp îndelungat, pentru a obţine coniacul de calitate superioară. Distilatul poate fi învechit rapid prin tratare cu ozon, oxigen, catalizatori, curent electric, unde ultrascurte, prin tratament termic, etc. Distilarea se face în alambicuri sau în instalaţii de distilare echipate cu coloană de rectificare. 4.. Distilafor, pl. distilatoare. Tehn.: Aparat folosit la separarea parţială a componenţilor unui amestec lichid, sau la purificarea unui lichid, prin distilare. E format dintr-un recipient pentru în-refrigerent pentru călzirea (fierberea) lichidului şi dintr-un condensarea vaporilor. 5. Distilaior, pl. distilatori: Persoana care supraveghează sau conduce o distilare. e. Distiiaţie. 1. F/z.: Ansamblul proceselor fizice pe cari se bazează operaţia de distilare. 7. Disfila{ie. 2. Chim., Ind. chim.: Sin. Distilare (v.). 8. Distilerie, pl. distilerii. Tehn.: Instalaţia industrială în care se efectuează operafia de distilare. Cuprinde, afară de instalaţia propriu-zisă, în care se distilează materia primă, şi instalafiile anexe, necesare pentru finisarea produselor obfinute, pentru manevrarea şi încărcarea lor, etc., cum şr instalaţiile auxiliare pentru transformarea unui produs în altul, mai nobil. în industria petrolieră, instalaţiile descrise mai sus, grupate în jurul instalafiei de distilat fifeiul, se numesc şi rafinării. a. Distomatoză. Zoot. V. Gălbează. io. Distorsiometru, pl. distorsiometre. Te/c.: Aparat care serveşte la măsurarea coeficientului de distorsiune de neli-nearitate (v.). Principiul de funcfionare al distorsiome-trului e următorul: Prin două măsurări succesive se determină valoarea eficace a armonicelor şi valoarea eficace a semnalului total, al căror raport reprezintă coeficientul de distorsiune. Pentru a efeciua prima mă- '• Schema de prl^“ a unui distorsio-surare trebuie să se elimine f) voltmetru; 2) milivoîtmetru; 3) semnal componenta fundamentală căruia i se măsoară distorsiunile; 4) filtru a semnalului, ceea ce se car® 0pre?*e '“"^entala; 5) armonice, realizează cu ajutorul schemei de principiu din fig. I. în această schemă, filtrul care opreşte fundamentala poate Distorsiune 521 Distorsiune fi, fie un filtru „trece sus", fie un filtru „opreşte bandă". Primul tip de filtru prezintă avantajul că opreşte complet nu numai fundamentala, dar şî alte tensiuni perturbatoare de frecvente mai joase (zgomot de reţea, etc.), cari în caz contrar ar fi înregistrate de milivoltmetrul de la ieşire, con-ducînd astfel la măsurarea unui factor de distorsiune mai mare decît cel real. De altă parte, filtrele de tip „trece sus" prezintă dezavantajul că lucrează pe o singură frecvenţă de tăiere, pe cînd la filtrele „opreşte bandă", frecvenţa suprimată poate fi Variată în anumite limite. Drept filtre „trece sus" se folosesc, de obicei, structuri complexe formate din inductanţe şi din capacităţi, iar drept filtre „opreşte bandă" se folosesc: puntea de rezonanţă (un braţ fiind format dintr-un circuit serie R-L-C), puntea Wien, circuitul în T podit, etc. în cazul cînd filtrul e în formă de punte, distorsio-metrul se numeşte şi distorsiomefru cu punte. Distorsiometrele folosite în practică se prezintă, de obicei, sub următoarele două forme: Distorsiometru cu potenţiometru etalonaf. La acest dis-torsiometru (v. fig.//), instrumentul de măsură serveşte numai de cuadripoli (amplificatoare, etc.), aparatele trebuie dispuse ca în fig. V. Generatorul folosit trebuie să aibă distorsiuni* u1 ~ Fc- ll. Distorsiometru pentru măsurarea factorului de distorsiune prin atenuarea introdusă pentru semnalul total. 1) potenţiometru; 2) filtru; 3) comutator; 4) amplificator linear; 5) instrument cu scară pătratică. drept indicator, neetalonat. Modul de lucru e următorul: Se aşază comutatorul 3 în poziţia I şi se notează indicaţia 0i a aparatului; se trece apoi la poziţia // şi se reglează cursorul potenţiometrului 1, pentru ca indicaţia 02 să fie egală cu 0lt Cunoscînd atenuarea introdusă de filtru şi cea introdusă de potenţiometrul 1 (la poziţia reglată), factorul de distorsiune e egal cu produsul inverselor atenuărilor. Atenuarea introdusă de filtru fiind constantă, butonul potenţiometrului poate fi gradat direct în valorile factorului de distorsiune. Acest tip de distorsiometru prezintă avantajul unei mari simplicităţi, dar reclamă reglarea manuală. Distorsiometrul cu citire directă (v. fig. III) foloseşte un instrument etalonat, ale cărui indicaţii sînt proporţionale cu valoarea eficace a tensiunii măsurate. Modul de lucru e următorul: Se conectează comutatorul S în poziţia I şi, cu ajutorul potenţiometrului P, se aduce nivelul de la intrare la o valoare fixă, indicată pe scara aparatului. Se trece apoi comutatorul S la pozifia II şi se citeşte direct pe aparat valoarea factorului de distorsiune, proporfională cu valoarea eficace a armonicelor. Distorsiometrele se utilizează în două situafii c'istincte: pentru măsurarea distorsiunilor generatoarelor şi pentru măsurarea distorsiunilor introduse de cuadripoli. La măsurarea distorsiunilor semnalelor date c'e generatoare, dispoziţia aparatelor e cea din fig. IV. Frecvenfă generatorului trebuie să fie suficient de stabilă în timp, psntru a evita erori de măsură datorite faptului că, frecvenfă modificîndu-se, fundamentala trece — cu o anumită atenuare'— prin filtrul care ar trebui să o oprească. La măsurarea distorsiunilor introduse H III. Distorsiometru cu citire directă. 1) filtru; 2) amplificator linear; 3) instrument cu scară pătratică; S) comutator cu două poziţii; P) potenţiometru. V. Dispoziţia aparatelor pentru măsurarea factorului de distorsiune al generatoarelor. IJ generator; 2) distorsiomefru. V. Dispoziţia aparatelor pentru măsurarea factorului de distorsiune introdusă de cuadripoli. 1) generator; 2) filtru „trece bandă"; 3) cuadripol studiat; 4) distorsiometru. cît mai mici; în caz contrar trebuie introdus, între generator şi cuadripol, un filtru „trece bandă", acordat pe frecvenţa generatorului. Măsurarea factorului de distorsiune de nelinearitate, atît a semnalelor date de generatoare, cît şi a cuadripolilor, trebuie executată pentru o anumită amplitudine a semnalului, deoarece acest fel de distorsiune depinde de amplitudinea Iui. î. Distorsiune, pl. distorsiuni. 1. Fiz., Telc.: Abatere de Ia forma inifială a unor unde, în cursul transmiterii, înregistrării sau reproducerii lor, respectiv modificarea variafiei în timp a unui semnal, în cursul transmiterii lui printr-un sistem de transmisiune. Transmisiunea semnalelor efectuîndu-se de cele mai multe ori sub formă electrică (ca tensiuni sau curenfi), în cele ce urmează se vor considera semnale electrice ale căror sisteme de transmisiune admit totdeauna scheme echivalente sub formă de cuadripoli (v.). Funcfiunea care reprezintă variafia în timp a unui semnal distorsionat nu poate fi obfinută din funcfiunea corespunzătoare semnalului nedistorsionat, prin înmulfire cu un factor constant şi translaţie pe axa timpului. Notînd cu Fi (t) forma inifială a semnalului şi cu F2 {t) forma lui finală, pentru ca semnalul final să nu fie distorsionat e necesar şi suficient ca: F2(t) = kF1 (t-t), unde k şi x sînt două constante. Intervalul de timp t e timpul de propagare, adică timpul necesar trecerii semnalului prin cuadripol. Calitatea unui sistem de transmisiune a semnalelor de a nu introduce distorsiuni, respectiv de a introduce distorsiuni cît mai mici, se numeşte fidelitate. După cum cuadripolul care introduce distorsiunile e linear sau nelinear, distorsiunile se împart în distorsiuni lineare şi distorsiuni n e I i n e a r e. în general, distorsiunile se numesc lineare, dacă — aplicînd la intrare un semnal obfinut prin suprapunerea unor semnale sinusoidale de diferite frecvenfe — nu se obfin la ieşire componente de alte frecvenfe decît cele de la intrare; distorsiunile se numesc nelineare, dacă, în aceeaşi ipoteză, semnalul de ieşire confine şi componente de alte frecvenfe. Distorsiunile lineare apar (în refelele cari confin numai elemente lineare) din cauza existenfei elementelor reactive (inductanfe, capaciiăfi) în refea. Ele nu se manifestă, dacă se aplică la intrare un singur semnal sinusoidal de anumită frecvenfă, ci numai dacă se aplică un semnal confinînd cel pufin două componente sinusoidale de frecvenfe diferite. Distorsiunile lineare pot fi: distorsiuni de atenuare (numite şî distorsiuni de frecvenfă) şi distorsiuni de fază. Considerînd semnalele F\(t) şi F2(t) descompuse în componente sinusoidale de amplitudini A\ (co), A2 (co) şi faze qpi (co), qp2 (co), condifia ca semnalul să nu sufere distorsiuni lineare capătă, pentru un cuadripol linear, forma: f a((o)=~-y^=const. < f ^i(«) l £(co) = cp2 (co) — Expresiile de mai sus — scrise penfru tensiuni — sînt valabile în aceeaşi formă şî penfru curenfi. între 8 şi 8' există relafia: 8' = - 8' - ,_____ sau 0 = -.__________* Vl-82 V1+8'2 Pentru valorile curente ale coeficientului de distorsiune (8<0,3) se poate scrie 8^8', relafia fiind valabilă chiar la 8 = 0,3, cu o eroare mai mică decît 1,5%. Măsurarea coeficientului de distorsiune de nelinearitate se execută cu ajutorul distorsiometrelor. De obicei se măsoară 8 deducîndu-se, cînd e necesară o precizie mare, cu relafiile 1 de mai sus, valoarea lui 8* (v. Distorsiometru). Cunoscînd dependenfa dintre curent şi tensiune pentru elementele nelineare din refea, adică caracteristicile tensiune-curent ale lor, se poate predetermina — pentru o anumită amplitudine a semnalului sinusoidal aplicat la intrare, respectiv a puterii debitate la ieşire —, prin metode grafice, grafice-analitice sau analitice —, valoarea coeficientului de distorsiune de nelinearitate. — în felecomunicafii interesează în special distorsiunile, lineare şi nelineare, introduse de amplificatoare. La amplificatoarele de joasă frecvenfă cu cuplaj prin rezistenfă-capacitate, distorsîunile lineare sînt produse de condensatorul de cuplaj şi de condensatoarele de decuplare a rezistenfelor din circuitele catodului şi ecranului la audio-frecvenfe joase, şi de capacităfile parazite (ale tubului electronic şi ale montajului) la audiofrecvenfe înalte. Reactanţele capacitive ale acestor condensatoare, cari la audiofrecvenfe medii au astfel de valori încît efectul lor poate fi neglijat în funcţionarea amplificatorului, la audiofrecvenfe joase şi înalte nu mai sînt neglijabile şi produc atît scăderea amplificării, cît şi modificarea defazajului introdus de amplificator La frecvenfe înalte, capacităfile parazite au o reactanfă comparabilă cu impedanfa de sarcină a amplificatorului, conectată în paralel cu aceasta, de unde rezultă din nou scăderea amplificării şi un defazaj suplementar al tensiunii de ieşire fafă de tensiunea de intrare. Aceste distorsiuni se evită printr-o dimensionare corectă a elementelor amplificatorului, în funcfiune de banda de frecvenfe care trebuie transmisă. Distorsiunile nelineare sînt produse de nelinearitatea caracteristicilor tubului electronic; pentru a evita distorsiuni nelineare prea mari, valoarea instantanee a curentului anodic nu trebuie să ajungă niciodată la zero şi, în cursul funcfio-nării, nu trebuie să apară niciodată curent de grilă (tensiunea instantanee a grilei să fie în permanenfă negativă). în plus, la pentode, trebuie evitată funcţionarea în curbura caracteristicilor anodice, datorită formării catodului virtual în apropierea grilei supresoare. La amplificatoarele de joasă frecvenfă cu cuplaj prin transformator apar distorsiuni lineare suplementare, datorite transformatorului de cuplaj; la frecvenfe joase, cauza distorsiunilor e reactanfa proprie a primarului prea mică, iar la frecvenfe înalte, reactanfele de dispersiune ale transformatorului. La amplificatoarele de radiofrecvenfă cu circuite acordate, distorsiunile lineare apar dacă banda de frecvenfe ocupată de semnalul amplificat e mai mare decît banda de trecere a circuitelor acordate, utilizate drept circuite selective. Pentru a mări banda de frecvenfe în care amplificarea rămîne practic uniformă se pot utiliza circuite acordate mai pufin selective sau se pot acorda decalat (v. Amplificator electronic). Distorsiunile nelineare, Ia amplificatoarele de radiofrecvenfă, au o importanfă mai mică, datorită selectivităfii circuitelor acordate, cari formează impedanfa de sarcină a amplificatorului şi cari elimină armonicele semnalului amplificat. La amplificatoarele cu bandă largă (amplificatoare de videofrecvenfă), distorsiunile cari apar sînt analoge cu cele de la amplificatoarele de audiofrecvenfă cu cuplaj prin re-zistenfă-capacitate. Pentru a micşora distorsiunile lineare se utilizează circuite de corecfie, confinînd elemente de circuit reactive, cari compensează efectele condensatoarelor de cuplaj şi de decuplare la frecvenfe joase şi ale capacităfilor parazite la frecvente înalte. Distorsiunile de atenuare şi cele de fază introduse de un amplificator nu sînt independente; caracteristica de atenuare a unui amplificator poate fi dedusă din caracteristica de fază, şi invers. Din această cauză nu se poate efectua compensarea distorsiunilor de atenuare independent de compensarea distorsiunilor de fază. în general, distorsiunile nelineare introduse de amplificatoare se pot reduce utilizînd reacfiunea negativă (v.). Un alt mijloc prin care se reduc armonicele de ordin par ale semnalului distorsionat de un amplificator consistă în utilizarea amplificatoarelor în contratimp (v.), avînd sarcina conectată printr-un transformator cu priză mediană în primar; la aceste amplificatoare pot apărea distorsiuni nelineare suplementare, dacă cele două secfiuni ale primarului transformatorului de conectare a sarcinii nu sînt cuplate suficient de strîns. — în telefonie, distorsiunile lineare se caracterizează prin atenuarea componentelor de frecvenfe vocale fafă de componenta de frecvenfă 800 Hz, în cazul telefoniei de frecvenfă vocală, şi fafă de componenta de frecvenfă /o±800 Hz, în cazul telefoniei cu curenfi purtători cu modulafîe în amplitudine, cu o singură bandă laterală, /o fiind frecvenfă purtătoare. Distorsiunile de fază nu se evaluează, deoarece ele nu sînt aproape deloc sezisabile de urechea omenească. Distorsiunile nelineare se apreciază pentru întreaga bandă de frecvenfe transmisă, în ansamblu, de obicei prin măsurarea articulaţiei (v.). Dacă transmisiunea se face printr-un echipament de felecomunicafii cu curenfi purtători modulat în amplitudine, în care se foloseşte o singură bandă laterală, fără frecvenfă purtătoare, devierea frecvenfei purtătoare de la recepţie, fafă de frecvenfă purtătoare folosită la emisiune, cu ±A/o# conduce la distorsiuni prin deplasarea frecvenfei purtătoare. Dacă în calea de telecomunicafie intervin repetoare vocale, cu sistemele lor diferenfiale, sau repetoare de înaltă frecvenfă, cu filtrele lor direcfionale, cum şi dacă se consideră calea telefonică în ansamblul ei, realizată după principiul transmiterii a două benzi pe două fire sau a unei singure benzi pe patru fire, se formează circuite închise de reaefiune, la cari se pot produce distorsiuni, prin faptul că diferenfa dintre cîştigul introdus de amplificatorul folosit şi cîştigul repetorului sau al liniei, luate în ansamblu, depinde Distorsiune 524 Distorsiune de frecvenfă şi variază ondulatoriu cu aceasta. La un repetor, aceste distorsiuni se pot reduce prin sporirea rezervei de stabilitate a acestuia. Dacă semnalul e trecut printr-un element nelinear, pentru a face modularea în amplitudine a frecvenfei purtătoare, şi apoi e limitat în frecvenfă printr-un filtru de tipul cu circuite rezonante acordate pe frecvenfă purtătoare, pentru a obfine numai grupul format de frecvenfă purtătoare şi cele două benzi laterale, se pot produce distorsiuni de modulafie, dacă circuitele rezonante nu au frecvenfă de rezonanfă egală cu frecvenfă purtătoare. In telegrafie, distorsiunile consistă în deformafii ale impulsiilor telegrafice, manifestate prin lungirea sau prin scurtarea impulsiilor de curent, sau ale intervalului dintre impulsii, la recepfie fafă de emisiune. Distorsiunea se numeşte absolută, daca ea se exprimă în secunde, şi relativă, dacă se exprimă în procente, prin raportul dintre distorsiunea absolută 0 şi durata a impulsului telegrafic elementar; deci 8%=— 100. *0 Distorsiunea se numeşte maximă, dacă ea corespunde valorii maxime admisibile 9m, fără ca imprimarea să devină incorectă. în funefiune de vitesa de creştere a curentului (de panfa curentului) în circuitele de telecomunicafie, distorsiunile telegrafice se pot împărţi în distorsiuni cari depind de vitesa de creştere a curentului şi în distorsiuni cari nu depind de ea. Distorsiunile cari depind de vitesa de creştere a curentului pot avea diferite forme. Exemple: Distorsiunile caracteristice depind de vitesa de creştere a curentului în releul de recepfie, deci de parametrii liniei de telecomunicafie şi de durata to a impulsiei telegrafice elementare. Ele se produc dacă nu se atinge valoarea curentului de regim în timpul cît durează impulsia telegrafică elementară şi se caracterizează prin lungirea impulsiilor lungi şi scurtarea celor scurte. Distorsiunile caracteristice sînt cu atît mai mici, cu cît vitesa de telegrafiere e mai mică şi, deci, durata to a impulsului telegrafic elementar e mai mare. Distorsiunile produse de curenfi perturbatori sînt incidentale şi se datoresc fenomenelor de inducfie produse de alte linii vecine, derivării de curenfi de pe alte linii, ca urmare a defectelor de izolafie, perturbafiilor de natură atmosferică, perturbafiilor create prin dereglarea liniilor artificiale folosite în telegrafia duplex. Distorsiunile se pot manifesta, fie printr-o scurtare, fie printr-o lungire a impulsiei elementare. Ele sînt cu atît mai mici, cu cît releul e mai sensibil, amplitudinea curenfilor perturbatori e mai mică şi vitesa de creştere a curentului în releul de recepfie e mai mare. Distorsiunile produse de reglarea cu favorizare a releului de recepfie se manifestă, fie printr-o scurtare, fie printr-o lungire la începutul şi la sfîrşitul impulsiei. Ele sînt cu atît mai mici, cu cît gradul de favorizare a releului e mai mic şi cu cît vitesa de creştere a curentului e mai mare. Distorsiunile datorite i neg a I i t ă f i i tensiunilor bateriilor de linie se manifestă, fie printr-o scurtare, fie printr-o lungire la începutul şi la sfîrşitul impulsiei. Ele sînt cu atît mai mici, cu cît vitesa de creştere a curentului e mai mare, sensibilitatea releului e mai mare şi inegalitatea tensiunilor e mai mică. Distorsiunile se pot datori unor inegalităţi stabile sau unor inegalităji instabile. în primul caz, distorsiunile se numesc şi unilaterale, pentru că se manifestă într-un singur sens, atît timp cît nu se modifică raportul dintre tensiunea celor două baterii ds linie, care e în general con- stant. în al doilea caz, sensul şi valoarea distorsiunilor seschimbă, datorită schimbării tensiunilor sub influenfa filtrelor necorespunzătoare la grupurile redresoare, sau schimbării vitesei de rotafie a generatoarelor de curent continuu. Distorsiunile cari nu depind de vitesa de creştere a curentului cuprind distorsiunile datorite aparatelor de la emisiune şi de la recepfie. După cauza care le provoacă, aceste distorsiuni poi fi datorite: impreciziei în funcfionare a aparatului emifător, impreciziei în funcfionare a aparatului receptor şi diferenfei de vitese dintre dispozitivele de la emisiune şi dispozitivele de la recepfie. In emisiunea semnalelor radiofonice modulate în amplitudine interesează aproape excluziv distorsiunile de atenuare şi cele nelineare, deoarece distorsiunile de fază nu sînt sezisate de urechea omenească decît în foarte mică măsură. în cazul unei emisiuni de bună calitate se cere ca, la un grad de modulafie de 50%, abaterea caracteristicii de atenuare în banda de frecvenfe de la 30"*15 000 Hz, fafă de nivelul corespunzător unui semnal de frecvenfă de 400 Hz, să fie de cel mult ±1,5 dB, iar factorul de distorsiune de nelinearitate să fie sub 2%. în emifătoare, pe lîngă distorsiunile introduse de etajele amplificatoare intervin distorsiuni în procesul de modulafie (numite şî distorsiuni de modulafie), cari se manifestă prin faptul că înfăşurătoarea semnalului modulat în amplitudine de la ieşirea modulatorului are o formă diferită de cea a semnalului modulator. O distorsionare suplementară a înfăşurătoarei semnalului modulat în amplitudine se poate produce, dacă etajul modulator e urmat de alte etaje amplificatoare. Distorsiuni lineare ale semnalului modulat în amplitudine pot să se producă şi datorită antenei de emisiune, ale cărei caracteristici depind de frecvenfă. De asemenea, unele fenomene cari însofesc propagarea undelor radioelectrice pot produce distorsiuni suplementare ale semnalului recepfionat. în emisiunea semnalelor radiofonice modulate în frecvenfă, principalele distorsiuni sînt introduse de amplificatoarele de radiofrecvenfă ale emifătorului. Transmiterea nedistorsionată a semnalelor modulate în frecvenfă reclamă de obicei amplificatoare de bandă mult mai largă decît în cazul modulafiei în amplitudine; pentru a avea distorsiuni minime, caracteristicile de atenuare şi de fază ale amplificatoarelor utilizate în emifătoarele cu modulafie de frecvenfă trebuie să satisfacă anumite condifii bine determinate. Distorsiuni lineare suplementare ale semnalului modulat în frecvenfă pot fi produse şî de dezadaptarea la extremităfile liniei de alimentare a antenei. în recepfia semnalelor radiofonice modulate în amplitudine, afară de distorsiunile obişnuite, introduse de etajele amplificatoare, se pot produce distorsiuni de transmodulafie în amplificatoarele de radiofrecvenfă ale receptorului, distorsiuni datorite reglajului automat al amplificării cu întîrziere, distorsiuni în procesul de detecfie, distorsiuni datorite difuzorului şi distorsiuni datorite proprie-tăfilor fiziologice ale auzului omenesc. Distorsiunea de transmodulafie consistă în modularea parazită a semnalului recepfionat cu semnalul modulator al unui alt semnal modulat în amplitudine, recepfionat simultan cu primul, şi e produsă de nelinearitatea caracteristicilor tubului amplificator de radiofrecven|ă sau schimbător de frecvenfă al receptorului (care lucrează, în acest caz, analog unui etaj modulator). Acest fel de distorsiune se produce, de obicei, la recepfionarea unui semnal slab, în prezenfa unui alt semnal perturbator puternic, cînd purtătoarele celor două semnale au frecvenfe apropiate. Reducerea distorsiunilor de transmodulafie se face prin mărirea selectivităfîi circuitelor de intrare ale receptorului. Distorsiune 525 Distorsiune Distorsiunile datorite reglajului automat al amplificării cu întîrziere consistă în distorsionarea înfăşurătoarei semnalului modulat în amplitudine, din cauza diodei de reglaj automat al amplificării, care face ca sarcina etajului de frecvenfă intermediară care o alimentează să fie nelineară. Aceste distorsiuni apar numai la recepfionarea unor semnale mai slabe, al căror nivel e abia suficient pentru a produce intrarea în funefiune a reglajului automat al amplificării. Distorsiunile cari se produc în procesul de defecfie pot fi: distorsiuni de neurmărire şi distorsiuni datorite faptului că sarcina în curent alternativ a detectorului e diferită de sarcina în curent continuu. Distorsiunile de neurmărire apar în cazul în care constanta de timp a grupului de detecfie condensator-rezisfenfă e prea mare şi variafia în timp a tensiunii la bornele condensatorului, la descărcarea acestuia, e mai lentă decît variafia în timp a înfăşurătoarei semnalului modulat în amplitudine. Distorsiunile datorite insgalităfii sarcinii detectorului în curent continuu şi în curent alternativ se manifestă prin limitarea semnalului de joasă frecvenfă la ieşirea detectorului, din cauză că punctul de funcfionare mediu al tubului defecfor e determinat de rezistenfa de detecfie, iar deplasarea acestui punct, în cursul ciclului de modulafie, e determinată de rezistenfa de detecfie în paralel cu rezistenfa de grilă a etajului amplificator următor şi, eventual, de alte rezis-tenfe conectate în paralel cu rezistenfa de detecfie, prin intermediul unor condensatoare de cuplaj. Această distorsiune apare în cazul în care gradul de modulaţie al semnalului depăşeşte o anumită valoare şi poate fi eliminată prin alegerea unei valori mici a rezistenfei de detecfie, fafă de rezistenfele conectate în paralel cu ea, sau prin utilizarea unor montaje speciale pentru detecfie. Distorsiunile datorite difuzoarelor sînt atît lineare, cît şi nelineare. Distorsiunile lineare sînt produse, de o parte, de elementele reactive ale circuitului electric al difuzorului şi, de altă parte, de parametrii mecanici ai părfii mobile a difuzorului, a cărui lege de mişcare e funefiune de frecvenfă. Distorsiunile nelineare sînt produse de elementele mecanice cari determină legea de mişcare a părfii mobile a difuzorului (v.). Distorsiunile datorite proprietăţilor fiziologice ale organelor auzului omenesc consistă în faptul că sensafiile auditive produse de sunete de aceeaşi intensitate, dar de frecvenfe diferite, depind de nivelul acestor sunete. Astfel, la un nivel sonor redus, tonurile joase sînt percepute de ureche mai slab decît cele medii sau înalte; din această cauză, ascultînd un program muzical la un nivel sonor mai jos decît cel original, auditorul are impresia că tonurile joase sînt atenuate. Aceste distorsiuni pot fi corectate prin circuite de compensare adecvate, combinate cu potenfiometrul de volum al receptorului, cari realizează o comandă a volumului dependentă de frecvenfă (fiziologic compensată). în recepfia semnalelor radiofonice modulate în frecvenfă, distorsiunile specifice sînt aceleaşi ca la recepfia semnalelor modulate în amplitudine; în plus, se pot produce distorsiuni în urma unei limitări imperfecte a semnalului (dacă acesta a avut şl o modulafie de amplitudine parazită) şi a nelinearităfii caracteristicii discriminatorului. în televiziune, afară de distorsiunea de nelineari-tate (datorită curburii caracteristicilor tuburilor), de atenuare şi de fază, cari apar în general la transmiterea unui semnal electric, în procesul de transmitere a imaginilor de televiziune se produc unele distorsiuni specifice: distorsiune de apertură, distorsiune de contrast (de y), distorsiuni geometrice, dedublarea imaginii şi distorsiuni de cromaticitate. Distorsiunea de nelinearitate e produsă de curbura caracteristicilor tuburilor amplificatoare. Distorsiunile de nelinearitate, foarte importante în alte cazuri, au în general efecte neglijabile în televiziune, cu excepfia cazurilor în cari inter- vin distorsiuni enorme (mai mari decît 15—20%). Aceasta se .datoreşte faptului că, în televiziune, armonicele generate modifică dejar pufin luminozitatea diverselor puncte de pe imagine şi frec neobservate. Distorsiunea de atenuare modifică distribufia de energie în spectrul de frecvenfă ocupat de semnal şi e deosebit de importantă penfru televiziune. Datorită atenuării componentelor de frecvenfe înalte ale semnalului imagine se observă pe imaginea reprodusă o pierdere a detaliilor fine (o scădere a definifiei). Atenuarea componentelor de frecvenfe joase produce aparifia unor degradeuri în imaginea reprodusă, pe suprafefele cari în mod corect ar trebui să apară de egală luminozitate. Pentru combaterea acestor distorsiuni se efectuează o compensare a atenuării la capetele benzii de videofrecvenfă, cu ajutorul unor circuite de corecfie. Dacă corecfia introdusă depăşeşte măsura necesară, apar efecte de supracorecfie. Astfel, o supracorecfie la frecvenfe înalte produce aparifia de regimuri transitorii oscilatorii la variafii bruşte ale semnalului, cari se traduc pe imagine prin accentuarea conturelor la zonele de separafie alb-negru, iar cînd osci laf ii Ie sînt importante apar chiar conture multiple. Supracorecfia la frecvenfe joase produce degradeuri de sens invers celor cari apar în lipsa corecţiei. Distorsiunea de fază, prin modificarea formei semnalului imagine, produce efecte vizibile, cari sînt supărătoare în special în domeniul frecvenfelor joase, avînd drept rezultat modificarea distribufiei de luminozitate pe imagine. în general, distorsiunile de fază sînt legate de cele de frecvenfă şi se evită prin dimensionarea corespunzătoare a circuitelor de corecfie. Distorsiunea de apertură e cauzată de dimensiunile finite ale elementului de explorare. Efectul produs de această distorsiune pe imaginea obfinută la recepfie e pierderea detaliilor fine, rezultată din faptul că răspunsul elementului analizor, la explorarea a două detalii alăturate de pe imagine, e uniform în cazul în care suprafafa totală a celor două detalii se cuprinde în suprafafa elementului de explorare. Din punctul de vedere electric, distorsiunea de apertură se traduce printr-o atenuare progresivă a componentelor de frecvenfă înaltă din semnalul imagine. Pentru corectarea acestei distorsiuni se introduce, la începutul lanfului de vîdeoamplificare de la emisiune, un circuit pasiv de accentuare a frecvenfelor înalte; procedeul se numeşte corecfie de apertură. O distorsiune asemănătoare e introdusă şî de dimensiunile finite ale elementului de explorare din tubul cinescop, cînd se traduce semnalul recepfionat în imagine. Distorsiunea de contrast (distorsiunea de y) e produsă de nelinearitatea caracteristicilor de transfer ale tuburilor video-captor şi cinescop, cum şi a caracteristicilor amplificatoarelor din lanful de televiziune. Datorită valorilor pe cari le are de obicei factorul de contrast (y = 0,7--1 pentru tubul videocaptor, y=2—3 pentru tubul cinescop), factorul gamma pe întregul lanf de transmisiune e supraunitar, ceea ce provoacă o expansiune a contrastelor, avînd drept rezultat reducerea numărului de trepte tonale redabile pe imaginea recepţionată (prin intrarea în regiunea de saturafie a caracteristicilor de transfer) şi, totodată, o modificare de raport între aceste trepte tonale. Pentru a corecta aceste distorsiuni se introduc în lanful de videoamplificare etaje amplificatoare cu caracteristică exponenfială sau loga-ritmică, adică de forma: Wieşîre = (^Intrare)0 (<*<1)- Astfel de amplificatoare operaţionale se realizează cu ajutorul tuburilor electronice cu pantă variabilă. Distorsiunile geometrice sînt produse prin funcţionarea defectuoasă a dispozitivelor de baleiaj, fie în camera video- Distorsiune 526 Distorsiune captoare, fie în receptor, fie în amîndouă. Condifia de lipsă a acestor distorsiuni e ca elementul de explorare din tubul cinescop să se deplaseze pe ecran urmînd riguros aceeaşi lege de mişcare ca şi cel din tubul videocaptor. Distorsiunile geometrice mai importante se indică mai jos: Distorsiunea de linearitate e produsă de abaterea vitesei de baleiaj orizontal sau vertical de la valoarea corectă. Datorită acestei distorsiuni, pătratele de pe imaginea unei table de şah apar alungite în formă de dreptunghi în diverse porfiuni de pe suprafafa imaginii (v. fig. V/). Pentru înlăturarea acestor distorsiuni se introduc în montajul dispozitivelor de baleiaj circuite capabile să corecteze forma de undă a semnalelor de baleiaj, prin adăugarea unor componente de formă parabolică la semnalul în dinfi de ferestrău. Distorsiunile „perniţă" şi „butoiaş° sînt produse de neuniformitatea cîmpului de deflexiune Ia margini. Aceste distorsiuni provoacă modificarea direcfiei vitesei de baleiaj şi, în consecinfă, deformarea cadrului dreptunghiular în care e prezentată imaginea (v. fig. VII). Aceste distorsiuni se evită printr-o construcfie rafională a sistemului de deflexiune. VI. Distorsiune geometrică linearitate. de T4 H w W/A ’/y'/X % ?TT '■'/// %// v//, % 1 VII. Distorsiuni geometrice, a) „perniţă"; b) „butoiaş". VIII. Distorsiune de frapez, a) axă optică; b) tun electronic. definifiei pe orizontală a imaginii; valoarea înfîrzierii la care dedubJarea devine observabilă e de ordinul fracfiunilor de microsecundă, ceea ce corespunde unei diferenfe de parcurs a undei radioelecfrice de ordinul zecilor de metri. în practică, dedublarea imaginii se înlătură prin adaptarea foarte bună între linia de alimentare şi antena de emisiune (se admite un coeficient de undă stafionară pe linia de alimentare a antenei de emisiune de 1,1, în toată banda de frecvenfe ocupată de semnalul de televiziune), prin evitarea recepfiei simultane a mai multor unde cari au parcurs trasee diferite, utilizînd antene de recepfie directive şi alegînd în mod convenabil locul de recepfie, şi prin adaptarea bună între linia de alimentare a antenei de recepfie şi intrarea receptorului. Distorsiunile de cromaticitate se produc în televiziunea în culori şi consistă în modificarea confinutului de culori al imaginii la recepfie, fafă de imaginea originală. In tehnica impulsiilor interesează în general distorsionarea formei impulsiei la trecerea acesteia printr-un cuadripol sau printr-un dipol. Se întîlnesc mai des mărirea duratei de creştere, modificarea palierului impulsiei şi pierderea linearităfii semnalului în dinfi de ferestrău. Mărirea duratei de creştere a impulsiei se produce, practic, ori cînd impulsia e trecută printr-un amplificator, sau, în general, printr-un cuadripol. Mărirea duratei de creştere a impulsiei depinde de frecvenfă maximă pe care o transmite un amplificator; cu cît aceasta e mai înaltă, cu atît efectul e mai slab. Modificarea palierului impulsiei: Dacă impulsia inifială are un palier drept (orizontal), la ieşirea cuadripolului, de obicei deformarea palierului se produce în unul dinfre următoarele două moduri: palierul devine ondulat (v. fig.,/X b) sau căzător Distorsiunea de trapez apare în tuburile video-captoare de tip iconoscop sau supericonoscop, datorită faptului că axa tubului electronic nu e normală pe suprafafa bale-iată. în aceste condifii, suprafafa baleiată e un trapez (v. fig. VIU). Această distorsiune se corectează prin modularea în amplitudine a semnalului în dinfi de ferestrău pentru baleiaj orizontal, cu semnalul în dinfi de ferestrău pentru baleiaj vertical. Distorsiunea de vitesă datorită ecranului plat e produsă de faptul că, în cazul cînd ecranul e plat, deviind fasciculul electronic cu o vitesă unghiulară constantă, elementul de explorare se deplasează pe ecran cu o vitesă neuniformă, mai mare la periferia rastelului baleiat. Pentru combaterea acestei distorsiuni se modifică în mod corespunzător forma de undă *a semnalului de baleiaj. Dedublarea imaginii e o distorsiune a imaginii, care consistă în dublarea conturelor ei. Ea e produsă de reflexiunea semnalului de radiofrecvenfă modulat cu semnalul imagine pe linia de alimentare a antenei de emisiune, în cursul propagării de la antena de emisiune la antena de recepfie sau pe linia de alimentare a antenei de recepfie; această reflexiune conduce la aparifia unei unde întîrziate fafă de prima, care, intrînd în receptor, produce imaginea dublă. Dacă există mai multe unde reflectate, imaginea e şî ea multiplă. Dacă întîrzierea undei reflectate fafă de cea directă e mică, dedublarea nu se produce, ci are loc eventual o scădere a IX. Modificarea palierului unei impulsii, a) Impulsie nedistorsionată; b, c) impulsii distorsionate. (v. fig. IX c). Prima deformare se produce de obicei în amplificatoarele cari confin circuite acordate, iar a doua, în amplificatoarele cari atenuează semnalele de frecvenfă joasă, comparabilă cu inversul duratei impulsiei. Aceste distorsiuni sînt caracterizate uneori prin mărimea numită supracreştere, egală cu diferenfa procentuală dintre amplitudinea (valoarea de vîrf) a impulsiei şi valoarea medie a palierului său. Pierderea linearităfii semnalului în dinfi de ferestrău consistă în abaterea de la variafia lineară în timp a impulsiilor triunghiulare cari formează un semnal în dinfi de ferestrău. Caracterizarea acestei distorsiuni se face, de obicei, cu ajutorul coeficientului de nelinearitate, egal cu variafia relativă maximă a pantei semnalului în dinfi de ferestrău pe porfiunea sa cuasilineară (porfiunea de lucru). în înregistrarea şi redarea sunetului intervin, afară de distorsiunile introduse de amplificatoare, distorsiunile produse de traductoarele electroacustice (microfoane şi difuzoare) şi de dispozitivele specifice fiecărui gen de înregistrare. Distorsiunile nelineare introduse de microfoane sînt foarte mici, cu excepfia microfonului cu cărbune. Pentru distorsiunile introduse de difuzoare, v. Distorsiune în recepfia semnalelor radiofonice modulate în amplitudine. La înregistrarea mecanică a sunetului, dozele de înregistrare şi redare introduc distorsiuni lineare din aceleaşi motive ca şi difuzoarele şi microfoanele. Toate aceste distorsiuni se Distorsiune, coeficient de ^ 527 Distribuitor corectează cu ajutorul unor amplificatoare corectoare, avînd o caracteristică de frecvenfă corespunzătoare. Distorsiunile nelineare introduse de dozele de înregistrare şi redare sînt, de obicei, neglijabile. La înregistrarea magnetică a sunetului, distorsiunile lineare sînt datorite următoarelor cauze principale: la redare, tensiunea obfinută e proporfională cu variafia în timp a fluxului, iar mărimea întrefierului capetelor de înregistrare şi redare e finită. Datorită acestor cauze, cum şi unor alte cauze secundare, semnalele de frecvenfe audio joase şi înalte sînt atenuate mult la redare fafă de semnalele de frecvenfe audio medii; aceste distorsiuni se compensează prin utilizarea unor amplificatoare corectoare adecvate. La înregistrarea magnetică, distorsiunile nelineare pot fi datorite saturafiei miezului capului de înregistrare, caracteristicii de magnetizare nelineare a benzii magnetice, magnetizării miezului capetelor sau alegerii necorespunzătoare a curentului de premagnetizare de înaltă frecvenfă. în urma înfăşurării benzii magnetice în rulou poate să apară o distorsiune numită efect de copiere, care consistă în mag-netizarea reciprocă a porfiunilor de bandă vecine. La redare, efectul de copiere se manifestă printr-un ecou neplăcut. O altă distorsiune specifică înregistrăiii magnetice e datorită variafiilor periodice ale vitesei de antrenare a benzii magnetice, fiind cunoscută sub numele de „miorlăit". Variafiile lente ale vitesei benzii, cu perioada de 0,5—2 s, sînt percepute sub forma unor fluctuafii ale înălfimii sunetelor; variafiile mai rapide ale vitesei benzii dau impresia unor „triluri" sau a unor sunete continue. La înregistrarea optică a sunetului se produc distorsiuni nelineare specifice. De exemplu, se produce o distorsiune nelineară datorită difuziunii luminii în stratul sensibil al filmelor cinematografice cu pistă sonoră cu densitate fixă. Aceasta distorsiune se poafe produce în urma developării defectuoase a unei emulsii cu granulafie mare sau lipsite de antihalo (efect-funet).— în lanfurile electroacustice de înregisfrare-redare a sunetului, distorsiunile nelineare sînt percepute prin schimbarea timbrului producfiei sonore, care devine metalic şi „răguşit". Aparifia unor frecvenfe noi se observă cel mai uşor la înregistrarea unor frecvenfe sinusoidale, cînd apar frecvenfe sumă şi frecvente diferenfă mult deosebite ca frecvenfă de cele originale şi situate în domeniul sensibilităf ii maxime a urechii (500—3000 Hz). „Răguşeala" provine în special din cauza bătăilor cari apar între armonicele de ordin superior. Perceperea subiectivă a distorsiunilor nelineare, în cazul existenfei distorsiunilor lineare, depinde de nivelul şi forma semnalului şi de caracterul nelinearităfii. în general, se poate considera acceptabil un factor de distorsiune de 4—6%, la frecvenfe medii, şi de 15-20%, la frecvenfe joase, deoarece urechea e ea însăşi un organ nelinear şi aceste valori ale distorsiunilor frec neobservate. î. coeficient de Elt., Telc. V. Coeficient de distorsiune, şî sub Distorsiune 1. 2. ~ de frecven|ă. Telc.: Distorsiune de atenuare (v. sub Distorsiune 1). Termenul e impropriu pentru această accepţiune. s. Distorsiune. 2. Telc.: Existenfa unei deosebiri între modul de variafie în timp a unui semnal şi un mod de variaţie luat ca referinfă. în timp ce distorsiunea în sensul de sub 1 caracterizează un sistem de transmisiune (de obicei un cuadripol), distorsiunea în acest sens caracterizează un semnal în raport cu un semnal de referinfă. Dacă se ia ca «referinţă variafia sinusoidală, distorsiunea semnalului, în această accepţiune, e analogă cu distorsiunea nelineară (v. Distorsiune 1) şi poate fi caracterizată prin coeficientul de distorsiune (v.). Se poate lua însă, ca referinfă, orice altă variafie în timp; în tehnica impulsiilor, de exemplu, distorsiunea unei impulsii e raportată, în multe cazuri, la impulsia dreptunghiulară. Sin. Deformare. 4. Distorsiune. 3. Elf.: Fenomenul de deformare a curbei tensiunii magnetice a înfăşurării de excitafie a unei maşini electrice de curent continuu, datorită reacfiunii indusului. Distorsiunea cîmpului se produce sub piesele polare şi are ca urmare următoarele dezavantaje: cădere de tensiune suplementară, mărirea pierderilor în fierul indusului şi aparifia posibilă a cercului de foc la colector. Pe lîngă distorsiune, reacfiunea indusului proc'uce şi o deplasare a zonei neutre. 5. Distorsiune. 4. Opt. V. sub Aberafie optică. 6. Distorsiune. 5. Rez. mat.: Deplasările fetelor tăieturilor, prin cari se transformă un corp (continuu) multiplu conex într-un corp simplu conex. Pe fiecare tăietură apar şase componente de distorsiune (trei componente corespund unei deplasări lineare, iar trei componente corespund unei deplasări unghiulare). Acestor deplasări inifiale le corespund tensiuni inifiale, Starea de tensiune şi starea de deformafie într-un corp multiplu conex depind de sarcinile exterioare şi de componentele distorsiunii. 7. Distorsiunea modelelor hidraulice. V. Modelare hidraulică. 8. Distorsiunea rocilor. Geo/. V. Deformarea rocilor. 9. Distribuitor, pl. distribuitoare. 1. Tehn., Ut.: Piesă, ansamblu de piese, aparat sau dispozitiv, cu ajutorul cărora se efectuează distribuirea agentului motor înfr-o maşină de forfă, a sarcinii electrice la diferite receptoare, a apei la turbinele unei centrale hidroelectrice, a materialelor spre locuri determinate, etc. 10. Tehn., Inst. conf.: Conductă scurtă, cu mai multe tubuluri de ramificaţie, racordată de o parte la conducta de sosire a unui fluid, şi, de altă parte, la conductele de transport al fluidului distribuit. 11. Tehn., Inst. conf.: Fiting special folosit în instalafii de încălzire centrală sau de alimentare cu apă, în forma de ■H-----j---i----hr- Distribuitoare, a) cu intrare laterală; b} cu intrare axială. feavă cu mai multe ramificaţii, de obicei sub un unghi de 90°, cu mufe filetate; intrarea în distribuitor se face, fie pe la o extremitate (v. fig. a), fie printr-o mufă opusă ramificaţiilor (v. fig. b). De cele mai multe ori, ramificafiile au toate acelaşi diametru. 12. Ind. text.: Maşină auxiliară care ssrveşte atît la transportul pneumatic al bumbacului de la instalafia unei linii de destrămare la maşinile bătătoare, deservite de această linie de destrămare, cît şi la distribuirea lui automată (pneumatică sau mecanică), după necesitatea de alimentare uniformă a maşinilor bătătoare. Distribuitoarele pot fi CU clapete /. Distribuitor cu clapete coman IP date pe cale mecanică. 1) condensator; 2) cutie; 3) cla petă; 4) conducte de distribuţie sau cu transportor mecanic. Distribuitoarele cu clapete pot fi simple sau de construcfie mai complicată, putînd avea clapetele comandate mecanic sau electric. Pentru distribuirea la două bătătoare, bumbacul de- Distribuitor, cap ~ 528 Distribuitor bifat de condensator cade într-o ladă cu două conducte de distribuţie (v. fig. /). Pentru alimentarea concomitentă la ambele căi, clapeta stă vertical; cînd unul dinfre bătătoare nu are nevoie să fie alimentat, clapeta se înclină prin comandă automată şi astfel se închide calea de acces, iar cînd ambele bătătoare nu au nevoie să fie alimentate cu bumbac, se opreşte accesul acestuia la condensator (prin comandă la maşina care îl precede). Distribuitorul cu c I a pete comandate mecanic, pentru mai multe bătătoare, are clapete de închi-dere-deschidere pe conductele de acces la fiecare bătător, prin cari se întrerupe sau se porneşte alimentarea în mod automat, după cum e necesar. La fiecare bătător e cîte un condensator, care aspiră aerul şi bumbacul pe conducta respectivă. Distribuitorul cu clapete comandate electric, tip duplex, are cîte un electromagnet care închide sau deschide clapeta corespunzătoare fiecărei căi de transport la cele două bătătoare pe cari le deserveşte (v. fig. II). Distribuitoarele cu transportor mecanic permit deservirea a 2’"4 bătătoare de la aceeaşi linie de destrămare. La tipul mai simplu, bumbacul cade de la condensator, pe un transportor cu pînză fără fine, aşezat într-o Iadă lungă şi deschisă deasupra. Prin mişcarea continuă a transportorului, bumbacul e adus în partea inferioară şi umple lăzile verticale ale bătătoarelor; între două lăzi se găsesc grătare şi cutii pentru deşeurile cari eventual se pot separa. Transportorul poate fi echipat cu greble de transport sau poate fi constituit dintr-o bandă de cauciuc fără fine. Distribuitorul cu greble are transportorul constituit din şipci de lemn articulate între ele, formînd o pînză fără fine mişcată şi întinsă de două cilindre orizontale la extremităţi. Pe şipci sînt fixate din Ioc în loc greble perpendiculare, cari antrenează bumbacul (v. fig. III). II. Distribuitor cu clapete cu comandă electromagnetică (duplex). 1) conductă de sosire; 2) clapete; 3) conducte de distribuire; 4) electromagnefi de comandă a clapetelor; 5) tije de comandă. tează în conducta de transport Ia al doilea condensator, care e montat deasupra distribuitorului cu greble.' Astfel, excesul de bumbac din distribuitor cade din nou în lada de rezervă, şi numai cînd în aceasta e bumbac prea mult, se comandă automat oprirea accesului bumbacului de la maşina care precede distribuitorul. Pornirea se face cînd nivelul bumbacului din lada verticală de rezervă a scăzut sub placa de reglare a nivelului. Distribuitorul cu bandă de cauciuc se aseamănă constructiv şi funcţional cu distribuitorul cu greble, însă transportorul e constituit dintr-o pînză de cauciuc fără fine, care antrenează şi distribuie bumbacul. î. cap Mş. V. Cap distribuitor, sub Cap 1. 2. ~ cu alveole. Agr., Ut. V. sub Semănat, maşină de şi sub Trior. s. ~ de frînă. Transp.: Organ din echipamentul de frînă al unui automobil, care asigură repartizarea uniformă a forţei de frînare la roţi. Distribuitorul de frînă poate fi: stereomecanic, cu pîrghii articulate; hidraulic, folosind un lichid sub presiune; pneumatic, folosind aer comprimat sau cu subpresiune. 4. ~ de turbină hidraulică. Mş.: Statorul turbinelor hidraulice cu suprapresiune, centripete (Francis) şi cu aripi portante (elicoidale). Sin. Directrice, Stator de turbină hidraulică. V. şi sub Turbină hidraulică. 5. Distribuitor. 2. Drum, Ut.: Sin. Maşină de răspîndit, Răspîndifor (v.). 6. Distribuitor. 3. Telc.: Mecanism folosit în telegrafie şi în telemăsură, care asigură transmiterea în perioade de timp succesive a semnalelor cari aparţin unuia sau mai multor mesaje pe aceeaşi linie de telecomunicaţie. în telegrafia cu imprimare directă, distribuitorul se întîlneşte atît la aparatele aritrrJce (start-stop), cît şi la aparatele multiple (Baudot). După funcţiunea şi locul în care se amplasează, distribuitoarele pot fi de emisiune sau de recepţie. La aparatele aritmice, distribuitoarele de la emisiune şi de la recepţie au rolul de a asigura transmiterea, respectiv recepţia impulsiilor de cod, în ordinea şi modul reclamate de necesitatea de a transmite fiecare caracter în parte (v. Telegraf aritmie). Ele trebuie să aibă rotaţie sincronă şi simfazică. La aparatele multiple (Baudot), distribuitoarele pot avea atît rolul de a transmite impulsiile de cod, sau de a le recepţiona, cît şi rolul de a asigura transmisiunea multiplă (a mai multor comunicaţii telegrafice cu imprimare directă, succesiv, pe aceeaşi linie de telecomunicaţie). Ele trebuie să aibă rotaţie sincronă şi simfazică. După construcţie, ele pot fi în formă de disc, sau cu came. f) pînză fără fine, de cauciuc sau de şipci de lemn; JJÎ. Distribuitor cu greble. 2) greble cu gheare; 3) grătare pantru Impurităţi; 4) guri de alimentar^, la lăzile verticale ale agregatelor bătătoare. Un fip perfecţionat de distribuitor e echipat cu două condensatoare. Primul liberează bumbacul într-o ladă verticală de rezervă, în partea de jos a căreia două cilindre îl debi- în telemăsură, distribuitoarele au rolul de a asigura transmisiunea multiplă (a mai multor mesaje de telemăsură), succesiv, ps aceeaşi linie de telecomunicaţie. Disfribuitor-vană §29 Distribuie Transmiterea succesivă a mai multor semnale pe o aceeaşi linie de telecomunicafie, cum şi operafia inversă, pot fi efectuate şi cu ajutorul comutatoarelor electronice (v.). 1. Distribuifor-vană, pl. distribuitoare-vane. Ind. hîrt.: Perete-stăviJar, montat direct pe lada de disfribufie, prin care se face împrăştierea pastei pe sita maşinii de fabricat hîrtie, şi care se deschide la bază printr-o vană formată dintr-o serie de clapete repartizate pe întreaga lăfime a sitei (v. fig.). Distribuifor-vană. 1) ladă de distribujie penfru pastă; 2) perefe-stăvilar; 3) mecanism de acţionare a vanei formate din clapete; 4) clapetă; 5) şuruburi de reglare individuală a clapetelor; 6) sita maşinii; 7) curea; 8) roată de curea; 9) cilindru susţinător al sitei; î0) cilindru de conducere; 11) cilindru pieptar; 12) raclor. în acest caz, nivelul materialului în ladă e mult mai înalt decît în lada obişnuită deschisă. Riglele-stăvilare sînt aici suprimate şi materialul curge direct spre sită. Reglarea debitului se obfine cu mecanismul de ansamblu al vanei şi cu şuruburile individuale adaptate fiecărei clapete. 2. Disfribufivitale. Maf.: Proprietate a unei legi externe -L# definită pretutindeni, între operatori a£Q şi elemente ale unei mulfimi E, în raport cu o lege internă T între elemente ale lui E, astfel încît, ori de cîte ori compusul xTy e definit, compusul (ouLx)T(ouLj) e definit pentru orice a£Q şi satisface egalitatea a-L (*-f;y) = (a a-Lx e o reprezentare a lui E în E, relativ la structura determinată pe E de singura lege internă T. Legea externă e distributivă la stînga, dacă există identitatea (a H-(3) x = ax + |3x, iar identitatea a(x-f y) = ax-f* ay exprimă disfributivitatea la dreapta. Legea externă e dublu distributivă, dacă e distributivă atît la stînga, cît şî la dreapta. Fiind date două legi interne, T şi JL, pe o mulfime E, se spune că legea -L e dublu distributivă în raport cu legea T, dacă ea e definită pretutindeni şi dacă fiecare dintre legile externe, deduse din -L prin dedublare, e distributivă fafă de T. 3. Distribuţie, pi. distribuţii. 1. St.: Modul în care se repartizează elementele unei anumite colectivităfi statistice, în privinfa valorilor unei mărimi caracteristice acestor elemente, fie în raport cu valoarea unei mărimi de referinfă, fie în raport cu un atribut calitativ al elementelor considerate. Dis-tribufiile în raport cu valoarea unei mărimi de referinfă se numesc distribuţii eterograde; ele pot fi continue sau discontinue, simetrice sau asimetrice. Distribufiile în raport cu un atribut calitativ se numesc distribuţii omograde. Se numeşte densitate de probabilitate o funefiune ataşată unei variabile aleatorii, x, de distribufia F(x), dacă aceasta e continuă şi are derivată în punctul x. Pentru definirea univocă a densităfii de probabilitate, funcfiunea q>(x) trebuie r~f00 supusă condifiei de normare I qp(x)d*=1. J —oo Se numeşte distribuţie de frecvenţe o disfribufie care indică modul în care frecvenfele valorilor unei mărimi statistice sînt împărfite în clase de astfel de valori. în cazul unei distribuţii de frecvenfe, dacă mărimea e continuă, o clasă constituie un interval, iar dacă mărimea are un număr finit de valori, fiecare clasă poate fi formată din una sau din mai multe valori. Se numeşte distribuţie unidimensională o disfribufie a valorilor xu X2xn, cu frecvenfe Sn ale unei mărimi x. O disfribufie de acest tip se notează * ^ = ^ După caracterul intervalului de variafie, o disfribufie unidimensională poate fi închisă sau deschisă. Cînd mărimea x ia numai valori discrete, în număr finit sau într-o infinitate nume-rabilă, distribufia unidimensională e o disfribufie discontinuă. Cînd mărimea x ia valori cari variază continuu într-un anumit interval, distribufia unidimensională e o disfribufie continuă. Caracterul de continuitate depinde, în practică, de precizia cu care pot fi efectuate măsurările şi o mărime pare să ia valori cari variază continuu, cînd aceste valori diferă între ele cu diferenfe cari nu pot fi puse în evidenfă în măsurări. O distribufie eterogradă poate fi reprezentată grafic. în cazul unei distribufii unidimensionale, reprezentarea ei grafică se obfine trecînd în absciseo valorile mărimii x, iar în ordonate, frecvenfele corespunzătoare. Se obfine astfel, fie un poligon (în cazul unei distribufii discontinue), fie o curbă (în cazul unsi distribufii continue). O distribufie unidimensională eterogradă a cărei reprezentare grafică e simetrică fafă de o paralelă la axa ordonatelor corespunzînd frecvenfei maxime se numeşte distribufie simetrică. Cînd una dintre ramurile curbei de reprezentare grafică nu e riguros simetrică celeilalte, distribufia se numeşte uşor asimetrică, iar cînd cea mai mare parte a valorilor mărimii e concentrată către una dintre extremităfile domeniului de variajie a acestor valori, distribufia se numeşte asimetrică. Uneori, valorile mărimii apar cu frecvenfe situate de o singură parte a frecvenfei maxime, curba de reprezentare grafică avînd aspectul unui J. în acest caz, distribufia se numeşte distribufie în formă de J. Se întîlnesc şî distribufii în formă de U, simetrice sau asimetrice în raport cu o valoare a mărimii care corespunde frecvenfei minime. Sin. Repartifie. V. şî sub Statistică. Distribufie beta: Tip de distribufie definită prin următoarea densitate de probabilitate 52 ! -- --1 B (if) < x (1-x)2 ■2 ' 2. funcfiunea beta fiind dată de relaţia B(r !M/ iar x fiind variabila aleatorie definită prin relafia x\ -f- x\ + • • • 4- xţţi x~x\+ • • • +*1,+;^+ • • • +y|2' în care xi (i=1, 2,—,Si)ţi y(;=1, 2,—, Sj) sînt variabile normale independente, adică variabile cari satisfac legea de distribufie normală (v.). 34 Distribufie 530 Distribufie Distribuţie' binomiala: Tip de distribufie definita prin următoarea densitate de probabilitate *„(*)=£ c'.pV"', l0, F(x) -( a_bx + aja+p_bp^)x2 + 1 • c 1 • 2 • cz Pn (O)- Distribufie %2: Tip de distribufie dată de urmă- toarea densitate de probabilitate 1 r —1 2 o fiind un parametru numit ’a\f2 deviafia standard. Distribufia P{E) = ^ f V230°; imposibilitatea folosirii la motoare cu turaţia >150 rot/min (datorită masei mari a sertarelor, care reclamă mecanisme robuste şi forţe mari de acţionare a distribuţiei exterioare). Sin. Distribuţie cu robinete oscilante, Distribuţie Corliss. Distribuţie cu robinete oscilante: Sin. Distribuţie cu sertare oscilante. Distribuţie Corliss: Sin. Distribuţie cu sertare oscilante. După posibilitatea varierii gradului de admisiune, distribuţiile cu sertar se clasifică în: Distribuţie cu admisiune fixă: Distribuţie la care excentricitatea (respectiv cursa sertarului) şi unghiul de avans sînt fixe, nepermiţînd varierea admisiunii aburului în cilindru. La motoarele echipate cu o astfel de distribuţie, adaptarea diagramei de abur la variaţiile de sarcină ale maşinii se obţine laminînd aburul de admisiune prin intermediul unei clapete montate în conducta de admisiune şi acţionate manual sau de un regulator. Distribuţiile cu admisiune fixă sînt folosite numai la cilindrii de medie şi de joasă presiune ai motoarelor cu expansiune fracţionată, la motoarele cari utilizează combustibili locali ieftini (de ex. motoarele de locomobilă, ale căror căldări se încălzesc cu paie, la unele motoare cu abur pentru acţionarea laminoarelor şi la unele motoare de locomotivă). Distribuţie cu admisiune variabilă: Distribuţie Ia care gradul de admisiune poate fi variat, rezultînd şî o variaţie a expansiunii. Sin. Distribuţie cu expansiune variabilă. Se deosebesc: Distribufie cu admisiune variabilă cu sertar unic: Distribuţie cu sertar la care excentricitatea şi unghiul de avans pot fi modificate în serviciu, pentru varierea admisiunii şi a expansiunii aburului în cilindru. Această modificare se obţine prin deplasarea centrului excentricului, în general, prin acţiunea unui regulator axial; la distribuţiile motoarelor cu abur pentru locomotive, varierea gradului de admisiune se obţine manual, cu ajutorul schimbătorului de mers, prin care se obţine şi inversarea sensului de rotaţie al arborelui mofor. Prin micşorarea excentricităţii se obţin micşorarea în limite restrînse a admisiunii şi creşterea relativ mică a compresiunii, iar emisiunea anticipată şi avansul la admisiune se micşorează (ultimul se poate transforma chiar într-o întîrziere nedorită, la admisiune). Prin mărirea unghiului de avans al excentricului se obţin micşorarea admisiunii şi mărirea compresiunii (ca şi Ia micşorarea excentricităţii), dar avansurile la admisiune şi la emisiune anticipată cresc. Penfru obţinerea varierii admisiunii, fără modificarea avansurilor la admisiune şi la emisiune anticipată, se combină, în general, micşorarea excentricităţii cu mărirea unghiului de avans, astfel încît admi-şiuneş anticipata să se efectueze pentru aceeaşi poziţie a manivelei motoare (adică astfel încît, pentru toate poziţiile centrului excentricului corespunzătoare poziţiei manivelei motoare decalate fafă de punctul mort cu un unghi y —10—15°, distanfa de la centrul sertarului la poziţia lui mijlocie să rămînă constantă şi egală cu acoperirea exterioară e a sertarului) (v. fig. VI a), sau avansul linear Ia admisiune să fie acelaşi VI. Sisfeme de variere a gradului de admisiune prin schimbarea simultană a excentricităţii şi a unghiului de avans, a) cu avans unghiular constant; b) cu avans linear la admisiune constant; e) acoperirea exterioară a sertarului; 6) unghiul de avans al excentricului; Va) avans linear ia admisiune; y) poziţia unghiulară a manivelei motoare la începerea admisiunii anticipate; Eţ , E2) poziţii ale excentricului variabil; 1) arbore mofor; 2) excentric reglabil; 3) excentric fix. pentru foafe poziţiile excentricului (adică, penfru toate poziţiile centrului excentricului corespunzătoare poziţiei manivelei motoare Ia punctul mort, distanţa de la centrul sertarului la poziţia lui mijlocie să rămînă constantă şi egală cu acoperirea exterioară e a sertarului, plus avansul linear la admisiune, Va, constant sau aproximativ constant) (v. fig. VI b). Deplasarea centrului excentricului pe o dreaptă, necesară obţinerii unui avans linear la admisiune riguros constant, fiind greu de realizat, aceasta se înlocuieşte, în general, printr-o deplasare pe un arc de cerc (cît mai apropiat de dreapta Ideală). Dezavantajele acestei distribuţii consistă în accentuarea dezavantajelor distribuţiei cu sertar unic, la micşorarea admisiunii, şi anume: închideri şi deschideri lente ale luminilor de admisiune şi de’emisiune, şi creşterea presiunii la sfîr-şiful compresiunii peste presiunea de admisiune (cînd spaţiul dăunător al cilindrului e relativ mic). Acest sistem de variere a admisiunii se foloseşte la maşinile cu abur cu turafie înaltă, la unele motoare de locomotivă şi la motoarele cu expansiune fracţionată. Distribufie cu admisiune variabilă cu două sertare: Distribuţie care cuprinde un sertar de bază, pentru comanda intrării aburului în cilindrul maşinii (folosit pentru realizarea expansiunii, a emisiunii şi a compresiunii prealabile) şi un sertar auxiliar numit sertar de expansiune, care comandă intrarea aburului în camera de distribufie (întrerupînd-o înainte de închiderea luminilor de admisiune de către sertarul de bază). Prin acest sistem se obţine admi-siunea variabilă, celelalte faze AA (avans la admisiune), EA (emisiune anticipată) şi C (compresiune) rămînînd neschimbate. Sertarul de bază are excentric fix şi admisiune mare, iar sertarul de expansiune poate fi cu excentric fix şi cu acoperiri variabile (acoperiri mari la admisiuni mici, şi invers) sau cu excentric variabil şi cu acoperiri fixe. Avantajul distribuţiei cu două sertare, fafă de cea cu sertar unic, consistă în posibilitatea obţinerii unor închideri şi deschideri mai repezi la admisiune, pentru admisiunile mai frecvente sau penfru cele corespunzătoare sarcinii nominale a maşinii. Exemplede distribuţii cu admisiune variabilă cu două sertare: Distribufie cu camere separate: Sin. Distribuţie Dorfel. Distribufie cu camere suprapuse: Sin. Distribuţie Meyer. Distribuţia Dorfel, care are două serfare cilindrice, ghidate în doi cilindri suprapuşi, montaţi în camera de distribuţie a maşinii. Sertarul de bază e conştituif din două serf^re-cochilie Disfribufia moforului cu abur 535 Disfribufia moforului cu abur solidare, constituind o piesă unitară, iar sertarul de expansiune e un sertar-cochilie, echipat cu o bucea de distribufie (v. fig. VII) VII. Disfribufie Inferioară Dorfel. I) cameră de disfribufie; 2) cilindru; 3) serfar de bază; 4) sertar de expansiune; 5) bucea de disfribufie; 6) cameră de expansiune; 7) canal de admi-siune-emisiune; 8) intrarea aburului proaspăt. care are acoperirile admisiunii egale cu acoperirile de admisiune ale sertarului (la sertare cu muchii drepte) şi care comandă admisiunea aburului în spafiul inelar conturat de cochilie. Ser-larul de expansiune poate avea muchii drepte (cuprinse în plane normale la axa sertarului) şi cursă variabilă, sau muchii înclinate (cu acoperiri variabile obfinute prin răsucirea tijei sertarului) şi cursă fixă. Camerele de expansiune (cîte una pentru fiecare spafiu de lucru al cilindrului) sînt constituite de spafiile inelare ale cochiliilor sertarului de bază, de spaf iile inelare concentrice cu cămaşa cilindrului sertarului de bază, şi de canalele de legătură ale acestora cu sertarul de expansiune. Avantajele distribufiei Dorfel, fafă de celelalte distribufii cu două sertare, consistă în posibilitatea folosirii ei la motoare cu abur supraîncălzit şi în posibilitatea de a obfine închideri rapide la sertarul de expansiune. Sin. Distribufie cu camere separate. Disfribufia Meyer, care are două sertare plane suprapuse sau cilindrice concentrice, şi al cărei sertar de expansiune are cursă fixă şi acoperiri variabile. La distribufia Meyer cu sertare plane (v. fig .VIII), sertarul de bază e un sertar-cochilie, prelungit la extremităţi cu două V1ÎÎ, Disfribufie Meyer cu sertare pîane. 1) sertar de bază; 2) cameră de expansiune; 3) tija sertarului de b^ză; <*) serfar de expansiune; a) lăfimea luminii de admisiune în cilindru; aj) lăfimea luminii de admisiune în camera de expansiune. camere de expansiune, cari pot fi puse în legătură cu camera de distribufie şi cu canalele de abur ale cilindrului motorului, prin cîte două fante practicate în talpa sertarului, respectiv în placa superioară a acestuia; cele două fante au aceeaşi lăfime ai = 0,8a, unde a e lăfimea luminilor de admisiune. Sertarul de expansiune consistă din două plăci dreptunghiulare, solidare fiecare cu cîte o bucea filetată la interior, şi fixate pe tija de comandă (cu filet dreapta-stînga) a sertarului; cele două plăci, constituind sertarul de expansiune, pot fi apropiate sau depărtate pentru varierea acoperirilor, prin rotirea manuală sau automată a tijei (v. fig. IX). Dezavantajul acestui tip de dis- IX, Mecanismul de rotire a tijei de comandă a sertarului de expansiune la disfribufia Meyer. f) fus de legătură la bara excentricului de expansiune; 2) piesă do ghidare; 3) tija de comandă a sertarului de expansiune; 4) roată dinfată; 5) cremalieră,’ 6) pîrghie; 7) arborele regulatorului. tribufie consistă în pasul mic al filefului tijei de comandă a sertarului de expansiune, care nu permite rotirea tijei de către regulator, pentru apropierea şi distanţarea plăcilor. La distribuţiile cu sertare plane, perfecţionate (v. fig. X), şi la distribufiile 4 X. Distribufie inferioară Meyer, cu serfare plane, perfecfionată. I) serfar de bază; 2) sertar de expansiune; 3) tija serfarulul de expansiune; 4) şurub de reglare. cu sertare cilindrice, diametrul şi pasul şurubului de pe tija sertarului de expansiune sînt mai mari, iar camerele de expansiune din sertarul de bază sînt bifurcate, pentru obfinerea unui efect analog cu cel al canalului Trick (v. sub Sertar cu canal de ocolire). La distribufiile cu sertare cilindrice, sertarul de expansiune, constituit din două bucele cilindrice simple, montate pe tija de comandă a sertarului prin filete de sensuri contrare, se mişcă în interiorul sertarului de bază tip cochilie. Sin. Distribufie cu camere suprapuse. Distribufia Rider, care are două sertare plane suprapuse sau cilindrice concentrice, fiind asemănătoare cu distribufia Meyer. La distribufiile cu serfare plane, serfa:ul de bază e un Distribufia motorului cu abur 536 DJstribufia motorului cu abur sertar-cochilie, echipat cu camere de expansiune în al căror plafon sînt practicate 1—3 fante ds admisiune paralele, înclinate cu un unghi a = 40-*60° pe direcţia mişcării sertarului şi dispuse Ia distante egale de mijlocul acestuia (v. fig. XI). Sertarul de expansiune e constituit dintr-o singură placă, care are muchiile laterale paralele cu fantele de pespa-tele sertarului de bază şi în care sînt practicate fante de trecere a aburului în corespondenta cu cele de pe spatele sertarului de bază. Contactul dintre sertarul de expansiune şi cel de bază se face pe anumite porfiuni, şi anume pe proeminentele din jurul canalelor; în modul acesta, sertarul de expân- XJ. Distribufie Rider cu sertare plane. 1) sertar de bază (sertar-cochilie); 2) cameră de expansiune; 3) sertar de expansiune; 4) tija sertarului de expansiune; 5) tija sertarului de bază; 6) fantă de admisiune. siune e parfial echilibrat, iar pierderile prin frecare sînt mai mici. Variafia admisiunii (prin modificarea acoperirilor sertarului de expansiune) se obfine prin deplasarea sertarului de expansiune perpendicular pe direcfia de mişcare a acestuia. La unele variante ale distribufiei Rider, spatele sertarului de bază şi placa sertarului de expansiune sînt porfiuni de mantale cilindrice, iar muchiile fantelor de admisiune ale camerelor de expansiune şi ale celor din placa sertarului de expansiune sînt segmente de elice; la alte variante, sertarul de expansiune e cilindric; uneori ambele sertare sînt cilindrice, sertarul de expansiune m:şcîndu-se în interiorul celui de bază. Sertarele de expansiune cilindrice prezintă avantajul că regulatorul are de executat, pentru modificarea acoperirilor, o mişcare de rotire, în locul deplasării transversale a sertarului (v. fig. XI/); distri- XII. Mecanismul de comandă a modificării acoperirilor la o distribufie tip Rider, cu sertare cilindrice. 1) tija tubulară a sertarului de bază; 2) iija sertarului de expansiune; 3) piesă de legătură; 4) tijă comandată de bara excentricului de bază; 5) articulaţia barei excentricului de bază; 6) acuplaj; 7) articulara barei excentricului de distribufie; 8) pîrghia regulatorului. bufia cu ambele sertare cilindrice prezintă dezavantajul că nu poate fi folosită |a mqşinile cu abur supraîncălzit. Distribufia Sfein, care are sertarul de bază plan (asemănător cu cel de la distribufia Meyer) şi sertarul de expansiune cilindric, sau are două sertare cilindrice concentrice. La distribufia cu sertar de bază plan, muchiile sertarului de expansiune sînt retrase cu o anumită distanfă fafă de muchiile exterioare ale fantelor de admisiune ale camerelor de expansiune (v. fig. XIII), cînd cele două sertare se găsesc în pozifia mijlocie. Distribufie cu supape: Distribufie la care obturatoarele sînt supape cari co- UT(, ........ mandă cîfe o singură fază de , '"»«•">"< Stein. distribufie de fiecare parte a sfr bazăf 2) serfar de ex' pistonului, cilindrul maşinii fiind P^siunei 3> «mară de expansiune, echipat cu patru supape, dintre „cari două de admisiune şi două de emisiune. La cilindrii orizontali, supapele de admisiune se montează deasupra, iar supapele de emisiune se montează sub cilindru, cu axele perpendiculare pe axa acestuia (uneori, la motoarele de locomotivă, cele patru supape se montează deasupra cilindrului, fie vertical şi în linie, fie orizontal şi cu axele paralele cu axa cilindrului); la maşinile verticale, supapele se montează lateral, sau deasupra şi dedesubtul cilindrului, avînd axele paralele cu axa acestuia. Se folosesc, de cele mai multe ori, supape echilibrate cu XIV_ SupapS de motor cu abur, scaun dublu (v. fig. X/V), fiind, t) scaun. 2) supapj. 3) tijl. 4) resort în general, presate pe acesta de amorti5are. de un resort elicoidal. Avantajele distribufiei cu supape sînt următoarele: posibilitatea folosirii lor la motoare cu abur supraîncălzit de înaltă presiune; dimensiunile relativ mici ale elementelor distribufiei exterioare (datorită inerfiei mici a supapelor); rapiditatea deschiderii şi a închiderii admisiunii; simplificarea ungerii; independenfa admisiunii şi a emisiunii, etc. Acţionarea supapelor se efectuează cu excentrice (în general, cîte unu pentru fiecare supapă sau pentru fiecare spafiu de lucru al cilindrului), cu came rotative sau cu arbore cu angrenaje. Excentricele sau camele sînt acfionate, în general, de un arbore de comandă paralel cu axa cilindrului (la cilindri orizontali), care se roteşte cu furafia motorului, fiind antrenat, prin intermediul unui angrenaj cu rofi dinfate, de arborele mofor; la maşinile verticale, transmisiunea de la arborele motor la arborele de comandă al excentricelor (perpendicular pe axa cilindrului) cuprinde şi un arbore intermediar. După natura lanfului cinematic constituit de elementele distribufiei exterioare, se deosebesc: distribuiii cu legătură continuă (între organul de comandă şi supapă) şi distribufii cu declic. Distribuţie cu legătură continuă: Distribufie cu supape acfionate printr-un sisfem de pîrghii a căror legătură cu supapa nu se întrerupe în timpul efectuării ciclului. Mişcarea discontinuă a supapei se obfine din mişcarea continuă a pîrghiei excentricului de comandă, montînd între aceasta şi supapă fie o pîrghie rulantă, fie o camă oscilantă, cari efectuează o cursă inactivă (moartă) în timpul cît supapa reazemă pe scaun. Distribufia exterioară cu pîrghie rulantă are ca elemente caracteristice o pîrghie profilată, numită Disfribufia moforului cu abur 537 Disfribufia moforului cu abur pîrghie rulantă, de gradul întîi sau al doilea (articulată la tija supapei şi la extremitatea barei excentricului sau la un punct solidar cu carcasa supapei) şi o piesă de rulare profilată fixă sau oscilantă. Distribufiile cu piesă fixă de rulare se numesc distribufii cu punct de rulare mobil (v. fig. XV), iar cefe cu piesă mobilă de rulare se numesc distribufii cu punct de rulare fix (v. fig. XVI). XV. Disfribufie exterioară cu pîrghie rufanfă, cu puncf de rufare mobil. I) fija^supapei; 2) pîrghie rulantă; 3) piesă de rulare, fixă; 4) arficufafie. XVI. Distribufie exterioară cu pîrghie rufanfă, cu puncf de rulare fix. f) tija supapei; 2) piesă de rulare; 3) pîrghie rulantă; 4) bara excentricului; 5) carcasa supapef. XVII. T Distribufie exterioară cu camă oscilantă, cu comandă directă, î) tiîa supapei; 2) camă oscilantă; 3) bara excentricului; 4) resort de închidere. La distribufiile cu puncf de rulare mobil, la deschiderea supapei, pîrghia rulantă se aplică pe piesa fixă de rulare (numită şi şea), într-un punct apropiat de articuîafia cu tija supapei, astfel încît braful- pîrghiei, la începutul deschiderii supapei, să fie mare (pentru a micşora efortul excentricului, cînd efortul de ridicare e maxim); prin rularea pîrghiei pe piesa fixă, punctul de contact se deplasează, depărtîndu-se de articuîafia pîrghiei cu tija supapei şi micşorînd braful de pîrghie; mişcarea supapei e la început lentă şi apoi rapidă. La închiderea supapei, mişcările mecanismului se desfăşoară invers (mişcarea de închidere fiind simetrică cu cea de deschidere), adică punctul de contact al pîrghiei cu piesa de rulare se apropie de articuîafia pîrghiei cu tija supapei, care se aşază încet pe scaun. Din acest moment, pîrghia rulantă se ridică de pe piesa de rulare şi continuă să oscileze în jurul articulafiei acesteia cu supapa, efectuînd cursa inactivă. La distribufiile cu punct de rulare fix, pîrghia rulantă e articulată la biela excentricului şi la un punct solidar cu carcasa supapei, iar piesa de rulare e articulată la un punct solidar cu carcasa supapei, şi la tija supapei. Aceste distribufii funcţionează ca şi cele cu piesă de rulare fixă, prezentînd fafă de acestea avantajul că în punctul de articulafie a pîrghiei cu tija supapei acfionează numai forfe axiale, spre deosebire de distribufiile cu piesă fixă de rulare, la cari apar şî împingeri laterale asupra tijei supapei (datorită alunecării punctului de contact între pîrghie şi piesa de rulare). Dezavantajele distribufiei cu pîrghie rulantă consistă în lungimea prea mare a cursei supapei (care la admisiuni mari poate fi de trei sau de patru ori mai mare decît cursa strict necesară), datorită căreia supapele sînt înalte, de unde rezultă un spafiu dăunător mare al cilindrului. Distribufia exterioară cu camă oscilantă are ca element caracteristic o camă oscilantă care primeşte mişcarea de Ia excentric şi care acfionează supapa, fie direct, fie printr-o piesă intermediară (de ex. o pîrghie articulată la carcasa supapei). Contactul între cama oscilantă şi tija supapei sau între camă şi piesa intermediară se face în general prin role. Cursa inactivă a camei se obfine, ca şi la pîrghiile rulante, prin desprinderea camei de rola tijei supapei sau a piesei intermediare, după ce supapa s-a aşezat pe scaun. în fig. XVII e reprezentată o distribufie cu camă oscilantă care comandă direct mişcarea supapei de admisiune, prezentînd avantajul unei construcfii simple şi dezavantajul împingerii laterale asupra tijei supapei; în fig. XVIII e reprezentată o disfribufie cu camă oscilantă care acţionează supapa prin intermediul unui braf oscilant articulat cu carcasa supapei, evitîndu-se astfel împingerea laterală, în fig. XIX e reprezentată o distribufie cu camă oscilantă care acfionează o supapă fără resort prin intermediul unei pîrghii de gradul întîi, articulată cu carcasa supapei, şi avînd două puncte de contact cu cama, pe care se sprijină prin două role; cama comandă atît deschiderea, cît şi închiderea supapei, ridicarea supapei de pe scaun fiind comandată de rola din vecinătatea tijei supapei, iar coborîrea fiind comandată de rola mai depărtată. Tija supapei nefiind presată de un resort, legătura dintre distribufia exterioară şi tija supapei e rigidă. Pentru a obţine un contact sigur între supapă şi scaun se montează între tija supapei şi supapa de admisiune un resort elicoidal (v. fig. X/V), astfel încît la închidere, după aşezarea supapei pe scaun, tija continuă mişcarea descendentă pînă la comprimarea resortului, iar la deschidere, supapa se ridică de pe scaun abia după decomprimarea resortului. Faţă de distribuţiile cu pîrghii rulante, distribufiile CU came oscilante Distribuţie cu camă oscilantă’şi cu pîrghie. ^ 0 fi ia supapei; 2) pîrghie; 3) rolă; 4) camă prezintă avantajul ca mic- oscilantă; 5) bara excentricului; 6) carcasa şoreaza cursa supapei şi, supapei. XVIII. Distribufie cu camă oscilantă, cu comandă indirectă, f) tija supapei; 2) brat de acţionare; 3) camă oscilantă; 4) bara excentricului; 5) arc lamelar; 6) resort de închidere; 7)carcasa supapei. Distribufia motorului cu abur 538 Distribufia motorului cu abur XX. Mecanism pentru varierea excentricităţii la distribuţii cu legătură continuă. t) excentric fix; 2) excentric reglabil; 3) bara excentricului reglabil; 4) bulon de articulare la barele regulatorului; 5) arborele de comandă ai excentricelor. ca urmare, înălţimea acesteia, micşorînd totodată masele de accelerat şi spafiul dăunător al cilindrului, şi îmbunătăfind, de asemenea, etanşeitatea dintre supapă şi scaun. Varierea admisiunii la distribuţiile cu legătură continuă (la cari compresiunea şi emisiunea anticipată se menfin constante, astfel încît excentricul de emisiune e fix) se obfine prin varierea excentricităţi sau prin varierea configu-rafiei unui sistem de bare cari leagă excentricul de pîrghia rulantă sau de cama oscilantă (la distribufiile cu excentric fix). — Varierea excentricităţii se obţine, în general, prin acfiunea unui regulator axial (montat între excentrice, pe arborele de comandă al acestora). In fig. XX e reprezentat un dispozitiv compus din două excentrice (folosit ta unele distribuţii cu pîrghii oscilante), dintre cari excentricul reglabil de admisiune 2 poate fi rotit de regulatorul axial pe excentricul fix 1,* calat pe arborele de comandă al excentricelor. în fig. XXI e reprezentat un dispozitiv folosit la distribuţia Lenz (cu camă oscilantă), la care varierea excentricităţii se obfine prin deplasarea discului î al excentricului (în care sînt practicate culisele 2 şi 3) peste piesa prismatică 4, calată pe arborele de distribufie 5. în culisa dreptunghiulară 3 (cu laturile lungi perpendiculare pe gli-sierele culisei 2) se montează o piatră 6, echipată cu un fus 7, solidar cu discul de acfionare 8 (rotit de regulatorul axial), montat pe arborele 5. Curba de va- bare cu configurare variabilă se articulează într-un punct (P) (v. fig. XX//), care poate fi chiar excentricul (punct cu traiectoria circulară) sau poate fi un punct situat pe discul sau pe bara excentricului (puncte cu traiectorii eliptice), şi într-un punct (M), de la care mişcarea se transmite la pîr-ghiile rulante sau la cama oscilantă a supapei de admisiune. Varierea admisiunii se obfine, cu ajutorul regulatorului, fie prin schimbarea pozifiei punctului M, pe un cerc cu centrul în P şi de rază MP (v. fig. XXII a), fie prin modificarea traiectoriei (r), parcursă de puncful P (v. fig. XXII b). La deplasarea punctului M în M\t M2, M§,... (presupunînd că admisiunea anticipată începe în acelaşi punct PAA dejpecurba T.ceea cese poate realiza prin alegerea convenabilă a sistemului de bare), durata variabilă a admisiunii e reprezentată de arcele de curbă PaaP\,PAa ^2» Paa^3'"'> *ar modificarea traiectoriei punctului P, durata variabilă a admisiunii e reprezentată de arcele Paa^2' Paa?3- în f'9- XX/// e reprezentată distribufia Widn-mann, cu pîrghii rulante şi cu excentric fix, la care varierea admisiunii se obfine prin modificarea, de către regulator, a pozifiei balansierului 3 al pîrghiei cotite 5, astfel încît arti- XXlJi. Distribuţie tip Widnmann. 1) excentric; 2) articulaţie; 3) balansier; 4) bara de comandă a pîrghiei rulante; 5) pîrghie cotită comandata de regulator; 6) arborele regulatorului; 7) legătura ia regulator; 8, 9) pîrghiile de rulare a supapei de admisiune şi de emisiune; 10) cilindru. XXI. Dispozitiv pentru varierea excentricităţii la distribuţia cu camă oscilantă, tip Lenz. 1) discul excentricului; 2, 3) culise; 4) piesă prismatică; 5) arbore de distribuţie; 6) piatră? 7) fus; 8) discul de acţionare al regulatorului. XXIJ. Schema unor distribuţii cu excentric fix şi cu sistem de bare cu configuraţie variabilă pentru varierea admisiunii. riafie a excentricităţii, obfinută cu acest dispozitiv, e o linie dreaptă. — La distribufiile cu excentric fix, sistemul de XXIV. Distribuţie Radovanovic. I) excentric fix; 2) biela excentricului; 3) culisă dreaptă; 4) piatra culisei; 5 şi 7) bare de comandă; 6, 8) pîrghii rulante ale supapei de admisiune, respectiv de emisiune. culafia 2 (corespunzînd punctului variabil M din fig. XXII a) să se deplaseze pe un arc de cerc de rază MP, în fig. XX/V Distribufia motorului cu abur 539 Distribufia motorului cu abur e reprezentată distribuţia Radovanovic, cu pîrghii rulante şi cu excentric fix. în funefiune de pozifia pe care piatra culisei 4 o imprimă bielei 2 a excentricului, articuîafia P descrie traiectorii diferite, de felul celor reprezentate în fig. XXII b. -Distribufie cu declic: Distribufie cu supape aefionate printr-un sistem de bare a căror legătură cu tija supapei se întrerupe în timpul efectuării ciclului. întreruperea se produce la sfîrşitul cursei de deschidere a supapei, mişcarea de închidere a acesteia fiind comandată de un resort elicoidal (care se comprimă în timpul cursei de deschidere a supapei) şi de un amortisor hidraulic (în interiorul căruia se montează resortul). în timpul cursei de închidere, sub acfiunea combinată a resortului şi a amortisorului, se obfine ca o parte din cursă să fie parcursă de supapă cu vitesa maximă (de 0,5—1 m/s), iar o fracfiune mică din cursă (la sfîrşitul acesteia) să fie parcursă cu vitesă mică (de 150—200 mm/s),pentru evitarea şocului la aşezarea pe scaun (v. fig. XXV). Avantajul acestei distribufii consistă în precizia ei şi în rapiditatea închiderii supapelor, dezavantajele fiind următoarele: variabilitatea curbei de închidere a supapelor, datorită varierii cu temperatura a viscozităfii uleiului din amortisor; limitarea' turafiei la circa 125 rot/min, datorită timpului disponibil limitat de închidere şi eforturilor mari la cari sînt supuse supapele; deranjarea relativ frecventă în serviciu. Se deosebesc distribufii declic comandat. Distribuţie c u ţd e'c I i c liber, Ia care extremitatea în contact a tocului pasiv al declicului descrie o curbă deschisă, în general în formă de arc de cerc. După mărimea relativă a cursei tocului activ al declicului, se deosebesc distribuţii cu cursă scurtă a tocului activ şi distribuţii cu cursă lungă a tocului activ. înfig. XXVI e reprezentată distribuţia Collmann, cu cursă scurtă a tocului activ comandată de un excentric calat pe arborele de distribufie, cu un unghi de avans negativ. Extremitatea furcată a barei 1 a excentricului cuprinde între brafele ei o clanfă 3, oscilantă în jurul axului ar-ticulafiei 2, şi pe care e fixat tocul activ 8 al declicului. După ce articulaţia 2 a barei excentricului atinge punctul mort superior, clanţa 3, sub acţiunea unui resort lamelar sau a greutăţii proprii, e împinsă sau cade spre pîrghia 6; tocurile 7 şi 8 ale începe XXV. Diagrama mişcării supapei ia o distribufie cu declic, h) cursa supapei; Af) timpul de închidere; Ah’) porţiunea din cursă parcursă cu vitesă mică; Af) durata cursei frînate. cu declic liber şi distribuţii cu XXVI. Distribuţie cu declic tip Collmann. 1) bara excentricului; 2) articulaţie; 3) clanţă; 4) eclisă; 5) articulaţia fixă a pîrghiei de comandă a supapei; 6) pîrghia de acţionare a supapei; 7) toc pasiv; 8) foc acfiv; 9) pîrghie dislocatoare; 10) arborele regulatorului; 11) tija supapei. declicului venind în contact, cursa dş deşchidere a supapei, care durează pînă cînd clanţa 3, lovindu-se de pîrghia dislocatoarei (a cărei poziţie e comandată de regulator), e împinsă în afară, ceea ce face ca tocul 8 să scape de pe tocul 7, începînd astfel închiderea supapei. Contactul între cele două tocuri 7 şi 8 se produce independent de pozifia momentană a pîrghiei dislocatoare 9, astfel încît avansul la admisiune rămîne constant şi independent de gradul de admisiune. Pentru a evita laminarea aburului la finele cursei de închidere a supapei de admisiune, şi pentru ca tocurile declicului să calce unul peste altul, cu acoperire suficientă la admisiuni mici, supapa are în general o acoperire de 5—8 mm, egală cu porţiunea din cursa supapei, XXV//. Diagrama mişcării supapei de ad-frînată de amortisor. Avan- misiune la distribuţia cu declic, tajele distribufiei Collmann h) cursa supapei; H) cursa pistonului; sînt următoarele: deschideri /\>4)admisiune anticipată;/,/UJ/,/V)curbele foarte apropiate de cele teo- deînchidere la diferite admisiuni;D’)curba retice (v. fig. XXVII); supape deschiderilor reale; D) curba deschide-scurfe; vitesă mică la ajun- rilor necesare; a) acoperirea supapei, gerea în contact a tocurilor declicului; frecările în mecanismul distribufiei nu se transmit la regulator. Dezavantajele sînt următoarele: lungimea mică de contact a tocurilor la admisiuni mici, şi posibilitatea ratării prinderii tocurilor, la uzarea acestora sau la trepidaţiile maşinii. în fig. XXVIII e reprezentată distribuţia Marx, cu cursă lungă a focului activ. La această distribuţie, pîrghia dislocatoare (de gradul întîi) e articulată în 7 cu pîrghia 6 de ridicare a supapei şi oscilează în jurul bulonului 8, menfinut imobil (Ia o anumită admisiune) de regu- XXVIII. Disfribufie cu declic tip Marx. latorul maşinii. Tocul ^ara excentricului; 2) articulaţie; 3) clanfă; activ 10 poate călca, eclisă; 5) articulaţia fixă a pîrghiei de comandă pe O lungime relativ a SUpapej. 6) pîrghia de aefionare a supapei; mare, peste tocul pa- jj arfjcu|afia mobilă; 8) articulaţia barei de co-SÎV 1 1 al declicului, manc|g a regulatorului; 9) arc lamelar; 10) toc deoarece, spre de- activ; n) toc pasiv, osebire de distribufia Collmann, clanfa 3 (purtătoare a tocului activ) are, datorită mişcării proprii a pîrghiei dislocatoare, o mişcare relativă fafă de pîrghia supapei, în tot timpul admisiunii. Distribuţie cu declic comandat, la care tocul acfiv, avînd mişcare comandată, descrie o curbă închisă (elipsă sau cardioidă). în fig. XXIX e reprezentată distribufia Sulzer cu declic comandat, la care pîrghia curbă 8, purtătoare a tocului activ al declicului, e legată prin bare de discul excentricului; articuîafia 5 a uneia dintre barele de legătură poate fi deplasată pe un arc de cerc, de regulatorul maşinii, pentru varierea admisiunii. Datorită dublei aefionări a pîrghiei purtătoare a tocului activ 10, muchia exterioară a acestuia descrie o elipsă care se intersectează cu arcul de cerc descris de tocul pasiv 11. Această elipsă poate fi deplasată în acelaşi sens ca articuîafia 5, prin acfiunea regulatorului, obfi- Distribufia motorului cu abur 540 Distribufia motorului cu abur XX/X. Distribuţie cu declic comandat tip Sulzer. /) bara excentricului; 2, 4, 5, 6) articulaţii; 3) e-clisă; 7) bara de comandă a declicului; 8) pîrghie curbă; 9) pîrghia de comandă a supapei; 10) toc activ; 11) toc pasiv; 12) arborele de comandă al regulatorului. nîndu-se astfel varierea admisiunii. Suprafeţele de contact ale tocurilor declicului sînt cilindrice. Cu ajutorul unui sistem de bare mai complex se poate obfine o traiectorie a tocului activ în formă de car-dioidă, care prezintă, fată de traiectoria eliptică, avantajul că, la ajungerea în contact a tocurilor declicului, vitesa tocului 10 e mai mică şi deci şl şocul e mai mic. La această distribuţie, cursa supapei e aproximativ dublă faţă de cea necesară (v. fig. XXX). Distribufie cu came rotitoare: Distribuţie cu supape, la care mişcarea organelor de obturare e comandată de came rotitoare. Mişcarea arborelui de distribuţie se transmite de la came la supape, prin culbutoare (v. Distribufie Caprotti, sub Distribuţia locomotivei cu abur), sau prin intermediul unui sistem de pîrghii (v. fig. XXXI şi XXXII). Culbuto-rul sau pîrghia comandată direct de camă sînt echipate cu un galet, cu o bilă sau cu un deget, prin intermediul cărora angrenează cu cama. Cama rotitoare poate avea formăplată(v.fig. XXXIII) sau poate fi în formă de manşon (v. fig. XXXIV) cu suprafaţa circumferen-ţială profilată, calat pe arborele de distribuţie. Cursei unghiulare a odihnei inferioare a camei (pe durata căreia supapa rămîne presată pe scaun) îi corespunde cursa inactivă a distribuţiei exterioare, iar pe durata cursei unghiulare a odihnei superioare, supapa e menţinută deschisă rior (la camele fără odihnă superioară, XXX. Diagrama mişcării supapei în funcţiune de cursa pistonului la o distribuţie cu declic comandat, h) cursa supapei; H) cursa pistonului; AA) admisiune anticipată; bc) cursa de deschidere; c) producerea declicului; cdef) cursa de închidere ; d) începutul laminării aburului; ef) frînarea de către amortisor a căderii supapei pe scaun; a) acoperirea supapei; Ob) deschiderea supapei la punctul mort al pistonului. deschiderii supapei se racordează direct cu cea de ghidare a cursei de coborîre). Varierea admisiunii şi schimbarea sensului de rotaţie la distribuţiile cu came se obţin, fie prin came plate cu profil constant şi cu un dispozitiv special (v. Distribuţie Caprotti, sub Distribufia locomotivei cu abur, fie cu came în formă de manşon cu profil variabil şi culisante de-a lungul arborelui de distribufie. Conturele secţiunilor transversale succesive ale acestor came diferă între ele prin lăţimea şi înălţimea profilului; toate curbele de ridicare ale camei încep de pe aceeaşi generatoare (corespunzînd avansului la admisiune); lăţimea profilului activ creşte continuu, iar înălţimea acestuia creşte întîi linear pîna la o valoare maximă, la care rămîne constantă pe o anumită lungime a camei şi scade apoi din nou linear, pînă la o valoare minimă. XXXI. Distribufie cu came rotitoare. 1) cilindru; 2) supapă; 3) tija supapei; 4)- pîrghie cotită; 5) camă; 6) arbore cu came. Distribuţiile cu came rotitoare se folosesc la unele motoare de acţionare a maşinilor de extracţie, la unele motoare cu abur de locomotivă, la unele distribuţii combinate, de tip vechi, penfru comanda supapelor de emisiune. Distribufie cu arbore cu angrenaje şi cu came rotitoare deplasabile: Sin. Distribuţie Caprotti, V. sub Distribuţia locomotivei cu abur. XXXII, Motor cu abur echipat cu distribuţie exterioară cu came rotitoare. 1) arbore de distribufie; 2) arbore auxiliar; 3) palier; 4) camă tip manşon de admisiune; 5) camă de emisiune; 6 şi 7) pîrghie cotită cu deget şi pîrghie da acfionare pentru comanda emisiunii la supapa din dreapta; 8, şi 9) pîrghie cotită cu deget şi pîrghie de acfionare penfru comanda supapei de emisiune din stînga; 10) bară de comandă a supapei de emisiune; 11 şi 12) pîrghie cotită cu deget şi pîrghie de acfionare pentru comanda supapei de admisiune din stînga; 13) pîrghie de comandă a supapei de admisiune; 14) bară de legătură. XXXIII. Camă rotitoare plată. da) odihnă inferioară; bc) o-dihnă superioară; ab şi cd) contur activ; I) camă; 2) arbore de distribufie; 3) rolă. a puncful mort supe-curba de comandă a Distribufie cu came rotitoare şi cu placă: Sin. Distribuţie Dabeg. V. sub Distribuţia locomotivei cu abur. Distribufie cu came oscilante: Sin. Distribuţie Lenz pentru locomotive. V. sub Distribuţia locomotivei cu abur. Distribuţie cu came culisante: Sin. Distribuţie Renaud. V. sub Distribuţia locomotivei cu abur. Distribufie ale cărei obturatoare 3 * XXXIV. Camă rotitoare în formă de manşon. 1) arbore de distribufie; 2, 3) came cu profil constant pentru emisiune la mers înainte şi la mers înapoi; 4, 5) came cu profil variabil pentru admisiune. cu pistoane-valvă: Distribuţie sînt pistoane (asemănătoare cu unele Distribufia moforului cu abur 541 Disfribujia moforului cu abur sertare cilindrice) echipate cu segmenfi, cari au o mişcare rectilinie-alternativă, în interiorul unei bucele montate în capacul cilindrului maşinii. Distribufia interioară cuprinde patru obturatoare (fiecare obturator comandînd cîte o fază a distribufiei de fiecare parte a pistonului) montate cîte două în fiecare dintre cele două capace ale cilindrului, şi anume, fie cu axele în planul vertical de simetrie al acestuia, fie cu axele perpendiculare pe acest plan. Se construiesc pistoane-valvă cu deschideri simple sau duble; Ia ultimele (v. fig. XXXV), pistonul- XXXV. Distribufie cu pisfoane-vafvă. f) cilindru; 2) pisfon-valvă; 3) distribufie exterioară tip Corliss. valvă se compune din trei mantale cilindrice solidarizate, prin nervuri radiale, cu o bucea comună calată pe tija pistonului. Distribufia exterioară e asemănătoare, în general, cu cea folosită la distribufiile cu supape sau cu sertare oscilante. Avantajele acestei distribuţii sînt următoarele: canale de abur (de admisiune şi de emisiune) simple; spafiu dăunător mic; posibilitatea de a încălzi capacele cilindrului maşinii cu abur proaspăt; precizie mare; deschideri rapide, permifînd folosirea acestor distribuţii la motoare cu turafie înaltă. Distribufie prin pistonul maşinii: Distribufia motoarelor cu abur cu echicurent (v.) şi a motoarelor rapide XXXV/. Distribufie prin pistonul maşinii. I) cilindru; 2) piston; 3) supapă de admisiune; 4) distribufie exterioară cu excentric; 5) fantă de emisiune; 6) colector de emisiune. (1200---2500 rot/min), la care admisiunea se efectuează prin Supape comandate, iar emisiunea se efectuează prin fante prac- ticate în mantaua cilindrului, şi al căror obturator e constituit chiar de pistonul motorului. Distribufia exterioară a supapelor de admisiune, amplasate în capacele cilindrului (v. fig. XXXVI) sau în locaşuri practicate în blocul cilindrilor motorului, e de obicei cu excentric cu legătură continuă (cu pîrghii rulante sau cu came oscilante) ori cu came rotitoare (la motoarele rapide tip Lenz).— După posibilitatea inversării sensului de rotaţie al arborelui motor, .se deosebesc distri-bufii cu sens fix de rotafie şi distribufii cu inversarea sensului de rotafie. Distribufie cu sens fix de rotafie: Distribufie cu sertar, cu supape sau cu pistoane-valvă, care nu permite inversarea sensului de rotafie al arborelui motor. Se foloseşte, în principal, la motoarele stabile. Distribufie cu inversarea sensului de rotafie: Distribufie cu sertar sau cu supape, care permite inversarea sensului de rotafie al arborelui motor, folosită în principal la motoarele cu abur ale locomotivelor, ale lami-noarelor, ale maşinilor de ridicat şi ale navelor. Inversarea sensului de rotafie se poate obfine prin acfionare asupra distribufiei interioare sau asupra distribufiei exterioare. Dintre acestea, cele mai sigure în funcfionare sînt distribufiile cu culisă (folosite, în principal, la locomotive) şi distribufiile cu pîrghii de ghidare (folosite, în principal, la motoarele cu abur navale); celelalte sisteme complică, în general, distribufia, şi sînt nesigure în funcfionare. Distribufie cu inversarea sensului de rotafie prin modificarea distribufiei inferioare: Distribufie cu sertar, la care inversarea sensului de rotafie se obfine prin inversarea ordinii de admisiune a aburului în cilindru fafă de cele două fefe ale pistonului (schimbarea admisiunii şi a emisiunii între ele), printr-o construcfie specială a camerei de admisiune sau prin construcfia specială a sertarului. Obturatorul reprezentat în fig. XXXVII e constituit dintr-un sertar-cochilie normal şi XXXVII. Distribufie interioară penfru inversarea sensului de rofafîe. a) secfiune transversală prin sertarul dublu; b) secfiune axială prin serfarul-cochilie normal; c) secfiune prin serfarul-cochilie compartimentat; 1) cilindru; 2) piston; 3) sertar; 4) cameră de evacuare; 5) abur proaspăt; 6) abur uzat. dintr-un sertar-cochilie compartimentat, formînd o construcjie unitară. Prin rotirea tijei de comandă a obturatorului se pune în serviciu un sertar sau celălalt. Cele două sertare neavînd acoperiri, diagrama indicată (de forma unui dreptunghi) nu cuprinde expansiune, emisiune anticipată şi compresiune prealabilă, iar randamentul ei e foarte mic. Acest sistem de distribufie se foloseşte numai la unele maşini mici de ridicat. Distribufie cu inversarea sensului de rotafie prin modificarea distribufiei exterioare: Distribufie cu sertar sau cu supape, la care inversarea sensului de rotafie se obfine prin echiparea distribufiei exterioare cu excentric deplasabil, cu culisă sau cu bare de ghidare (la distribufiile cu sertar), ori cu un dispozitiv special de inversare (la distribufiile cu supape). Disfribufia moforului cu abur 542 Disfribufia moforului cu abur XXXVIII. Pozifiile excentricului penfru ceie doua sensuri de rotire ale manivelei motoare. M) bufonul manivelei; 5) unghiul de avans; Ev, Er) pozifiile excentricului corespunzătoare admisiunii maxime la mers înainte şi la mers înapoi; Ey, E) pozifii intermediare ale excentricului; 1) manivelă motoare; 2) conframanivelă; 3) sensul înainte; 4) sensul înapoi. Mecanismul folosit penfru schimbarea sensului de rotafie la distribufiile cu sertar e folosit şî pentru varierea admisiunii. Exemple: Distribufia cu excentric deplasabil, la care inversarea sensului de rotafie şi varierea gradului de admisiune se obfin prin deplasarea centrului excentricului. Pentru mersul într-un anumit sens (rotirea într-un anumit sens a arborelui motor), manivela excentricului trebuie să fie decalată cu 6+90° (5 = 25-45°) fafă de manivela motoare, în sensul rotirii; la mersul în sens invers (la schimbarea sensului de rotire) trebuie schimbată şi pozifia manivelei excentricului, pentru menţinerea unghiului de decalare de 5+90°, în sensul de rotire. în fig. XXXVIII sînt reprezentate pozifiile OEv şi OEr ale manivelei excentricului, Ia admisiunea maximă, pentru mersul înainte şi înapoi al maşinii; pozifiile intermediare OEJ, şi OE corespund unor grade de admisiune mai mici şi unor grade de compresiune prealabilă mai mari. Deplasarea excentricului se efectuează pe o dreaptă sau pe o curbă. în. fig. XXXIX e reprezentat un mecanism de deplasare a excentricului, cu comandă manuală, folosit la una dinfre disfri-bufiile cu supape, tip Lenz pentru locomotive. Discul excentricului î —în care e tăiată o fantă în formă de sector inelar — e suspendat oscilant, de un bulon 3, solidar cu conframani-vela 2; pe butonul 4 al contramanivelei e calată buceaua 5, care angrenează, prin intermediul unui sector dinfat (cu care e solidară), cu discul excentricului. Pe bucea se poate roti liber manşonul 6, cu care e solidarizată axial prin caneluri; manşonul angrenează, prin intermediul unui sector dinfat cu dinfi înclinafi, cu crema-liera 7 (montată la capătul unei tije de comandă). Prin deplasarea axială a cremalierei, manşonul 6 şi buceaua 5 sînt împinse de-a lungul butonului contramanivelei, în timp ce discul excentricului se rofeşte în jurul bulonului 3, modificînd astfel excentricitatea. Curba de deplasare a excentricului e un arc de cerc cu raza XXXIX. Mecanismul de deplasare a excentricului, cu comandă manuală, la o disfribufie cu schimbarea sensului de mers. 1) discul excentricului; 2) conframanivelă; 3) bulon; 4) bufonul conframanivelei; 5) bucea filetată; 6) manşon; 7) cremalieră; 8) ungător. egală cu distanfa dinfre centrul discului excentricului şi axa bulonului 3. Distribuţie cu c u I i s ă, la care inversarea sensului de rotafie şi varierea gradului de admisiune se obţin cu ajutorul unei culise aefionate de bara sau de barele (la distribufiile cu două excentrice) de excentric. Se foloseşte, în principal, la motoarele cu piston ale locomotivelor şi ia unele motoare pentru acfionarea laminoarelor (v. şl sub Distribufia locomotivei cu abur). Disfribufie cu excentric ş i cu bare: Distribufie cu sertare cilindrice cuprinzînd un excentric şi un sistem de bare (cari înlocuiesc culisa) articulat pe un cadru fix (cadrul locomotivei), la care inversarea sensului de rotafie şi varierea gradului de admisiune se obfin prin varierea poziţiilor relative ale pîrghiilor fafă de punctele fixe de articulafie. Se foloseşte la unele locomotive. V. Distribufie Baker, şi Disfribufie Voroşilovgrad L.P.Z., sub Distribufia locomotivei cu abur. Disfribufie cu bare de ghidare, la care mişcarea sertarului e comandată indirect (de un excentric sau de biela motoare) printr-un sistem de bare articulate, şi la care inversarea sensului de mers şi varierea gradului de admisiune se obfin prin schimbarea pozifiei barei excentricului, respectiv a barei de avans, cu ajutorul unor pîrghii aefionate manual. Se foloseşte, în principal, la motoarele cu abur navale şi la unele locomotive. Un exemplu de distribufie cu bare de ghidare e disfribufia Hackworfh-Bremsen (v. fig. XL), care are excentric şi bare de ghidare de gradul al treilea, în care excentricul E e calat pe arborele motor la 180° fafă de manivela motoare, iar unul dintre capetele barei excentricului alunecă în-fr-o culisă dreaptă; pîrghia care comandă mişcarea sertarului e legată printr-o articulafie C cu bara excentricului. Articulaţia C descrie o curbă ovoidă care e cu atît mai turtită, cu cît punctul de articulafie XL. Distribufie cu excentric şi cu bare de ghidare. J) manivelă; 2) conframanivelă; 3) bara excentricului; 4) culisă; 5) serfar; 6) tija sertarului; 7) bara de comandă a sertarului. C e mai aproape de capătul B al barei excentricului. Varierea gradului de admisiune se obfine prin modificarea unghiului de înclinare a al culisei, pînă la poziţia orizontală (cînd admisiunea e nulă), iar schimbarea sensului de rotaţie se obţine prin schimbarea sensului unghiului a. Deplasarea sertarului fafă de pozifia medie e dată de ecuafia: i' = ?i + ?2=( r —7—) cos co-H r —7— tg a 1 sin co = \ u+c/ \ u + c / ~K\ cos o.Jt-K2 sin a (în care K\ şi K2 sînt două constante cari depind da dimensiunile geometrice ale distribuţiei exterioare), asemănătoare cu ecuaţia § = (r sin 8) cos a -f (r cos 5) sin a = K\ cos a -f- sin a, care reprezintă mişcarea unui sertar acfionat direct de excentric* Distribuţie exterioara 543 Distribuţia locomotivei cu abur La unele distribuţii cu bare de ghidare (de ex. la distribuţia Marshall), unul dintre capetele barei excentricului şe mişcă pe o traiectorie curbă (v. fig. XLI). XLL Distribuţie cu bară de ghidare, fip Marsha!!. f) excentric; 2) bara excentricului; 3) bara de comandă a sertarului; 4) tija sertarului; 5) sertar; 6) pîrghia schimbătorului de mers. Prin aşezarea articulaţiei bara excentricului în afara distribufia cu excentric şi cu bară de ghidare de gradul întîi. Distribufiile cu bare de ghidare fără excentric au bara de acţionare a barei de comandă a sertarului (bara de avans) articulată cu o extremitate de biela motoare şi cu cealaltă extremitatealune-cînd într-un ghidaj drept; bara de avans poate fi (ca şi bara excentricului de la distribuţiile cu excentric) o pîrghie degradul întîi (v. fig. XLIII a) sau o pîrghie de gradul al treilea (v. fig. XLIII b). barei de comandă a sertarului cu culisei (v. fig. XL/l) se obţine 7 ~6 Distribuţia interioară de locomotivă poate fi cu sertar (plan sau cilindric), cu supape, sau cu pistoane-valvă; motoarele locomotivelor cu abur de construcţie recentă sînt echipate, în general, cu sertare cilindrice normale sau cu discuri de egalizare (tip Nicolai, Trofimov sau Schultze). Distribuţia exterioară poate fi: cu culisă (de ex. distribuţia Stephenson, distribuţia Gooch, distribuţia Allan, distribuţia Heusinger); cu bare de ghidare (de ex. distribuţia Joy); cu excentric şi cu bare (de ex. distribuţia Baker, distribuţia Voroşilov-grad LPZ); cu arbore cu angrenaje şi cu came rotitoare reglabile (tip Caprotti); cu came rotitoare şi cu placă (tip Dabeg); cu came oscilante (tip Lenz); cu came culisante (tip Renaud); etc. Exemple: Distribuţie Stephenson: Distribuţie în general cu sertar plan, cu două excentrice şi cu culisă curbă, cu con-vexitatea spre piston (v. fig. /). Cele două excentrice, calate XLII. Distribufie cu excentric şi cu bară de ghidare de gradul întîi. î) manivelă; 2) contramanivelă; 3) culisă; 4) bara excentricului; 5) bara de comandă a sertarului; 6) tija sertarului; 7) sertar. I. Schema distribufiei Stephenson. 1) manivelă motoare; 2) excentric penfru mers înainte; 3) excentric penfru mers înapoi; 4, 5) barele excentricelor; 6) culisă; 7) piatra culisei (culisou); 8) bara de comandă a sertarului; 9) tija sertarului; 10) sertar; 11, 12, 14) bare pentru schimbarea pozifiei culisei; 13) contragreutate; 15) schimbător de mers; I) mers înainte; II) mers înapoi; 6) avans unghiular. cu unghiurile (8+90°) şi —(8 + 90°) faţă de manivela motoare, transmit mişcarea culisei, a cărei piatră e articulată cu capătul tijei sertarului prin două bare de comandă deschise (cînd manivela se găseşte la punctul mort opus culisei) (v. fig. II a) sau XLIII. Distribufii cu bare de ghidare fără excentric, a) tip Joy-KIug pentru admisiune exterioară; b) fip Joy-Bremme pentru admisiune interioară; î) manivelă; 2) bielă; 3) b3ră de acfionare; 4) culisă; 5) bară de comandă a sertarului; 6) sertar. 1. ~ exterioară. V. sub Distribuţia motorului cu abur. 2. ~ inferioară. V. sub Distribuţia motorului cu abur. 3. ~a locomotivei cu abur. C. f.; Distribuţie cu admisiune variabilă şi cu inversarea sensului de mers (posibilă fără oprirea maşinii), folosită la motoarele cu piston ale locomotivelor cu abur. Varierea gradului de admisiune şi schimbarea sensului de mers se efectuează cu ajutorul schimbătorului de mers comandat manual (direct sau prin intermediul unui servomotor) de mecanicul conducător al locomotivei. ■ II. Mecanismul cu excentrice al distribufiei Stephenson. a) cu bare de comandă deschise; b) cu bare de comandă închise; J) manivelă motoare; 2, 3) excentrice; 4, 5) barele excentricelor; 6) culisă; M) pozifia manivelei motoare în puncful mort. încrucişate (v. fig. II b). Cînd tija sertarului e înclinată cu un anumit unghi faţă de axa cilindrului, unghiurile de calaj ale excentricelor sînt diferite, astfel încît excentricele să aibă poziţii simetrice faţă de axa tijei sertarului. Schimbarea sensului de mers şi varierea admisiunii se obţin prin ridicarea sau coborîrea Disfribufia locomofivei cu abur 544 Disfribufia locomofivei cu abur OX- III. Schimbarea sensului de mers fa disfribufia Sfephenson cu bare deschise, a) mers înainfe cu admisiune maximă; b) motoruf oprif; c) mers înapoi cu admisiune maximă; 1) cameră de emisiune; 2) canal de admisiune-emi-siune. culisei cu ajuforu! unui sistem de bare (dintre cari una are o contragreutate sau un resort de rapel pentru echilibrarea greutăţii culisei); cele două pozifii extreme ale culisei determină cele două sensuri inverse de mers, iar |' ( pozifiile intermediare determină diferitele grade de admisiune (v. fig. ///). La distribufia cu bare deschise, pozifia extrema inferioară a culisei corespunde mersului înainte al locomotivei cu admisiune maximă; articuîafia superioară a culisei cu bara excentricului de mers înainte coincide cu articuîafia pietrei, iar cele două puncte confundate se găsesc pe axa tijei sertarului, a cărui mişcare se produce ca şi cînd ar fi comandată numai de excentricul de mers înainte (rolul culisei fiind suprimat); poziţia extremă superioară a culisei corespunde mersului înapoi cu admisiunea maximă. Pentru pozifia mijlocie a culisei (numită punctul mort al culisei), mişcarea sertarului se produce ca şi cînd ar fi comandată de un excentric fictiv calat la 180° fafă de manivela motoare (v. fig. IV); datorită deschiderilor mici de admisiune, duratei mari a compresiunii, avansului ma-e la emisiune şi laminării aburului admis, motorul se opreşte. Pozifiilor intermediare ale culisei le corespund diferite grade de admisiune pentru mersul înainte sau înapoi, după cum culisa se găseşte între pozifia mijlocie şi cea superioară, sau între pozifia mijlocie şi cea inferioară; mişcarea sertarului se produce ca şi cînd ar fi comandată de un excentric fictiv variabil, a cărui ex-tremitatese deplasează (cînd se modifică pozifia culisei) pe o parabolă (numită curba excentricelor fictive) cu convexitatea spre pistonul motorului (v. fig. IV). La distribufia cu bare deschise, avansul linear creşte cu micşorarea admisiunii şi atinge valoarea maximă pentru pozifia mijlocie a culisei. La distribufia cu b a r e î n-cr ucişate, parabola excentricelor fictive e dirijată cu convexitatea spre arborele motor, iar avansul linear descreşte la micşorarea admisiunii. La locomotive (cari funcfionează, în general, numai la vitese mici, cu admisiune mare) se foloseşte distribufia cu bare deschise, care se reglează astfel încît avansul linear, la admisiuni mari, să fie minim, pentru a nu se obfine avansuri la admisiune prea mari la admisiuni mici. La locomotivele pentru trenuri accelerate (la cari mersul înapoi e numai excepfional), cele două excentrice se calează cu unghiuri diferite,^ astfel încît axa parabolei excentricelor fictive să fie înclinată pe orizontala, iar arcul da parabolă corespunzător admisiunilor uzuale la mersul înainte să poată fi asimilat cu un segment de dreaptă perpendicular pe axa parabolei; cu această dispozifie a distribufiei se obfin, Ia mersul înainte, avansuri lineare aproape constante, variaţiile lor fiind însă foarte mari la mersul înapoi. Distribufia Sfephenson prezintă următoarele avantaje: simplicitate; număr relativ mic de articulafii (opt); lungime mică, permifînd folosirea barelor de excentric lungi, datorită cărora se micşorează variafia avansului linear (la varierea admisiunii); dezavantajul principal consistă în imposibilitatea montării în acelaşi plan a tuturor elementelor mecanismului, excentricele trebuind să fie montate alăturat pe arbore (adică în plane diferite), iar extremităfile barelor acestora (articulate cu culisa) trebuind să fie coplanare. Disfribufie Gooch: Distribufie în general cu sertar plan, cu două excentrice şi culisă curbă cu concavitatea IV. Epura disfribufiei Sfephenson la schimbarea sensului de mers şi varierea gradului de admisiune. OM) manivelă mofoare; e) a-ccperirea exferioară a sertarului; Vj-- V4) avansul linear la admisiune; Er-*E4) pozifiile excentricului fictiv pentru: mers înainte cu admisiune maximă, mers înapoi cu admisiune maximă, motorul o-prif, mers înainfe cu admisiune redusă; 6) unghiul de avans; r1---r4) razele excen-iricului fictiv; T) parabola excentricelor fictive. spre piston (v. fig» V). carea de oscilafie a culisei prin două bare de comandă deschise sau încrucişate (v. Distribufie Stephen-son). Mijlocul culisei e suspendat de cadrul locomofivei, iar piatra culisei-, legată de tija sertarului prin intermediul barei de comandă a acestuia (a cărei lungime e egală cu raza culisei), articulată cu extremitatea tijei, poate fi deplasată în culisă prin bara schimbătorului de mers. Schimbarea sensului de mers şi varierea gradului de admisiune barei de comandă a Cele două excentrice comandă miş- V. Schema distribufiei Gooch. 1) manivelă mofoare; 2) excentric pentru mers înainte; 3) excentric pentru mers înapoi; A, 5) barele excentricelor; 6) culisă; 7) culisou (piatra culisei'; 8) bara de comandă a sertarului; 9) tija sertarului; 10) sertar; 11) bara de suspendare a culisoului (pietrei culisei); 12) bara de comandă a schimbătorului de mers; 13) schimbător de mers; 14) şasiu! locomofivei. se obfin prin ridicarea sau coborîrea sertarului, comandată prin bara schimbătorului de mers. La această distribufie, curba excentricelor fictive e o dreaptă (deoarece la pozifia de punct mort a manivelei motoare, centrul de curbură al culisei coincide cu punctul de articulafie a barei de comandă a sertarului — a cărei lungime e egală cu raza de curbură a culisei — cu tija sertarului), de unde rezultă că avansul linear rămîne constant la varierea admisiunii. Avantajul distribufiei Gooch fafă de distribufia Sfephenson, cu care se aseamănă, consistă în manevrarea ei mai uşoară şi în avansul linear constant, iar dezavantajele sînt lungimea mai mare şi numărul mai mare de articulafii (zece). Distribufie Allan: Distribufie în general cu sertar plan, cu două excentrice şi culisă dreaptă, constituind (din punctul de vedere cinematic) o combinafie a distribuţiilor Sfephenson şi Gooch (v. fig. VI). .Varierea gradului de admisiune sau schimbarea sensului de mers se obfin printr-un sistem de bare, prin intermediul cărora se ridică, respectiv se coboară, concomitent şi în sensuri inverse, mijlocul culisei şi piatra de culisă legată de tija sertarului printr-o bară de comandă. Barele culisei pot fi legate direct sau cruciş, iar avansul linear variază în limite mai mici decît la distribuţia Sfephenson (parabola excentricelor fictive avînd o curbură mai mare decît la aceasta). Avantajul distribufiei Allan consistă în variafia relativ mică a avansului linear, la varierea admisiunii, iar dezavantajele sînt următoarele: numărul relativ mare de articulafii (zece); lungimea relativ mare, de unde rezultă o lipsă importantă a bîsfribujla îocomotiyeî cu abur 545 Distribufia îocorriotîveî cu abuf rigidităţii transversale; imposibilitatea montării în acelaşi plan a tuturor elementelor mecanismului. Distribuţia Allan e tija sertarului, şi anume: mişcarea primită de la capul de cruce prin intermediul barei de articulaţie, şi mişcarea primită de fa contramanivelă prin bara de comandă a culisei. De exemplu, mişcarea sertarului plan se produce ca şi cum ar fi coman- V/. Schema dîsfribufîeî Allan. î) manivelă mofoare; 2) excentricul penfru mers înainte; 3) excentricul pentru mers înapoi; 4 şi 5) barele excentricelor; 6) culisă; 7) culisou (piatra culisei); 8) bara de comandă a sertarului; 9) tija sertarului; 10) sertar; 11 f 12) barele de suspendare a barei de comandă a sertarului şi a piefrej culisei; 13) schimbător de mers; I şi II) poziţiile de mers înainte şi înapoi. folosită, în principal, Ia locomotivele de manevră, la cari schimbarea sensului de mers e frecventă şi trebuie executată rapid. Distribufie Heusinger: Distribufie cu sertar plan sau cilindric, echipată cu o contramanivelă calată la 90° (înapoia sau înaintea manivelei motoare, după cum sertarul e cu admisiune interioară sau exterioară), şi cu o culisă curbă VIII, Schema distribufiei Heusinger cu raporturile de transmisiune ale mişcărilor comandate de excentric şi de capul de cruce, a) distribufie cu sertar plan; b) distribufie cu sertar cilindric; I) mers înainte; II) mers înapoi. dată de un excentric fictiv q egal cu suma geometrică a două excentrice (v. fig. VIII şi IX) u m + n zr~T~~Zr~ e2=*-. VII. Schema distribufiei Heusinger cu sertar cilindric. 1) manivelă motoare; 2) contramanivelă; 3) bara de comandă a culisei; 4) culisă; 5) piatra culisei; 6) bara de comandă a sertarului; 7) bară de avans; 8) bară de articulaţie; 9) tija sertarului; 10) sertar; 11) bară de ridicare a culisoului; 12) arbore de comandă; 13) bara schimbătorului de mers; 14) articulaţia de suspendare a culisei; 15) bielă motoare; 16) cap de cruce; 17) piston. • (cu concavitatea spre cilindrul maşinii), articulată la mijloc (prin două fusuri în jurul cărora oscilează) şi al cărei capăt inferior e legat de butonul contramanivelei prin bara de comandă a culisei (v. fig. VII). Piatra culisei poate fi ridicată sau coborîtă cu ajutorul barei de ridicare 11 a schimbătorului de mers. Mişcarea culisei se transmite la tija sertarului prin bara de comandă a sertarului 6, articulată cu bara de avans 7, al cărei capăt inferior e legat cu capul de cruce prin intermediul barei de articulafie 8. Avansul linear se obfine excluziv prin mişcarea barei de avans comandate de capul de cruce, nemaifiind necesară calarea contramanivelei cu unghi de avans. Punctul de articulafie a tijei sertarului cu bara de avans se găseşte sub sau deasupra punctului de articulafie a barei de comandă cu bara de avans a sertarului, după cum sertarul e cu admisiune interioară (cazul obişnuit al sertarelor cilindrice) sau cu admisiune exterioară (sertar plan sau sertar cilindric de joasă presiune de locomotivă compound). Tija sertarului execută mişcarea rezultantă a două mişcări cari se compun în punctul de articulafie a barei de avans cu unde r e raza contramanivelei; c şi u sînf distanfele dinfre articulafia culisei cu bara de comandă a acesteia, respectiv dintre axa pietrei culisei şi punctul de suspendare a culisei de cadrul locomotivei; m şi n sînt distanfele dintre punctul de articulafie a barei de comandă a sertarului cu bara de avans şi articulafia acesteia cu bara de articulafie, respectiv articulaţia acesteia cu tija sertarului, iar R e raza manivelei motoare. La varierea distanfei u prin schimbarea pozifiei pietrei în culisă între pozifia extremă inferioară şi poziţia medie se obfine varierea gradului de admisiune, pentru mersul înainte a! locomotivei, prin varierea excentricităţii fictive rezultante q (datorită variaf iei Iui @i). Curba de variafie a excentricelor fictive Q e o dreaptă, deoarece £2 e constant. La deplasarea pietrei deasupra punctului de suspendare al culisei, acfiunea contramanivelei, adică a excentricului fictiv @i, asupra mişcării sertarului, îşi schimbă sensul, obţinîndu-se, pentru diferite pozifii ale pietrei (între pozifia mijlocie şi cea extremă superioară), diferite grade de admisiune pentru mersul înapoi al excentricului. La sertarul cilindric, compunerea mişcărilor celor două excentrice fictive se produce în mod analog, cu diferenţa că £2 iar mersul înainte se obţine penfru poziţiile pietrei cuprinse între pozifia mijlocie şi cea superioară, IX. Epura excentricului fictiv la distribuţia Heusinger cu sertar plan. q) raza excentricului fictiv; R) raza manivelei. , um — n are valoarea r~------------, c m 35 Disfribufia locomotivei cii abur 546 Disfribufia locomotivei cu abur La locomotivele la cari punciul de articulafie a culisei cu bara de comandă a acesteia nu se găseşte pe prelungirea axei cilindrului, cînd pistonul e la punctul mort (de ex. la locomotive cu rofi mici şi cu cilindri mari), unghiul de calare al contramanivelei se ia 90° +8, la distribufia cu admisiune inferioară, şi 90° —8, la cea cu admisiune exterioară (v. fig. X). X. Disfribufie Heusinger cu serfar plan, cu puncf de articulafie a culisei cu bara de comandă a acesteia, decalat fafă de axa cilindrului. I) înainte; II) înapoi. Avantajele distribufiei Heusinger sînt următoarele: avans linear constant; posibilitatea montării tuturor elementelor mecanismului în acelaşi pian (cu excepfia articulafiei barei de avans cu bara de articulafie, ceea ce nu constituie un inconvenient sensibil, această articulafie nefiind prea încărcată); funcfionarea, întreţinerea şi reglarea, uşoare. Dezavantajele sînt următoarele: numărul relativ mare de articulafii; dimensiunile excentricului care înlocuieşte contramanivela (la distribufia cilindrilor interiori cadrului) sînt foarte mari; operafia de demontare a bielei cu cap închis e dificilă. Deoarece avantajele depăşesc dezavantajele, disfribufia. Heusinger e cea mai răspîndită la locomotivele cu abur. Disfribufie Baker: Distribufie cu sertare cilindrice, bazată pe principiul distribufiei Heusinger, şi la care culisa e înlocuită cu un sistem de bare (v. fig. XI). Antrenarea tijei sertarului se face de la bara de avans 6, prin compunerea a două mişcări, şi anume: prima mişcare e transmisă de la capul de cruce 4, prin intermediul barei de arfi-culafie 5, la un capăt al barei de avans, iar cea de a doua se transmite de la contramanivela 2, prin intermediul unui sistem de bare, la celălalt capăt al barei de avans. Sistemul de bare e articulat fixe Oj şi O2. Bara acfionează bara de bare (v. fig. XII). Această distribufie se aseamănă cu distribufia Baker cu deosebirea că bara de comandă 7 acfionează direct bara 12, care oscilează în jurul unui puncf situat pe bara 11, şi a cărui pozifie e determinată astfel, încît lungimile barelor 8 şi 12 să fie egale. Bara 10 mişcă bara cotită 9 care poate oscila în jurul punctului de articulafie Oj. Bara 11 se poate roti în jurul punctului de articulafie O2, mişcarea ei fiind comandată de schimbătorul de mers. Prin diferitele pozifii pe cari le are sistemul de bare fafă de XI. Disfribufie Baker. I) manivelă mofoare; 2) conframanivelă; 3) bielă motoare; 4) cap de cruce; 5) bară de articulafie; 6) bară de avans; 7) bară de comandă; 8, 10 şi 12) bare de legătură; 9) bară cotită; 11) bara oscilantă; 13) bară de comandă a schimbătorului de mers; 14) fija sertarului. la cadrul locomotivei în două puncte de comandă 7 a sistemului de bare care mişcă pîrghia de gradul întîi 9, oscilantă în jurul punctului de articulafie Op Bara 8 e legată prin bara 12 într-un punct (care poate descrie un arc de cerc) situat pe bara 11, care poate oscila în jurul punctului de articulafie O2» fiind comandată de schimbătorul de mers. Schimbarea sensului de mers şi variafia gradului de admisiune sînt determinate de variafia pozifiilor sistemului de bare fafă de cele două puncte de articulafie Oi şi O2. Distribufie Voroşilovgrad LPZ: Distribu- jie cu sewtare cilindrice, la care culisa e înlocuită cu un sistem XII. Disfribufie Voroşilovgrad LPZ. 1) manivelă mofoare; 2) conframanivelă; 3) bielă motoare; 4) cap de cruce; 5) bară de articulafie; 6) bară de avans; 7) bară de comandă; 8, W şi 12) bare de legătură; 9) bară cotită; 11) bară oscilantă; 13) bara de comandă a schimbătorului de mers; 14) tija sertarului. punctele Oi şi 62 se determină schimbarea sensului de mers al locomofivei şi variafia gradului de admisiune. Distribufia Voroşilovgrad LPZ prezintă, fafă de distribufia Baker, avantajul unui sistem mai simplu, uşor de comandat, şi, în special, avantajul reducerii forfelor de frecare şi, deci, al descărcării sertarului. Distribufie Ver hoop: Disfribufie cu sertare, şi cu culisă, folosită la mecanismele motoare montate între lonjeroanele locomotivei, la cari calarea excentricului pe arborele motor, între rofi, e dificilă. Antrenarea tijei sertarului se face de la o bară de avans, prin compunerea a două mişcări derivate de la cele două capete de cruce ale cilindrilor interiori, legate prin bielele motoare la cofurile decalate cu 90° ale arborelui motor. Distribufie C a p r o f f i: Distribufie cu supape comandate de un arbore de distribufie echipat cu came rotitoare cu pozifie unghiulară reglabilă (v. fig. XIII); distribufia cuprinde, pentru fiecare cilindru, cîte două supape de admisiune şi două supape de emisiune montate vertical deasupra cilindrului, la capetele acestuia. Arborele de distribufie, neted la capete şi filetat (cu pas mare) pe porfiunea mijlocie, e montat deasupra cilindrului perpendicular pe planul vertical care trece prin axa acestuia şi primeşte mişcarea de la osia mofoare a locomotivei printr-un sistem de arbori cu angrenaje cu rofi dinfate conice (avînd raportul de transmisiune 1:1) (v. fig. XIV). Pe porfiunile netede ale arborelui de disfribufie sînt montate trei came, dintre cari una comandă supapele de emisiune, iar dintre celelalte două (montate alăturat), una comandă deschiderea, iar cealaltă, închiderea supapelor de admisiune. Mişcarea camelor se transmite la supapele de admisiune prin XIII. Disfribufie Caprotti. 1) arbore de distribufie; 2) sens de rofafie; 3) cama supapelor de emisiune; 4, 5) camele de comandă a deschiderii, respectiv a închiderii supapelor de admisiune; 6) galet; 7) pîrghie; 8) culbutor; 9) manşon filetat; 10) brăfară; 11) tijele schimbătorului de mers; 12) arborele de comandă al schimbătorului de mers; 13) supapă de admisiune. Distribufia locomotivei cu abur 54 7 Distribufia locomotivei cu abui' intermediul a cîtor doi galefi montafi pe cîte o pîrghie comună, articulată fiecare cu un culbutor care acfionează direct tija supapei. Varierea gradului de admisiune şi schimbarea sensului X/V. Mecanismul de acţionare a arborelui cu came Ia o distribuţie Caprotti, !) arbore motor; 2) angrenaj conic; 3) arbore de transmisiune; 4) articulaţie cardanică; 5) arbore de distribufie. de mers se obfin printr-un dispozitiv constituit din două man-şoane filetate, fixate pe porfiunea filetată a arborelui de distribufie şi avînd pe suprafafa circumferenfială cîte o cane-lură înconjurată de o brăfară solidară cu sistemul de bare ale schimbătorului de mers. în fiecare dintre cele două man-şoane sînt tăiate două canale curbe cu marginile în formă de arc de cerc. Camele cari se pot roti pe arborele de distribuie sînt solidare cu cîte două tije paralele cu arborele şi cari pătrund în canalele curbe ale manşoanelor. Cînd arborele se roteşte, antrenează manşoanele, iar acestea antrenează camele prin contactul dintre tijă şi marginea canalului. Prin disianfarea manşoanelor, comandată de arborele schimbătorului demers, se variază pozifia unghiulară a camelor (prin intermediul tijelor cari pătrund în canalele manşoanelor), de unde rezultă varierea gradului de admisiune. Sistemul de piese cari costituie distribufia interioară e închis într-o cutie care se montează pe cilindru. Distribufie Lenz: Distribufie cu supape comandate de un arbore de distribufie cu mişcare oscilantă în jurul axei, sau de o tijă oscilantă cu mişcare rectilinie alternativă. La tipul vechi al acestei distribufii, supapele sînt montate vertical şi în linie (v. fig. XV), iar acfionarea se face prin intermediul S XV. Distribufie Lenz de fip vechi. 1) tijă cu came; 2) galet; 3) fachef; 4) resort de închidere; 5) supapă de admisiune; 6) supapă da emisiune. unor tachefi cu galefi, de o tijă cu carnea cărei axă e paralelă cu axa cilindrului şi care execută o mişcare rectilinie alternativă, fiind acfionată ca o tijă de sertar. închiderea supapelor se efectuează sub acfiunea unui resort montat la capătul superior al tijei. La construcfiile ulterioare, supapele sînt montate orizontal (v. fig. XV/), tijele lor fiind paralele cu axa XVI. Distribufie Lenz cu supapa orizontale alăfurafs. I) arbore de distribuţie; 2) camă; 3) tija supapei; 4) resort de închidere; 5) supapă de admisiune; 6) supapă de emisiune; 7) cilindru. cilindrului, iar mişcarea lor fiind comandată de un arbore cu came (perpendicular pe planul vertical care trece prin axa cilindrului) cu mişcare de oscilafie în jurul axei sale; închiderea acestor supapa se obfine prin resorturile montate la extremităţile tijelor. La construcfiile recente, supapele sînt montate coaxial, paralel cu axa cilindrului; cele de admisiune sînt montate spre interior, iar cele de emisiune, spre exterior (v. fig. XV//); tijele supapelor de emisiune sînt tubu-lare, permifînd trecerea tijelor supapelor de admisiune. Acţio- XVII. Distribufie Lenz de construcfie recentă, cu supape orizontale coaxiale. 1) arbore de distribufie; ?) tija supapei de admisiune; 3) tija supapei de emisiune; 4) supapă de admisiune; 5) supapă de emisiune; 6) ghidaj. narea supapelor se obfine prin doi arbori de comandă, montafi orizontal şi perpendicular pe axa supapelor (la fiecare capăt al cilindrului) şi ale căror manivele sînt legate cu o Distribuţia locomotivei cu abur 548 Distribufia locomotivei cu abur bară longitudinală a cărei mişcare alternativă e comandată de mecanismul de distribufie. închiderea supapelor, la acest sistem, se obfine prin presiunea aburului, care presează supra-fefele frontale interioare ale tijelor supapelor. Distribufia exterioară Lenz poate fi un mecanism Heusinger sau un mecanism (montat în partea dreaptă a locomotivei) compus dintr-un arbore cardanic şi din două angrenaje cu rofi dinfate conice (cîte unul 4a fiecare capăt), care transmite mişcarea de la osia motoare la cei doi arbori de comandă ai supapelor, prin intermediul unui singur excentric de construcfie specială, cu XVIII. Mecanismul de acfionare a arborelui cu came Ia o distribuţie Lenz. î) arbore mofor; 2) angrenaj conic; 3) articulaţie cardanică; 4) excentric; 5) cutia supapelor. ajutorul căruia se poate realiza atît variafia gradului de admisiune, cît şi schimbarea sensului de mers (v. fig. XVIII). Distribufie cu came rotitoare şi cu placă tip Dabeg: Distribufie cu supape şi cu arbore de distribufie pe care sînt calate diferite came rotitoare, corespunzînd la diferite grade de admisiune (v. fig. X/X). Arborele de dis- Un alt tip de distribufie Dabeg are, în locul camelor distincte, o proeminenfă care înglobează continuu în lung toate profilurile camelor. La această distribufie, în locul deplasării arborelui are loc deplasarea pîrghiilor cu galefi, al doilea capăt al pîrghiilor atacînd o placă în contact cu tija supapei. Distribufia permite folosirea unor grade de admisiune mici, fără inconvenientul unei compresiuni mari. La mersul cu regulatorul închis, supapele sînt menfinute deschise. Distribufie cu came culisante tip Renaud: Distribufie cu supape şi came culisante într-un plan perpendicular pe axa unei tobe de distribufie (v. fig. XX); supapele de admisiune sînt montate deasupra, iar cele de emisiune, dedesubtul cilindrului. Fiecare supapă are un cul-butor cu galet şi două came (pentru mers înainte şi pentru mers înapoi). Galetul are lăfimea ambelor came, iar camele au cîte o fereastră dreptunghiulară prin care trece arborele (concentric cu toba) acfionat de schimbătorul de mers. Fiecare camă poate aluneca în interiorul unui canal para-lelepipedic tăiat într-un plan perpendicular pe axa tobei. Toba e solidară cu comandat de schimbătorul de XX, Distribuţie cu came culisante. 1) tija supapei; 2) resort de presiune al supapei; 3) culbufor; 4) galef; 5) cutie de distribuţie; 6) camă culisanfă; 7) tobă solidară cu arborele motor; 8) arbore acţionat de schimbătorul de mers; 9) excentric triunghiular calat pe arborele 8. arborele motor. Pe arborele mers se calează un excentric de formă triunghiulară, a cărui periferie ajunge în contact cu marginea ferestrei tăiate în camă. Prin rotirea arborelui se roteşte excentricul, care deplasează cama în canalul ei. Fiecărei pozifii a excentricului îi corespunde o pozifie a camei, şi deci un anumit grad de admisiune; excentricul triunghiular de mers înainte e decalat astfel fafă de cel de mers înapoi, încît galetul să calce numai pe o camă. X/X. Distribuţie cu came rotitoare şi cu 'placi '(cu deplasarea arborelui cu came). f) arbore cu came; 2) grupe de came pentru cele două supape de admisiune; 3) placă solidară cu tija supapei şi articulată pe arborele plăcilor; 4) arborele plăcilor; 5) tija supapei de admisiune; 6) cameră de distribufie; 7) resort de presiune a supapei; 8) sector dinfaf acţionat de schimbătorul de mers; 9) cremalieră; IC) arborele de acfionare a supapelor; fi) galet acfionat de camă; 12) galet de acţionare a plăcii 3, tribufie poate fi deplasat axial, cu ajutorul unei furci comandate de schimbătorul de mers, care aduce camele, pe rînd, în dreptul unui galet a cărui axă e la mijlocul unei pîrghii. Această pîrghie e articulată cu un capăt de un punct fix şi cu celălalt de tija supapei. Un resort de presiune fine supapa aplicată pe scaun. Pe acelaşi arbore sînt montate ambele serii de came pentru cele două supape de admisiune ale unui cilindru. Un al doilea arbore are, la fiecare supapă de emisiune, cîte două came, pentru mers înainte şi pentru jners înapoi. Cpă- L jl r > XXI. Sisfeme de legare a barelor de comandă a sertarelor la o distribufie de locomotivă cu trei cilindri gemeni. Distribufia locomotivelor cu trei cilindri gemeni: Distribufie aplicată la locomotivele cu trei cilindri gemeni, sertarul cilindrului interior putînd fi acfionat, fie de distribufiile exterioare £ ale cilindrilor laterali, prin in^ termadiul unui sistem de pîrghii, fie printr-un mecanism de distribufie propriu. în fig. XXI sînt reprezentate diferite sisteme de Disfribufie la motorul cu ardere internă 549 Distribufie la motorul cu ardere internă pîrghii pentru acfionarea sertarului mijlociu cu ajutorul celor două mecanisme ale sertarelor laterale, a căror funcfionare e următoarea: Distribufiile cilindrilor exteriori sînt aefionate de acelaşi arbore de comandă, excentricele fictive ale acestor distribufii avînd aceeaşi rază şi rămînînd mereu calate la 120° unul fafă de altul (ca şi manivelele mofoare respective), oricare ar fi pozifia pietrei culisei (adică gradul de admisiune). La unele tipuri de locomotive cu trei cilindri gemeni, mecanismul de distribufie pentru cilindrul interior lucrează independent de celelalte două mecanisme exterioare, mişcarea fiind luată de la una dintre osiile cuplate ale locomotivei şi transmisă cu ajutorul unui arbore intermediar. Acest ultim sistem e pufin mai complicat decît cele precedente, însă înlătură dezavantajul dereglării distribufiei la sertarul mijlociu din cauza jocurilor la articulafiile pîrghiilor de transmisiune. Distribufia locomotivelor cu patru cilindri gemeni: Distribufie aplicată la locomotivele cu patru ciimdri gemeni, la care distribuirea aburului se poate obfine cu ajutorul a patru sertare cilindrice obişnuite sau numai cu două sertare duble. Osia motoare a locomotivelor cu patru cilindri gemeni are calate, la 180°, manivelele corespunzătoare cilindrilor alăturafi din partea dreaptă, ca şi manivelele cilindrilor din partea stîngă, manivelele din stînga fiind decalate cu 90° înapoi, fafă de cele din dreapta (v* fig. XXII). La distribufia cu patru sertare obişnuite, sertarele alăturate, din partea dreaptă sau din partea stîngă, au mişcări egale şi de sens contrar, obfinute cu ajutorul unui mecanism de inversare (v. fig. XXIII), acfionat de distribufia exterioară a sertarului exterior. La disfribufia cu două sertare duble (v. fig. XXIV), discurile exterioare ale sertarului (cari au acoperirile de admisiune spre interior) deservesc cilindrul exterior, iar discurile interioare (cari au acoperirile de admisiune spre exterior) deservesc cilindrul interior. Aburul alimentat ramifică printr-o tubulură specială şi pătrunde bufia cu două sertare are construcfie mai simplă decît cea cu patru sertare şi se utilizează mai frecvent. XXII. Arborele motor al locomotivelor cu patru cilindri gemeni acfionat de patru biele, î) arbore cotit; 2) palier. de căldare se între discurile XXIV. Disfribufie cu doua sertare duble la o locomotivă cu patru cilindri gemeni. f) serfar; 2, 5) discuri exterioare; 3, 4) discuri interioare; 6) tija sertarului; 7) bieletă; 8) arbore intermediar; 9) bară de avans; f0) bara de comandă a sertarului; 11) bară de articulafie; 12) admisiunea aburului viu; 13, 14) admisiunea în cilindrul exterior pe fafa dinainte, respectiv dinapoi a pistonului; 15, 16) emisiunea din cilindrul exterior de pe fafa dinainte, respectiv dinapoi a pistonului; 17, 18) admisiunea în cilindrul interior pe fafa dinainte, respectiv dinapoi a pistonului; 19, 20) emisiunea din cilindrul interior de pe fafa dinainte, respectiv dinapoi a pistonului. i. ~ la motorul cu ardere internă. Mş.: Mecanismul de distribufie a agentului energetic la cilindrii motorului, care comandă automat deschia'erea-închiderea orificiilor de admisiune a gazelor proaspete (amestec carburant sau aer com-burant) şi de evacuare a gazelor uzate. Mecanismul de distribufie (v. fig. /) cuprinde; elementul conducător, care poate fi arbore cu came (de ex. la mofoare în patru timpi, cu arbore cotit), disc cu came (de ex. la mo-toare în patru timpi, în sfea) sau XXIII. Mecanism de inversare a mişcării sertarelor alăturate, la « distribufie cu patru sertare de locomotivă cu patru cilindri gemeni. I) arbore cotit cu manivele la 180°; 2, 3) biele; 4) serfar exterior; 5) sertar interior; 6) tija sertarului; 7) mecanism de comandă a sertarului exterior. exterioare şi cele interioare. Deoarece sensul de mişcare al pistonului într-un cilindru cu sertar cu admisiune exterioară e invers celui corespunzător sertarelor cu admisiune interioară (pentru acelaşi sens de deplasare al sertarului), cele două pistoane ale cilindrilor echipafi cu un serfar dublu unic se mişcă în sens contrar. Mişcarea sertarelor duble (cari se montează între cilindrii pe cari îi deservesc) e comandată de un arbore intermediar, care transmite mişcarea de la mecanismul de distribufie aşezat la exterior, la tija sertarului care se găseşte (a interior (în spafiul dintre lonjeroane.). Distri- I. Mecanismul distribufiei. a) cu supape în cap (inversate); b) cu supape laterale; f) arbore motor; 2 şi 3) rofile dinfate ale angrenajului de antrenare; 4) arbore cu came; 5) camă; 6) tachef; 7) împingăfor; 8) culbutor; 9) axul cuibutoarefoi*; 10) supapă; 11) resortul supapei; 12) piston. pîrghii antrenate indirect de arborele motorului (de ex. la unele motoare în doi timpi); elementele de transmisiune a comenzii, cari pot fi împingătoare, culbutoare, tijea rticulate etc.; organele de obturare a orificiilor de admisiune şi evacuare, cum sînf supapele, manşoanele, pistoanele motorului, sertarele, etc. La distribuţiile cu arbore cu came, care în general e antrenat prin Distribufie la motorul cu ardere internă 550 Distribufie la motorul cu ardere internă rofi dinfate sau prin lanf de către arborele motorului, turafia arborelui cu came e egală sau de două ori mai mică decît a arborelui motorului, după cum motorul e în doi timpi sau în patru timpi. La distribufia cu disc cu came, la motoare în patru timpi, turafia discului (rc) e A n~ ~~TT ' c± 1 unde na e turafia arborelui motorului şi c e numărul de cilindri, iar semnul se alege 4* sau —, după cum turafiile discului şi arborelui sînf în acelaşi sens sau în sens contrar; această distribufie e caracteristică motoarelor în stea în patru timpi, la cari c e impar şi aprinderea se produce succesiv din doi în doi cilindri. Motoarele în patru timpi, cu cilindrii în linie, în V sau în W, au în general distribufie cu supape laterale sau cu supape în cap, antrenate de unu sau de mai mulfi arbori cu came (v. fig. II), eventual cîte unu sau doi arbori pentru Distribufia cu supape laterale are de obicei un arbore cu came, situat în carterul motorului, supapele de admisiune II. Distribuţie cu trei arbori cu came. 1) arbori cu came; 2) fachef; 3) împingător; 4) culbutor; 5) axurile culbufoa-relor; 6) supape; 7) resortul supapei. fiecare linie de cilindri (de ex. la motoare de avion). Arborii cu came sînt paraleli cu arborele motor, cu excepţia unor motoare cu cilindri separafi, la cari arborele cu came poate fi perpendicular pe arborele motorului; la motoarele de motocicletă, arborele cu came e situat adeseori deasupra cilindrului. — Motoarele în patru timpi, în stea simplă sau multiplă, au de obicei distribufie cu supape în cap, antrenate de discuri cu came (v. fig. III), cîte unul pentru fiecare stea. — Motoarele în doi timpi au de cele mai multe ori distribufie fără supape şi rareori cu supape, în ultimul caz numai pentru evacuare sau numai pentru ad-misiun6. După felul organelor de obturare, se deosebesc: Distribufie cu supape, utilizată în general la motoare în patru timpi, avînd cîte o supapă de admisiune şi de evacuare la fiecare cilindru. Uneori, de exemplu la motoare pentru automobile de curse, există două supape de admisiune şi de evacuare la fiecare cilindru, deoarece suprafafa orificiilor de admisiune şi de evacuare trebuie să fie mare. Se folosesc distribufii cu supape laterale sau cu supape în cap, numite astfel, după cum supapa e situată lateral fafă de piston sau în dreptul capului acestuia (de regulă, în culasă), III. Distribufie cu disc cu came. 1) roată dinfată de antrenare, caiafă pe arborele moforului; 2) roată dinfată dublă, intermediară; 3) coroană dinfată, solidarizată cu discul cu came 4; 5) camă; 6) galet; 7) tachef; 8) îm-pingăfor. IV. Distribufii cu supape, a) cu supape laterale; b) cu supape laterale opuse; c) cu supape în cap, alineate; of) cu supape în cap, în V, în acelaşi plan; e) cu supape în cap, în V, în două plane şi cu doi arbori cu came în carter; f şi g) cu supape în cap, în V, şl decalate cu un arbore cu came deasupra culasei; h) cu supape în cap, alineate, şi cu arbore cu came deasupra culasei; 1) supapă; 2) arbore cu came; 3) fachef; 4) culbufor; 5) împingător. Disfribufie la motorul cu ardere internă 551 Disfribufie la motorul cu ardere internă şî de evacuare fiind dispuse alături de pistoane, paralel cu planul axelor cilindrilor (v. fig. /V a). La unele motoare de construcţie veche, cu doi arbori cu came, supapele sînt dispuse de ambele părfi ale planului axelor cilindrilor, de cele mai multe ori supapele de admisiune fiind într-o parte şi cele de evacuare în cealaltă parte; la alte motoare (v. fig. IV b), cu un arbore cu came, supapele sînt opuse, supapele de admisiune fiind răsturnate. La distribufia cu supape laterale, camele atacă tijele supapelor sau împingătoarele, în general prin intermediul unor tacheţi. Această distribujie se mai foloseşte rar, la unele motoare de automobil şi de motocicletă, deoarece configurafia camerei de combustie nu e satisfăcătoare, iar blocul cilindrilor prezintă dificultăţi constructive, în el fiind practicate scaunele supapelor şi canalele de conducere a agentului energetic. Disfribufia cu supape în cap poate fi cu unu sau cu doi arbori cu came, situafi în carter ori deasupra culasei, supapele de admisiune şi de evacuare fiind dispuse în dreptul capului pistoanelor, în planul axelor cilindrilor sau simetric fafă de el. La distribufia cu un arbore cu came în carter, camele acfionează supapele prin intermediul unor împingătoare şi al culbutoarelor, indiferent dacă supapele sînt într-un plan (v. fig. IV c) sau în două piane (v. fig. IV d); dacă sînt doi arbori cu came în carter, supapele pot fi dispuse în două plane (v. fig. /V e). La distribuţia cu un arbore cu came deasupra culasei, camele acţionează supapele de obicei prin culbutoare, dacă sînt în plane diferite (v. fig. IV f, g), sau direct, dacă sînt în acelaşi plan (v. fig. IV h). Această distribuţie se foloseşte mult la motoare de automobil şi de avion, deoarece permite configuraţii avantajoase pentru camera de combustie a motorului, deşi culasa e complicată constructiv, în ea fiind practicate scaunele supapelor şi canalele de conducere a agentului energetic. Distribufia fără supape e utilizată în special la motoare în doi timpi şi uneori la motoare în patru timpi, la cari organele de obturare sînt manşoane cu fante, obturatoare cu canale, sertare, pistoanele moforului, etc., organe cari asigură, deschiderea-închiderea orificiilor de admisiune şi de evacuare. Distribufia cu manşon poate fi cu manşon culisant, rotativ, sau culisant şi rotativ cu fante, cîte unu sau două la fiecare cilindru al motorului, cu care sînt coaxiale. Manşoanele, interpuse între peretele interior al cilindrului şi, piston, au o mişcare de translaţie, de rotaţie sau complexă, astfel încît fantele manşonului vin în dreptul unor fante din peretele cilindrului numai în timpul admisiunii sau al evacuării. La disfribufia cu manşon c u I i s a n f, manşoanele efectuează o mişcare de translaţie alternativă în lungul cilindrului, fiind antrenate prin excentrice de arborele de V. Distribuţii cu manşon. <3) distribuţie cu două manşoane culisante: J) bieletă de legătură cu arborele de distribuţie; 2) manşon exterior; 3) manşon inferior; 4) fantă de admisiune; 5) fantă d b) distribufii cu un singur manşon rotativ: 1) arbore de distribuţie cu manivele latie sferică; 3) manşon; 4) fantă de admisiune; 5) fantă de evacuare. distribuţie. Unele mofoare au la fiecare cilindru cîfe două manşoane (v. fig. V a), a căror mişcare combinată asigură admisiunea gazelor proaspete şi evacuarea gazelor uzate, cînd poziţia fantelor celor două manşoane coincide cu fantele corespunzătoare din pereţii cilindrului; alte motoare au la fiecare cilindru cîfe un manşon cu două rînduri de fante, astfel încît acestea trec succesiv prin faţa fantelor de admisiune şi de evacuare din perefii cilindrului. Distribufia cu manşon culisant, folosită la unele motoare de avion, prezintă următoarele avantaje: permite o umplere mai bună a cilindrului (deoarece orificiile de admisiune şi evacuare pot fi relativ mari); raportul de compresiune poate fi mărit (deoarece în camera de combustie nu mai există zona supraîncălzită a supapei de evacuare), şi motorul are o culasă constructiv simplă. Dezavantajele sînt / următoarele: frecări mari la pornirea la rece; răcire şi ungere defectuoase; defectele la distribufie pot fi înlăturate numai prin demontarea motorului. La disfribufia cu manşon rotativ, manşoanele efectuează o mişcare de rotafie în jurul axei cilindrului, combinată cu o , mişcare de translafie alternativă, fiind antrenate prin articulafii sferice, de un arbore de distribufie cu manivele. Motoa- de evacuare; 2) articu- rele au la fiecare cilindru (v. fig. V b) cîte un manşon cu un singur rînd de fante, cari trec prin fafa fantelor de admisiune şi de evacuare din perefii cilindrului. Distribufia cu manşon rotativ, folosită la unele motoare în stea (cu răcire cu aer), prezintă următoarele avantaje: motorul are suplefe şi putere, mari, iar construcfia e mai simplă decît la motoarele cu cîte două manşoane. Dezavantajele sînt: etan-şarea şi ungerea sînt nesatisfăcătoare, temperatura de serviciu a manşonului e înaltă, cosful e ridicat, cuplul necesar pornirii la rece e mare, etc. Distribufia cu obturator poate fi cu obturator plat, conic, cilindric sau sferic, cu unu sau cu două canale. Obturatorul, montat în capul cilindrului motorului, are o mişcare de rotafie (uniformă) în jurul unei axe de simetrie, astfel încît canalele vin succesiv în dreptul orificiilor de admisiune şi de evacuare, asigurînd deschiderea-închiderea acestora. în general, distribuţiile cu obturator prezintă următoarele avantaje: obturatorul nu e supus la forţe inerţiale, cum sînt de exemplu supapele sau manşoanele culisante, deoarece mişcarea lui e uniformă; au funcţionare silenţioasă şi nu reclamă reglaje periodice; permit o umplere mai bună a cilindrului; raportul de compresiune al motorului poate fi mărit (deoarece în camera de combustie nu sînf puncte calde), ca şi puterea masică. Dezavantajele principale sînt: lipsa de etanşeitate, cocsarea interspaţiilor şi dificultatea de a asigura o ungere satisfăcătoare, Distribufie la motorul cu ardete internă 552 Distribufie la motorul cu ardere internă La distribuţia cu obturator plat, acesta e calat pe un arbore cu axa paralelă cu axa cilindrului şi efectuează, o mişcare de rotafie în jurul acestei axe, fiind antrenat, prin angrenaje, de arborele motorului. Acest obturator, de forma unui disc, e montat pe fundul culasei motorului şi are un canal care trece succesiv prin fafa orificiilor de admisiune şi de evacuare (v. fig. V/). Dezavantajele suplementare ale distribufiei cu obturator plat sînt următoarele: frecarea mare dintre obturator şi culasă (sub presiunea gazelor de ardere), lipsa de etanşeitate, dimensiunile relativ mici ale orificiului de admisiune şi de evacuare, uzura accentuată şi pericolul de gripaj. Sin. Distribufie cu obturator cu platou. L a distribuţia cu obt u r at o r conic, asemănătoare celei precedente, obturatorul are formă conică şi uneori e echipat atît cu inele de etanşare, cît şi cu rulmenfi (cari pot fi cu bile sau cu role). Acest obturator permite orificii mai mari de admisiune şi de evacuare, darapă-sarea pe el e totuşi mare; canalele de ungere sînt sinusoidale, pe suprafafa laterală a conului, şi sînt alimentate prin două orificii practicate în locaşul obturatorului (la părfile superioară şi inferioară), în cari uleiul datorită depresiunii produse de pistonul moforului. Avantajele ’ distincte ale distribufiei cu obturator conic sînt: împiedicarea detonafiei, la motoare cu raporf mare de compresiune şi pentru combustibili cu cifra octanică relativ mică (de ex. pînă la 60---70), şi obfinerea unui amestec carburant infim. Sin. Distribufie cu obturator cu platou conic. La distribufia cu obturator cilindric orizontal, acesta e situat într-un locaş practicat în culasa motorului şi se roteşte în jurul unei axe perpendiculare pe axa cilindrului. Acest obturator, cu unu sau cu două canale (v. fig. VII a, b), are o frecare mai mică, dar etanşeitatea VJ. Distribuţie cu obturator plat. f) obturator (disc obturator); 2) axul obturatorului; 3) orificiu de admisiune; A) orificiu de evacuare. intră La distribufia cu obturator situat parfial în culasa moforului şi parfia lui, şi se roteşte în jurul axei acestuia. Obturatorul sferic, cu un canal cu trei căi, dirijează admisiunea şi evacuarea, cilindrul motorului avînd un singur orificiu (v. fig. IX). Acest obturator e bine echilibrat. Distribufia cu sertar e echipată cu sertare cari efectuează numai deschiderea-închiderea fantelor de admisiune (v. fig. X). Se foloseşte Ia unele motoare Diesel în doi timpi, la cari fantele de admisiune şi de evacuare sînt situate la aceeaşi înălfime în cilindru. VIII. Distribuţie cu obturator cilindric vertical. 1) arbore de distribuţie; 2- -A) rofi dinţate de antrenare; 5) obturator cilindric rotativ; 6) axul obturatorului; 7) canal de admisiune; 8) canal de evacuare. sferic, acesta e în capul cilindru*- VIL Distribufie cu obturator cilindric orizontal, a) cu un canal; b) cu două canale; f) obturator cilindric rotativ; 2) axul obturatorului; 3) canal de admisiune; A) canal de evacuare. nu e satisfăcătoare, iar orificiile de admisiune şi de evacuare sînt relativ mici (în special la obturatoarele cu două canale). La distribufia cu obturator cilindric vertical, obturatorul e coaxial cu cilindrul şi se roteşte în jurul axei acestuia, fiind antrenat, prin angrenaje, de arborele de distribufie. Obturatorul cilindric vertical are fante periferice, cari trec prin fafa orificiilor de admisiune şi de evacuare (v. fig. VIU). Avantajele acestei distribufii sînt demontarea uşoară a obturatorului şi frecarea mică a acestuia, cum şi posibilitatea de mărire a furajiei motorului. IX. obturator Distribuţie sferic. I) obturator sferic rotativ; 2) canale de admisiune ; 3) canale de evacuare, X. Distribuţie cu sertar. 1) arbore de distribuţie; 2 -5) pîrghii articulate; 6) sertar; 7) fantă de admi- şiune ; 8) fantă de evacuare. Disfribu}ie 553 Distribufie electrică Distribuţia cu piston nu comportă organe speciale de obturare, acestea fiind înseşi pistoanele motorului, cari în mişcarea lor descoperă şi acoperă fantele de admisiune şi de evacuare din perefii cilindrului (v. fig. XI). Distribufia cu piston, folosită la motoare în doi timpi (de ex. la motoare cu trei fante), reclamă o ungere îngrijită, pentru a evita supraîncălzirea pistonului şi uzuri premature ale segmenfilor, cum şi pentru a permite jocuri funcţionale (constructive) corecte între cilindri şipistoane. 1. Distribufie. 4. Tehn.: Dirijarea, conducerea sau transmisiunea, cum şi repartizarea spre diferii c'onsumatori sau receptori, grupafi pe o anumită suprafafă — cu ajutorul unei refele de conducte sau de linii — a unui debit de fluid, a XI. DJsfribuîii cu pisfon. a) cu baleiaj transversal ; b) cu balelaî în contra-curenf; c) cu baleiaj încrucişat; t) fantă de admisiune în cilindru (fantă de transfer); 2) direcţia curentului de fluid; 3) fantă de evacuare; 4) fantă de supraafimenfare; 5) fantă de preadmisiune (de admisiune în carter). 4. ~ electrică. 2. Elf.: Ansamblul instalafiilor electrice servind pentru realizarea distribufiei electrice (v. Distribufie electrică 1). Distribufia electrică se realizează printr-o linie electrică (în cazurile simple) sau prin refele electrice de curent continuu ori, mai adesea, de curent alternativ, cuprinzînd : sfafiuni, posturi de transformare şi linii (aeriene sau subterane). După felul curentului, se deosebesc: Distribufie de curent continuu: Distribufie folosită în anumite industrii, pentru asigurarea iluminatului de rezervă şi, foarte rareori, pentru’alimentarea localităfilor. E în general mai costisitoare şi mai pufin elastică decît distribufia de curent alternativ. Prezintă avantajul că, pentru vîrfuri de sarcină sau ca rezervă, se pot folosi baterii de acumulatoare, ceea ce asigură un grad înalt de siguranfă a -continuităţii funcţionării. Se folosesc sisteme cu două conductoare şi cu trei conductoare, foarte rare ori cu cinci conductoare. Se obfine astfel un număr de punfi, între ale căror conductoare tensiunea creşte în progresie aritmetică (de ex. 110, 220, 330, 440 V într-o distribufie cu cinci conductoare). Receptoarele se branşează pe diferitele punfi, repartizate cît mai uniform, pentru a evita dezechilibrul. Motoarele de putere mare sînt în general conectate între conductoarele extreme. în sistemul cu două conductoare, unul e legat la polul ( + ) şi celălalt la polul ( — ) al sursei de energie, iar receptoarele sînt legate înfre conductoare. Ca variantă e de menfionat distribufia pentru tracfiune electrică în curent continuu, la care unul dintre conductoare e linia de contact, aeriană, iar celălalt, şina sau chiar pămînful. în sistemul cu trei conductoare (cu două punfi), două — conductoarele active— sînt legate respectiv Ia polii ( + ) şi ( —) ai sursei de energie, iar al treilea — conductorul neutru — e legat la un punct de potenfial zero al sursei. Alimentarea unei astfel de distribufii se poate face: de la două generatoare legate în serie (v. fig. I a), de la un generator cu divizor de tensiune (v. fig. I b) sau de la un singur gene- unui flux de energie, a unor mesaje sau programe de felecomunicafii, efc. Refeaua de conducte sau de linii, împreună cu ansamblul instalafiilor auxiliare necesare, se numeşte refea de distribuţie. 2. ~a apei. Alim. apă: Conducerea debitului de apă djs alimentare, — cu asigurarea presiunilor de serviciu necesare,— pentru satisfacerea nevoilor de apă potabilă şi industrială ale fiecărui punct de consum dintr-un centru populat sau industrial. Distribufia apei se poate face, fie prin gravitafie, fie prin pompare, în funcfiune de cota rezervorului principal de înmagazinare şi de compensare care primeşte apa de la sursă, de relieful terenului centrului alimentat şi de presiunile de serviciu necesare. Sistemul de distribufie a apei e constituit din rezervoarele de înmagazinare şi de compensarş, respectiv din stafiu-nile de pompare, şi din refeaua de conducte de distribufie (v. Refea de distribufie a apei). Cînd relieful terenului de pe teritoriul centrului alimentat prezintă diferenfe de nivel mari, cari pot cauza depăşirea limitei de presiune în refeaua de conducte, distribufia apei se face pe zone de presiune, echipate fiecare cu o refea separată de conducte de distribufie, care e alimentată, fie din rezervorul de înmagazinare şi de compensare al zonei, fie dintr-un cămin de rupere a presiunii. s. ~ electrică. 1. Elf.: Transmisiunea cu fir şi repartizarea energiei electromagnetice spre diferifi consumatori grupafi pe o anumită suprafafă (regiune, localitate, cartier, întreprindere sau imobil), de la centrale electrice locale ori de la una sau mai multe stafiuni electrice locale, cari sînt racordate prin linii de transmisiune la centrale electrice situate la distanfă. I. Alimentarea unei distribuţii de curent continuu cu trei conductoare. rator (pentru tensiune dublă) cu o baterie de acumulatoare (v. fig. I c) sau cu grup egalizator (constituit din cîte un generator pe fiecare punte, avînd puterea de circa 1/5 din a generatorului principal, cu indusurile solidare şi cu exci-tafiile, în derivafie, încrucişate) (v. fig. I d). Acest sisfem prezintă următoarele avantaje: e mai economic decît un sistem cu patru conductoare penfru aceleaşi condifii de distribuire şi dispune de două tensiuni, dintre cari una poate fi Distribujie electrică 554 Distribufie electrică pentru iluminat, iar cealaltă, mai mare, pentru forfă motoare. Prezintă dificultatea echilibrării sarcinilor pe cele două punţi. La sistemele cu mai mult decît trei conductoare, cari sînt foarte rar folosite, sursa de alimentare e constituită din generatoare legate în serie (v. fig. //). Distribujie de curent alternativ: Distribufia cea mai frecventă, fiind mai economică şi mai elastică prin posibilitatea folosirii de tensiuni înalte şi prin posibilitatea transformării uşoare a parametrilor electrici pe cale statică (cu ajutorul transformatoarelor). Se folosesc sistemele monofazate, bifazate şi trifazate, cu două, trei sau patru conductoare. Disfribufia monofazată cu două conductoare, asemănătoarei cu distribuţia de curent continuu, e folosită în tracfiunea electrică şi, foarte rare ori, pentru iluminat şi forfă motoare (cu două sau cu trei conductoare). în distribufiile trifazate, alimentarea unor consumatori sau a unor receptoare se face în monofazat (de ex. de la o refea electrică urbană trifazată, unele imobile sînt alimentate prin branşamente monofazate). Distribufia difazată poate fi cu trei, cu patru sau cu cinci conductoare (v. fig. III); e folosită foarte rar. II. Alimentarea unei distribuţii de curent continuu cu şase conductoare. ~T“ Uf2 tensiune între conductoarele de fază şi conductorul neutru, iar receptoarele trifazate sînt alimentate între conductoarele de fază. După mărimea tensiunii, se deosebesc: Distribufie la tensiune joasă: Distribufia care se face de obicei în curent trifazat, cu patru conductoare Ia tensiunea de 380/220 V (rareori de 220/127 V), aplicată pentru alimentarea consumatorilor din localităfi, sau cu trei conductoare, la tensiuni de 380, 500 şi 1000 V, penfru alimentarea consumatorilor industriali. Poate fi subterană sau aeriană. Distribufie la tensiune înaltă: Distribufia care se face de cbicei în curent trifazat, cu trei conductoare la tensiunea de 3,5 (rareori aplicată), 10, 15, 25, 30, 35, 60 kV Poate fi subterană sau aeriană. După modul de conectare a r ec e p t o a r e I o rt se deosebesc: Distribufie serie: Distribufie caracterizată prin conectarea în serie a receptoarelor. E folosită în cazuri speciale, de exemplu la iluminatul vagoanelor de tramvai, la iluminatul şoselelor şi al străzilor (la tensiune înaltă). în acest sistem, curentul e constant; de aceea, întreruperea alimentării unui receptor se face prin scurt-circuitarea lui sau prin introducerea în circuit a unui rezistor de rezistenfa echivalentă. Distribufie derivafie: Distribufie caracterizată prin conectarea în derivafie a receptoarelor. E cel mai frecvent folosită. în acest sistem, tensiunea Ia bornele receptoarelor e practic constantă. După felul conductelor şi modul de instalare a lor, se deosebesc: Distribufie subterană: Distribufie care se face prin cabluri electrice (v.), folosită în special în localităţile sau în cartierele cu densitate mare a populaţiei (oraşe) şi în cazurile în cari e necesar un grad înalt de siguranfă a conti-nuităfii alimentării cu energie electrică. Acest fel de distribufie e mult mai costisitor decît distribufia aeriană. Distribufie aeriană: Distribufie care se face prin linii electrice aeriene, folosită în general în localităfi sau în cartiere cu densitate mică a populaţiei. Dupa schema de întocmire: se deosebesc: Disfribufie radială: Consumatorii sau receptoarele sînt alimentate prin linii separate cari pleacă (radial) de t/rr mr t/tt 6 III. Distribuţie difazată. Distribufia trifazată e cea mai frecventă; ea poafe fi cu trei sau cu patru conductoare. Sistemul cu trei conductoare e aplicabil în cazul sarcinilor echilibrate pe cele trei faze, cum e cazul receptoarelor de forţă motoare. Acest sistem de distribufie se foloseşte în general la tensiuni de 3X380, 3X500,3X6000, 3X15 000, 3X35 000 V. Sistemul cu patru conductoare, pentru cazul sarcinilor neechilibrate pe cele trei faze, e folosit foarte frecvent în distribuţiile la tensiuni sub 1000 V şi 220/127 V şi anume în general pentru tensiunea de 380/220 V. Cele trei conductoare sînt legate la bornele de fază, iar al patrulea, la punctul neutru al înfăşurărilor transformatoarelor (conectate în stea sau în zig-zag), Receptoarele monofazate sînt alimentate la IV. Distribuţie radială. a) cu sarcini repartizate; b) cu sarcini concentrate. la acelaşi punct de distribufie (v. fig. IV). Prezintă posibilitatea de introducere uşoară a automatizărilor; fată de alte sisteme de distribuţie, reclamă însă un consum mare în conducte şi în aparate. Dezavantajul unei siguranţe mai mici în exploatare se evită în parte p.in folosirea unor mijloace de distribuţie (cabluri, transformatoare, etc.) cari prezintă siguranţă mare, sau printr-o dublă alimentare a fiecărui consumator de la aceeaşi sursă. Acest sistem de distribuţie e folosit, atît pentru tensiuni joase, cît şi pentru tensiuni înalte, la alimentarea receptoarelor de puteri unitare mari, la alimentarea prin feeder-e a mai multor centre de distribuţie, etc. Distribuţie electrică 555 Distribufie electrică Distribufie cu linii principale: Consumatorii sau receptoarele sînt alimentate în derivaţie de la aceeaşi linie. Prezintă în special avantajul că reclamă conducte şi aparate mai puţine decît în alte sisteme de distribufie, şi dezavantajele că e mai greu adaptabilă la automatizări, prezintă siguranfă mai mică în alimentarea consumatorilor, efc. Se aplică atît în distribufii de tensiune joasă(v.fig. Va), cît şi în distribufii de tensiune înaltă, în variantele: alimentare de la un capăt (cu linie principală simplă, v. fig. V b; cu linie principală dublă, v. fig. V c; cu iinie principală de rezervă comună, v. fig. V d); alimentare de la ambele capefe(v.fig. Ve), şi alimentare în inel (v. fig. V f) (v. alăturat Distribufie în inel). Alimentarea de la ambele capete şi în special alimentarea în inel prezintă siguranfă mai mare în exploatare decît sistemele cu alimentare de Ia un singur capăt. în cazul unei distribuţii complexe cu mai multe refele de tensiuni diferite, o refea poate fi executată după o schemă cu siguranfă mai mică (alimentare de Ia un singur capăt), dacă refeaua de tensiune mai înaltă şi refeaua de tensiune mai joasă sînt executate după scheme cu siguranţă mai mare. Sin. Distribuţie cu linie magistrală. Distribuţie arborescentă: Consumatorii sau receptoarele sînf alimentate de la o refea cu ramificaţii succesive fără bucle. Linii cari pleacă de la o stafiune alimentează barele generale ale unor staţiuni, de unde sînt alimen-tafi consumatori sau barele unor posfuri de transformare (v. fig. V/). Prezintă posibilitatea de introducere uşoară a automatizărilor, dar implică un număr mare de aparate; gradul de siguranfă al exploatării e redus. Distribufie în inel: Consumatorii sau receptoarele sînt alimentate pe două căi diferite, ceea ce măreşte gradul de siguranfă în exploatare, la defectarea uneia dintre căj rămînînd în funcfiune cealaltă cale (v. fig. V f). Distribufie buclată: Liniile cari deservesc consumatorii sau receptoarele sînt alimentate de la ambele capete, iar pe traseu.două linii învecinate sînt conectate prin legături transversale. Acest sistem prezintă cea mai mare siguranfă în exploatare, deoarece energia poate veni la consumator (receptor) de Ia mai multe surse şi pe mai multe căi. Alte avantaje sînt următoarele: posi- bilitatea de menţinere a tensiunii între limite apropiate şi capacitatea de încărcare la şocuri de sarcină. Prezintă următoarele dezavantaje: puterile de scurt - circuit fiind mai mari sînt necesare măsuri de limitare a curenţilor, cum şi o protecfie prin relee, bine pusă la punct. Sistemul e folosit în general numai la joasă tensiune, şi anume în distribufiile urbane cu densitate de sarcină mare, realizarea refelei putînd fi conform schemelor din fig. VII (ceea ce presupune ca dispoziţia străzilor să constituie, pe cît posibil, pătrate sau dreptunghiuri) diferite după numărul buclelor (b) cari revin unui post de transformare. — După felul consumatorilor, se deosebesc: Distribufie urbană: Distribufie, în general, cea mai complexă, reclamînd una sau mai multe (pînă la patru şi 4 4 f L A 4 l ~j~| -L1I4- Xl JL MM I i u i ii ţ 1 Im II |M m? ThrHrft ifmV nWrr "înn ¥¥¥ 1 T TT Ttî TFT ■"i n n f . J-j-L -LpL JL-pL JLjJ. Jr i 1 i înni ¥- H Y Alil ■H1- L_JUU f f t!t rfi V. Distribuţie cu linii principale. Disfribufie electrica 556 Distribufie electrica chiar cinci) refele electrice suprapuse, după importanta localităfii deservite. Alimentarea cu energie electrică a distribufiilor urbane se face, în cazul general, de la centrale locale şi prin linii aeriene de tensiune înaltă; alimentarea numai din exterior se întîlneşte la localităfi de mică importantă, iar alimentarea numai de la centrale locale, la localităfi de mică importanfă şi depărtate de liniile de energie electrică. în cazul cel mai general (localitate extinsă, cu mare densitate de sarcini), distribufia se face conform următoarei scheme: Linii electrice (de 110, 220 sau 380 kV) şi centrale electrice locale, prin intermediul stafiu-nilor de transformare, alimentează sistemul de foarte înaltă tensiune (110, 220 sau 380 kV), de tensiuni diferite, distanfă) (v. fig. VIII a şi c), cu sau fără legături diametrale (v. fig. VIII a), sau sub forma unui inel deschis (v. fig. VIII b). t?=1 ?—\ ?—î ri r 1 )—< ) c ) < > < )—< IZ Pl ) < )—< ) < > ( )—c b—c b i >—< i>— b-Z j—— y C N M \ ... 6=4. nm fi=â o-— ■4 ty/h* T // M W • N f/f/f '//// '//jL f / / /y 0 'S w c r 6 VII. Scheme de refele buclate. O) post de fransformare. V/. Distribufie arborescentă, constituit în general sub forma unui inel închis (înconjurînd localitatea la o oarecare © Centrală electrică Q£) Staţiune de transformare D Staţiune de transformare şi disfribufie Prin acest sistem se realizează uneori (v. fig. VIII a) funcfio-narea în paralel a surselor cari deservesc localitatea respectivă. 220KV Distribufie electrică 557 Distribufie electrică Sistemul de foarte înaltă tensiune alimentează, prin sta-fiuni de transformare, un al doilea sistem de medie tensiune înaltă (30--60 kV). Uneori acesta constituie un inel prin care se realizează funcfionarea în paralel (la 60 kV) a surselor cari deservesc localitatea (v. fig. VIII b). Alteori acest sistem e constituit din sectoare separate (de 30 kV) (v. fig. VII a şi c). Sistemul de medie tensiune înaltă alimentează, prin intermediul stafiunilor de transformare, unu (v. fig. VIII a) sau două (v. fig. VIII c) sisteme de joasă tensiune înaltă (6—10 kV). în fine, acesta alimentează, prin intermediul stafiunilor şi al posturilor de transformare, sistemul de tensiune joasă, în general de 220/380 V. Distribufia cu patru sau cu cinci sisteme (refele) e aplicabilă în general aglomerafiilor foarte mari de populafie, cu mare densitate de consum de energie electrică. în alte loca-lităfi se adoptă distribufii cu trei sisteme (de ex. 30, 10 şi 0,220/0,380 kV) (v. fig. VIU d), cu două sisteme (de ex. 6 şi 0,220/0,380 kV) (v. fig. VIII e) sau chiar cu un singur sistem (0,220/0,380 kV), după întinderea aglomerafiei şi densitatea de consum. Adoptarea solufiei adecvate depinde de mai mulfi parametri. E indicat însă să nu se tindă la înmulfirea treptelor de IX. Alimenfarea cu energie electrică a sectoarelor unei refele urbane. 1 şi 2) mari consumatori; 3) tramvaie electrice. tensiune, spre a evita costuri de instalare mari şi complicarea exploatării. Astfel, pentru numeroase oraşe mari, solufia cu trei trepte de tensiune (de ex. 110/10 (sau 30)/0,38 kV) e cea mai avantajoasă. Introducerea diferitelor sisteme de tensiune mai înaltă se face, în general, prin suprapunere peste instalafiile existente, de tensiune mai joasă, cînd capacitatea lor de distribufie nu mai e suficientă fafă de sarcinile în creştere şi fafă de extinderea teritoriului deservit. Deoarece dezvoltarea se face treptat, pe măsura creşterii sarcinilor, în general distribufiile nu prezintă de la început o structură unitară după o schemă ideală. Fiecare dintre refelele unei distribufii urbane e alcătuită după o anumită schemă tip, spre a satisface gradul de siguranfă necesar pentru limitarea curenţilor de scurt-circuit, etc. (v. fig. IX). în general, fiecare staţiune sau post de transformare sînt alimentate de la cel pufin două stafiuni. Refelele de foarte înaltă tensiune sînt deseori în inel, iar cele de joasă tensiune sînt buclate. în refelele de 6 şi de 10 kV se tinde spre limitarea puterilor de scurt-circuit la 200 MVA sau chiar la 100 MVA. Printre măsurile aplicate în acest scop, cele mai importante sînt următoarele: divizarea refelei, gruparea surselor de energie, folosirea de bobine de reactanfă (longitudinale, legînd între ele barele generale, ori pe plecările cablurilor) sau introducerea unei refele suprapuse de tensiune mai înaltă. Refelele sistemelor unei distribufii urbane sînt în cea mai mare parte subterane; liniile de foarte înaltă tensiune cari constituie inelul exterior (de 110, 220 sau 380 kV) sînt uneori în cablu sau parfial în cablu şi parfial linii aeriene. Distribufie industriala: Distribufie în ateliere, în fabrici sau în complexe industriale; distribuţia diferă după felul receptoarelor şi siguranţa necesară în exploatare. Consumatorii industriali pot avea: receptoare multe, de puteri mici sau mijlocii, repartizate aproape uniform, cu densităţi de sarcina de 40"-100 W/m2 (de ex. în industria textilă); receptoare cu puteri foarte diferite (de ex. în industria metalurgică prelucrătoare, în unele industrii chimice, etc.); receptoare multe cu puteri mici şi unele cu puteri mari (50*-300 kW), cu densităţi medii de sarcină variind de la 70—600 W/m2; receptoare cu puteri unitare foarte mari, necesitînd alimentarea în înaltă tensiune (de ex. laminoare, furnale înalte) şi fafă de cari celelalte receptoare însumează puteri reduse. Caracteristicile specifice ale acestei distribufii sînt determinate de: necesitatea menţinerii tensiunii cît mai constante; X. Distribuţie de tensiune joasă, cu linii principale, înfr-o mare hală industrială cu receptoare multe de putere relativ mică. siguranfa în alimentare; existenfa de sarcini concentrate foarte mari; durata foarte mare de utilizare a puterii instalate, etc. Distribufiile industriale se realizează prin scheme: radiale, cu linie principală (v, fig. X), arborescente şi buclate (v. fig. XI). Distribufie electrică S5â Distribufie electrica Felul schemei adoptate depinde de categoria consumatorilor de energie electrică. Menţinerea continuităţii alimentării cu J\6kV r~ TTTT o 111 Ţ T K~u~ R---- sTi F^kt ~u~ V "H" L£_ I T" I J şL- Detaliul M , 6kV 1 220/390 V 1 XI. Distribufie de tensiune joasă, buclată, într-o mare hală industrială cu receptoare muite, de puteri variate, dar nu foarfe mari (posturile de transformare tip bloc). energie electrică fiind de cea mai mare importanţă pentru anumite categorii de consumatori, reţeaua buclată, alimentată în mai multe puncte, reprezintă în astfel de cazuri soluţia optimă, fiindcă se realizează efectiv o rezervă de 100% (chiar în cazul defectărilor celor mai defavorabile, cum e ieşirea din funcţiune a unui feeder de alimentare a unui post de transformare). Acelaşi grad de siguranţă într-o reţea cu linii principale se obţine cu un cost mult mai mare. Defectele în reţeaua de tensiune joasă, buclată, scot din funcţiune, în general, numai cablul direct afectat. în orice sistem de reţele se impun însă anumite rezerve în cabluri şi în transformatoare, cari trebuie determinate în funcţiune de curba de sarcină. Reţeaua buclată e şl din acest punct de vedere mai economică. canale de tablă din elemente prefabricate instalate sub tavan şi de la cari se pot trage uşor derivaţii, unde e necesar. întreprinderile industriale cu un consum mare de energie electrică folosesc atît tensiunea înaltă pentru distribuţie (35, 10 şi 6 kV) şi pentru alimentarea receptoarelor (6 kV), cît şi tensiunea joasă; cele cu un consum mai mic folosesc numai tensiunea joasă. Receptoarele cu sarcini unitare pînă la circa 150 kW se alimentează din reţelele de tensiune joasă (de obicei 220/380 V). Receptoarele de putere mare pot avea influenţe defavorabile în reţeaua de tensiune joasă prin: curenţii lor de pornire, cari pot provoca scăderi bruşte de tensiune, defavorabile altor receptoare, în special lămpilor; variaţii de tensiune ritmice (chiar sub 1%) (de ex. la transformatoarele de sudură), etc. Organizarea reţelei de tensiune înaltă trebuie să ţină seamă şi de problema scurt-circuitelor; în unele cazuri, puterile de scurt-circuit avînd valori importante, se impun mijloace de limitare. Sursele de alimentare a consumatorilor industriali pot fi: sistemele energetice, centralele electrice proprii, centralele electrice ale altor întreprinderi industriale sau centralele şi reţelele de distribuţie urbane. Consumatorii industriali de categoria I trebuie să aibă cel puţin două surse de alimentare independente; consumatorii de categoriile II şi III pot avea o singură sursă. Posturile de transformare de atelier trebuie instalate cît mai aproape de centrele de greutate ale sarcinilor, chiar dacă aceasta impune amplasamente mai greu de realizat (de ex. deasupra căii podurilor rulante). Pentru alimentarea cu energie elecfrică în condiţii economice e necesar deseori, la consumatorii industriali, să se obţină îmbunătăţirea factorului de putere prin condensatoare, compensatoare sincrone sau agregate în cascadă. Condensatoarele folosite cel mai frecvent pot fi instalate penfru a realiza compensarea: individuală (numai la receptoarele importante), ori pe grupe sau centrală (în acest caz se pot racorda la reţeaua de tensiune înaltă). Distribuţie în imobile (cu diferite destinaţii, exceptînd pe cele industriale): Distribuţia care se face la tensiune XII. Disfribufie în imobile mari. O particularitate a reţelelor de distribuţie în atelierele industriale, în cari receptoarele pot fi deseori schimbate, o constituie conductele construite din bară neizolată, închise în joasa; în imobilele foarte mari, după schemele: radială (v. fig. XII a), în inel (v. fig. XII b) sau buclată (v. fig. XII c); în celelalte imobile, în general după schemele cu linie principală Disfribufîa gazului 559 Distribufia fazelor sau arborescentă; excepţie fac unefe receptoare de putere mare, cari sînt alimentate radial. Sursa de alimentare a imobilelor e de cele mai multe ori o refea publică, urbană sau rurală; în cazul unor puteri mari instalate, alimentarea se face prin posturi de transformare racordate la o refea de tensiune înaltă. Distribufia în mine: Distribufie determinată de condifiile speciale ale amenajărilor şi ale activităfii miniere: necesitatea de a asigura funcfionarea continuă a unor anumite utilaje impune scheme corespunzătoare acestui scop; înaintarea în abataj reclamă extinderea continuă a refelei şi, ca urmare, deplasarea continuă a unor instalafii electrice (posturi de transformare, puncte de distribufie, etc.); gabaritele reduse în subteran impun instalafii de volum mic (posturile de transformare, de formă paralelepipedică alungită, echipate cu cel mult două transformatoare a 320 kVA); umiditatea şi mediul susceptibil la explozii şi la incendii din unele mine impun construcfii şi protecţii speciale ale maşinilor, aparatelor şi materialelor electrotehnice. Schema de distribufie a refelelor electrice miniere e în general arborescentă, avînd uneori unele căi de curent duble, pentru asigurarea continuităfii de serviciu. Alimentarea se face în general de la un sistem energetic, eventual de la o centrală locală, prin intermediul unei staţiuni principale de transformare şi distribuţie (6 kV) subterană (la baza unui puf de extracţie, în cazul minelor adînci) şi supraterană (în cazul minelor puţin adînci, sub 150 m). La această staţiune sînt legate: prin cabluri, posturi de transformare de sector, subterane (în primul caz), sau prin linii aeriene, posturi de transformare supraterane (în cazul al doilea). De la posturile de transformare sînt deservite, tot prin cabluri, puncte de distribuţie de sector, de unde sînt alimentate punctele de distribuţie de abataj la cari sînt racordate receptoarele. întreaga reţea electrică în subteran e în cabluri, în general de execufie specială. Tensiunile folosite în distribufiile miniere subterane sînt următoarele: 6000, 3000 şi 1000 V, pentru refeaua de tensiune înaltă, şi 660, 500, 380, 220 şi 127 V, pentru refeaua de tensiune joosă. î. ~a gazului. Tehn. V. sub Refea de alimentare cu gaze. 2. ~ inferioară. Inst. co nf. V. sub încălzire centrală. 3. ~ superioară. Inst. co nf. V. sub încălzire centrală. i. Distribuţie. 5: Sin. Repartifie. 5. curba de ~ a împingerilor. Nav.: Curba de reprezentare grafică a modului de repartizare, pe lungimea navei, a forfelor de sprijin hidrostatic (a împingerilor apei) asupra navei. Pentru o aceeaşi navă, această curbă poate să aibă aspecte diferite, după variafia pescajului şi a asietei, cum şi după starea mării (apă calmă sau cu valuri); datorită acestor situaţii diferite, unele porţiuni din pupa, centrul sau prora navei pot fi mai afundate decît altele, dezlocuind astfel o cantitate mai mare de apă, de unde rezultă şi împingeri corespunzătoare mai mari. Repartiţia 7 variabilă a forţelor de sprijin hidrosta- ^—r tic e de mare importanţă în calculul de rezistenfă longitudinală a corpului navei. Din nenumăratele cazuri de sprijin posibile pentru o aceeaşi încărcare dată, în calculele de rezistenţă se fine seamă, de obicei, de cel mult trei cazuri de sprijin: Corespunzătoare la trei cazuri de plutire standard, şi anume, Curbe de dîsfribufie a împingerilor. 1) pe creastă de val; 2) pe apă calmă; 3) pe gol de val. pe apă calmă, pe creastă de val sau pe culme transversală pe val, şi pe gol de val (v. fig.) împingerea, în dreptul unui anumit cuplu transversal, e proporfională cu suprafafa afundată a cuplului, factorul de pro-porfionalitafe fiind greutatea specifică (y) a apei. Suprafafa afundată a cuplelor se determină prin suprapunerea conturului longitudinal al cocei cu curbele din diagramele Bonjean (v.), peste linia de plutire sau profilul valului. Atît pentru plutirea pe creastă, cît şi pentru plutirea pe gol de val, se adoptă profilul valului standard în formă de frohoidă, avînd lungimea de undă egală cu lungimea L a navei, iar înălţimea h^Lj20. Prin integrarea curbei de distribufie a împingerilor se obfine valoarea împingerii hidrostatice totale (deplasamentul), care frebuie să fie egală cu greutatea totală a navei, respectiv cu integrala curbei de distribufie a sarcinilor, dată. Pentru echilibru mai e necesar ca centrele de greutate ale suprafefelor închise de ambele curbe de distribuţie (a împingerilor şi a sarcinilor) să se găsească pe aceeaşi ordonată, adică să fie situate la aceeaşi distanfă în sensul lungimii, faţă de ordonata de origine (perpendiculara pupa, sau mijlocul navei). în cazul inegalităţii ariilor integrate trebuie modificat pescajul, pînă cînd se găseşte cel căruia îi corespunde o curbă a împingerilor g®re să satisfacă egalitatea. Totodată, dacă centrele de greutate ale suprafefelor nu sînt pe aceeaşi ordonată, aceasta înseamnă că asiefa (înclinarea longitudinală) nu a fost bine aleasă şi trebuie găsită cea corespunzătoare. Sin. Curba de distribufie (repartifie) a deplasamentului, Curba de distribufie (repartifie) a flotabilităţii. 6. ~, curba de ~ a sarcinilor. Nav.: Curba de reprezentare grafică a modului de repartizare, pe lungimea navei, a greutăţilor parţiale cari intră în componenfa greutăfii ei totale, Această curbă poate avea aspecte diferite, după cum maşinile navei sînt situate, din construcfie, la centru sau la pupă, cum şi după modul de încărcare(total, parfial, sau descărcată) şi locul de depozitare (la pupă, la centru sau la proră). Repartizarea diferită a sarcinilor are o mare importanfă în calculul de rezistenfă longitudinală a corpului navei, la care se iau însă în considerafie numai cazurile cele mai defavorabile. Curba de distribuţie a sarcinilor are un aspect discontinuu în trepte şi e dinţată, deoarece sarcinile au o variaţie discontinuă pe lungimea navei (v. .fig.). Trasarea acestei curbe se face luînd în consideraţie intervalele de lungime pe cari se repartizează fiecare dintre greutăţile cari constituie nava şi încărcăturile ei. Pentru o trasare mai expeditivă a acestei curbe, uneori se folosesc metode empirice; curba obfinută astfel are mai pufine discontinuităfi (avînd,o aproximaţie mai mare). Prin integrarea curbei de distribuţie a sarcinilor se obfine valoarea deplasamentului corespunzător încărcăturii proiectate. Sin. Curbă de distribuţie (repartifie) a greutăţilor. 7. ~a fazelor. Expl. petr.: Poziţia ocupată de cele trei faze prezente în porii unei roci colectoare: apa, ţiţeiul şi gazele, determinată de umidibilitatea selectivă a rocii faţă de aceste faze. Apa, de obicei mai umezitoare, ocupă porţiunile periferice ale porilor, fie ca fază continuă, adsorbită pe toată suprafafa particulelor solide şi însofită eventual şi de apa în exces, fie ca fază discontinuă localizată în vecinătatea punctelor de Curbă de distribufie a S3rcinifor, 1) greutatea navei descărcate; 2) combustibil; 3) încărcătură la pupă; 4) încărcătură la proră. Disfribufia fifeiului 560 Disullurî O 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 Saturaţia (%) Disfribufia safurafîilor pe verticală înfr-un zacă. mînt de fifei, cu gaze libere în condifii particulare. I) zona de saturafie totală cu apă; II) zona de fransifie apă-fifei; III) zona de saturaţie preponderentă cu fifei; IV) zona de translfie fifei-gaze; V) zona de saturafie preponderentă cu gaze libere. confacf înfre particulele solide (v. fig. sub Blocarea fazei ume-zitoare). Gazele şi, adeseori, fifeiul, cînd nu constituie el însuşi faza umezitoare, ocupă regiunile centrale ale canalelor prezentînd, după abundentă, fie o stare de distribufie continuă, fie, în cazul cînd e prezent în cantitate mică, o stare de distribufie discontinuă (stare de distribufie insulară). î. ~a ţiţeiului. Expl. petr.: Pozifia pe care o ocupă fifeiul în roca colectoare a unui strat productiv, prin raport cu celelalte faze fluide: apa şi gazele. într-o primă aproximafie, valabilă numai în stratele cu canale capilare mai mari, fifeiul ocupă în stratul productiv o pozifie intermediară, pe verticală, între apele de talpă sau marginale şi eventuala zonă de gaze libere, în urma segrega-fiei gravitafionale în ordinea densităţilor şi sub acfiunea excluzi-vă a acesteia. în rocile cu canale fine sau foarte fine, acfiunea forfelor moleculare superficiale împiedică această segregafie la punerea în zăcămînt.Din aceastăcau-ză fifeiul, care migrează în roca colectoare, nu reuşeşte să dezlocuiască decît în parte apa din porii acesteia, şi anume numai din porii sau din canalele de pori cu diametri suficient de mari pentru ca presiunea capilară de la interfefele apă-fifei să rămînă inferioară presiunii care asigură migrafia. Prin aceasta, canalele foarte fine rămîn încărcate cu apa inifială chiar în porfiunea superioară a stratului productiv şi chiar în eventuala zonă gazeiferă. Distribufia saturafiilor spafiilorgoale ale zăcămînfului cu apă, fifei şi gaze, înainte de deschiderea lui, e reprezentată schematic în figură. Această distribufie e rezultatul unui complex de factori, şi anume: condifiile de migrafie a fifeiului (cari localizează zona de saturafie cu hidrocarburi la distanfe limitate de calea de punere în loc: falie sau accident tectonic echivalent, zonă de difuziune, etc.); condifiile de punere în zăcămînt, forma şi gradul de etanşeitate ai rocilor acoperitoare (de etanşare); caracteristicile fizice şi fizicochimice ale fluidelor şi, eventual, ale solidelor cari saturează porii (unele fluide, aderînd mai intens la suprafafa rocilor, limitează posibilitatea celorlalte fluide de a le satura); condifiile de temperatură şi de presiune din zăcămînt (cari provoacă diferenfieri sensibile, atît în interiorul unei faze unice de hidrocarburi, cît şi în compozifia fazelor de hidrocarburi în echilibru); etc. 2. District, pl. districte. Geobof.: Subdiviziune a sectorului botanic caracterizată prin endemismul jordanonilor (v.) de vîrstă recentă, adeseori slab fixafi, şi prin cîteva specii cu arii discontinue, cari lipsesc sau sînt rare în districtele vecine. 3. District metalifer. Pefr.: Regiune în care se găsesc zăcăminte metalifere de aceeaşi origine, prezentînd o înrudire ch imică evidentă şi o asemănare în compozifia mineralogică, aparfinînd fie aceluiaşi sistem filonian, sau de contact eruptiv, şi deci legate de acelaşi izvor eruptiv, fie, dacă nu sînt eruptive, făcînd parte din aceeaşi serie de strate de aceeaşi vîrstă. Sin. Jinut metalifer, Provincie metaliferă. 4. Distrugător, pl. distrugătoare. Nav. V. sub Navă de război. 5. Distrugător de energie, pl. distrugătoare de energie. Hidrof.: Disipator de energie (v.). Termenul e impropriu pentru această accepfiune. e. Disulfură de feframetiifiuram. Chim.: S S , . 11 11 (ch3)2n—C—S—S—C—N(CH3)2. Disulfură acidului ditiocarbamic dimetilat, obfinută prin condensarea dimetilaminei cu sulfură de carbon, urmată de oxidare. E o substanfa cristalină cu p. t. 146°, greu solubilă în alcool şi în eter. Disulfură de tetrametiltiuram serveşte ca accelerator pentru vulcanizarea cauciucului („Vulcacit") şi ca fungicid („Pomarsol", „Tiuram") în combaterea ciupercii Fusicladium la pomii fructiferi. 7. Disulfuri, sing. disulfură. Chim.: Combinafii organice cu formula generală R—S—S—R, asemănătoare structurai per-oxizilor organici şi avînd unele proprietăfi asemănătoare cu ale acestora. Disulfurile sînf substanfe cu structură tridimensională, cu miros neplăcut, cu temperaturi de fierbere mai înalte decît ale tioeterilor corespunzători; sînt insolubile în apă, dar solubile în disolvanfi organici şi în disolvanfi polari puternici ca, de exemplu, acidul sulfuric. Energia legăturii —S—S— în disulfuri e de 63,8 kcal/mol. Disulfurile organice simple au un maxim de absorpfie caracteristic la aproximativ 250 mu, Arildisulfurile prezintă proprietăfi termocromice, atît în stare uscată, cît şi în disolvanfi. Astfel, fenildisulfura, solid incolor, în topitură devine galbenă strălucitoare. Principalele proprietăfi fizice ale cîtorva disulfuri mai des întrebuinfafe sînt date în tabloul următor: Formula şi numirea p.t. | op 1 c 1 p. f. °C d CHg—S—S—CHg disulfură de metil — 84,7 110 c2h5—s—s—c2h5 disulfură de etil -101,5 154 0,99320 C3H7—S-—S—C3H7 disulfură de n-propil -85,6 192--* 193 0,814*2 C4H9—S—S—C4H9 disulfură de n-butii — 117 ■ • • 11820mm 0,93020 QHjj—S—S—C5Hu disulfură de n-amil — 128-..130l2mm — CbHm—S—S—C5Hh disulfură de isoamil — 250 (descompunere) 0,91 8j8 c6h5—s—s—c6h5 disulfură de fenil 61 310 —=■ [C6H5CO]2S2 disulfură de benzoii 133 — 135 (descompunere) — 02NC6H3C!-S-S-CIC6H3N02 disulfură de 4,4‘-diclor-2,2,-dinitro-difenil 145 — — o2nc6h4—s—s—c6h4no2 disulfură de 2,2'-dinitro-fenil 195 (descompunere) — — o2nc6h4—S—S—C6H4N02 disulfură de 4,4-dinitro-fenil , 181 — — CH3C6H4—S—S—QH4CH3 disulfură de p-tolil 46 210-21520mm Disulfurile sînt răspîndite în natură, în produse petroliere şi în substanfe organice vii. Legătura disulfurică e una dintre cele mai importante structuri în Chimia biologică. Cistina, disulfură cu formula [—S—CH2—CH(NH2)—COOH]2, se obfine prin oxidarea cisteinei, HS—CH2—CH(NH2)—COOH (acid a-amino-p-tiolpropionic); această reacfie, cum şi cea inversă, de reducere a cistinei la cisteină, are un rol foarte important fjsSSII DHerpehâ 56i bitiocarbamafî în procesele metabolice, deoarece disulfurile pot forma o legătură între lanţurile pep+idice (de ex. în insulina). Cisteina şi cistina se găsesc, pracfic, în orice proteină, cu excepţia gelatinei, în care se găsesc numai urme. Disulfurile se pot obţine prin: oxidarea mercaptanilor, alchilarea şi arilarea disulfurii de sodiu, din esteri ai acizilor fiosulfurici, din derivaţi ai acizilor tiocarbonici, din sulfocloruri, prin introducerea de sulf în amine aromatice, etc. Disulfurile sînt reduse uşor la mercaptani: R—S—S—R-f 2 H - 2R—S—H; reacţia prezintă o mare importanfă fiziologică; de exemplu reducerea cistinei la cisteină. Reducerea se poate face cu: praf de zinc sau de staniu în acid acetic, în acid ciorhidric sau în acid sulfuric diluat; sodiu în eter, în xilen sau în amoniac lichid; pulbere de aluminiu în acid acetic şi în acid ciorhidric; pulbere de fier în soluţie alcalină; hidrogen sulfurat şi sulfuri alcaline; ditionif de sodiu în solufie alcalină; electrolitic, sau cu hidrură de litiu şi aiuminîu. Clorul, bromul sau clorură de sulfurii în mediu anhidru transformă disulfurile în sulfenil-halogenurir C2H5—S—S—C2Hg-fCI2 -> 2 C2H5SCI CH3—S—S—CH3-f-S02CI2 -* 2 ch3sci+so2. în prezenfa umidităfiî, oxidarea e completă şi se obfin sulfocloruri: R—S—S—R-J-5 Cl2-f 4 H20 -> 2 RS02CI+8 HCI. Sub acfiunea apei de brom, în acid acetic, se formează acizi sulfonici. în condifii de lucru bine stabilite, cu perhidrol se pot obfine acizi tiosulfonici: R-S-S~R chS5h-* R-S02-S-R; cu exces de perhidrol se obfin acizi sulfonici. Disulfurile sînt oxidate de sulf la trisulfuri: nh3 R—S—S—R + S R—S—S—S—R. Ia cald Cu alchilhalogenuri se obfin săruri de sulfoniu: R—S—S—R-f 4 RJ —> 2 [R3S]+J- + J2. Disulfurile suferă, în special în mediu alcalin, o scindare hidrolitică cu formare, alături de tiol, de hidrogen sulfurat, sulf elementar, acizi sulfonici, oxicombinafii, tioacizi, acizi carbonici, după structura disulfurii. Cînd în moleculă nu există hidrogen, valenfele libere ale ambelor jumătăfi sînt saturate de apă: R—S-++S—R ±^-»R—S—H + S + H—O—R. Dacă legătura sulf-carbon e stabilă şi nu poate să scindeze sulf elementar, gruparea hidroxil se adifionează la restul pozitiv şi dă acizi sulfenici: R—S“++S—R + HOH R—S—H -1- H —O—S—R. Sensibilitatea la oxigen a disulfurilor e produsă de instabilitatea disulfurilor în solufie alcalină. Disulfurile aromatice sînt supuse hidrolizei chiar în acid sulfuric concentrat. Prin adăugarea de apă, disulfura se reface. Dacă se adaugă în mediul de reacfie o altă disulfură sau mercaptan, se formează disulfura asimetrică corespunzătoare. Legătura disulfidică se poate rupe sub acţiunea radiafiilor ultraviolete, omolitic, şi dă radicalii liberi: R—S—S—R -* 2 R—S. Prin încălzire la circa 500° (în absenfa aerului), alchiIdisulfuri 1 e se descompun şi dau mercaptani, hidrogen sulfurat, tiofen şi sulfuri. Fenildisulfura încălzită şase ore la 288°, în absenfă de solvenfi sau de oxigen, trece în fiofenol şi în tiantren. Această reacfie poate fi considerată o disproporfionare a Radicalilor liberi „tiil". Unele disulfuri complexe, derivînd de la fenoli, sînt eficace în reducerea coeficientului de fricfiune în uleiurile jubrifiante la presiuni înalte. Bis(o-aminofenil)disulfura e un agent anti*-bacfericid eficace in vitro (în dilufii de 1/1 280 000) contra stafilococului Aureus, iar derivaţii ei, contra Spirochetei palidă. Etildisulfura e folosită ca disolvant penfru cauciuc. 2,2'-Ditio;-benzotiazolul (Altax), (SCeH4N:C)2S2, tetrametiltiuram disulfura, [(CH3)2NCS]2S2, sînt folosite ca acceleratori de polimerizare. 1. Diferpene, sing. diterpenă. Chim.: Combinafii organice cu formula generală C2oH32, cari fac parte din clasa ferpenelor (v.), formate din patru unităfi de 2-metilbutadienă: CH3 I * ch2=c—ch=ch2, legate între ele după principiul construcfiei isoprenice, cum şî unii derivafi oxigenafi ai acestor hidrocarburi, pe cari le însoţesc în uleiul extras din coniferele Pinus palustris şi Pinus caribaea. Clasificarea cea* mai satisfăcătoare a diterpenelor e bazată pe comportarea în reacfii de dehidrogenare, deoarece şî compuşii biciclici, după ciclizare, dau aceleaşi produse de dehidrogenare pe cari le dau compuşii triciclici (afară de fitol şi de cîteva diferpene diverse). Cei mai importanfi reprezenfanfi ai diterpenelor sînt acizii, fenolii şi alcoolii. Acizii din răşini, tofi triciclici, constituie porfiunea de ne-volatile din oleorăşinile (balsamurile) obfinute, în special, din coniferele Pinus palustris şi Pinus caribaea. Acidul abietic e cel mai cunoscut dinfre acizii din răşini şi se prepară din colofoniu, prin tratare cu reactivi acizi. Se formează din acidul levopimaric, prin isomerizare. în colofoniu se găseşte şî acid dextropimaric. în aceste răşini se găsesc: acid levopimaric 30—35%; acid abietic 15-->20%; acid neoabiefic 15—20%; acid dextropimaric 8%; acid isodextropimaric 8%; acid dehidro-abietic 4%. Diterpenele au importanfă practică redusă. Acidul dehidro-abiefic e util-izaf în sinteza steroidelor. Fitolul e un component al ciorofilei şif în consecinfă, se găseşte în cantităfi mari în natură. Din clasa diterpenelor fac parte şî vitaminele A, E şi K, cari au în molecula lor un rest de fitol (v. sub Vitamine). 2. Difeseral. Mineral.: Calitafea de a aparfine uneia dinfre clasele de simetrie din sistemul cubic, la care prin axele de simetrie (A4f A3 şi A2) trec cîte patru, trei, respectiv două plane de simetrie. V. Cubic, sistemul 3. Ditetragonal. Mineral.: Calitatea de a aparfine uneia dinfre clasele de simetrie din sistemul tetragonal, la care prin axa principală de simetrie (A4) trec patru plane de simetrie (la clasa ditetragonal polară şi ditetragonal ecuatorială), sau două plane de simetrie (la clasa ditetragonal alternantă). V. Tetragonal, sistemul 4. Difiocarbamaţi, sing. ditiocarbamat. Chim., Ind. chim.: S II Săruri ale acidului ditiocarbamic, H2N—C—SH, cu metale sau cu amine, cu formula: .> N- Me, respectiv \ N- -SH-HN /R" X S R în care R şi R' sînt fie hidrogen, fie cîte un radical alchil sau arii, R" şi R'"sînt radicali alchilici, sau arilici iar Me poate fi 36 Ditionafi 562 Dlfizonă amoniu, sodiu, potasiu; argint sau metale grele. Ditiocarba-mafii cei mai stabili sînt cei disubstituiti la azot; ei sînt solizi, intens coloraji, solubili în disolvanfi organici (eter, cloroform, benzen) şi volatili. Ditiocarbamatii metalelor alcaline, alcalino-pămîntoase, sau de amoniu, sînt foarte solubili în apă. Sărurile de cupru, de cobalt sau de nichel ale acidului di-isobutil-ditiocarbamic pot fi distilate în vid înaintat fără descompunere. Ditiocarbamafii se prepară din sulfură de carbon şi amoniac, respectiv amine primare sau secundare. Din ditiocarbamafii de amoniu sau de sodiu, mono- sau disubstituifi la* azot, se pot obfine, prin dublă descompunere cu săruri anorganice, sărurile corespunzătoare metalului din sarea anorganică. Acidul ditiocarbamic, liber, nesubstituit, poate fi izolat; el e însă foarte instabil şi se descompune, de exemplu în prezenfa apei, dînd acid fiocianic, HCNS, şi hidrogen sulfurat. Acizii alchil-, arii- şi dialchil-ditiocarbarnici nu pot fi izo-îafi în stare liberă. Acizii diarîi-ditiocarbamici sînt mai stabiii. Sărurile acidului ditiocarbamic, nesubstituif sau monosub-stituit, cu metale alcaline, cu metale grele, cu amoniu şi cu amine sînt pufin mai stabile (totuşi, se descompun uşor termic sau oxidativ). Sărurile acidului ditiocarbamic disubstituit sînt foarte stabile, şi sînt foarte mult utilizate în tehnică. Tofi acizii ditiocarbamici şi derivafii lor sînt descompuşi de acizii minerali. Sărurile acizilor ditiocarbamici N, N-disubstituiti cu metale, cu metale alcaline, cu amine, constituie un grup important de ultraacceleratori de vulcanizare pentru cauciucuri naturale şi sintetice. Sărurile cu metale alcaline ale acidului N, N-dimetil-ditio-carbamic sînt întrebuinfafe ca regulatori în polimerizarea în emulsie, respectiv în copolimerizarea dienelor cu j combinafii vinilice. Dimetilditiocarbamafii de zinc, de fier, de sodiu, sînf întrebuinfafi ca fungicide agricole. Ditiocarbamafii de sodiu sau de potasiu solubili în apă sînf întrebuinfafi ca agenfi de flotafie. Dimetilditiocarbamafii de dimefilamină sau de sodiu sînt întrebuinfafi la stabilizarea distilatelor de petrol. Dialchilditiocarbamafii de zinc sau de staniu sînt întrebuinfafi la îmbunătăţirea calităţilor uleiurilor de uns. Ditiocarbamafii disubstituifi sînt întrebuinfafi, în locul hidrogenului sulfurat, ca agenfi de precipitare pentru separarea cantitativă a multor metale (Co, Ni, Cu, Ag, Au, Pt, Cd, Hg, etc.). N, N-dietilditiocarbamatul de sodiu e întrebuinfat la determinarea colorimetrică a cuprului, sub forma unei combinafii complexe. Dimetilditiocarbamatul de zinc şi dietilditiocarbamatul de zinc produc iritaţii ale pielii şi ale ochilor, şi trebuie manipulafi cu mască. în general, ditiocarbamafii cari confin grupări metil sînt mai toxici decît cei cari confin grupări etil. 1. Ditionafi, sing. ditionat. Chim.: Săruri ale acidului ditionic, H2S206, în cari ambii atomi de sulf sînt unifi între ei. Acidul ditionic se formează în diferite procese de oxidare a acidului sulfuros, H2SO3, în care doi radicali —SO3H se unesc conform reacfiei: 2 (—SO3H) —► HO3S—SO3H. O solufie concentrată de acid ditionic, cu densitatea mai mare decît 1,347, se descompune în bioxid de sulf, SO2, şi în acid sulfuric, H2SO4. Ditionafii alcalini sînt foarte stabili, spre deosebire de cei ai metalelor grele. Ditionafii cristalizează cu 2—6 molecule de apă de cristalizare. g. Ditionic, acid Chim. V. sub Ditionafi, 3. Ditiouretani, sing. ditioureian. Chim.: Esteri ai acidului ditiocarbamic, cu formula generală: tn care R* şi R“ pot fi, fie cîte un hidrogen, fie cîfe un radical alchil sau arii, iar R'" e un radical alchil sau arii. Ditiouretanii sînt substanfe solide, cu culoarea de regulă galbenă, insolubile în apă, solubile în solvenfi organici. Procedeul general de preparare a ditiouretanilor porneşte de la sărurile acidului ditiocarbamic (substituit sau nesubstituif) şi de la diferifi agenfi de alchilare. Agenfii de alchilare întrebuinfafi în această reacfie sînt: clorurile de alchil, clor-hidrinele, aldehidele halogenafe şi, în unele cazuri, nitrilul acrilic. Ditiouretani se mai pot obfine din ditiocarbamafi şi aceti-lenă, prin încălzire sub presiune: \ \ N—CS—SH + HC=CH -> N—CS—S—CH=CH2.— Ry Ditiouretanii disubstituifi la azot sînf foarte stabili. Ditiouretanii nesubstituifi la azot se descompun în solufie alcalină: nul'l R—S—CS—NH2 —-------------► R—S—H + HSCN. Ditiouretanii monosubstituiti se descompun în mercaptani şi în senevoli, iar în prezenfă de amine dau mercaptani şi tio-uree. Ditiouretanii nesubstifuifi la azot dau cu iodura de alchil iodhidratul imidei diesterului acidului ditiocarbamic: R—S—CS—NH2 + R'J -* RS—C=NH, HJ. I SRf Cu acid clorhidric diluat, ditiouretanii dau diesferul acidului ditiocarbamic. Ditiouretanii sînt întrebuinfafi ca acceleratori de vulcanizare ai cauciucului. Ei sînt folosifi, de asemenea, ca stabilizatori penfru uleiurile de uns. 4. Ditizona. Chim.: Difeniltiocarbazonă, combinafie din clasa fioureei substituite, folosită ca reactiv foarfe sensibil pentru recunoaşterea multor metale (Zn, Pb, Ag, Cu, Cd, Hg, efc.). Se /NH—NH—C6H5 disolvă în tetraclorură de carbon sau S=C în cloroform, dînd o solufie verde. __C6H5 în prezenfa urmelor dintr-o sare de zinc, în solufie neufoă sau slab acidă, culoarea solufiei, în disolvanful organic, trece în roşu ca purpura, avînd limita de recunoaştere de 0,025—0,2 y Zn. Cu sărurile de mercur, solufia de reactiv capătă culoarea portocalie; limita de recunoaştere e de 0,25 y, penfru o dilufie de 1:2*105. Cînd în solufie sînt şî alfi ioni afară de cei de mercur, trebuie să se lucreze în condifii speciale. Cu sărurile de plumb dă un complex infern de culoare roşie-cărămizie. Reacfia se produce în prezenfa unei mari cantităfi de cianură de potasiu şi sare Seignette şi, prin aceasta, constituie o probă specifică pentru plumb. Cu sărurile de argint, ditizona dă o reacfie foarte sensibilă. în mediu acid, solufia de reactiv în tetraclorură de carbon dă cu ionul Ag+ o colorafie galbenă intensă, iar în mediu alcalin, solufia se colorează în violet.ţCu ionul Pb2+, ditizona în solufii neutre, amoniacale, slab alcaline şi de cianuri, ale sărurilor respective, formează o sare complexă internă, de culoare roşie. Pentru disimularea ionilor Ag+, Cu2+, Zn2+ şi Cd2+ se adaugă cianură de potasiu. Prezenfa bismu-tului împiedică identificarea plumbului. Cei doi-cationi pot fi separafi prin faptul că difizonatul de bismut poate fi extras Dîtocromîe 563 Divergenfă cu cloroform în medîu acid, în timp ce ditizonatul de plumb poate fi extras numai din soluţii alcaline. t. Ditocromie. Poligr.: Sin. Tipar în dublu ton (v.). 2. Ditriglif, pl, ditriglife. Arh.: Spaţiul cuprins între două triglife. s. Difrigonal. Mineral.: Calitatea de a aparfine uneia dintre clasele de simetrie din sistemul trigonal, la care prin axa principală de simetrie (A3) trec cîte trei plane de simetrie (clasa difrigonal polară şi difrigonal ecuatorială). V. Trigonal, sistemul 4. Ditroif. Petr.: Varietate de sienit nefelinic, întîlnit în fara noastră la Ditrău, care confine multă homblendă şi puf ină mică. E caracterizat prin prezenfa sodalitului şi a cancrinitu-lui. Prezintă structuri fanerocrisfaline-pegmatoide şi structuri gnaisice. 5. Diuretic, pl. diuretice. Farm.: Medicament care măreşte excrefia urinară, fie direct, influenfînd funcfiunea rinichilor, fie indirect, prin modificarea circulaţiei şi a presiunii sangvine. 6. Diuretină. Farm.: Amesfec de teobrominat de sodiu cu salicilat de sodiu, obfinut prin încălzirea teobrominei cu hidroxid de sodiu în alcool etilic, şi cu salicilat de sodiu. Confine circa 45% teobromină. Se prezintă sub formă de pulbere albă, cu gust dulceag; e solubilă în apă, dînd solufii cu reacfie alcalină. Avînd o acfiune diuretică accentuată, fără a provoca nelinişte şi insomnie, se întrebuinfează, în Medicină, în tratamentul bolilor de inimă şi de rinichi, chiar în cazurile în cari sînt interzise produsele digitalice. Sin. Theobromino-natrium-salycilicum. 7. Diurn. 1: Calitatea unui fenomen, a unei măsurări, operafii sau considerafii, de a se raporta Ia fenomenele din intervalul de 24 de ore. 8. Diurn. 2: Calitatea unui fenomen, a unei măsurări, operafii sau considerafii, de a se raporta la fenomenele cari se produc într-un loc pe Pămînt, de la răsăritul pînă la apusul Soarelui (prin opozifie cu nocturn, v.). 9. Diurnă, mişcare Astr.: Mişcarea aparentă, de la răsărit la apus, a întregii sfere cereşti fafă de Pămînt, „trans-portînd" cu ea toate stelele, afară de Steaua polară, care ocupă o pozifie aproape neschimbată, datorită faptului că axa de rotafie aparentă a sferei cereşti trece prin imediata vecinătate a acestei stele şi prin centrul Pămîntului. Mişcarea diurnă aparentă a sferei cereşti e caracterizată de următoarele legi: sensul mişcării e retrograd fafă de orientarea sud-nord; fiecare stea are o mişcare practic circulară, descriind un cerc; mişcarea stelelor se efectuează în plane paralele între ele şi paralele cu ecuatorul; mişcarea aparentă a stelelor e isocronă, adică cercurile descrise de două stele oarecari sînt parcurse în acelaşi timp; mişcarea aparentă a stelelor e uniformă, adică, în intervale de timp egale, stelele descriu arce egale. Intervalul de timp necesar pentru ca stelele să-şi parcurgă cercurile se numeşte zi siderală. io. Divagare. Geogr.: Schimbarea direcfiei unui curs de apă curgătoare în regiunile joase, cu pantă mică, în cari procesele tectonice de scufundare actuală sînt relativ active şi în cari, din această cauză, se produce şi o acumulare intensă de aluviuni noi, cari contribuie şl mai mult Ia reducerea pantei de curgere a apelor. Caracterul de divagafie al rîurilor se observă, atît în cadrul unei lunci (v. fig. a) (de ex.: Călmăfuiul, în regiunea Brăilei, care divaghează într-o luncă foarte largă, făcînd numeroase meandre şi părăsindu-şi cursul vechi; Dunărea în aval de Călăraşi, unde, în aşa-numitele „bălţi" ale lalomifei şi Brăilei, se divizează în mai multe brafe, etc.), cît şi pe zone mai întinse de cîmpie (v. fig. b), cari se deosebesc de regiunile învecinate prin adîncimea mică a albiilor, prin cursurile de apă părăsite (ocupate de mlaştini şi de lacuri), prin divizarea şi şerpuirea excesivă a liniei albiilor (de ex.: cîmpia Şiretului inferior, cîmpia Titu-Gherghifa, cîmpia Timişoara-Jimbolia, cîmpia Someşului fa Safu Mare-Halmeu, etc.). Divagare. a) în cadrul unei lunci; b) în zonă mal înfinsS de cîmp; 1) albiile rîurilor; î) meandru părăsii; 3) albie părăsifă; 4) mlaşîină. Cele mai întinse zone de divagafie corespund regiunilor de subsidenfă actuală. Meandrele dese din aceste regiurri se mai numesc meandre divagante sau migratoare (v. şî sub Meandrare). 11. Divalent. Chim.: Sin. Bivalent (v.). 12. Divergenţă. 1. Mat.: Proprietatea unui şir infinit sau a unei serii de a nu fi convergente. * Divergenfă unui şir infinit de numere reale se prezintă sub două aspecte. Primul aspect e următorul: dacă un şir are proprietatea că N fiind un număr pozitiv arbitrar de mare există un întreg n', astfel încît pentru orice valoare n > n' să existe relaţia xn > N, se spune că şirul e divergent către +oo. Dacă proprietatea e a unui şir în sensul xn < —N pentru orice întreg n' > n, se spune că şirul e divergent către — oo. în ambele cazuri, divergenţa se numeşte divergenfă proprie sau, mai simplu, divergenfă. Astfel, şirurile {n}, {na, a > o}, {log n), sînt divergente. Cel de al doilea aspect al divergenţei e următorul dacă un şir nu e divergent în mod propriu, el se numeşte divergent impropriu sau nedeterminaf, divergenţa numinc'u-se în acest caz nedeterminare. Şirurile {[— 1]”}, {[ — 2]n} sînt impropriu divergente sau ne-deferminate. oo O serie S ux e divergentă sau nedeterminată după cum »=1 şirul sumelor parţiale e respectiv divergent sau ne- deferminat. De exemplu: seria armonică e divergentă, iar seria al cărei termen general e (-,).[!±!+î±?]. („,2> e nedeterminafă. 13. ~a unei integrale. V. sub Integrală improprie. 14. Divergenfă. 2. Mat.: Formaţia tensorială următoare, asociată unui cîmp de tensori care are cel puţin un indice de contravarianfă: într-o varietate în care s-a definit o operaţie de diferenţiere covariantă, se consideră un cîmp tensorial ^ky-'-kq• (P ^ 1)« a*e c^ru' componente sînt funcţiuni continue şi derivabile; din tensorul derivat covariant prin operaţia de contractare în raport cu indicele introdus prin 36* Divergenta de linîâ 564 biversifale, recep|ie in ^ un indice de contravariantă oarecare, se rH-, 1 kr - ...kJh numit divergenfa obţine cîmpului derivare şi cîmpul tensorial considerat. Dacă valenfa cîmpului dat e (p, q), valenfa divergenfei e {p— 1, q). într-un spajiu Riemann de tensor covariant fundamental g^, divergenfa unui cîmp de vectori v (v*) e scalarul ~ &v% k ri V 1 c) (Vg v%) i= 1 $x Vg dx* unde g-\gik|. Dacă spafiul gonal, expresia e euclidian şi divergenfei e div v = ~-----{- • 0*1 e raportat la un reper orto-C)vn C)*/ Divergenţa unei funcfiuni vectoriale de punct a(r) într-un spafiu linear «-dimensional, regulată într-un domeniu D închis în care se găseşte punctul de aplicare P(r) al lui a, şi mărginit de o suprafafă regulată închisă S, e determinată de limita raportului dintre fluxul total al vectorului cîmp a prin suprafaţa S, adică §s a-dA, şi elementul dr din D care înconjură punctul P, cînd 8t tinde către zero: _ _ _ 1 div a (r)~ lim — < 5t->0^ ■ •d A. Divergenfa e un invariant fafă de transformările axelor ele coordonate, şi anume o densitate scalară. în spafiul euclidian cu trei dimensiuni, fafă de un sistem cartesian de coordonate avem - 0^ c@as div a = ----h—----* 0X 0? 02 1. ~ de linie. C/c. v.: Divergenfa de linie a unui cîmp de vectori în spafiul cu trei dimensiuni e limita cîtului dintre fluxul vectorului de cîmp printr-un înveliş tubular aplicat strîns pe o porfiune a liniei, şi dintre lungimea linei, cînd această lungime tinde spre zero. Divergenfa de linie există deci numai în punctele prin cari se pot trasa plane în cari componentele vectorului de cîmp, normale pe cercurile cu centrul în acele puncte, să tindă spre infinit în acelaşi fel ca valoarea reciprocă a razei cercurilor, cînd raza lor tinde spre zero. 2. ~ de puncf. C/c. v.: Divergenfa de punct a unui cîmp de vectori în spafiul cu trei dimensiuni e limita fluxului vectorului de cîmp printr-un înveliş aplicat strîns în jurul punctului, cînd dimensiunile învelişului scad în toate direcfiile, astfel încît volumul din înveliş să tindă spre zero. Divergentă de punct există deci numai în punctele în jurul cărora componentele vectorului de cîmp după normalele pe sferele cari au centrul în acele puncte tind spre infinit în acelaşi fel ca pătratul valorii reciproce a razei sferelor, cînd această rază tinde spre zero. s. ~ de suprafafă. C/c. v.: Divergenfa de suprafafă a unui cîmp de vectori A într-un anumit punct e maximul limitei cîtului dinfre fluxul vectorului de cîmp printr-un înveliş aplicat strîns pe cele două fefe ale unei porfiuni de suprafafă care trece prin acel punct şi dintre aria simplă a porfiunii de suprafafă, cînd dimensiunile ei scad în toate direcfiile, astfel încît aria să tindă spre zero. în spafiul cu trei dimensiuni, ea e egală, în fiecare punct al suprafefei, cu suma componentelor normale locale Ani + An^ ale vectorului de cîmp pe cele două fefe 1 şi 2 ale suprafefei, considerate pozitive cînd sînt îndreptate spre exteriorul învelişului, şi negative cînd sînt îndreptate spre inferiorul Iui. Dacă u e — în spafiul cu trei dimensiuni — versorul normal pe fefele „paralele" ale învelişului amintit, dirijat din spre fafa 1 spre fafa 2, şi A\ şi A2 sînt valorile vectorului de cîmp pe cele două fefe, urmează: div sĂ=unn (Js-ĂÎ)=A^+Ant. Divergenfa de suprafafă există deci numai în punctele prin cari se pot trece plane pe cari componenta normală a vectorului de cîmp prezintă o discontinuitate. 4. Divergen)ă. 3. Geom.: Proprietate a unui fascicul de drepte orientate de a fi alcătuit din drepte cari se depărtează unele de altele, cînd sînt parcurse în sensul adoptat pe fiecare dintre ele. 5. linie de V. sub Vînt. 6. punct de V. sub Vînt. 7. ~a utilă a fasciculului unui proiector. V. Deschiderea utilă a fasciculului unui proiector. 8. Divergenţă, atenuare de ~ sferică. Telc.: Atenuarea suplementară a undei radioelectrice reflectate de sol din cauza convexită}ii suprafefei acestuia. Coeficientul de divergenfă sferică, cu care se înmulfeşte intensitatea cîmpului undei reflectate, calculată în ipoteza pămîntului plan, e G= 1 V,+ 2di do Producerea divergentei sferice. Y dR unde d\, d2sînt distanfele de la capetele traseului la puncteledereflexiune, d-=d\ + d2, R e raza de curbură a suprafefei reflectante (pe cîmpie, raza terestră aparentă), iar y e complementul unghiului de incidenfă (v. fig.). 9. Divergenfă, unghi de Fotgrm.: Unghiul format de axele de fotografiere a două clişee divergente ale căror axe nu se intersectează în spafiul de exploatare al fasciculelor celor două fotograme conjugate, ci în afara acestor spaf ii, pe prelungirea acelor axe. 10. Diversitate, recepfie în Telc.: Metodă de radio-recepfie care consistă în recepfia multiplă a aceluiaşi mesaj şi avînd ca scop micşorarea efectelor perturbatoare produse de condifiile de propagare şi de interferenfe. Se deosebesc următoarele categorii de diversitate: Diversitate de spajiu: Diversitate destinată reducerii fadingului; ea consistă în folosirea a două sau a mai multor antene de recepfie, suficient depărtate pentru ca fadingul provenit din interferenfa a două sau a mai multor unde să nu se producă simultan; tensiunile de la bornele celor două antene sînf comparate în permanenfă şi un dispozitiv electronic alege automat în fiecare moment, penfru utilizare, pe cea mai mare dintre ele. Se foloseşte în unde decametrice şi în unde metrice, pentru legături de radio-comunicafie. Dacă probabilitatea ca amplitudinea semnalului recepfionat de o antenă să rămînă sub valoarea Emin e e, aceeaşi probabilitate pentru sistemul diversitate de spafiu cu n anfene distanfate, bine executat, e zn. Diversitate de frecvenfă: Diversitate eficace atît contra fadingului selectiv, cît şi contra unor emisiuni perturbatoare sub formă de impulsii; ea consistă în emisiunea şi în recepfia concomitentă pe două sau pe mai multe frecvente. Tensiunile obfinute sînt comparate după demodulare) Diverticulafie 565 Diviziune principală eliminarea semnalelor perturbatoare puternice, cînd acestea apar numai pe una dintre frecvenţe, se poate face printr-un dispozitiv automat anfiparazit, iar folosirea a mai mult decît două frecvenţe permite reducerea procentajului de semnale alterate de perturbaţii: dacă un semnal perturbator alterează una dintre emisiuni, el e eliminat prin alegerea semnalului comun la cel puţin două dintre emisiuni. Se foloseşte mai alesîmpreună cu transmisiunile telegrafice sau modulate în impulsii. Diversitate de polarizafie: Diversitate utilizată cînd unda care trebuie recepţionată îşi schimbă polari-zaţia prin reflexiuni neregulate; ea consistă în folosirea a două antene de recepţie de polarizafii încrucişate, cu un dispozitiv comparator, ca şi în cazul diversităţii de spaţiu. Diversitate de timp: Diversitate destinată corectării erorilor sau semnalelor alterate; ea consistă în transmisiunea şi în recepţia mesajului de mai multe ori succesiv şi în compararea rezultatelor; alegînd, în caz de divergenţă, semnalul care se repeiă în cel puţin două recepţii, se elimină marea majoritate a erorilor. 1. Diverticulafie, pl. diverficulaţii. Geo/.: Sistem de pînze de şariaj suprapuse, cari conţin elemente ale aceleiaşi zone de sedimentare, puse în loc prin alunecare gravitaţională succesivă, astfel încît formaţiunile mai vechi sînt aşezate peste formaţiuni mai noi. Timpul şi locul de producere a pînzelor sînt indicate de formaţiunile mai noi, prinse între pînze. Ipoteza existenţei diverticulaţiilor explică unele anomalii în ordinea de succesiune a formaţiunilor din cadrul pînzelor de şariaj, altfel imposibil de interpretat (de ex. particularităţile pînzelor ultrahelvetice din Prealpi; lama de granit prinsă în flişul de sub pînza de Morelis din Alpii elveţieni). 2. Divesian. Sfratigr.: Subetajul inferior al Oxfordianului, corespunzător zonelor cu Cardioceras (Quenstediceras) mariae şi Cardioceras cordatum. s. Divi-divi. Ind. piei.: Fructul tanifer al arborelui Caesal-pinia coriaria Willd., răspîndit în America Centrală, în partea de nord a Americii de Sud şi în insulele Indiilor Occidentale, Fructele sînt păstăi uscate, friabile, rotunjite la capete, răsucite în formă de S, de culoare galbenă pînă la brună, cu lungimea de 7---8 cm şi lăţimea de 1,5 cm. Sămînţa din interiorul păstăilor conţine 40"-50% substanţe tanante, 20---25% substanţe netanante, 25% substanţe insolubile, 13,5% apă, 10% substanţe zaharoase. Divi-divi tăbăceşte repede, are o capacitate de umflare mijlocie şi se întrebuinţează la tăbăcirea tălpii, deşi nu dă pielii duritatea necesară. Zemurile tanante preparate cu divi-divi fermentează uşor şi depun noroaie, cari sînt mai abundente în cazul unei extracţii efectuate la cald. Din divi-divi se fabrică extractul tanant „Casumo", care conţine 80% substanţe tanante. 4. Divinilacetilena. Chim., Ind. chim.: CH2=CH—C=C—ch=ch2. Trimerul acetilenei, care se formează în cantităţi mici Ia obţinerea acesteia din metan prin procedeul cu arc electric şi, în cantităţi mai mari, Ia prepararea cloroprenului din acetilenă. Divinilacetilena e un lichid cu p. f. 83,5°, d^° = 0,7852; n^= 1,504, care se aprinde în aer. Se polimerizează uşor prin încălzire în disol-vanţi şi în prezenţă de peroxid de benzoil sau de alţi iniţiatori. 5. Divinilbenzen. Chim., Ind. chim.: H H ^ C—C\ CH2=CH—C^ x C—CH=CH2. C=C/ H H Derivat vinilic al benzenului; e o substanţă cu p. t. 31°, p. f. 16 mm 85—86°, d40 = 0,913, nAp —1,5820. Se foloseşte in industria maselor plastice, la modificarea proprietăţilor unor polimeri prin adăugare de 0,1 *"1% în monomerii respectivi. Di-vinilbenzenul se întrebuinţează mult Ia fabricarea polistirenului cu punct de înmuiere înalt şi cu capacitatea de disolvare foarte redusă. Polistirenul astfel modificat dă, după sulfonare, schimbători de ioni cu proprietăţi excepţional de bune (Dovvex 50). 6. Divînilcauciuc. V. sub Cauciuc sintetic. 7. Divizare: Operaţia de executare a diviziunilor de pe o scară gradată. Sin. împărfire. 8. Divizare la maşini-unelte. Mş.: Sin. împărţire la maşini-unelte (v.). 9. Divizarea automată a unui sistem energetic. Elf.: Separarea automată a păţilor unui sistem energetic de curent alternativ la ieşirea lor din sincronism şi deci Ia pierderea stabilităţii. Punctele de divizare trebuie alese astfel, încît în fiecare dintre porţiunile formate să se poată obfine un echilibru al puterilor produse şi al sarcinilor cerute. Dacă acest echilibru nu poate fi realizat trebuie să intre în funcţiune descărcarea automată a sarcinilor (v.). 10. Divizarea frecvenţei. Elf., Telc.: Obţinerea, dintr-o oscilaţie electrică de o anumită frecvenţă, a unei alte oscilaţii electrice, a cărei frecvenfă e un submultiplu al frecvenţei oscilaţiei fundamentale. Circuitul sau montajul cu ajutorul căruia se efectuează divizarea frecvenţei se numeşte divizor de frecvenfă (v.). $ în practică, oscilaţiile electrice supuse operaţiei de divizare a frecvenţei sînt, fie oscilaţii sinusoidale, fie succesiuni de impulsii. Divizarea frecvenţei de repetiţie a unei succesiuni de impulsii se utilizează pe scară mare, în general, în tehnica impulsiilor, şi, în particular, în instalafiile de radiolocaţie, de televiziune, la calculatoare electronice, etaloane de frecvenţă, echipamente cu curenţi purtători în telefonie, etc. 11. Divizarea tensiunii. Elf., Telc.: Obţinerea, la bornele de ieşire ale unui circuit electric, a unei tensiuni de ieşire egale cu o fracţiune determinată a tensiunii aplicate la bornele de intrare. Circuitul sau aparatul cu ajutorul căruia se efectuează divizarea tensiunii se numeşte divizor de tensiune (v.). 12. Divizibilitate. Mat.: Proprietatea a două numere, a două polinoame, etc. de a se împărţi (fără rest) între ele. 13. Diviziune, pl. diviziuni. 1: Linioară marcată pe o scară funcţională, care corespunde unei anumite valori a funcfiunii. 14. Diviziune. 2. Tehn.: Mod de împărfire a unei scări gradate destinate măsurărilor. La un limb circular, se deosebesc: Diviziune centezimală: Sistem de gradare a limburilor goniomefrelor, în care cercul e împărfit în 400g, unghiul drept are 100g, 1g are 100° şi 1c are 100cc (g sînt grade centezimale; c sînt minute centezimale, şi cc, secunde cenfezimaie). Exemplu: Un unghi în acest sistem se scrie: 388g 79c84cc, 3573 şi, fiindcă sistemul de divizare e decimal unghiul se mai poate scrie: 3889» 79 843 573, sau 388-79-84, 3573 (ca să se separe mai uşor gradele de minute, de secunde şi de fracţiuni de secundă). Sin. Diviziune nouă. Diviziune sexagezimală: Sisfem de gradare sau divizare a limburilor goniomefrelor, în care cercul e împărţit în 360°, unghiul drept are 90°, 1° are 60' şi 1' are 60". Exemplu: Un unghi în acest sisfem se scrie: 256°36,42,,l 365. Fracţiunile de secunde sînf date în sistemul decimal. Sistemul sexagezimal, folosit mai des în Astronomie, prezintă inconvenientul că unghiurile măsurate în acest sisfem nu pot fi prelucrate cu maşini de calcul şi, în general, e greoi pentru lucrările topografice şi geodezice. în acest sisfem sînt gradate unele busole miniere. Sin. Diviziune veche. ts. ^ principală. Tehn.: Fiecare dintre diviziunile unei scări gradate (de pe un dispozitiv, instrument sau aparat de Diviziune de ac 566 Divizor de frecventă măsură), cari sînf marcafe prin frăsăfuri mai lungi decît ale celorlalte diviziuni (subdiviziuni sau diviziuni secundare) şi în dreptul cărora sînt scrise numerele de ordine ale diviziunilor scării, pentru a evita încărcarea cu cifre a acesteia şi a uşura citirea valorilor mărimii măsurate. Exemple: diviziunile din 5 în 5 grade, sau din grad în grad, de pe un cerc gradat sau de pe limbul unui goniometru; diviziunile cari marchează centimetri pe un instrument de măsură pentru lungimi (riglă, metru, panglică de ruletă, etc.); diviziunile cari marchează volfii pe scara unui voltmetru. î. Diviziune de ac. Ind. fexf.: Distanfa dintre axele de simetrie a două ace de tricotat vecine, din fontura unei maşini de tricotat. 2. Diviziunea muncii. V. sub Muncă. s. Divizor, pl. divizori. 1. Maf.: Un număr întreg a*£0 e divizor al unui întreg b^O, dacă există un al treilea întreg k, astfel încît b — ka. în acest caz se spune că b e un multiplu al lui de asemenea, că b e divizibil prin a, sau congruent cu zero modulo a, ceea ce se notează cu £=0 (mod. a). Se deosebesc: Divizor banal: Unitate pozitivă sau negativă care divide orice întreg. Divizor impropriu: Numărul b însuşi, considerat ca divizor a! său. Divizor propriu: Divizor care nu e nici banal nici impropriu: aj£b, , unde b=ka, k fiind un întreg. 4. ~ al lui zero. Maf.: Orice element a £ A, diferit de 0 într-un inel A, astfel încît să existe un alf element bţA, diferit de zero, pentru care ab—0 sau ba — 0. în primul caz, a e divizor la stînga, iar în al doilea caz e divizor la dreapta al lui 0. într-un inel fără divizor al lui zero, relafia ab = 0 e echivalentă, fie cu a = 0, fie cu b = 0. Se deduce că relafia an=0 e echivalentă cu a = 0. 5. cel mai mare comun Maf. V. Codivizor maxim. 6. ~ comun. Mat.: Numărul n, întreg şi diferit de zero, divizor al mai multor numere întregi în acelaşi fimp. 7. Divizor, pl. divizoare. 2. Ind. fexf. V. Aparat divizor. 8. Divizor. 3. Poligr. V. Port-manuscris. 9. Divizor. 4. Ind. alim.: Maşină folosită în procesul tehnologic de fabricafie a pîinii şi a produselor mărunte de fran-zelărie, cu ajutorul căreia se efectuează operafia de divizare mecanică a aluatului. Din punctul de vedere al 'principiului de funcfionare, divizoarele folosite sînt maşini cari împart aluatul în bucăfi după volum, şi maşini cari împart aluatul în bucăfi după greutate. 10. Divizor al numărului de impulsii. Fiz., Telc.: Circuit la care numărul de impulsii produs la ieşire e un submultiplu al numărului de impulsii aplicat ia intrare, indiferent de ordinea în timp a impulsiilor de la intrare. Astfel de circuite sînt folosite în contoarele electronice asociate contoarelor Geiger-Miiller. V. şi sub Divizor de frecvenfă. 11. Divizor, cap Mett., Ut. V. Cap divizor, sub Capi. 12. Divizor de frecvenţă. Telc.: Circuit sau montaj folosit la divizarea frecvenfei (v.) unei oscilafii electrice. în practică se utilizează trei tipuri importante de divizoare de frecvenfă: divizoare cu circuite basculante (mono-stabile sau asfabile), divizoare cu reacfiune şi divizoare cu integrare. Divizoarele de frecvenfă cu circuite basculante sînt formate din circyite basculante monostabilş şay mulfivibrafoare, comandate de impulsiile a căror frecvenfă de repetifie trebuie divizată. La circuitele basculante mono-stabile, timpul de basculare şi regimul de funcfionare se aleg astfel, încît bascularea să nu fie provocată de fiecare impulsie aplicată la intrare, ci numai de fiecare a n-a impulsie; în acest mod se obfine o divizare a frecvenfei în raportul n. La multivibratoare se produce o sincronizare a oscilafiilor acestora pe un submultiplu al frecvenfei de repetifie a impulsiilor aplicate; pentru a obfine o divizare în raportul n, frecvenfă de oscilafie proprie a multivibratorului trebuie să fie pufin mai joasă decît frecvenfă impulsiilor inifiale împăr-fită prin n. Raportul de divizare n depinde, în ambele cazuri, de o serie de factori ca: amplitudinea impulsiilor de comandă, tensiunile de alimentare, parametrii tubului şi ai circuitelor; variafiile incidentale ale acestor factori fac ca raportul de divizare n să fie instabil, ceea ce limitează practic valoarea lui la 10-15. Pentru a obfine divizări în raport mai mare, se poi lega în cascadă mai multe divizoare de frecvenfă de acest tip. în locul multivibratorului pot fi utilizate şî alte tipuri de oscilatoare de relaxare, ca, de exemplu, oscilatoarele autoblocate. Divizoarele de frecvenfă cu reacfiune servesc la divizarea frecvenfe/ oscilafiilor sinusoidale, cel mai simplu montaj de divizor cu reacfiune permifînd divizarea frecvenfei în raportul 2 şi fiind format ’S _____ A dintr-un schimbător ^ ^ r de frecvenfă S, un filtru trece-bandă F şi un amplificator A (v. fig. /), de la ieşirea căruia se aplică la intrare tensiunea de frecvenfă fe. La ieşirea din schimbătorul de frecvenfă rezultă o serie de componente ale căror frecvenfe sînt combinafii ale frecvenfelor f\ şi /2; dintre acestea, filtrul F lasă să treacă numai componenta de frecvenfă fi — f2, care e chiar frecvenfă de ieşire (f\ — f2 — {2)1 de unde rezultă f.2~fi/2fdeci montajul permite obfinerea unui semnal a cărui frecvenfă e jumătate din frecvenfă f\ a semnalului de la intrare. Pentru a obfine divizarea frecvenfei în raportul n, montajul cuprinde şi un multiplicator de frecvenfă M în circuitul de reacfiune (v. fig. ll). Dacă de?Ja ieşire se aplică multiplica- şi > /. Divizor de frecvenfă cu reacfiune cu raportu de divizare n—2. La ieşirea schimbătorului de frecvenfă S se obfine, în acest caz, şî o componentă de frecvenfă care se selectează cu ajutorul filtrului F. Divizoarele de frecvenfă cu integrare servesc la divizarea frecvenfei de repetifie a impulsiilor dreptunghiulare şi sînt formate dintr-un circuit integrator urmat de un circuit basculant monostabil. Succesiunea de impulsii aplicate la intrare produce.o creştere în trepte a tensiunii de ieşire (v. fig. III), pînă la un nivel anumit Uq, la care circuitul basculant monostabil basculează; în acelaşi timp, condensatorul circuitului integrator e descărcat şi procesul se repetă. Se gbfine deci o sinşură impulsie la ieşirea circuitului basculant, Divizor de tensiune 567 Divizor de tensiune pentru n impulsii succesive la intrare. Raportul de divizare n depinde numai de amplitudinea impulsiilor la intrare *şi de valoarea tensiunii U$\ deoarece acestea pot fi făcute suficient de stabile în timp, cu acest montaj se pot realiza divizări în raport relativ mare. i. Divizor de tensiune. 1. Elf.: Circuit electric constituit dintr-un lanf de elemente conectate în serie, utilizat pentru a produce la bornele unuia dintre elementele componente o tensiune de ieşire egală cu o fracfiune determinată a tensiunii aplicate la intrare. După natura elementelor componente divizoareîe de tensiune sînt rezisfive, capacifive sau cu fuburi stabilizatoare, primele putînd fi folosite numai în curent continuu. Divizorul rezistiv de tensiune e format prin conectarea în serie a două sau a mai multor rezistoare, tensiunea de ^uTJinfirJirirmj—f—niinjmrirLrjiJirirLnjmnj—1 — uu — I. Schema electrică a unui divizor rezistiv de tensiune destinat măririi domeniului de măsură al unui voltmetru electrostatic. ieşire fiind luată de la bornele unuia dintre acestea. Un divizor rezistiv cu două rezistenfe R şi r (v. fig. I) permite măsurarea unei tensiuni U=Uv(r+R)lr de k=\+R/r ori mai mare decît tensiunea maximă Uv pe care voltmetrul V (sau corn* Ot II, Schema electrică a unui divizor rezistiv de tensiune destinat extinderii domeniului de măsură al unui compensator de curent continuu de 1,1 V. 1 şi 2) la bornele compensafo-pensatorul) O poate măsura direct, rului; ux) tensiunea de măsurat. Penfru o măsurare corectă e necesar ca rezistenfă. interioară a voltmetrului să fie mult mai mare decît rezistenfă r a divizorului de tensiune, pentru ca să se poată neglija consumafia voltmetrului (cum s-a presupus la stabilirea expresiei de mai sus). în fig. II e reprezentat un divizor rezistiv de tensiune destinat extinderii domeniului de măsură al compensatoarelor de curent continuu. Divizorul capacitiv de tensiune e format prin conectarea în serie a două sau a mai multor condensatoare, tensiunea de ieşire fiind luată de Ia bornele unuia dintre acestea. în fig. III e reprezentat un divizor capacitiv cu două condensatoare Q şi Q. f—' 1 HI- —ii— -i i i 1 -nf- ) 1 I I ■ U III. Funcţionarea divizorului de frecvenfă cu integrare. a) Impulsiile de intrare? b) impulsiile după Integrator; c) impulsiile generate de circuitul basculant monostabil; Uq) tensiunea de deblocare a circuitului basculant. Tensiunea care poate fi m surată cu un astfel de divizor capacitiv de tensiune e U=Uv(Ci+C2+Cv)/Ci. Ca divizoare capacifive de tensiune se folosesc uneori şi condensatoare concentrice, formate dintr-o serie de condensatoare cilindrice introduse unul în interiorul celuilalt; ele se confecfionează din straturi de hîrtie bachelizată, cu foi metalice subfiri între ele. Un astfel de condensator e reprezentat în fig. IV, unde ultimul strat e separat în două părfi printre cari trece borna izolantă a stratului precedent. Voltmetrul se conectează între ultimul şi penultimul strat şi astfel măsoară tensiunea de la bornele ultimului condensator. Divizorul capacitiv de tensiune e folosit Ia măsurarea tensiunilor alternative, deoarece nu absoarbe putere activă (nu degajă căldură), fiind preferat celui rezistiv; divizorul rezistiv e singurul utilizabil în curent continuu. în telecomunicaţiile pe linii de înaltă tensiune, divizorul de tensiune capacitiv poate face parte din dispozitivul de cuplare (v.) al echipamentului de telecomunicafie Ia linia de înaltă tensiune. Divizorul cu tub stabilizator cu gaz utilizează tuburi cu descărcări în gaze, divizoare şi stabilizatoare de tensiune, cu doi sau cu mai mulfi electrozi. înfre doi electrozi se obfine IV. Condensatorul cu straturi concentrice, ca divizor de tensiune. III. Schema electrică a unui divizor de tensiune capacitiv. V. Divizoare de tensiune cu tuburi cu gaz. a) cu două tuburi; b) cu un tub cu mai mulfi electrozi. o tensiune stabilizată, aproximativ egală cu căderea catodică de tensiune caracteristică gazului din tub (v. fig. V). 2. Divizor de tensiune. 2. Elt.: Aparat electric constituit în principal dintr-un circuit divizor de tensiune, utilizat pentru divizarea tensiunii şi, în primul rînd, pentru extinderea limitelor de măsurare ale aparatelor şi instrumentelor de măsură. La înaltă tensiune se construiesc divizoare de tensiune spre a putea măsura sau studia fenomene cu ajutorul unor instrumente de tensiune mai joasă. Se deosebesc divizoare de tensiune în instalafiile de impulsie şi divizoare de tensiune în instalafiile electroenergetice de înaltă tensiune. Divizoareîe de tensiune utilizate în instalafiile de impulsie face posibilă înregistrarea Ia oscilograful catodic a fenomenelor de studiat. Calitatea principală cerută, transmiterea fără deformafii a undei de tensiune (condifie dificilă în cazul varia-fiilor bruşte ale tensiunii, de exemplu în cazul unor unde cu frunte abruptă sau al undelor tăiate), poate fi verificată prin variafia raportului de divizare în funcfiune de frecvenfă. Divizor de tren 568 Dîlmă /. Divizor de fensiune rezistiv. a) schemă efecfrică; b) tub izofant despicat. Se folosesc divizoare de iensiune rezistive (cu rezistoare lichide sau metalice) şi capacitive. Divizoarele rezistive (numite uneori, impropriu, divizoare ohmice), cu tensiunea pînă la 1 MV, pot fi executate cu rezistoare lichide, utilizîndu-se în mod obişnuit electrolifi mono-valenfi (HCI, NaCI) disolvafi în apă distilată. Electrozii nu trebuie să fie atacafi de soluţii. Avantajele acestor divizoare sînt: deformarea cu totul neglijabilă a undei de impulsie şi posibilitatea de a suporta suprasarcini. Rezistenta electrolitului variază însă mult cu temperatura (2*-3% la ridicarea temperaturii cu 1°)# iar manipularea lor e mai pufin comodă. Divizoarele rezistive, cu rezistoare metalice, sînt executate din conductoare cu mare rezistivitate electrică (consfantan, manganin, etc.), înfăşurate neinductiv pe un tub izolant (v. fig. /). înfăşurarea neinductivă se realizează, fie printr-o dublă înfăşurare în sensuri contrare, fie prin inversarea sensului înfăşurării la fiecare pas, în care caz tubul izolant trebuie despicat în două de-a lungul său. Fiecare spiră are fafă de pămînt o capacitate, astfel încît divizorul poate fi considerat un la nt de cuadripoli, format din rezistoare şi din capacităţi. Această reprezentare permite determinarea analitică a deformării undei de impulsie şi a coeficientului de divizare. Pentru a reduce acţiunea curenţilor capacitivi cari conduc la deformarea undei de impulsie se face o compensare parţială prin montarea unui ecran la capătul superior al divizorului. Peste tensiunea de 1 MV, acfiunea ecranului nu e suficientă, deoarece apar fenomene parazite cari influenfează defavorabil forma undelor; de aceea se preferă utilizarea divizoarelor capacitive. Divizoarele capacitive consistă dintr-un lanf de condensatoare de aceeaşi capacitate (v. fig. II). Spre a evita acfiunea componentei active a curentului trebuie luate măsuri pentru evitarea apariţiei efectului corona. La tensiuni peste 2 MV se preferă utilizarea divizorului capacitiv format din doi electrozi. Electrodul superior are o capacitate Q fafă de electrodul inferior (de conexiune), a cărui capacitate fafă de pămînt e C2. Plăcile osdlografului catodic se leagă la electrodul inferior. Tensiunea divizorului e invers proporfîonală capacităţilor Q şi C2. Pentru reducerea influenfei cîmpurilor electrice exterioare se ecranează electrozii. Atît în cazul divizoarelor rezistive, cît şi în cazul celor capacitive, la determinarea raportului de divizare trebuie să se fină seamă de impe- tensiune capa-danfa caracteristică a cablului de legătură la c‘tiv. oscilograful catodic. Divizoarele utilizate în insfalafifle electroenergetice de înaltă tensiune servesc la alimentarea aparatelor de măsură şi a releelor sau la captarea unei puteri redusş din liniile de transport, . Divizor III. Divizor detensiuna rezistiv pentru alimentarea aparatelor de măsură şi a releelor. al 8. Divizorul rezistiv consistă dintr-un rezistor (de obicei de cîteva mii de ohmi) care are la partea sa inferioară o înfăşurare reprezentînd primarul unui transformator coborîtor. La bornele secundarului transformatorului se obfine o tensiune relativ joasă (circa 100 V), necesară pentru a putea conecta aparate de măsură sau relee (v. fig. III). Pentru tensiuni peste 35 kV, la cari e posibilă utilizarea acestor aparate, se folosesc divizoare capacitive; ele consistă dintr-un lanf de condensatoare, de aceeaşi capacitate, legat între conductorul de înaltă tensiune şi pămînt. La partea inferioară a divizorului se conectează primarul unui transformator coborîtor, care reduce tensiunea la cea necesară. în circuitul primar se montează şl o bobină de reactanfă, al cărei rol consistă în acfiunea corectă a aparatelor de măsură. Pe principiul divizoarelor capaci-tive se face şî captarea capacitivă a puterii de Ia liniile de înaltă tensiune. 1. Divizor de fren. M/ne: Sin. împăr-fitor de tren (v.). 2. Divizor normal, pl. divizori normali. Mat.: Subgrup permis de toate automorfismele interioare ale grupului total. Exemple: Subgrupu! tuturor franslafiilor e divizor normal al grupului deplasărilor. Subgrupul altern e divizor normal grupului simetric. s. Divizori conjuga)!. Mat.: Două numere întregi d şi divizori ai aceluiaşi număr întreg a, asffel încît db~a. 4. Dixenit. Mineral.: Mg5As2"'[Q6|Si04] • H2O. Mineral din grupul sapphirinului (v.), cristalizat în sistemul trigonal rombo-edric, în cristale de culoare roşie ca sîngele. Prezintă clivaj după (0001). Are gr. sp. 4,2. 5. Dizaharide, sing. dizaharidă. Chim.: Combinafii din clasa hidrafilor de carbon, rezultate prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule de monozaharide (de obicei hexoze). Dizaharidele sînt de fapt glicozide, în cari agliconul e una dintre monozaharide. Legătura dintre cele două molecule e făcută totdeauna prin hidroxilul glicozidic al uneia dinfre monozaharide, fie cu hidroxilul glicozidic (legătură dicarboni-lică: zaharoza), fie cu un hidroxil alcoolic (legătură mono-carbonilică: maltoza, lactoza) al celeilalte monozaharide. Dizaharidele din prima categorie se numesc nereducătoare, iar cele din cea de a doua, reducătoare (reduc, de exemplu, solufia Fehling). Prin încălzire la fierbere cu acizi diluaţi, dizaharidele se hidrolizează. Dintre dizaharidele cu proprietăfi nereducătoare fac parte: zaharoza (a-glucopiranozo-fructofura-noza), trehaloza (aa-diglucopiranoza), iso-trehaloza ((3|3-di-glucopiranoza), neo-trehaloza (a(3-diglucopiranoza) şi gluco-xiloza (glucozo-xiloza). Dizaharidele cu proprietăfi reducătoare sînt următoarele: maltoza (|3-g!ucozo-4a-glucozida), celobioza ((3-g!ucozo-4|3--glucozida), lactoza (a-glucozo-4|3-galactozida), genfiobioza (p-glucozo-6[3-glucozida), melibioza (|3-glucozo-6a-glucozida), furanoza (|3-fructofuranozo-6a-glucozida), primeveroza (a-glu-cozo-6|3-d-xilozida), vicianoza (g!ucozo-6(3-l-arabinozida) şi rutinoza (glucozo-ramnozida). Cele patru grupări hidroxil ale glucozei nu sînt caracterizate printr-o activitate particulară şi folosirea lor preferenfială în formarea polizaharidelor naturale se datoreşte unor mecanisme mult mai selective decît o simplă esterificare. Sin. Glicozide. 6. Dîlmă, pl. dîlme. Geogr.: Deal mic, izolat, de obicei la marginea unei lunci, avînd forma unui mamelon, format Dîmb 569 Doborîrea arborelui prin acfiunea apelor forenfiale cari fragmentează partea superioară a teraselor înalte şi a cîmpiilor, cretnd un aspect deluros. 1. Dîmb, pl. dîmburi. 1. Geogr.: Deal mic sau ridicătură de pămînt, de formă rotundă sau variată, în general izolate, într-o regiune uşor frămîntată tectonic. 2. Dîmb. 2. Gen,.* Proeminentă mică, de obicei rotunjită, pe suprafaţa unui teren sau pe fafa unui obiect (piesă, element de construcfie, etc.), rămasă în urma unei prelucrări sau formată prin degradarea sau uzura acestora. Exemple: dîmburile de pe fundul unei săpături neaplanate; dîmburile de pe suprafafa unui macadam produse de circulafia vehiculelor. s. Dîrg, pl, dîrguri. 1. Ind. far.: Sin. Cociorbă (v.). 4. Dîrg- 2. Mine: Unealtă specială care serveşte la cură-firea manuală a găurilor de mină, orizontale sau uşor înclinate, de praful de rocă sau de cărbune, uscat sau aglomerat cu apă, rezultat de la perforare. E format dintr-o bucată de ofel rotund (cu diametrul de 6"*8 mm) şi cu iungimea de 1,5***2 m, care are la capăt o lopăfică în forma unui disc cu diametrul de 15"*20 mm. 5. Dîrg. 3. Expl. petr., Ind. far.: Unealtă care serveşte la amestecarea manuală a fluidului de foraj în batalele sondei sau a varului în operafia de stingere a acestuia. E formată dintr-o placă dreptunghiulară de fier (de 20X35 cm, la dîr-gurile penfru sonde) cu găuri, la care se fixează, perpendicular pe placă, o coadă de lemn sau de feavă uşoară de fier (v. fig.). Sondorii cari stau pe malul batalului sau lucrătorii cari sting varul pot ajunge CU Dîrg penfru fluid de foraj. placa găurită cît mai departe şi cît mai adînc, pentru a uniformiza şi a condifiona fluidul de foraj, pentru a fluidifica depunerile de detritus în vederea evacuării lor din batal cu ajutorul pompei, sau "penfru a omogeneiza amestecul de var cu apa. 6. Dîrjală, pl. dîrjale. 1. Ind. far.: Prăjină lungă. 7. Dîrjală 2. Agr.: Coada lungă a îmblăciilor. 8. Dîrmocsim. Silv.: Sin. Dîrmox, Dîrmoz (v.). o. Dîrmon, pl. dîrmoane. Ind, far.: Ciur cu găuri mari, pentru cernut cereale, seminfe, nisip, etc. 10. Dîrmox. Silv.: Sin. Dîrmoz (v.). 11. Dîrmoz, pl. dîrmozi. Silv.: Viburnum lantana L. Arbust mare, cu înălfimea pînă la 5 m, din familia Caprifoliaceae. Creşte spontan, sub formă de tufe izolate, în poieni şi pe marginea pădurilor, în locuri relativ însorite şi calde din zona mijlocie şi inferioară a pădurii (din silvostepă pînă deasupra zonei stejarului). Vegetează bine pe soluri uşoare, fertile şi reavene. Lemnul de dîrmoz e alb, compact şi omogen, însă nu are utilizări tehnice deosebite. Fructele sale, astringente, sînt comestibile; lujerii săi sînt folosifi la legat. E cultivat uneori ca element decorativ în plantarea de zone verzi, ţie parcuri şi grădini; intră de asemenea, ca element de si^-arboret, în compunerea perdelelor forestiere de protecfie a cîmpului şi, în general, a plantafiilor forestiere de protecfie. Sin. Dîrmox, Dîrmocsim. 12. Dîrsfă, pl. dîrste. Ind. far.: Piuă acfionată de o apă curgătoare, în care se bat dimia, abaua, postavul, etc., cu ajutorul unor ciocane de lemn. 13. Djalmaif. Mineral.: (Na2, Ca, U)2Ta2CV H20. Mineral ura-nifer din grupul microlifului (după unii autori, o varietate de microlit bogat în uraniu; după alfii, o varietate de betafit bogat în tanfal), întîlnit în aluviuni împreună cu eschwegeit (titanoniobat hidratat de uraniu şi ceriu), şi în regiunea peg- matitelor granitice, împreună cu: columbif, samarskif, berii, granat, turmalin, casiterit, spodumen, etc. Cristalizează în sistemul cubic, în cristale cu habitus octaedric, de culoare brună-gălbuie, brună-verzuie sau brună-neagră, cu luciu gras. în secfiuni subfiri e translucid. E isotrop, cu indicele de refracfie 77=1,97. 14. dn (z) , funcţiunea ~ . Mat. V. sub Funcfiuni eliptice. 15. Doagă, pl. doage. Silv., Ind. lemn.: Element component principal, constituit dintr-o piesă plată de lemn masiv sau de lemn lamelat, care serveşte, împreuna cu altele egale cu ea, la confecfionarea de recipiente de lemn închise sau deschise, numite vase de lemn (de ex.: butoaie, bufi, putini, zăcători, balerci, cazi, hîrdaie, vedre, donife, etc.). Se folosesc cel mai mult doage de stejar, doage de fag şi, mult mai rar, doage de castan, de dud, cireş, păr, frasin, etc.; destul de frecvent sînt folosite doagele de răşinoase (molid, brad) pentru putini de brînză, donife, ciubere, etc. Caracteristicile dimensionale ale doagelor brute sînf lungimea, grosimea şi lăfimea, iar cele ale doagelor fasonate sînt lungimea, grosimea la capete, grosimea la mijloc, lăfimea Ia capete şi lăfimea la mijloc. Lungimea doagelor depinde de capacitatea vasului; grosimea depinde de folosinfa vasului, iar lăfimea, de capacitatea şi de raza de curbură a generatoarei vasului. — Pentru butoaie permeabile (v. sub Butoi) se folosesc doage subfiri, radiale sau tangenfiale, debitate la ferestrău; pentru butoaie impermeabile se folosesc doage cu grosime medie, radiale sau semiradiale, cioplite sau debitate la ferestrău; pentru butoaie etanşe se folosesc numai doage groase, şi anume fie doage radiale cioplite sau tăiate la ferestrău, fie doage lamelate. Prelucrarea mecanizată a lemnului în doage brute se face prin tăiere Ia gatere, Ia ferestraie circulare ori la ferestraie cilindrice, cînd se obfin doage ferestruite, sau prin despicare, debitînd lobdele la maşini cu berbec de lovire, care acfio-nează un sistem de cufite. Doagele brute sînt tivite pe cele două canturi, la un ferestrău circular. Maşinile de lucru pot funcfiona chiar în pădure, în cadrul exploatării, sau pe lîngă o fabrică de cherestea. — Prelucrarea manuală a lemnului în doage e dificilă şi are productivitate mică; în schimb, produsele obfinute sînt calitativ superioare celor obfinute la fasonarea mecanizată, lemnul fiind debitat paralel cu fibrele. După pozifia în alcătuirea vaselor, se deosebesc doage de manta şi doage de fund. După stadiul de prelucrare, se deosebesc doage brute şi doage finisate. După orientarea planului de tăiere, se deosebesc doage radiale (pe direcfia fibrelor), doage semiradiale şi doage tangenfiale. După modul de prelucrare, doagele de lemn masiv se clasifică în: doage cioplite (de lemn despicat) şi doage ferestruite. ic. Doamna, Sfrafe de ~ . Sfraf/gr.: Depozitele calcaroase ale Eocenului din zona marginală a Flişului Carpafilor Orientali, constituite din calcare fine, albicioase, cu concrefiuni silicioase, din gresii foarte fine silicioase şi din conglomerate cu elemente verzi, cari confin numulifi sau alte foraminifere. Aceleaşi strate sînt numite, de geologii polonezi, Strate de Pasieczna. i7. Doborîrea arborelui. Silv.: Operafie din recoltarea lemnului, care cuprinde următoarele faze: tăierea arborelui, desprinderea Iui de cioată şi doborîrea (răsturnarea) la pămînt. De efectuarea ei corectă depind: randamentul exploatării; calitatea şi sortimentele lemnului rezultat; productivitatea muncii; efectele asupra pădurii (arboret rămas în picioare, seminfiş, tineret, etc.). Doborîrea arborelui e precedată de un grup de operafii pregătitoare, cum sînt curăfirea terenului şi degajarea locului de doborîre. Doborîfurâ de arbori 570 Doc 1. Doborîfurâ de arbori. Silv.: Vătămare produsă tn arbo-rete de fenomene naturale, cum sînt furtunile sau zăpezile abundente. Frecventă e doborîtura de vînt. Sin. Căzătură de arbori. Doborîtura de vînt se întîlneşte uneori în anumite păduri, ca urmare a acfiunii vînturilor puternice (depinzînd de tăria furtunii) şi consistă în răsturnarea unor porţiuni mai mult sau mai pufin întinse de arborete. Se produce în special în păduri compuse din specii cu înrădăcinare slabă, cum e molidul. Anumite condifii de sol (soluri superficiale, uşoare, inconsistente), orografice (expozifie şi aşezare în locuri bătute de curenfii de aer) şi, în special, condifii climatice accidentale (de ex. ploile îndelungate) favorizează doborîturile de vînt. Fenomenul e însofif totdeauna şi de alte dăunări ale pădurii, cum sînt: ruperea şi crăparea arborilor, dezrădăcinarea parfială a arborilor rămaşi în picioare, expunerea acestora la insolafie, etc. Consecinfele cele mai importante ale doborîturilor de vînt sînt următoarele: deprecierea parfială a lemnului, slăbirea forfei vitale a pădurii, turburarea ordinii în gospodărirea pădurilor, etc. Uneori, dacă nu se iau măsuri de prevenire adecvate, doborîturile de vînt pot constitui puncte de plecare ale unor atacuri de insecte, distrugătoare pentru păduri. Cultura şi tehnica silvică dispun de mijloace de prevenire sau cel pufin de restrîngere a doborîturilor de vînt, dintre cari pot fi citate următoarele: crearea de arborete cît mai rezistente, cu participarea unor specii cu înrădăcinare puternică şi cu lemn mai rezistent şi mai elastic (brad în loc de molid, ori brad în amestec cu molid, etc.); aplicarea de rărituri judicioase şi de anumite tratamente (codru grădinărit sau tăieri rase restrînse, etc.); aşezarea adecvată — în funefiune de direcfia dominantă a vînturilor periculoase — a tăierilor (parchetelor) anuale. 2. Dobrogeites. Paleonf.: Algă calcaroasă din grupul Coral-linaceae, asemănătoare, prin structura ei generală, cu algele Melobesieae. Are aspectul unor concrefiuni formate din mai multe lamele suprapuse, fără spatii între ele. în secfiunile studiate la microscop se constată că fiecare lamelă e formată din două straturi distincte: hipofalul, constituit din celule orizontale întrefesute, şi peritalul, constituit din celule radiare, alungite. Această algă a fost identificată în Triasicul de la Hagi-ghiol (Dobrogea) şi a fost numită Dobrogeites Vinassayi Sim. s. Dobrofow, Sfrafe de Sfrafigr.: Depozitele argiloase şi marnoase cenuşii cu intercalafii de gresii micacee cari, în 4. Doc, pl. docuri. 1. Nav.: Ansamblu de construcfii portuare şi de instalafii (basine, magazii, platforme, linii ferate, utilaj de ridicat, etc.), împreună cu serviciile tehnice şi admi-ministrative aferente, cari servesc la încărcarea, descărcarea şi depozitarea mărfurilor într-un port. 5. Doc, pl. docuri. 2. Nav.: Construcfie specială, folosită în şantierele navale, echipată cu instalafii pentru îndocarea, adică pentru scoaterea şi lăsarea la apă a navelor, în vederea executării de reparafii sau de lucrări de întreţinere a carenei acestora; rareori docul poate fi folosit şi pentru consfrucfia corpului navei. Se deosebesc: Doc flotant: Sin. Doc plutitor (v.). Doc hidraulic: Doc constituit din două rînduri paralele de cricuri hidraulice, o platformă şi un ponton (v. fig. /). Cricul e format din 2***4 coloane de fontă fixate pe fundul apei, în cari culisează cîte un piston hidraulic cu dublu efect. De tija pistoanelor, printr-o deschidere special practicată în coloană, e fixată o platformă de grinzi cu zăbrele, pe care se prinde pontonul echipat cu cavalefi şi cu scaune laterale; pentru uşurarea cufundării, pontonul are găuri de umplere cu apă şi de purjare a aerului. După introducerea navei deasupra pontonului cufundat, platforma e ridicată de cricuri la suprafafă împreună cu pontonul şi nava. După ridicarea la suprafafă şi golirea de apă a pontonului se închid gurile de purjare şi de umplere ale acestuia; apoi pontonul se desprinde de platformă (care se cufundă cu ajutorul cricurilor), şi susţine nava la suprafaţă, prin plutire. Pontonul e apoi remorcat pentru a fi transportat pe şantier, docul hidraulic liberîndu-se pentru aşezarea unui nou ponton. Avantajele acestui doc consistă în costul mic de îndocare şi în posibilitatea îndocării unui număr mai mare de nave, într-un interval scurt de timp. Doc-mamă: Doc plutitor cu ponton, la care operaţia de îndocare a navelor se efectuează în acelaşi fel ca la docul hidraulic (v.), manevra executîndu-se însă prin introducerea sau scoaterea apei din compartimentele de manevră î. Doc hidraulic, î) cric hidraulic; 2) platformă; 3) ponton. â b c d 11. Fazefe de îndocare a uneî nave cu ajuforul unui doc-mamă. a) cufundarea docului-mamă şî aducerea Iui sub ponfon; b) ridicarea docului-mamă (prin scoaterea apei din compartimentele de manevră) şi fixarea pontonului; c) cufundarea docului-mamă sub ponfon şi aducerea Iui sub navă; d) ridicarea navei deasupra apei; e) cufundarea docului-mamă şi îndepărtarea Iui; 1) compartiment de manevră; 2) ponton; 3) vana pontonului; 4) dispozitiv de înzăvorîre a pontonului de docul-mamă. partea de nord a Carpafilor Orientali, stau pe Conglomera- ale docului (v. fig. ll). Pontoanele pot să aibă numai funduri tele de Sloboda şi suportă şisturile vărgate ale Miocenului etanşe, perefii laterali putînd fi construifi din grinzi cu ză-(Stratele de Stebnic). brele, deoarece servesc numai la sprijinirea laterală a navei. Doc 571 Doc După remorcarea pontonului, însuşi docul-mamă poafe să îndo-docheze o navă pe el. Acest doc are un randament mai mare decît docul hidraulic. Doc plutitor: Doc metalic de construcfie asemănătoare construcfiei unei nave, avînd instalafii pentru umplerea sau golirea compartimentelor de manevră, în vederea măririi sau scăderii flotabilităfii în serviciu. în general, docul plutitor frebuie să aibă o flotabilitate mare pentru ca acesta, avînd pe el nava cea mai mare penfru care e construit, să aibă rînd centra! de cavalefi şi două rînduri de scaune laterale pentru fixarea navei îndocate, iar în perefii laterali sînf scondri penfru susfinerea navei în bordaje. Pe punfile perefilor laterali, afară de accesoriile de manevră (urechi, babale, cabestane, etc.) se mai găsesc macarale mobile penfru manevra diferitelor greutăfi. Din puncful de vedere constructiv, docurile plutitoare pot fi în formă de U (v. fig. ///), cu două bajoaiere, sau în formă de L, cu un singur 1JJ. Doc plutitor în formă de U. 1) compartiment de manevra; 2) bajoaiere; 3) paserefe; 4) postul de comandă a docului; 5) scară; 6) macara; 7) cavalefi; pentru sprijinirea navei; 10) bară de legare la farm; 11) paserelă între doc şi farm. scaune; laterale 9) scondri posibilitatea să se ridice cu puntea fundului pe care e în-docafă nava cu deplasamentul maxim pentru care e construit, la 0,5 m deasupra nivelului apei. Docul plutitor are atît fundul cît şi perefii laterali, numifi bajoaiere, compartimentaţi. Compartimentele fundului, numite şi compartimente de manevră, sînt inundabile, în car.e scop sînt echipate cu guri de umplere şi de purjare şi cu vaivule (valve) de aspira}ie acfionate de la distanfă, de la postul de comandă, hidraulic sau electric. La postul de comandă se mai găsesc inclino-metre sensibile, dispozitivul de acfionare a pompelor de golire, bajoaier (v. fig. /V). Cele mai frecvente sînt docurile în formă de U; unele dintre acestea, de lungime mare, au o parte din fund şi perefii laterali necompartimentafi, fiind con- -w- ;ţ ji; IV. Doc plutitor în formă de L, legat fa farm. 1, V) doc plutitor imers, respectiv scos la suprafaţă; 2) cavalet; 3) scaun lateral; 4) bare articulate. mijloace de legătură (telefoane, porfavoci, etc.), etc., iar în perefii laterali se mai găsesc centrala electrică, compartimentul pompelor, locuinfe, atelier, etc. Pe puntea fundului se găsesc un V. Doc plutitor în formă de U cu bajoaiere şl cu fund partal compartimentate, a-b) secfiune prin partea cu bajoaiere şi cu fund compartimentate; c-d) secfiune prin partea cu bajoaiere necomparfimentate şi cu fund compartimentat parfial; e-/) secfiune prin partea cu bajoaiere compartimentate şi cu fund compartimentat parfial. sfruifi din grinzi cu zăbrele (v. fig. V). Docurile în formă de~L sînt mai ieftine, însă nu au suficientă stabilitate/ Pentru a evita răsturnarea, ele sînt legate fie la fărm, fie, prin bare Doc uscat 572 Doc uscaf articulate, de flotoare auxiliare sau de o construcfie fixa de pe uscat. Sin. Doc flotant, Doc ridicător. Doc plutitor pentru hidroavioane: Doc plutitor de construcfie specială, folosit la ridicarea hidroavioane-lor deasupra apei, în vederea efectuării de reparafii la coca lor. Tipul folosit în mod curent se compune din două cadre cu zăbrele, în formă de U, fixate la capetele a două plutitoare paralele, a căror parte "superioară se ridică deasupra apei cu circa 1 m, penfru a putea intra sub aripile hidroavionului (v. fig. V/). Platforma care suportă hidroavionul e nb-.---.v_ i I i i c d plutire. Uneori servesc şl Ia consfrucfia navelor, de obicei a celor maritime de mare tonaj. Pentru a se mări capacitatea de lucru se folosesc docuri uscate cu sasuri gemene. Docurile uscate se amplasează în basine adăpostite de valuri şi de curenfi (în basinele ecluzate ale porturilor cu maree) şi în imediata vecinătate a atelierelor din şantierele navale. în porturile militare şi în alte cazuri speciale, docurile uscate pot fi amplasate şi în basine deschise (basine de maree), pentru a permite accesul rapid ai vaselor avariate. Părfile principale din cari e alcătuit un doc uscat (v. fig.) sînt următoarele: camera (sasul) în-care e adăpostită nava, VI. Doc plufifor pentru hidroavioane. t) plutitor; 2) cadru; 3) platformă; 4) grindă transversală; 5) d/spozitiv hidraulic de aefionare a platformei. rezemată pe două grinzi (transversale) cu zăbrele, aşezate în interiorul cadrului, şi cari sînt ridicate sau coborîîe prin intermediul unor lanţuri acţionate, fiecare, printr-un dispozitiv hidraulic. Doc ridicător: Sin. Doc plutitor (v.), Doc flotant. Doc secfionat: Doc plutitor format din mai multe părfi independente, asamblate demontabi! între ele penfru a corespunde, după necesitate, capacităfii de ridicare (v. fig. VII). .[~TT IX~.:TŢj. -J J j=Q=l VII. Doc secfionat. a şl b) docuri cu bajoaiere şl cu plutitoare orizontale secf ionafe; c şi d) docuri cu bajoaiere rigide şi cu plutitoare orizontale seefionate; I) bajoaier sec-fionaf; 2) bajoaier rigid; 3) plutitor secfionat, Secfionarea se mai face şî cînd docul trebuie să fie remorcat pe distanfe mari, pentru a uşura transportul. Secfiunile docului sînt echipate cu instalafii de pompare a apei şi sînt construite astfel, încît să permită şî îndocarea unei secfiuni pe alta. Secfionarea poate fi completă (fund şi perefi laterali), fiecare seefiune devenind un doc plutitor mai mic, sau parţială (numai fundul), pentru îndocat în vederea întrefinerii şi a reparafiei fundului. i. ~ uscaf. Hidrof.: Basin îngropat, deschis la partea superioară, executat din zidărie sau din beton simplu ori armat, care poate fi golit de apă, pentru a permite navelor introduse Jn el să rămînă „la uscat", în vederea efectuării unor lucrări de reparafje sau de întreţinere a carenei, sau a instalaţiilor de propulsiune şi de manevră situate sub linia lor de Doc uscaf. a) planul capătului sasului, din spre poarta de închidere; b) secf iune transversala prin stafiunea de pompare; c) secfiuni transversale curente prin sas; Cj) penfru doc cu bajoaiere înclinate; c2) penfru doc cu bajoaiere în trepte; 1) sasul docului; 2) bajoaiere; 3) radier; A) camera porfii; 5) stafiune de pompare; 6) canal de golire; 7) canal de umplere. şi care trebuie să aibă dimensiuni corespunzătoare navelor cari vor fi îndocate în portul respectiv; poarta de închidere de la capăiul din spre apă; instalafia de umplere cu apă şi de golire a camerei docului. Docul uscaf se deosebeşte de ecluză deoarece nu are, în general, decît un singur capăt în legătură cu largul apei, nu are zid de cădere şi nici porturi de aşteptare la capete. Camera (sasu/J docului uscat e limitată de zidurile laterale (bajoaiere) şi de radier. Paramentul interior al zidurilor laterale ale camerei e amenajat, pe toată lungimea sau numai parfial, cu scări, cu plane înclinate şi cu banchete intermediare, pentru a asigura pătrunderea luminii, cum şi accesul lucrătorilor, şi introducerea materialelor în timpul lucrului. Camera trebuie să fie cu 15---30 m mai lungă decît cea mai mare navă care va fi îndocată, pentru a permite montarea şi de- montarea arborilor elicelor, 573 Documentare fotografica Radieru! camerei poate constitui, împreună cu bajoaierele, un sistem continuu în formă de carenă, executat din beton simplu sau armat, ca şi la ecluze. Deoarece, prin rezemarea directă pe fund, nava transmite încărcări mari (circa 40--100 t/m) în timpul cînd e „la uscat", forma de carenă e înlocuită cu radiere independente, separate de restul construcfiei prin rosturi sau prin articulaţii. în acest caz trebuie să se asigure tasările radierului, cari pot provoca infiltrafii de apă sub presiune în camera docului. Dacă subpresiunea apei e mareî datorită unui teren foarte permeabil (nisip de mare) şi nivelului înalt al apei din exterior, radierul independent poate fi asigurat contra plutirii prin piloti bătufi sub el. în terenuri foarte slabe, unele docuri uscate cu dimensiuni mari au fost construite pe un sistem continuu de chesoane cu aer comprimat. în timpul lucrului, nava îndocată reazemă direct pe radierul camerei — prin intermediul unor piese speciale de lemn sau de fontă (tachefi), în formă de pană, demontabile, aşezate sub chilă — şi e fixată prin dispozitive laterale cari împiedică răsturnarea ei. Pentru reparafii, nava îndocată e descărcată şi dezarmată (se scot combustibilul, apa, proviziile). în docurile de construcfie, nava nu se execută „la uscat" decît parfial (de obicei coca şi numai o parte din suprastructură), astfel încît radierul docurilor uscate, în special la cele de construcfie, poafe fi aşezat mai sus decît fundul basinului portuar în care e amplasat docul. La determinarea adîncimii unui doc uscat trebuie să se fină seamă de sporul de adîncime necesar aşezării tachefilor de susfinere a navei, şi de spafiul necesar pentru a se putea lucra sub fundul ei. Poarta de închidere a capătului din spre apă al docurilor uscate poate fi o poartă buscată, glisantă sau plutitoare, cu deschidere foarte mare (30--40 m sau mai mult), care trebuie să reziste la presiuni considerabile ale apei (10---15 m coloană de apă), corespunzătoare nivelului apei din port, cînd sasul e gol. Porfile buscate şi cele glisante sînt foarte asemănătoare cu cele folosite la ecluze. Caracteristicile lor esenfiale sînt regularitatea, vitesa şi exactitatea în funcfionare. Porfile plutitoare realizează o etanşare bună, sînt ieftine şi sigure, dar nu pot fi manevrate prea repede (v. şî sub Poartă de ecluză), în unele cazuri, docurile uscate sînt echipate cu porfi intermediare şi, eventual, cu porfi la ambele capete, pentru a avea acces la două basine diferite. • Instalaţia de umplere şi de golire a camerei docului e asemănătoare cu a ecluzelor (v. sub Ecluză). — Sin. Formă de radub, Basin de radub, Cală seacă, Cală uscată. 1. Doc. 3. Ind. text.: Ţesătură de bumbac cu legătura circas, mai groasă şi mai grea decît drilul, cu care se aseamănă. Firele de urzeală ale docului sînt răsucite, iar cele de bătătură sînt nerăsucite, mai groase, uneori de vigonie de bumbac. Docul se întrebuinfează la confecfionarea unor produse de îmbrăcăminte (salopete, halate de lucru), sau pentru prelate. Lăfimea fesăturii e în general de 80 cm, iar greutatea ei pe 1 m2 e de 260--500 g. 2. Docar, pl. docare. Transp.: Trăsură mică şi uşoară pe două sau pe patru rofi, în care băncile sînt aşezate spate în spate. 3. Docher, pl. docheri: Muncitor care lucrează în porturi la încărcarea şi descărcarea navelor. 4. Docosan. Chim.: CH3—(^2)20—CH3. Hidrocarbură lineară saturată, cu 22 de afomi de carbon în moleculă, care se găseşte în stare naturală în fracfiunile superioare din petrol. Docosanul are p. t. 47°, p. f. 224°15mm , D4°° = 0,7549 şi se disolvă la cald în alcool etilic. 5. Docosenoic, acid Chim., Ind. alim. V. Erucic, acid e. Doctor, proba Jnd. petr.: încercare calitativă de laborator a benzinelor, pentru a pune în evidenfă prezenta mercaptanilor şi a hidrogenului sulfurat. Identificarea se face prin tratarea benzinei cu o solufie de plumbit de sodiu şi floare de sulf, şi observarea culorii peliculei de sulf dintre cele două straturi. Dacă sulful se înnegreşte, proba e pozitivă, adică confine mercaptani. 7. Docforizare. Ind. petr.: Procedeu de rafinare a benzinelor prin care se realizează transformarea mercaptanilor (compuşi cu sulf activ, corozivi) în disulfuri (substanfe inactive, necorozive), mai pufin dăunătoare, folosind o solufie de plumbit de sodiu şi floare de sulf. Procedeul consistă în agitarea benzinei, cu solufie de plumbit de sodiu, în prezenfa unei solufii de sulf în benzină; se produce reacfia: R-S 2RSH + Na2Pb02 -> 2 NaOH-f Pb R-SX R—S R—S Pb+S=PbS + | R—S R—S Prin suflarea de aer, oxigenul transformă sulfura de plumb în sulfat şi în tiosulfat, trecînd astfel plumbul în solufia de hidroxid de sodiu, sub formă de plumbit. Sin. îndulcire. 8. Document, pl. documente. Gen.: Obiect (act, text scris sau tipărit, desen, inscripţie, etc.) prin care se adevereşte un fapt actual sau istoric, se conferă un drept, se recunoaşte o obligafie, sau care serveşte unei activităfi drept bază de cunoaştere şi e consultat pentru informare, studiu, verificare, etc., în cadrul activităţi respective. Se deosebesc: documente primare (cărfi, reviste, fotografii, schife, desene, planuri, filme, înregistrări electromagnetice, etc.), cari confin direct informafiile necesare, şi documente secundare (bibliografii, referate de specialitate, etc.), cari informează asupra documentelor primare publicate. 9. Documentare. Gen.: Acfiunea de informare pe baza unui material documentar privitor la cunoştinţe de specialitate. Problemele principale cu cari se ocupă documentarea sînt: colectarea, stocarea, întrefinerea, ordonarea, clasarea şi sortarea documentelor; cercetarea retrospectivă, selecţionarea şi reproducerea documentelor; organizarea informării pe plan nafionai şi internafional, pentru nevoile muncii de cercetare ştiinfifică sau pentru producfie; dezvoltarea metodelor şi mijloacelor de informafie prin aplicarea tehnicii noi, etc. 10. Documentafie. Gen.: Totalitatea mijloacelor de informare coordonată şi organizată asupra cunoştinfelor de specialitate relative la o problemă sau la un domeniu de activitate.* Sin. Material documentar. 11. ~ fotografică. Poligr.: Material documentar realizat prin reproducerea fotografică în dimensiuni obişnuite sau foarte mici (microcopii sau microfilme) a documentelor, publicafiilor, carfilor, obiectelor de artă, clădirilor, planurilor, desenelor tehnice, etc., care e folosit în locul originalelor, pentru consultare şi studiu, şi care e citit sau privit fie direct, fie cu ajutorul unei lupe sau al unui aparat măritor. Documentafia fotografică permite păstrarea în arhive a documentelor şi a lucrărilor rare, cari nu se găsesc decît în unicate sau în pufine exemplare şi nu ar putea fi procurate niciodată sau cari nuumai pot fi înlocuite, dacă se deteriorează sau se pierd (de ex.: cărfi vechi, manuscrise şi scrieri pe papirus, etc.). Aparatul măritor folosit pentru privirea sau citirea docu-mentafiei fotografice e compus dintr-un sistem optic măritor, în care imaginea e proiectată pe un geam mat, iar la construcfiile recente, pe o suprafafă cu o putere mare de reflexiune, cu ajutorul căreia se obfin imagini cu contraste mai puternice, fără efectele de licărire, cari se produc la privirea Documenîe nâufîce 574 Dodecilică, aldehidă ~ sau Ia citirea prin geamul mat. Suprafafa de proiecfie, înclinată ca un pupitru, are dimensiunile de circa 300X400 mm şi e echipată cu o capotă protectoare, care o fereşte de lumina laterală (pentru ca aparatul să poată fi folosit în orice încăpere) (v. fig. a). Capota poate fi ridicată, ceea ce permite Aparat de citit. a) cu capofa 1 închisă penfru citire individuală; b) cu capofa 1 rid/cafă-pen-fru proiecfie; 2) sursă de lumină; 3) suprafafă de proiecfie (geam maf)j 4) oglindă specială de proiecfie; 5) sistem opfic măritor. copierea prin desen a imaginii sau obfinerea unei copii fotografice mărite. Cînd capota e ridicată, imaginea poate fi privită şi studiată simultan de mai multe persoane. Prin adaptarea unei oglinzi speciale de proiecfie, intercalată în drumul razelor de lumină (v. fig. b), aparatul poate fi transformat într-un aparat de proiecfie. Aparatul poate fi întrebuinfat pentru microfilme în bobine, penfru filme cu formatul 90x120 mm, pentru diapozitive de 50X50 mm, etc. î. Documente nautice. Nav.: Ansamblul constituit din hărfile maritime, cărfile-pilot de faruri şi de radiofaruri, cataloagele de hărfi, tablele nautice de distanfe, şi din almanahul nautic de la bordul unei nave, necesare navigafiei. 2. Dodecaedru, pl. dodecaedre. Geom., Mineral.: Poliedru cu 12 fefe (v. fig.). Dodecaedrul regulat are fefele penta-goane regulate egale, cari pornesc cîte trei dintr-un vîrf; el are 20 de vîrfuri şi 30 de muchii. Dodecaedrul pentagonal e o formă cristalină meroedrică din sistemul cubic. O alfa formă cristalină e dodecaedrul romboidal, limitat de 12 fefe rombice, care e o formă oloedrică din sistemul cubic, V. şi sub Poliedru, şi sub Cubic, sistemul s. ~ pentagonal. V. sub Dodecaedru. 4. ~ romboidal. V. sub Dodecaedru. s. Dodecagon, pl. dodecagoane. Geom.; Poligon cu 12 laturi. Dodecagonul regulat, cu laturile şi unghiurile egale, înscris în cercul cu raza r, are aria 3 r2. Unind, din cinci în cinci, vîrfurile unui dodecagon regulat, se obfine un dodecagon regulat stelat. V. şî sub Poligon. 6. Dodecan. Chim.: CH3—(CH2)io—CH3. Hidrocarbură lineară saturată cu 12 atomi de carbon în moleculă, care se găseşte înstare naturală în petrol. Dodecanul are p. t. —12°, p. f. 214,5°, d|°=0,7511 şi e miscibil cu numeroşi disolvanfi organici. Sin. Dihexil. 7. Dodecasfil, pl. dodecasfiluri. Arh.: Edificiu (clădire, templu) a cărui fafadă are douăsprezece coloane. V. sub Templu. 8. Dodecenoic, acid Chim., Ind. alim.: CH3—CH2—CH=CH—(CH2)/—COOH. Acid gras monobazic cu 12 atomi de carbon şi o dublă legătură în moleculă în pozifia 9, 10, prezent în proporfii mici în grăsimea din unt. Isomerul lui cu dubla legătură în pozifia 4,5 se găseşte în unele uleiuri vegetale. La un alt isomer, prezent sub forma de urme în uleiul de balenă, pozifia dublei legături e necunoscută. Sin. Acid lauroleic. 9. Dodecilic, alcool Chim.: Alcool primar alifatic cu 12 atomi de carbon în moleculă. Se prezintă în cristale în formă de foife (din alcool diluat); are p. t. 24°; p. f. 255—259°; d|4=0,8309; p. f.15mm143,5°; d|°=0,8201; poate fi distilat Ia presiunea ordinară fără descompunere; e solubil în alcool etilic şi în eter, şi insolubil în apă. Industrial se obfine, fie prin hidrogenarea catalitică, la presiune înaltă, a uleiului de nucă de cocos sau a unei frac-fiuni de acizi graşi (respectiv a esterilor lor, din uleiul de nucă de cocos), fie prin reducerea esterului etilic al acidului lauric, obfinut de asemenea din uleiul de nucă de cocos, cu sodiu şi alcool absolut. Prin oxidare cu oxigen, în faza de vapori sub presiune joasă (30 mm col. Hg), la 310—320°, pe catalizator de argint, pe asbest, alcoolul dodecilic dă aldehida dodecilică. Cu acidu* clorsulfonic, fără solvent sau în solvent (cloroform, tetraclorurc de carbon), la 25—30°, trece în esterul său sulfuric: . CH3(CH2)ioCH2OH + CISO3H -* CH3(CH2)ioCH2OS03H. Alcoolul dodecilic comercial, cunoscut sub numirea de Lorol, e un amestec de alcool dodecilic impurificat cu urme de alcooli omologi, prezenţi în acidul lauric întrebuinfat ca materie primă la fabricare. flLorol"-ul e trecut în esteri sulfurici ai alcoolilor respectivi, amestec cunoscut sub numirea de „sulphonated Lorol". Alcoolul lauric sulfatat (de regulă sub forma sării de sodiu) e utilizat ca detergent în industria textilă şi în pielărie; are propriefăfi superioare săpunurilor obişnuite. Datorită prezenfei restului de acid sulfuric şi absenfei grupării terminale carboxilice, detergentul nu formează săruri insolubile de calciu sau de magneziu cu apă dură, şi nu precipită acidul în cazul apelor acide, proprietăţi necesare în industria coloranfilor. El e întrebuinfat şi ca emulgator în cosmetică, în industria produşilor macromoleculari. Sărurile cu trietanolamină sînt întrebuinfate la spălarea părului. 10. Dodecilică, aldehidă Chim.: CH3(CH2)ioCHO. Aldehidă alifatică lineară cu 12 afomi de carbon în moleculă. Se prezintă sub forma de masă cristalină sau de foife strălucitoare; în solufii foarte diluate are miros de violete; are p. t. 44.5°; p.f ,22mm142-143°; p.f M00mm1184-185°;p.f .760 mm227-235°; e solubilă în alcool şi în eter, şi insolubilă în apă. Aldehida dodecilică se găseşte în uleiul de conifere (Pinus silvestris, Pinus palustris, Abies pecfinafa), în esenfa de rută şi, ca urme, în esenfa de iămîie. Se obfine prin reducerea acidului lauric, obfinut din uleiul de cocos, prin următoarele procedee: încălzirea unui amestec format din sărurile de bariu ale acizilor lauric şi formic; trecerea peste un catalizator de oxid manganos a unui amestec de acid lauric şi formic, în faza de vapori, la temperaturi înalte; reacfia dintre lauratul de calciu şi formaldehidă, în faza de vapori; hidrogenarea acidului lauric la temperaturi înalte, în prezenfa unui catalizator de hidrogenare blînd. în alte procedee se porneşte de la alcoolul lauric, care e oxidat cu acid cromic sau, în fază de vapori, la 310—320°, cu oxigen, sub presiune joasă, în prezenfa argintului, pe asbest drept catalizator. Dodecaedru. a) pentagonal; b) romboidal. Dodecifmereapfan 575 Dolină Dogar de spin-fecaf lemnul. t. Dodecilmercapian. Chim.: CH3—(CH2)n—SH. Tioalcoo! alifatic cu 12 atomi de carbon în moleculă; e un lichid incolor sau slab gălbui, cu p. f. 200*"235°, d20=0,85, 1,45—1,47. Dodecilmercaptanul e insolubil în apă, solubil în alcool metilic, în acetonă, benzen, eter. Se întrebuinfează ca regulator în fabricarea polimerilor şi, uneori, ca inhibitor de polimerizare. Sin. Laurilmercaptan. 2. Doffer, pl. doffere. Ind. fexf. V. Cilindru perietor, sub Cilindru 2. 3. Dogar, pl. dogari. Ind. far., Ind. lemn.: Meşteşugar care se ocupă cu dogăria (v.). Sin. (în Moldova), Bodnar, Butnar. 4. Dogar, pl. dogare. Ind. far., Ind. lemn.: Unealtă folosită de dogar (v.) la despicatul lemnelor pregătite pentru a fi prelucrate în doage. E constituită dintr-o lamă curbă în forma de seceră, fixată într-un mîner de lemn (v. fig.). Lama are diferite mărimi, corespunzătoare diferitelor dimensiuni ale doagelor. 5. Dogărie. Ind. făr., Ind. lemn.: Meşteşugul confecţionării vaselor de lemn alcătuite din doage asamblate cu cercuri şi înfundate într-o singură parte ori cu două funduri, cum sînt: butoaiele (de diferite capacităfi, numite şî acov, butie, boloboc, balercă, etc.), fedeleşele, fuciile, doniţele (cofele), hîrdaiele, ciuberele, căzile, pîlniile, vedrele, găleţile, putineiele, etc. Uneltele folosite în dogărie sînt de obicei următoarele: toporul, barda şi tesla; ferestrăul cu ramă, beşchia şi ferestrăul-coadă'de vulpe; ciocanul (deofel), maiul (de lemn), ciochia şi başchia; nicovala, butucul (de lemn) de cioplit şi scaunul de cufitoit; dălfile şi priboaiele; masa de tras doage şi rindelele; cutitoaiele, gardinarele, bulatul (cultul pentru cercuri), dogaruj (de spintecat doage, v. Dogar) şi ciumpeiul (cu care se crapă cercurile); zgîrciul sau scoaba (cu care se curăfă muchiile la vasele mici) şi gripca (cu care se răzuiesc doagele murdare la înfundatul vaselor vechi); compasul; etc. 6. Dogger. Stratigr.: Epocă reprezentînd seria de depozite ale Jurasicului mediu, cuprinsă între Stratele cu Dumortieria ale Toarcianului (Liasicul superior) şi zona cu Macrocephalites macrocephalus a Callovianului (Malmul inferior). Baza Dogger-uiui e reprezentată prin zona cu Leioceras (Harpoceras) opa-linum, ultimul său termen fiind reprezentat prin zona cu Cly-doniceras discus. Din punctul de vedere petrografic, depozitele Doggerului sînt reprezentate în special prin roci calcaroase, bogate în oxizi de fier de culoare brună, oolitice şi spatice, dar şi prin şisturi marnoase şi argiloase cu Posidonia şi Cancellophycus. Ca depozite de facies special sînt de semnalat, în Vestul Europei, depozitele grezoase de estuar (Estuarian beds). Doggerul cuprinde etajele Bajocian (v.) şi Bathonian (v.), iar după o clasificare mai veche, şi Aalenianul (v.). Majoritatea amonifilor din Aalenian şi din Bajocianu! înferior sînt Harpocerataceae, ca şi în Toarcian, dar printre ele singurele forme comune sînt Ammatoceras şi Dumortieria. Sfîrşitul Aalenia-nului e marcat prin dezvoltarea Stefanocerataceelor, iar începînd din jumătatea superioară a Bajocianului se dezvoltă apeilia-ceele. Morfoceratidele reprezintă un grup de amonifi proprii Doggerului, dezvoltaţi în Bajocianul superior şi în Bathonianul inferior. Odată cu aparifia macrocefalitidelor se sfîrşeşte Doggerul. în fara noastră, depozitele Doggerului sînf răspîndife în Carpafii Orientali, unde îmbracă un facies neritic]cu gresii şi calcare bogate în corali, lamelibranhiate, brahiopode şi amo-nifi (la Strunga) şi un facies de mare mai adîncă, reprezentat prin marne cu Posidonia (în masivul Piatra Craiului); în Banat, unde cuprinde calcare spatice cu brahiopode (tip Strate de Klaus) şi calcare feruginoase cu amonifi (la Svinifa), cum şi marne cu Posidonia (la Bigăr, Anina); în partea de nord a Munfilor Apuseni (în munţii Pădurea Craiului), unde se întîl- nesc marne şi calcare negricioase (Bajocian inferior sau Aâle-nian), gresii politice roşii (Bajocian mediu), calcare spatice (Bajocian superior) şi calcare feruginoase cu amoniti, reprezentînd Bathonianul şi Callovianul inferior. 7. Dohexaconîan. Chim.: C62Hi26- Hidrocarbură lineară saturată, cu 62 de atomi de carbon în moleculă, avînd p. 1.100,5°. 8. Dohof. Ind. făr.. Pisc.: Unsoare consistentă anticoro-zivă, constituită dintr-un amestec de răşini vegetale (extrase din scoarfă sau din lemn de mesteacăn, de pin sau de fag) şi ulei, întrebuinfată la proiecfia cîrligelor folosite în pescuitul marin şi la uns osiile de la rofile carului. 9. Doka, procedeul -Poligr. V. sub Offsettipie. 10. Dolanfină. Farm.: Medicament de sinteză cu proprietăţi analgezice, de tipul morfinei, dar mai slab decît aceasta (v. şl sub Analgezice). Se utilizează pentru suprimarea durerilor de natură patologică, putînd fi administrat şî pe gură, spre deosebire de morfină, care se injectează. Produce obişnuinfă (dolantinism), ca şi morfina. Sin. Demerol. 11. Dolerif. Pefr.: Rocă magmatică efuzivă, avînd compozifia bazaltului, de care se deosebeşte prin aparifia foarte rară a olivinului. Are structură ofitică cu cristale mari, făcînd astfel trecerea spre rocile granulare corespunzătoare şi reprezentînd oarecum faciesuri abisale ale bazalfelor. De cele mai multe ori formează filoane sau mici masive concordante. 12. Dolerofanif. Mineral.: Cu2[0|S04]. Mineral din grupul sulfafilor anhidri, care se găseşte în materialele de erupţie ale Vezuviului. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale prismatice tabulare. Are culoare brună, luciu sticlos, duritatea 3 şi gr. sp. 3,3. 13. Doiichopifhecus. Paleonf.: Primat din subordinul Simie-nelor (maimufe), care a trăit în Pliocenul din Europa. Avea aspectul unui Macacus actual, dar cu botul foarfe lung, iar membrele mai scurte şi mai greoaie. în mers se sprijinea pe toate membrele. Un fragment de mandibulă de Doiichopifhecus ruscinensis Dep. a fost găsit în Pliocenul de la Măluşteni-Bîrlad. 14. Dolichosoma. Paleonf.: Stego-cefal lepospondil (microsauriene), care a trăit în lagunele Permianului. Prin reducerea membrelor şi mărirea numărului de vertebre a luat aspectul unui şarpe. E un exemplu tipic de adaptare la mediul acvatic. 15. Dolicocefal: Tipul de craniu mai mult lung decît lat. 16. DoEie, pl. dolii. 1. Arh., Cs.: Linia de intersecfiune a două versante de acoperiş cari formează un unghi intrînd (v. fig.). V. şi Acoperişuri cu versante, sub Acoperiş; v. şî sub în-velitoare. 17. Dolie. 2. Geogr.: Microde-presiune de tasare în depozitele loessoide. Sin. Crov (v.), Găvan, Padină. (Termen local, regional.) 18. Dolie. 3. Pisc.: Porfiune mare de apă liniştită (sau curgînd încet şi leneş) şi adîncă, situată de-a lungul albiei unui rîu. Doliile oferă condifii foarfe bune pentru refugiul peştelui în timpul verii, fiind totodată locuri bune pentru pescuit. 19. Dolină, pl. doline. Geol., Geogr.: Manifestare exterioară a carstului, reprezentată printr-o depresiune în formă de pîlnie cu contur circular sau eliptic, formată în terenuri constituite din roci solubile, în special calcaroase, prin acfiu- Fragmenf de mandibulă de Doiichopifhecus ruscinensis. Vedere în plan a unul acoperiş în unghi, f) coamă orizontală (creastă); 2) coame înclinate; 3) dolie. Doîîum 576 Doîomîf nea de disolvare a apei meteorice, care pătrunde, prin diaclaze sau prin falii, spre sistemul de drenaj carstic din subteran. Uneori dolinele se formează şi prin prăbuşirea tavanului unor peşteri din aceleaşi masive calcaroase. Dimensiunile dolinelor sînt foarte variabile: lungimea şi lăfimea ating uneori valori de zeci de metri (20—25 m), dar adîncimea depăşeşte rar 5***6 m. Se cunosc însă şî doline cu diametrul de 200 m şi cu adîncimi foarte mari, adevărate prăpăstii. Uneori dolinele sînt tapisate, în zonele lor de fund, cu depozite elu-viale formate în special din argile roşii (cu concrefiuni de oxizi hidratafi de fier), cari maschează coşul de legătură prin care apa de şiroire se strecoară în interiorul masivului calcaros. în multe regiuni, în dolinele mai vechi, această zonă de fund constituie un loc bun pentru diferite culturi, datorită solului bogat în substanfe nutritive care se formează. Cînd dolinele sînt foarte dezvoltate şi formează depresiuni mari cu contur oval, eventual neregulat, rezultat din întrepătrunderea mai multor doline simple, ele se numesc polje. Pe teritoriul fării noastre se întîlnesc suprafefe întinse acoperite cu doline, în regiunile calcaroase din Munfii Bihorului, din munfii Pădurea Craiului, din munfii Aninei (podişul Mărcu-leştilor, între Reşifa şi Anina), etc. î. Doîîum. Arh:. Vas cu capacitate mare, de obicei de pămînt ars (mai rar de piatră sau de metal), cu formă globulară sau de pară răsturnată, cu baza relativ largă, folosit de romani pentru păstrarea lichidelor (vin, untdelemn, etc.) sau a produselor uscate (grîu, legume), în magazii sau în prăvălii. De obicei, pentru o mai bună conservare a produselor, dolium-urile erau îngropate în pămînt pînă aproape de gură. Sin. Chiup. 2. Dollinger, procedeul Ind. alim.: Procedeu penfru albirea făinurilor de grîu şi îmbunătăţirea proprietăfilor lor de panificafie, prin folosirea descărcărilor electrice într-un spafiu închis, unde se găseşte făina în continuă amestecare. Se formează oxizi de azot (N02, N2O4, N2Os), cu proprietăfi oxidante pronunfate, cari decolorează făinurile şi măresc proprietăfile elastice ale glutenuiui. 3. Dolly. Cinem.: Cărucior cu macara cu braf mic, pe care se montează aparatul de filmat, penfru a executa cadre panoramice şi vederi de la înălfimi pînă la maximum 2 m. E un dispozitiv intermediar între travlingul (v.) obişnuit şi macaraua de travling, la care aparatul de filmat se poate ridica la înălfimi de 2---15 m şi care adeseori e moniată pe un şasiu de autocamion. 4. Doîmen, pl. dolmene. Arh.: Monument preistoric, alcătuit dintr-o lespede de piatră cu dimensiuni mari, aşezată orizontal sau pufin înclinat, pe două sau pe mai multe blocuri de piatră alungite şi dispuse vertical. Cele mai multe dolmene se întîlnesc în Bretania franceză, în Sudul Franfei şi în Sudul Angliei. Mai pufin numeroase, se întîlnesc şî în alte fări ale Europei, în India, în Nordul Africii, în Japonia, efc. 5. Dolomif. Mineral., Pefr., Mat. cs.: CaC03*MgC03. Carbonat anhidru dublu de calciu şi de magneziu, confinînd teoretic 45,65% MgC03 şi 54,35% CaCO3, iar ca impurităfi: fier, mangan, uneori zinc, nichel şi cobalt, cari coboară punctul de fuziune foarte înalt (2480°) al dolomitului. Dolomitul cu confinut mare de fier se numeşfe ankerif (v.). Din punctul de vedere chimic, se pare că dolomitul e, fie un compus bine definit, fie un amestec isomorf. Se formează pe cale hidrotermală (sub acfiunea solufiilor hidrotermale asupra calcarelor dolomitice), printr-un proces de substituire metasomafică a calcarelor (v. Dolomifizare, sub Diageneză) şi, probabil, ca depunere primară în basmele saline, împreună cu gipsul, anhidritul, etc. Dolomitul formează uneori masive importante de roci (de ex. munfii Dolomifi din NE Italiei), în cari roca respectivă e constituită predominant din acest mineral. Cristalizează în sistemul frigonal, clasa romboedrică, în cristale cu habitus frecvent romboedric, uneori cu fefe curbe în formă de şea (v. fig.)- Formează frecvent macle de întrepătrundere şi macle polisintetice după (0221). Se prezintă în mase compacte sau granular zaharoide, deseori poroase, rar reniforme, alveolare, sferoidale, etc. E incolor, alb, cenuşiu, uneori cu nuanfe gălbui, brune, verzui; are luciu sticlos, clivaj perfect după (1011) şi spărtura concoidală. E casant, are duritatea 3,5--*4 şi gr. sp. 2,85-‘*2,95. Se descompune la cald, cu formare de oxizi, şi e uşor solubil în acid ciorhidric fierbinte. 'E optic uniax cu indicii de refracfie 8=1,503 şi co= 1,682. Dolomitul se întrebuinfează ca fondant în siderurgie, în industria sticlei, la fabricarea acidului carbonic, la fabricarea celulozei sulfit, la prepararea soluf ii lor bisulfifice de fierberef ca îngrăşămînt chimic, ia fabricarea lianţilor şi a unor materiale termoizolante (în amesfec cu asbestul), la obfinerea magneziei (MgO) artificiale cu refracfaritafea 2800° şi, în special, ca materie primă în industria refractarelor bazice (căptuşeli pentru cuptoare înalte). în industria refractarelor, dolomitul (înfre-buinfat în trecut şî în stare naturală) se întrebuinfează astăzi numai semicalcinat, calcinat, sinterizat, semistabilizat ori stabilizat. Dolomitul semicalcinat, Mg0*CaC03, se obfine prin cal-cinarea dolomitului natural la 700°, cînd se produce numai calcinarea carbonatului de magneziu. Serveşte ca materie primă la fabricarea unui ciment magnezian (tip Sorel) de calitate inferioară. Dolomitul calcinat sau dolomitul caustic, MgO*CaO, e dolomitul ars între 900 şi 1200°; se hidrafează relativ uşor, dînd lapte de dolomit, Mg(OH)2‘Ca(OH)2. Calcinarea îndelungată la temperaturi puţin înalte (începînd de la 550°) descompune şî carbonatul de calciu. Dolomitul calcinat e amorf la 1000° şi cristalizează treptat, dacă e calcinat peste această temperatură, întîi în cristale cubice monorefringente şi apoi în cristale birefringente. Dolomitul calcinat trebuie utilizat imediat după calcinare, deoarece e foarte sensibil la agenţii atmosferici. Dolomitul calcinat poate fi transformat în magnezie cu ajutorul apei de mare (magnezie marină), al bioxidului de carbon (procedeul Paffinson), al clorurii de magneziu (procedeul Pike) sau infroducînd, la fabricarea sodei după procedeul amoniacal Solvay, dolomif calcinat în loc de var. Se foloseşte, ca şi magnszia caustică, Ia fabricarea cimentului Sorel. Dolomitul sinterizat e dolomitul natural ars peste 1300°, la care oxizii de magneziu şi de calciu, în mare parte cristalizaţi, sînt aglomerafi de liantul ceramic format dintr-o masă sticloasă, obfinută din impurităţile dolomitului natural sau din fondanfii adăugafi. Dolomitul pur nu poate fi sinterizat fără adausuri de fon-danfi adecvafi, deoarece calcea liberă din dolomitul ars reacfionează uşor cu apa, formînd hidrat de calciu, Ca(OH)2, şi producîndu-se umflarea şi pulverizarea pronunfată a produsului. Din această cauză, fasonarea refractarelor dolomitice din dolomit sinterizat nu e posibilă cu ajutorul apei, decît dacă dolomitul a fost stabilizat în prealabil. Dolomitul semistabilizat e un dolomit sinterizat, protejat contra umidifăfii şi contra acfiunii bioxidului de carbon de o peliculă minerală sau organică, în marea majoritate a cazurilor de gudron devolatilizat Ia 600°. Cu toată acoperirea protectoare a granulelor cu cocs de gudron, dolomitul semistabilizat se descompune în timp. Dolomitul stabilizat e un dolomit sinterizat, în care întreaga cantitate de oxid de calciu a fost transformată într-un compus de calciu refractar şi stabil la agenfii atmosferici. Dolomîf-xilif 577 Dom Stabilizarea dolomitului poate fi: stabilizare combinafoare simplă şi stabilizare complexă (stabilizare combinatoare plus stabilizare imobilizaţoare). Stabiliza rea combinatoare simplă se produce cînd oxidul de calciu se combină chimic cu ajutorul unui stabilizator care nu confine bioxid de siliciu, ci numai oxizi de aluminiu, de fier, etc.r iar produsul rezultat nu confine silicat dicalcic, 2 Ca0Si02. Stabilizarea complexă se produce cînd oxidul de calciu se combină întîi cu ajutorul unui stabilizator combinator, care confine bioxid de siliciu (de obicei serpentin, 3 Mg0*2Si02*2H20) şi care stabilizează oxidul de calciu sub formă de silicat dicalcic, imobilizînd apoi silicatul dicalcic cu ajutorul unui stabilizator imobilizator, cum sînt, de exemplu, diferifi fosfafi, cromifi, etm Impurităţile serpentinelor naturale şi ale dolomitului pot avea atît rolul de stabilizator combinator, cît şi rolul de stabilizator imobilizator. Stabilizarea combinatoare simplă conduce la obfinerea de produse mai pufin refractare decît cele obfinute la stabilizarea complexă. După stabilizare, dolomitul confine cristale de silicat frica Icic, de silicat dicalcic, de aluminat-ferit tetracalcic, periclaz şi, rareori, foarte pufină calce liberă, asemănîndu-se prin com-pozifie cu cimentul Portland, de care se deosebeşte prin faptul că confine mai mult periclaz. Dolomitul sinterizat şi nestabilizat are o refractaritate superioară dolomitului stabilizat. Prin stabilizare, refractarifatea se reduce de la 2480° la aproximativ 2000°, dar se obfine în schimb un produs refractar dolomitic, rezistent la acfiunea agenfilor atmosferici. 1. Dolomit-xilif. Petr.: Xilit dolomitizat, care se găseşte în cărbunii naturali (în special în cărbunii bruni), fesutul lemnos fiind impregnat cu dolomit, în diverse faze ale procesului de încărbunare. Structura inifială a fesulului se menfine cu atît mai bine, cu cît impregnarea s-a făcut mai la începutul acestui proces şi, în orice caz, înainte ca fesutul să fi fost inundat de o substanfă humică. în unele fesuturi, datorită dolomitizării, se recunosc foarf% uşor inelele anuale şi alte particularităfi structurale ale plantei. 2. Dolomifizare. Geol.: Proces diagenetic de îmbogăfire a calcarului cu carbonat de magneziu. V. şî sub Diageneză. s. Dom, pl. domuri. 1. Arh.: Acoperiş care îmbracă la exterior o cupolă. Poate avea forma de emisferă sau de emi-sferoid, ori poate fi constituit din mai multe versante plane sau curbe. Planul de rezemare poate fi circular, eliptic, poligonal sau pătrat. Cînd înălfimea domului e mai mică decît jumătate din diametrul său, se numeşfe dom pleoştit, iar cînd e mai mare decît o jumătate de diametru, se numeşte dom supraînălfat. Uneori, domul se termină la partea superioară printr-o lanternă (v.)r care serveşte la iluminarea şi ventilarea interiorului cupolei, prinfr-o bulă sau o fleşă. Cele mai cunoscute domuri sînt următoarele: domul bisericii Kazan din Leningrad, domul catedralei din Milano, domul bisericii Sf. Petru din Roma, domul Panteonului lui Agrippa (singurul edificiu al antichităfii romane păstrat în întregime), domul Invalizilor din Paris, domul Panteonului din Paris, etc. 4. Dom. 2. Arh.: Nume dat bisericilor mai mari din unele fări (Italia, Germania). Cînd într-o localitate sînt mai multe biserici, domul e biserica principală (catedrala). 5. Dom. 3. Geol.: Cută anticlinală de tip cratogen (v. şî sub Cutare, proces de ~), cu contur aproape circular sau uşor eliptic (raportul lungime': lăfime « 1). Formafiunea geologică, cea mai veche Ia zi, care apare în centrul domului, formează o butonieră (v.) în jurul căreia stratele mai noi se afundă în toate direcfiile. multe ori structuri secundare înclinări 10°). Excepfie fac Dom. a) grupări da domuri în sedimentar (distribufie în plan); b) domuri sedimentar (secţiune). Dom. e) dom vulcanic (secţiune); b) dom format de un sfock de roci infruzive (secfiune). Domurile sînt de cele mai slab accentuate (flancurile au domurile diapire (v. sub Diapir). Din cauza înclinării mici a stratelor şi a variatei stratigrafice de grosime, apexul structurii domurilor la diverse niveluri stratigrafice se deplasează ne* regulat în plan (v. fig.). Formarea domurilor e determinată de forfe verticale de ridicare în scoarfă, cari produc bolIiri ale stratelor. Zonele cobo-rîte dintre domuri, cari au rol tectonic morfologic de sin-clinale, nu au o semnificafie funcţională activă. 1 în fara noastră, domurile sînt răspîndite în basinul Transilvaniei, în interiorul centurii de cute diapire, unde se cunosc^astăzi peste 20 de astfel de structuri, în Sarmatian, importante prin înmagazinarea de gaze naturale uscate. 8. Dom. 4. Geol.: Forma de zăcămînt a unor roci magmatice cari apar la zi ca stockuri (v.) sau pinteni vulcanici (v. fig.). Stockurile au marginile înclinate (se afundă) în toate direcfiile, cu înclinări din ce în ce mai mari, sub sedimentarul împins de ele. Pintenii vulcanici sînt extruziuni de lavă foarte vîscoasă (acidă), care s-a consolidat deasupra şi în jurul coşului vulcanic, fără a da curgeri de lavă laterale. 7. Dom. 5. Mineral.: Formă cristaîo-grafică deschisă, limitată de două fefe simetrice în raport cu un plan de simetrie (v. fig.). 8. Dom. 6. Mş..* Calotă sau cutie de ofel montată la partea superioară a corpului căldării de abur orizontale, folosită la protejarea instalafiei de epurare a apei de alimentare, la colectarea aburului produs de căldare, sau, ca rezervor de nisip. După scopul în care sînt folosite, se deosebesc: Dom de abur: Dom dispus deasupra căldării orizontale, în care se colectează aburul produs de aceasta, obţi-nîndu-se astfel (datorită pozifiei înalte a domului fafă de suprafaţa de vaporizare) o separare cît mai tună a aburului de apă. Sînt echipate cu domuri de abur căldările vaporizator orizontal şi unele căldări acvatubulare cu fevi de înclinare mică. La căldările de construcfie recentă, domul e înlocuit cu colectoare-separatoare de abur. La locomotivele cu abur, domul e cilindric (cu diametrul de 500-«800 mm şi înălfimea variabilă dupa tipul locomotivei, pentru a se putea înscrie în gabaritul căii), cu capac şi cu un inel de consolidare nituit sau sudat pe virolă (în jurul orificiului de comunicaţie între căldare şi dom); capacul domului e echipat cu un dop filetat, care închide orificiul de evacuare a aerului la efectuarea probei depresiune la rece a căldării. în dom se găsesc regulatorul, separatorul de apă şi alte prize de abur (v. fig. /). Dom. corp /. Dom de abur. 1) corp; 2) inel de consolidare; 3) capac; 4) verigă; 5) dop filetat. 37 Domeniu 578 Donării ■La' locomotivele de construcţie mai veche, domul de abur e aşezat, în general, pe prima virolă a căldării longitudinale (v. fig. ll), în apropierea camerei de fum, pentru ca aburul să fie prelevat dintr-un loc cît mai depărtat de ^ cutia de foc (unde vaporizarea e mai intensă) şi cît mai us- fj jl I ____7 cat, şi pentru ca la f) "|j ~~ j mersul locomotivei în rampă (cu regulato* ll. Pozifia domului de abur pe căldarea orizon- rul deschis), nivelul fală a locomotivei. apei să fie CÎt mai a) la circulafia în rampă; b) Ia circulafia în pantă; departe de dom. — La 1) nivelul apei; 2) dom de abur; 3) dom de locomotivele de con- alimentare. strucfie recentă la cari, pentru sporirea vitesei de circulafie, remorcarea trenurilor în pante se face cu regulatorul deschis, domul se montează, pe cît posibil, în zona neutră de oscilah'e a apei, unde nivelul acesteia se menţine aproximativ constant fafă de capul regulatorului; aşezarea domului lîngă camera de fum e dezavantajoasă, deoarece în pantă şi la frînări bruşte apa poate pătrunde în regulatorul deschis. Dom de alimentare: Dom de tablă de ofel dispus deasupra căldării longitudinale, în care se montează epuratorul de apă (separatorul de nămol), prin care se introduce în căldare apa de alimentare. Construcfia domului epuratorului e asemănătoare şi uneori identică cu a domului de abur, de care se deosebeşte: prin prezenfa a două tubuluri (pe cari se montează capetele de alimentare cu apă) dispuse lateral pe corpul cilindric al domului; printr-o autoclavă specială, montată în capac, servind la scoaterea grătarelor epuratorului pentru a fi curăfite; prin amplasamentul său pe căldarea longitudinală, acest dom fiind aşezat în general pa prima virolă, lîngă camera de fum. La partea inferioară a căldării longitudinale, diametral opus domului de alimentare, e montat sacul de nămol, care aparfine instalatei de epurare a apei. Sin. Domul epuratorului. Dom de nisip: Dom cu seefiune circulară sau pătrată, montat-pe căldarea orizontală a locomotivei, în general între domul de abur şi cel de alimentare, care confine nisipul pentru alimentarea instalafiei de împroşcare a nisipului pe şine, în vederea măririi aderentei dintre rofile cuplate (cuplare şi motoare) şi şine. Pe dom e montat nisiparul, cu conductele respective (de abur sau de aer comprimat), pentru împroşcarea nisipului. Unele locomotive sînt echipate cu două domuri, iar la altele, domul e înlocuit cu un rezervor, numit tremie de nisip. Domul epuratorului: Sin. Dom de alimentare (v.). 1. Domeniu, pl. domenii. 1. Geobof.: Subdiviziune a regiunii botanice, caracterizată^ printr-un slab endemism al genurilor şi printr-un endemism specific foarte pronunfat. Domeniul se subdivide în sectoare şi acestea se subdivid în districte. 2. Domeniu. 2. Mat.: Mulfime deschisă şi conexă. Domeniul de definifie al unei funcfiuni e mulfimea pe care s-a definit funcfiunea. 3. Domeniu de integritate. Mat.: Inel comutativ fără divizori ai lui zero. Uneori, aceste domenii de integritate se numesc clasice, rezervîndu-se numele de domeniu de integritate inelelor fără divizori ai lui zero, dar altfel arbitrare. Exemple: inelul numerelor întregi; inelele de polinoame cu una sau cu mai multe necunoscute. 4. Domerian. Stratigr.: Subetajul superior al Pliensbachia-nului (Liasicul mediu), avînd ca forme caracteristice de amonifi Amaltheus mârgaritatus la partea inferioară, şi Pleuroceras spinafum la partea superioară. în fara noastră, această subdiviziune stratigrafică e bine reprezentată, prin fauna ei, în Banat şi în Munfii Apuseni, unde e constituită din depozite grezoase-calcaroase (facies de Gresten) cu brahiopode, numeroşi belemhifi (Passaloteuthis bruguieri = Belemnites paxillosus Auct.) şi rari amonifi. 5." Domeykit. Mineral.: Cu3As. Arseniură de cupru, care, în natură, se întîlneşte sub formă compactă sau botrioidală. Cristalizează în sistemul cubic. E alb, gălbui sau pestrif. E casant, are duritatea 3-v3,5 şi gr. sp. aproximativ 7,5. Se produce şî sintetic, însă cristalizat în sistemul romboedric. Sin. Cupru alb. 6. Dominantă, pl. dominante. 1. C/c. pr.: Sin. Mod (v.). 7. Dominantă, pl. dominante. 2. Cinem.: Nuanfă colo- ristică sau culoare în exces într-o imagine cinematografică în culori, care denaturează redarea corectă a culorilor imaginii respective. Existenfa dominantelor se verifică cu ajutorul scalei cenuşii, care reprezintă o serie de cîmpuri neutre dm punctul de vedere coloristic cari constituie trecerea de la alb la negru, trecînd prin diferite saturafii de cenuşiu (5%, 20%, 50%, 75%, etc.). La începutul sau la sfîrşitul fiecărui plan se filmează pe cîteva fotograme (v.) scala cenuşie care, după etalonare, trebuie să rămînă în proiecfie pe ecran tot cenuşie, fără nici o dominantă. în acest caz se ştie că celelalte culori au fost redate corect, adică etalonarea a fost făcută bine (exceptînd cazul unor pelicule cu defecte, debalansate, cari dau anumite dominante în umbre sau lumini). Uneori însă regisorul sau operatorul şef cer etalonorului ca anumite secvenfe din film să aibă o dominantă bine determinată, pentru influenţarea emoţională a spectatorului. Astfel, dominanta albăstruie creează o atmosferă rece, tăioasa, pe cînd una gâlbenă-roză e mai caldă, mai lirică. La stabilirea precisă a dominantelor e foarte important, ca şi la etalonare, ca sursele de lumină folosite (în lanterna de etalonare sau proiector) să aibă temperatura de culoare cît mai apropiată de aceea a luminii de zi. 8. Dominanfă. Geobof.: Gradul de acoperire al speciilor cari compun o asociafie vegetală. Dominanfâ depinde de masa corporală individuală şi de densitatea speciei (numărul de indivizi prezenfi) în populafia respectivă a asociafiei şi se notează cu următorii cinci coeficienfi: 5, pentru specii cari acoperă mai mult decît % din suprafafă; 4, pentru specii cari acoperă circa l/2",3/4 din suprafafă; 3, pentru specii cari acoperă circa V4”'V2 din suprafafă; 2, pentru specii cari acoperă circa 1U',,1/20 din suprafafă şi 1, pentru specii cari au o acoperire foarte slabă. Dominanfa se combină de obicei cu abundenta (v. Abun^ denfă-Dominanfă). 9. Domnesc, măr Agr. V. sub Măr. 10. Donai. Metg.: Aliaj ternar obfinut din aliajele sistemului binar Al-Si cu confinut mic de siliciu, prin adăugarea de mangan, cu compozifia: 0,3"*0,5% Si, 0,5—2% Mn şi restul Al. Constituentul principal al acestui aliaj e solufia solidă a de siliciu în aluminiu, moale şi plastică (v. Diagrama II sub Aluminiu, aliaje de ~), datorită căreia donalul se prelucrează uşor prin deformare plastică. 11. Donarit. Expl.: Exploziv minier din grupul explozivilor de siguranţă cu azotat de amoniu. Are următoarea compozifie: azotat de amoniu 80%, nitroglicerină 4%, trinitrofoluen 12%, făină de in sau de secară 4%. Caracteristicile donaritului sînt următoarele: densitatea volumetrică d = 1 f 1; temperatura de explozie t = 2680°; vifesa de detonafie ^=4800 m/s; forfa sau energia specifică /= 10 1 70000 kg. dm/kg; efectul utilîn blocTrauzI,A^/ = 370cm3; brizanfa măsurată prin proba Hess (adică turtirea cilindrului de plumb), B= 16 mm; căldura de explozie Qî,=940 kcal/kg; volumul specific al gazelor de explozie Vsp = 900 l/kg; bilanfuI de oxigen =—1%. Donate 579 Dop Gazele de explozie conţin: CO2 27,0%; CO 1,70%; H2O 40,00%; N2 31,00%. Se poate întrebuinţa în lucrări de artă, în lucrări miniere (afară de minele grizutoase), în agricultură, în exploatările forestiere, etc. Are aceleaşi caracteristici ca astralitul iau amonitul I, de cari se deosebeşte numai prin natura materiei care serveşte drept combustibil şi care e un amestec de praf de cărbune şi de făină de lemn. 1. Donate, sing. donată. Poligr.: Primele cărfi tipărite, înainte de invenfia tipografiei, a căror imprimare se făcea cu clişee gravate în lemn, acoperite cu un strat de cerneală. Pe suprafafa lor se aplica o foaie de hîrfie umezită şi se freca dosul hîrtiei cu un tampon de piele, fără a folosi prese de tipar. Foile tipărite se lipeau două cîte două, cu spatele, una de alta, formîndu-se astfel o filă. 2. Donax. Paleonf.: Lamelibranhiat din familia Donacidae, cu valvele inechilaterale, avînd partea anterioară foarle lungă fafă de cea posterioară. Umbonele e răsucit spre partea anterioară (prosogir). Sinusul paleal rotunjit, foarte dezvoltat, indică partea posterioară a valvei. Marginea inferioară e fin zimfuită. Pe fiecare valvă sînt dezvoltafi cîte doi dinfi cardinali şi cîte un dinte lateral anterior şi unul Donax novorossicus. posterior. în fara noastră a fost identificată, în Sarmafianul de la Scheia-laşi, specia Donax lucidus Eichw. 3. Donegal. Ind. text.: Ţesătură groasă, cu urzeala şi bătătura de fire de culori diferite. Ţesătura donegal are legătura simplă („pînză"), mai rar diagonal. Din donegal se confecţionează costume pentru bărba|i şi femei, haine de sport şi haine de vînătoare. 4. Doni|ă, pl. donife. Ind. far.: Sin. Şiştar, Cofă (v.). 5. Donjon, pl. donjoane. Arh., Tehn. mii.: Turnul principal, cel mai bine întărit, al unui castel medieval, care servea ca ultim a) donjon cu secfiunaa în formă de trifoi cu patru foi: a^) planul parterului; a2) planul primului etaj; a?) planul etajului al doilea; b) donjon pătrat, cu turnuri (turele) de flancare a unghiurilor; c) dcnjon dreptunghiular, cu scară amenajată într-o îngi*oşare a zidăriei unui colt; °0 donjon pentagonal cu contraforturi şi cu scara.mascată în grosimea zidului. loc de refugiu, cînd celelalte elemente de rezistenfă ale castelului erau cucerite de inamic. Putea fi alipit de castelul propriu-zis, izolat în interiorul incintei castelului, sau plasat într-o incintă proprie din interiorul primei incinte. Secţiunea orizontală a donjoanelor era poligonală, circulară, în formă de trifoi cu patru foi (v. fig.), etc. Uneori, zidurile erau întărite cu contraforturi, numai ia partea inferioară sau pe toată înălfimea. Pentru a rezista unui asediu îndelungat, donjoanele erau înzestrate cu depozite de alimente, cu pufuri de apă, cuptor de pîine şi cu toate mijloacele de apărare. Interiorul turnului era împărfit în mai multe etaje, fiecare avînd, de obicei, o scară proprie. Accesul în donjon se făcea pe la etajele superioare, bine apărate şi echipate cu obstacole. încăperile de la parter aveau acces numai prin tavan, de la etajul superior. Etajele superioare ale donjonului erau rezervate pentru garnizoana acestuia şi pentru păstrarea tezaurului castelanului. 6. Donor, pl. donori. F/z., Elf.: Impuritate prezentă într-un semiconductor, care determină o conducfie electronică a curentului. Un semiconductor cu donori (impurităfi donoare) e un semiconductor de tip n. O impuritate care determină o conducfie lacunară (de găuri, v. sub Conductivifăfii, teoria ~ electrice) se numeşte acceptor. Un semiconductor cu acceptori (impurităfi acceptoare) e un semiconductor de tip p. 7. Danor de electroni, pl. donori de electroni. Chim. fiz.: Grupul de atomi care poate pune o pereche de electroni în comun cu un acceptor de electroni, pentru a forma o legătură semipolară. V. şî Acceptor de electroni. 8. Donor de hidrogen, pl. donori de hidrogen. Chim., Chim. biol.: Substanfă care, în reacfiile biochimice, cedează hidrogenul. Donorii au un rol esenfial în reacfiile de oxidoreducere catalizate de dehidraze (v.). în reacfiile aerobe, acceptorul de hidrogen e chiar oxigenul molecular; în reacfiile anaerobe, acceptorul e orice compus capabil să fixeze hidrogenul. Dacă se notează cu DH2 substanfa donoare de hidrogen, cu T transportorul de hidrogen şi cu A acceptoiul de hidrogen, reacfia de oxidoreducere se poate reprezenta printr-o ecua-fie de forma: DH2+T + A ^ D+T-I-AH2, care se realizează prin următoarele etape: DH2+T D+TH2 şi TH2 + A T-f AH2. 9. Donor, nivel F/z., Elf.: Nivel de energie situat în vecinătatea benzii de conducfie a unui semiconductor extrinsec, condifionat de prezenfa impurităfilor donoare, complet ocupat la zero absolut şi capabil să furniseze electroni benzii de conducfie la orice altă temperatură. Se rîumeşte nivel acceptor un nivel de energie, situat în vecinătatea benzii de valenfă a unui semiconductor extrinsec, condifionat de prezenfa impurităfilor acceptoare, complet neocupat la zero absolut şi capabil să primească electroni din banda de valenfă la orice altă temperatură. 10. D.O.P. Ind. chim.: Sin. Dioctilftalat (v.). 11. Dop, pl. dopuri. 1: Piesă de plută, de cauciuc, de sticlă, de lemn, etc., de formă cilindrică sau uşor fronconică, folosită la astuparea sticlelor sau a flacoanelor. Cînd se folosesc dopuri de sticlă, pentru ca închiderea să fie etanşă, atît dopul cît şi gura flaconului sînt şlefuite. — Prin extensiune, piesă introdusă într-o gaură pentru astuparea ei. 12. ~ pentru gaură de apă. Nav.: Dop âe diferite dimensiuni, confecfionat din lemn de esenfă moale (în special tei), cu formă tronconică, şi care serveşte la astuparea găurilor mici de apă, aproximativ circulare, din bordajul navei. Se introduce forfat, din interior spre exterior, după ce a fost învelit într-o bucată de pînză de vele, fiind apoi fixat şi sprijinit prin dulapi şi bile de lemn; etanşarea marginilor neregulate ale găurii se face cu cîlfi şi cu unsoare (seu). Rolul dopurilor e să împiedice sau să micşoreze intrarea apei în compartimentul navei, pînă la scoaterea ei pe doc, pentru reparafii. 13. Dop. 2. Tehn., Inst. conf.: Fiting, de obicei în formă de cupă cu înălfime mică în raport cu diametrul, cu filet exterior pe manta, folosit la obturarea pieselor, a tuburilor sau a orificiilor filetate. Se fabrică cu fundul plan şi cu marginea 3/ Dop 580 Dop fuzibil în formă de exagon, cu fundul cu un cep pătrat sau exagonal penfru cheie, cu fundul cu o gaură pătrată înfundată, etc. (v. fig.), din fonta; maleabilă pentru radiatoare de calorifer, din -a r r Ma Dopuri penfru instalafii de confort, a) cu cep păfraf; k) cu cep exagonal şi fafă de efanşare (penfru radiator); c) cu fund plan, ca un exagon; d) cu gaură penfru cheie pătrata, pentru îngropat. ofel pentru fevi de ofel, din bronz sau alamă pentrusfevi de aliaje de cupru, din faianfă pentru scaunele de closet, etc. 1. Dop. 3. Tehn.: Piesă specială, folosită pentru închiderea capătului unei conducte terminate cu mufă. Fixarea dopului şi etanşarea conductei se fac cu funie gudronată şi cu plumb (v. fig.). 2. Dop. 4. Mefg.: Sculă constituită dintr-o piesă metalică în formă de ogivă sau de trunchi de ogivă, care se fixează la extremitatea unei tije cilindrice şi e folosită în unele faze ale fabricării fevilor. Se folosesc, de exemplu: dopuri de ofel la laminoare, Dop simplu pentru conducte* perforatoare (v. fig. I a şi b) şi la de presiune de fontă, laminoare duo automate (v. fig. I c şi d); f) tub; ?) mufa tubului; 3) dopuri de fontă la laminoare nete- dop; 4) interstiţiu pentru zitoa e (v. fig. / e); dopuri de ofel garnitură de eţanşare. /. Folosirea dopului în operafii de laminare prin procedeul Stiefel. a şi b) perforarea biletei, respectiv lărgirea găurii din eboşă; c şi d) treceri succesive prin laminorul duo automat; e) trecere prin laminorul netezitor; f) trecere prin laminorul duo calibror; 1) bilefă; 2) eboşă; i) feavă în curs de fabricafie; 4) feava în curs de calibrare; 5) cilindru de laminor perforator; 6) cilindru de laminor cu calibru circular; 7) prăjină de susfinere a dopului; 8 şi 8') dop perforator, respectiv lărgitor; 9 şi 9') dop de laminare; 10) dopul lărgit or al laminorului nstezifor. sau de fontă la unele procedee de tragere'la rece a fevilor (v. fig. //). 4- II. Folosirea dopului în operafii de tragere a fevilor la rece. a) tragere cu dop de calibrare; b) lărgire prin tragere, cu dop; 1) feavă; 2) filieră; 3) dop; 4) tijă de aefionare a dopului. s. Dop. 5. Pisc.: îngrăditură, la 2—5 rînduri, de sluf sau de befe de alun, folosită la confecfionarea unor dispozitive-capcană de pescuit şi a gardurilor pescăreşti de adîncime mică. Dop de beten. Nf) nivelul terenului; Na s ) ni-veluf apelor subterane; f) pal-planşă; 2) dop de beton. 4. Dop de beton. Cs.: Element de construcfie care serveşte la închiderea, la partea inferioară, a incintelor de pal-planşe executate sub nivelul apei. Dopul de beton se ftoarnă pe fundul incintei, cînd palplanşele nu au putut fi bătute prea adînc sau pînă la stratul impermeabil; el împiedică antrenarea hidrodinamică a materialului de pe fund şi face posibile montarea armaturii şi turnarea betonului de fundafie pe uscat (v. fig.). După turnarea dopului, apa din incintă se epuizează, iar operafiile ulterioare se desfăşoară ca la o fundafie obişnuită, în uscat. Grosimea h a dopului se calculează finînd seamă de încovoierea datorită presiunii apei de jos în sus, după epuizarea apei din incintă, cum şi de compresiunea produsă de împingerea laterală a apei din exterior, exercitată prin intermediul palplanşelor. 5. Dop de cimentare. Expl. pefr. V. sub Cimentare, echipament de 6. Dop de gheafă. Tehn.: Dop care se formează prin îngheţarea apei condensate în interiorul unei conducte, împie-dicînd curgerea fluidului, 7. Dop de nisip. Expl. petr.: Corpul de nisip care se depune pe talpa găurii de sondă (dop de falpă) sau în interiorul coloanei de fevi de extraefie (dop în coloana) şi care, acoperind căile de acces ale fluidului din strat în sondă, poate întrerupe funefionarea acesteia. Fenomenul se produce în urma faptului că fluidele (fifei, apă, gaze), deplasîndu-se în strat spre gaura de sondă, antrenează în mişcarea Jor şi o anumită cantitate din elementele (granulele) solide cari constituie roca (cantitatea acestor elemente e foarte mare în cazul stratelor productive constituite din nisip slab cimentat). La intrarea în gaura de sondă, vitesa curentului de fluid scade sub vitesa critică de antrenare a nisipului, iar acesta se separă şi se depune. Depunerea de nisip se poate produce şî în cazul opririi sondei pentru executarea unor anumite operafii, cînd nisipul aflat în curentul de fluid, a cărui mişcare a fost întreruptă, cade spre talpa sondei prin gravitafie. Formarea dopurilor de nisip poate fi evitată: prin utilarea sondei, în dreptul stratului productiv, cu filtre speciale; res-pectînd condifiile optime de lucru ale stratului (prin limitarea căderii de presiune între strat şi sondă, adică prin limitarea debitului), cari să asigure o vitesă de curgere în strat mai mică decît vitesa critică de antrenare a nisipului* şi prin aplicarea unor procedee speciale de extraefie, cari să asigure scoaterea la suprafafă a nisipului intrat în gaura de sondă (extraefie cu circulafie de gaze sau de fifei, pompaj cu prăjini tubulare, etc.). Curăfirea dopurilor de nisip, ca de altfel a oricăror depuneri în sondă, consistă în: curăfirea şi extragerea la suprafafă a nisipului, cu ajutorul lingurilor de curăfit, şi spălarea dopului, prin circulafie continuă de fluide. 8. Dop fuzibil. Mş.: Dop de bronz filetat, înşurubat în plafonul focarului căldărilor de abur, şi folosit la avertisarea personalului de supraveghere asupra scăderii nivelului apei în căldare, prevenind astfel explozia acesteia (v. fig.). Dopul are un canal central conic umplut cu plumb sau cu un aliaj uşor fuzibil (de ex. 90% plumb-{-10% staniu). Dop fuzibil. 1) plafonul focarului (cutiei de foc); 2) dop de bronz filetat; 3) sliai uşor fuzibil. Dopa 581 Doppler-Fizeau, efect ^ în serviciu, apa din căldare acoperă circa 40 cm din lungimea dopului. Cînd apa din căldare scade sub nivelul plafonului focarului, dopul nemai fiind răcit, se produce topirea miezului (în jurul temperaturii de 300°), iar zgomotul produs de amestecul apă-abur care iese prin acest orificiu avertisează personaluTde supraveghere. Căldările de locomotive sînt echipate, în general, cu 2—3 dopuri. La unele locomotive de construcţie recentă, în interiorul dopului filetat e lipit cu plumb un al doilea dop fuzibil; acest sistem prezintă o siguranfă mai mare, deoarece funcfionează şî cînd capul dopului e acoperit cu o crustă de piatră. în general, dopurile fuzibile îndeplinesc numai funcfiunea de sistem de semnalizare şi de control, fără a putea asigura căldarea (prin deschiderea canalului) contra exploziei. Sin. Şurub de siguranfă. î. Dopa. Chim. biol.: 1-3,4-Dihidroxifenilalanină, combinare din clasa aminoacizilor, care se întîlneşte în capsula fructelor de Vicia faba, din care se şi izolează. Se prezintă sub forma j 2 j COOH de foife (din alcool diluat), sub q ^ formă de ace sau de prisme (din S \ 2 apă). Se topeşte la 280°, cu des- 9 jj compunere. E insolubilă în alcool, |_j£ q________________q^j în acid acetic glacial, în eter, cloro- % / form, eter de petrol, şi foarte greu j solubilă în benzen şi în sulfură de Qj_ţ carbon; se disolvă în apă (1 parte în 200 părfi de apă la 20° şi în 40 părfi de apă la fierbere)' şi în acizi minerali diluafi. Solufia apoasă are reacfie neutră fafă de turnesol; la aer se colorează în brun. Solufiile alcaline sînt galbene, dar în prezenfa oxigenului din aer se colorează în roşu pînă la roşu-brun. Prin încălzire se topeşte şi trece în 3,4-dihidroxifeniletilamină. Dopa se formează în organism prin oxidarea tirozinei sub acfiunea tirozinazei (care e o fenoloxidază), produsul final fiind melanina, combinafie care da pielii şi părului culoarea brună. în pielea şoarecelui alb de laborator nu .se găseşte tirozinază şi, ca urmare, nu se pot forma, din tirozină, 3,4-dihidroxifenilalanină şi apoi melanină. 2. Dopadecarboxilază. Chim. biol.: Enzimă confinută în ’ rinichii, în ficatul şi în pancreasul mamiferelor, care decarbo-xilează l-3,4-dihidroxifenilalanina (dopa) Ia 3,4-dihidroxifeniletilamină (oxitiramină). 3. Dopamină. Chim. biol.: Combinafie rezultată din 1-3,4- dihidroxifeniîalanină sub acfiunea catalitică a unei fenoloxi-daze (dopadecarboxilaza). H Cea mai mare parte din dopa-mină ia parte la metabolismul nor- HO—C CH mal, trecînd în dihidroxifenilalde- I II hidă, care se transformă în acid HO C^ ^C CH2— CH2 dihidroxifenilacetic. Sub acfiunea C J.,. acidului adenozintrifosforic confinut H 2 în sistemul enzimatic specific, 8—10% din dopamină se hidro-xilează Ia lanful lateral şi dă noradrenalină, care poate fi apoi metilată mai departe. în proporfie mult mai mică, dopamina poate fi metilată şî printr-o oxidare ulterioară a lanfului lateral, putînd fi transformată direct în adrenalină. Sin. Dihidroxifeniletilenamină. 4. Dopaoxidază. Chim. biol.: Enzimă confinută în fesutul animal şî care catalizează reacfia de oxidare a 1-3,4-dihidroxi-fenilalaninei, la chinona corespunzătoare, în cursul procesului de formare a melaninei. Sin. Tirozinază. 5. Dophrit. Pefr.: Gel humic care constituie separaţii coloi-dale în cărbunii naturali, în special în turbe şi în cărbunii bruni. S-a format în crăpăturile şî în fisurile cărbunilor, prin depunere din apele cari au disolvat substanfele humice. Dophrit-ul compus din ulmine a rezultat din carbohidrafii din plante, fie direct prin acfiunea microorganismelor, fie prin reacfiile chimice dintre carbohidrafi şi aminoacizii produşi prin distrugerea proteinelor de către bacterii. Dophrit-ul e un macerai vifrinitic, respectiv un vitrit, şi are luciu de vitrit şi spărtură concoidală. Sin. Dofrit. e. Dopion, pl. dopioni. Ind. fext.: Gogoaşă de mătase cu defecte, la construcfia căreia contribuie simultan doi sau mai mulfi viermi de mătase şi care se distinge uşor prin mărimea deosebită (fafă de gogoşile normale) şi prin forma, în general mai obtuză Ia un cap, lăsînd impresia unui ansamblu de două sau de mai multe gogoşi lipite presat între ele. Fibra din perefii lor e depusă încurcat; de aceea, din astfel de gogoşi se poate extrage numai o cantitate mică de mătase continuă grege (v.), în special în cazul cînd viermi sănătoşi conlucrează cu viermi bolnavi la construcfia aceleiaşi gogoşi. Prezenfa dopionilor într-o partidă micşorează randamentul de fibră grege şi e mai frecventă la rasele asiatice de viermi de mătase (20—40% gogoşi dopion) decît la rasele europene (2—4% gogoşi dopion). Deoarece fibra de pe dopion e mai groasă şi mai greu de tras, aceste gogoşi se separă prin sortare şi se trag pentru fire cu titlul mare, indicate mai ales pentru afă de cusut sau pentru unele produse de mătase de-calitate inferioară. Sin. Gogoaşe dublă, Gogoaşă multip'ă. 7. Doppler-Fizeau, efecf Fiz.: Faptul că frecvenfă vibrafiilor primite de un observator e diferită de frecvenfă vibrafiilor emise de un izvor de oscilafii, dacă izvorul şi observatorul nu sînt în repaus relativ unul fafă de celălalt. Dacă V e vitesa de propagare a vibrafiilor, ^o, respectiv vit sînt vitesa de deplasare a observatorului, respectiv a izvorului de vibrafii în direcfia izvor-observator, şi dacă v e frecvenfă vibrafiilor emise de izvor şi v' e frecventa vibrafiilor recepfionate de receptor , V±v o V =v-=7=-------, V+vt semnele de sus fiind valabile cînd izvorul şi observatorul se apropie unul de celălalt, iar cele de jos, cînd izvorul şi observatorul se depărtează unul de celălalt. Relafia de mai sus e valabilă numai pentru vitese relative ale sursei şi observatorului, cari nu sînt comparabile cu vitesa luminii. în caz contrar, efectul trebuie studiat pe baza teoriei relativităfii. Folosind relafiile de transformare ale lui Lorentz (v. sub Relativităţii, teoria ~ restrînse), se obfine pentru o undă care se propagă cu vitesa c paralel cu vitesa relativă v dintre izvor şi observator, v' = v—\ --^v (1 • V-? " ’+T 1 C> În cazul unei unde care se propagă într-o direcfie arbitrară, care formează unghiul qp cu direcfia vitesei v, se obfine relafia 1 -cos qp V: Dorel, procedeul ~ 582 Dormitor care, pentru cazul particular qp = jt/2, conduce la efectul relativist cunoscut sub numele de efect Doppler transversal: V'-i Ss observă că schimbarea de frecvenfă prin efect Doppler transversal e mult mai mică decît prin efectul longitudinal, deoarece ea depinde numai de v2/c'2. Efectul Doppler transversal nu poate fi explicat de Fizica prerelativistă şi fiindcă verificarea lui experimentală (experienfele lui Ives) a constituit o verificare directă a „dilatafiei" relativiste a timpului. Formulele deduse mai sus se aplică, de exemplu, pentru a calcula schimbarea frecvenfei unei radiafii prin reflexiune pe o oglindă mobilă. Aceasta a uşurat cercetarea repartiţiei energiei pe diferite frecvenfe, în cazul radiafiei termice (v. Legea lui Wien, sub Cuantelor, teoria ~). Efectul Doppler-Fizeau apare în propagarea ionosferică a undelor radioelectrice, din cauza mişcării straturilor ionosfe-rice pe cari se produce reflexiunea undelor, şi se manifestă ca o abatere a valorii frecvenfei recepţionate fafă de frecventa emisă. Dacă punctul de reflexiune se mişcă pe verticală cu vitesa v, iar unghiul de incidenfă pe stratul ionosferic e abaterea relativă de frecvepfă e ^=2^ cose. / c Atingînd curent valori de ordinul 10^7, această abatere influenţează exactitatea măsurilor de frecvenfe de emisiune şi folosirea emisiunilor de frecvenfe etalon. Ea are un caracter oscilator şi e legată de stratul E şi, în special, de E sporadic. Efectul Doppler-Fizeau în propagarea undelor radioelec-frice poate fi utilizat pentru măsurarea viteselor surselor de unde (emise sau reflectate), de exemplu a satelifilor artificiali (v. sub Radiolocafie). 1. Dorel, procedeul Poligr.: Procedeu rapid de pregătire a unei forme de tipar colografic, în special pentru desene tehnice mai complicate, în care, suprimîndu-se copierea fotografică, întreaga operafie se reduce la prepararea unei copii pe hîrtie de calc feroprusiată (copie albastră). Stratul de gelatină sensibilizată cu care se prepară forma respectivă confine în suspensie săruri feroase; ca substrat se întrebuinfează, de obicei, o placă de zinc cu grosimea de 3—5 mm. Gelatina sensibilizată e durificată, cu ocazia expunerii, prin fanare, care se obţine prin precipitarea albasfrului de fier (fericianură feroasă) pe suprafafa gelatinei fotosensibile, ca urmare a reacfiei sărurilor ferice conţinute în stratul cu care e acoperită hîrtia feroprusiată şi a sărurilor feroase cari se găsesc în suspensie în stratul de gelatină. Ca original se poate folosi un desen executat pe hîrtie de calc sau un diapozitiv fotografic. Copia se aplică pe gelatină. Regiunile de pe copie cari reprezintă părfile întunecate ale originalului şi-au păstrat sărurile şi proprietăţile lor. Ele reacfionează 'cu-sărurile feroase din gelatină, o deshidratează şi o durifică. Contactul nu durează decît cîteva secunde, după care forma colografica poate fi acoperită cu un strat de cerneală, iar tiparul se execută ca orice tipar colografic. 2. Doric, ordinul Arh. V. sub Ordin de arhitectură. 3. Dorifera. Agr. V. Gîndacul de Colorado. 4. Dorîngă, pl. dorîngi. 1. Ind. făr.: Prăjină pusă sub sfreaşina casei, ps care se atîrnă rufe. Sin. Culme. 5. Dorîngă. 2. Ind. făr.: Prăjină pe care două persoane poartă un hîrdău. Sin. Părîngă. 6. Dormison. Farm.: Metil-penfinol; alcool ferfiar nesafu- ratf de consistenfă uleioasă, pufin solubil în apă, cu miros aromatic. Carbinolii acetilenici de acest ^(-|3 tip se obfin prin tratarea acetilurii de j sodiu cu o cetonă, lucrînd în amoniac HC^C—C—C2H5 lichid, anhidru, în care se disolvă aceti- I Jenă şi sodiu metalic; dormisonul se obfine prin tratarea cu metilstilcetonă. E un hipnotic-sedah'v, selectiv şi rapid, cu toxicitate foarfe slabă, lipsit de efecte secundare asupra presiunii arteriale, asupra ritmului şi amplitudinii respiratorii. Se întrebuinfează în Medicină, ca hipnotic, pentru a provoca un somn calm, la 30 de minute după ingerare, cu efect de 3***5 ore; se întrebuinfează, de asemenea, în psihiatrie, în cazuri de depresiune uşoară, în frica preoperatorie, etc. Nu provoacă accidente nici în terapia pediatrică. 7. Dormitor, pl. dormitoare. Arh.: încăpere dintr-o lo-cuinfă (dintr-un apartament) sau dinfr-o clădire de adăpostire colectivă a oamenilor (cămin, cazarmă, cabană, etc.), înzestrată cu mobilier adecvat şi destinată, în principal, odihnei prin somn a acestora. Din punctul de vedere al destinaţiei, se deosebesc: dormitoare de apartament şi dormitoare colective. Dormitorul de apartament e constituit din una sau două camere ale unui apartament şi e destinat să fie folosit de locatarii acestuia. Mobilierul minim al unui dormitor de apartament con-; sistă din: unu sau două paturi; două noptiere; un dulap pentru haine şi rufărie; o toaletă sau un scrin; unu sau două scaune; eventual un pat pentru copil (sau un leagăn) şi o masă. La amenajarea unui dormitor trebuie să se fină seamă de următoarele criterii: dimensiunile încăperii să permită aşezarea şi mutarea uşoară a mobilelor mari, evitîndu-se totuşi pierderi de spafiu; circulafia printre mobile să se facă cu uşurinfă; pe pautri, lumina solară să cadă de preferinfă lateral; orientarea capului să fie, de preferinfă, spre nord. Pentru a folosi cît mai complet spafiul camerei şi pentru a mari confortul şi condifiile de igienă, se recomandă folosirea dulapurilor înzidite (placarde), dispuse pînă la plafon, sau chiar a paturilor cari se pot masca în perete prin raba-tere (în placarde închise). Cînd există un singur dormitor,care serveşte şi drept cameră de zi, se poate amenaja, pentru paturi, o nişă mascată cu o perdea. Cînd într-un apartament există mai multe dormitoare, unul dintre ele poate servi şî drept cameră de zi. Acest dormitor trebuie să aibă dimensiuni mai mari, justificate printr-un spor de mobilier, celelalte dormitoare fiind reduse la strictul necesar. Dimensionarea dormitoarelor se face în funefiune de numărul persoanelor cari le folosesc, de numărul, felul şi dimensiunile mobilelor. Pentru economie se urmăreşte standardizarea tipurilor şi a dimensiunilor acestora. Suprafafa unui dormitor trebuie să fie de 15--20 m2, dacă e unic în apartament. Cînd în apartament sînt mai multe dormitoare, fiecare dormitor suplementar trebuie să aibă cîte 12 m2. Pentru dormitoarele destinate unei singure persoane, suprafafa încăperii poate fi redusă la 8 m2. în amenajarea unui apartament, dormitoarele trebuie aşezate astfel, încît să aibă acces direct (dintr-un spafiu de circulafie sau din. camera de zi). Adeseori, două dormitoare pot avea acces dintr-un vestibul comun, din care se poate intra şi în camera de baie. Orientarea optimă a unui dormitor e cu ferestrele spre SE, deoarece asigură cea mai mare durată de însorire zilnică, fără încălzire excesivă. Se admit şi Dofti 583 Dorn de verificare orientările în direcfiile E, S, SVf V, iar în cazuri excepţionale şi orientările spre NV, N şi NE. De asemenea se admite ca, într-un apartament cu 2—3 dormitoare, unul să aibă o orientare defavorabilă. Dormitorul colectiv e constituit dintr-o cameră sau sală, cu dimensiuni mari, şi e destinat să fie folosit de un număr mare de persoane. Dormitoarele din cămine pot avea pînă la cel mult 25 de paturi, iar cele din cazărmi, pînă la cel mult 30 de paturi. în cămine, dormitoarele sînt împărţite, de obicei, în mai multe boxe (de ex. un dormitor cu 25 de paturi poate fi împărfit în trei boxe, dinfre cari două de cîfe opt paturi şi una de nouă paturi). Dispozifia paturilor în dormitor poate fi diferită. Ele pot fi aşezate pe două rînduri, cu spafiu de circulafie axial sau cu spaf ii ds circulafie laterale. Paturile nu trebuie să fie lipite de perefii exteriori. în principiu, trebuie să se asigure următoarele intervale minime: între laturile lungi ale paturilor, 0,40 m; între laturile scurte ale paturilor, 0,20 m (dispozifie cap la cap); între perefii exteriori şi paturi, 0,50 m; între două şiruri de paturi, 1,10 m (dispozifie cu circulafie axială). Suprafafa dormitoarelor din cămine se dimensionează re-zervînd pentru fiecare persoană cîte 3—4 m2. Afară de pat., fiecare persoană trebuie să aibă cîte un dulap pentru obiectele personale, şi o noptieră. Dormitoarele din cabanele pentru turişti pot avea 20—30 de paturi, izolate sau suprapuse, pentru a face economie de spafiu. Unsori ele sînt înzestrate cu paturi comune, de scînduri, penfru 10—15 persoane. Pentru paturi izolate, dimensionarea dormitoarelor se face pe baza indicelui de 2,20—2,80 m2 de persoană; pentru paturi comune, pe baza indicelui de 1,20— ■'•1,30 m2de persoană; pentru paturi suprapuse, pe baza indicelui de 0,60—0,70 m2 de persoană. înălfimea încăperilor trebuie să fie de cel pufin 2,50 m. Dimensiunile paturilor individuale şi ale celor suprapuse pot fi reduse la 0,70X1,90 m. înălfimea dintre paturile suprapuse poate fi de 1,20 m, iar lărgimea unui loc, într-un pat comun, poafe fi redusă la 0,60 m. 1. Dorn, pl. dornuri. 1. Meff.: Sin. Priboi (v.). 2. Dorn. 2. Mefg.: Sculă constituită dintr-o tijă cilindrică cu extremitatea de lucru cilindrică şi cu diametrul mai mare decît tija, folosită în anumite faze de fabricaţie a fevilor fără sudură. Se confecfionează din ofel aliat şi tratat, psntru a rezista la un număr cît mai mare de cicluri de lucru. Se folosesc dornuri, de exemplu, la perforarea blocurilor (dorn de găurire) sau la unele procedee de tragere a fevilor, la cald sau la rece-(v. fig.). Sin. Mandrin. s. ~ de anfrenare. Tehn.: Sin. Coadă de unealtă manuală. V. sub Coadă 1. 4. ~ de verificare. Ms., Ut.: Piesa folosită ca mijloc mecanic de încercare şi verificare a maşinilor-unelte, care materializează cu o anumită precizie prelungirea unui arbore (de ex. arborele principal al maşinii-unelte) pentru a verifica: pozifia arborelui în raport cu alte organe ale maşinii-unelte; deplasarea arborelui în lungul său; dsplasarea unui organ al maşinii-unelte, paralel cu acel arbore; băta;a radială a arborelui, cînd el se roteşte. Dornul de verificare se confecfionează din ofel călit, stabilizat, acoperit sau nu cu un strat de crom dur. El are o parte conică, penfru fixarea în alezajul arborelui principal; o parte cilindrică, care serveşte la măsurare (v. fig. /), şi, uneori, o parte filetată, care ser- / veşte la înşurubarea unei piulife pentru extragerea dornului din alezaj după terminarea verificării (pasul filetului e de 1 sau de 1,5 mm). La exfremi-tăfi, dornul are găuri de centru, rectificate, pentru executarea şi verificarea lui, iar pe porfiunea cilindrică are patru repere, dispuse Ia distanfe unghiulare de 90°, penfru verificarea în patru pozifii (procedeul elimină erorile datorite imperfecfiunii ■Smm /. Dornuri de verificare, a) dorn masiv; b) dorn fubuhr penfru con Morse; 1) partea de prindere, conică; 2) partea de măsură, cilindrică; 3) fiief penfru piulifă de extragere a dornului din alezaj; 4) patru repere echidistante pe mantaua părfii cilindrice; /) lungime de măsură. Lărgirea fevii cu dornul, prin împingere, î) feavă; 2) placă de reazem; • 3) dorn. de rectilinearitate, bătaia radială, etc., şi reduce la minimum influenfa montării dornului îri alezajul conic). Distanfa l dinfre repere şi extremitatea opusă a dornului constituie lungimea de măsură, care poate fi de 75, 150, 200, 300 sau 500 mm- Dornurile de verificare se pot curba, datorită greutăfii proprii, iar forfa de apăsare pentru măsurare a aparatului comparator folosit Ia verificare poafe să producă o săgeată suplementară, uneori apreciabilă. încovoierea dornurilor de verificare nu poafe fi suprimată complet, însă valoarea săgefii poate fi redusă sub anumite limite acceptabile, folosind dornuri fubulare (cu moment de inerfie mare), cu inferiorul cu profil în trepte (v. fig. I b), şi alegînd o lungime de măsură convanabilă. La măsurarea bătăii radiale se foloseşte procedeul celor patru pozifii, care consistă în repetarea operaţiei de verificare de palru ori, rotind de fiecare dată dornul cu 90° şi folosind reperele trasate în acest scop ps partea lui de măsură cilindrică; astfel se elimină (v. fig. ll), în mare măsură, erorile cauzate de înclinarea i a axei dornului faţă de axa de rofafie a arborelui principal {1 = 11+12), de excentricitatea e a axei dornului fafă de axa de rotaţie (^ = ^1+^2) şi de abaterea conturului secfiunii transversale A—A a dornului fafă de cercul geometric. La verificările de paralelism se va aşeza dornul (montat în alezajul conic al arborelui de verificat) în „poziţia msdie a bătăii radiale". în acest scop se atinge generatoarea II. Cauze de erori la folosirea dornului de verificare. a) erori datorite înclinării axelor; b) secţiune transversală necirculară A—Aj c) erori datorite excenfricifăfii axelor; i) înclinarea totală; ij şi i2) înclinarea fa monta], respectiv înclinarea da prelucrare a dornului; e) excentricitatea totală; ei ?' e2) abatere de excentricitate la asamblarea cu arborele, respectiv la prelucrarea dornului. supsrioara a dornului cu tija palpatoare a comparatorului şi se roteşte arborele, observînd indicaţiile comparatorului; dornul va ocupa pozifia medie a bătăii radiale, cînd acul indicator al comparatorului se va găsi la indicafia mijlocie. Variaţiile de temperatură influsnţînd defavorabil rezultatul măsurărilor, după montarea dornului în a'ezajul conic respectiv (în care timp operatorul a ţinut mîna pe partea Iui de lucru, cilindrică), acesta va fi lăsaţ un anumit fimp, pentru stabilizarea temperaturii înainfe de efectuarea verificării. Dorn de insfrumentafie 584 Dospirea aluatului Dorn de instrumentale, cu pălărie fără racord de siguranfă. f) reducfie specială; 2) dorn; 3) fub de ghidaj; 4) pălărie. 1. Dom de instrumentaţie. Expl. pefr.: Unealtă de salvare (de instrumentaţie) pentru garniturile de prăjini, tuburile da extracfie sau burlanele rămase în gaura de sondă, care funcfionează pe principiul burghiului de tăiat filet. Dornul are formă tronconică alungită (v. fig.) şi, pe toată suprafafa lui, are un filet triunghiular dreapta sau stînga şi şanfuri longitudinale, cari creează suprafefele de tăiere ale filetului. Aceste şanfuri se umplu cu plumb sau cu sianiu, pentru a face etanşarea între dorn şi peretele interior ak piesei rămase Ia puf, cînd e necesară realizarea unei circulaţii de noroi prin piesa după care se instrumentează. Dornul, care e găurit axial pentru a permite circulafia noroiului, se introduce în gaura de sondă cu prăjini dreapta sau stînga, în funcfiune de natura operaţiei: pentru prinderea şi extragerea garniturii de foraj se folosesc prăjini dreapta; pentru deşurubarea garniturilor rămase Ia puf se folosesc prăjini stînga. La operafia de prindere cu dornul se folosesc adeseori „pălării", cari au rolul de a menfine dornul la centru şi de a uşura intrarea lui în gaura prăjinii sau a fevii de extracfie. între dorn şi garnitura de prăjini se intercalează de obicei o legătură de siguranfă, care permite degajarea garniturii, în cazul cînd operaţia nu reuşeşte şi cornul nu poate fi smuls. Dornurile se fabrică din ofel aliat (crom-nichel, crom-molibden, etc.) cementat, cu dimensiuni diferite, în funcfiune de diametrul prăjinilor cari urmează să fie prinse, şi sînt standardizate penlru prăjini de foraj, pentru fevi de extracfie şi pentru prăjini şi burlane de sondeze. Tehnologia de fabricafie a dornurilor trebuie să asigure elasticitatea miezului şi o duritate mare la suprafafa filetelor tăietoare. 2. ~ expandabîl. Expl. pefr.: Dorn de insfrumentafie special, care permite degajarea lui din garnitura prinsă la puf, în cazul cînd operafia de degajare sau de deşuru- bare nu a reuşit. Partea uneltei care prinde e formată din două pene cu filet dreapta cari, cînd sînt strînse, au forma unui cep special (sau normal) de prăjină de foraj (v. fig.). Opera[ia de salvare decurge astfel: se introduce dornul la puţ cu prăjini de salvare stînga, se fixează în mufa garniturii rămase la puf şi se roteşte la stînga. Prin rotirea la stînga, penele se depărtează una de alta, printr-un fus excentric, şi se solidarizează cu garnitura rămasă Ia puf. Rotind în continuare la stînga garnitura rămasă la puf, aceasta se deşurubează de undeva, mai jos, şi porţiunea daşurubată se extrage. În cazul cînd garnitura nu cedează (nu poate fi degajată) şi deşurubarea nu se poate face, se lasă puţină greutate pe dorn, învîrtind spre dreapta. Astfel dornul se dezarmează (penele se strîng) şi se degajează, putînd fi extras. Sin. Dorn-cep expandabil. s. Dornic, grad Ind. alim.: Unitate convenţională de măsură a acidităfii laptelui. Aciditatea laptelui în grade Dornic (°D) se exprimă prin numărul de mililitri de NaOH n/9 (4,444 g NaOH Ia 1 l apă) necesari pentru neutralizarea acidului lactic din 100 ml lapte. Aciditatea lapte-lui exprimată în grade Dornic, divizată cu 10, reprezintă cantitatea de acid lactic dintr-un litru de lapte, exprimată în grame. n I Dorn expandabil. în fara noastră, aciditatea laptelui se exprimă în grade Thorner (°T). Formula de transformare a gradelor Dornic în 9 qrade Thorner e următoarea: °D=—°T. a 10 4. Dorr, sistemul Ind. chim., Ind.hîrf.: Sistem continuu de caustificare. V. Sodă caustică; Leşie sulfat; Semifabricate fibroase. 5. Dorry, maşina Uf. cs.: Maşină de încercare, de laborator, folosită pentru determinarea rezistenţei pietrelor Ia uzura prin abraziune. Maşina e formată din următoarele părţi principale: un disc circular de fontă cu diametrul de 52 cm; două suporturi pentru epruvete, aşezate simetric faţă de centrul discului; un dispozitiv pentru scurgerea apei pe faţa de frecare a discului; două dispozitive pentru scurgerea nisipului pe disc, reglate astfel încît, în timpul efectuării a 1000 de rotaţii ale discului, să se scurgă un litru de nisip. V.şl Pietrelor, încercările ~ de construcţie. e. Dorsală anficiclo-nică. V. sub,Forme iso-bare. 7. Doruc, pl. do- rucuri. Pisc.: Prelungirea frontală a ostroavelor, formată din depozite mari Dorucurile sînt locuri bune de pescuit, deoarece în adună nisetrul şi morunul. 8. Dorypyge. Paleonf.: Trilobit din grupul Opistoparia, familia Dorypygidae, caracteristic Cambrianului mediu. Cefalonul are o glabelă mare, bombată, netedă, dilatată anterior. Sutura facială e puţin vizibilă. Ţepii genali sînt dezvoltaţi. Toracele are 7—8 segmente, cu rahis aproape tot atît de larg ca şi lobii pleurelor. Pigidiul, adeseori cu spini, e egal cu cefalonul. Acest trilobit a fost identificat în Georgian şi în Acadian. Sin. Kooteniella. 9. Dosar, pl. dosare. Poligr.: îmbrăcăminte protectoare pentru piese scrise sau tipărite pe una sau mai multe foi de hîrtie (scrisori, acte, documente, texte scrise de mînă sau dactilografiate, imprimate, prospecte, etc.) cari nu au o legătură proprie — şi cari pot fi totodată sortate şi grupate după anumite norme. Dosarul e format dintr-o foaie de carton, îndoită în două, în care piesele sînt colectate sub formă de foi libere sau sînt fixate, fie prin coasere cu sfoară, sigilate şi eventual numerotate, pentru a preveni înlăturarea unora dintre filele dosarului, fie cu ajutorul unui dispozitiv (arc aşezat de-a lungul cotorului, două fîşii flexibile de metal, prinse într-o mică lamă de ofel sau de carton, etc.). io. Dospirea aluatului. Chim. biol., Ind. alim.: Transformarea aluatului într-o masă afînată, de către bioxidul de carbon sau de către amoniacul cari se dezvoltă în masa lui, datorită fie unor procese biochimice, fie folosirii unor substanfe chimice cari degajă, Ia cald, bioxid de carbon sau amoniac. Procedeul Maşina Dorry. 1) disc rotitor; 2) dispozitive pentru susţinerea epruvetelor; 3) rezervor de apă; 4) fuburi pentru distribuirea apei pe disc; 5) dispozitive pentru distribuirea nisipului pe disc; 6) volant; 7) suportul maşinii. de nisip, ele se Dorypyge slatkowskii. Dospirea maselor ceramice 585 Dovleac cel mai utilizai e cel biochimic, bioxidul de carbon rezuliînd prin fermentaţia alcoolică produsă de drojdii. Dospirea aluatului se face în camere speciale de fermentare, numite dospifoare (v.). Durata dospirii depinde de cantitatea şi calitatea drojdiilor, cum şi de proprietatea aluatului de a produce şi de a reţine gazele dezvoltate. Sfîrşitul dospirii se stabileşte după gradul de aciditate sau după creşterea volumului aluatului. După dospire, aluatul e divizat în bucăţi şi e lăsat un anumit timp pentru dospire complementară sau finală. Durata dospirii fina'e depinde de greuiatea bucăjilor de aluat, de calitatea făinii, de gradul dospirii principale şi de temperatură. t. Dospirea maselor ceramice. Ind. st. c.: Sin. Macerarea maselor ceramice (v.). 2. Dospirea soluluir-Agr., Ped.: Umflarea şi afînarea înaintată a solului (în special a solurilor de pădure şi a solurilor agricole bine lucrate), sub acţiunea bioxidului de carbon rezultat din activitatea microorganismelor (bacterii şi ciuperci), în condiţii favorabile de umiditate şi căldură— şi în prezenfa substanfelor nutritive necesare. Solul dospit e moale, cu multe spaţii lacunare mari, şi la călcare se îndeasă ca un burete, în urma dospirii, solul capătă o fertilitate foarte bună, din care cauză fenomenul trebuie uşurat prin toate lucrările de cultură. 3. Dospitor, pl. dospifoare. Ind. alim.: Cameră amenajată special cu instalaţii pentru condiţionarea aerului, folosită în procesul tehnologic de fabricaţie a pîinii şi a produselor mărunte de franzelărie, în care se introduc căldările cu plămădeală, cu aluat, şi dulapurile dospitoare (în cari sînt aşezate bucăţile de aluat divizafe şi modelate), în vederea fermentării. După natura semifabricatului în vederea fermentării acestuia în condiţii optime, dospifoarele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii principale: temperatura 28—30° şi umiditatea relativă a aerului 70% (pentru plămădeală); temperatura 30—32° şi umiditatea relativă a aerului 80% (pentru aluat); temperatura 38—40° şi umiditatea relativă a aerului peste 85% (pentru bucăţile de aluat divizate şi modelate). 4. Dospitul tutunului. Ind. alim.: Proces de îngălbenire a foilor de tutun, care se produce imediat după recoltare, în timpul dospirii, foile continuă să respire, consumînd' din substanţele de rezervă. în primul rînd se produc hidroliza substanţelor albuminoide, a polizaharidelor, şi degradarea clorofilei, ceea ce determină îmbunătăţirea calităţilor organoleptice ale tutunului. Pentru ca dospirea să decurgă normal, foile verzi trebuie să-şi menţină vitalitatea un anumit timp, în care îşi îndeplinesc funcţiunile vitale pe seama substanţelor de rezervă într-un regim de subnutrijie. Din complexul de transformări prin cari trec foile de tutun, dospirea e cea mai importantă şi reprezintă ultimul stadiu vital al foilor recoltate. în timpul dospirii, în raport cu condiţiile de mediu, se produc transformări intense privind degradarea clorofilei, a albuminelor, hidroliza amidonului, şi altele, cari se exteriorizează prin schimbarea culorii foilor de tutun din verde în galben. ' 5. Dossinia. Paleonf.: Lamelibranhiat din familia Veneri-dae, ale cărui valve au contur aproape circular, cu suprafaţa externă cu dungi concentrice şi, anterior umbonelor, o lunulă mică, dar profundă. Are trei dinţi cardinali pe fiecare valvă. Valva stînga are şi un dinte lateral anterior, mai puţin dezvoltat. Sinusul paleal e foarte adînc. Specia Dossinia meotica Andr. e caracteristică pentru Meoţianul inferior din regiunea subcarpatică şi din Sudul Uniunii Dossinia meofica. Sovietice. e. Dotarea navei. Nav.: Echiparea unei nave cu instalaţii fixe şi mobile, cu aparate, cum şi cu material de inventar, spre a corespunde scopului în care a fost construită. Dotarea se face, în general, conform normelor impuse de registrele de clasificare a navelor, stabilite în special pentru ancore, parîme, vinciuri, cabestane, bărci, plute, colaci, centuri de salvare, etc. 7. Double. 1. Mefg.: Aliaj de cupru (bronz cu staniu sau alamă) placat (v. sub Placare) cu un strat foarte subfire de aliaj cu conţinut mare în aur, folosit ia confecţionarea de bijuterii. 8. Double. 2. Mefg.: Argint placat cu un strat foarte subţire de aur, sau aur placat cu un strat fcarte subfire de platin. 9. Double-face. Ind. text.: Ţesături la cari fafa şi dosul au aspect diferit, de exemplu pe fafă prezintă dungi longitudinale, iar pe dos sînt netede. 10. Douglas. Si/v., Ind. lemn. V. Duglas. 11. Douglazit. Mineral.: K2 (FeCl4)*2H20. Haloid dublu de potasiu şi de fier, hidratat, întîlnit rar în unele zăcăminte de potasiu; cristalizează în sistemul monoclinic. 12. Douviileiceras. Paleonf.: Amonit caracteristic Albianu-lui inferior şi Albianului mediu, din superfamilia Hoplitaceae, familia Douvilleiceratidae. Are cochilia masivă, cu ombilic larg, ornamentată cu coaste puternice, late, înzestrate cu tubercule, întrerupte în regiunea sifo-nală (ventrală, externă). Linia lobară prezintă lobi cu subdiviziuni ascufite. Speciile mai cunoscute ale acestui amonit sînt: Douviileiceras mammillalum Schloth. şi Douviileiceras monile Sow. 13. Dove, prismă V. Sub Prismă. 14. Dovleac, pl. dovleci. Bof., Agr.: Plantă legumicolă, monoică, din familia Cucurbitaceae, originară din India, cu seminţe cari confin pînă Ia 35% ulei. Are numeroase varietăfi, dintre cari unele sînt numai ornamentale, altele sînt comestibile, iar altele, furajere. De exemplu: dovleacul cu miez, cu fructul oblong, alb-gălbui, cu carnea alburie şi dulce; dovleacul italian, cu fructul lung, verde deschis, cu gust plăcut; dovleacul zaharat din Brazilia, cu fructul oblong, verucos, galben, foarte dulce; dovleacul turcesc, aclimatat în fara noastră, cu coaja albă, dulce (după încălzirea în cuptor), etc. Mai importante sînt speciile: Cucurbita pepo L. (dovleacul furajer) şi Cucurbita maxima (dovleacul turcesc sau comestibil), cum şi specia, mai pufin răspîndită, a dovleacului cu seminfe fără coajă, bogate în ulei, şi foarte productiv. Din punctul de vedere furajer, dovleacul face parte din categoria furajelor suculente şi se întrebuinfează atît în alimentaţia vacilor, cît şi a porcilor. Dovleacul e o plantă anuală, ierboasă, cu rădăcină pivo-tanfă superficială cu ramificaţii laterale, cu tulpina lungă, tîri-toare (sau agăţătoare), care emite rădăcini adventive în dreptul nodurilor. Frunzele sînt lung peţiolate, cu cinci lobi; florile sînt galbene-aurii; cele masculine sînt aşezate cîte 1—3 la subsuoara frunzelor, iar cele femele sînt aşezate solitar. Fructul e o bacă mare, de diferite forme (rotundă, lunguiaţă, etc.) şi culori (alb, verde, galben, etc.). Coaja fructului, lucioasă la suprafaţă, e tare, cu miezul cărnos, conţinînd numeroase seminţe. Durata perioadei de vegetaţie e de circa 100—150 de zile. Dovleacul, rezistent la secetă, e sensibil la îngheţurile şi brumele tîrzii; de aceea trebuie semănat după ce acest pericol a trecut. Dovleacului îi convin solurile mijlocii, cu un procent mare de humus, afînate, bogate în materii nutritive şi lucrate adînc din toamnă, dar dă recolte satisfăcătoare şi pe solurile nisipoase Douviileiceras mammillafum. Dovlecel 586 Dozare (dacă i se asigură materrile nutritive necesare) şi chiar pe lăco-viştile mai înalte. Terenurile argiloase şi luto-argiloase, umede şi reci,., nu sînt bune pentru cultura lui. . în asolament, dovleacul se seamănă după o prăşitoare gu-noită, după leguminoasele furajere sau după desţelenirea ierburilor perene furajere. în fara noastră, în Ungaria şi în Austria, dovleacul se cultivă ca o cultură intercalată printre rîndurile de porumb. Dovlecii se dau în consumafie toamna şi iarna, înainte de a se da sfecla de furaj şi porumbul însilozat. Se scot seminfele din fruct, se .spală şi se usucă, înainte ca acesta să fie dai ca hrană animalelor. Turtele provenite din seminţe, după extragerea uleiului, dau un furaj concentrat foarte bun, ale cărui calităfi se apropie de ale turtelor de arahide. 1. Dovlecel, pl. dovlecei. Bot., Agr.: Cucurbita pepo var. oblonga L. Varietate de dovleac (v.) originară din Asia, care se cultivă în principal ca legumă şi ale cărei fructe tinere se consumă înainte de a ajunge la maturitatea fiziologică (la maturitate se consumă ca plantă furajeră). Există şi o varietate de dovlecei care se cultivă excluziv ca plantă furajeră şi care dă producfii foarte mari. Dovlecelul se deosebeşte de dovleac prin faptul că formează tufe, avînd vrejul foarte scurt şi foarte ramificat. Are frunzele cordate, la bază, adînc lobate; flori mari, de culoare galbenă, cu formă de pîlnie; fructe alungite, de mărime şi culoare variabile, cu pedunculul canelat. E mai timpuriu decît dovleacul; înfloreşte după 70—80 de zile de la semănat, dar din punctul de vedere al condicilor de vegetafie nu se deosebeşte de dovleac. 2. Dow, ducfilomefru Ind. pefr.: Aparat de laborator, pentru determinarea ductilităfii bitumului (v. fig.). Aparatul e \L~ r~'.— 7 / —r ::n— ag lr..t!iliu mi*! .ni,, I l iT~ // .iSf s, T... =—- Ducfilomefru Dow. i) dispozitiv pentru fixarea epruvetelor supuse deplasării; 2) epruvefe de bitum; 3) riglă gradaiă pentru măsurarea întinderii firului de bitum. format dintr-o cutie de lemn căptuşită în mterior cu tablă de zinc sau smălţuită, servind ca baie de apă, cu lungimea de t35 cm, lăfimea de 24 cm şi înălfimea de 10 cm; în interiorul acestei cutii, pe toată lungimea ei, frec două axe filetate pe cari se găseşte un cursor; prin învîrtirea celor două axe, acfionate manual sau printr-un mic motor electric, se transmite cursorului o mişcare de translafie în lungul cutiei, cu vitesa de 5 cm/min; pe cursor sînt montate trei ştifturi şi un ac indicator, cari se deplasează de-a lungul unei rigle, gradată în centimetri, fixată la marginea cutiei. Materialul de încercat se toarnă într-o matrifă standard, pentru a i se da o formă specială, cu o secfiune la strangulare de 1 cm2. După turnarea în matrifă se lasă materialul să se răcească cel pufin 90 da minute într-o baie cu apă, la temperatura de 25°; apoi, după ce au fost scoşi perefii laterali ai matrifei, se fixează în aparat cu un capăt de unul dintre perefii frontali cutiei, iar cu cejălalt, de cursor. în timpul încercării, proba e ţinută sub apă, la o temperatură constantă. Prin deplasarea cursorului, proba se alungeşte, subfiindu-se în acelaşi timp pînă se rupe. Lungimea la care s-a rupt proba, citită pe rigla gradată, reprezintă ductilitatea materialului încercat. Proba se efectuează la 15° sau la 25°, iar pentru materialele cari vor fi folosite în regiuni reci, la 0°. 3. Dowex 50. Ind. chim.: Schimbător de ioni pe bază de polistiren modificat sulfonat. Sin. Divinilbenzen (v.). (Termen comercial.) 4. Dow-mefal. Mefg.: Nume folosit uneori pentru aliajul pe bază de magneziu, numit elektron (v.). 5. Downtonian. Sfrafigt.: Etaj geologic ale cărui caractere de faună şi de facies reprezintă o transifie între depozitele marine ale Silurianului superior (Ludlovian) şi cele continental-lagunare ale Devonianului (tipul „old red sandstone" sau „vechea gresie roşie"). Din punctul de vedere petrografic e reprezentat prin alternanfe de depozite marine (gresii şi şisturi cu moluşte) şi depozite continental-lagunare (marne şi gresii roşii cu ostracoderme şi gigantostracee). 6. Dowterm. Ind. chim.: Agent purtător de căldură, constituit în principal din difenil. 7. Doza}, pl. dozaje. 1. Tehn.: Proporfia dintre diferitele materiale cari intră în compunerea unui amestec. Se indică prin raportul greutăfilor, iar uneori prin raportul volumelor. Exemple: raportul dintre cantitatea de combustibil şi aer dintr-un amestec carburant (bogăfia amestecului sau dozajul amestecului); raportul dintre cantitatea de liant confinut într-o pastă de beton sau de mortar gata preparată şi agregatele introduse în amestec; etc. 8. ~ul amestecului. A/lş. V. sub Dozaj. 9. Dozaj. 2. Nav.: Operafia de echilibrare a unui submarin, în vederea navigafiei sub apă, prin adăugarea sau scoaterea de lest lichid (apă de mare), compensînd astfel momentele greutăfilor debarcate sau ambarcate. Menţinerea echilibrului e condiţionată de faptul că centrul de greutate trebuie să fie egal cu împingerea şi să se găsească pe aceeaşi verticală. Cantitatea de lest lichid care se adaugă sau se scoate din tancurile de reglaj şi din tancurile de asietă (v. fig.) trebuie Dispozifia tancurilor de lest lichid pe un submarin. JJ corpul rezistent al submarinului; 2) tancuri de reglaj; 3) tancurr de asietă- dozată astfel, încît să compenseze momentele greutăfii, atît în sens longitudinal, cît şî în sens transversal. Pentru a putea scoate la nevoie o parte din lest, în greutatea inifia'ă a submarinului e inclusă şi o cantitate de apă corespunzătoare cu 1/3 din capacitatea tancurilor. Operafia de dozaj cuprinde şi compensarea variafiei den-sităfii apei de mare datorită fie deplasării submarinului în zone de apă cu densităfi diferite, fie agenfiîor atmosferici (cari pot modifica densitatea acesteia). Compensarea combustibilului consumat se face automat, prin înlocuirea acestuia cu apă în tancurile de combustibil. La anumite intervale se face şi compensarea diferenfei de greutate dintre combustibil şi apa de mare. Compensarea torpilelor cari lipsesc se face prin introducerea apei în tancuri speciale — numite tancuri de compensare-torpile —- dispuse în jurul tuburilor lans-torpile. io. Dozare. Tehn.: Operafia de determinare a unei cantităfi de substanfă, de material sau de agent oarecare, în vederea stabilirii proporfiilor în cari acestea intră într-un amestec (existent sau care se alcătuieşte). Exemple: stabilirea proporfiei dintre cantităfile de liant şi de agregate ale unui beton sau ale unui mortar; stabilirea materiilor prime şi auxiliare, cari intră în componenţa amestecului de cauciuc; dozarea apei conţinute Dozare, aparat de ~ 587 Dozator pentru agregate în tutun, etc. Dozarea se execută manual, cu ajutorul cîntarelor şl al balanţelor, sau pe cîntare automate. 1. . aparat de Tehn.: Sin. Dozator (v.). 2. ~ chimică. Chim.: Sin. Determinare chimică (v.). 3. Dozare de radiafie. Fiz.: Operafie care consistă, fie în evaluarea, fie în alegerea dozelor de radiafie (de obicei de raze X). 4. Dozator, pl. dozatoare. Tehn., Ind. chim., Prep. min.: Dispozitiv sau aparat care serveşte la alimentarea anumitor aparate sau maşini, cari prelucrează amestecuri, cu materialele cari intră în compozifia acestora, în debit constant, reglabil şi corespunzător compozifiei prescrise. Se deosebesc următoarele tipuri principale de dozatoare: Dozatorul elicoidal, pentru materiale granulare şi pulverulente. El e format dintr-o tijă cu spire elicoidale care, acfionată de un dispozitiv cu vitesă reglabilă, se roteşte într-o carcasă tubulară cu o deschidere de intrare şi o deschidere de ieşire a materialului (v. fig. /). La capătul tijei, cîteva cilindrului e ras, prin rotirea acestuia, de un jgheab metalic care — prin apropierea lui mai mult sau mai -pufin de supraetaja cilindrului r— colectează mai mult sau mai pufin din uleiul aderent. . /. Dozafor elicoidaf. 1) şurub de ofel; 2) corp; 3) gură de încărcare; 4) gură de ieşire; 5) angrenaj de antrenare. spire în sens contrar previn înfundarea cu material în această parte a alimentatorului. Dozatorul rotativ compartimentat, pentru materiale granulare şi pulverulente, care e o tobă mică, împărţită în compartimente prin perefi radiali, montai la ieşirea din siloz. Acest aparat are dublul rol de dozator şi de închizător, pentru intrarea gazelor în siloz. Dozatorul cu taler, penfru materiale granulare sau în bucăfi pînă Ia 100 mm. Din siloz, materialul cade, printr-un cilindru scurt 4, pe un taler rotativ 1; ds pe taler, materialul e îndepărtat cu o racletă 2, prin deschiderea 3 (v. fig. II). Reglarea debitului de material se face, fie prin rotafia talerului, fie prin distanfa dintre cilindrul 4 şi taler, reglabilă cu pîrghia 5, fie prin pozifia racletei, reglabilă cu şurubul 6. în cazul minereurilor şi al cărbunilor, aparatele de dozare se confundă cu aparatele de alimentare: benzi, jgheaburi şi mese de alimentare (v. sub Alimentator). în cazul reactivilor solizi se folosesc pentru dozare mese şi benzi de dozare (v. fig. ///), asemănătoare cu mesele şi cu benzile de alimentare, însă cu dimensiuni mult reduse. Penfru dozarea reactivilor lichizi se folosesc aparate speciale, dinfre cari cele mai uzuale sînt: Dozatoare mecanice penfru reactivi uleioşi, cari consistă dintr-un cilindru înfundat parfial într-un vas în care se introduce reactivul de dozat; uleiul care a aderat la şuprafafa III. Dozafoare. a) dozafor prin reglarea deschiderii silozului; b) dozafor cu bandă; c) dozafor cu lanf; d) dozafor cu plunger; e) dozafor cu mişcări alternative. Dozatoare mecanice penfrv reactivi în solufie apoasă, formate dintr-un disc vertical care se roteşte în jurul axului său- într-un rezervor umplut cu reactivul de dozat. Cînd ajung în basin, cupele suspendate la periferia discului se umplu cu reactivul din basin, pe care-l varsă, cînd ajung Ia partea superioară, peste un prag, într-un jgheab. Cantitatea de re activi e dozată prin varierea numărului de turafii ale discului cu cupe şi a numărului de cupe suspendate pe disc. 5. ~ penfru agregafe. Uf., Maf. cs.: Dozator folosit, în special în fabricile de beton şi de mortar, la dozarea cantităfii diferitelor agregate (pietriş, nisip) cari intră în compozifia unei şarje de beton sau de mortar. Dozarea agregatelor poate fi efectuată în volum, cu ajuforul dozatoarelor volumetrice, sau în greutate, cu ajutorul dozatoarelor gravimetrice. Dozatoarele pentru agregate trebuie să îndeplinească următoarele condifii: să efectueze dozarea într-un interval de timp mai mic decît durata de preparare a unei şarje; să permită schimbarea rapidă a dozajului agregatelor; să asigure o precizie de dozare corespunzătoare condifiilor tehnice de preparare a betonului sau a mortarului; să fie simple şi robuste, şi să prezinte siguranfă în exploatare. Dozatoarele volumetrice sînt echipate numai cu comandă manuală. Dozarea volumetrică prezintă dezavantajul că poate produce erori mari de măsurare, din cauza variafiilor importante ale volumului materialelor, datorită umidităfii (de ex., la o creştere de 50% a umidităfii, volumul nîsipuiui creşte pînă la 35%). Din această cauză, acest tip de dozatoare se foloseşte pe scară tot mai mică. Dozatoarele gravimetrice sînt folosite cel mai des şi pot avea comandă manuală, comandă semiautomată (-individuală sau pe grupuri de dozatoare), ori comandă automată de la distanfă. La dozatoarele semiautomate, numai închiderea . închizătorului superior se • efectuează automat. La dozatoarele automate, atît închizătorul superior, cît . şi cel; Dozator penfru apa de amesfec 588 Dozafor pentru apa de amesfec inferior, sînt echipate cu dispozitive de aefionare automată, iar umplerea dozatorului,-cîntărirea materialelor şi descărcarea acestora în betonieră sau în malaxor sînt comandate de la un pupitru special. Dozatoarele de acest tip sînt constituite din următoarele părfi principale: dispozitivul de încărcare, recipientul pentru primirea materialelor, dispozitivul de cîn-tărire, închizătorul gurii de evacuare, mecanismele auxiliare pentru manevrarea închizătoarelor, şi cadranele indicatoare ale dozajelor. Fig. I reprezintă schema unui dozator gravimetric pentru agregate, cu comandă manuală, folosit la betoniere de 1200 I I. Dozator gravimetric pentru agregate, cu comandă manuală, a) vedere din spate; b) vedere laterală;’ 1) buncărul dozatorului; 2) închizătorul gurii de încărcare a dozatorului; 3) închizătorul gurii de evacuare a materialului dozat; 4) manete de comandă ale închizătorului gurii de încărcare; 5) maneta de comandă a închizătorului gurii de evacuare; 6) cutie cu greutăfi; 7) sistem de pîrghii de balanfă; 8) cadran indicator. şi de 2400 I. Dozatorul are două compartimente: unul pentru dozarea pietrişului şi al doilea pentru dozarea nisipului. Cîn- II. Dozator gravimetric automat pentru agregate, a) vedere din fafă; b) vedere laterală; 1) buncăre; 2) coş de pînză de cort, pentru împiedicarea împră?tierii materialului; 3) pîlnii de umplere; 4) sector închizător; 5) cilindre pneumatice; 6) cadran; 7) releul cu mercur al închizătorului inferior; 8) pîrghie cu trei brafe; 9) capacul gurii de descărcare; 10) dispozitiv de cînfărire cu pîrghii. tărirea agregatelor se efectuează cu ajutorul unor greutăfi şi al unui sistem de pîrghii de balanfă decimală. Controlul dozajului se efectuează cu ajutorul unui cadran cu scară. Materialul cîntărit e evacuat printr-o gură, prin deschiderea manuală a închizătorului. Fig. II reprezintă schema unui dozator gravimetric automat, folosit la betoniere de 1200 i. Dozatorul are două pîlnii de umplere, echipate cu sectoare închizătoare aefionate de două cilindre pneumatice. Dispozitivul de cîntărire cu pîrghii e fixat pe cadrul de susfinere al dozatorului, iar de el e suspendat un buncăr dublu. Gurile de descărcare a buncărului sînt închise cu capace, legate de tijele a două cilindre pneumatice, printr-o bară de tracfiune şi o pîrghie cu trei brafe. Fiecare capac se deschide prin acfionarea pîrghiei cu trei brafe de cîte unul dintre cele două cilindre pneumatice. Pentru dozajele corespunzătoare unei mărci de beton, în cutia de greutăfi a dispozitivului de cîntărire sînt montale cîte două pîrghii gradate, pe cari alunecă greutăfi mobile şi greutăţi de tara. Acfionarea pîrghiilor se face cu ajuforul unor cilindre pneumatice. După aşezarea greutăfilor pe pîrghii în pozifia corespunzătoare dozajului respectiv, de la pupitrul de comandă se acfionează, cu ajuforul unui comutator special, unul dinfre cilindrele pneumatice şi se liberează o pereche de pîrghii ale buncărului care confine fracfiunea de material care se dozează. De la acelaşi pupitru se comandă, electro-pneumatic, cîntărirea şi golirea dozatorului. î. ~ penfru apa de amesfec. Ut., Maf. cs.: Dozator folosit la dozarea cantităfii de apă care se introduce în toba de amestecare a unei betoniere sau a unui malaxor, la prepararea unei şarje de beton sau de mortar. Betonierele şi malaxoarele sînt echipate, de obicei, cu dozatoare de următoarele tipuri: dozatorul basculant, dozatorul cu scurgere liberă, dozatorul cu sifon, — la cari evacuarea apei e comandată manual, — şi dozatorul cu supapă automată, la care evacuarea apei e comandată de lada de alimentare a betonierei. Dozatorul basculant (v. fig./) e constituit dintr-un rezervor cilindric, orizontal, rezemat pe două suporturi prin intermediul a două semiaxuri dispuse la capetele lui, şi care se poafe roti, în jurul axei longitudinale a lui, cu ajuforul unei pîrghii exterioare, pentru scurgerea apei în betonieră. Alimentarea cu apă a rezervorului se face prin unul dintre cele două semiaxuri, care e cav şi e prelungit cu o feavă închisă printr-o supapă acţionată de un plutitor. Descărcarea apei în toba de amestecare se face prinfr-o gură de golire, deschisă şi echipată cu un cioc, aşezată la partea superioară a rezervorului, şi prinfr-o pîlnie de metal care se varsă în tobă. Dispozitivul de reglare a dozajului de apă e constituit dintr-o riglă gradată în litri, dintr-un cursor-opritor deplasabil pe această riglă şi care se blochează cu un şurub în dreptul I. Dozator de apă basculant. а) seefiune transversală; b) seefiune longitudinală; I) rezervor dozator; 2) semiax simplu; 3) semiax cav; 4) suport; 5) supapă de alimentare cu apă; б) plutitor; 7) riglă gradată; 8) cursor-opritor; 9) pîrghie; 10) pîlnie; 11) pîrghie de manevrare; 12) ciocul gurii de descărcare; 13) sensul manevrării pîrghie iI î pentru deschiderea supapei de alimentare cu apă; 14) sensul manevrării pîrghiei 11 penfru descărcarea dozatorului. gradaţiei care reprezintă dozajul prescris pentru amestecul respectiv, şi dintr-o pîrghie fixată pe unul dintre semiaxurile rezervorului şi a cărei cursă e limitată de cursorul-opritor, permiţînd descărcarea din rezervor numai a dozajului de apă corespunzător pozifiei cursorului-opritor. Dozator pentru apa de amesfec 589 Dozafor penfru apa de amesfec D o z a t o r u l cu scurgere liberă (v. fig. II) e constituit dintr-un rezervor în interiorul căruia sînt montate //. Dozator de apă cu scurgere fiberă. a) seefiune longitudinală; b) seefiune transversală; 1) rezervor metalic; 2) jxrhin de cauciuc; 3) cot metalic; 4) supapă de alimentare cu apă; 5) plutitor; 6) pîrghii pentru reglarea dozajului; 7) sector dinfat, gradat în litri, pentru reglarea dozajului; 8) mîner cu declic, pentru blocarea sectorului dinfat. dispozitivul de alimentare cu apă, alcătuit dintr-o supapă acfionată de un plutitor, şi dispozitivul de evacuare a apei, alcătuit dintr-un furtun de cauciuc, terminat la unul dintre capete cu un cot metalic şi care permite scurgerea apei din rezervor pînă la nivelul inferior al cotului. Dispozitivul de reglare a dozajului de apă e constituit dintr-un sector dinfat, — gradat în litri şi care poate fi blocat, în pozifia corespunzătoare dozajului prescris, cu ajuforul unui mîner cu declic, — şi dintr-un sistem de pîrghii cu ajutorul căruia se ridică sau se coboară capătul furtunului din rezervor, per-mifînd scurgerea unei cantităfi de apă mai mari sau mai mici. Evacuarea apei se face prin deschiderea unui robinet, aşezat pe conducta care leagă dozatorul cu toba de amestecare. Dozatorul cu sifon poate'avea unu sau două rezervoare de apă. La dozatorul cu un rezervor (v. fig. HI), dispozitivul de do- zare a apei e alcătuit din două piese cilindrice, concentrice, aşezate în axa verticală a rezervorului şi legate la o armatură principală montată la partea superioară a rezervorului. în peretele cilindrului exterior e practicată o fantă îngustă elicoidală, iar în peretele cilindrului interior e practicată o fantă verticală de aceeaşi lăfime ca şi cea elicoidală. Prin suprapunerea celor două fante se formează o fereastră de scurgere a apei, a cărei pozifie poate fi deplasată pe verticală, prin rotirea cilindrului interior cu ajutorul unui volan, care are o scară gradată apă corespunzătoare 10 superioară şi inferioară ale rezervorului sînt legate prinfr-o conducta echipată cu un tub de nivel şi o supapă aşezată la partea superioară. Alimentarea cu apă a rezervorului se face printr-un robinet cu trei căi, legat printr-o conductă la armatura superioară a rezervorului. Apa sub presiune (2—4 at) sileşte aerul din rezervor să iasă prin tubul cu supapă. Cînd rezervorul s-a umplut cu apă, aceasta ridică supapa care acfionează, printr-un sistem de pîrghii, asupra robinetului cu trei căi, care închide accesul apei în rezervor şi permite scurgerea ei prin sifonare, prin fereastra formată de cele două fante, pînă cînd nivelul apei din rezervor ajunge în dreptul ferestrei de scurgere. în acest moment, aerul pătruns în rezervor prin supapă, în timpul evacuării apei, pătrunde în conducta de golire şi rupe coloana de apă, întrerupînd sifonarea acesteia. După evacuarea cantităfii de apă necesare unei şarje a betonierei, robinetul cu trei căi e aşezat manual în pozifia de alimentare a rezervorului. La dozatorul cu două rezervoare (v. fig. /V), rezervorul principal de dozare e alimentat dintr-un rezervor secundar, III. Dozator de apă, cu sifon,^ cu un 'rezervor. 1) rezervor dozator; 2) ştuf; 3) teu; 4) sticlă de nivel; 5) inel de racordare; 6) armatură principală; 7) cilindru exterior; 8) cilindru interior; 9) ax penfru rotirea cilindrului interior; 10) volan pentru rotirea cilindrului inferior; îl) dopul orificiului de golire; 12) supapă de aer; 13) conductă de alimentare cu apă şi de descărcare. n litri şi care indică volumele de diferitelor pozifii ale ferestrei. Părfile IV, Dozator de apă cu sifon, cu dou3 rezervoare. 1) rezervor principal de dozare; 2) rezervor secundar; 3) supapă de alimentare cu apă; 4, plutitor; 5) conductă de alimentare; 6) robinet cu frei căi; 7) pîrghie penfru manevrarea robinetului cu trei căi; 8) conductă de dez-aerisire; 9) pipă de evacuare şi de reglare a dozajului; 10) pîrghie penfru manevrarea pipei; 11) scară gradată; 12) conductă de descărcare în betonieră. racordat la conducta de apă, al cărui nivel e menfinut constant printr-o supapă acfionată de un plutitor. Alimentarea rezervorului principal de dozare şi evacuarea dozajului de apă prescris pentru o şarjă se fac cu ajutorul unui ventil cu trei căi, manevrat cu ajutorul unei pîrghii. Reglarea dozajului de apă se face cu ajutorul unei pipe metalice rotite de la exterior cu ajutorul unei pîrghii care poate fi blocată în diferite pozifii pe o scară pe care sînt marcate diferite dozaje de apă. Pentru descărcarea apei în betonieră se aşază robinetul cu trei căi în pozifia de golire, apa scurgîndu-se prin pipă, pînă cînd nivelul ei ajunge în dreptul gurii acesteia. Dozatorul cu supapă a u t o m a t ă (v. fig. V) e echipat cu o supapă reglabilă, aşezată la partea superioară a dozatorului, care deschide şi închide automat orificiul de alimentare cu apă al acestuia. Supapa e echipată cu un vîrf Doza 590 Doza metalic, acţionat de un plutitor şi de un sistem de pîrghii, care comandă deschiderea-acestuia, pentru a permite intrarea în dozator numai a cantităţii de apă necesare unei şarje a V. Dozator de apă cu supapă automată, pentru betoniere de 250 I. a) secfiune longitudinală; b) secfiune transversală; c) vedere laterală; I) rezervorul de apă al bafonierei; 2) rezervorul dozatorului; 3) supapă; 4) vîrf metalic; 5) plutitor; 6) pîr-ghiile dispozitivului de reglare a dozajului; . 7) sector gradat în litri; 8) indicator; 9) clopot de descărcare a apei; 10) sistemul de pîrghii al clopotului; 11) conductă de descărcare a apei în toba betonierei. betonierei, şi care se reglează din exterior cu ajutorul unei pîrghii şi al unei scări pe care sînt marcate diferite dozaje de apă. Descărcarea apei în betonieră se face automat, prin ridicarea unui clopot care e acţionai de un sistem de pîrghii comandate de o manetă exterioară, pe care apasă lada de încărcare a betonierei, la sfîrşitul cursei ei de ridicare.— în fabricile automatizate de beton şi de mortar se folosesc dozatoare de apă automate de diferite tipuri. Ficj. VI VI. Dozator automat pentru apă, tip DV-1200. a) vedere latera/ă; b) vedere din fajă; 1) supapă principală a dispozitivului de alime'ntare cu apă; 2) supapă de adăugare â apei; 3) relee cu mercur; 4 şi 5) cilindre pneumatice penfru aefionarea supapetor; 6) rezervor de dozare; 7) cilindru pneumatic penfru aefionarea capacului gurii de descărcare; 8) indicator cu cadran; 9) cutia cu greutăft a dispozitivului de reglare a dozajului; JC) pîlnie de scurgere a apei dozate; 11) dispozitiv de cîntărire cu pîrghii; 12) supapă de aer. , reprezintă schema unui dozator tip DV-1200 folosit la betoniere cu capacitatea de 1200 I. Dispozitivul de alimentare cu apă e constituit dintr-o supapă principală şi dintr-o supapă de adăugare a apei, prin care apa pătrunde în rezervorul de dozare, la presiunea de 1—1,5 m col. apă, şi cari sînt manevrate cu ajutorul unor cilindre pneumatice, aşezate la partea superioară a lor. Dispozitivul de reglare a dozajului de apă e constituit dintr-un cîntar cu pîrghii şi greutăţi, şi dintr-un indicator cu cadran. Descărcarea apei în betonieră se face prin fundul inferior al dozatorului, care e închis cu un capac acfionat de~un cilindru ‘'pneumatic. ic Doză, pl. doze. 1: Cantitate determinată dintr-o substanţă, respectiv dintr-o^radiafie, a cărei mărime depinde de intensitatea unui anumit efect (efect curativ, de ionizare, etc.). 2. ~ de epi?a|ie: Valoarea dozei de iradiaţie care produce căderea părului de pe părţile iradiate ale corpului. Doza de epilaţie e de ordinul a 400 r; ea produce căderea părului după 2--3 săptămîni; după 6-**8 săptămîni, părul creşte din nou. 3. ~ de iradiaţie. Fiz.: Energia de radiafie (Roentgen sau gamma) absorbită în unitatea de volum. Unitatea de doză de radiafie, măsurată în unitatea numită roentgen, e egală cu energia radiaţiei care, iradiind 1 cm3 de aer la temperatura de 0° şi presiunea de 760 mm col. Hg, produce în acesta prin ionizare, la echilibru electronic, sarcini electrice de ambele nume, egale cu cîte o unitate electrostatică absolută CGS de sarcină electrică. Un roentgen corespunde deci sarcinii de un nume de 773,4 unităţi electrostatice pe gramul de aer, sau de 2,58*10*7 ampersecunde pe gramul de aer, sau la 2,08-109 perechi de ioni produse pe 1 cm3 de aer, în condiţiile indicate mai sus. Uneori se operează cu doza de iradiaţie definită fără a postula echilibrul electronic (adică măsurarea în curent de saturaţie şi cu evitarea efectului pereţilor). 4. ~ de radiafie absorbită. Fiz.: Energia de radiaţie absorbită de substanţa care are unitatea de masă. Se măsoară adeseori în unitatea rad [r(adiafie) a(bsorbită), d(oză)]; 1 rad = = 100 erg/g = 0,01 Ws/kg. Prin doza integrală de radiafie absorbită se înţelege energia absorbită de un anumit corp. Ea se măsoară în gram-rad (1 gram-rad = 100 erg). 5. ~ de radiaţie eritematică: Doza de radiafie ultravioletă sau ionizantă care produce înroşirea epidermei, urmată de pigmentaţie. Doza de raze X eritematică e doza care, aplicată unui cîmp de 6X8 cm epidermă, la distanţa de 23 cm de la focar, provoacă, în cazul razelor dure (cari se folosesc în terapia profundă)^ o uşoară înroşire a epidermei, după 8 zile; o uşoară colorare a ei în brun deschis, după 21 de zile, şi o colorare netă în brun, după 42 de zile; ea e de 800 roentgeni la raze X produse cu 20---200 kV; de 1100--*1300 r la raze X produse cu 600 kV, şi de 2000—2500 r la raze X produse cu 2000 kV, sau cu 7---10 kV. 6. ~ de fo!eran)ă: Valoare a dozei de iradiaţie care, aplicată unui om în cursul întregii lui vieţi, nu-i dăunează vizibil. 7. ~ letală: Cantitatea minimă dintr-o substanfă care produce moartea organismului în care a fost introdusă. Efectul mortal poate fi imediat sau întîrziat. Se măsoară, de obicei, în miligrame de substanfă raportată la kilogramul de corp de animal, sau la animalul întreg. în practică e mult întrebuinfată doza letală care provoaca moartea la 50% din lotul de animale de experienţă; ea se notează cu LDeq- 8. ~ toxică: Cantitatea minimă dinir-o substanfă care, introdusă în organism, produce un anumit efect de intoxicaţie. Se exprimă în miligrame (grame) de substanţă raportată la kilogramul de corp de animal, sau la animalul întreg. 9. Doză, pl. doze. 2. Elf.: Cutie de protecfie pentru anumite elemente ale instalafiilor electrice de iensiun3 joasă. Se deosebesc: Doză de aparat: Cutie metalică izolată în interior, fără capac, în care se introduc aparatele de comandă sau de conectare (întreruptoare, prize), instalate (îngropate) sub tencuială. Doza de înregistrare 591 Doză de redare Doză de ramificafie: Cutie metalică, izolată sau de material izolant, de formă cilindrică sau paralelepipedică, cu capac, intercalată pe traseul circuitelor electrice interioare instalate în tuburi de protecfie, servind la protejarea conexiunilor conductelor (la ramificafii sau la înnădiri) sau pentru a uşura introducerea (tragerea) conductelor în tuburi. Sin. Cutie de ramificafie. Se montează la distanfe de maximum 10 m, pe porfiuni de traseu rectiliniu, sau după fiecari 3--4 curbe ale tubului, cum şi în toate punctele de ramificafie ale circuitului. Din puncful de vedere al materialului şi al execufiei, se deosebesc: doze pentru tuburi izolante uşor protejate, doze pentru tuburi de protecfie, doze pentru tuburi izolante da protecfie, etanşe. Tuburile se racordează la doze în golurile tăiate incomplet prin ştanfare (pentru tuburi izolante uşor protejate) sau executate odată cu turnarea dozei şi filetate (pentru tuburile de protecfie şi pentru cele izolante de protecfie, etanşe). Dozele de ramificafie se montează, ca şi tuburile de protecfie, aparent sau îngropate sub tencuială. Dozele de material izolant se folosesc în special la ramificarea cablurilor sub plumb, montate aparent. 1. Doză de înregistrare. Telc.: Traductor electromecanic care intră în componenfa instalafiilor de înregistrare mecanică a sunetului, servind la tăierea rilei (şanfului) în discul pe care se face înregistrarea. Ca doze de înregistrare se folosesc, de obicei, dispozitive electromagnetice, a căror înfăşurare e parcursă de curentul electric al amplificatorului de înregistrare. Rila e tăiată de un vîrf de safir, de formă corespunzătoare, care oscilează datorită forfelor electromagnetice produse de curenfii din înfăşurare. Sin. Doză de tăiat discuri. 2. Doză de măsură. Ms., Uf.: Instrument mecanic de măsură pentru forfe sau presiuni mari, cu transmisiune hidraulică a forfelor de măsurat, format dintr-o cutie metalică închisă etanş cu o membrană metalică elastică. Un piston cu diametrul cu pufin mai mic decît diametrul membranei — ghidat coaxial cu cutia — transmite membranei apăsarea care trebuie măsurată; spafiul de sub membrană e plin cu un lichid şi e legat la un manometru cu lichid (v. fig.). Doza de măsură poate fi folosită ca instrument de măsură separat, ori ca instrument incorporat într-o maşină (de ex. într-o maşină de încercat). Sin. Cutie de măsură, Dinamomefru hidraulic, Capsulă de măsură. Doza de măsură poate fi folosită ca dinamomefru pentru forfa mari (pînă la 20 000 kgf) sau pentru presiuni mari (de ex., în maşini de încercare a materialelor, pentru determinarea solicitărilor în epruvete). Uneori e folosită ca instrument de măsură penfru lungimi; în acest caz, manometrul e înlocuit cu un tub manometric capilar deschis (cu secfiunea aleasă astfel, încît unei deplasări da 1 \i a pistonului să-i corespundă o deplasare de coloană de 10 mm), etalonat pentru citirea lungimilor. 3. Doză de redare. Fiz., Elf.: Traductor mecanoelectric care poate produce o tensiune electrică proporfională cu elongafia oscilafiilor unui ac sezisor ghidat de rilele (şanfurile) unui suport de^înregistrare mecanică a vibrafiilor, în particular a vibrafiilor sonore. Doza-de redare e utilizată curent în agregatele de redare a înregistrărilor de sunet, pe discuri (la electro-foane), în care caz e un captor (v.) fonografic. Sin. Doză de citit, Doză de redat discuri, Pick-up. După principiul de producere a tensiunii electrice, se deosebesc doze piezoelectrice, doze electromagnetice, doze electrodinamice şi doze electronice (ultimele două fiind utilizate mai rar). Doza piezoelecfrică se bazează pe efectul piezo-electric, adică pe polarizafia electrică a unui cristal în urma deformării. Acul dozei e cuplat cu cristalul, iar vibrafiile acestuia, datorite deplasării prin şanfurile discului, se transmit la plăcufa de cristal, care stabileşte între armaturi o tensiune electrică la borne proporfională cu aceste vibraţii. Plăcufa de cristal a dozei poate fi confecţionată din cuarf, sare Seignette, sau titanat de bariu. în fig. I sînt reprezentate schematic părfile componente ale unei doze piezoelectrice: două plăci frapezoidale 1 su- (> păr|ile principa|e ale unei doi. piezo. prapuse (taiate dintr-un electrice, cristal de sare Seignette) sînt fixate între garniturile amortisoare 2 şi, prin intermediul unei garnituri de cauciuc 3, în locaşul port-acului 4; acul 6, cu şurubul de sfrîngere 7 şi cu şuruburile limitoare 8 (fixate în corpul nereprezentat al dozei), cari limitează amplitudinea deplasării acului şi previn ruperea plăcufelor; piesele amorr tisoare 9 amortisează vibrafiile proprii ale sistemului; port-acul, fiind susţinut de corpul dozei prin manşoanele de cauciuc 5, se poate roti în jurul axei sale longitudinale, între limitele permise de elasticitatea cauciucului, sub acfiunea acului care urmăreşte deviaţiile rilelor discului de gramofon şi care transmite astfel mişcările sale plăcufelor, sub forma unor oscilafi^ de torsiune. La bornele (armaturile) 10 se produce tensiunea electrică variabilă corespunzătoare. Sin. Doză cu cristal. Doza electromagnetică se bazează pe tensiunea electromotoare indusă într-o bobină fixă de cîmpul unui magnet permanent, variat în urma deplasării unei armaturi de fier moale solidare cu acul dozei. în fig. II sînt reprezentate schematic părfile componente ale unei doze electromagnetice: u-n magnet permanent 1, cu piesele polare 2, între cari se găseşte bobina (fixă) 3; în centrul bobinei, un manşon de cauciuc 4 cuprinde armatura 5, de care sînt fixate port-acul şi acul de redare al dozei. Doza e I e c t rodinamică se bazează pe tensiunea electromotoare indusă într-o bobină mobilă, cuplată cu acul dozei, care se deplasează în cîmpul unui magnet permanent. Doza electronică se bazează pe variafia tensiunii de ieşire a unui tub electronic cu comandă mecanică, datorită variaf iei distanfei dintre catod şi anod, elementul mobil fiind de obicei anodul cuplat mecanic cu acul dozei. Doză de măsură. 1) corpul cutiei de măsură; 2) spafiu umplut cu lichid; 3) membrană elastică; 4) piston pentru transmiterea forfei; 5 şi 5') arcuri-disc pentru susţinerea şi ghidarea pistonului; 6) piese de distanţare şi fixare a arcurilor-disc 5 şi 5'; 7) manometru; 8) forfa de măsurat. II. Părfile principale ale unei doze electromagnetice. Dozimefru 592 Dragaj de căufare Fafă de doza cu cristal, dozele electromagnetice sînt mai grele, însă asigură o calitate mai bună a redării, fiind utilizate aproape excluziv în radiodifuziune şi în instalafiile la cari se cere o redare cît mai fidelă a sunetului. * 1. Dozimefru, pi. dozimef/e. 1. Fiz. V. Metqjle şi instrumente de măsură, sub Radiafia solară. 2. ~ de radiafie. Fiz.: Instrument pentru măsurarea dozelor de radiafie (de obicei de raze X). Sin. Cuantimetru de radiafie, Cuantitometru de radiafie. s. Dozimefru. 2. Foto., Poligr.: Instrument de măsură a cantităfii de lumină produse într-un interval de timp de o sursă luminoasă. Aparatul se compune dintr-o celulă fotoelectrică şi dintr-un contor de miliamperore, stabilind astfel durata expunerii, proporfional cu cantitatea de lumină produsă, deci şi cu intensitatea curentului. Deşi există şî alfi factori secundari, cari au un rol important la stabilirea intensităfii luminoase, deci a duratei expunerii — cum sînt de exemplu fotografierea aceluiaşi obiect pe un fond deschis sau pe un fond închis — dozimetrele dau rezultate bune la prepararea diapozitivelor penfru rotoheliografie, cînd se folosesc aparate de copiat sau de mărit, la executarea copiilor pe hîrtie pigment şi la alte lucrări similare. Instrumentul urmăreşte şi înregistrează toate variafiile de lumină provocate de variafiile modului de ardere a cărbunilor, de mecanismul de reglare a lămpii, de variafiile de intensitate ale curentului din refea, de calitatea cărbunilor, etc. Pornirea şi întreruperea se fac manual. 4. DPG. Sin. Difenilguanidină (v.). 5. Drabină, pl. drabine. Ind. făr.: Sin. Loitră de car; Dra-ghină. (Termen regionaf, Moldova, Bucovina.) V. sub Car. 6. Dracaena. Bot.: Gen de arbori din familia Liliaceae, cel mai reprezentativ fiind Dracaena draco L., arbore de talie foarte mare din insulele Canare, avînd tulpina bogat ramh ficată în partea superioară. Are frunze numai în partea superioară a ramurilor, relativ mici şi ascujite, şi flori verzui. Prin inciziuni făcute în trunchi se obfine o răşină roşie, care se întrebuinfa în Farmacie sub numirea de Sang-Dragon (Sînge-de-nouă-frafi); astăzi se foloseşte numai la politură, la prepararea lacurilor şi a pastelor de dinfi. Alte specii cu întrebuinţare similară sînt: Dracaena cinnabari Belf. f. din Socotra şi D. umbraculifera Jacq. 7. Dracilă, pl. draci le. Bot.: Berberiş vulgaris L. Arbust spinos din familia Berberidaceae, răspîndit în toată Europa, care creşte spontan în regiunile de deal, de şes şi în lunci, de preferinţă în soluri alcaline, prin tufişuri şi la marginea pădurilor. E un arbtist mic, înalt de 2—4 m, cu numeroase tulpini subfiri, cari pornesc de la suprafafa pămîntului şi se arcuiesc, la mijlocul lor, spre sol, formînd tufe greu de străbătut. Pe tulpini, are spini cu 3—5 ramuri, provenifi din transformarea frunzelor. La subsuoara spinilor se dezvoltă lujeri scurfi, cari poartă frunzele îngrămădite în mănunchiuri. Frunzele sînt simple, ovale, scurt-pefiolate, pieloase, cu lungimea de 2—4 cm, de culoare galbenă-verzuie, cu margini dinfate (rigide), cu gust plăcut acrişor; are florile aromate, grupate în raceme pendule, la extremitatea lujerilor laterali. Deşi' prezintă anumite avantaje, ca arbust apărător de margine, trebuie evitat la alcătuirea perdelelor de protecfie a cîmpului, deoarece în timpul iernii e gazdă pentru unul dintre stadiile de dezvoltare (forma ecidială Aecidium berberidis Gruel.) ale ciupercii parazite Puccinia graminis Pers., care produce rugina grîului. Scoarţa şi lemnul dracilei confin o substanfă galbenă, berberina (singurul colorant bazic întîlnit în natură), folosită drept colorant în industria textilă (pentru lînă, bumbac şi mătase) şi în pielărie (pentru uşurarea lustruirii pieilor prea grase tăbăcite vegetal; la curăfirea pieilor de blanc negru; uneori, Ia vopsirea pieilor tăbăcite vegetal). Lemnul de dracilă, greu şi tare, se lustruieşte bine şi e întrebuinfat în strungărie. Fructele dracilei, mici, lunguieţe, cărnoase, de culoare roşie şi cu gust acrişor (confin acid malic şi acid tartric), sînt întrebuinţate în industria alimentară, la fabricarea dulcefurilor, a băuturilor şi drept colorant alimentar. Sin. Dragină, Lemn galben, Măcriş iepuresc, Măcriş spinos, Agriş roşu. 8. Draconic, an Astr.: Intervalul de 346,6201 zile dinfre două treceri succesive ale Soarelui prin acelaşi nod. Sin. An draconitic. 9. Draconică, lună Astr.: Intervalul de 27,2122 de zile dintre două treceri consecutive ale Lunii prin acelaşi nod de pe orbita sa. Luna draconică e mai scurtă decît luna siderală, deoarece cînd Luna se roteşte în jurul Pămîntului, linia nodurilor se deplasează în întîmpinarea ei, şi Luna trece prin nod înainte de a termina un ocol complet în jurul Pămîntului. 242 de luni draconice cuprind 6585,357 de zile. După trecerea unui interval de timp de 6585,3212 zile începe repetarea eclipselor. în acest interval de timp se produc 29 de eclipse de Luna şi 43 de Soare, dintre cari 15 sînt parfiale, 15 totale şi 13 inelare. 10. Draconific, an Astr.: Sin. An draconic (v. Draconic, an ~). 11. Drăder, complexul Stratigr.: Complexul de nisipuri impregnate cu hidrocarburi care formează baza Dacianului. Aceste nisipuri au grosimea medie de 50—60 m, iar hidrocarburile înmagazinate formează fifeiul care se exploatează în Subcarpafii Munteniei la Bucşani, Băicoi-Jintea, Filipeştii de Pădure, Ochiuri, Moreni, Gura Ocniţei. 12. Dragaj de căufare, pl. dragaje de căufare. Nav.: Operafie de căutare a obiectelor pierdute (ancore, etc.) sau a epavelor mici, pe fundul apei. Căutarea obiectelor se face, în general, cu ajutorul uneî drage constituite dintr-una sau din două chei de lanf (cu lungimea de 25 m), împreunate printr-o cheie cu vîrtej. Ex-tremităfile lanfului sînt legate de cîte o parîmă de cînepă, pentru manevrarea uşoară din două îmbarcafii; cu ajutorul parîmelor se tî-răşte lanful dragei pe fund (v. fig. /). Epavele mici, cari nu pot fi găsite cu ajutorul detectoarelor, se caută fie cu o dragă de căutare a obiectelor pierdute, fie cu o dragă de derivă sau cu o dragă remorcată.— Draga de derivă e formată din 3—4 bucăfi de lanf cari atîrna în afara bordului navei, avînd capetele inferioare lestate şi legate între ele cu o parîmă de sîrmă (v. fig. II a). I. Dragă de căufare a obiectelor pierdute. 1) parîmă da cînepă; 2) parîmă ds sîrmă; 3) cheie cu vîrtej; 4) cheie de lanf. //. Dragă de derivă penfru căutarea epavelor, a) dragă de remorcher; b) dragă de şalupă; 1) lanf; 2) parîmă de sîrmă; 3) bară (teavă) metalică. Nava se aşază perpendicular pe curentul apei şi se lasă derivată deasupra zonei de căutare a epavei, revenind în pozifia inifială cu ajuforul maşinilor. în cazul cînd dragajul se execută cu o şalupă, draga de derivă e formată numai din doua parîme Dragaj hidrografic 593 Dragare de sîrmă (v. fig. II b), unite la partea inferioară printr-o bară sau printr-o feavă cu diametrul de circa 25 mm. Draga remorcată e folosită în zonele fără curent şi e formată dintr-o parîmă de sîrmă care nu e tîrîtă pe fund, fiind menţinută la o anumită adîncime de una sau două nave îmbarcafiuni (v. fig. III). în ambele cazuri, sîrma e lestată cu două greutăfi Ui. Dragă remorcată penfru căutarea epavelor. 1) scondru; 2) parîmă greutăţii; 3) macara simplă; 4) parîmă de sîrmă. susfinute de cîte o parîmă şi echipate cu cîte un scripete, prin care trece sîrma dragei. La dragajul cu două nave, menţinerea unui anumit interval între acestea, corespunzător adîncimii dragei, se face cu ajutorul unei saule gradate. La dragajul cu o singură navă, deschiderea dragei e menfinută prin doi scondri aşezafi perpendicular pe navă. i. Dragaj hidrografic. Nav.: Operafie de căutare a vîrfu-rilor de stîncă ce nu pot fi descoperite prin sondaje. Se execută cu o dragă (v. fig.) constituită dintr-o parîmă susţinută de un număr de flotoare, ale cărei capete sînt legate la două şalupe. De fiecare flotor e suspendată cîte o parîmă lestată, ale cărei capete inferioare sînt legate de o parîmă de sîrmă orizontală (draga propriu-zisă). Cînd draga se agafă de stîncă, se opresc şalupele, iar determinarea adîncimii exacte se face cu ajutorul unei sonde menfinute de un scafandrier pe vîrful stîncii. Lungimea normală a unei 1 2 1 1 ^3 A 1 cutarea unor lucrări, fie penfru a fi folosit (minereuri, nisip şi pietriş de construcfie, material pentru executarea hidromeca-nizată a digurilor şi a barajelor pentru retenfia de apă sau recuperarea de terenuri inundate, etc.). Dragarăapelor navigabile se execută pentru a adînci fundul mării, al lacurilor sau al cursurilor de apă, în scopul uşurării navigafiei, pentru a corecta şi a lărgi albiile sau şenaluriie navigabile din porturi, pentru a despotmoli navele eşuate, pentru a săpa sub apă gropile de fundafie ale unor construcfii portuare (cheuri, diguri, docuri, forme de radub, ecluze, etc.). Săparea se execută cu maşini speciale, numite drage, cari sînt echipate cu instalafii de săpare corespunzătoare terenului din care e constituit fundul apei care se draghează; de exemplu, pentru funduri nisipoase se folosesc drage aspiratoare, echipate uneori cu un dispozitiv dezintegrator; pentru funduri constituite din terenuri coezive se folosesc drage cu cupe sau cu lingură; pentru funduri stîncoase se folosesc deroşeze. Materialul provenit din săpare e îndepărtat prin mijloace adecvate felului terenului şi tipului de dragă utilizat. Nisipul ori pămîntul slab coeziv pot fi trimise direct pe uscat, prin conducte de refulare sub presiune, susfinute de pontoane, sau e încărcat, cu ajutorul jgheaburilor înclinate, deschise, în şalande speciale cu autodescărcare pneumatică, cari transportă materialul în larg, şi-l descarcă în zone de mare adîncime. La săparea canalelor cu seefiune transversală mică, materialul dragat serveşte la realizarea taluzelor digurilor laferale ale canalului. Materialul dragat, care poafe fi utilizat ca agregat pentru betoane, e transportat, de ? obicei hidraulic, pe mal, fiind depozitat în figuri. în timpul operaţiei de săpare, draga execută o serie de mişcări ciclice, cari îi permit să adîncească sistematic fundul în zona respectivă. Deplasarea dragei în timpul lucrului se face în funefiune de tipul ei: Dragele aspiratoare se deplasează în tranşee (paralel cu .4- /. Schema de fucru (a dragarea în tranşee, cu deplasarea în contracurent (săgefife cu linie continua indică deplasarea dragei în timpul dragării unei tranşee, iar săgefile cu linie întreruptă indică deplasarea dragei la întoarcerea în curent, penfru dragarea unei noi tranşee). 1--8) tranşee dragate succesiv; 9) limitele fîşiei de dragat; 10) sensul curentului apei. Dragă hidrografică, a şi b) la căutare; c) Ia pătrunderea stîncii; 1) parîmă de legare a flofoarelor; 2) flotor; 3) afîrnăfor; 4) lest; 5) parîmă de dragaj. drage pentru dragaje hidrografice e de 100—250 m. Adîncimea de dragaj e în general de 20—30 m, adică adîncimea necesară pentru siguranfa navigafiei. 2. Dragajul minelor marine. Nav.; Operafia de curăfire a minelor marine dintr-o zonă minată, dintr-un cîmp sau dintr-un baraj de mine. Dragajul poate fi acustic, magnetic sau mecanic, după draga folosită. Se deosebesc: dragaj de siguranfă, care se efectuează în fafa navelor în marş, în zonele presupuse minate; dragaj de curăfire, care se efectuează în zone minate, operafia efec-tuîndu-se pe pase (coridoare) balizate, pentru a asigura dragarea întregii zone. Dragajul de curăfire se efectuează şî în canalele de acces (intrarea printr-o zonă minată în porturi sau în fluvii). s. Dragare. Hidrof.: Operafia de săpare sub apă a fundului unei ape (rîu, lac, mare) şi de îndepărtare a materialului rezultat din săpare, fie pentru că e inutil sau împiedică exe- 71' di oo / 6 / / / , / / 11 ff 1^ ll 1 J T i t papionare y w ir t direcfia curentului sau cu sensul de mers) şi prin (transversal pe direcfia curentului sau a sensului de mers), iar dragele cu cupe se deplasează numai prin papionare. în timpul lucrului, draga e ancorată prin cabluri şi ancore şi se deplasează înfăşurînd sau desfăşurînd cablurile cu ajutorul unor trolii. Dragarea în tranşee se execută prin împărfirea zonei de dragat în mai multe fîşii longitudinale, cari sînt împărfite, la rîndul lor, în cîteva tranşee (v. fig. /). în timpul lucrului,, draga aspiratoare se deplasează atît în lungul unei fîşii, cît şi în lungul fiecărei tranşee, săpînd succesiv fiecare tranşee. La dragarea prin papionare, draga se deplasează în timpul lucrului în sensul lăfimii zonei de dragat, prin lungirea şi scurtarea cablurilor ancorelor (v. fig. II). II. Schema de lucru la dragarea prin papionare. ■•J0) fîşii dragate succesiv; 11) drumul dragei în timpul lucrului; 12) sensul curentului apei. 33 Draga 594 Dragă Dragarea în zonele cu praguri stîncoase se execută cu drage speciale, numite deroşeze, echipate cu piloni grei, cari dislocă stînca prin aplicarea de lovituri repetate. în timpul lucrului, draga e fixată cu ajutorul unor piloţi, cari culisează pe verticală şi cari susfin corpul ei. Sin. Dragaj.V. şi sub Draga. 1. Dragă, pl. drage. Hidrot.: Plutitor, cu sau fără auto-propulsiune, echipat cu instalafii de săpat sub apă şi cu instalafii de scos şi de îndepărtat materialul dragat. îndepărtarea materialului săpat se poate face, fie prin descărcare direct pe mal prin jgheaburi, prin conducte scurte de refulare, sau cu transportoare hidromecanice (la distanfe de kilometri), fie prin transport (cu excepfia dragelor refulante) cu depozitare în corpul dragei (în buncăre) şi autodeplasare, sau cu deversare în şalande ori în alte corpuri plutitoare (în generai remorcate). Buncărele de depozitare se descarcă pe la fund, volumul lor fiind apropiat de cubajul solid realizabil de dragă într-o oră de lucru; ele transportă circa 35% apă şi 65% material solid. La transportul cu mijloace proprii se consumă, pentru manevră şi pentru drumul de descărcare 50--75% din timpul total, pentru dragarea propru-zisă rămînînd numai 25”-50%f în funcfiune de distanfă. După locul în care sînf desfinafe să lucreze, se deosebesc: Dragă pentru canale: Draga cu dimensiuni, putere şi pescaj mici (pentru a putea pătrunde în canale înguste şi cu adîncime mică), folosită la adîncirea sau la curăţirea fundului, la aluvionarea malurilor, etc. Ca tipuri constructive se folosesc drage cu cupe, înlocuite receftt şi cu rezultate bune cu drage mici sau foarie mici (drage pifice) cu pompă de nămol. Dragă pentru rîuri navigabile: Dragă cu dimensiuni mici, folosită la dragarea rîurilor şi a canalelor navigabile. Pentru a putea trece pe sub poduri, înălfimea de gabarit deasupra nivelului apei e cît mai mică, iar uneori suprastructura acesteia se construieşte rabatabilă. Dragă fluvială: Dragă cu dimensiuni medii sau mari şi cu pescaj relativ mic, folosită pe fluvii şi pe lacuri mari, cu adîn-cimi limitate. Construcfia acesteia e similară, în ce priveşte soliditatea şi stabilitatea, cu a dragelor maritime, pentru a putea rezista la curenfi puternici. în acest scop se folosesc drage de toate tipurile, însă în general fără autopr.opulsiune. în general, dragele fluviale nu au buncăre pentru depozitarea materialului excavat. Dragă maritimă: Dragă cu dimensiuni şi cu pescaj mari, folosită în mare sau în porturi, pentru a săpa la adîncimi de 17--30 m. E în general cu autopropulsiune (acţionată de maşini cu abur sau de turbine cu abur) şi e echipată cu buncăre pentru depozitarea şi transportul materialului săpat. Dragă portuară. V. Dragă maritimă. După modul de deplasare de ja un loc de lucru la altul, în vederea dragării, se deosebesc: Dragă remorcată: Dragă, în general, cu dimensiuni mici sau medii. Din această categorie fac parte, de exemplu, majoritatea dragelor fluviale. Drage autopropulsate: Acestea sînt, în general, dragele mari cu buncăre, maritime sau fluviale (chiar fără buncăre), şi dragele refulante mici, cari lucrează în bălfi mlăştinoase cu adîncime mică (la cari se adaptează şenile pentru deplasarea pe uscat, deplasarea pe apă făcîndu-se chiar cu ajutorul pompei centrifuge şi al conductelor). în general, propulsiunea se obfine prin două elice, acfionate în general de o maşină cu abur, sau printr-un grup Diesel-electric. Vitesa obişnuită de deplasare prin autopropulsiune variază între 8,5 şi 13,5 mile marine/h. După felul acţionării organului de lucru, se deosebesc: Dragă cu acfionare mecanică: Dragă la care organul principal de lucru (lingura dreaptă, elinda sau pompa de nămol) e acfionat de un motor cu abur (cu piston sau cu rotor) sau de un motor cu autoaprindere. Organele auxiliare, incluziv dispozitivele de autopropulsiune, pot fi acfionate şî independent, folosind alte mijloace. Aefionarea prin motor cu abur cu piston e sigură şi destul de economică, fiind folosită în special la dragele maritime şi portuare (deoarece aprovizionarea cu combustibil e uşoară), cum şi la unele drage fluviale. Puterea maximă a motoarelor cu abur pentru obfinerea unui randament optim e de 600 CP. Aefionarea prin turbină cu abur e costisitoare, deoarece reclamă, afară de instalafia de producere a aburului, şî o instalafie de epurare a apei. Ca şi motoarele cu autoaprindere, turbina principală e folosită şi la antrenarea unui generator electric, care alimentează electromotoarele de acfionare a organelor auxiliare. Aefionarea prin motor cu autoaprindere e folosită, în spscial, la dragele pentru curăfirea ori adîncirea fundului porturilor sau al canalelor. Pe lîngă antrenarea organului de lucru, motorul cu autoaprindere mai e cuplat, de obicei, cu un generator electric, care alimentează o serie de electromotoare de acfionare a diverselor organe auxiliare ale dragei. Dragă cu acfionare electrică: Dragă la care organul principal de lucru e acfionat de un grup Diesel-electric sau de un turbogenerator propriu, ori poate fi alimentată de o sursă de curent din exterior (prin cablu, de pe mal sau de la o uzină electrică plutitoare). Aceste drage sînt foarte simple, din punctul de vedere constructiv, deci cer investiţii mici. Ele pot fi alimentate cu curent de joasă şi de înaltă tensiune. După modul de deplasare a dragei în fim pul serviciului, se deosebesc: Dragă fără ancore de deplasare: Dragă la care schimbarea poziţiei de lucru se face cu mecanisme acţionate de mijloacele de propulsiune ale dragelor cu autopropulsiune. Dragă cu ancore şi cu pilon: Dragă ce execută în timpul lucrului deplasări limitate, în sens transversal şi longitudinal. Deplasările transversale ale acestei drage se obţin cu ancore legate de corpul ei prin cabluri şi trolii, şi anume prin scurtarea, respectiv prin lungirea cablurilor de ancorare. Deplasările longitudinale se efectuează cu ajutorul a doi piloni: unul de lucru, al doilea de deplasare. Cînd pilonul de lucru e fixat în pămînt, draga poate fi deplasată lateral, cu ajutorul ancorelor efectuînd o mişcare de papionaj, necesară Ia săparea pămîntului în sens transversal. Mişcarea de papionaj se execută în diverse feluri. Fig. / reprezintă schematic o metodă de papionaj: cei doi piloni servesc, alternativ, ca pivoturi; de exemplu, cînd pilonul din stînga e înfipt în pămînt, draga e trasă spre ancora laterală din stînga, realizîndu-se astfel un papionaj cu înaintare, iar dacă ar fi deplasată spre dreapta, s-ar obţine un papionaj cu retragere. Există mecanisme de papionaj cari pot executa astfel de mişcări fără ancore, şi anume cu ajutorul unui dispozitiv de rotaţie în jurul pilonului pivot. Deplasările scurte longitudinale se execută cu ajutorul pilonului de deplasare (v. fig. II). Pilonul vertical 2 se înfige în pămînt, în timp ce pilonul de lucru e ridicat. Cadrul pilonului de deplasare are două piuliţe 3, în interiorul 1) dragă; 2) pilon; 3) orga- cărora intră csle două tije filetate de nul de dragare, deplasare 1. Motorul electric 5 pune în mişcare cele două tije filetate, cari se mişcă în piuliţele fixe 3, antrenînd întreaga dragă, în timp ce pilonul 2 stă fix. După terminarea deplasării longitudinale, pilonul de lucru e i K Mişcare de papionaj a dragei. Draga 595 Draga înfipt din nou în pămînt, pilonul de deplasare fiind apoi ridicat cu ajutorul troliului. Deplasările longitudinale servesc la lucrări de săpare în şanfuri paralele cu axa cursului de apă. pe fund. Virarea dragei se obfine de asemenea cu ajutorul cupei şi al braţului, făcînd-o să pivoteze în jurul unuia dintre pilonii frontali înfipt pe fund. Materialul dragat e evacuat prin deversare în şalande cari se pot apropia mult de dragă, deoarece aceasta, nefiind ancorată, ele nu sînt împiedicate de cablurile de ancorare. Acest tip de dragă e folosit pentru lucrări de excavare în pămînt tare sau foarte tare, uneori ş] în stîncă moale, friabilă, cum şi la scoaterea dărîmăturilor aflate sub apă. Sin. Excavator-dragă. Dragă cu bene: Dragă la care instalaţia de dragare e constituită din mai multe macarale cu bene apucătoare montate la bordul dragei (v. fig. IV). Dragele cu bene sînt de obicei auto- lf. Pilon ds deplasare, penfru deplasări scurte longifudinafe. 1) tijă filetata; 2) pilon de deplasare; 3) piulifă; 4) troliu; 5) mofor electric. Dragă cu ancore: Dragă la care atît deplasările transversale cît şi cele longitudinale, pe distante scurte, se fac manual, cu ajutorul mai multor ancore. După felul instalaţiei de să p at, se deosebesc: Dragă cu lingură: Dragă Ia care instalaţia de dragare e constituită dintr-un excavator cu lingura dreaptă, montat la prora plutitorului (v. fig. III), Săgeata şi braţul lingurii au lungimi mari, penfru a lll. Dragă cu lingură. 1) pilon de deplasare; 2) căldare de abur; 3) coş; 4) pilon de ancorare; 5) braf principal; 6) placă rotitoare; 7) braţul lingurii; 8) cupa lingurii; 9) troliu de ridicare; 10) troliu de sapă; 11) cablu de retragere. permite cupei să sape la adîncimi relativ mari sub apă; săgeata se poate roti sub un unghi de 180°. Capacitatea cupei e de 2--6 m3 şi adîncimea de săpare e de 12 m. Se construiesc ca drage cu sau fără autopropulsiune. în serviciu ele nu sînt ancorate prin cabluri, fiind sprijinite pe trei piloni (doi piloni laterali, la proră, şi al treilea la pupă). Pilonii de la proră, cînd sînt înfipţi pe fund, ridică draga cu circa 30---40 cm, servind astfel efectiv la sprijinirea parţială a ei în timpul excavării. Deplasarea dragelor remorcate în serviciu se face cu ajutorul cupei, şi anume: cjînc cupa în pămînt şi V. Dragă staţionară cu cupe. 1) macarale; 2) căldare de abur; 3) maşină cu abur, verticală; 4) transmisiune la prisma motoare şi la mecanismul pentru manevrarea efin-dei; 5) coca dragei; 6) puful dragei; 7) turlă; 8) prismă (tobă) superioară; 9) scară (elindă); 10) lanf fără fine; 11) cupe; 12) prismă (tobă) inferioară; 13) bigă. se ridică pilonii frontali, se înfige prin mişcarea braţului, se obţine o avansare prin lunecare a dragei, pilonul de la pupă tîrîndu-se IV. Dragă autopropulsată cu patru bene. 1) macarale cu benă; 2) punte de comandă; 3) coş; 4) căldare de abur; 5) maşină cu abur verticală; 6) arborele elicei; 7) elice; 8) magazie de cărbuni; 9) frclii de ancorare şi de manevră; 10) tremii; îl) guri de descărcare. propulsate, acţionarea macaralelor făcîndu-se cu maşini cu abur. Aceste drage lucrează vertical, destul de precis şi la o adîncime mare, fiind folosite, în special, la curăţirea fundului basinelor în porturi, în apropierea cheurilor. Productivitatea lor e mică, deoarece depozitarea materialului făcîndu-se în buncăre, deplasarea cu şi fără sarcină a dragei şi evacuarea materialului fac ca timpul efectiv de săpare să reprezinte numai circa 20”-30% din timpul total de lucru. Dragă cu cupe: Dragă Ia care organul de săpare e constituit dintr-o elindă, montată într-o scobitură a dragei, capul de acţionare al elindei fiind fixat pe suprastructura dragei (v. fig. V). Lungimea plutitorului e de 50---80 m, iar lăţimea variază înfre 10 şi 15 m. Elinda, care e montată pe o construcţie specială numită poarta dragei, poate oscila în jurul axului de acţio- nare, luînd diverse înclinări, în funcţiune de adîncimea de săpare; capătul inferior al elindei poate fi deplasat cu ajutorul unui troliu. Cele doua tobe de la capetele elindei, pe cari se învîrteşte lanţul port-cupe se numesc prismele dragei; 38* Dragă 596 Draga prisma superioară e susţinută de o construcfie numită turla dragei. Diferenfa dintre dragele cu cupă şi excavatoarele cu elindă de Ia uscat consistă în faptul că, la drage, cupele elindei sapă numai în apropierea capului inferior, iar la excavatoarele de uscat, acestea sapă simultan aproape pe întreaga lungime a elindei, cu majoritatea cupelor; afară de aceasta, la fund cupele pline se ridică pe la partea superioară a elindei, pe cînd la celelalte merg prin spatele acesteia. Dragele cu cupe se ancorează în şase puncte, şi anume la proră şi Ia pupă, şi în cîte două puncte în fiecare bord al dragei. Evacuarea materialului săpat se poate face cu două jgheaburi laterale înclinate, cu două benzi transportoare laterale orizontale sau cu ajutorul unei pompe refulante (v. fig. VI). Primele două sisteme de evacuare se folosesc cînd materialul dragat e încărcat în şalande sau e descărcat direct pe mal, la distanfe scurte (în cazul canalelorîn-guste); evacuarea prin pompă se foloseşte uneori, cînd materialul trebuie' VI. Principiul de funcfionare al uneî drage cu cupe, cu descărcare prin pompă refufanfă. 1) elindă; 2) recipient de depozitare a amestecului nisip-apă; 3) pompă principală; 4) electromotor; 5) conductă fixă; 6) conductă plutitoare; 7) ponton; 8) motor de aefionare a elindei; 9) transmisiune cu curea. refulat Ia distanfă; acesta e însă un sistem nerafional, fiindcă preful de investifie e mare. Dragele cu cupe sapă în sol dezagregat, în mîl, uneori în terenuri cu consistenfă dură (chiar în stîncă friabilă). Elinda nesăpînd pe toată lungimea, efortul de tăiere e concentrat pe numai 2—3 cupe, putînd atinge astfel valori mai mari, de unde rezultă posibilitatea de lucru în stîncă a acestui tip de dragă. dragei refulante (v. fig. VIII) 1 afînează pămîntul, care e de 600 I, poate fi utilizată în roci friabile, prin înlocuirea cupelor normale cu cupe de 300 I). Numărul de cupe deversate e de circa 18 într-un minut, ceea ce permite, luînd un anumit grad de umplere şi de concentrafie a pămîntului din cupă, să se aprecieze productivitatea tehnică a dragei după capacitatea cupei. La dragele maritime mari, capacitatea cupelor are valorile curente între 650 şi 700 l, atingînd uneori 1000 I. Aceste drage lucrează la adîncimi între 14 şi 18 m. Dragă cu pompă de nămol: Dragă ce execută săparea prin afînarea pămîntului, materialul fiind aspirat şi refulat cu ajutorul unei pompe centrifuge. Această dragă e cea mai economică şi mai eficace, în special pentru lucrările de dragaj cu volum mare (v. fig. VII). Principiul de funcfionare al e următorul: capul de afînare aspirat sub formă de pulpa (hidro- j amestec) de pom- ? pa centrifugă de nămol 3 (acţionată de motorul 4) prin conducta de aspirafie 2. Hidro-amestecul e refulat de pompă, prin conducta fixă 5 şi prin conducta plutitoare (pe pontoane) 6, spre 1c-cul de descărcare. Uneori această dragă e numai aspirantă, lipsindu-i conducta de refulare, materialul dragat fiind deversat în buncăre, cari se golesc pe la fund, după ce draga autopropulsată ajunge la locul de evacuare. Draga cu pompă de nămol lucrează, fie în soluri pulverulente (nisip, mîl), cari pot fi uşor aspirate, în care scop conducta VJî/. Principiul de funcfionare al dragei refulante. /) cap de afînare; 2) conductă de aspirafie; 3) pompă de nămol; 4) motor de aefionare a pompei; 5) conductă de refulare fixă; 6) conduci3 de refulare plutitoare; 7) ponton. VII. Dragă cu pompă de nămol. J şi V) cap de afînare; 2) conductă mobilă de aspirafie; 2') conductă fixă de aspirafie; 3) pompă; 4) motor de aefionare a pompei; 5) conductă de refulare fixă; 6) conductă de refulare plutitoare; 7) troliu pentru acfionarea dispozitivului de afînare; 8) pilon; 9) troliu de aefionare a pilonilor. de aspirafie are la extremitatea sa inferioară o canuiă de absorpfie, fie în soluri dure, în care scop conducta de aspiraţie e echipată cu un cap afînător. Dragele pentru săpat în stîncă friabilă au cupe de construcfie ^specială şi cu capacitate redusă la 1/2 din capacitatea nominală (de ex., o dragă cu cupe normale, cu capacitatea Draga de colectat 597 Draghină Afînarea se face pe cale mecanică sau hidraulică. Diametrul conductei de refulare e mai mic decît al conductei de aspirafie, pentru ca şi vitesa de refulare să fie mai mare, împiedicînd astfel sedimentarea materialului solid în timpul transportului. Vitesa de refulare e de 3,5—4 m/s, dacă pulpa confine nisip, şi de 4,5—5,5 m/s, dacă ea confine pietriş cu argilă. Vitesa în conducta de aspirafie e de 2—3 m/s. înclinarea optimă a conductei de aspirafie e de 45°. Ea poafe fi sifuată în axa dragei sau lateral. Dragele cu pompă de nămol, cu capacitate mare, lucrează de obicei la adîncimi de 17—20 m şi, în cazuri excepfionale, pînă la 30 m. Pompa se aşază la fundul navei, pentru ca adîncimea de aspirafie să nu depăşească circa 6—7 m. Dragele cu pompă de nămol se folosesc la lucrări de hidro-mecanizare, şi anume: la adîncirea albiilor rîuri lor, canalelor, etc.; la construcfii de canale şi de porturi; la construirea barajelor de pămînt prin aluvionare; la construcfii de terasa-mente de şosele şi căi ferate; la curăfirea porturilor, basinelor şi canalelor navigabile; la extracfii de nisip, balast, pietriş, etc. Datorită dragelor refulante, hidromecanizarea a devenit principalul mijloc de lucru la marile construcfii hidrotehnice. Hidroamestecul poate fi transportat la distanfe de aproape 2 km şi uneori Ia distanfe şî mai mari (prin introducerea unor stafiuni intermediare de pompare). în locul conductei refulante plutitoare, dragele refulante pot avea, în unele cazuri, numai o conductă refulantă scurtă, suspendată, care evacuează materialul fie pe mal, fie în şalande de transport. Rareori, dragele cu pompă de nămol au buncăre de depozitare şi sînt folosite în unele porturi maritime de mare trafic, ca şi în canale de navigafie, unde nu e posibilă montarea conductelor de refulare plutitoare (valurile produse de trafic ar deteriora piesele de legătură ale conductelor). Sin. (parfial) Dragă refulantă, Dragă cu sorb. Dragă refulantă: Sin. (parfial) Dragă cu pompă de nămol (v.). Dragă cu sorb: Sin. Dragă aspiratoare, Dragă cu pompă de nămol (v.). î. Dragă de colectat. Pisc.: Sac de plasă, cu armatură metalică la gură, sau cutie metalică, folosite în cercetări limno-logice pentru recoltarea organismelor de pe fundul apei, de exemplu în vederea aprecierii productivitafii naturale a diferitelor basine piscicole. Se construiesc drage mici-de mînă şi drage mari (cu deschiderea pînă la 6 m), remorcate de nave special amenajate. După scopul în care sînt folosite, se deosebesc: Dragă fîrîtoare: Dragă folosităJa studiul calitativ al faunei de fund, la care sacul e fixat pe un cadru metalic (triunghiular sau dreptunghiular) şi care — din barcă — e tîrî-tă fie pe fund, fie într-un anumit strat de apă (v. fig. /). Dragă apucătoare: Dragă folosită la studiul cantitativ al faunei. E o cutie metalică, care are la fund două clape (fălci) mentinute în pozifie des- ^ sac ^ pfas§. 2) ar- f) cutie metalică; 2) falcă, chisa prin resor- matură metalică. 3) resort; 4) greutate, furi, închiderea lor fiind comandată din barcă printr-o greutate care alunecă de-alun-gul cablului de susfinere a dragei, declanşînd resortul (v. fig. II). Proba de fund, cu organismele de pe ea, e scoasă la suprafafă, unde e spălată într-o sită cu ochiuri mici. — în pescuitul marin se folosesc drage cu forme speciale, constituite dintr-un sac mare de plasă, fixat pe un cadru metalic, cu ajuforul cărora se recoltează scoici, midii, stridii, etc. 2. Dragă de mine. Nav.: Dispozitiv montat sau remorcat de un dragor (v.), folosit la dragajul minelor marine, spre a le face să explodeze, sau spre a le face inofensive, prin tăierea parîmei de ancorare (prin ridicarea la suprafafă a minelor de contact ancorate, acestea trebuie să devină inofensive, conform Convenfiei internafionale de la Haga). După felul minelor de dragat, se deosebesc*. Dragă acustică: Dragă folosită la dragajul prin explodare al minelor acustice (mine cari explodează sub acfiunea undelor sonore produse de vibrafiile elicei). E constituită dintr-un dispozitiv care reproduce zgomotele navei şi care poate fi un clopot cu ciocan acfionat mecanic sau electric, sau o membrană acfionată de un electromagnet. Acest dispozitiv e montat, fie în fafa prorei, pe un scondru, fie remorcat la pupă prinfr-o parîmă de sîrmă şi legat de un flotor pentru menţinerea adîncimii prescrise. Dragă magnetică: Dragă folosită la dragajul prin explodare al minelor magnetice, cari explodează sub acfiunea cîmpului magnetic al navei (care e mai mare decît magnetismul terestru). E constituită dintr-o sursă de energie electrică (grup electrogen), din cablu şi dintr-o bobină care produce un cîmp de inducfie, asemănător celui produs de nava magnetică, sub influenfa căruia se produce explodarea acestor mine. Draga e remorcată şi e echipată cu flotoare de susfinere; ea poate fi montată şi pe un avion sau hidroavion, în care caz se fixează sub aripi. Dragă mecanică: Dragă folosită la dragajul minelor de contact ancorate. E constituită dintr-una sau din două parîme de sîrmă (v. fig.), numite braţul dragei, pe cari se fixează mai Dragă de mine, mecanică, cu două brafe. 1) dragor; V) vinci; 1") şomar (role de ghidare); 2) remorcă (parîmă de remorcare); 3) profundor (panou scufundător); 4) braful dragei; 5) panouri de ridicare; 6) prisme (panouri) derivoare; 7) flotoare; 8) foarfece. multe foarfece cu acţionare mecanică sau prin explozivi, cu ajutorul^ cărora se taie parîma de ancorare a minelor. Draga mai cuprinde: vinciul de manevră a dragei, montat la pupa navei; şomarul pentru ghidarea parîmei de remorcare; profundorul pentru menţinerea brafului de dragă la adîncimea prescrisă; flotoarele (purceii) de susfinere a brafelor; panouri sau prisme derivoare pentru deschiderea brafelor, şi flotoare de susfinere a acestora. Brafele dragei pot fi remorcate în ambele borduri, în general la dragajul de siguranfă (v.), sau într-un singur bord, Ia dragajul de curăţire. Se construiesc: drage mecanice uşoare, cu lungimea maximă a brafelor de 100 m şi cu un număr mic de foarfece, folosite la dragajul de siguranfă; drage mecanice grele, cu lungimea maximă a brafelor de 200 m, folosite la dragajul de curăfire. 3. Dragă de pescuit. Pisc. V. sub Dragă de colectat. 4. Draghină, pl. draghine. Ind. făr.: Sin. Loitră de car. V. sub Car. Dragină 598 Drajon 1. Dracină. Bof.: Sin. Dracilă (v.) 2. Draglrrrâ, pl. dragline. 1. Mş., Cs.: Echipament de lucru (tăiere şi încărcare cu materialul tăiat) montat la anumite tipuri de excavatoare cari sapă prin tîrîre pe sol. Draglina e constituită dintr-o cupă de formă specială, ataşată la catargul excavatorului prin intermediul unui cablu de tragere sau de dragare (orizontal) şi al unui cablu de ridicare ( vertical ) ( v. fig.). Cupa, turnată din ofel, are forma unei cutii deschise la partea superioară şi frontală, la partea anterioară peretele inferior fiind echipat cu o vizieră cu dinfi. Capacitatea cupei e de 0,5"*7 m3, greutatea ei fiind funcfiune de capacitatea ei şi de natura terenului; această greutate poate fi redusă cu 20-”45%, prin confecţionarea cupei din duralumin. Cablul de dragaj şi cablul de ridicare, cari sînt ghidate de un dispozitiv cu role şi scripete, se prind la cupă prin intermediul unor lanfuri fixate de perefii laterali ai ei; pentru a nu împiedica încărcarea cupei, ramurile la nf ului de legătură a cablului de dragare sînt distanţate printr-o traversă. Pentru asigurarea cupei în poziţia corespunzătoare, între extremitatea cablului de dragare şi partea superioară a cupei e montat un cablu de echilibrare, a cărui lungime trebuie calculată astfel, încît să asigure cupei, cînd cablul de dragare e întins, o înclinare de 15---200 fafă de sol. Descărcarea se face prin slăbirea cablului de cragare. Elementele de rezistenfă ale draglinei (cupă, cabluri, lanfuri) se dimensionează considsrînd : efortul în cablul de dragaj 51==P + Gsina (P fiind reacfiunea rocii la tăiere; G, greutatea cupei încărcate, şi a, unghiul taluzului cu orizontala), şi efortul în cablul de ridicare S2 = (0,7-*-0,75)Si. Operafia de excavare se execută prin aefionarea cablului respectiv cu ajutorul troliilor montate pe şasiul excavatorului, cupa tîrîn3u-se spre acesta şi pătrunzînd în sol pe adîncimea de 80---500 mm; după umplerea cupei, ea e ridicată de la sol cu ajutorul cablului de ridicare. Draglina poate fi adaptată la majoritatea tipurilor de excavatoare (excavatoare universale), fiind condiţionată de ' echiparea acestora cu un troliu suplementar penfru aefionarea cablului de ridicare a cupei. V. şi sub Excavator. 3. Draglina. Uf., Cs.: 2: Excavator echipat cu draglină în accepţiunea 1. (Termen de şantier.) V. sub Excavator. 4. Dragonul. Asfr.: Cons+elafie din emisfera boreală, compusă din două stele de mărimea întîi, patru stele de mărimea a doua şi numeroase alte stele mai mici (steaua a e de mărimea a patra), toate dispuse într-un şir lung, şerpuind între Ursa mare şi Ursa mică şi termmîndu-se într-un trapez care reprezintă capul Dragonului. Steaua y din această constelaţie e steaua prin observarea căreia a fost pusă pentru prima oară în evidenfă aberaţia luminii. Sin. Balaurul. Draglina. 1) cupă; 2) vizieră; 3) lanf de ridicare a cupei; 4) traversă de disfanfare; 5) scripete; $) cablu de ridicare; 7, 8) trolii ds ridicare, respectiv de drajare; 9) frînă; 1G) ambreiaj; 11) cab/u de dragaj; 12) rolă de ghidare; 13) lanţ de tîrîre a cupei; 14) cablu de echilibrare. 5. Dragor, pl. dragoare. 1. Nav.: Navă de război special construită sau amenajată pentru executarea operafiei de dragare a minelor marine (acustice, magnetice sau.mecanice). Caracteristicile constructive ale dragorului sînt următoarele: pescaj redus (1—3 m), pentru a putea trece pe deasupra minelor ancorelor de dragat; manevrabilitate bună; finere bună la mare, penfru a putea efectua dragajul pe timp rău; vitesa în serviciu (cu draga la apă) corespunzătoare vitesei de marş a formaţiei navelor mari. După felul dragajului la care sînf folosite, se deosebesc: Dragorul uşor, care e o navă mică (vedetă), cu deplasamentul de 70--100 t şi vitesa de 20-*-25 de noduri, folosit la dragajul de siguranţă (v.). în unele ţări, acest tip de navă a fost înlocuit cu torpiloare special amenajate pentru efectuarea dragajului de siguranţă. Dragorul greu, care e o navă cu deplasamentul de 150--875 t, vitesa de 15--24 de noduri şi pescajul de 1--3 m, folosită pentru dragajul de curăţire. Dragorul magnefic, care e o navă mică, cu deplasamentul pînă la 100 t, folosită pentru dragajul magnetic. Are corpul de lemn şi elementele de asamblare de materiale neferoase. e. Dragor, pl. dragoare. 2. Av.: Avion sau hidroavion, special amenajate pentru dragarea minelor marine magnetice. Dragorul are o anvergură suficient de mare pentru a permite montarea bobinei magnetice sub aripă. 7. Dragor, pl. dragori. Hidrof.: Lucrător care manevrează comenzile dragei. 8. Draibăr, pl. draibăre. Ind. lemn.: Burghiu plat cu centrare, pentrfcî lemn. (Termen de atelier.) V. sub Burghiu, Burghiu pentru lemn. 9. Draifus, pl. draifusuri. Ind. piei.: Unealtă folosită de cizmari la repararea încălţămintei, formată dintr-un cadru de fontă corespunzînd celor trei muchii ale colţului unui cub. Fiecare muchie se termină cu o mică platformă, care are conturul asemănător conturului interior al încălţămintei în porfiunea din fafă, sau de la spate. Sin. Dreifuss. 10. Drajare. Ind. alim.: Operaţie care consistă în acoperirea unui nucleu central (cristal de zahăr, rahat, produse de cara-melaj, fondant, sîmburi, geleuri, etc.) cu straturi uniform repartizate, de zahăr sau de ciocolată. Prin drajarese formează învelişul bomboanelor-drajeuri. Drajarea se execută în turbine de draiat; acestea sint recipiente de cupru sau de fier, cositorite în interior, cari se rotesc în jurul axei lor înclinate (unghiul de înclinare e de 30°) cu o vitesă reglabilă de 12--26 rot/min. Procedeul obişnuit de drajare, numit la rece, consistă în adăugarea zahărului pudră, care se fixează pe suprafaţa nucleelor cu ajutorul unui sirop de zahăr şi glucoză. Drajarea la rece se produce prin frecarea reciprocă şi neîntreruptă a nucleelor în mişcarea de rostogolire, datorită căreia se obţin: creşterea uniformă a stratului de înveliş, netezirea lui, forma rotunjită a bomboanei şi lustruirea ei. Pentru a evita lipirea bomboanelor în turbină, operaţia de drajare e întreruptă prin intercalarea perioadelor de uscare. Pentru procedeul de drajare „la cald" se folosesc turbine echipate cu dispozitive de încălzire. 11. Drajeuri, sing. drajeu. Ind. alim.: Bomboane intens colorate şi lustruite, obţinute prin acoperirea cu straturi suprapuse de zahăr cristalizat a unor nuclee constituite din cristale de zahăr, sîmburi de fruefe, produse de caramelaj, rahat, fondant, geleuri, etc. Se caracterizează prin forme ovoide, rotunde, sau cubice cu muchiile şi colţurile rotunjite. Drajeu-rile se prelucrează în turbine de drajat. V. şi Drajare. 12. Drajon, pl. drajoni. Silv.: Lăstar de rădăcină la anumite specii lemnoase, numite specii drajonante. Drajonii se produc pe bază de formaţiuni adventive, în special din rădăcinile superficiale, cu dezvoltare orizontală sub faţa pămîn- Drajonaj 599 Dreaptă tului. Spre deosebire de lăstarii dafi din cioată ori, In general, din tulpina arborilor, drajonii se individualizează de timpuriu, formîndu-şi un sistem .radicular propriu, astfel’încît ei se pot dezvolta normal, ca Indivizi deosebifi, liberîndu-se de neajunsurile lăstarilor de cioată. V. şl Lăstar. 1. Drajonaj. Si/v.: Sin. Drajonare (v.). 2. Drajonare. Silv.: Lăstărire prin lăstari din rădăcină (v. Lăs-tărire din rădăcină, sub Lăstărire), care constituie una dintre căile de regenerare a arborilor şi a pădurilor, în regimul silvi-cultural al crîngului. în condiţiile din fara noastră drajonează foarte viguros, dintre arbuşti, liliacul şi alunul, iar dintre arbori: plopul, teiul, salcîmul, ulmul, cenuşarul (ofetarul fals), aninul, stejarul, carpenul, etc. La unele specii lemnoase, drajonarea se produce ca un fenomen normal, în timpul dezvoltării arborilor (de ex.: la plop, cenuşar, ulm, etc.); la alte specii, ea apare ca urmare a rănirii rădăcinilor (de ex. prin arătură), a atacului unor ciuperci sau — în cazul cel mai frecvent — a tăierii arborilor; tăierea tulpinii, la speciile drajonante, amplifică în mare măsură formafiunile de drajoni. Speciile drajonante. sînt folosite în lupta contra eroziunii solului. Sin. Drajonaj. s. Draka-Saran. Ind. text.: Fibră textilă care se obfine pe cale chimică din copolimeri sintetici pe bază de policlorură de viniliden cu policlorură de vinii, şi care are următoarele caracteristici mai importante: rezistenfă specifică 10--30 kg/mm2; rezistenfă relativă 2 g/den; lungimea de rupere 18 km; rezistenţa în stare umedă 100%; rezistenfă în buclă şi în nod 50--70%; alungirea la rupere 15-'25%, atît în stare uscată, cît şi în stare umedă; gradul de elasticitate 95 la o sarcină de 10% din sarcina de rupere; greutatea specifică 1,7%; conţinutul de umiditate 0 Ia clima standard; absorpfia de umiditate 0,1 %, în condiţii de umidifafe relativă 95%; se moaie la 115---138°; nu îmbătrîneşte; culoarea ei se închide la lumină; în general rezistă Ia acid sulfuric concentrat, la alfi acizi, la solufiile de alcalii şi Ia diferifi reactivi chimici; e insolubilă în alcool, în hidrocarburi aromatice sau în solvenfi halogenafi; moliile nu o atacă; rezistă la putrezire şi la străpungere electrică. Se fabrică fibre Draka-Saran continue şi scurte; ele servesc ca materie primă în industria textilă penfru produse de îmbrăcăminte, produse tehnice, etc. i. Dram, pl. dramuri. 1. Ms.: Veche unitate de măsură a capacităfii, folosită în trecut în fara noastră, egală în Muntenia cu o sutime dinfr-o litră: 1 dram = 0,00322 I, iar în Mdldova, 1 dram = 0,00380 I. 5. Dram. 2. Ms.: Veche unitate de măsură a greutăfii, folosită în trecut în fara noastră, egală în Muntenra cu o sutime dinfr-o litră: 1 dram = 3,1775 g, iar în Moldova, 1 dram = 3,2275 g. V. şî Litră. 6. Draniţă, pl. dranlfe. Ind. lemn.: Sin. Şifă (v.). 7. Drap. Ind. text.: Legătură fundamentală (de f?ază) a tricotului urzit. Sin. Postav. V. şî sub Tricot. 8. Drapel. Av. V. sub Elice în pas drapel. 9. Drapel de şablon, pl. drapele de şablon. Metf.: Sin. Axul aparatului de formare cu şablon. (Termen de atelier.) V. sub Formare cu şablon. 10. Draperie, pl. draperii. 1. Ind. text.: Perdea confecţionată mai ales din stofă, din catifea, uneori dintr-o fesătură de bumbac sau de in înflorată, în trecut şî din brocard, care cade de obicei în cute bogate, cu rol mai mult decorativ la o fereastră, la o uşă, sau la o nişă. ii. Draperie. 2: Veşmînt larg, cu multe cute, purfat în trecut şi azi pe scenă, în anumite roluri. 12. Drasile, sing. drasilă. Ind. piei.: Răşini tanante dîcian-diamidice modificate, întrebuinfate la retăbăcirea şi la umplerea pieilor cromate pentru fefe de încălfăminte. 13. Draudf, mefoda de cubaj Silv.: Metodă de cubare a arboretelor prin arbori de probă (v. sub Cubare), la care aceştia se cubează pe sortimente, obfinîndu-se de exemplu volumul lemnului de lucru V\ şi volumul lemnului de foc Volumul arboretului V e egal cu raportul dintre suprafaţa de bază S a arboretului şi suma s a suprafeţelor de bază ale arborilor de probă, înmulţită cu volumul arborilor de probă: ţ/=^(^i-f v2). 14. Dravif. Mineral.: Varietate de turmalin magnezian, de culoare brună pînă la verde şi chiar brună-neagră. 15. Drawinelfa. Ind. text.: Fibră textilă care se obfine din acetat de celuloză şi care are următoarele caracteristici mai importante: rezistenţa relativă 1,3—1,5 g/den; lungimea de rupere 12”* 14 km; rezistenţa specifică 16---19 kg/mm2; rezistenţa în stare umedă 60---80%; rezistenţa în buclă şi în nod 70--90%; alungirea 23---30%; alungirea în stare umedă 30-"40%; gradul de elasticitate 48---65 pentru sarcina de 4% din sarcina de rupere; greutatea specifică 1,32; conţinutul de umiditate la clima standard 6,5%; repriza 9%; absorpfia de umiditate 14% la umiditatea relativă de 95%; termoplastică la 175---190°; intervalul de înmu:ere 205—2300; se topeşte la 260°. îmbătrî-neşfe greu şi atunci pierde puţin din rezistenfă; sub acfiunea luminii, rezistenfă ei scade foarte pufin; acizii tari o descompun; solufiile alcaline concentrate saponifică esterul, regenerînd celuloza; oxidanfii puternici o degradează; soluţiile de peroxid sau de hipoclorit folosite la albire nu o degradează; e solubilă în acetonă, în acid acetic glacial, etc.; se vopseşte cu coloranţi de dispersiune; are afinitate faţă de coloranţii' acizi şi faţă de coloranţii de mordanţi; moliile nu o atacă; rezistă bine la putrezire şi are rezistenţa specifică electrică de 4,9*109 Q X cm. Se fabrică sub formă de fibre continue, sau scurte. Se întrebuinfează ca materie primă în industria textilă, pentru produse de îmbrăcăminte şi pentru produse tehnice, etc. ie. Drăgaică, pl. drăgaice. Bot.: Plantă din familia Rubia-ceae, folosită la coagularea laptelui. Sin. Sînziană. 17. Drănker, pl. drăniceri. C; Ind. far.: Lucrător specializat în lucrările de acoperire a clădirilor cu draniţă. Sin. Şindrilar. îs. Drăniţif. Cs.: Operaţia de executare a unei învelifori de draniţă. 19. Dreadnought. Nav.: Cuirasat, cu artilerie de mare calibru, unificată, montată în turele orientabile în ambele borduri, şi cu conducerea tirului centralizată, avînd totodată şi o cuirasare puternică a părţilor sale vitale. 20. Dreapta, la 1: Sin. Dextrors (v.). 21. Dreapta, la 2. Mineral.: Calitatea unora dintre substanţele minerale cristalizate de a prezenta anumite fefe orientate, din punctul de vedere optic, spre dreapta. Aceste cristale rotesc spre dreapta planul de vibrafie al luminii polarizate linear, care le traversează după anumite direcfii. Exemple: unele cristale de cuarf au fefele de trapezoedru trigonal *3) P0* Puse su^ f°rma: JCi = Jci-f-A. *|f X2 = ^2 + ^^2, *3= *3 +Xx% , unde X e un parametru proiectiv. Ecuafia dreptei determinate de cele două puncte e *1 x2 x3 x\ x'2 Xg =0. **î X2 x3 Coordonatele dreptei sînt proporfionale cu numerele pik=xi xi~x'k xh (*< k=i’ 2>3)- ca i sînt egale cu determinanfii de ordinul al doilea formafi cu elementele matricei 1 *2 x'{ *3 | Xo x y 1 x\ yi 1 x2 y2 1 — Dreapta determinată de punctul M^xqJq) şi de vectorul —► -r► —V director paralel V=ai-bbj: x=xo+aQi y=yo+bQ, cari se numesc ecuafiile parametrice ale dreptei şi exprimă coordonatele unui punct arbitrar M al dreptei, parametrul Q fiind dat de echipolenfa MqM=qV, numită ecuafia vectorială a dreptei. Acest parametru exprimă ----► raportul dintre vectorul de pozifie MqM al punctului M în raport cu punctul Mq, considerat ca origine pe dreaptă, şi vectorul director V. El e deci egal cu valoarea abscisei punctului M în raport cu reperul format pe dreaptă de punctul Mq ca origine, împreună cu vectorul V ca vector unitate. —> ■> —>■ Dacă V = e un vector director normal dreptei şi Mq e un punct al ei, ecuafia vectorială a dreptei e şi se numesc coordonate pluckeriene ale dreptei. Ele formează un sistem omogen. în planul afin, raportat la un reper cartesian Oxy de vectori -> •> unitari i, j, ecuaţia generală a unei drepte e de forma: Ax-\-By-\-C~Q , numerele A, B, C admiţînd un factor de normare diferit de zero. Vectorii directori paraleli cu dreapta sînt multipli diferiţi de vectorul nul ai vectorului v=bT~aJ. Raportul componentelor scalare: A m~ B se numeşte coeficient director al dreptei. După modul în care dreapta e determinată, ecuafia acestei figuri se prezintă sub următoarele forme: — Dreaptă determinată de punctul Mq(xq, yo) şi paralelă cu vectorul V = ai-\-bj: x-xq __ y-xo y-y0=m(x-x0). Dreaptă determinată de punctele particulareP(p,0),Q(0, —► unde a e unghiul dintre vectorii i şi n, iar (3 e unghiul dintre vectorii j şi n, iar /? = OP (p>0) e valoarea distanfei de Ia O Ia dreaptă. în cazul unui reper cartesian ortogonal, ecuaţia se scrie x cos a+j sin a — p = 0. Ecuaţia rezultată în urma folosirii vectorului unitar normal n se numeşte ecuafia normală a dreptei. Două drepte (D) ax + bx-hc = 0 (D') a'x + b'y-t-c' = 0 sînt paralele dacă variabilele au coeficienţi proporfionali a' _ b’ a b Condiţia de ortogonalitate a dreptelor e aa' + (ab' + a'b) cos Q + bb’ = 0 sau, folosind coeficienţii directori: mm' — (m+m') cos 0 + 1 =0. în cazul unui reper ortogonal, condifia de ortogonalitate devine aaT + bb' — 0 sau mm’ +1=0. într-un plan raportat la un reper polar, o dreaptă care nu conţine polul O e reprezentată de o ecuaţie de forma r cos (9 — 9o) = P, unde p e lungimea segmentului OP al perpendicularei cobo-rîte din O pe dreapta D, iar 0q e unghiul dintre axa polară Ox şi OP. Dacă dreapta trece prin polul reperului, ecuafia ei are forma: 0 = 0Qf unghiul dintre axa polară Ox şi dreapta D. Dreaptă de capăt 601 Dreaptă de front In s p a f i u I obişnuit, raportat la un reper proiectiv, coordonatele omogene ale punctelor unei drepte verifică un sistem de două ecuafii lineare: !U\X\ + ^2*2 + ^3*3 4* U4X4 = 0 u\x 1 + u'2X2 + **3*3 + U4X4 = 0 ■ Cunoscînd două puncte AT(xJ), M“(xl), (i= 1, 2, 3,4) ale dreptei, coordonatele omogene ale unui punct situat pe dreaptă sînt x^x'j + Xx" , (« = 1,2, 3, 4), X fiind un parametru proiectiv. Numerele p,k=xixi+x>x'k< (*. £=1,2,3,4), cari sînt determinanfii de ordinul al doilea formafi cu elementele matricei *1, x'{, x2, x'i, x3, x3» X4 *4 se numesc coordonatele plucker/ene ale dreptei determinate de punctele M' şi M“. Ele sînt omogene şi se reduc Ia şase numere esenfiale cari verifică relaţia pătratică Pl2p34-\-pl3p42 + Pl4p23=Q’ Condiţia de incidenţă a două drepte (p), (p1) de coor-donate pik, p'ik, e Pl2P34 -hPl3 P42 + pl4p23 + /,'lc'p42 + Pl4P23 = 0■ Dreapta e o figură autoduală a spajiului proiectiv. Dacă ea e determinată prin coordonate de plane u\t u\, (z = 1,2,3,4), coordonatele pluckeriene sînt ->• ■> *> şi paralelă cu direcfia de vector director V = ai + bj + ck\ x ~x0__y -y0__ z-zq a b c — Dreaptă determinată parametric: x — xq + uq, y—yo+bQ, z = z0-hcQ, q fiind definit de echipolenta M^M=qV, numită ecuaţia vectorială a dreptei. Parametrul 9 e abscisa punctului M pe dreaptă, în raport cu un reper avînd originea în O şi vectorul V ca vector unitar. — Dreaptă care nu e paralelă cu O2: x = az+p, y = bz+q. Dreapta admite vectorul director -> -> -> -> V^=ai 4- bj 4- k , şi confine punctul {p,q, 0) din planul xOy. Dacă reperul e ortogonal şi dreapta e reprezentată prin forma generală (I), se obfine un vector paralel cu dreapta considerînd vectorul —> —> -> V^VxXVi, unde *>->-> —> *■> •> ■> V\ — a\i -\-bij 4*c\kt V2—a2i +b2j -f sînt vectori directori normali, respectiv, penfru planele P\ =0, P2 = 0. Fiind date două drepte x ___ y — y\ __ z — z\ ai bi ci m Şi a2 b2 c2 prin definifie unghiul lor e unghiul a doi vectori directori şi e dat de funcfiunile circulare COS (Di, D2)= VrV2 —>■ | Vi • v2 sin (A, D2) = ^-^ ■ V\ * V2 Dacă reperul e ortogonal se obfine (Xia^cbi b2 4- ci C2 cos (Dl, D2) = sin (£>1, D2) -V V^ + ^i + Cl*V4 + ^2 + C2 (^lc2~~^2 cl)2 + (ci CI2 &2 Cl)2 + (^1 ^2—^2^l)2 (a\ 4- b\ 4- c?) {a\+b\ 4- c|) Condifiile de paralelism şi ortogonalitafe sînt, respectiv: a2 ^2 c2' Dacă dreptele (Di), (D2) nu sînt paralele, ele sînt incidente numai dacă e satisfăcută condifia x2~xi y2-y 1 z2-zi ai bi ci ^2 ^2 C2 Dacă spafiul e raportat la un sistem de coordonate curbilinii dreptele spaţiului sînt curbele integrale ale sistemului diferenţial obişnuit ai a2 4- h b2 4- c\c2=0. = 0. ^-+r ■ — d^+ kh ds d/ d«* ds unde S e abscisa unui punct pe dreaptă, iar sînt simbolurile lui Christoffel de specia a doua (v. Christoffel, simbolurile lui ~). î. ~ de capăf. Geom. V. Capăt, dreaptă de 2. ~ de cea mai mare pantă. Geom.: Dreaptă perpen- diculară pe orizontalele unui plan. Sin. Linie de cea mai mare pantă. 3. ~ de egală resecfiune. Geom.: Fiecare dintre imaginile perspective ale dreptelor orizontale, la 45° fafă de tablou. Dreptele de egală resecfiune se separă în două fascicule de drepte concurente în cele două puncte de distanfă, şi transpun, în tabloul perspectiv plan, adevăratele lungimi luate pe frontale, în perspectivă pe dreptele principale. 4. ~ de fronf. Geom.: în Geometria descriptivă, dreaptă paralelă cu planul vertical de proiecfie. In epură, proiecfia orizontală a unei drepte de front e paralelă cu linia de pămînt. Segmente din o dreaptă de front se proiectează în adevărată mărime pe planul vertical de proiecfie. Dreapfă de fugă 602 Dreaptă intrinsecă I. Stabilirea punctului determinativ al unei drepte de înălţime. O) proiecfia terestră a astrului* Ze) punctul estimat al navei; Az) azimutul astrului; Ah) intercept; Cc) cerc de înălţime calculat; Ca) cerc de înălţime adevărat; P^) punct determinativ, 1. de fugă. Geom.: Perspectiva dreptei de la infinit a unui plan dai. Se obţine ca intersecfiune, cu tablou! plan, a planului dus prin ochi, paralel cu acel plan, fiindcă razele vizuale ale tuturor punctelor de la infinit ale planului determină un plan vizual paralel cu planul dat. Toate planele paralele au aceeaşi dreaptă de fugă. Dreapta dejugă .a. unui plan confine punctele da fugă aje tuturor dreptelor di'n acel plan sau paralele cu el. Sin. Linie de fugă. 2. ~ de înălţime. Nav.: Tangenta la cercul de înălţime, în punctul de intersecfiune a acestuia cu azimutul astrului considerat la un moment dat. Punctul de intersecfiune se numeşte puncf determinativ. Practic, dreapta de înălfime se construieşte după metoda Marcq de Saint Hilaire, şi anume (v. fig. /): Dacă O e proiecfia terestră a unui astru, penfru care nava determină, prin observaţii, înălfimea acestuia la un moment dat, şi punctul (poziţia) estimat Ze al navei coincide cu punctul adevărat al acesteia, atunci acesta (Ze) trebuie să se găsească pe cercul de înălfime Cc. Din coordonatele geografice ale punctului estimat (probabil) al navei se poate calcula raza cercului de înălfime, determinîndu-se astfel cercul de înălfime ipotetic Cc, corespunzător înălţimii calculate hc, raza cercului fiind complementul înălţimii. Dacă în acelaşi moment se ia (cu ajutorul sextanfului) înălţimea adevărată ha a astrului, se constată că hc^thc, înălţimii adevărate corespun-zîndu-i un cerc de înălfime Ca. Diferenţa celor două înălţimi (respectiv a celor două raze sferice) Ah~ = ha — hc se numeşte intercept. Practic se trasează pe hartă, din punctul estimat Ze, ăl navei, azimutul Az (v. fig. II), pe care se marchează infer-ceptul fcj? (cu originea în Ze), şi anume spre astru, dacă A^ e pozitiv, şi în sens opus astrului, dacă Ah e negativ. Perpendiculara dusă pe azimut, la extremitatea interceptului, reprezintă dreapta de înălţime (Dj sau -D|[). Deoarece raza cercului de înălţime e foarte mare, cercul de înălţime poate fi înlocuit, fără a se face erori apreciabile, cu dreapta de înălţime, considerînd deci poziţia navei într-un punct pe această dreaptă. Construind dreapta de înălţime în acelaşi moment şi faţă de un al doilea astru, se determină punctul adevărat al navei, care se găseşte Ia inferşecţiunea celor două drepte. s. ~ de moment nul. C/c. v.: Dreaptă pe care proiecfia momentului rezultant M în raport cu un punct al dreptele nul. Fie S un vector unitar pe dreapta considerată şi m momentul lui S în raport cu un punct exterior dreptei, luat ca pol, iar R, rezultanta sistemului. Dreapta de moment nul are proprietatea: SM-jrmR=0. Din această ecuaţie se obţine distribuţia dreptelor de moment: pul în,spaţiu. în acest scop se If. Construirea dreptei de înălfime pe harta marină. Ze) punctul estimat al navei; Az) azimut (săgeata indică direcfia astrului); ±Ah) in-tercept; Ca) cerc de înălţime adevărat; Cc) cerc de înălfime calculat; D/ şl Djj) drepte de înălţime; Djj|) dreaptă de înălţime pentru Ah = 0. ia polul exterior pe axa centrală a sistemului de vectori (v. Axă centrală) şi se duce perpendiculara comună AB între axa centrală (a) şi dreapta (S). Dacă cp e unghiul făcut de a cu Sf se stabileşte relaţia BA • tg (p = const., care defineşte fasciculul de drepte D în spaţiu. Ele constituie un complex linear de axă S. - 4. ~ de profil. Geom.: în Geometria descriptivă, dreaptă cuprinsă într-un plan de profil, deci paralelă cu planele laferale de proiecţie. Segmentele de profil se proiectează în adevărata lor mărime pe planele laterale de proiecţie, cum şi pe orice plan de profil. în epură, ambele proiecţii sînt. perpendiculare pe linia de pămînt, aflîndu-se una în prelungirea celeilalte. 5. ~ de regresiune. Geom.: în repartiţia gaussiană plană (x, y), dreapta h\ f \ . :y“T1-r 1 — în care r e coeficientul de corelaţie dintre variabilele aleatorii x şi y, iar h\ şi h2 sînf parametrii corespunzători de precizie, — dreaptă care trece prin centrul elipselor de egală probabilitate (Ş, k\) şi e diametrul conjugat al coardelor paralele cu Oy în aceste elipse, se numeşte dreapta de regresiune a Iui y în x. în mod analog, inversînd rolurile lui x şi y, se obfine dreapta de regresiune a lui x în y: x-ţ-r^(y- -n)=o. e. ~ de sarcină. Telc.: Dreaptă care se trasează în pla-nul (ia — ita) (curent anodic — tensiune anodică) al unui tub electronic (v.), pentru a determina punctul său static de funcţionare P. Dreapta trece prin punctul »'fl = 0:»a=£a(£afiind valoarea bateriei anodice) şi are coeficientul unghiular invers proporfional cu valoarea rezistenfei de sarcină cu semn schimbat {-Ra)- Punctul static de funcfionare al tubului se găseşte la intersecfiunea dreptei de sarcină cu caracteristica anodică *«=/(»«) a *ubu!ui, corespunzătoare valorii constante date a tensiunii de grilă (ug=Ug0) (v. fig.). 7. ~ frontală. Geom.: Sin. Dreaptă de front (v.). 8. ~ fronto-orizontală. Geom.: Dreaptă paralelă cu linia pămîntului (paralelă simultan cu ambele plane de proiecţie), ceea ce face ca segmentele de pe o dreaptă fronto-orizontală să se proiecteze în adevărata lor mărime atît pe planul verfical, cît şi pe cel orizontal de proiecţie. în epură, atît proiecţia orizontală cît şi cea verticală ale unei drepte fronto-orizontale sînt paralele cu linia pămîntuluk 9. ~ gradată. Geom.: în proiecţia cotată, projecţia unei drepte pe care s-a marcat un şir de cote rotunde consecutive, adică proiecţia unei drepte pe care s-a determinat scara de pantă a dreptei respective. 10. ~ intrinsecă. Geot: Dreapfă prin care se reprezintă grafic relaţia dintre eforturile normale (a) exercitate asupra unei mase de pămînt şi eforturile tangenţiale (x) de rupere Determinarea punctului static de funcţionare a! unui tub electronic. Ea 1) dreapta de sarcină ia=—£Tua 2) ca" 3 - R ua + R » racteristica anodică ia =f (ua) fa Ug=l/g0 ; 3) sche mă de principiu. Dreaptă isofropă 603 Dreissenia (rezistenţele la tăiere) corespunzătoare. La pămînturi, pentru intervalul de presiuni întîlnit în practică (de ordinul cîtorva kilograme pe centimetru pătrat), această relaţie se reprezintă prin dreapta lui Coulomb, a cărei ecuaţie e: T = cr fg cp-f c, în care qp e unghiul de frecare internă şi c e coeziunea materialului. La pămînturile necoezive (c=0), dreapta intrinsecă trece prin originea axelor de coordonate (v. fig. a); la pămînturile coezive, dreapta intersectează axa t deasupra axei a (v. fig. b). Dreapta intrinsecă Dreaptă intrinsecă, a) pentru pămînturi necoezive (t= =cr fg cp); b) penfru pămînturi coezive (x=a fg q>-f-c)« a unui pămînt se trasează prin puncte, pe baza determinării în laborator a rezistenţei la forfecare a unor probe din pămîntut respectiv, supuse la eforturi normale de diferite valori, cum şi prin compresiune monoaxială sau triaxială. 1. ~ isofropă. Geom.: Figură imaginară introdusă prin operaţia de lărgire a cadrului Geometriei analitice elementare, prin considerarea punctelor imaginare ale căror coordonate cartesiene sînt numere complexe. Punînd problema determinării dreptelor cari rămîn fixe în transformările grupului rotaţiilor concentrice în jurul unui punct dat M0 (*0# yo)‘ f x1 — xq=(x — xq) cos a — (;y —Jo) sin a ' Jr-Jo=(^-xo) sin a + (,y-y0)cos a se obţin dreptele imaginare y-yo=î(*-*o)r y-yo--i{x-x0), {p+1 = o), cari sînt dreptele isofrope din plan incidente cu punctul Mq. în spaţiu, aceeaşi problemă conduce la generatoarele conului imaginar (x - x0)2+(y - yo)2 4- (z - z0)2=0, numit con isotrop asociat punctului Mq. Generatoarele sale sînt dreptele isotrope prin punctul Mq. Dacă se aplică unei drepte isotrope sau punctelor unei astfel de drepte formule valabile pentru cazul unei figuri reale, se obţin rezultate paradoxale. Astfel, unghiul format de o dreaptă isotropă cu ea însăşi e nedeterminat, iar orice vector ale cărui extremităţi sînt puncte ale unei aceleiaşi drepte isotrope are un modul nul. Din această ultimă cauză, dreptele isotrope se numesc şl drepte minimale. 2. ~a lui Euîer. Geom.: Dreaptă care trece prin centrul cercului circumscris unui triunghi şi prin ortocentrul acelui triunghi. V. şl sub Triunghi. 3. ~a lui Gauss. Geom.: Dreaptă care uneşte mijlocu-rile diagonalelor unui patrulater complet. V. şi sub Triunghi. 4. ~a lui Lemoine. Geom.: Dreapta care uneşte punctele de intersecţiune cu laturile opuse, ale tangentelor duse în vîrfurile unui triunghi Ia cercul circumscris triunghiului. V. şi sub Triunghi. 5. ~a lui Simpson. Geom.: Dreapta care uneşte proiecţiile pe laturile unui triunghi, ale unui punct de pe cercul circumscris triunghiului. V. şl sub Triunghi. o. ~ meridiană. Topog.: Fiecare dintre dreptele caroia-jului unei hărţi, cari sînt paralele cu meridianul de origine al sistemului cartografic admis. 7. ~ neutră. Geom.: Intersecţiunea planului la care se referă dreapta, cu planul neutru. Astfel, dreapta neutră a planului geometral e paralelă cu linia de pămînt dusă prin proiecţia orizontală a punctului de vedere. Ea intră în discuţia asupra perspectivei cercului. 8. ~ orizontală. Geom.: în Geometria descriptivă, dreapta paralelă cu planul orizontal de proiecţie, ceea ce face ca segmentele de acest fel să se proiecteze în adevărata lor mărime pe planul orizontal de proiecţie. în epură, proiecfia ver-ticafă a unei drepte orizontale e paralelă cu linia de pămînt. 9. ~ paralelă. Topog.: Fiecare dintre dreptele caroiajuluj unei hărfi, cari sînf perpendiculare pe dreptele meridiane. în caroiajul hărfilor, dreptele paralele sînt orizontale. 10. ~ principală. Geom.: Fiecare dintre imaginile perspec-* tive ale dreptelor perpendiculare pe tablou, în perspectiva lineară, şi al căror punct de fugă e puncful principal. 11. ~ verticală. Geom.: în Geometria descriptivă, dreaptă perpendiculară pe planul orizontal de proiecfie, deci paralelă cu planul vertical. Segmentele verticale se proiectează punctiform pe planul orizontal de proiecfie şi în adevărata lor mărime pe cel vertical. în epură, proiecfia verticală a unei drepte verticale e perpendiculară pe linia pămîntului, iar proiecfia orizontală e un punct. 12. Dreavă, pl. dreve. 1. Ind. far.: Vergeaua care frece prin mosorul alergătorii de urzit. 13. Dreavă. 2. Ind. far.: Unealtă cu care plăpumarul bate lîna. 14. Dreavă. 3. Ind. far.: Sin. Bîrnă. 15. Dreavă. 4. Ind. far.: Chingă de moară de vînt (v. sub Chingă 2). 16. Drechsel, vas spălător Chim.: Vas spălător pentru gaze, format dintr-un recipient de sticlă 1, în care se introduce solufia spălătoare, şi dintr-un dispozitiv 2, de tuburi de sticlă, prin care se introduc şi se evacuează gazele pentru spălare. Legătura dintre 1 şi 2 se face printr-un rodaj. Se folosesc următoarele două forme de vase Drechsel: forma joasă, fără picior (v. fig. a şi b), şi forma înaltă, cu picior (v. fig. c). 17. Dreissena. Paleonf.: Sin. Dreissensia (v.). îs. Dreissenomya. Paleonf.: Lamelibranhiat din familia Dreis-sensidae, cu fîfîna da fip disodont, ale cărui valve au contur oval. Impresiunea palială are un sinus pufin adînc, iar cochilia e deschisă posterior. Ca tofi reprezenfanfii familiei, are o placă (mioforă) sub-umbonală, pentru inserfiunea muşchiului anterior, şi, totodată, sub marginea cardinală se găseşte şî o lopăfică, pentru prinderea muşchiului refractar al bisusului, deşi acesta e redus, datorită modului de viaţă. Specia Dreissenomya aperta Desh. a fost identificată în ţara noastră în Oltenia (Siseştii de Jos) şi în regiunea Buzău, în Ponţian şi în Dacian. 19. Dreissensia. Paleonf.: Lamelibranhiat din familia Dreissen-sidae, ale cărui valve au contur triunghiular (specia Dreissensia polymorpha Pal las) sau oval (specia Dreissensia rostriformis Desh.), cu marginile rotunjite şi cu suprafafa netedă. Vase spălătoare Drechsel. şl b) vase fără picior (forma joasă); c) vas cu picior (forma înaltă). Dreissenomya aperta. Dreissensia inequivalvis. Dren 604 Dren Lamelibranhiatul trăind fixat prin bisus, dentifia lui a regresat pînă la disparifie, fîfîna fiind de tipul disodonf. Sub umbone se găseşte o lamă (mioforă), pe care se prinde muşchiul adductor anterior. Primele forme, cunoscute din Neocomian, erau marine, însă s-au adaptat treptat la mediul de apă dulce. Speciile menjionate se întîlnesc frecvent în sedimenlele pliocene din Subcarpafii fării noastre. Sin. Dreissena, i, Dren, pl. drenuri. 1. Hidrof.: Conductă îngropată sau amenajată la suprafafa terenului, de dimensiuni transversale relativ mici şi avînd secfiunea transversală liberă consolidată cu tuburi (de beton, da ceramică, etc.) ori umplută cu un material filtrant (piatră spartă, fascine, pietriş, prăjini de lemn, etc.), — destinată să colecteze şi să evacueze apa de infiltrafie, sau să coboare nivelul pînzei de apă subterană, în vederea desecării sau consolidării unui teren prea umed, ori să colecteze apă'dintr-o pînză acviferă subterană, în vederea folosirii ei la alimentarea unui centru populat sau industrial. E alcătuit dintr-un şanf, al cărui fund e coborît, de obicei, sub limita adîncimii de înghef a pămîntului, şi dintr-o conductă realizată prin aşezarea ordonată a materialului filtrant ori cu ajutorul unor tuburi sau al unor jgheaburi de lemn (v. fig. /). La drenurile îngropate, restul şanfului se umple cu paie, cu nisip, pămînt, etc., iar ia partea superioară se închide cu un strat de argilă (pentru a împiedica înfundarea drenului datorită infiltrării apei prin umplutură), peste care se aşterne un strat de pămînt vegetal. V. şi sub Desecare. 111 ^>7 . d 6 I, Diferite tipuri de drenuri îngropate. a--d) drenuri cu zidărie uscată, cu goluri; e) dren cu piatră, fără gofuri; f) dren cu tub cilindric; g) dren cu tub cu talpă; h) dren cu fascine; i) dren cu bile de lemn; /) dren cu şipci; k) dren cu jgheab de lemn triunghiular şi cu piatră; I) dren cu jgheab de lemn dreptunghiular şi cu piatră; 1) strat permeabil; 2) strat impermeabil; 3) umplutură filtrantă; 4) strat izolator; 5) umplutură impermeabilă; 6) pavaj; 7) zidărie de piatră uscată; 8) umplutură de pietriş; 9) tub de beton cilindric; 10) tub de beton cu talpă; 11) fascine; 12) bile da lemn; 13) şipci; 14) jgheab de lemn. Din punctul de vedere al modului de aşezare fafă de terenul^ care trebuie asecat şi din punctul de vedere al desti-nafiei, se deosebesc: drenuri absorbante, drenuri de interceptare, drenuri elementare, drenuri colectoare, drenuri-contra-forturî, şi drenuri de captare. Drenurile absorbante sînt aşezate în lungul pînzei de apă subterană. Drenurile de interceptare taie o pînză înclinată de apă subterană şi sînt aşezate în amonte de terenul care trebuie desecat. Drenurile elementare au diametrul de 4---6 cm şi sînt destinate să absoarbă apa direct din sol, vărsînd-o într-un dren colector. Drenurile colectoare servesc la colectarea şi conducerea apelor aduse de drenurile absorbante elementare. După impor-tanfa pe care o pot avea în refeaua de drenaj, drenurile colectoare pot fi: drenuri colectoare secundare, cu diametrul de 8--12 cm, şi drenuri colectoare principale, cu diametrul de 14--18 cm. Drenurile-contraforturi sînt amenajate Ia suprafafa talu-zelor debleelor şi servesc atît ia drenarea apelor cît şi la consolidarea terenului, împiedicînd prăbuşirea lui. Ele sînt executate din şanfuri dispuse după linia de cea mai mare pantă a taluzului, umplute cu piatră şi legate între ele prin drenuri de adîncime mai mică, în formă de arc curb sau frînt, dispus cu creştetul spre partea superioară a taluzului (v. fig. II). II. Drenuri-contraforturi. a) drenuri-contraforturi cu drenuri de legătură în arc curb; b) drenuri-contra-forturi cu drenuri de legătură în arc frînf; c) seefiune printr-un dren-contra-fort cu grosime constantă; d) seefiune printr-un dren-contraforf în trepte; e) seefiune printr-un dren-contraforf executat ca masiv de zidărie; 1) drenuri longitudinale; 2) drenuri de legătură. Apa colectată de drenurile-contraforturi se scurge într-un dren colector dispus în lungul taluzului sau în şanful de Ia piciorul acestuia. Drenurile-contraforturi pot avea grosimea constantă sau variabilă. La taluze cu înărtimea foarte mare, drenurile-contraforturi se execută cu fundul în trepte (v. fig. II d) sau în formă de masiv de sprijin (v. fig. II e), pentru a li se mări stabilitatea. Drenurile de captare sînt alcătuite din tuburi cu dimensiuni relativ mici (Dn = 30”-60 cm), cu orificii pentru pătrunderea apei, şi aşezate la baza unui strat freatic, într-o tranşee umpluta cu material filtrant. Ele servesc la captarea apei subterane din strate cu grosimea mică (<0--3 m), situate la adîncimi de cel mult 7-"8 m sub nivelul terenului (v. fig. III). Drenul de captare se aşază, de obicei, perpendicular pe direcfia de curgere a apei subterane, pentru a intercepta stratul într-o pozifie cît mai eficientă şi mai economică. Pentru controlul drenului, se amenajează pe traseul lui cămi-nuri de vizitare. Captarea se compune din una sau din mai multe ramuri de drenuri, cu radierul dispus în pantă spre o cameră colectoare (v. fig. IV). Dren 605 Dren Captările cu drenuri se folosesc pentru debite mici şi mijlocii, şi prezintă avantajul că sînt mai pufirrcostisitoare şi permit o execufie mai rapidă decît captările cu galerie. Ele prezintă însă dezavantajul că nu sînt vizita-bile între căminuri, astfel încît defectarea lor şi înfundarea orificiilor nu pot fi constatate cu uşurinţă, iar repararea acestor defecte consistă numai în curăţirea tuburilor de drenaj, între căminuri, de eventualele depuneri produse în timpul exploatării. Lungimea drenului de captare se determină pe baza legii lui Darcy, astfel încît să poată fi asigurat debitul de apă subterană ,3' necesar chiar atinge nivelul cel în cazul cînd stratul mai scăzut. Dacă se IV, Schema unei captări orizontale de interceptare. a) secfiune verticală longitudinală; b) secfiune orizontală; 1) cameră colectoare; 2) dren; 3) căminuri de vizitare; 4) conductă de aducfie (apeduct); N. H.) nivelul pînzei de apă freatică. notează cu * panta hidraulică, cu Hm grosimea minimă a stratului freatic fafă de stratul impermeabil de bază şi cu k coeficientul de filtrare, lungimea drenului poate fi calculată cu formula: Q * J L= H-k- Panta longitudinală a drenului trebuie determinată astfel, încît să se realizeze o scurgere cu nivel liber, cu gradul de umplere 0,5. Panta radierului poate fi diferită de la un tronson la altul, cu condifia ca vitesa apei să crească spre camera colectoare (panta minimă admisă e de 1°/oo). în cazul folosirii drenu-rilor Ia captarea apei subterane infiltrate prin malul rîului, în vederea folosirii apei pentru alimentare, di- stanfa Ia care se amplasează linia drenului fafă de linia malului se calculează astfel, încît timpul de trecere a apei, de la rîu la; captare, să fie de cel pufin 30 de zile. III. Secfiune transversală printr-un dren de captare. J)> straf freatic; 2) sfraf impermeabil; 3) tub de drenare; 4) straturi filtrante; 5) etanşare de argilă compactă; 6) strat de beton de egalizare; 7) pal-planşe penfru sprijinirea săpăturii şi cari se scot după executarea drenului; N. H.) nivelul pînzei de apă freatică. relieful terenului. La drenurile de captare executate în strate de apă freatică cu grosime mică şi Camera colectoare a apei captate (v. fig. V) e plasată în punctul extrem din aval al drenurilor de captare. Se recomandă ca această cameră să fie echipată cu dispozitive pentru măsurarea debitului de apă adus de fiecare ramură de dren (deversoare, apometre, etc.) şi cu vans pentru reglarea sau închiderea separată a fiecărui dren. Din camera colectoare porneşte conducta de aducfie (apeductul), care conduce apa la rezervorul deînma-gazînare sau de compensare, fie prin gravitaţie, fie prin vSecfiune transversală printr-un dren pompare, în funcfiune de amenajat într-un strat freatic cu grosime mică şi cu pantă mare. I) strat freatic; 2) strat impermeabil;3) fub de drenare; 4) filfru de pietriş; 5) prag de argilă; 6) etanşare de argilă; N.Hi) ni-CU pantă pronunfafă se reco- velul inifial al pînzei de apă freatică, mandă amenajarea unui prag de argilă sau de beton în aval de dren, pentru a împiedica pierderea apei în aval de captare (v. fig. V/). Conductele drenurilor de captare se execută fie din tuburi gău; ite de beton sau de bazalt artificial, fie din zidărie de cărămidă sau de piatră (v. fig. VII). Tuburile de beton pot avea orificii cu secfi'unea circulară sau dreptunghiulară (v. fig. VIII), dispuse pe 3/4 din periferia lor, la partea superioară, şi reprezentînd cca 4-"6% din suprafaţa laterală a lor. Materialul de construcţie se alege finind seamă de calitatea apei (de ex. în cazul captării unei ape agresive fafă de cimenturi, betonul nu poate fi folosit). VII. Secfiuni transversale de conducte pentru drenuri de captare, executate din zidărie, a) conductă de zidărie de cărămidă; b) conductă de zidărie de piatră; 1) radier de beton1' 2) perete de zidărie de cărămidă; 3) perete de zidă.ie de piatră; 4) barbacane; 5) placă de beton. V. Secfiune verticala prin camera colectoare. 1) cameră colectoare; 2) dren; 3) conductă de ospirafie; 4) sorb; 5) vane de perete; 6) gură de acces şi de ventilafie; 7) etanşare de argilă compactă; 8) strat freatic. VIII. Tuburi de beton pentru drenuri de captare, c) secfiune transversală; b) secfiune longitudinală printr-un fub cu orificii fronconice; c) secfiune longitudinală printr-un tub cu orificii troncopira-midale; Dn) diametrul nominal al tubului. 1. Dren. 2, Cs., Pod.: Strat de piatră spartă sau de pietriş care căptuşeşte spatele unui zid de sprijin, al unei culee, extradosul unei bolţi de pod sau de tunel, etc., şi e destinat să colecteze apa de infiltraţie care, prin stagnare sau îngheţare, ar produce degradarea materialelor din cari sînt construite aceste construcfii. Evacuarea apei colectate se face prin barbacane [sau prin tuburi de drenaj. 2. Dren. 3. Nav.: Conductă de ofel montată de-a lungul unei nave, pe fundul ei, care serveşte la colectarea apei drenate din santinele acesteia. După tipul şi deplasamentul navei, se folosesc una sau mai multe conducte de drenare, Drenaj 606 Drenarea barajelor dînfre cari conducta care se întinde pe toată lungimea navei se numeşte drenul mare, iar conducta care se întinde numai în anumite compartimente (în general în compartimentele maşinilor şi căldărilor) se numeşte drenul mic. 1. Drenaj, pl. drenaje. Hidrof.: Lucrare hidrotehnică executată în vederea desecării şi consolidării unui teren, prin colectarea şi îndepărtarea apei de infiltrafie sau prin coborîrea nivelului pînzei de apă subterană, cu ajuforul unei refele de drenuri. Din punctul de vedere al tipului de dren folosit sau al modului de aşezare a drenurilor, se deosebesc: drenaje-cîrtifă, drenaje în spic, drenaje la suprafafă, drenaje longitudinale şi drenaje transversale. Drenajele-cîrtifă sînt alcătuite din drenuri absorbante, în formă de galerie cu seefiune mică, executate cu ajutorul unor pluguri speciale. Apa colectată de drenuri e evacuată în şanfuri colectoare. Drenajele în spic sînt folosite la drenarea platformei unei şosele sau a unei căi ferate, şi sînt alcătuite din drenuri înclinate (în plan) cu 45° fafă de axa căii, şi dispuse alternativ într-o parte şi în alta a căii, la distanfa de 3-”4 m unele de altele. Drenajul la suprafafă e alcătuit dintr-o refea de şanfuri de mică adîncime (30---50 cm), umplute cu piatră spartă. Se foloseşte la desecarea taluzelor foarte umede, pentru a crea condifii favorabile dezvoltării vegetafiei care le acoperă* Drenajul longitudinal e constituit din drenuri absorbante, dispuse perpendicular pe drenul colector, care e aşezat aproximativ paralel cu curbele de nivel ale terenului (v. fig. a). Drenajul transversal e alcătuit din drenuri absorbante, dispuse aproximativ para- lei cu liniile de Sis)ems de dranaj_ nive a e erenu longitudinal; b) drenaj transversal; 1) drenuri UI,drenul colector elementare; 2) dren colector; 3) emisari fiind perpendicular pe ele (v. fig. b). Fată de drenajul longitudinal, prezintă avantajul că realizează o vitesă mai mare a apei în drenul colector, deci o absorpfie mai puternică a apei din sol. 2. insfalafie de Nav.: Instalafie folosită la evacuarea, în afara bordului, a apei din santinele unei nave, provenită din infiltrările pe la cusăturile tablelor, din transpirata corpului navei, din pătrunderea apei de spălare sau de ploaie prin deschiderile în punte ori prin neetanşeităjile pres-garniturilor şi ale valvulelor, din purjarea condensatului din maşini, din apa de răcire, etc. Instalafia poate servi şî la evacuarea în afara bordului a apei care a pătruns prin spărturi mici în corpul navei sau datorita etanşeităfii insuficiente a mijloacelor provizorii de astupare a spărturilor mari. Instalafia cuprinde: conducte (drenuri) cu ramificafii în compartimentele etanşe, sorburi şi pompe sau ejectoare, pentru evacuarea apei în afara bordului. La navele de comerf, numărul şi caracteristicile pompelor sau ale ejectoarelor de drenaj, cum şi diametrul tuburilor de aspiraţie, sînt stabilite prin registrul de clasificare a navelor. Sin. Instalafie de santină. Se deosebesc: Instalafie de drenaj simplă: Instalafie formată dintr-un singur dren cu sorb, fix sau mobil, şi dintr-o singură pompă sau dintr-un singur ejector. Acest tip de instalafie se foloseşte la navele sau Ia îmbarcafiunile fără compartimente etanşe. Instalafie de drenaj multiplă: Instalafie constituită din mai multe instalafii simple, cîte una penfru fiecare compartiment etanş. Aceste instalafii se utilizează pe navele fluviale, folosind ejectoare pentru evacuarea apei, sau pe navele fără autopro-pulsiune, cînd sînt echipate cu o pompă portabilă ori numai cu un piston portabil, care se ataşează la corpurile de pompă montate în fiecare compartiment etanş. Sin. Instalafie de drenaj autonomă. Instalafie de drenaj independentă. Termenii sînt improprii pentru această accepţiune. Instalafie de drenaj centralizată: Instalafie constituită din cîte o conductă şi un sorb penfru fiecare compartiment etanş cari sînt legate prin unul sau două garnituri de valvule cu pompa de evacuare. Se foloseşte pe navele la cari santinele nu sînt accesibile, de exemplu la cargoboturi. Instalafie de drenaj descentralizată: Instalafie care are o singură stafiune de pompare şi o singură conductă (drenul mare) pe toată lungimea navei, şi ramificafii cu sorb (drenuri mici) şi valvule, în fiecare compartiment. Se foloseşte pe navele cu santine uşor accesibile, de exemplu pe navele de pasageri şi pe navele de război. s. Drenare. Hidrof., Nav.: Operafia de colectare şi de îndepărtare a apei în exces dintr-un teren, din santinele unei nave, etc., cu ajutorul drenurilor. 4. ~a barajelor. Hidrof.: Colectarea şi îndepărtarea apelor infiltrate prin corpul şi sub fundafia barajelor, cu ajutorul unor drenuri speciale. Amenajarea unei drenări eficiente poate reduce costul unui baraj, datorită micşorării sau suprimării unora dintre forfele cari solicită construcfia. Din această cauză, trebuie să se ia măsuri penfru ca drenurile să fie menfinufe în sfare de funcfionare permanentă, avarierea sau colmatarea lor putînd periclita stabilitatea construcfiei, datorită aparifiei unor forfe cari nu au fost considerate în calculul static al acesteia. Drenarea se foloseşte, în special, la barajele-de greutate de beton şi la barajele de pămînt. Drenarea barajelor de befon are drept scop micşorarea presiunii apei infiltrate în corpul barajului şi în terenul de fundafie (v. fig. I). Drenarea corpului barajului se realizează cu ajuforul unei refele de tuburi verticale (de beton, de metal 0 10 20 30 kO - 50 60 70 60 on 100 cB^ / '/ V- V '2 / i / / ii i; A / $ / } ii > 1/ {1 k 10 ZO 30 WJ 50 50 70 8090 100 % Distanţă de para meniu! amonte I. Curbele de variafie a subpresiunii apei Ia un baraj nedrenai (curba 1) şi la baraje drenafe (curbele 2, 3 şi 4). II.* Amplasarea drenurilor tn co pul unui baraj de befon. I) drenuri verticale; 2) galerii de vizitare; 3) golirile galeriilor; 4) puf de drenare; 5) perdea de efanşare. sau ceramice) cari se varsă în galeriile de vizitare amenajaie în baraj (v. fig. II). Distanfa dintre paramentul amonte al barajului şi refeaua de drenuri se alege astfel, încît să se asigure o drenare eficientă, fără a se ajunge la o creştere apreciabilă a debitului de apă drenată. De obicei, această disfanfă e egală cu aproximativ 0,15 din lăţimea bazei barajului. De asemenea, rosturile de dilatafie din corpul barajului, situate în spatele etanşării, servesc şi la drenarea acestuia. Drenarea apelor infiltrate în terenul de fundafie al barajului se realizează cu ajutorul unor puţuri forate în aval de perdeaua de etanşare, amenajate astfel, încît să nu pericliteze impermea-bilizarea realizată de aceasta. Drenarea soiului 607 Drenârea metanului Drenarea barajelor de pămînt se execută atît pentru a micşora subpresiunea apei, cît, mai ales, pentru a coborî cifrba de infiltrafie a apei, asttel încît taluzul din aval a! barajului să rămînă uscat şi să nu fie supus unor eventuale eroziuni. Se realizează, de obicei, cuajutorul unui dren orizontal, alcătuit dintr-o umplutură de piatră protejată prinfr-un filtru invers (v.), aşezat fie la piciorul taluzului din aval (v. fig. III a), — III. Amplasarea drenurilor în corpul unui baraj de pămînt. 1) îmbrăcăminte de protecfie, de piatră; 2) ecran de etanşare; 3) corpul barajului; 4) filtru invers; 5) dren; 6) conductă de evacuare a apei drenate; 7) dren transversal suplemenfar. uneori fiind complefal cu o refea de drenuri aşezate perpendicular pe el şi cari se întind pe o porţiune din partea aval a corpului barajului (v. fig. III b), — fie în corpul barajului, pentru a asigura menţinerea taluzului din aval în siare uscată (v. fig. III c). La barajele de descărcare (cu deversoare sa j cu vane), cari sînt continuate, de obicei, cu o saltea de disipare a energiei apei, se amenajează drenuri în radier, pentru a evita ca radierul acestei saltele să fie solicitat de forte de subpre-siune. Cel mai simplu sistem de drenare folosit în acest caz consistă în amenajarea unor găuri verticale în radierul saltelei şi în executarea unui filtru invers sub radie'r (v. fig. IV). i. ~a solului. Ped.: Scurgerea naturală a apelor provenite din precipitafii afmosferice, la suprafaţa solului (drenaj extern) sau prin profilul acestuia (drenaj intern). Drenajul extern e determinat de mesorelieful şi de micro-relieful regiunii respective, de pantă, de textura solului, de natura şi de textura rocii-mame, de modul în care se produce eroziunea, de felul şi starea vegetaţiei. El se reprezintă prin următoarele grade: împiedicat, imperfect, potrivit, liber, excesiv, împiedicarea drenajului provoacă înmlăşfinare, cu efecte de lăcoviştire şi gleizare. Cînd drenajul e excesiv, solul şi vegetaţia nu mai pot utiliza apa ds precipitaţii, care se scurge pe pante aproape integral, astfel încît dinamica solului prezintă cu totul alte caractere decît cele cari ar decurge din condiţiile climatice normale. Drenajul intern depinde de capacitatea de infiltrare (ritmul pătrunderii apei în sol) şi de percolare (mişcarea apei în profil), cari la rîndul lor depind, în cea mai mare măsură, de textura profilului solului. El e influenţat de drenajul extern prin cantitatea de apă care rămîne disponibilă pentru infiltrare. IV. Drenarea radierului saltelei de disipare a apei. î) radier; 2) găuri verficaleîn radier; 3) filtru invers. Dacă intensitatea precipitaţiilor depăşeşte capacitatea de infiltrare, se produce scurgerea la suprafaţă, urmată de eroziunea solului. Cînd capacitatea de infiltrare depăşeşte intensitatea precipitaţiilor, acestea pătrund în sol, putînd ajunge pînă la pînza de apă freatică, sau se înapoiază în atmosferă prin evaporare. Percolarea prin profil e determinată de permeabilitatea orizontului celui mai pufin permeabil. în cazul cînd în profil există un orizont foarte puţin permeabil, acesta se imbibă cu apă, provocînd gleizarea lui prin stagnarea apei. Apa de precipitaţii e utilizată complet în profil, cînd capacitatea de infiltrare e echivalentă cu intensitatea precipitaţiilor. Sin. Drenajul solului. 2. Drenarea metanului. A/line: Procedeu artificial de de-r gazare a unui zăcămînt de cărbuni, care consistă în executarea unor lucrări miniere prin cari se interceptează accidentele tectonice şi fisurile din zăcămîntul respectiv şi astfel se canalizează metanul. Prin acest procedeu se pot extrage din zăcămintele de cărbuni 70-**90% din cantitatea de metan pe care o confin. Drenarea metanului se practică în sfraful în exploatare, în zone de exploatare sau în lucrări miniere vechi şi izolate, în stratele din acoperişul sau din culcuşul stratului în exploatare. Drenarea metanului din stratul de exploatare se execută cu ajutorul găurilor de sondă, cu lungime şi cu diametru mari, forate în frontul de cărbune, tubate şi legate Ia o conductă principală de colectare. Drenarea metanului din zone de exploatare sau din lucrări miniere vechi şi izolate se face prin izolarea zonei respective fafă de căile de aeraj, prin coaste de rambleu (v.) cu lăţimea de 25--30 m şi prin aspirarea aerului din aceste spaţii prin tuburi de aeraj, cu ajutorul unor ventilatoare aspirante. Conţinutul de metan din atmosfera izolală poate fi redus de Ia 22% la 0,55%. Alteori, în coasta de rambleu de sub galeria deaeraj se lasă tuburi de aeraj la P 3 distanţa de 25--30 m unul de altul, cari se unesc într-o conductă magistrală de aspiraţie (v. fig. /). Procedeul, în general simplu, e indicat în cazul în care stratul, fiind cuprins în roci tari, face neeconomicăşi uneori şi imposibilă forarea unor găuri de sondă de drenare. Drenarea metanului din stratele acoperitoare consistă în realizarea uneia sau a mai multor lucrări de drenare (diguri, conducte de colectare, etc.) în stratul de cărbune situat deasupra celui în exploatare. Odată cu începerea exploatării, debitul de metan drenat din stratul acoperitor se măreşte, datorită descărcării presiunii rocilor (prin prăbuşire) şi măririi fisurării pachetului de roci dintre cele două strate. în alte cazuri, lucrările de drenare se pun în legătură cu lucrările din stratul de exploatare, prin lucrări pe înclinare, din cari se forează găuri de sondă de drenare în pachetul de roci cuprins între cele două strate. Găurile de sondă se forează din galeriile de aeraj şi, mai rar, şi din galeria de bază în rocile din acoperiş. Cea mai mare eficacitate o prezintă găurile de sondă forate pe direcţia înclinării stratului, paralel cu abatajul şi la un unghi de 45--*60° faţă de orizontală. Drenarea metanului din stratele situate în culcuşul stra^ fului exploatat se execută mai rar şi numai în condiţii geo- /. Drenare cu conductă magistrală de aspiraţie. I) rambleu; 2) prăbuşire; 3) tuburi deaeraj; 4) conductă magistrală de aspirafie. Drencfer 608 Drepte logice speciale. Debitul de gaze obfinut în găurile de sondă forate într-un strat de mare înclinare, situat la adîncimea de 50***100 m în culcuşul stratului în exploatare, se măreşte de 4—18 ori, cînd linia exploatării se apropie de planul găurilor de sondă. Debitul total obfinut pentru întreaga perioadă de funcfionare a găurii de sondă în aceste condifii e destul de mic (120—130 m3/zi). Instalafia de drenare a metanului în oricare din cazurile expuse se compune din conducte, exhaus-toare, dispozitive de protecfie şi aparatură de control (v. fig. II). Dispozitivele de protecfie ale instalafiei de drenare a metanului împiedică ridicarea temperaturii gazului drenat peste o anumită limită, funcfionarea instalafiei la o creştere prea mare a presiunii naturale a gazelor, scurgerea gazelor cu con-finutj-edus de metan, etc. aşezarea cărămizilor unei zidării), ori pentru nivelarea unui material plastic aşezat pe suprafafa unui element de con- ? — • e-o-o- q-e—e- &-&-*> Dreptare pentru tencuieli, a) dreptar obişnuit; b) dreptar pentru nivelarea tencuielii pe repere metalice; J) bandă de ofel; 2) cuie de fixare; 3) mîner. strucfie (de ex. a unei tencuieli, a betonului unei pardoseli, etc.) (v. fig.). II. Instalafie de drenare a metanului. 1) supape de reglare; 2) monometre; 3 şi 4) colectoare de gaze; 5) separatorul de apă al colectorului de gaze; 6) robinet de evacuare a apei; 7) regulator de presiune a gazului în colectorul de gaze; 8) dispozitiv antiexploziv; 9) calorimetru; 10) contor de curent Kent; 11) conductă de gaze; Sr*S12) sondaje de drenare. 1. Drencer, pl. drencere. Tehn.: Armatură de stropit fără diafragmă şi fără supapă de închidere, folosită în instalafii de stins incendii cu perdea de apă care izolează locul incendiat de restul clădirii. 2. Drenurilor, adîncimea V. Adîncimea unui dren. s. Drepfar, pl. dreptare. 1. Ind. făr.: Sin. Colfar (v. Colfar 2). 4. Drepfar. 2. Cs.: Riglă sau scîndură, geluite, cu cel pufin una dintre laturile lungi perfect dreaptă folosită în construcfii pentru trasare, pentru verificarea suprafefelor plane (de ex. la 5. Drepfar. 3. Ms., Ind. lemn.: Riglă de lemn cu scară divizată în decimetri şi în centimetri, folosită, în tîmplărie şi în dulgherie, atît la măsurarea, cît şi, mai ales, la desenarea şi însemnarea pieselor, sau la controlul plansităfii lor. De cele mai multe ori, dreptarele au lungimea de 30, 50 sau 100 cm şi se confecfionează din lemn de păr, de fag aburit, de paltin sau de pin. Pentru a evita deformafiile, unele dreptare sînt găurite transversal, la distanfe egale pe toată lungimea lor. 6. Drepte. Poligr.: Literele curente ale unui text tipărit. V. şî sub Literă tipografică. Drepte conjugale 609 Drîşca 1. Drepte conjugate. 1. Geom.; Drepte ale unei perechi, cari îşi conţin reciproc polii în raport cu o conică. Orice dreaptă care trece printr-un punct al conicei formează cu tangenta în acel punct o pereche de drepte conjugate. Perechile de drepte conjugate cari trec printr-un punct determinat al planului şi nesituaf pe conică formează două fascicule în involuţie, admifînd ca raze duble tangentele duse din acel punct la conică. .2. Drepte conjugate. 2. Geom.: Drepte ale unei perechi, astfel încît fiecare dinfre ele e incidenţă cu polara reciprocă a celeilalte în raport cu o cuadrică. 3. Drepte polare reciproce. V. Polare reciproce. 4. Dreptunghi, pl. dreptunghiuri. Geom.: Patrulater cu toate unghiurile drepte. E un paralelogram particular, care are diagonalele egale. 5. ~ de împrăştiere. C/c. pr., Tehn. mii.: Dreptunghi în care se înscrie elipsa de împrăşliere. Se foloseşte în trageri, pentru simplificarea studiului împrăştierii punctelor de impact ale loviturilor gurilor de foc. e. Dreptunghi de navigafie. Pod. V. Gabarit de navigaţie. 7. Dresaj. Zoot.: Totalitatea mijloacelor folosite pentru a obţine la animale sălbatice sau domestice reflexe cari să conducă la executarea anumitor mişcări sau exerciţii, la comenzile date de om fie verbal, fie prin alte mijloace. Pentru toate speciile de animale, regulile principale ale dresajului sînt următoarele: repetiţia, continuitatea şi trecerea progresivă de la exerciţiile simple la cele complicate. Sin. Dresare. 8. Dresare. Mefg.: Sin. îndreptarea materialelor sub formă de foaie sau de fir. V. sub îndreptare. 9. Drevelire. Ind. far.: Operaţia de pieptenare şi de batere a lînii cu dreava. 10. Drezină, pl. drezine. C. f.: Vehicul cu patru sau cu trei rofi, adeseori deschis, care serveşte la transportul unui număr mic de persoane şi, mai rar, de materiale, pe o cale ferată. Poate fi mutat uşor de pe o linie pe alta. Poate fi acfionat cu motor, cu picioarele (prin pedale) sau manual (prin pîrghii). 11. Dric, pl. dricuri. Transp», Ind. făr.: Fiecare dintre cele două subansambluri din fafa cărufei (dricul din fafă) şi din spatele ei (dricul din spate), cari sînt legate de osiile propriu-zise şi pe cari se sprijină podul cărufei. Cele două dricuri sînt legate prin inima cărufei, iar la dricul din fafă se leagă sistemul (echipamentul) de tracfiune. Dricul din fafă (v. fig. a) e constituit, în principal, din piese de lemn (supraosie sau podul osiei, perinoc, vîrtej, două mănuşi, două gemănări, splina, care leagă gemănările, crucea din fafă, etc.) şi din piese metalice de legătură (cui de inimă, cui de oişte, scoabe, ogornife, brăfări, cîrlige, etc.), sau de întărire ori de ghidare (de ex. glisîera splinei, glisiera perinocului, întăritura mănuşii, etc.). Cadrul deschis format de vîrtej şi mănuşi poate avea o mişcare de rofafie (în raport cu osia propriu-zisă) în jurul cuiului de inimă, sprijinindu-se pe perinoc. Dricul din spate (v. fig. b) e constituit din piese de lemn (supraosie sau podul osiei, perinoc, două mănuşi, două gemănări, etc.) şi din piese metalice de legătură sau de întărire. Dricul din spate nu se poate roti în raport cu osia propriu-zisă. 12. Dril. Ind.text.: Ţesătură de bumbac sau de cînepă cu legătură circas sau atlaz, întrebuinfată Ia confecfionarea unor produse de îmbrăcăminte (halate, şorfuri, etc.), sau a pînzelor pentru corturi, pentru corăbii, etc. Drilul poate fi alb sau colorat. Are în urzeală 26---40 de fire pe 1 cm, ds Nm 25--40, uneori fire răsucite, iar în bătătură are 20—26 de fire pe 1 cm, de Nm 20—30. Are lăfimea de 70 sau de 80 cm. Greutatea pe 1 m2 e de 130—240 g. Vederea dricului din fafă (a) şi a dricului din spafe (b). 1 şî 1‘) osia propriu-zisă (de oţel) din fafă, respectiv din spate; 2) supraosie (podul osiei); 3) perinoc; 4) vîrtei; 5) mănuşi; 6) scobiturile (crestele) gemănărilor; 7) scobitura (locaşul) inimii; 8 şi 9) ogornife (zbanfuri) mici, respectiv mari; 10) cui dă inimă; 1 1) întăritura mănuşii; 12) îmbrăcămintea mănuşii; 13) întăritură postdrug. 13. Drilat. tnd. hîrt.: Ţesătură de fire răsucite, folosită la obfinerea sitelor maşinilor de fabricat hîrtie şi de tras semifabricate fibroase. Firele se obfin prin răsucirea a 4"*6 fire subfiri de bronz fosforos în jurul unei sîrme sau al unui fir textil. 14. Drilicollar. Expl. pefr. V. sub Prăjină grea. io. Drilomefru, pl. drilometre. Expl. pefr. V. sub Indicator de greutate. 16. Drişcă, pL drişfe. Ut., Cs.: Unealtă manuală sau mecanizată, folosită pentru a netezi fafa tencuielilor proaspete. Driştele manuale pot fi confecţionate din lemn sau din metal. Driştele de lemn, obişnuite, sînt alcătuite dintr-o placă de lemn de esenţă tare, de diferite dimensiuni, cu una dintre feţe perfect plană, şi dintr-un mîner-fixat pe cealaltă faţă (v. fig. / a-*c). Uneori se folosesc drişte de lemn, cari au fixată pe faţa inferioară a plăcii de lemn o foaie de cauciuc (v. fig. / d ş ie) şi cari permit realizarea unei finisări mai bune a tencuielii. Pentru netezirea colţurilor se folosesc drişfe de lemn speciale, şi anume pentru coifuri intrînde rotunjite (v. fig. / f) ori pentru coifuri intrînde sau ieşinde în unghi drept (v. fig. / g şi h). Driştele de metal, obişnuite, sînf alcătuite dinfr-o placă dreptunghiulară, de ofel, echipată cu unu sau cu două mînere (v. fig. I i'”k), şi se folosesc în special pentru netezirea stratului de glet (v.) al tencuielilor de calitate superioară. Uneori se foloseşte, pentru drişcuiri obişnuite, o drişcă metalică specială, alcătuită dinfr-o placă de ofel, circulară, cu găuri circulare şi cu un mîner perpendicular pe una dinfre fefe (v. fig. II). Această drişcă prezintă avantajul că permite obfinerea 39 Drişcă 610 Drlşcâ unei neteziri mai bune, deoarece marginile găurilor taie excesul de mortar al denivelărilor de pe fafa tencuielii. Driştele mecanizate pot fi portative sau deplasabile. D r i ş t e I e mecanizate, portative (v. fig. //), sînt alcătuite dintr-o unealtă, formată din trei discuri de lemn aşezate în acelaşi plan şi montate pe o traversă cu trei brafe, III. Schema cinematică a driştei mecanizate. 1) electromofor de înaltă frecvenfă; 2) reductor de turafie; 3) traversă cu trei brafe; 4) discurile uneltei. * /. Drişte manuale, a) drişcă delemn, mare; b) drişcă de lemn, mijlocie; c) drişcă de lemn, obişnuită; d şi e) drişte de lemn şi cauciuc; f) drişcă de lemn profilată, penfru coifuri intrînde rotunjite; g) drişcă de lemn penfru coifuri intrînde în unghi drept; h) drişcă de lemn pentru coifuri ieşinde în unghi drept; /•••lej drişfe metalice obişnuite; I) drişcă metalică specială. fl. Drişcă mecanizată (seefionafă parfial). 1) electromotor; 2) reductor de turafie; 3) mîner; 4) întreruptor; 5) conductă electrică; 6) traversă cu trei brafe; 7) discuri de lemn, demontabile. care e fixată pe un ax rotit de un electromotor, prin intermediul unui reductor de turafie (v. fig. ///). Driştele mecanizate, deplasabile, sînf de două tipuri: drişte pentru perefi şi drişte pentru tavane. Driştele pentru perefi (v. fig. IV) sînt alcătuite dintr-o platformă pe care e fixată o bară verticală, care susfine palierele unui ax orizontal, la unul dintre capetele căruia e fixat braful port-unealtă, format din două bucăfi articulate. Unealta e asemănătoare cu a driştelor portative şi e aşezată la capătul brafului articulat. Mişcarea de avans a uneltei e comandată de un volan fixat la unul dintre capetele axului orizontal. în timpul lucrului, unealta e rotită cu circa 100 rot/min şi freacă fafa tencuielii. Prin mişcarea relativă a celor două părfi ale brafului port-unealtă, unealta avansează în spirală şi netezeşte o suprafafă circulară, a cărei rază e egală cu lungimea brafului. Driştele pentru plafoane (v. fig. V) sînt alcătuite dintr-un şasiu format din bare, care susfine o platformă în mijlocul căreia e fixat un ax vertical, la capătul de sus al căruia e fixat V. Drişcă mecanizată, deplasabi/ă, penfru tavane. 1) şasiu; 2) platformă; 3) ax vertical; 4) braf articulat; 5) volane pentru comanda mişcărilor de avans ale uneltei; 6) arbore penfru transmiterea mişcării de avans a uneltei; 7) unealtă; 8) electromotor; 9) reductor de turafie. IV. Drişcă mecanizată, deplasabilă, pentru perefi. 1) platformă; 2) bară verticală de susfinere; 3) ax orizontal; 4) palierele axului orizontal; 5) braf articulat; 6) unealtă; 7) electromotor; 8) reductor de turafie; 9) volan penfru comanda mişcării de avans a uneltei; 10) arbore pentru transmiterea mişcării de avans a uneltei. Drişcă pentru asfalt 611 Drojdie yyyyy/i1 '-=**/////////?—H//////7X - -o—-o----o--o---o----9 Ş---O---O--O-—ţ ^ t f A—4 ^--o—& <| 6---o---O---o--o---^0$ " V77//7772 VI. Poziţiile succesîve de (ucru aîa drişfei mecanizate, pentru favane. P0) pozifia iniţiala; Plt P2'*-pn-l) poziţii intermediare; Pn) poziţia finală. Drişcă penfru asfalf. un braf porf-unealtă, format din două bucăfi articulate între ele. La capătul braţului e fixat un electromotor care antrenează, prin intermediul unui reductor, unealta de lucru, de aceeaşi formă ca la drişca portativă. Mişcarea de avans a uneltei e comandată prin două volane fixate pe bara verticală. Driştele mecanizate, penfru pereţi sau tavane, lucrează din poziţii succesive (v. fig. V/) şi sînt deservite, de obicei, de doi lucrători. Capacitatea lor de lucru e de circa 80 m2/h. Suprafaţa netezită dinfr-o singură poziţie de lucru e de circa 5 m2. Sin. (pentru driştele mecanizate) Maşină de drişcuit. î. ~ penfru asfalt. Cs.: Unealtă folosită penfru răspîndirea şi netezirea asfaltului turnat. E formată dintr-o bucată prismatică de lemn de esenţă tare (cu secţiunea de 10X10 cm sau de 12X17 cm, şi cu lungimea de circa 30—40 cm), cu unul dintre capete retezat oblic şi cu celălalt capăt echipat cu un mîner (v. fig.). s. Drişcuire. Cs.; Operaţia de netezire a unei tencuieli proaspete cu drişca. Sin. Drişcuit. 8. Drişcuit. Cs.: Sin. Drişcuire (v.). 4. Drîglu, pl. drîgluri. Ind. făr.: Sin. Darac (v. Darac 1 şi 2). 5. Drob, pl. drobi. 1. Silv.: Arbust din familia Papilionaceae. E puţin pretenţios fafă de sol şi rezistent la secetă. E întîlnit adeseori în regiunea de coline şi, uneori, la cîmpie. Sînt răspîndite mai mult următoarele specii, indicate pentru lucrările de înverzire şi de fixare a terenurilor sărace şi uscate: Sarothamnus scoparius (L) W/mm ef Koch (Sin. Spartium scoparium L.), ale cărui seminfe şi ai cărui lujeri verzi constituie şi hrană pentru vînat. Cyfisus nigricans L, mai mic decît primul, apare adeseori în gorunetele de pe coline şi constituie hrană pentru iepuri. Sin. Lemnul bobului. 6. Drob, pl. droburi. 2. Ind. făr.: Cutia teascului care serveşte la fabricarea vinului. 7. Drobuşor, pl. drobuşori. Bof.: Isatis tinctoria L. Plantă erbacee din familia Cruciferae. Are tulpina rigidă, ramificată în partea superioară, şi frunzele oblong-lanceolate. Florile sînt galbene, dispuse în racem; frunzele sînt silicule comprimate. înfloreşte în mai—iunie. Din frunzele de drobuşor se extrage, prin fermentare, o substanfă colorantă, foarte frumoasă, asemănătoare indigoului. 8. Drog, pl. droguri. Farm.: Material de origine vegetală sau animală, din care se pot prelucra produse medicamentoase, parfumuri, condimente, etc. Multe droguri se produc astăzi pe cale de sinteză. Identificarea şi analiza drogurilor medicamentoase se execută după indicafiile farmacopeelor. Drogurile de origine vegetală sînt organe ale plantelor medicinale (frunze, flori, rădăcini, fructe, seminfe, etc.), cari confin substanfe active, iar drogurile de origine animală sînt, de exemplu, moscul, castoreum-ul, cantaridele, ceara, mierea, grăsimile, laptele, cum şi unele organe animale, din cari se separă hormonii. Drogurile se prelucrează sub diferite forme farmaceutice convenabile pentru a fi cît mai uşor ingerate sau penfru a uşura şi a grăbi acfiunea lor; de exemplu: fineturi, extracte, pilule, tablete, vinuri medicinale, decocturi, efc. Drogurile confin substanfe terapeutice active (alcaloizi, glicozide, fermenfi, hormoni, etc.) şi substanfe terapeutice inactive (balast). Drogurile mai importante sînt: droguri cari confin alcaloizi (de ex.: aconitina, atropină, cofeină, chinină, cocaină, curara, efedrină, morfină, papaverină, codeină, etc.); droguri cari confin glicozide (de ex.: barbaloină, amigdalină, arbutină, digitalină, glicirizină, saponină, alizarină, parilină, strofantină, etc.); droguri cari confin balsamuri (de ex.: balsam de Canada, de Copaiva, de Peru, de Tolu, diverse uleiuri eterice, răşini, etc.); droguri albuminice (de ex. glutina); droguri-coloranfi (cari confin, de exemplu, alcanină, crocină, efc.); droguri-fermenfi (cari confin, de exemplu, ergosterină, lipază, amilază, diverse produse din drojdii, etc.); drogurhgrăsimi (cari confin, de exemplu, gliceride ale acizilor lauric, miristic, caproic, caprinic, stearic, oleic, etc., extrase din cocos, ricin, soia, etc.); droguri astringente (cari confin, de exemplu, diverse substanfe tanante, acid galic, arbutină, etc.); drogurhrăşini (cari confin, de exemplu, agaricină, vanilină, acid abietinic, acid pimaric, jafapină, etc.); droguri-hormoni (cari confin, de exemplu, diverşi hormoni farmaceutici, adrenalină, etc.); droguri floroglucinice (cari confin, de exemplu, acid filicic, aspidol, etc.); droguri-parfu-muri-aromatizante (cari confin, de exemplu, diverse uleiuri eterice, de mentă, lavandă, curcumină, camomilă, etc., camfor, carvonă, anetol, eucaiiptol, etc.); droguri vitaminice (cari confin diverse vitamine, etc.); droguri-ceruri (cari confin, de exemplu, lanof, cerină, miricină, acid cerotic, diverse parafine, cetină, etc.). Disciplina care se ocupă cu studiul operafiilor de transformare a drogurilor în medicamente e Chimia galenică. 9. Drojdie, pl. drojdii. Biol., Chim. biol., Ind. chim.: Microorganism unicelular care se înmulfeşte prin înmugurire, mai rar prin sciziparitate, şi care formează ascospori. Există şî drojdii cari nu fac spori; acestea se numesc drojdii false (micoderme, torule), spre deosebire de cele cu spori, cari se numesc drojdii adevărate. Drojdiile se prezintă sub formă de celule rotunde sau ovoide (Saccharomyces cerevisiaa), eliptice (Saccharomyces ellipsoideus), foarte alungite (Saccharomyces pastorianus), în formă de lămîie (Saccharomyces apiculatus), în formă de sticlă (Saccharomyces Ludwigii). Dimensiunile drojdiilor sînf cuprinse între 4 şi 8 (i, dar în anumite cazuri pot atinge 25 jx. în medii lichide, multe drojdii depun un sediment nisipos. Anumite specii produc un voal tipic, gros (micoderme) sau subfire (Saccharomycoides). Celula drojdiilor e formată din membrană, din citoplasmă şi nucleu. Membrana drojdiilor e groasă şi prezintă un contur dublu foarte net. Cifoplasma drojdiilor e incoloră şi granulară. Ea confine vacuole cu glicogen, suc celular, şi cu corpuscule metacromatice şi picături de grăsime. Nucleul e unic în fiecare celulă şi are diametrul de 1 ţi. Drojdiile se prezintă sub diferite forme: cea mai răspîndită, şi care reprezintă tipul normal de vegetafie, cu celule izolate sau cel mult unite în mici grupe, e cunoscută sub numele de drojdie propriu-zisă; altă formă, mai rară, de celule unite unele de altele sub formă de* filamente ramificate, e numită formă miceliană. Drojdiile cari nu fac spori aparfin familiei lorulo-p s i d a c e a e, care cuprinde două genuri mai importante: Genul Torula cuprinde varietăfi de drojdii sălbatice, cu o putere de fermentafie foarte mică, producînd pînă la 4% alcool, cu celulele de forme foarte diferite, cele întîlnite în bere avînd de obicei forme rotunde, cu o vacuolă mare în interior. 39* Drojdie alimentară 612 Drojdie de bere Genul Mycoderma se caracterizează prin uşurinţa cu care diferitele specii formează un voal tipic pe medii slab alcoolice; el distruge complet alcoolul, trans-formîndu-f, prin oxidare, în bioxid de carbon şi apă. Spre deosebire de bacterii, cari au un singur spor, drojdiile cari fac spori formează înfre 1 şi 8 spori şi, în anumite cazuri, cel mult 11 ••■13 spori (Schizosaccha-romyces octosporus, v. fig. /). Membrana în care se găsesc sporii se numeşte ască. Drojdiile şi rr.u-cegaiurile, cari fac asce, aparţin deci Ascomicefelor. Spori fac numai /§ Schizosaccharomyces ocfo-. drojdiile din familia Endomy~ sporus. cei acea e. Din această familie. pentru industriile fermentative e important genul Saccharomyces (Mayen) Rees. Drojdiile din acest gen sînt rotunde, ovale sau alungite. Ascele formate cuprind 1—4 ascospori, rotunzi şi netezi. Astfel de drojdii se dezvoltă pe medii lichide, sub formă de sediment. Ele nu formează voal decît foarte tîrziu sau chiar deloc. Drojdiile din familia Endomycetaceae produc fermentaţia alcoolică. Genul Saccharomyces (Mayen) Rees cuprinde următoarele specii: Saccharomyces cerevislae (v. fig. //)• Formează 1 —4 spori, obişnuit 3—4. Celulele tinere sînt rotunde sau ovale. Diferitele rase de Saccharomyces cerevisiae sînf folosite în industria spirtului, a berii şi a drojdiei presate. Saccharomyces ellipsoideus (drojdia de vin.) Se găseşte pe struguri. Celulele sale tinere au formă eliptică (v. fig. III); formează uşor patru spori. Are putere de fermentaţie jnare, unele rase producînd pînă Ia 18% alcool. Se utilizează, sub formă de fermenţi selecţionaţi, în vinificaţie. Saccharomyces pasforianus. în culturi tinere, celulele au forma ovală, iar în culturi de 3—4 zile au forme alungite, formînd pseudo* micelii (v. fig. IV). Produce alterarea berii, care capătă un gust amărui şi miros displăcut. Saccharomyces apiculafus. Se prezintă în celule mici, în formă de lămîie. Se întîlnesc şi forme ovale. Se găsesc pe fructele coapte: IV‘ Saccharomyces pasfor,anus. cireşe, struguri. Au o putere de fermentaţie slabă. 1. ~ alimentară. Ind. alim.: Sin. Drojdie furajeră (v.). 2. ~ de bere. Ind. alim.: Drojdie constituită din Saccharomyces cerevisiae. Se deosebesc două grupe: drojdie de fermentafie inferioară sau joasă (v. fig. /) şi drojdie de fermentafie superioară sau înaltă. Drojdia de fermentafie inferioară produce, prin înmulfire, celule izolate sau alipite cîte 3—4; fermentează integral rafi-noza şi se dezvoltă Ia 6—12°. Formează un sediment pe fundul vaselor. Drojdia de fermentafie superioară dă, prin înmugurire, celule cari rămîn alipite cîfe 20—30; fermentează numai o 1. Drojdie de fermentaţie inferioară. II. Drojdie ccmprimaiă. treime din rafinoză şi se dezvoltă la temperatura de 28—30°. Se numeşte d r o j d i e comprimată produsul obfinut prin înmulfirea intensă a celulelor de drojdie (Saccharomyces cerevisiae) de fermentafie superioară, în medii nutritive speciale, aerisite puternic în timpul procesului (v. fig. II). Se foloseşte în special Ia creşterea aluatului pentru pîine. Se numeşte şi drojdie presată sau drojdie de panificaţie. Drojdia comprimată se fabrică, fie prin procedeul cu plămadă turbure, fie prin procedeul alimentării continue. în primul procedeu se obfine plămada, prin fierberea sub presiune a materiilor prime amidonoase (cartofi, cereale) şi zaharificarea la temperatura de 60°, cu ajutorul enzimelor dezvoltate în bobul de orz germinat în mod artificial (slad sau malf verde). Această plămadă, diluată cu apă pînă la concentraţia de 10° Balling, se fermentează timp de 12 ore, la temperatura de 30°, cu drojdii de cultură, separînd spuma formată Ia suprafaţă şi introducînd-o în vase cu apă rece. Drojdia depusă din această spumă e spălată şi presată în saci de pînză. Din 100 kg cereale se obţin 14—16 kg drojdie şi 28 l alcool. în ţara noastră se fabricăîn prezent drojdie comprimată numai din melasă, după „procedeul alimentării şi aerisirii continue", folosind plămadă limpede. Procesul tehnologic consistă în pregătirea plămezilor, a culturilor de drojdie (generaţia A), a drojdiei-matcă (generaţia B) şi a drojdiei comerciale (generaţia C). în fiecare caz sînt necesare mai multe etape, redate în schema următoare: - 'r/t? - s?Px: fl - - a»**™ Se numeşte drojdie uscată produsul obfinut prin uscarea, în anumite condiţii, a drojdiei comprimate. Drojdia uscată se foloseşte, în panificaţie, în locul drojdiei proaspete. Calitatea drojdiei uscate depinde de: umiditatea produsului iniţial, temperatură, starea higrometrică şi vitesa aerului de uscarea, durata uscării, puritatea drojdiei, condiţiile de conservare. Uscarea se poafe face în vid, la temperatura de 6—8°, pe valţuri, sau în curent de aer cald. Acest ultim procedeu e cel mai folosit. Drojdia uscată se conservă Ia temperaturi pînă Ia 20°, în ambalaje ermetice, spre a evita pe cîf posibil pătrunderea aerului şi a umidităţii, sau în atmosferă de gaze inerte, la temperaturi cari nu trebuie să depăşească 20°. Se obfine astfel un produs care îşi conservă, timp de 3—4 luni, o putere de creştere sub 90 de minute, foarfe apropiată de a drojdiei proaspete. Drojdie furajeră 613 Drug ir ~ furajeră. Ind. alim.: Produsul rezultat prin înmulţirea intensă a celulelor de drojdie Torula utilrs (v. fig.), în medii obţinute prin hidroliza lemnului, a deşeurilor agricole, a melasei, sau a leşiilor sulfitice de Ia fabricarea celulozei. Hidroliza se realizează cu ajutorul acidului sulfuric sau ciorhidric, cu concentrafia de circa 0,5%, la temperatura de 100° sau de 150— -180°. Se obţine astfel o solufie care se neutralizează cu lapte de var pînă cînd se aduce la pH 5; se răceşte şi se filtrează. Această soluţie conţine aproximativ 5% zaharuri Drojdie furajeră (Torufa ufilis). reducătoare, fiind un amestec de pentoze şi hexoze. Ea se diluează pînă la concentraţia de 1%, şi apoi i se adaugă săruri nutritive (3—4 kg fosfat de amoniu, 18 I amoniac (sol. 25%) la 100 kg zahăr reducător, cantităţi mici de sulfat de magnez'u şi c'orură de potasiu). în această solufie se cultivă drojdia Torula, aerisind mediul cu 1 m3 aer/minut/m3 mediu de nutriţie. Fermentaţia durează cîteva ore, în care timp se asimilează peste 70% din zahărul reducător, cum şi acizi produşi în mediu şi a căror dispariţie măreşte j(?H-ul. De aceea mediul de nutriţie trebuie corectat în timpul procesului de fermentare. La sfîrşit drojdia se separă din mediu, în aceiaşi mod ca şi drojdia de panificaţie, şi se trimite la uscare. Drojdia furajeră sau alimentară e foarte bogată în proteine, confinînd 50—60% proteine, raportate la substanţa uscată. Ea conţine, de asemenea, vitamine din complexul B, în special vitamina Bi (aneurină). Randamentul în drojdie uscată e de aproximativ 40—60% din zahărul folosit pentru producere (în unele procedee de lucru chiar mai mult). în funcţiune de procedeul de zaharificare folosit, din 100 kg lemn zaharificat se obţin 10—16 kg drojdie furajeră. Drojdia furajeră e folosită ca hrană pentru animale. Sin. Drojdie alimentară. 2. ~ penlru grăsime. Ind. alim.: Ciuperca Endomyces vernalis, folosită pentru producerea de grăsimi. în mod normal, conţinutul în materii grase al drojdiilor variază între 1 şi 5% din substanţa uscată. în anumite condiţii se poate mări cantitatea de substanţă grasă pînă la 40%. Proporţia de materii grase poate fi mărită printr-o aerisire intensă a mediului de cultură. Prin folosirea unor specii de mucegaiuri (Penicillium), cantitatea de substanţe grase poate atinge 50% din substanţa uscată. 3. Drojdii de spirt. Ind. alim.: Drojdii cari fac parte din categoria drojdiilor de fermentaţie superioară folosite în industria spirtului. 4. ~ de vin. Ind. alim.: Drojdii cari intervin în fermentaţia spontană a mustului de struguri. Cele principale sînt următoarele: Saccharomyces apiculatus (Kloeckera apiculata), care intervine la începutul fermentaţiei; Saccharomyces pastorianus, care are o acţiune lentă; Saccharomyces ellipsoideus, care acţionează puternic în timpul fermentaţiei tumultuoase şi în cursul fermentaţiei secundare. în prezent se folosesc în mare măsură drojdii selecţionate în culturi pure (Saccharomyces ellipsoideus), sau amestecuri de drojdii bune, cu caractere specifice. 5. ~ sălbatice. Biol.: Drojdii cari nu au o întrebuinţare practică. Unele drojdii pot produce diverse boli în industriile de fermentaţie (Saccharomyces pastorianus, torule, micoderme). o. Drojdii minerale. Ind. alim.: Produse chimice cari se vînd sub numirea de „prafuri de copt" şi cari servesc la afînarea aluatului prin dezvoltarea de gaze la încălzire. Cele mai cunos- cute sînt: carbonatul de amoniu, amestec de tarîrat de amoniu şi bicarbonat de sodiu, bicarbonat de sodiu cu clorură de amoniu. — Termenul e impropriu pentru această accepţiune. 7. Dromatherium. Paleonf.: Reptilă din ordinul Theromorpha, subordinul Anomodontae, cunoscută din Triasic printr-o mandibulă cu dinţi diferenţiaţi şi molari cu cîte trei tubercule. Datorită acestor caractere mamaliene, mult timp a fost considerată cel mai primitiv mamifer. 8. Dromos. 1 .Arh.: în antichitatea greacă, stadion destinat aler- Dromatherium (mandibufă). gărilor pe jos. .9, Dromos. 2. Arh.: Alee mărginită de sfincşi, care conduce la intrarea templelor egiptene. 10. Dropsieră, pl. dropsiere. Ind. alim.: Maşină de modelat masa de caramel pentru obţinerea dropsurilor. E formată din două cilindre de bronz sau de ofel, de aceeaşi lungime şi cu acelaşi diametru, aşezate la distanţa de 2—4 mm unul de altul. Pe suprafaţa cilindrelor sînt gravate figuri de diferite forme şi mărimi, a căror poziţie pe cele două cilindre trebuie să corespundă perfect în timpul lucrului. Stratul de masă de caramel, prins între cilindre, umple formele şi e presat în distanţa dintre acestea. Masa trece apoi pe un transportor cu suprafaţă mare de răcire şi pe o sită vibratoare. în acest timp dropsurile se răcesc, masa de caramel dintre bomboanele formate devine casantă şi, datorită mişcării sitei vibratoare, se separă de bomboane, căzînd pe fundul acesteia. 11. Dropsuri. Ind. alim.: Bomboane sticloase fabricate din masă de caramel, obţinută prin concentrarea pînă la 1—2% umiditate a unui sirop de . zahăr cu adaus de sirop de glucoză sau de sirop de zahăr invertit, cari au rolul de anticristalizatori. în stare caldă (70—75°), masa de caramel are o viscozitate mare, e plastică şi, după aromatizare, colorare şi acidulare, poate fi modelată uşor Ia maşinile de modelat şi de ştanţat, Pentru mărirea rezistenţei ia conservare se acoperă suprafaţa dropsurilor cu un strat de zahăr cristalizat (brumare). Se fabrică dropsuri simple şi dropsuri cu diferite adausuri (dropsuri medicinale, dropsuri cu lapte, cu extract de malf, cu miere, etc.). 12. Drosera. Bof.: Gen de plante carnivore, din familia Droseraceae, cari cresc în mlaştinile, în zăcămintele de turbă şi în bălăriile din regiunile calde şi temperate. Mai cunoscută e Drosera rotundifolia Linn. (roua cerului), care e o plantă mica, vivăce7~HTTrunzele rotunde şi cu florile albe. Frunzele, roşietice, au un peţiol lung şi un limb rotunjit, acoperit pe partea superioară de peri glandulari foarte sensibili. Cînd planta e atinsă de o insectă, perii se strîng, limbul frunzei se contractă, insecta e capturată şi moare, fiind digerată cu ajutorul unui lichid acid, bogat în fermenţi (pepsină), care e secretat de glandele perilor, sub formă de picături. După terminarea acestui proces de digestie, „capcana" se redeschide. Drosera conţine un ulei eteric, răşini şi substanţe pectice, şi un ferment solubil peptonizant (în glandele perilor); e întrebuinţată, în Farmacie, la prepararea tincturii de drosera, indicată în tratamentul astmei şi al tusei. 13. Drosomefru, pl. drosometre. Meteor. V. sub Hidro-meteori. 14. Droşcă, pl. droşte: Trăsură mică, pe arcuri, descoperita, folosită în special la transporturi afară din oraş. 15. Drug, pl. drugi, druguri. 1. Ind. făr.: Vergea groasa de metal. 16. Drug. 2. Ind. făr.: Par gros, cu care se zăvoreşte o uşă sau o poartă. Drug 614 Drum de halaj . i. Drug. 3. Ind. făr.: Par de lemn, cu lungimea de 3—4 m şi cu diametrul de 8—10 cm, cu care se leagă fînul, în timpul transportului, în regiunile de deal sau de munte. Sin. Prăjină. 2. Drug. 4. Ind. făr.: Fiecare dintre cei patru pari de lemn pe cari lucrătorii agricoli din regiunile de şes îi aşază în formă de dreptunghi în jurul dricului carului, pentru ca păioasele să poată fi aşezate, pentru transport, mai bine şi în cantitate mai mare. s. Drugă, pl. drugi. 1. Ind. făr.: Drug scurt. 4. Drugă.- 2. Ind. făr.: Fus mare de răsucit fuiorul din care se face urzeala de fesut lavicere, saci, etc. 5. Drugul jugului. Ind. făr.: Sin. Butuc (v. Butuc 7), Cefar (v.). 6. Druidic. Arh. V. Megalitic. 7. Drum, pl. drumuri. 1. Drum.: Cale de comunicafie terestră, — rezervată excluziv circulaţiei vehiculelor, oamenilor şi animalelor, —■ constituită dintr-o fîşie de teren amenajată special şi pe care se calcă direct, fără intermediul altor elemente de construcfie (de ex. şine). Această accepfiune cuprinde atît drumurile din interiorul localităţilor, cît şi cele din afara acestora. în cuprinsul oraşelor, drumurile se numesc străzi (cu diferite variante, după rolul şi importanţa lor: bulevarde, căi, alei, etc.). Drumurile din afara localităţilor se numesc adeseori şose/e, chiar cînd nu au calea amenajată şi consolidată special, — deşi termenul şosea desemnează mai ales un drum a cărui cale e amenajată în mod special, pentru a permite circulafia cu vitese mari. Uneori se numeşte şosea numai calea amenajată a unui drum. Din punctul de vedere al felului vehiculelor penfru cari sînt destinate, şoselele se împart în două categorii: autodrumuri, cari sînt construite conform tehnicii rutiere moderne şi pe cari circulă, în bune condifii, atît vehicule cu tracfiune animală, cît şi autovehicule; aufosfrade, cari sînt construite special numai pentru circulafia autovehiculelor, cu vitesă mare. V. Autodrum, Autostradă. Clasificarea drumurilor se poate face din diferite puncte de vedere. Din punctul de vedere al administraţiei în sarcina căreia se găsesc, se deosebesc: drumuri naţionale, cari leagă capitala ţării cu oraşele de reşedinţă ale regiunilor, cu punctele de frontisră cari fac legătura cu reţelele rutiere ale fări-lor vecine, sau cu alte centre importante ale f^rii (centre economice şi industriale, porturi, localităţi balneoclimatice şi turistice de importanţă generală, etc.), ori cari leagă oraşele de reşedinţă ale regiunilor cu aceste centre; drumuri regionale, cari nu fac parte din categoria drumurilor naţionale şi cari leagă oraşele de reşedinţă ale regiunilor între ele, sau cu oraşele de reşedinţă ale raioanelor ori cu centre importante (economice, industriale, balneoclimatice) din cuprinsul regiunii, sau leagă oraşele de reşedinţă ale raioanelor între ele; drumuri raionale, cari nu fac parte din categoriile de mai sus, şi cari leagă reşedinţele raionale între ele sau cu alte oraşe ale raioanelor, ori cu centre importante din punctul de vedere economic; drumuri comunale sau de interes local, cari leagă comunele înfre ele sau cu satele, ori satele între ele, ca şi cele cari leagă comunele şi satele cu staţiile de cale ferată, cu drumurile din celelalte categorii ori cu drumuri cari duc la centre industriale şi agricole, dacă acestea nu fac parte din alte categorii de drumuri; drumuri industriale şi agricole, cari deservesc transportul întreprinderilor şi organizaţiilor economice şi nu fac parte din celelalte categorii de drumuri; drumuri din interiorul^ localităţilor (oraşe şi comune) şi cari se numesc obişnuit^ străzî. Clasificarea unui drum în una dintre aceste categorii sau trecerea unui drum dintr-o categorie în alta se f§c în funcţiune de cerinţele economiei naţionale, Din punctul de vedere tehnic, drumurile se clasifică în cinci categorii (notate l—V), pe baza vitesei de proiectare în funefiune de care se stabilesc elementele principale de construcfie ale unui drum. V. sub Vitesă de proiectare. Din punctul de vedere al felului amenajării caii, se deosebesc: drumuri naturale, la cari calea nu e amenajată special, ci provine din bătătorirea pămîntului prin circulafie, sau are unele amenajări în punctele dificile pentru circulafie; drumuri de pămînf, Ia cari terasamentele şi lucrările de artă sînt executate complet, iar calea e amenajată astfel, încît să permită o circulaţie uşoară, fără a avea o îmbrăcăminte; drumuri împietruite (şoseluife), la cari calea e consolidată printr-o împietruire de pietriş natural (din prunduri sau balastiere) sau prinfr-o împietruire de piatră jspartă cilindrată (macadam ordinar); drumuri moderne, cari sînt proiectate şi executate astfel, încît să satisfacă circulaţia (actuală şi viitoare) a vehiculelor cu tracfiune mecanică, şi la cari calea e protejată printr-o îmbrăcăminte permanentă (macadam protejat, pavaj, sau executată din materiale aglomerate cu un liant). Din punctul de vedere al destinaţiei sau al felului circulaţiei, se deosebesc: drumuri internaţionale, drumuri de transit, drumuri turistice, drumuri provizorii sau sezoniere (de ex. “ drumuri de acces Ia şantiere), drumuri de deservire a exploatărilor (de ex. drumuri forestiere, drumuri de cariere, drumuri uzinale, etc.), drumuri militare, drumuri strategice, etc. Unele dintre acestea sînt amenajate ca drumuri moderne, iar altele sînt amenajate ca drumuri împietruite, de pămînt sau naturale.— Elementele principale ale unui drum sînf următoarele: infrastructura, care cuprinde terasamentele, lucrările de arta (podurile şi podeţele) şi lucrările de protecfie, de consolidare şi asanare (îndiguiri, ziduri de sprijin, drenaje, etc.); suprastructura, care cuprinde corpul şoselei (calea) şi acostamentele sau trotoarele (la străzi), ca şi benzile de încadrare şi fîşia mediană plantată (la austostrade şi la unele străzi). Partea din cale care e rezervată circulafiei vehiculelor se numeşte parte carosabilă (v. Carosabilă, parte ~). Elementele geometrice ale unui drum (în profilul transversal sau longitudinal) sînt următoarele: declivităfile, pantele profilului transversal din aliniamente şi din curbe, pasul de proiectare, razele curbelor dintre aliniamente, razele curbelor (concave şi convexe) de racordare a declivităfilor, distanfa de vizibilitate, unghiurile de intersecfiune a pasajelor de nivel cu calea ferată, înălţimea liberă la pasajele superioare, lăţimea platformei şi lăţimea părţii carosabile (în funcţiune de numărul şi de lăţimea benzilor de circulaţie). Valorile acestor elemente sînf alese în funcţiune de felul drumului, de vitesa de proiectare şi de felul îmbrăcămintei drumului. — V. şl Autodrum, Autostradă, Arteră, Bulevard, Şosea, Stradă; v. şî sub Declivitate, Profil transversal, Profil longitudinal, Pasaj, Racordare, Pas de proiectare, Debleu, Rambleu, Vizibilitate. 8. ~ acoperit. Tehn. mii.: în fortificaţia poligonală şi bastionată, drum aşezat deasupra contraescarpei, dincolo de şanf, şi apărat de vederea inamicului printr-un parapet cu banchetă de tragere. Avea rolul de a permite dublarea tragerilor din interiorul lucrării, obligînd pe inamic să fie mai prevăzător în înaintarea sa, şi de a servi ca loc de adunare (în anumite puncte mai largi ale drumului acoperit, numite piefe de arme), pentru asediafii cari încercau să iasă din fortificaţie. Afară de pieţele de arme, drumul acoperit era întrerupt, din loc în Ioc, de traverse, iar în parapetul lui erau amenajate rampe, numite ieşiri de drum acoperit, cari conduceau pînă Ia glacis şi cari aveau rolul să uşureze ieşirea asediaţilor din fortificaţie. V. fig. sub Drumul ramparfului. 9. ~ de edec. Nav.: Sin. Drum de halaj (v.). 10. ~ de halaj.fNav.: Drum, şosea sau cale ferată de-a lungul unui curs de apă sau al unui canal navigabil, rezervat circulaţiei mijloacelor de tracfiune . (oameni, animale, auto- f Drum de rond 615 Drum vehicule, locomotive etc.), pentru remorcarea (halarea) unei îmbarcaţiuni sau nave, cu ajutorul unei parîme (edec). Lărgimea drumului de halaj e stabilită (prin Legea marinei comerciale) la minimum 20 de picioare engleze, măsurată de la malul normal al fluviului; această prevedere nu se aplică în incinta porturilor. Păstrarea în bune condifii a drumului de halaj e o obligaţie a proprietarilor riverani, cari nu au dreptul să sape şanfuri (dacă nu restabilesc circulafia printr-un podef), să clădească sau să sădească arbori pe suprafafa lui. Stabilirea şi supravegherea acestor drumuri revin căpităniilor de port. Uneori, la rîuri, drumul de halaj poate fi o simplă potecă. Sin. Drum de edec. 1. ~ de rond. Tehn. mii.: în fortificafia medievală, drum amenajat în spatele zidurilor incintei unei cetăfi sau ale unui castel şi pe care circulau rondurile. Drumul de rond se executa destul de larg pentru ca, la nevoie, să se poată instala pe el tunuri de diferite dimensiuni. 2. ~ milifar. Tehn. mii.: în fortificafia poligonală şi bas-tionată, drum larg', amenajat în interiorul lucrărilor, cu scopul de a asigura circulaţia vehiculelor, la adăpost de vederea şi de loviturile inamicului. Drumul militar provine din drumul de rond al fortificafiilor medievale. 3. ~ul ramparfului. Tehn. mii.: în fortificafia bastionată şi poligonală, drumul situat în incinta lucrărilor, care separă Şanful de apărare a unei lucrări de fortificaţie. A) direcfie spre inamic; B) incinfa lucrării; I) nivelul terenului natural; 2) ramparf; 3) drumul ramparfului; 4) banchetă de tragere; 5) escarpă; 6) contraescarpă; 7) şanf; 8) cunefă; 9) drum acoperit; 10) glacis. taluzul ramparfului de inferior şi e adăpostit de loviturile inamicului şi de vedere, prin râmpart şi escarpă (v. fig.). Sin. Drum de rampart. '4. Drum. 2. Nav.: Unghiul format de direcfia Nordului cu direcfia în care se deplaseasă efectiv nava (v. fig.). El reprezintă suma algebrică a capului şi a derivei de vînt. După linia de referinţă folosită, se deosebesc: drum adevărat, care foloseşte direcfia Nordului adevărat (Nord geografic); drum magnefic, care foloseşte direcfia Nordului magnefic, şi drum-compas, care foloseşte direcfia Nordului-compas. 5. ~ de atac. Nav.: Drumul pe care-l urmează o navă spre a ajunge în pozifia optimă - de lansare a torpilelor. 6. ~ de coliziune. Nav.: Drumul pe care-I urmează o navă spre a ajunge la coliziunea cu o altă navă (v. ş] sub Cinematică navală). 7. ~ de goană. Nav.: Drumul pe care-l urmează o navă spre a se găsi într-un moment dat înfr-o pozifie dorită fafă de un punct dat. 8. ~ magnefic: Sin. Cap magnetic (v. sub Cap 6). 9. ~ pe deasupra fundului. Nav.: Drumul navei în raport cu fundul apei, Drumuri în raporf cu fundul. N) direcfia Nord; V^) vitesa navei; Vc) vifesa curentului; Dep) direcfia de deplasare a navei; Dpa)drum prin apă; Dpf) drum pe deasupra fundului. Drumul navei. W) direcfia vîntului; N) direcfia Nordului; Dep) direcfia de deplasare a navei; P.D.) planul diametral al navei; D) drumul navei; C) capul navei; der) deriva de vînt. 10. ~ prin apă. Nav.: Drumul navei în raport cu apa (considerată ca un sisfem de referinfă). în general, drumul prin apă diferă de drumul pe deasupra fundului (datorit curenfilor marini); în zone fără curenfi, cele două drumuri coincid (v. fig.). 11. Drum. 3. Av.: Unghiul format de o direcfie de referinfă cu direcfia urmată de o aeronavă în zbor orizontal, numit şi unghi de drum. Drumul se măsoară în grade, de Ia 0—360°, în sensul acelor unui ceasornic, de Ia direcfia de referinţă pînă la direcţia de drum, prima fiind numită origine, iar a doua, extremitate. După direcfia de referinţă, în raport cu care se defineşte direcfia de drum, se deosebesc: drum adevărat Da, fafă de direcfia Nord adevărat Na, sinonimă cu meridianul geografic; drum magnefic , fafă de direcfia Nord magnefic Nm, sinonimă cu meridianul magnetic; drum la compas , fafă de direcfia Nord compas Nc, identică cu linia Sud-Nord a busolei. — La zborul pe timp calm sau în planul vertical al direcfiei vîntului, aceste unghiuri de drum coincid cu unghiurile cari definesc direcfia de orientare a axei longitudinale a aeronavei fafă de cele trei direcfii de referinfă respective, şi anume cap adevărat Ca, cap magnefic Cm şi cap la compas Cc, şî cari se măsoară ca şi unghiurile de drum. — La zborul cu vînt lateral, drumul adevărat real Dai urmat de aeronavă, şi capul adevărat CL, ţinut de . ^ , a I. Coordonatele unghiulare in zbor pe vînt lateral, pilot, nu mai coincid (v. fig. /.) Diferenfa dintre aceste două unghiuri dă valoarea derivei A~Da — Ca (v. şî sub Derivă 2); deci drumul adevărat real e iar capul la compas e Cc=Da~d — b — £l , unde d e declinafia magnetică dată de harta magnetică şi 5 e deviafia indicată în tabela deviafiilor busolei. Pentru ca aeronava să urmeze direcfia de drum impusă, definită de unghiul de drum impus D'a (v. fig. //), e necesar să fie orientată în vînt — fafă de direcfia de drum impusă — cu un unghi de corecfie A', de sens contrar derivei corespunzătoare capului la compas corectat C’, adică A ,= -(^-c')=c;-o;f de unde rezultă: Drum aerian 616 Drum marifim comercial Calculul capului la compas corectat C' se reduce aşadar la determinarea corecfiei derivei A', care se face grafic, ana-litic, cu instrumente calculatoare, sau din tabele şi diagrame, direct sau după determinarea prealabilă a derivei A corespunzătoare capului la compas Cc necorectat. Grafic (v. fig. II), valoarea A1 se obfine ca unghiul format de vectorii V'd şi Vp, infersectînd semidreapta DB' dusă din originea D a vectorului Vv sub unghiul a', cu un arc de cerc dus din extremitatea A a vecfo- 3. Drum de alunecare. C. f.: Spafiul de siguranfă lăsat liber între semnalul de oprire şi marca de siguranfă, de pe rului Vv ca centru şi cu ih Deriva A corespunzătoare eapufui îa compas Cc necorectaf şi corecţia de derivă A'® Şirul I Ş/r///f Şirul M SirijlW I. Drum de aerofofografiere în dubfu sens» cînd avionul fotogrammetrie permite fotografierea în sensul de la A la B pentru şirul I de aerofotograme, şi apoi în continuare, de la C la D, în sens contrar, pentru şirul 11 de aero-fotograme. — Drum de aerofofografiere în sens unic (v. fig. II), II. Drum de aerofofografiere în sens unic. cînd avionul fotogrammetrie permite fotografierea de la A la B, corespunzătoare şirului 1; apoi se întoarce peste zona terestră, fără a mai continua fotografierea, pînă cînd se situează pe şirul II în punctul C, de unde continuă fotografierea pînă în D, şi aşa mai departe. ,Lev Lev - 0- raza Vp. La avioanele de mare vitesă (peste 600 km/h), valoarea absolută a corecfiei derivei A' poate fi considerată practic egală cu valoarea absolută a derivei A corespunzătoare capului la compas Cc necorectat (şi măsurată în zbor cu derivometrul), deoarece eroarea s = jA'| —■ |A.| nu depăşeşte valoarea ±0,1 A (v. sub Diagrama vîntului). î. Drum aerian. Av.: Traseul unei linii de trafic aerian, marcat prin instalafii de infrastructură (aerodromuri, faruri optice, radiofaruri, focuri de jalonare, semnalizări la sol, etc.), cari sînt necesare navigafiei aeriene pentru conducerea avioanelor de transport în zbor de noapte sau pe timp rău, cu vizibilitate Ia sol redusă. 2. ~ de aerofofografiere. Fotgrm.: Traseul parcurs de avionul fotogrammetrie pentru fotografierea unei zone terestre perspectivate în două sau în mai multe şiruri de aerofotograme. Se deosebesc: Drum de aerofofografiere în dublu sens (v. fig. I), Drumul de alunecare disponibil înfr-o stafie cu frei linii, a) sfafie fără linie de evifare; b) stafie cu linie de evitare; I, II, III) linii de cale ferată; 1, 7, 3, 4) schimbătoare de cale, stînga; 5,6) schimbătoare de cale, dreapta; Sj, S/u) semnale de oprire penfru .liniile / şi III; Ms) marcă de siguranfă; Lg) lungime de garare; Lu) lungime utilă; D) drum de alunecare; Lev) linie de evitare. liniile de circulafie dintr-o stafie în care primirea şi expedierea trenurilor se fac simultan pe orice linie şi în oricare dintre direcfiile cari se ramifică din acea stafie. în fig. a e reprezentată o stafie cu frei linii, în care se pot face primiri simultane, pe linia I din direcfia spre stînga, şi pe linia III din direcfia spre dreapta, dacă se asigură lungimea de garare a trenului, de la marca de siguranfă a schimbătorului de cale 2 pînă la semnalul de oprire S,. Lungimea drumului de alunecare a fost calculată la 100 m, pentru stafiile situate în palier sau în declivitate maximă de 2,5°/oo. Pentru stafiile situate în rampă, în direcfia de mers a trenului, drumul de alunecare poafe fi redus în raport cu mărimea rampei liniei din stafie (de ex., Ia rampe cu o declinafie de 10%o# drumul de alunecare se reduce la 50 m). Drumul de alunecare e considerat necesar, deoarece permite unui tren care ar trebui să oprească în fafa semnalului, şi care din anumite motive tehnice nu poate opri, să mai parcurgă cîteva zeci de metri, fără a închide marca de siguranfă a liniei respective. în stafiile cu drum de alunecare, semnalul de oprire al liniei respective se amplasează Ia distanfa D de marca de siguranţă, de unde rezultă că lungimea utilă a liniei respec-rive trebuie să fie egală cu lungimea trenului plus drumul de alunecare. Dacă liniile de primire-expediere au linii de evitare, semnalul de oprire se poafe aşeza chiar în fafa acului schimbătorului de cale al liniei de evitare respective, drumul de alunecare considerîndu-se de la semnal pînă la opritorul liniei de evitare (v. fig. b). Stafiile cu linii de evitare au lungimea utilă a liniei egală cu lungimea trenului, iar liniile de evitare cu lungimea de 50 m sînt situate în afara lungimii utile a liniei; în acest caz, drumul de alunecare e constituit din lungimea liniei de evitare şi spafiul de Ia vîrful acului pînă la marca de siguranfă (de circa 50 m), fiind, de asemenea, egal cu circa 100 m. 4. Drum de frlnare. Transp.: Sin. Distanfă de frînare efectivă. V. sub Distanfă de frînare. .5. Drum liber mijlociu. Fiz.: Valoarea medie a distanfelor parcurse, între două ciocniri succesive, de o moleculă dintr-un gaz (v. sub Gazelor, teoria cinetică a ~). 6. Drum marifim. Nav. V. sub Drum navigabil. 7. ~ marifim comercial. Nav.: Drum navigabil pe mare, folosit de navele comerciale, şi care reprezintă distanfa cea mai economică şi prezintă siguranfa maximă de navigaţie înfre diferite regiuni maritime, Drum navigabil 617 Drumuire Drumurile maritime comerciale pot fi: drumuri de cabotaj, cari se găsesc, în general, de-a lungul coastelor (de ex. drumul Constanţa-Sulina-Odesa, drumul Consfanţa-Mangalia-Varna); drumuri de cursă lungă, al căror traseu traversează cel pufin o mare (de ex. drumul Constanfa-lstambul-Pireu-AIexandria; drumul Constanfa-Le Havre, etc.). 1. ~ navigabil. Nav.: Drumul pe care-l pot urma navele fără a atinge fundul sau fărmul. Acesta poate fi natural sau artificial (deschis prin lucrări de amenajare). Penfru regiunile cu stînci, cu insule, cu funduri înalte, bancuri de nisip sau în apropierea coastelor şi pe fluvii, drumurile navigabile sînt marcate precis pe hărfi, pe planuri sau în cărfi-pilot, indi-cîndu-se reperele de pe uscat, aliniamentele sau relevmentele, geamandurile de zi şi de noapte, fundurile şi, în general, toate datele referitoare la siguranţa navigafiei. în navigafia maritimă, drumul navigabil — numit şi drum maritim — e traseul obişnuit pe care-l parcurge nava, el fiind determinat de condifiile de navigafie. în navigafia interioară, drumul navigabil poate fi un lac (traseul acestuia determinîndu-se ca în navigafia maritimă), cursul unui fluviu (în care caz se numeşte drum fluvial), al unui fluviu canalizat sau al unui canal; drumul fluvial se numeşte şl canal navigabil sau şenal navigabil. Pe fluvii, în zonele în cari adîncimea şi profilul traseului permit navigafia navelor maritime de diferite tonaje (de ex. la gurile sau în estuarele marilor fluvii), drumul fluvial se numeşte drum maritim (de ex. Dunărea maritimă, între Sulina şi Brăila). 2. Drum opfic. Opt.: Mărime egală cu produsul dintre lungimea geometrică a drumului parcurs de o radiafie electromagnetică într-un anumit mediu şi dintre indicele de refracfie al acelui mediu pentru radiafia respectivă. 3. Drum, unghi de Fotgrm.: Unghiul impus la cap-com-pasul avionului penfru realizarea zborului pe un traseu dat AC (v. fig. sub Direcfie de aerofotografiere). 4. Drumlin, pl. drumlinuri. Geo/., Geogr.: Formă de relief rezultată din acfiunea de acumulare a torentelor cari se formează în regiunile acoperite de ghefari sub formă de calote, la marginea acestora, în zona de topire. Drumlinurile au aspectul unor movile (dealuri mici), ovale sau mult alungite, de diferite mărimi (înălfimea lor variază de la cîţiva metri pînă la 20"*45 m, iar lungimea, de la 100-"150m pînă Ia 1500-2500 m) şi sînt constituite din material morenic şi fluvioglaciar (mîluri, argile şi pietrişuri de diferite dimensiuni), de obicei nesortat şi a) aspecî panoramici b) secfiune geologică; c) re-nestratificat. Axa Ion- prezentarea pe harfa topografică; 1) argilă cu gifudinală a drumli- blocuri; 2) roca din bază. nurilor, adică direcţia lor de alungire, indică direcţia de mişcare a ghefarilor şi a torentelor rezultate, Profilul longitudinal al drumlinurilor se caracterizează prin ridicarea şi îngroşarea părfii terminale, invers mişcării gheţarului, prezentînd astfel o asimetrie longitudinală. Drumlinurile se urmăresc penfru studierea centrelor de diramafiune a gheţarilor şi pentru decelarea zonelor de provenienţă a substanfelor minerale utile întîlnite eventual în morenele frontale şi longitudinale sau în blocurile eratice. Reliefuri de drumlinuri se întîlnesc: pe teritoriul URSS, în regiunile: Leningrad, Pskov, Novgorod, Arhanghelsk, etc.; în Finlanda, în Nordul Germaniei, în Irlanda; în America de Nord, în statul Wisconsin, pe cîmpia lacului Ontario; etc. 5. Drumuire, pl. drumuiri. Topog.: Metodă de ridicare topografică, folosita curent atît în Topografia generală, cît şi în Topografia minieră, în care, pentru legarea între ele a două puncte topografice cunoscute şi bornate, sînt utilizate linii poligonale (drumuiri) constituite din aliniamente scurte. Drumuiriie au drept scop, în topografia generală, îndesirea maximă a reţelei de sprijin, fie pentru crearea unei osaturi complementare, fie, în special, pentru apropierea punctelor şi a liniilor din reţea, necesară ridicării detaliilor prin metode de radiere, echeraj, etc., fie pentru atingerea simultană a ambelor scopuri. în ridicările miniere (drumuiriie subterane), drumuiriie constituie de o parte însăşi osatura acestor ridicări, iar de altă parte, metoda aproape excluzivă pentru ridicarea detaliilor. Liniile poligonale de drumuire se execută, de cele ma? multe ori, odată cu ridicarea detaliilor, urmărindu-se, în general, să fie plasate pe terenuri netede, cu pante relativ uniforme şi cu vizibilitate perfectă de la un punct la altul al drumuirii (de ex. traseul căilor de comunicaţie). După dispoziţia laturilor drumuirii, se deosebesc: drumuiri întinse, la cari laturile sînt aproape în linie dreaptă şi la cari orientările acestora nu diferă prea mult, şi drumuiri frînte, Ia cari direcţia laturilor, deci orientarea lor, diferă sensibil de la una la alfa. După rolul pe care îl au în ridicarea topografică, se deo~ sebesc: drumuire fundamentală (de bază), care serveşte ca reţea de sprijin, de plecare, într-o ridicare topografică fără reţea de sprijin superioară (triangu-îaţie, puncte de inter-secţiune, etc.) şi de care se leagă ridicarea detaliilor (v. traseul 1-2-3--“ >••9-10 din fig. /); drumuire primară'(principală sau de ordinul I), care se sprijină pe două puncte de sprijin de ordin superior drumuirii (puncte de triangulaţie topografică sau geodezică ori puncte de intersecţiune) (v. traseul A-1-2-3-4-5--6-B; B-7-8-9-10-11-12--C; C-13-14-15-16-17- 18-A, în fig. II); drumuire secundară (de ordinul II), care se sprijină pe două puncte, dinfre cari unul din refeaua de ordin superior (triangulaţie sau intersecţiune) şi unul de drumuire primară (v. traseul 2-50-51-52-53-15; 4-54-55-56-57--12, în fig. II); drumuire terţiară (de ordinul III), care se sprijină Ia ambele capete pe puncte de drumuire (v. traseul 51-80-81--82-56; 55-83-84-8, în fig. II); drumuire traversă, care leagă transversal punctele unei drumuiri principale şi care urmă- Drumuire 618 Drumuire 13 C II, Ordinele drumulrilor, D|/, Dm) drumuire de ordinul I, respectiv de ordinul ii, respectiv de ordinul III, reşte cu traseu! ei ridicarea unui detaliu dispus în lungime (de ex. o şosea); drumuire de trasare, care se constituie în mod special, pentru crearea de puncte de sprijin convenabile, pentru trasarea construcfiilor şi pentru aplicarea pe teren a proiectelor inginereşti, prin metode topografice; drumuire ni-velitică (sau drumuire de nivelment), în care se urmăreşte şî determinarea (prin nivelment geometric sau trigonometric) a altitudinilor punctelor sale de frîngere (vîrfurile drumuirii); drumuire planinivelitică, în care se urmăreşte determinarea simultană, prin nivelment trigonometric sau ţahimetric, a coordonatelor planimefrice şi a altitudinilor punctelor sale. în principiu, mefoda drumuirii consistă în măsurarea pe teren, cu ajutorul teodolitului sau al tahimetrului (drumuire goniomefrică), al busolei (drumuire azimufală, la care azimu-tele se obfin direct, cu busola declinată, şi drumuire magnetică, la care azimutele se obfin direct, cu busola nedeclinată) sau al planşetei topografice (drumuirea se execută goniografic, unghiurile desenîndu-se pe planşetă), a unghiurilor pe cari Ie fac între ele aliniamentele cari constituie drumuirea, cum şi în măsurarea lungimilor acestora (laturile drumuirii), direct cu ajutorul panglicilor, al firelor de invar, al firelor de ofel speciale, cu riglete la capete, etc. (obligator Ia drumuirile primare) şi, eventual, indirect stadimetric, tahi-metric sau paralactic (la drumuirile terfiareşi chiar secundare). La măsurătorile directe se fac corecfiile de temperatură, de întindere, de etalonare, de reducere la orizont, de săgeată, etc. Din punctul de vedere structural, adică după modul în care se face legarea drumuirii Ia refeaua de sprijin, se deosebesc: Drumuire în circuit închis, legată într-un singur punct al refelei de sprijin ale cărui coordonate se cunosc, şi închisă pe punctul de plecare, avînd de pe laturile AB ^cu orientarea 0A=0AB t dedusă din tg = XB — xA \ . / =----------) şi CD (cu orientarea — dedusă din yB-yA / \ C CD' V, Drumuire cu două capete, sprijinită simplu azimufaf. Drumuire cu două capete (tip II), sprijinită la ambele capete pe puncte din refeaua de sprijin şi dublu azimutal (v. fig. VI) Drumuire în vînt, sprijinită la un capăt pe un punct dat M, şi pe o orienfare dată MB sau MA din refeaua de sprijin, dar care nu se întoarce pe punctul de plecare (de ex. drumuirea M-N-K din fig. IV), care serveşte la ridicarea prin radiere a detaliilor. Drumuire cu două capete (tip l)# sprijinită Ia ambele capete (de plecare şi de sosire) pe puncte din refeaua de sprijin (B, respectiv C) şi sprijinită simplu azimutal (v. fig. V) pe cîte două laturi din această refea A’B, cu lungimea de ni km şi AUB, cu lungimea de n2 km, respectiv CD', cu lungimea de n\ km şi CD", cu lungimea de n2 km. Se calculează orientările laturilor de sprijin şi orientările medii ponderate: niWA+n2$"A ' _«J0c+4ec 1 ni + n2 ^ ' sprijinirea azimufală făcîndu-se, în continuare, pe orientările 0işi9w, ca şi cum acestea ar fi orientări din refeaua de sprijin. Drumuirile nodale (drumuiri cu puncte nodale) sînt dru-muiri cari au puncte de sprijin pe refea diferite, dar au unu sau mai multe puncte comune, cari se numesc puncte nodale (v. fig. VII a). Metoda drumuirilor cu puncte nodale se foloseşte în special în următoarele situafii: la îndesirea punctelor dintr-o refea de triangulafie, unde prin metoda obişnuită a inter-secfiunii nu s-ar obfine desimea de puncte necesară ridicării sau aceasta ar fi prea costisitoare; la calculul pozifiei unor puncte de drumuire, în cazul lucrărilor de mare precizie, cum e, de exemplu, ridi- VII. Drumuire cu puncte nodale, cu un singur puncf nodal (N); b) cu mai multe puncte nodale (Nlt N2, N$, N4), Denumire aerofofogrammefrică 619 Druzâ carea oraşelor; la calculul pozifiei unor puncte (de ex.: Ni, N2, N3 şi N4 din fig. VII b), în cazul cînd refeaua de sprijin se realizează prin mai multe drumuiri primare (poligo-nafie), de exemplu în ridicările subterane de arie mare. Drumuire liberă, nesprijinită nici azimutal nici pe puncte de coordonate date, neavînd nici o legătură cu vreo refea de sprijin. Drumuire sprijinită numai pe coordonate sau drumuire de tip minier, deoarece se foloseşte aproape excluziv la ridicările topografice din mine. Această drumuire, deşi are. două capete, de pornire şi de sosire, nu are orientări la nici unul dintre aceste capete. Prin verticale coborîte în două pufuri de mină vecine se transmit coordonatele planime-trice ale unor puncte de la suprafafă unor puncte subterane dintr-un orizont oarecare al minei, în fig.V///, punctele transmise în mină sînt 1 şi 2, de coordonate cunoscute «... , • , ... « (*i.yi).respecflv(*s,3*). P î 7 $P „ Pentru a pufea calcula ps coor ona s^' coordonatele punctelor de drumuire din mină: a, b, c,..., deoarece nu se cunoaşte unghiul 9", cu ajutorul căruia se calculează orientările laturilor drumuirii, se procedează astfel: Se dă primei laţuri din drumuire J-a' o orientare arbitrară Oi, cu care se calculează drumuirea în vînt î-2' şi se obfin coordonatele Iui V, în acest sistem arbitrar. Din coordonatele Iui 2* (x2>, J2>) ŞÎ ale lui 1 (x\, ^i) se scoate orientarea 0' cu ajutorul formulei tg 0'= ———:în figură se ve- yi-y*' de că întreaga drumuire e rotită cu unghiul A0=0'~’0 Şi -că unghiul 0" = 0i — 0'. Din coordonate se calculează 01-2 ŞÎ cted se obfine orientarea reală a primei laturi 01.a=O+0“f cu care se poate lega şi compensa întreaga drumuire dintre punctele 1 şi 2, pe coordonate. După modul în care se fac stafiile de drumuire, se deosebesc: drumuire cu stafii regulate, Ia care se face staţie în fiecare vîrf al drumuirii; drumuire cu stafii sărite (în special la măsurările făcute cu busola), Ia care nu se face staţie în fiecare punct al drumuirii, fie pentru că unele puncte nu prezintă interes spre a se face staţie, fie psntru că lungimea aliniamentelor e prea mică (deci erorile unghiurilor pot fi prea mari); drumuire cu stafii excentrice, la care într-un anumit punct al drumuirii respective nu se poate face staţie normală şi e nevoie de o staţie excentrică, elementele normale ale drumuirii determinîndu-se ps cale indirectă, în funcfiune de elementele măsurate din stafiile excentrice; drumuire cu stafie unică, Ia care stafia se face într-un singur punct, de unde se determină pe cale indirectă elementele de drumuire corespunzătoare mai multor stafii. î. ~ aerofofogrammefrică. Fotgrm.: Drumuire fotogram-metrică folosită penfru restitufia şi fototriangulafia fotogramelor aeriene. 2. ~ fofogrammefrică. Fotgrm.: Metodă de exploatare metrică (în plan, pe direcfiile X şi Y, sau în spaţiu, pe direcţiile X, Y, Z) a unui şir de fotograme succesive, folosind, pentru fiecare clişeu de fotogramă, elementele de orientare interioară şi exterioară ale clişeului precedent. 3. ~ geofofogrammefrică. 1. Fotgrm.: Linie poligonală care leagă centrele de perspectivă a două sau ale mai multor baze fotogrammetrice corespunzătoare stereogramelor terestre. i. ~ geofofogrammefrică. 2. Fotgrm.: Drumuire fofogram-metrică folosită pentru exploatarea fotogramelor terestre. 5. Drupă, pl. drupe. Bof.: Tip de fruct cărnos indehiscent, de obicei monosperm. La drupă, pericarpul se diferenţiază vizibil în trei părţi, şi anume: pieliţa exterioară (epicarpul), miezul cărnos (mesocarpul) şi partea internă (endocarpul), care se întăreşte. Endocarpul înconjură sămînţa, care e închisă în acest înveliş tare. Sămînfa, împreună cu endocarpul tare, formează sîmburele. Drupe sînt fructele de prun, de cireş, vişin, cais, zarzăr, etc. 6. Drusare. Ind. text.: Operafie folosită în filatura de lînă cardaţă pentru desăvîrşirea destrămării în fibre a materialului fibros rezultat după o primă destrămare la lupul destrămător de zdrenfe sau la garnetă (desfrămăfor de fire de lînă), în scopul obfinerii materialului fibros numit lînă regenerată, folosit în componenfa amestecului de materii prime pentru filarea firelor de lînă cardată. Drusarea, care se efectuează la o cardă obişnuită, de dimensiuni reduse, sau la maşini speciale, numite drusete sau druse, se aplică mai ales Ia deşeurile de fire cu torsiune mare, simple sau răsucite, de lînă pieptenată sau cardată, şi la resturile de fesături vechi sau noi fabricate din astfel de fire. 7. Drusă, pl. druse. Ind. text. V. Drusetă. 8. Drusefă, pl. drusete. Ind. text.: Cardă de construcfie specială, folosită la drusare (v.). Un tip special de drusetă (v. fig.) are două cilindre rupă-toare, echipate cu garnitură cu dinfi ca de ferestrău, cu vîr- Drusetă. 1) masă alimentatoare; 2) cilindre alimentatoare; 3) cilindre rupăfoare; 4) cilindru încărcător; 5) cilindru lucrător; 6) grupuri defibratoare; 7) cilindre curăfitoare; 8) cufif oscilant desprinzăfor. furile călite. Cilindrele rupăfoare se rotesc în sens contrar unul fafă de altul, dislocînd fibrele din zdrenfe. Deasupra ambelor cilindre rupătoare se găseşte un cilindru comun, cu diametru mic, cu acelaşi fel de garnitură;, al doilea cilindru rupător are deasupra un cilindru întorcător, cu garnitură rigidă, şi un cilindru lucrător, cu garnitură elastică. Toba, cu lăfimea de 1650 mm şi cu diametrul de 1230 mm, are garnitură elas-stică, cu sensul acelor invers celui de la toba cardelor obişnuite, sensul de mişcare fiind însă acelaşi. Deasupra tobei, care execută 130 rot/min, se găsesc trei perechi de cilindre cu garnitură elastică, la fiecare pereche existînd şi cîte un cilindru curăfitor cu perii şi cîte o acoperitoare de tablă. Producfia unei drusete e de 10*-15 kg/h. Sin. Drusă, Cardă de drusat. 9. Druză, pl. druze. Mineral.: Asociafie de cristale de minerale, bine formate, crescute liber pe perefii geodelor şi ai cavităfilor din roci. Druzele sînt interesante atît din punctul de vedere cristalografie, cît şi pentru studiul ordinii separării diferitelor minerale, cristalizate în ultimele faze ale unei solufii. Dimensiunile cavităfilor pe perefii cărora se depun druzele sînt diferite, începînd cu porii, fisurile, şi terminînd cu Dryas 620 Dualitate, regula de ~ peşterile (numite uneori pivniţe de cristale), ai câror perefi sînt presărafi cu cristale mari, transparente, de calcit şi de cuarf, sau de alte minerale. în lupta cristalelor pentru spafiu rămîn din ce în ce mai pufini indivizi cristalini liberi, continuînd dezvoltarea lor numai aceia a căror direefie de creştere maximă e aproximativ perpendiculară pe suprafafa de germinafie a cristalelor. Dacă suprafafa e concavă, se formează agregate minerale radiare convergente, iar dacă suprafaţa e convexă, se formează mase cristaline radiare divergente, aciculare sau columnare; cînd indivizii cristalini sînt alungiţi, mai mult sau mai pufin parale! între ei, agregatele se numesc în formă de pieptene sau de perie; cînd cristalele sînt mărunte şi strîns concrescute, ele formează crustele cristaline. 1. -Dryas. Paleonf.: Plantă din familia Rosaceae, care a avut mare răspîndire în Cuaternar cînd, prin specia Dryas octopetala L., a fost un element principal în flora de tundră, numită şî flora cu Dryas. 2. Dryophyllum. Paleonf.: Plantă din familia Fagaceae (formă veche intermediară înfre genurile Quercus şi Castanea), cunoscută prin impresiuni de frunze identificate din Creta-cicul superior pînă la sfîrşitul Oligocenului. Frunzele sînt lungi şi înguste, acuminate, cu marginea dinfată. Din nervura principală se desprind nervurile secundare, dispuse oblic, sub un unghi ascufit, cari pătrund pînă în denticulii marginali. Spre vîrful nervurii secundare se desprinde cîfe o nervură terfiară puternică, urmărind marginea limbului. în fara noastră a fost întîlnită specia Dryophyllum rumanum Bărbi, în Oligocenul de la Muereasca de Dryophyîfum rumanum. Sus (Oltenia). 3. Dryopifhecus. Paleonf.: Primat antropomorf care a trăit, în Miocen, în Europa, în Asia şi în Africa. Avea staţiune bipedă, cu membrele anterioare mai lungi decît cele posterioare. Prin caracterele dentifiei se apropie atît de Cimpanzeu şi de Gorilă, cît şi de Om, fiind o formă sintetică importantă pentru evolufia acestora. 4. DT. Ind. chim.: Abreviafie utilizată în tehnică penfru dehidrofio-p-foluidină. 5. DTS. Ind. chim.: Abreviafie utilizată în tehnică pentru acidul dehidrotio-p-toluidinsulfonic. 6. Dualifafe, principiul de Fiz., Elt. V. Dualitate, regula de /V B 7. Dualifafe, regula de 1. Geom.: Regulă care permite ca dintr-o teoremă de geometrie referitoare la o figură F şi avînd un caracter proiectiv să se deducă o teoremă de aceeaşi natură, valabilă pentru o figură F1, dedusă din F printr-o corelafie (v.). în planul proiectiv, punctul şi dreapta sînt elemente corespondente într-o corelafie şi se numesc elemente duale. Considerarea unei drepte care confine un punct dat şi considerarea unui punct situat pe o dreaptă dată sînt operaţii duale. Tot operafii duale sînt: determinarea unei drepte prin două puncte şi determinarea unui punct prin două drepte. Două figuri formate din puncte şi din drepte, astfel încît una dintre ele să se deducă din cealaltă prin înlocuirea unui element cu elementul dual şi a fiecărei operafii cu operafia duală, se numesc figuri duale. Triunghiul, considerat ca fiind figura formată de trei puncte necolineare şi de dreptele determinate de ele, e o figură autoduală. Figura duală a unei curbe (C) — considerată ca mulţime a punctelor sale — e o curbă (T) considerată ca înfăşurătoare a tangentelor sale. O conică e o curbă autoduală. Regula de dualitate în planase manifestă prin permutarea cuvintelor „punct" şi „dreaptă",' păstrînd situaţia de in- cidenţă acolo unde există şi efectuînd modificările de exprimare cari intervin în mod necesar prin schimbările efectuate. Dintr-o teoremă de natură proiectivă valabilă pentru o figură F se deduce, prin aplicarea acestei reguli, o teoremă fot de natură proiectivă, valabilă în figura F't duala figurii F. Astfel, din teorema lui Pascal — laturile opuse ale unui exagon înscris într-o conică sînt concurente în trei puncte colineare — se deduce, prin regula dualităţii, teorema lui Brianchon: Dreptele determinate de vîrfurile opuse ale unui exagon circumscris unei conice sînt concurente. în spaţiul proiectiv, punctul şi planul sînt elemente duale, iar dreapta e un element autodual. Unei suprafeţe S, considerată ca mulţime a punctelor sale, îi corespunde ca figură duală o suprafaţă S# considerată ca înfăşurătoare a planelor sale tangente. Cuadrica e o figură autoduală. Figura duală a unei curbe C e o suprafaţă riglată desfăşurabilă. Dacă C e o curbă plană, duala ei e un con, planul curbei şi vîrful conului fiind elemente corespondente. Regula de dualitate în spaţiul proiectiv consistă în permutarea cuvintelor „punct" şi „plan", păstrînd cuvîntul „dreaptă" şi relaţiile de incidenţă între aceste elemente şi efectuînd modificările cari intervin în mod necesar în exprimare, în urma schimbărilor efectuate. 8. Dualifafe, regula de 2. Fiz., Elf,: Regulă cu ajutoru! căreia, dintr-un ansamblu de relaţii satisfăcute de mărimi referitoare la o anumită configuraţie a unui sistem electromagnetic (cîmp, circuit, reţea), se obţine un alt ansamblu de relaţii, satisfăcute de alte mărimi, referitoare la o altă configuraţie a aceluiaşi sistem electromagnetic. Regula de dualitate se fundamentează cu o corespondenţă biunivocă între cele două grupuri de mărimi şi relaţii, care asigură conservarea ecuaţiilor fundamentale ale sistemului. Dualitatea diferă de analogie (v.), care se stabileşte între elementele a două sisteme distincte. Sin. (impropriu) Principiu de dualitate, Principiu! dualităţii. Elementele (mărimile, relaţiile, configuraţiile, etc.) cari se corespund biunivoc prin corespondenţa menţionată se numesc elemente duale. Dacă prin această corespondenţă unele elemente îşi autocorespund, ele se numesc elemente aufoduale. Regulile de dualitate prezintă importanţă practică, deoarece, dacă existenţa lor a fost demonstrată pe baza ecuaţiilor fundamentale ale sistemului, din orice teoremă dedusă din aceste ecuaţii se poate obţine, cu ajuforul unei reguli de dualitate, o nouă teoremă (duala primei), fără o nouă demonsfrafie. Se formulează reguli de dualifafe în Electrostatică, în Magneto-statică, în Electrodinamică, în studiul circuitelor electrice şi al refelelor electrice, etc. Exemple de reîafii şi de elemente duale: în teoria cîmpului electromagnetic: expresia potenfialului scalar fafă de expresia potenfialului vector al cîmpului elecfric produs de un dipol electric (v.) în regim staţionar; expresiile analoge referitoare la dipolul magnetic (v.); expresia cîmpului electromagnetic nestaţionar produs de un dipol elecfric în regim variabil faţă de expresia cîmpului electromagnetic nestaţionar produs de un dipol magnetic în regim variabil (v. sub Dipol magnefic 1); expresia intensităţii cîmpului (elecfric sau magnetic) produs de repartiţii (fictive) de sarcini echivalente stării de polarizaţie, faţă de expresia inducţiei cîmpului (electric sau magnetic) produs de repartiţii (fictive) de curenţi echivalenţi stării de polarizaţie, în cazul regimului staţionar al corpurilor polarizate elecfric sau magnetic (ş* lipsite de sarcină adevărată şi de curenţi de conducţie); etc. în teoria circuitelor şi a reţelelor electrice: formele teoremelor lui Kirchhoff (v.) exprimate prin curenţi faţă de cele exprimate prin tensiuni; teorema curenţilor ciclici (v.) faţă de teorema tensiunilor la noduri (v.) în reţele fără cuplaje magnetice mutuale între laturi; ieoremd Dualitatea tensiunilor îangenjîaîe 621 Dublarea galvanourilor generatorului de tensiune echivalent (Thevenin-Helmholtz) fafă de teorema generatorului de curent echivalent (Northon) şi schemele echivalente corespunzătoare ale dipolului (v.) linear activ; schema echivalentă în T fafă de schema echivalentă în Jt şi relafiile corespunzătoare ale cuadripolului (v.) linear pasiv; efc. î. Dualitatea tensiunilor tangenţiale. Rez. maf.: Proprietate conform căreia componentele tangenfiale ale tensiunilor cari apar în vecinătatea aceluiaşi punct din corp, pe două elemente de suprafafă normale între ele, şi sînt cuprinse în acelaşi plan, sînt egale. în cazul a două direcţii n şi m ortogonale între ele, această proprietate se poate exprima sub forma %nm = %mn, relafie care asigură simetria tensorului de ordinul al doilea al tensiunilor. Sin. Simetria tensiunilor. 2. Dualitatea undă-parfkulă. Fiz. V. sub Particule elementare. s.. Dubas, pl. dubasuri* Nav.: Luntre mare, cu fundul plat, servind în general ia transportul peştelui. (Termen regional, Moldova.) Sin. Varcă. 4. Dubă, pl. dube. 1. Ind. piei.: Vas circular sau paralele-pipedic, construit din lemn (de stejar, de chifăr sau de larice) ori din beton, în care se efectuează tăbăcirea pieilor cu solufii de extracte tanante vegetale. Penfru menfinerea temperaturii uniforme şi pentru uşurarea manipulării, dubele sînt îngropate aproape complet în pămînt. Dimensiunile dubelor variază astfel: lungimea între 2,30 şi 3 m, lăfimea între 1,80 şi 2 m şi adîncimea între 1,60 şi 2,50 m. In dubele cu dimensiunile minime, pieile se suspendă îndoite, peste drugi, în timp ce în dubele cu dimensiunile maxime, pieile se suspendă liber, fără a atinge perefii sau fundul dubelor. Pentru agitarea pieilor, dubele de pretăbăcire sînt echipate uneori cu rame oscilante, cari sînt ţinute în mişcare permanentă cu ajutorul unor tije fixate de un excentric. Dubele în cari se efectuează operafiile de tăbăcire în flotă şi de zencuire au forme rectangulare sau circulare. în aceste dube, pieile se aşază orizontal, acoperindu-le cu solufii concentrate de tanin şi avînd uneori presărate între ele straturi de materiale tanante mărunfite proaspete. Dubele de pretăbăcire sînt legate între ele printr-un sistem de tuburi, care face să comunice partea inferioară a unei dube cu partea superioară a celei următoare, astfel încîf zemurile tanante să poată fi forfate să circule din spre duba cu zeama cea mai concentrată spre duba cu zeama cea mai slabă, în sens contrar înaintării pieilor. 5. Dubă. 2. Nav.: Luntre mică, executată dintr-un trunchi de arbore scobit, folosită în general la pescuitul în unele lacuri interioare. 6. Dubă. 3. Tehn. mii. V. Cofră. 7. Dubbs, instalaţie de cracare Ind. pefr. V. sub Cracare. # 8. Dublaj. Cinem.: Operaţia de înlocuire a dialogului dintr-un film, pronunfat într-o limbă oarecare, cu acelaşi dialog, tradus în altă limbă. Dublajul filmelor pune multe probleme de ordin tehnic şi artistic, cum sînt potrivirea vocii actorului care dublează un anumit personaj cu aspectul acelui personaj, alegerea corespunzătoare a textului dialogului tradus, astfel încît fiecare cuvînt pronunfat să aibă acelaşi număr de silabe ca şi cuvîntul pronunfat în acel moment de personajul din film şi, pe cît posibil, aceleaşi vocale, pentru ca să nu se observe că personajul de pe ecran vorbeşte altă limbă decît cea care se aude în sală. Afară de aceasta, la dublaj e foarte importantă reproducerea atmosferei sonore în care se desfăşoară acfiunea: sonoritatea vocii într-un vestibul de marmură, o voce înfundată într-o pivniţă, etc., cari impun căutarea unor solufii tehnice variate Ia înregistrările de dublaj. 9. Dublantă, pl. dublanfe. Nav.: Tablă cu care se măsoară grosimea bordajelor în locurile de concentrare a eforturilor, de exemplu în dreptul coifurilor deschiderilor în bordaje, la nări de ancore, sub babale, etc. 10. Dublare. 1. Ind. fexf.: Operafie din filatură sau din fesătorie, care consistă în reunirea în lung a două sau a mai multor înşiruiri de fibre prezentate în formă de pături, benzi sau semitorturi, spre a uniformiza grosimea înşiruirii sau pentru a mări secţiunea unei înşiruiri. în acest caz, coeficientul de variafie al materialului dublat devine unde Cq e coeficientul de variafieal unei înşiruiri, şi n e numărul de înşiruiri reunite. în cele mai multe cazuri, dublarea e urmată şî de o laminare corespunzătoare. în filaturi, dublarea se efectuează la bătătorul finisor (unde se reunesc patru pături), la unele carde (două pături), la laminoare (3,4, 6,8 sau 18 benzi), la reunitorul de benzi (16--20 de benzi), la flyer-e (două semitorturi) sau la maşinile cu inele (două semitorturi). în secfiile de finisare din filaturi şi din fesătorii, dublarea firelor se face, fie penfru a folosi produsul dublat ca atare, fie ca operaţie pregătitoare penfru răsucirea firelor. Odată cu dublarea se tensionează egal firele .reunite, se curafeTde scame, de noduri, impurităfi, se controlează şi se înlătură secfiunile slabe ale firelor/ se iJeTpune“tirul de'pe un format"'pe altul,în~"mod’"“obişnuit mai mare şi cu structură adecvată folosirii ulterioare. în fesătorii, dublarea se efectuează la maşinile de dublat, ii. Dublare. 2. Ind. text.: Depanare simultană — pe o singură bobină — a două fire nerăsucite între ele. Dublare. 3. Ind. piei.: Operafia de suprapunere şi de lipire laolaltă a două sau a mai multor straturi de fesături, cu un strat superior de cauciuc sau cu foile de masă plastică, cu ajutorul unor straiuri intermediare de legături moi, în vederea obfinerii înlocuitorilor de piele. Ca straturi intermediare se întrebuinfează: soluţie de cauciuc în benzină sau în benzen, emulsie de latex de cauciuc, dispersiuni apoase de substanfe macromoleculare şi, mai rar, solufii de nitroceluloză, cari dau pelicule prea rigide. După aplicarea solufiei adezive, diferitele straturi sînt presate laolaltă prin calandrare. 13. Dublare. 4. Nav.: înconjurarea unui cap de către o navă, în vederea sau în afara vederii uscatului. 14. Dublare. 5. Nav.: Acoperirea fundului navelor de lemn cu foi de tablă de cupru, cari, prin contactul cu apa de mare, dau compuşi toxici, împiedicînd astfel depunerile vegetale şi animale. 15. Dublarea frecvent©*- Telc.: Obfinerea, dinfr-o oscilajie electrică de o anumită frecvenfă, a unei alte oscilafii electrice, a cărei frecvenfă e egală cu dublul frecvenfei oscilafiei sursă. V. sub Multiplicarea frecvenfei. Circuitul sau montajul cu ajutorul căruia se efectuează dublarea frecvenfei se numeşte dublor de frecvenfă (v.). ie. Dublarea galvanourilor. Poligr.: Operaţie de căptuşire sau de îngroşare a clişeelor preparate prin galvanoplastie, care se efectuează în scopul egalizării diferenfelor de nivel rezultate prin procesul de depunere. Dublarea galvanourilor se execută prin turnarea liberă a metalului pe spatele clişeului sau prin turnare, urmată imediat de presarea galvanoului. în ambele cazuri se începe cu tăierea marginilor (pentru înlăturarea conturului neregulat rezultat în baia galvanică), după care urmează cositorirea spatelui clişeului (deoarece metalul de căptuşeală, de obicei un aliaj de plumb, nu aderă direct la o suprafaţă de cupru) şi turnarea metalului de dublare, în momentul în care acesta din urmă începe să se solidifice, Dublarea tablei 622 Dublaf, maşină de Schemă de situaţie a unui laminor de tablă subţire (cu două cai® şi un dubfor). i) cuptor de platine f 2) cuptor de pachete; 3) dublor cu foarfece; 4) ca-jă de laminare a platinelor; 5) cajă de laminare a pachete/of. se aşază clişeul într-o presă, unde e supus unei presiuni scurte, dar puternice, pentru ca suprafafa activă să se^niveleze perfect. Dublarea, combinată cu presare, se recomandă ţîn special pentru galvanouri destinate tiparului multicolor, pentru a simplifica potriveala. î. Dublarea tablei. Mefg.: Qperafia de îndoire a pachetelor de foi de tablă subfire, suprapuse, la laminarea la cald a tablei subfiri (cu grosimea < 1 mm), pentru a obfine foi scurte (1,5—2,5 m). De cele mai multe ori, numărul de foi din pachet e de 2, 4, 8 sau 10 şi numai rareori de 3, 6 sau 9. Pachetele de patru şi de opt foi se obfin începînd laminarea cu perechi de platine, cari se suprapun după reducerea grosimii lor la 1,8—2 mm. Pentru formarea pachetului de patru foi, grupurile semifabricate (numite şi şfurfuri) suprapuse se îndoaie şi se rabat. La laminarea tablelor foarte subfiri, pachetul dublat odată se încălzeşte şi se laminează pînă la grosimea de aproximativ 2 mm şi apoi se dublează din nou, obfinîndu-se un pachet de opt foi, care se încălzeşte din nou şi se laminează Ia dimensiuni finale (v. fig.) Dublarea se poate efectua semimecanizat, complet mecanizat sau automatizat, la dubloare de construcfie adecvată. V. şî sub Dublor. .2. Dublarea tiparului. Poligr.: Repetarea tiparului executat pe o foaie de hîrtie, datorită deplasării colii sau a formei de tipar în momentul în care se execută tiparul sau imediat după execufie. Cauzele cari provoacă această deplasare sînt următoarele: defectele de construcfie sau uzura prea mare a preselor de tipar; executarea neîngrijită a unora dinfre fazele procesului tehnologic; forma, care nu e bine fixată în ramă; coala de hîrtie nu e bine prinsă şi ţinută de ghearele prinză-toare; hîrtia are cute; aşternut insuficient, prea moale sau rău fixat; potriveală exagerată sau executată greşit; şireturile sau clapele conducătoare ale hîrtiei prea slabe; clişee insuficient fixate, cari „joacă" în formă în momentul tipăririi; presa nu e montată în pozifia orizontală sau nu e fixată solid. Pierderile materiale provocate de dublarea tiparului se pot evita, în mare măsură, prin supravegherea atentă pe parcurs a maşinii şi a modului de executare a diverselor operafii. Sin. Şmif (termen în curs de disparifie). 3. Dublat, maşină de 1. Ind. fexf.: Maşină care asamblează (prin suprapunere) două sau mai multe pături de fibre, pentru omogeneizarea şi uniformizarea materialului în curs de prelucrare, sau care împreună două sau mai multe fire, în vederea răsucirii lor simultane sau a obfinerii unor anumite efecte în procesul feserii, ori care îndoaie fesăturile în direcfia lungimii lor, pentru a fi învălătucite în foaie dublă şi cu lăfimea redusă la jumătate din lăfimea fesăturii. Maşina de dublaf pături se foloseşte în secfia de pieptenare din filaturile de bumbac şi de lînă, pentru egalizarea grosimii şi a secfiunii păturilor produse de reunitorul de benzi. Concomitent se produc laminarea păturilor alimentate, cum şi o mai bună îndepărtare şi paralelizare a fibrelor. Maşina de dublaf (şi de laminat) pături cuprinde şase trenuri de laminat (v. fig. /), la fiecare alimentîndu-se cîte o pătură. După laminare, toate cele şase pături (valuri) se suprapun; ansamblul lor e presat, iar pătura care rezultă se foloseşte penfru alimentarea maşinii de pieptenat. Sin. Laminor de pături. 1. Maşină de dublaf şi de laminat pături. 1) pături de fibre,* 2) tren de laminat; 3) masă de dublare. Maşina de dublaf firele serveşte, de obicei, la depănarea (v.) simultanăa firelor de pe fevile sau de pe bobinele obfinute în filatură. Ea poate fi: cu înfăşurare paralelă, la care spirele produsului dublat se depun i | alăturate în straturi cilindrice (depănare pe mosoare); cuînfăşurareîncruce, Ia care depunerea se face pe bobine cilindrice sau pe bobine conice, în spire depărtate între ele. Ambele tipuri sînt similare cu maşinile folosite, în general, Ia depănarea şi bo-binarea firelor, avînd în plus dispozitive de reunire (dublare), completate cu dispozitive de control şi de tensionare (v. fig. II). Maşina de dublat fesă-furile îndoaie la jumătatea lăfimii lor fesăturile dublu _ late (mai late decît 120 cm), zervei de fir; 7) cilin-Ea cuprinde (v. fig. III): un dru înfăşurăfor; 8) bo-cadru de bare metalice, cu role conducătoare, peste cari fesătura 1 e trasă în lăfime; un cadru triunghiular 2 de rigle metalice, pe suprafafa căruia alunecă fesătura şi se îndoaie la vîrful triunghiului; o pereche de role 3, cari conduc fesătura îndoită; o pereche de rigle cu seefiune triunghiulară 4, cari prind fesătura dublată, ca nişte cleşte, şi efectuează pe o masă 5 cursa de „du-te, vino" de un metru (metrează şi depune în falduri); dispozitive de antrenare. //. Schema maşinii de dublat fire. 1) fevi cu firele alimentate; 2) conducătoare de fire; 3) cură-fitoare de fire; 4) dispozitiv de frînare; 5) tijă de conducere; 6) role de conducere şi de obfinere a re- bine pe cari se înfăşoară firul dublat. I A Dublai, maşina de ^ 623 Dublă-proiecfie fotogrammetrie! Unele tipuri de maşini dublează, măsoară şi înfăşoară fesătura sub formă de cupoane (v. fig. IV). O maşină de acest Se deosebesc: dublă intersecfiune înainte, care e dubla-intersecfiune bazată pe intersecfiunea înainte în spafiu a ra- III. Maşină de dublat şi măsurat. fV. Maşină de dublat, măsurat şi 1) fesătura nedublată; 2) cadru triun- înfăşurat fesăturile în cupoane, ghlular; 3) role conducătoare; 4) rigle I) sul de fesătura; 2)roledecon- conducăfoare; 5) masă de măsurare şi ducere; 3) cadru triunghiular; 4) ci- de depunere în falduri. lindru măsurător; 5) bare de întin- dere; 6) placă înfăşurătoare. fel e echipată şî cu un cilindru măsurător 4, cu două bare de întindere 5f şî cu un ax rotitor, de care e fixată o placă dreptunghiulară 6, pe care se înfăşoară fesătura îndoită. î. Dublaf, maşină de 2. Mefg. V. Dublor. 2. Dublă, pi. duble. 1. Ind. făr.: Sin. Dubludecalitru (v.). s. Dublă. 2. Ind. lemn.: Sin. Rindea cu contrafier, Rindea dublă. V. sub Rindea. 4. Dublă, ţesătură Ind. text.: Ţesătură compusă din două fesături simple suprapuse, unite printr-o însăilare (v.) cu ajutorul unor fire dintr-o a treia urzeală, mult mai rară.fAre două urzeli şi două bătături, spre deosebire de fesăturile simple, cari au o singură urzeală şi o singură bătătură. Desenul penfru compozifia fesăturilor duble trece prin mai multe faze (v. Ţesături tubulare). Ţesăturile duble se întrebuinfează la confecfionarea îmbrăcămintei groase (paltoane, pardesiuri, etc.) sau ca stofe de mobilă, etc. 5. Dublă-caponieră, pl. duble-caponiere. Tehn. mii.: în fortificafia bastionată, drum de legătură între cleşte şi semi-mască, protejat contra loviturilor laferale prin două parapete, aşezate cîte unul de fiecare parte a Iui. V. fig. sub Cleşte 6. e. Dublă-călire, pl. duble-căliri. Metg. V. Călire dublă, sub Călire 1. ?. Dublă-determinare, pl. duble-determinări. Topog., Geod.: Repetarea prin calcul sau prin măsurători (de preferinfă pe o cale diferită) a unei determinări, în scopul controlului şi al alcătuirii unei valori medii din cele două determinări. De exemplu: măsurarea lungimii laturilor, a unghiurilor orizontale şi verticale la drumuire; radierea dublă a aceluiaşi punct din două stafii vecine de drumuire; măsurarea pe teren a unei distanfe perimetrice şi compararea ei cu distanfa grafică (Ia scară) sau din coordonatele rezultate din ridicare; determinarea pe două căi de calcul diferite a lungimii bazei frînte; etc. Dubla-determinare sau, uneori, determinarea multiplă, e foarte mult folosită în Topografie şi în Geodezie, în cari cauzele posibile de erori sînt foarfe numeroase, iar verificarea şi controlul rezultatelor sînt obligatoare. 8. Dublă-infersecfiune fotogrammetrică. Fotgrm.: Metodă de orientare şi de exploatare fotogrammetrică a fotogramelor conjugate, care consistă în aducerea în coincidenfă a celor două fascicule fotogrammetrice Oi/Fi cu O2/F2, unde Oi şi O2 sînt centrele de perspectivă ale fotogramelor Fi şi F2 (v. fig.), şi apoi în intersectarea în spafiu a perechilor de raze conjugate: O1P1 cu O2P2, etc.; acestei intersecfiuni în spafiu îi corespunde intersecfiunea în plan a proiecţiilor ortogonale O01P01 cu O02P02 ale razelor conjugate din spafiu. Dublă-intersecfiune fotogrammetrică. zelor conjugate şi care e o metodă folosită în fototriangulafie şi în restitufia analitică; dublă-intersecfiune înapoi, care e dubla-intersecfiune bazată pe aducerea în coincidenfă a fasciculelor fotogrammetrice conjugate, cînd se cunosc cinci perechi de puncte, în cele două fotograme adiacente, şi care e o metodă folosită în stereorestitufie. ». Dublă-pereche, cuartă Telc.: Grupare de patru conductoare în cablurile de telecomunicafii simetrice, obfinută prin răsucirea prealabilă a conductoarelor, separat două cîte două (în pereche), urmată de răsucirea împreună a celor două perechi. Sin. Cuartă Dieselhorst Martin, Cuartă D.M. Cuarta dublă-pereche permite să se obfină, pe patru fire, trei comunicafii independente de frecvenfă vocală (două pe circuitele fizice şi una pe circuitul fantomă). Capacitatea lineică a circuitului fantomă e de 1,65 ori mai mare decît capacitatea circuitelor fizice. De aceea, pentru aceeaşi atenuare la circuitul fantomă şi Ia circuitele fizice, inductanfa necesară pentru pupinizarea circuitului fantomă e egală cu 0,4 din inductanfa pentru fantomizarea circuitelor fizice. De aici rezultă posibilitatea de a asigura pupinizarea atît a circuitelor fizice cît şi a circuitelor fantomă. Fafă de gruparea în pereche (v.) a conductoarelor şi la acelaşi număr de circuite de joasă frecvenfă, cuarta dublă-pereche are diametrul miezului cu 8—9% mai mic; realizează o economie de 50% cupru şi de 10—20% plumb. Fafă de gruparea în stea (v.)f cuarta dublă-pereche are, la acelaşi număr de circuite de joasă frecvenfă, aproximativ acelaşi diametru ai miezului; realizează o economie de circa 30% în material conductor şi de izolaţie, datorită posibilităţii folosirii circuitelor fantomă; face posibilă introducerea pupini-zării circuitelor fantomă (cu cheltuieli suplementare). 10. Dublă-proiecfie, pl. duble-proiecfii. Geom.: Ansamblul a două proiecfii ale unui obiect din spafiu, într-un singur tablou plan, numit epură, şi care conduce la o reprezentare univocă a lui. Unui punct al obiectului îi corespunde, în epură, un bipunct. Se numeşte dublă-proiecfie ortogonală ansamblul a două proiecfii ortogonale ale unui obiect din spafiu pe două plane ortogonale, urmată de rabaterea unuia pe celălalt. Cele două plane se numesc planul orizontal şi planul vertical de proiecfie. V. şî Epură. 11. ~-proiecţie fotogrammetrică. Fotgrm.: Operafia principală pe care se bazează măsurarea stereofotogrammetrică a fotogramelor conjugate şi care consistă în proiectarea reală, simultană sau alternativă, prin intermediul dubluproiectoarelor Dublă-refracfîe 624 Dublor fotogrammetrice, a unui cuplu de fotograme corespondente constituind o stereogramă. Se deosebesc: dublă-proiecfie fotogrammefrică optică, care e o dublă-proiectie în care razele conjugate sînt realizate printr-o proiectare optică directă; dublă-proiecfie foto-grammefrică mecanică, care e o dublă-proiectie în care razele conjugate sînt materializate prin tije metalice şi în care caz proiectarea nu are obiective de proiectare; dublă-proiecfie fotogrammefrică opficomecanică, care e o dublă-proiecfie mixtă. 1. Oublă-refracfie. MineralF/z.: Sin. Birefringenfă (v.). .2. Dublă-stea, cuartă Telc.: Grupare de patru perechi de conductoare, în cablurile de telecomunicafii simetrice, obfi-nută prin răsucirea lor în jurul unei axe comune, în acelaşi mod în care sînt răsucite cele patru conductoare ale unei cuaîte stea (v. Stea, cuartă-^). Cuarta dublă-stea combină proprietăfile cuarfei-sfele cu cele ale cuartei dublă-pereche (v. Dublă-pereche, cuartă ~). Cuarta dublă-stea permite să se obfină în frecvenfă vocală şase circuite independente (patru pe circuitele fizice şi două pe circuitele fantomă). a. Duble. Mefg. V. Double. .4. Dublet, pl. dublete. 1. Fiz.: Grup de linii spectrale provenite din transifia atomului emifător între două stări energetice, fiecare formată din două componente vecine. Frecvenţele liniilor spectrale se obfin din energiile acestor stări, cu ajutorul principiului de combinafie al lui Ritz (v. Ritz, principiul de combinafie al Iui ~) şi al regulilor de selectiune (v. Selecfiune, regulă de ~). Exemplu: Linia galbenă din spectrul sodiului (linia D) e un dublet. 5. Dublet, pl. dublefi. 2. C/c. v.. Fiz.: Sin. Dipol (v. Dipol 2), Sursă dublă. 8. ~ electric: Sin. Dipol electric (v.). 7. ~ hidrodinamic. Mec. fl.: Sistem format din două surse egale şi de sensuri contrare, cu distanfa dintre ele tin-zînd astfel spre zero, încît produsul dintre această distanfă şi debitul surselor să fie finit. Produsul m = 2aQ, în care 2 a e disfanfa dintre surse (care tinde către zero) şi Q e debitul (pozitiv pentru una dintre surse şi negativ pentru cealaltă), se numeşte momentul dubletului. în mişcarea potenfială tridimensională a fluidelor incompresibile, potenfialul dubletului are expresiile m x _ m cos 9 (*3"~ 4 JT (x2^r2)3/2 ~~ 4 Jt R2 iar funcfiunea de curent e __m r2 m sin2 9 ^ 4 jt (x2_j_r2)3/2 4jt R liniile de curent fiind indicate în fig. a. Liniile de curenf în mişcarea potenţială a unui fluid incompresibiK în mişcarea potenfială plană a fluidelor incompresibile, dacă axa dubletului face un unghi v cu axa Ox (v. fig. b), dubletul are potenfialul complex m etv 2jt 2 pentru z — x~\~iy = re'1®, şi rezultă m cos (9 —v) cp~ ——---------------l T 2 jt r iar funcfiunea de curent e __ m y __ m sin (9-- v) ^ 2 jt x2+y2 2 jt r Dacă axa dubletului coincide cu axa Ox, atunci v —0 şi liniile de curent sînt cercurile de ecuafie x2+y2~^~Y.y=0, 2. Jt unde C e un parametru pozitiv sau negativ, aceste cercuri avînd deci centrul pe axa Oy şi fiind tangente la axa Ox în origine; mişcarea e prin urmare simetrică în raport cu această axă, care e însăşi axa dubletului. 8. ~ ionic. Elf., Chim. tiz.:, Dipol electric (v. Dipol electric 1) constituit din doi ioni cu sarcini contrare, cari se menfin în apropiere unul de altul în solufia unui electrolit, datorită forfelor electrostatice. Dacă cei doi ioni au aceeaşi valenfă, sarcina totală a dubletului e nulă şi acesta nu ia parte la conducerea curentului. Datorită existenţei acestor dublete ionice, conductibilitatea echivalentă a solufiei se micşorează în urma reducerii numărului de purtători de sarcină liberi. Se pot asocia în dublete tofi ionii de semn contrar între cari există 0 distanfă mai mică decît Z+Z-9o 2erkT ' unde 2+ e valenfa ionului pozitiv; 2* e valenfa ionului negativ; er e constanta dielectrică a mediului; k e constanta Iui Boltzmann; q$ e sarcina unui electron şi T e temperatura absolută. Gradul de asociafie a ionilor în dublete e cu atît mai mare cu cît diametrul mediu al ionilor şi, în special, constanta dielectrică a solventului sînt mai mici şi cu cît valenfa ionilor e mai mare. 9. ~ magnetic: Sin. Dipol magnetic (v.). 10. Dublet, pl. dublete. 3. Foto. V. sub Obiectiv fotografic. 11. Dublete: în bijuterie, ansamblul de pietre prefioase în care partea superioară e de diamant, fixată pe topaz, pe corindon alb sau pe stras. 12. Dublin, pl. dubline. Nav.: Legătură efectuată cu o parîmă, avînd unul dintre «•capete legat la bord, celălalt capăt revenind, — după ce a trecut printr-un inel sau prin babaua de pe mal sau de pe geamandură, — Ia bord, unde 1 se ia volta. Serveşte la dezlegarea navei, fără ajutor de la mal sau de pe geamandură. 13. Dublor, pl. dubloare. Mefg., Ut.: Maşină de dublat pachetele de foi de tablă subfire (v. şl Dublarea tablei). Du-blorul efectuează operafia de îndoire pînă la contactul strîns al fetelor interioare ale pachetului, operafia de îndoire prealabilă a pachetului putînd fi efectuată manual sau mecanizat la aceeaşi maşină. Sin. DubJătoare. D u b I o r u I pentru pachete de foi îndoite manual în prealabil e de obicei combinat cu un foarfece de tăiat extremităfile pachetului rezultat (v. fig. /)■ Maşina je constituită în principal din următoarele piese: un batiu cu masa de lucru orizontală; o placă de presiune basculantă, pentru îndoirea completă a pachetului; un cufit de Dublor de frecvenfă 625 Dublu Tr ofel ^ foarfece fixat Ia marginea mesei şi un al doilea cufit fixat pe un braţ cotit, articulat Ia marginea mesei; un mecanism de aefionare cu motor, cu reductor de turaţie, arbore cotit şi biele de acţionare a plăcii de presare şi a cuţitului de foar- reductor de turaţie — cu mecanismul de acţionare a cuţitului bont; mecanisme de aşezare şi potrivire a pachetului de table pe masa de lucru (pentru împărţirea Iui if precisă printr-o linie w-2 perpendiculară pe * muchia lui), acţionat de un cilindru pneumatic. Pentru dublare (v. fig. //), tabla e aşezată pe masa de lucru şi e potrivită de mecanismele de potrivire; cuţitul o îndoaie şi apoi apasă locul îndoiturii, intro-ducîndu-l în intersti- I. Dublor pentru îndoire manuală/ cu foarfece» I) masă de lucru; 2) placă da presiune; 3) cufite de foarfece; 4) postament; 5) mofor de aefionare; 6) bielă de aefionare a foarfecelor. fece. După preîndoirea iniţială efectuată manual (cu cleştele şi cu piciorul) se aşază pachetul pe masa de lucru, cu ajutorul unor cleşte; placa da presiune apasă pînă cînd foile sînt complet îndoite, iar apoi se taie capetele. Sin. Dublor semimecanizat. D u b I o r u I automat efectuează atît îndoirea prealabilă, cît şi îndoirea definitivă, tăierea făcîndu-se ulterior la un foarfece ataşat la dublor sau separat de acesta. Se construiesc multe tipuri de dubloare, diferite ca principiu de lucru şi construcţie. Dublorul automat folosit cel mai mult e dublorul cu cilindre, care e constituit, în principal, din următoarele părţi: un batiu, cu masa de lucru; două cilindre de îndoire, montate cu generatoarea superioară a mantalei ia nivelul mesei: un cuţit bont, ghidat într-o mişcare rectilinie alternativă pe verticală, într-un plan perpendicular pe planul axelor cilindrelor, pentru operaţia da preîndoire; mecanismul de acţionare a cilindrelor cu motor propriu, cuplat — printr-un lucru a dublorului aufomaf, cu cilindre. a) potrivirea tablei pe masa de lucru şi apropierea cuţitului bont; b) curbarea tablei şi prinderea ei înfre cilindre; c) îndoirea şi retragerea’ cuţitului; 1) cilindre; 2) cufit bont; 3 şi 3') tabla înainfe de dublare, respectiv în cursul îndoirii. ţiul dintre cilindre; tabla e prinsă de cilindre, iar cuţitul se retrage, în timp ce la trecerea printre cilindre se efectuează îndoirea definitivă. 1. Dublor de frecvenfă. Telc.: Circuit sau montaj elecfric care serveşte la dublarea frecvenţei unei oscilafii electrice. El e format, de obicei, dintr-un dipol sau dintr-un cuadripol nelinear şi dintr-un filtru trece-bandă, pentru separarea componentei de frecvenţă dublă. V. sub Multiplicator de frecvenţă, Ferorezonanţă. 2. Dublor de tensiune. Elf., Telc.: Circuit sau montaj elecfric asociat unui redresor (v.), cu ajuforul căruia se obţine o tensiune continuă de ieşire practic de două ori mai înaltă decît tensiunea continuă de ieşire obţinută în aceleaşi condiţii, cu un montaj de redresare obişnuit. V. sub Multiplicator de tensiune. 3. Dublou, arc-^. Arh. V. Arc-dublou, sub Arc 3. 4. Dublu. 1: Calitatea de a avea o mărime a cărei valoare e de două ori mai mare decît a mărimii de comparaţie. 5. Dublu. 2: Calitatea de a avea două elemente (practic) egale. 6. ~ duo, cadru Mefg.: Cadru de laminor dublu duo. V. Laminor dublu duo, sub Laminor. t. ~duo, laminor Mefg. V. Laminor dublu duo, sub Laminor. 8. ~ fină. Poligr. V. Linie tipografică. 9. ~ Tr ojel Mefg.: Bară profilată de oţel sau de material neferos obţinută prin laminare, care are în secţiune o inimă şi două tălpi. Tălpile pot fi egale sau inegale, iar feţele interioare ale tălpilor pot fi paralele cu feţele exterioare, ori simetrice şi egal înclinate faţă de acestea (v. fig.) pînă la dimensiunea h = 300 mm. Dimensiunile barelor de oţel dublu T folosite mai des sînt normalizate (standardizate). în tabele se găsesc, pe lîngă dimensiunile şi aria secţiunii, şl următoarele date: greutatea unui metru linear, cotele axelor principale de inerţie şi ale centrului de greutate, valorile calculate ale momentelor de inerţie în raport cu axele respective de încovoiere, valorile modulului de rezistenţă, ale razei de giraţie şi ale coeficientului de flambaj. La oţelul dublu T normal, lăţimea tălpilor e egală cu înălţimea profilului, iar peste această înălţime, pînă la valoarea de 1000 mm, lăţimea e constantă şi egală cu 300 mm; înclinaţia feţelor interioare ale tălpilor e de 14%, Secfiuni prin bare în dublu T. a) profil normal cu tălpi cu fefe inferioare înclinate; b) profil cu tălpi inegale (şi cu fefele interioare înefi-nafe); c) profil cu tălpi fate cu fefele paralele. Dublii-dupîex, sisfem 626 bubluproîecfor fotogrammetrie Otelul dublu T ale cărui tălpi au lăfimea egală sau aproape egală cu înălfimea profilului şi Ia care înclinafia fefelor interioare ale tălpilor e de 9% sau, recent, — care are fefele interioare paralele cu talpa, se numeşte ofel Differdingen. Această formă constituie un progres şi prezintă avantaje la asamblarea traverselor prin nituire. 1. ~-duplex, sistem Te/c.: Sistem de telecomunicafie pe fire, utilizat în telegrafia multiplă în curent continuu, prin care se asigură transmiterea pe aceeaşi linie, cu simplu sau cu dublucurent, a două comunicafii telegrafice succesive, în ambele sensuri (duplex). în acest scop, fiecare dintre cele două stafiuni corespondente e echipată de obicei cu cîte două distribuitoare rotative (unul de emisiune, celălalt de recepfie), iar montajul în ansamblu e duplex (v. Dublex, sistem ~). 2. ^-simplex, sistem Te/c.: Sistem de telecomunicafie pe fire, utilizat în telegrafia multiplă în curent continuu, prin care se asigură transmiterea pe aceeaşi linie, în acelaşi sens, cu simplu sau cu dublucurent, a două comunicafii telegrafice consecutive, prin folosirea unui distribuitor rotativ, în acest scop, una dintre stafiunile telegrafice foloseşte un distribuitor de emisiune, iar cealaltă, un distribuitor de recepfie. 3. ^-simultan, sistem Te/c.: Sistem de telecomunicafie pe două fire, prin care se asigură transmiterea simultani, în acelaşi sens, a unei comunicafii telefonice pe două fire, şi a două comunicafii telegrafice pe cîte unul dintre cele două fire ale liniei şi pămînt; cele trei felecomunicafii distincte sînt separate între ele prin filtre simple trece-sus şi trece-jos. 4. Dublucicero. Poligr.: Literă tipografică cu corpul de 24 de puncte sau de 2 cicero. V. şî sub Literă tipografică. 5. Dublucilindru, pl. dublecilindre. Ind. text.: Maşină circulară de tricotat cu două cilindre. V. Tricotat, maşină de e. Dublucurent. Telc.: Sistem de transmisiune telegrafică în curent continuu, în care semnalele telegrafice (sub formă de impulsii) sînt reprezentate de un curent care circulă în-tr-un sens, iar pauzele (intervalele dintre semnale), de un curent de sens contrar. 7. Dubludecalifru, pl. dublidecalitri. Ms.: Vas (de lemn sau de tablă) de formă cilindrică, avînd capacitatea de douăzeci de litri, folosit la măsurarea capacităţilor de cereale. Sin. Dublă. 8. Dubludecimefru, pl. dublidecimetri. Ms.: Instrument de desen pentru măsurarea directă a lungimilor în unităfi metrice şi pentru trasarea liniilor drepte; are forma unei rigle cu lungimea de 20 cm, de profiluri diferite şi, de obicei, cu muchiile lungi teşite şi gradate pe o parte în milimetri, iar pe cealaltă, în jumătsfi de milimetru. 9. Dublufund, pl. dublefunduri. 1. Nav.: înveliş inferior etanş, care dublează şi consolidează fundul şi osatura fundului navei. Dublulfund asigură nava confra pătrunderii apei în caz de avariere a fundului. Sin. Fund interior. 10. Dublufund. 2. Nav.: Spafiul etanş cuprins între fundul exterior şi fundul interior etanş (v. Dublufund 1) al navei. Acest spafiu e compartimentat, prin varange şi carlinge centrale şi laterale etanşe, formînd tancuri de combustibil lichid şi de apă, cum şi tancuri de balast lichid (v. fig.). Dublulfund se întinde transversal din gurnă în gurnă, iar longitudinal se întinde de obicei pe toată lungimea dintre picul proră şi picul pupă, iar uneori numai sub compartimentele căldărilor şi ale maşinilor. Structura compartimentelor dublului-fund e celulară, celulele comunicînd între ele prin găurile de uşurare, de vizitare şi de scurgere, dintre varangele şi car-lingele neefanşe. Fundul interior se mai numeşte cerul sau plafonul dubluluifund şi se compune din următoarele file de tablă: file centrale, file laterale şi file marginale. Legătura la osatura bordajului exterior lateral se face prin guseuri din ' \11. 9 > -L-- / y 6 A u t --4= c 0 o| O QV T~ ~ ' ( Dublufund. 1) chilă; 2) carlingă centrală; 3) carlingă laterală; 4) gurnă; 5) guseu; 6) va-rangă; 7) gaură de uşurare şi de vizitare; 8) fundul navei; 9) cerul (plafonul) dubluluifund; 10) linie de bază; 11) plan diametral. gurnă şi prin guseuri orizontale. Dublulfund e folosit în special la navele maritime şi, uneori, la navele mari de lacuri şi fluviale. 11. Dublumiffel. Poligr.: Literă tipografică cu corpul de 28 de puncte, adică de două ori mai mare decît al literei Mittel (v.). V. şl sub Literă tipografică. 12. Dublunivelmenf, pl. dublenivelmente. Topog. V. sub Nivelment. 13. Dubluproiecfor fotogrammetrie, pl. dubleproiectoare fotogrammetrice. Fotgrm.: Aparat fotogrammetrie (sau parte componentă a unui stereorestitutor) care serveşte la realizarea dublei-proieefii fotogrammetrice (v.) a stereogramelor; Dubla proiecţie în Stereofotogrammetrie. L1 şi L2) proiectoarele fasciculelor fotogrammetrice 02a1b1cidl şi 01a2b2c2d2; Fj şi F2) fotogramele coniugate de proiectat; Oj şi Oâ) obiectivele foto-grammetrice ale proiectoarelor Lt şi L2; OXYZ) sistemul de axe rectangulare ale spaţiului de proiecţie; cpj şi q>2) rnarimi unghiulare longitudinale ale celor două proiectoare; coj şi co«) mărimi unghiulare transversale ale celor două proiectoare; bx) proiecţia orizontală longitudinală a bazei de fotografiere sau componenta după axa OX a bazei de fotografiere; bx^ şl bxJ mărimi adiţionale ale proiectoarelor Lj şi L2 la bx; by^ şi by^ mărimi adiţionale ale proiectoarelor L1 şi L2 la by, componenta după axa OY a bazei de fotografiere; şi bz2) mărimi adiţionale ale proiectoarelor şi L2 Ia bz, componenta după axa Ol a bazei de fotografiere; OjPj şi 02P2) razele vizuale corespondente ale unui punct P din spaţiu, Pj şi P2 fiind punctele în cari aceste raze intersectează un plan E situat Ia înălţimea Zp fată de masa de proiecţie T a dubluproiectorului, care coincide cu planul XOY; Y* şi Y2) ordonatele celor două puncte Pj şi P2; Py—P^?) paralaxa stereoscopică verticală a dublei-proiecţii în spafiu. e constituit din următoarele părfi principale: port-clişeele fotogramelor conjugate pentru fotograma F1, respectiv penfru fotograma F2; obiectivele fotogrammetrice de proiecfie Oi şi O2Î mecanismele de înclinare a proiectoarelor; mecanismele de Dubluproiecfor Gassâf bud franslatare pe direcfiile X, Y şi 2, ale celor două proiectoare; dispozitivul de punctare a infersecfiunii razelor conjugate în spafiu şi de reperare cu marca stereoscopică; dispozitivul de transmitere a punctului intersectat pe planşeta de restitufie, respectiv de desenare a planului restituit. Se deosebesc: dublu-proiectoare optice, opticomecanice şi mecanice. Figura reprezintă schema unui dubluproiector şi modul de efectuare a unei duble-proiecfii. 1. Dubluproiecfor Gasser. Fotgrm.: Aparat de sfereoresti-tufie fotogrammetrică, care serveşte la construirea automată a hărfilor şi a planurilor topografice. E constituit din două proiectoare fotogrammetrice universale, bazate pe stereoproiec-tarea optică. Precizia de proiectare a modelului optic e cuprinsă între 0,05 şi 0,1 mm. ■ 'Principalele părfi constitutive ale aparatului sînt următoarele: două camere proiectoare; sistemul de stereoobservare, cu trei dispozitive auxiliare independente, pentru observare prin eclipsare, prin anaglif sau prin stroboscopie; sistemul de măsurare; sistemul de raportare şi de desenare, echipat cu o planşetă de restitufie (80 cmX100 cm). Modelul optic poate ocupa un volum cu baza de 60X90 cm şi înălfimea de 70 cm. Aparatul e construit pentru stereorestituiri de planuri şi hărfi la următoarele scări de lucru: pentru planuri de 1:1000 pînă la 1:5000; iar pentru hărfi, de 1:25 000. 2. Dublură, pl. dubluri. Ind. fexf.: Material folosit la căptu-şirea unor produse de îmbrăcăminte, constituit (în general) din fesătură de bumbac sau din mătase (serge sau satin), sau (pentru îmbrăcămintea groasă de iarnă), din vatelină, vată, sau blană. s. Dubluferfia. Poligr.: Literă tipografică cu corpul de 32 de puncte, adică de două ori mai mare decît al literei terfia (v.). Sin. Canon mic. V. şl sub Literă tipografică. 4. Dublufexf. Poligr.: Literă tipografică cu corpul de 40 de puncte, adică de două ori mai mare decît al literei de text (v.). Sin. Canon mare. V. şi sub literă tipografică. 5. Duchesse. Ind. text.: Ţesătură de mătase, avînd luciu foarte pronunfat pe fafă. Legătura de urzeală e în 8 sau în 12 ife, urzeala 160—200 de fire, iar bătătura 50—80 de fire pe 1 cm. Se întrebuinfează pentru rochii, căptuşeli, etc. e. Duciio. Ind. text.: Fibră textilă care se fabrică din polimeri poliamidici de tipul nylon şi care prezintă următoarele caracteristici mai importante: rezistenfa specifică 47—60 kg/mm2; rezistenfa relativă 4,6—5,8 g/den; rezistenfa în sfare umedă 90—95%; rezistenfa în buclă 75—85%; rezistenfa în nod 85—90%; alungirea la rupere în sfare uscată 26—32%, iar în stare umedă, 30—37%; gradul de elasticitate 100 la osarcină de8% din sarcina de rupere; greutatea specifică 1,14; confinutul de umiditate la clima standard 4,1. Absoarbe 8% la umiditatea relativă de 95%; se îngălbeneşte după expunerea timpde5orela150°;se topeşte la 250°; nu îmbătrîneşte; la expunerea de lungă durată la lumină, pierde rezistenfa şi se îngălbeneşte; în acid clorhidric 3%, ja fierbere, se descompune, iar la rece, în acizii clorhidric, sulfuric şi azotic, se descompune parfial; rezistă bine la alcalii şi la alte substanfe chimice; e în general insolubilă, dar se disolvă în fenol şi în acid formic concentrat; se vopseşte cu coîoranfi de dispersiune şi cu coîoranfi acizi, dar se poafe vopsi şi cu coloranţi din celelalte clase, cu excepfia coloranfilor de sulf; rezistă la acfiunea moliilor şi la putrezire; are rezistenfa electrică specifică de 4,15*1210 Q*cm. Se fabrică atît ca fibre continue, cît şi ca fibre scurte. Fibrele continue pot fi etirate, penfru mărirea rezistenfei pînă la 35%. Cu cît rezistenfa creşte prin eiirare, cu atît alungirea Ia rupere scade. Fibra ducilo se întrebuinfează ca materie primă în industria textilă, atît pentru produse de îmbrăcăminte şi de decorare, cît şi în scopuri feh-aice. 7. Duco. 1. Ind. chim.: Lacuri pe bază de nitroceluloză. (Termen comercial.) 8. Duco. 2. Ind. chim.: Plastifianfi, solvenfi şi coîoranfi folosifi în industria lacurilor pe bază de nitroceluloză. 9. Ductilitate. 1. Fiz., Mefg.: Proprietatea unui material de a putea fi tras în fire (de a putea fi trefilat), cînd e atît tenace (v. Tenacitate), cît şi maleabil (v. Maleabilitafe). La metale şi la aliaje, ductilitatea depinde de: natura metalului, compozifia chimică a aliajului, cantitatea şi natura impurităfilor, tratamentul termic sau mecanic suferit anterior, temperatura de prelucrare (în cazul tragerii' firelor), etc. Cele mai ductile metale pure sînt: aurul, argintul, cuprul, aluminiul. Un ofel moale în stare recoaptă e ductil, dar un ofel călit nu e ductil (e tenace, dar nu e maleabil). Plumbul nu e ductil, fiindcă nu e tenace. Un aliaj de cupru, de exemplu un bronz cu staniu, e cu atît mai pufin ductil, cu cît confine o cantitate mai mare de staniu (acesta reducîndu-i malea-bilitatea). 10. Ductilitate. 2. Ind. pefr.: Mărime egală cu alungirea maximă (la rupere), exprimată în centimetri, a unei epruvete de bitum, în condifii standardizate de lucru. V. şî sub Dow, ductilometru 11. Ductilometru, pl. ductilomefre. Ind. pefr.: Aparat de laborator folosit la determinarea ductilităfii bitumului (v. Dow, ductilometru ~). 12. Ductor, pl. ducfoare. Poligr. V. Val ducfor. 13. Dud, pl. duzi. Bot.: Arbore din familia Moraceae, originar din China şi din Japonia, răspîndit în regiunea tropicală şi subtropicală şi, mai pufin, în climatul temperat. E unul dintre pomii obişnuifi ai satelor noastre din regiunile de dealuri şi de cîmpie. Cuprinde specii cu flori monoice (avînd flori mas-cule pe unele ramuri şi flori femele pe altele) şi specii cu flori dioice. Amenfii globuloşi se dezvoltă în acelaşi timp cu frunzele; după polenizare, amenfii masculi cad. Fructul cărnos e compus din mai multe fructe mici (drupe) concrescute. Duzii se înmulfesc prin seminfe, prin butaşi, prin marcotaj şi prin altoire. Lipsa de hrană (în principal a sărurilor de fier) sau umezeala în exces provoacă cloroza (îngălbenirea şi căderea frunzelor). în acest caz se recomandă tăierea părfilor bolnave, drenarea solului, prăşi tu I, săpatul şi îngrăşarea pămîn-fului cu băligar şi cu sulfat de fier (calaican). Frunzele servesc la creşterea viermilor de mătase şi ca nutref penfru oi şi pentru capre. în terenuri cu fertilitate medie se obfin circa 10 000 kg frunze la hectar. Fructele, numite dude sau agude, se întrebuinfează în industria alimentară şi în Farmacie, la prepararea unor siropuri medicinale, a marme-ladei, a fuicii, etc. Lemnul de dud (greu, rezistent şi de durabilitate excepfională, depăşind în această privinfă chiar lemnul de stejar) se întrebuinfează în tîmplărie, în industria mobilei, la caroserii, la confecfionarea de pari şi bulumaci, la fabricarea butoaielor, etc., iar rădăcina are întrebuinfări în Farmacie, etc. Dudul e potrivit pentru garduri vii şi pentru plantafii individuale pe marginea drumurilor, şoselelor, aleilor, curfilor, solelor agricole, cum şi pentru constituirea de perdele forestiere de protecfie a cîmpului şi de zone verzi în regiuni uscate. Sin. Agud, Frăgar. Dudul alb (Morus alba Linn.) se cultivă în regiunile mai calde ale zonei temperate; frunzele sale formează cea mai bună hrană pentru viermele de mătase. Se dezvoltă bine în soluri^ humoase, afînate, proaspete şi expuse la cald, fiind superior dudului negru, din punctul de vedere al producfiei, atît cantitativ, cît şi calitativ. Dudul negru (Morus nigra Linn.) are peri moi ps frunze, florile dioice, fructele mari şi lungi, negre, suculente şi cu gust plăcut. Datorită perilor de pe frunze, dudul negru e mai pufin folosit pentru creşterea viermilor de mătase. 40* Duda 628 bulap Dudul roşu (Morus rubra Linn.) are frunzele cordiforme, cu marginile dinţate sau lobate, cu pari rigizi pe partea superioară; fructul lui e alungit-cilindric, roşu deschis, cu gust foarte plăcut. E cultivat ca arbore fructifer şi pentru lemnul său, de bună calitate. Alte specii cunoscute sînf: dudul alb sălbatic, dudul galben-portocaliu, dudul de Toscana, efc. 1. Dudă, pl. dude. Bof.: Fructul compus al dudului (v.). Sin. Agudă. 2. Dudgeonare. Meff.: Sin. Mandrinare (v.). 3. Duernă, pî. duerne. Poligr.: Grup de două coli de tipografie, pe cari paginile sînt aşezate astfel, încît la fălfuire o filă se intercalează între celelalte, formînd o singură fasciculă. 4. Dufrenif. Mineral.: Sin. Kraurit (v.), 5. Dufrenoysif. Mineral.: 2 PbS • As2S3. Sulfoarseniură de plumb, cristalizată în sistemul monoclinic, în cristale prismatice sau tabulare, cu multe fefe. Prezintă clivaj perfect după (010) şi rar macle după (100). Are culoarea cenuşie de plumb pînă la cenuşie de ofel, cu urma brună. Are duritatea 3 şi gr. sp. 5,5. Se confundă u^or cu baumhaueritul (v.), cu rathi-tui (v.) şi cu sartoriiul (v.). 6. Duffif. Mineral.: PbCu [OH | AsOj. Mineral din grupui descloizitului, cristalizat în sistemul rombic, în cristale galbene deschise sau verzi-cenuşii. Are duritatea 3 şi gr. sp. 6,2. 7. Dughie. Bof., Agr.: Panicum mileaceum, Setaria italica P. Beauv. Plantă furajeră anuală, din familia Gramineae, rezistentă la secetă şi pretenţioasă fafa de căldură, originară din Asia (Setaria viridis, Panicum viridis). E asemănătoare cu meiul, de care se deosebeşte prin inflorescenţă, care la dughie e un spic fals (panicul spiciform dens şi cilindric), gros, cu spi-culefe uniflore, avînd la bază numeroase sete; bobul e o cariopsă alburie, galbenă sau roşietică. Dughia nu suportă umezeala şi răceala. La încolfire are nevoie de foarte pufină umiditate, iar apoi, pînă la înflorire, de căldură, umezeală, urmate de uscăciune. Dughiei îi convin solurile uşoare, cari se încălzesc repede, nisipurile chiar cu pietriş, solurile nisipoase-lutoase, cu humus, etc. Dughia poate fi cultivată ca plantă principală sau, în cultura a doua, după o plantă care părăseşte de timpuriu terenul (rapifa, orzul de toamnă, etc.), iar uneori ca plantă de umplutură, după culturile bătute de grindină sau cari au suferit de ger şi cari au fost întoarse pînă la sfîrşitul lunii iunie. Dughia fiind o plantă care sărăceşte solul în apă şi în materii nutritive, şi îl îmburuienează, după ea se recomandă cultura de prăşitoare bine îngrăşate. Cel mai bun îngrăşămînt pentru dughie e băligarul bine fermentat, dat la planta premergătoare, iar în lipsa acestuia, 200 kg/ha superfosfat şi 100 kg/ha dintr-un îngrăşămînt azotat uşor solubil (cu 20% azot). Dughia reclamă un teren bine lucrat şi mărunfit. Semănatul nu se poate face înainte ca temperatura medie zilnică să atingă 13°, între semănat şi recoltat se distrug buruienile şi se sparge scoarfa, prin grăpări repetate, sau prin pliviri (pentru buruieni). Recolta pentru fîn se fa:e după însprcare, cînd dughia a acumulat maximul de substanfe nutritive şi paiul e încă fraged. Uscarea se face repede şi fără greutate, fiindcă în momentul recoltării dughia confine 60-”70% apă. Producfia de fîn e de 2000--4000 kg/ha, pufînd atinge 6000-7000 kg/ha. Pentru sămîntă, dughia se seamănă pufin mai rar între rînduri (20--25 cm) şi se recoltează cu secera, cu coasa şi cu secerăîoarea-legătoare în pîrgă, cînd lanul ia culoarea galbenă. Producfia de sămînfă e de 1000--2000 kg/ha şi cea de paie e de 2000—3000 kg/ha. Dughia e o plantă bună pentru nutref, în principal în regiunile secetoase. Dughia se întrebuinfează ca nutref verde şi uscat (paiele de dughie sînt superioare paielor de cereale) pentru animale, iar seminfele se dau ca hrană păsărilor. Sin. Parînc, Mei păsăresc. 8. Duglas, pl. duglaşi. Silv., Ind. lemn.: Arbore conifer exotic, înalt, din familia Pinaceae, care prezintă numai două specii interesante pentru cultura noastră forestieră: duglasul albastru şi duglasul verde. Ambele specii, răspîndite în regiunile de pe coasta Oceanului Pacific ale Americii de Nord şi, în adîncime, pînă spre Munfii Sfîncoşi, au posibilităfi de acli-matare în anumite condifii stafionale din.fara noastră. Lemnul de duglas e galben-roz pînă la brun-roşcat, foarte eterogen şi răşinos, cu greutatea specifică variind între 0,45 şi 0f65 g/cm3. El e durabil şi se prelucrează uşor; nu poate fi colorat, astfel încît e folosit în tîmplăria de exterior şi de interior, finisat numai în culoarea naturală. Sin. (impropriu) Brad duglas. 9. Duhamef-Neumann, ecuaţiile lui Rez. maf.: Ecuafiile de continuitate a'e maferia'ului elastic linear, isotrop şi omogen, exprimate cu ajutorul deplasărilor, în cazul unui cîmp de temperatură neuniform. Aceste ecuafii permit o rezolvare în deplasări a celei de a doua probleme fundamentale a teoriei elasticităfii. V. sub Elasticitate. 10. Dulap, pl. dulapuri. 1. Tehn., Arh.: Piesă de mobilier casnic, industrial, de birou, etc., în formă de cutie executată din panouri sau de ansamblu de cutii (v. fig. I), >n accepfiu-nea cutie de tîmplăria (v.), avînd înălfimea şi lăfimea mai mari decît adîncimea, în care se păstrează — după locul în care e folosit — rufe, haine, vase sau ustensile de gospodă- I. Dulap de lemn, cu frei uşi, penfru haine. rie, scule, piese semifabricate sau fabricate, materiale, etc. Dulapul poate fi / împărţit, prin panouri transversale verti- cale, în compartimente, iar acestea pot cuprinde polife, sertare, susfinătoare, etc. El poate fi constituit dintr-o piesă monobloc sau din mai multe piese (identice ori diferite) asamblate. Da obicei, piesele în formă ds cutie ale dulapului sînt în- Jransversa(â prinfr-un chise cu uşi (rabafante, glisante, etc.); du|ap meta|ic, pentru unele părfi ale dulapului pot fi neprotejate cu uşi. Se construiesc dulapuri metalice, de obicei din tablă de oţel (v. fig. II), folosite în industrie, în comerţ, etc., şi dulapuri de lemn, folosite în industrie, în comerf, în locuinţe, etc. Dulapurile pentru obiecte de îmbrăcăminte din locuinţe se construiesc, fie pentru acelaşi tip de îmbrăcăminte (dulapuri pentru haine, dulapuri pentru rufe), fie pentru 3 II. Secfiune verficală haine. 1) fund; 2) favan; 3) panou/ din spafe; 4) uşă| 5) poliţă cu cîrlig penfru umeri; 6) cuier. Dulap de prăfuit 629 Dulie cuprinde mai multe tipuri de îmbrăcăminte, şi, de obicei, din asamblaje (complexe) şi din elemente de mobilier asamblate (v. fig. ///). IU. Părfile componente ale unui dulap, î) panou lateral (latura dulpaului); 2) serfar; 3) poliţă; 4) placufa şurubului de montare; 5) rama fundului; 6} fund; 7) lezena panoului despărţitor; 8) rama spătarului; 9) montantul ramei panoului din spate; 10) lezena panoului lateral; 11) uşă; 12) şipcă susţinătoare a poliţei; / 3) bară rotundă pentru agăţat haine; 14) poliţă; 15) panoul din spate (panouf spătarului); 16) panoul tavanului; 17) panou despărfitor; 18) lezena panoului tavanului; 19) coroană (cranj). 1. ~ de prăfuit. Poligr.: Construcfie metalică în formă de dulap transportabil, închis ermetic, folosită în atelierele poligrafice pentru a evita răspîndirea pulberii de asfalt sau de colofoniu cu care se acopsră suprafafa plăcilor, înainfe sau în cursul preparării lor. în interiorul dulapului se găsesc: un ventilator care provoacă ridicarea şi răspîndirea pulberii în aer; un al doilea ventilator, suflător-aspirator, cane suflă şi absoarbe excesul de pulbere, după pudrarea plăcii; un filtru care refine şi colectează chiar în dulap praful rămas disponibil; o rezistenfa elecfrică de încălzit (racordată la o priză de curent electric), pentru a menfine în interiorul dulapului temperatura optimă în cursul procesului de prăfuire, şi o instalafie de iluminat, care asigură o bună vizibilitate. 2. ~ de relee. C. f..* Dulap, în general metalic, amenajat special pentru adăpostirea releelor şi a aparatajului folosit în instalafiile de centralizare. Dulapul de relee poate fi exterior, cînd e amplasat în linie curentă sau în incinta stafiilor (fiind etanşat contra intemperiilor), ori interior, cînd e amplasat în clădiri. s. Dulap, pl. dulapi. 2. Ind. lemn.: Piesă de cherestea (tivită, semitivită sau netivită), cu grosimea între 28 şi 75 mm, cînd e de lemn de răşinoase, respectiv de 50—100 mm, cînd e de lemn de foioase, şi cu lăţimea mai mare decît dublul grosimii, însă de cel pufin 100 mm. Dulapii sînt folosifi în lucrări de tîmplărie şi de dulgherie. 4. Dulceaţă, pl. dulcefi. Ind. alim.: Preparat alimentar obfinut prin fierberea pe foc direct sau prin încălzirea cu abur a fructelor, împreună cu zahăr sau cu un amestec de zahăr şi sirop de glucoză. Prin fierbere, zahărul din sirop difuzează în celulele fructelor, pînă la egalizarea concentrafiei de zahăr în fructe şi în sirop. Industrial, dulceaţa se fierbe în cazane duplicate de capacitate mică (25-50 kg). Produsul fiert e descărcat în căzi de răcire echipate cu manta dublă, prin care circulă apa de răcire. Penfru reducerea timpului de fierbere, fapt care conduce la produse cu aromă şi culoare mai corespunzătoare, se aplică următoarele procedee: înainte de a fi trecute la fierbere, fructele amestecate cu zahărul sînt păstrate Ia temperatura ordinară fimp de 12—24 de ore. — Fierberea fructelor cu siropul de zahăr la intervale scurte de timp, alternînd cu păstrarea acestora în siropul care a fost răcit la 20—25°, prin trecerea lui printr-un schimbător de căldură. Operafia se repetă de 4—5 ori, concentrafia siropului fiind măiită progresiv prin adaus de zahăr, astfel încît în final confinutul de substanfă uscată al siropului să ajungă de la 50 la 75%. — Fierberea fructelor cu zahărul timp de circa 10 minute, în aparate de vid la presiunea ordinară, urmată de întreruperea încălzirii şi de crearea unui vid de 500—600 mm col. Hg. Operafia se repetă de cîteva ori. Dulceaţa prsparafă trebuie să conţină 40—60% fructe, iar siropul să aibă un extract refractometric minim de 72°. 5. Dulcină. Chim.: Para-feneiolcarbamidă; substanfă cu p. t. 174°, obfinută pe cale sintetică, care are o putere îndulcitoare de 200 de ori mai mare decît ^ ^ a zahărului. în can- ^ iităfi mici nu e toxică. NH—C C—O—C2H5 Adăugarea ei în pro- Q—C C=C dusele alimentare e \ML! u H interzisă de lege. 2 8. Dulcifă. Chim.: CH2OH(CHOH)4—CH2OH. Alcool exa-valenf inactiv, care se găseşte liber în numeroase plante. Sintetic se prepară prin reducerea galactozei cu amalgam de sodiu sau de aluminiu. Se prezintă sub formă de prisme mari incolore, monoclinice, cari sînf relativ greu solubile în apă, sînt numai pufin solubile în alccol, şi în eter nu sînt solubile deloc. Solufia apoasă are gust dulce, densitatea 1,466 şi p. t. 188°. Dulcita e atacată de numeroase microorganisme (bacili şi bacterii), cari o degradează, dînd obişnuitele produse de fermentaţie: alcool etilic, acid acetic, acid succinic, bioxid de carbon şi acid formic. Nu e atacată de drojdii. 7. Dulciuri. Ind. alim.: Produse alimentare de natură diferită (bomboane, rahat, halva, prăjituri, dulceafă, compot, ciocolată, înghefată, etc.), în compozifia cărora intră zahărul, glucoza, zahărul invertit, şi cari se caracterizează printr-un gust dulce pronunfat. în general, dulciurile au o valoare energetică mare, iar ciocolata şi halvaua au şl o valoare nutritivă apreciabilă, deoarece conţin, pe lîngă hidrafi de carbon, grăsimi, proteine, săruri minerale, etc. Bolnavii de diabet fo'osesc produse dietetice îndulcite cu zaharină, sorbitol, achardoză, etc. 8. Dulcotan. Ind. piei.: Extract din lemn de castan, modificat chimic prin sulfitare, pentru a-i reduce astringenţa („îndulcit"), întrebuinfat la tăbăcirea pieilor ca înlocuitor al extractului de quebracho sulfitat şi al extractului de mimoză. 9. Dulgher, pl. dulgheri. Cs. V. sub Dulgherie. 10. Dulgherie. Cs.: Meseria executării, din piese de lemn (rotund, semirotund sau ecarisat), a unor construcfii de lemn (case, hale, poduri, împrejmuiri, etc.) sau a anumitor părfi dintr-o construcfie (ferme pentwu acoperişuri, planşeuri, scări, etc.) ori a unor construcfii auxiliare, necesare executării altor lucrări (cinfre, cofraje, eşafodaje, schele, sprijiniri, etc.). Lucrătorul calificat care execută astfel de lucrări se numeşte dulgher. 11. Dulie, pl. dulii. Elf.: Piesă-suport folosită penfru fixarea şi racordarea la refea a lămpilor electrice. Dulia obişnuită a lămpilor incandescenţe (v. fig. A) e compusă din: cartuş, baza izolatoare, fund, manşon şi inelul izolator. Dulie 630 Dulie Cartuşul, executat din metal (alamă) sau din material plastic (bachelită), serveşte la fixarea lămpii, fie prin înşurubare, fie în alt mod; poate servi şi pentru a stabili contactul electric. Baza izolatoare, executată din material ceramic sau plastic, poartă contactele electrice şi bornele de conexiune. După modul de fixare a lămpii, duliile obişnuite pot fi cu filet sau cu baionetă (fără filet). Duliile cu filet (sin. dulii Edison), cari servesc la fixarea lămpii prin înşurubare, sînt de patru tipuri, după dimensiunile cartuşului-filetat: miniatură, mici, medii şi mari. a D u I i i. A) dulîe normală (secfiune): 1) carfuş; 2) bază izolatoare; 3) fundul duliei; 4) manşon; 5) inel izolator; B) dulie E 10 cu falpă, de bachelifă; C) dulie E 10 (specială) penfru lanternă; D) dulie E 10 penfru scală radio:a) fără suport; b) cu suport; E) dulie E 10 pentru pomul de iarnă; F) dulie E 14: a) metalică; b) de bachelifă; G) dulie E 14 luminare, de material ceramic; H) dulie E 14 cu falpă, de material ceramic; I) dulie E 27: a) metalică; b) de bachelifă; c) de mafe-rial ceramic; J) dulie E 27 cu întrerupfor: a) metalică; b) de bachelifă; K) dulie E 27 de perete, dreaptă: a) de bachelită; b) de material ceramic; oblică; c) de bachelifă; d) de material ceramic; L) dulie E 27 de iluminafie: a) de material ceramic; b) de bachelifă; M] dulie E 27 minieră, de material ceramic; N) dulie E 27 cu lanf: a) metalică; b) de bachelită; O) dulie E 27 impermeabilă; P) dulie E 27 cu priză de curent: a) normală; b) cu protecfie contra atingerii contactelor sub tensiune; Q) dulie E 40: aj metalică; b) de material ceramic; R) dulie baionetă; Sj dulie baionefă B 15: a) cu un şfiff; b) cu două şfiff uri; Tj dulie sistem Sava cu protecfie prin inel protector contra afingerii contactelor sub tensiune; U) dulie penfru sofife; V) dulie anfidef/agranfă. Fundul duliei, cu piesa de fixare (racord, falpă, suport, etc.), se execută din metal sau din material plastic. Manşonul sau învelişul duliei se execută din metal, din material ceramic sau din material plastic. Inelul izolator, executat din material ceramic sau plastic, distanţează şi izolează manşonul de cartuş, formînd şî o protecfie contra atingerilor periculoase. La alte tipuri de dulii, unele dintre părfile componente indicate pot fi contopite sau pot lipsi, dacă funcfiunea lor e suplinită de alte piese. După construcfia generală şi după rolul lor, se deosebesc dulii obişnuite şi dulii speciala, Duliile miniatură (pitice), cu simbolul E10 (litera E indică tipul filetuIui — Edison —, iar cifra din simbol indică diametrul nominal al acestuia), sînt pentru lămpi cu diametrul nominal al soclului de 10 mm (lămpi pentru lanterne, pentru scală, etc.). Duliile mici (mignon), cu simbolul E 14, sînt pentru lămpi cu diametrul nominal al soclului de 14 mm (format lumînare, picătură, ciupercă, tubular, etc.). Duliile medii (normale), cu simbolul E 27, sînt penfru lămpi normale, cu diametrul nominal al soclului de 27 mm. Duliile mari (Goliat), cu simbolul E 40, sînt pentru lămpi cu diametrul nominal al soclului de 40 mm (lămpi de peste 200 W). Dulie de bujie 631 Dulong şi Petit, legea Iui *+* După destinaţia lor, duliile cu filet E 10, E 14, E 27 şi E 40, se execută cum urmează: Dulia E 10 poate fi cu talpă (v. fig. 8), penfru lanternă (v. fig. C), pentru scală de aparate radiofonice (cu şi fără suport) (v. fig. D), pentru pomul de iarnă (v. fig. E). Dulia E 14 poate fi normală (v. fig. F), lumînare (v. fig. G) (folosită în construcfia luminărilor electrice), cu talpă (v. fig. H). Dulia E 27 poate fi: normală (v. fig. /), cu întreruptor (v. fig. J) (are în interior un mic întreruptor, care poate fi manevrat cu cheia de pe dulie), de perete, dreaptă şi oblică (v. fig. K) (pentru fixare pe perete sau pe tavan), de ilu-minafie (v. fig. L) (folosită penfru iluminafie de reclamă, penfru litere luminoase, etc.), minieră (v. fig. M) (folosită în mine), cu lanf (v. fig. N) (folosită la lămpile de birou sau de noptieră; ea are în interior un mic întreruptor cu lanf), impermeabilă (v. fig. O) (pentru folosirea în încăperi umede), cu priză de curent (v. fig. P) (permite şi racordarea unuia sau a mai multor receptoare; fabricarea şi folosirea lor nu sînt recomandate). Dulia E 40 poafe fi metalică sau de material ceramic (v. fig. Q). Duliile baionetă au cartuşul nefiletat, iar pe fundul lor sînt fixate contactele electrice, pe cari apasă bornele de pe soclul lămpii. Acesta se introduce prin apăsare şi prin o uşoară răsucire, astfel încît un ştift de pe soclu să rămînă fixat în crestătura din cartuş (v.^ fig. R). Prin această fixare rezistentă la trepidafii, duliile baionetă prezintă avantaj fafă de duliile cu filet, putînd fi utilizate pe vehicule. Se fabrică dulii baioneta cu unu sau cu două ştifturi (v. fig. S), în patru mărimi: miniatură (cu simbolul B 9) (cu un singur ştift); mici (cu simbolul B 15); medii (cu simbolul B 20); mari (normale) (cu simbolul B 22). Sînf folosite pentru lămpi tip auto, fubulare şi miniere, lămpi pentru proiecfie de diafilme, şi pentru faruri proiec" toare, etc. Pentru protecfia contra atingerii incidentale cu mîna a contactelor sub tensiune se utilizează următoarele sisteme constructive: Edison cu ine! de porfelan sau de bachelită înălfat (v., de ex., fig. P b); Sava (cu inel protector mobil prin resort, v. fig. T); Tutus (cu dulie Edison, cu contacte inferioare); baionetă de siguranfă (cu ambele contacte ascunse). Printre execuţiile speciale sînt de men-fionat: duliile pentru sofite şi duliile anti-deflagranfe. Duliile pentru sofite (v. fig. U) servesc la racordarea sofiţelor la refea. Cele două manşoane de la capetele sof if ei sînt strînse de lamelele elastice cari constituie contactele duliei; capacul de porfelan, care se fixează prin două gheare elastice de baza duliei, fereşte contactele de pătrunderea prafului şi a apei. Duliile antideflagrante (v. fig. V) sînt folosite în instalaţiile miniere sau în alte instalafii cu pericol de explozie. La introducerea lămpii în această dulie, soclul apasă pe con- tactul central printr-o piesă intermediară, împinsă de un resort; contactul definitiv se face într-un mic spafiu închis. La de-şurubarea sub tensiune, eventualele scîntei nu propagă explozia în afara acestui spafiu. t. ~ de bujie. Mş.: Manşon, cu un filet inferior pe care se înşurubează bujia şi cu un filet exterior identic cu cel al bujiei, care se înşurubează în locaşul din culasa unui motor cu electroaprindere. Dulia, în general de bronz, se foloseşte uneori la culase de aliaj de aluminiu, în cari se înşurubează definitiv, evitînd astfel distrugerea locaşului din culasă, prin introduceri repetate de bujii; astfel, dulia prezintă avantajul că poafe fi înlocuită după uzură. 2. Dullif. Ind. fexf.: Ftalat acid de aluminiu, întrebuinfat la tratarea firelor şi a fesăturilor de mătase ca agent de matare. 3. Dulong şi Pefif, legea lui Fiz.: Regulă conform căreia, pentru toate elementele în stare solidă, căldura atomică, adică produsul dintre greutatea atomică şi căldura specifică, are aceeaşi valoare, egală aproximativ, la presiune constantă, cu 6,4 cal/atom-gram-grad. Regula e valabilă numai la o temperatură destul de depărtată de zero absolut; pentru cele mai multe elemente, această temperatură e chiar temperatura ordinară. Fac excepfie elementele uşoare, C, Si, B, Be, cari se apropie de valoarea 6,4 la temperaturi înalte. Regula are următoarea bază teoretică: atomii, in refeaua cristalină a elementului, au o mişcare de oscilaţie armonică în jurul poziţiilor lor de echilibru; căldura specifică la volum constant fiind egală cu creşterea energiei interioare a unităfii de masă la creşterea temperaturii cu o unitate, va corespunde creşterii energiei acestor oscilafii atomice. Determinînd energia de oscilafie a unui atom-gram dintr-un element, cu ajutorul legii echipartifiei energiei, se obţine 3 RT, iar pentru căldura atomică CA, valoarea CA = 3 R, unde R— 1,9885 cal/grad e constanta gazelor perfecte. Rezultă CA = 5,9655, valoare vecină cu valoarea empirică la volum constant din legea Iui Dulong şi Petit. Datorită ipotezei că oscilafiile aio.nilor sînt oscilafii armonice, legea echipartifiei energiei nu poate să explice decît valoarea căldurii atomice de aproximativ 6 cal, sub temperatura obişnuită, dar nu şî varia'ia căldurilor specifice cu temperatura. Căldurile specifice ale solidelor tind către zero, cînd femperatura se apropie de zero absolut. Teoria cuantelor explică vanaţia căldurilor specifice cu temperatura. Atomii cari vibrează asemănător cu un osc;lator armonic linear nu mai pot avea orice energie. Energia medie a oscilatorului e cuantificată prin expresia — hv ^ = -T7T ' în care v e frecvenfă, T e temperatura, h e constanta lui Planck, iar k e constanta lui Boltzmann. Ea poate fi aproximată cu rezultatul clasic w~kT, din care se deduce relaţia CÂ = 3R, numai în cazul ^^1, kT hv Tf hv astfel încît e — 1 Urmează că legea lui Dulong şi Petit e aplicabilă numai în aceste condiţii. Energia medie a unui oscilator depinzînd de frecvenfă lui, în calculul energiei unui solid, din care se deduce căldura atomică prin derivarea energiei unui mol de substanfă în raport cu temperatura, trebuie să se fină seamă de frecvenfă fiecărui oscilator, Einstein face un calcul aproximativ, consi- Tensiunile şi puterile maxime ale lămpilor cari pot fi folosite cu diferite dulii Tipul duliei Tensiunea nominală maximă V Puterea maximă a lămpii W E 10 36 10 E 14 100 E 27 metalice E 27 de bache- 250 200 lită 60 E 40 2000 B 9 36 15 B 15 50 B 20 250 100 B 22 200(250) Dumbravă 632 Duna derînd că frecvenfele proprii ale tuturor oscilatorilor sînt identice, şi obţine hi fhvY ekT c^Nk{kf)r^^' \ehT-0 unde N e numărul de atomi dintr-un atom-gram. La tempe-hv râturi înalte, la cari 1, rezultă valoarea lui Dulong şi fel Petit: Ca->3 Nk = 3 R. La temperaturi joase, căldura specifică tinde către zero astfel cum rezultă din experienţă, însă mai repede decît în realitate. Un calcul de asemenea aproximaliv, dar mai precis, a fost făcut de Debye, care admite existenta unui spectru de frecvenfe, dar atribuie fiecărui oscilator o frecvenfă egală cu frecvenfă medie a spectrului. La temperaturi joase, frecvenfele cari aduc o contribufie la calculul energiei sînt cele joase. Pentru undele cu lungimi de undă mari (frecvenfe joase), cari se nasc în interiorul solidului din suprapunerea oscilafiilor atomilor, solidul se comportă ca un continuum elastic, al cărui spectru de frecvenfe e cunoscut din studiul radiafiei termice închise într-o incintă. Dacă vmax e frecvenfă maximă confinută în cristal, şi notînd cu 0 temperatura caracteristică hv max definită prin relafia —^— = 0, Debye obfine pentru căldura specifică: CA = 3R, pentru 7">0, - 12 ji4 Att ' 03 T ' pentru ri _ Carbonat de guaiacol, care se obfine prin acfiunea fosgenului asupra guaiacolului. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, de culoare albă, fără miros, insolubilă în apă, greu solubilă în eter şi în alcool rece, şi uşor solubilă în alcool cald şi în cloroform. Confine 91,5% guaiacol. Se întrebuinfează, în Medicină, în tratamentul unor boli de plămîni, ca expectorant, antiseptic, etc. 8. Duofriodă, pl. duotriode. Te/c.: Tub electronic care confine sub acelaşi înveliş (de obicei de sticlă sau metalic) două triode. Triodele pot avea catod comun sau catozi separafi (v. fig. /). Avantajul principal al duotriodelor e identitatea caracteristicilor celor două triode, care se menfine în fot cursul funefionării tubului, în special la duotriodele cu catod comun. Datorită acestui fapt, ele se utilizează pe scară mare în circuitele electronice simetrice, ca de exemplu, în amplificatoarele în contratimp, în circuitele inversoare de fază, în oscilatoarele simetrice, în unele tipuri de oscilatoare de relaxare şi de circuite basculante, etc. în fig. II e reprezentată schema unui amplificator de putere în contratimp, iar în fig. III, schema unui mulfivibrafor, ambele cuprinzînd cîte o duotriodă. Duotriodele se folosesc şi în montaje, în cari cele două triode fac parte din circuite diferite; în acest caz, ele prezintă r II. Schema unul ampilflcafor de pufere în confrafimp cu duofriodă. R$) rezistenfă de sarcină. III. Schema unui muffivibrator cu duofriodă. separafi şi avînd o buna izolafie între filament şi catozi, cu scopul de a funefiona şi în circuite cu tensiuni înalte între catod şi masă» 7. Dupin, indîcafoarea lui V. sub indicatoare. 8. Dupin, feorema lui Geom.: Teoremă privitoare Ia o proprietate remarcabilă a unui sistem triplu ortogonal de suprafefe: Fiind date trei familii distincte de suprafefe f\(M) = uh h{M) = U2, h(M)~ua, unde fi, fa /g sînt trei funcfiuni de punct avînd un jacobian care nu e identic nul într-un domeniu (Z)) din spafiu, iar u2t sînt trei argumente parametrice independente, dacă suprafefele acestui sistem triplu se intersectează doua cîte două sub unghiuri drepte, curbele de interseefiune sînt linii de curbură pe suprafefele familiilor considerate. 9. Duplex. 1. Ind. hîrf.: Hîrtie sau carton format din două straturi de pastă lipite prin deshidratarea şi presarea în stare umedă pe maşina de fabricat hîrtie sau carton. în general, cele două straturi au compoziţii şi culori diferite. Hîrtia sau cartonul duplex se obţin pe maşini cu două site lungi, pe maşini combinate cu sită lungă şi cu sită cilindrică, sau pe maşini cu o sită lungă echipată cu dispozitive speciale. Dispozitivele folosite cel mai mult penfru fabricarea hîrtiei duplex sînt dispozitivele „Diana" şi „Otu". Dispozitivul „D/ana" (v. fig. /) e format dinfr-o cutie de distribuţie (1), cu lăţimea de circa 500 mm şi înălţimea de circa 300 mm, împărţită în două camere cu ajutorul unui perete despărţitor plasat pînă la 10 cm sub marginea de sus. în prima cameră, în care se introduce pasta cu o anumită consistenfă, I. Reprezentarea duotriodelor. aJ cu cafod comun; bj cu cu cafozi separafi. /. Dispozitivul „Diana". se găseşte un amestecător (2). în a doua camera sînt doua şicane dispuse astfel, încît pasta să aibă o distribufie uniforma pe toată lăfimea sitei şi o scurgere turbulentă Ia ieşirea^ pe sită (3). Acest dispozitiv se aşază pe sita maşinii de fabricat hîrtie deasupra cutiilor sugare (4), în zona în care pasta de hîrtie deshidratată atinge consistenfă de 6%. Dispozitivul „Otu" (v. fig. II) e format dintr-o cutie de distribufie (f) în care se găseşte un agitator (2). Din aceasta cutie de distribuţie materialul curge pe o sită cilindrică (3), Duplex 635 Duplex, sistem ^ aşezată deasupra sitei lungi a maşinii. Pe sita cilindrică se formează un strat de pastă care, împreună cu cel de al doilea strat format pe sita lungă, sînt trecute pe deasupra ultimelor două cutii sugare (4) ale valfului sugar şi, prin prese, mai departe, pentru a forma banda de hîrtie. Ca şi dispozitivul „Diana", dispozitivul „Otu" e plasat peste sita lungă, în dreptul celei de a treia cutii sugare, pentru ca acfiunea de sugere să producă o bună împîslire comună a celor două straturi. Cele două dispozitive se folosesc în special la fabricarea hîrtiei duplex cu fefe colorate deosebit, pentru plicuri. V. şi Hîrtie. 1. Duplex. 2. Ind. text. V. Imprimat, maşină de 2. Duplex, aufotipie Poligr. V. Tipar duplex. 8. Duplex, broască Gen.: Broască de siguranfă, cu două chei diferite. De obicei, fiecare cheie e în păstrarea altei persoane. La unele tipuri de broască, ambele chei se introduc în aceeaşi gaură; la alte tipuri, ele se introduc în găuri diferite. E folosită Ia tezaure, la case de bani şi la safe-uri. 4. Duplex, folofipie Poligr. V. Tipar duplex. 5. Duplex, pompă V. sub Pompă. 8. Duplex, procedeul 1. Fofo.t Cinem.: Procedeu la care se foloseşte un ecran sau un strat intermediar, colorat, de gelatină bicromatată, aşezat între substanfa sensibilă şi placa sau filmul de suport, pentru a obfine negative (clişee) sau pozitive (copii) în culori. 7. Duplex, procedeul 2. Metg.: Procedeul combinat de elaborare a ofelului, în care se folosesc două agregate de afinare, penfru a obfine fie o mai bună conducere a perioadelor procesului, fie o calitate superioară, fie produse mai pufin costisitoare. Unul dintre procedeele duplex folosite mai mult e procedeul de elaborare convertisor acid-cuptor Martin bazic: în convertisorul acid se efectuează preafi-narea fontei, cu oxidarea completă a siliciului şi cu oxidarea parfială a manganului şi a carbonului, după care afinarea e continuată în cuptorul Martin bazic, în care se realizează şi o desulfurare avansată. în acşst fel se afinează în cuptorul Martin şarje confinînd pînă la 100% fontă (ceea ce nu se poate realiza decît cu multă greutate la elaborarea în cuptorul Martin simplu), se obfine un ofel de calitate superioară cu pref de cost mai mic, se realizează o creştere rapidă a producfiei de ofel Martin de calitate superioară. — Mai pufin aplicate sînt procedeul de elaborare convertisor bazic-cuptor Martin bazic şi procedeul de elaborare convertisor bazic-cuptor Martin acid (în ultimul procedeu, care permite o dezoxidare foarte avansată, se poate obfine un ofel de calitate superioară). — în unele variante ale procedeelor duplex amintite sînt folosite ameste-căfoare (melanjoare) sau se aplică tratarea cu zguri sintetice în oală — pentru defosforare — înainte de turnarea metalului lichid în baia cuptorului Martin. Un alt procedeu duplex e procedeul de elaborare preafinor-cuptor Martin, care consistă din următoarele faze: în preafinor, care e un cuptor Martin basculant, avînd baia cu adîncime mare şi cu suprafafă liberă (oglindă) mică, se corectează compozifia încărcăturii şi se asigură metal lichid pentru al doilea cuptor Martin; în acesta se efectuează o afinare obişnuită, însă într-un fimp mult mai scurt decît cel necesar în procedeul Martin obişnuit. — Se mai poate folosi combinaf ia cuptor Martin b azi c-c upt o r Martin acid (obfinîndu-se ofeluri de cea mai bună calitate) sau cuptor Mart in-o ala de turnare (metalul preafinat e turnat în oală, cu zgura, apoi e reintrodus în acelaşi cuptor fără zgură, unde se formează o zgură nouă, prin adaus de var şi de minereu). Un procedeu duplex mai nou, care reduce mult preful produsului, consistă în combinafia: cubilou bazic-cuptor Martin bazic, cubiloul avînd rolul de a furnisa încărcătura lichidă pentru cuptorul Martin. Multe variante duplex sînt aplicate şi în cazul în care faza finală a elaborării se efectuează în cuptor elecfric. în acest caz, scopul principal urmărit e reducerea prefului de cost al ofelurilor electrice. — Mai des folosite sînt procedeul de elaborare cuptor Marti n-c u pt o r elecfric sau procedeul de elaborare converti sor-cuptor elecfric. Ofelul obfinut prin aceste procedee are aceeaşi calitate ca a ofelurilor electrice obişnuite, fiind sensibil mai pufin costisitor. — Un procedeu duplex nou, Ia care acest avantaj e şî mai evident, consistă în folosirea unei combinafii convertisor LD-c u p-tor elecfric (convertisorul LD funcfionînd cu suflare de oxigen pe Ia partea superioară). — Poafe fi menfionat, de asemenea, procedeul duplex de amestecare în oala de turnare a ofelului Martin, cu ofel electric: se toarnă în oală ofelul şi zgura dezoxidantă de la un cuptor electric, iar peste acestea se toarnă ofel Martin (în proporfia de 50*»75% din cantitatea totală); trecînd prin zgura dezoxidantă, ofelul Martin se desulfurează şi se dezoxidează, obfinîndu-se astfel un ofel de calitate foarte apropiată de aceea a ofelului electric obişnuit. 8. Duplex, sistem Telc.: Sistem de telecomunicafie care asigură comunicafia bilaterală simultană a două posturi corespondente. Termenul, aplicabil atît în telefonie, cît şi în telegrafie, e folosit în special în telegrafia în curenf continuu, pentru a indica însuşi montajul respectiv. în telefonia vocală, sistemul duplex poafe fi asigurat prin folosirea sistemelor diferenfiale (v.), atît în cazul comunicafiilor pe două fire, cît şi în cazul comunicafiilor pe patru fire. în telefonia în înalfă frecvenfă, sistemul duplex poafe fi asigurat prin folosirea corespunzătoare a sistemelor diferenfiale (în partea de joasă frecvenfă) şi a comunicafiilor pe patru fire, respectiv a sistemelor diferenfiale (în partea de joasă frecvenfă) şi a filtrelor pentru separarea benzilor de frecvenfe diferite folosite la comunicafiile pe două fire. în telegrafia în curent alternativ, sistemul duplex poafe fi asigurat prin folosirea legăturilor pe patru fire în partea din spre stafiunea telegrafică, şi a comunicafiilor pe patru fire sau a filtrelor de separare a frecvenfelor diferite folosite, la comunicafiile pe două fire, în partea de curenf alternativ. în telegrafia în curenf continuu, sistemul duplex se realizează prin montaje în punte sau prin montaje diferenfiale. Aceste montaje trebuie să satisfacă urmatoarele condifii: receptorul să nu funcfioneze sub acfiunea emiţătorului din stafiunea proprie; receptorul să fie pregătit permanent pentru recepfia impulsiilor sosite de la stafiunea vecină, indiferent de situafia în care se găseşte emifătorul. La montajul duplex în punte, manipulatorul emifător M şi electromagnetul receptor R al aceleiaşi staţiuni sînt aşezate în diagonale diferite ale punţii (v. fig. /) şi nu se influenţează reciproc, dacă e satisfăcută condiţia de echilibru: R±Ze~ = unde Rx şi R2 sînt rezistentele corespunzătoare a Dupîexor 636 Duplicafoare, curbe ~ două dintre ramurile punţii, e rezistenta liniei artificiale a staţiunii respective, iar Z' e rezistenţa de intrare în linie, care include atît rezistenţa liniei propriu-zise, cît şi rezistenţa rezultantă a întregii staţiuni corespondente. Linia _ _ _ Monfaj dupfex în punte. în condiţiile de echilibru, impulsia de curent transmisă prin folosirea manipulatorului staţiunii proprii nu influenţează electro-magnetul receptor M al staţiunii proprii; ea trece la staţiunea opusă, în parte, prin electromagnetul receptor, asigurînd recepţia semnalului, şi, în parte, prin celelalte elemente ale staţiunii. Montajul duplex în punte se utilizează în specia! pe liniile în cablu, submarine, la mare distanţă. T Linte II, Monta] dupfex diferenfial» La montajul duplex diferenţial (v. fig. II şi III), electromagnetul receptor are o înfăşurare diferenfială (v.), iar manipu-= III. Verificarea echilibrării montajului duplex diferenfial cu galvanoscopuî diferenfial. îatorul emiţător al aceleiaşi staţiuni se leagă la priza mediană, în timp ce linia şi priza ds pămînt (prin intermediul unui echilibror, numit şi linie artificială) se leagă la capetele înfăşurării diferenţiale. Impulsia de curent transmisă prin folosirea manipulatorului propriu nu influenfează electromagnetul propriu, deoarece el se împarte în două părfi egale, în cele două înfăşurări diferenfiale ale stafiunii proprii; el poate acfiona electro-magnetul stafiunii corespondente, pentru că parcurge în special una dintre înfăşurări (fiindcă rezistenfă liniei artificiale e mult superioară rezistentei interne a bateriei de alimentare, sau reziste nf ei r). Echilibrorul (linia artificială) frebuie să asigure caracteristici electrice similare celor ale liniei de felecomunicafii. Echilibrarea montajului (corespondenfa în linia artificială şi în linia reală) se verifică cu un galvanoscop diferenfial (v. fig. III). Sistemul duplex diferenfial poate fi folosit cu simplu curent (v. fig. II) (mai rar), sau cu dublu curent (v. fig. III), şi e aplicat în special pe liniile aeriene. La montajul cu simplu curent, rezistenfele r se aleg egale cu rezistenfă interioară a bateriilor de tensiune electromotoare E, pentru a crea condifii identice la trecerea curentului sosit de la stafiunea vecină, indiferent de pozifia manipulatorului propriu. La montajul cu dublucurent, înfăşurarea diferenfială se aplică Ia un releu polarizat R, iar electromagnetul receptor EM se introduce în circuitul armaturii acestui releu. Lămpile L, introduse în serie cu bateriile de tensiune electromotoare E, limitează curentul de scurt-circuit şi pot servi drept semnalizatoare, în caz de deranjamente pe linie. i. Dupîexor, pl. duplexoare. Telc.: Dispozitiv a cărui introducere, în radiocomunicafii sau în radiolocafie, permite — fără intervenfie din afară în timpul funcţionării — folosirea unei anfene unice, fie pentru emisiune şi penfru recepfie (v. Comutator emisiune-recepfie, şi Direcfional, cuplaj ~), fie pentru două emisiuni sau pentru două recepţii pe frecvenfe diferite. Duplexorul trebuie să asigure neinfluenfarea reciprocă a celor două transmisiuni electromagnetice efectuate cu aceeaşi antenă. s. Duplicai, cazan Ind. alim.: Căldare cu fund dublu, prin care circulă abur sub presiunea de regim pînă la 5 at, folosit la fierberea legumelor, a fructelor, compoturilor, geleu-rilor, bulionului, conservelor. s. Duplicafoare, curbe Geom.." Curbe cari intervin în solufia problemei dublării cubului, prin care se propune determinarea măsurii muchiei unui cub al cărui volum să fie dublul volumului unui cub cu muchie dată (problema din Delos). Anumite conice au rolul de curbe duplicafoare. Dacă se notează cu a măsura muchiei cubului dat, problema se poate reduce la determinarea a două numere x,y, cari să fie solufiile sistemului a x ~ y x y 2a adică sa fie medii proporfionale succesive între numerele a şi 2 a. Sistemul e echivalent cu sistemul xy=:2a2, x2=ay, y2—2ax, din care rezultă x3~2 a3. Solufia problemei e dată de abscisa punctului comun a două oarecari dintre conicele xy — 2 a2] x2=ay) y2— 2 ax. — Dintre cubice au rolul de curbe duplicatoare cisoida M Diocle (v.), concoida lui Nicomede (v.), parabola semicubică,-cubica lui Longchamp. Parabola semicubică (parabola lui Ne/J), x3 — ay2=0, „ e evoluta parabolei 16a ' 21 = 0, Dupticaiura 637 Durabilitate sau e curba care face parte din familia de traiectorii ortogonale ale fasciculului (y-X) 2-l^X = 0 şi care confine originea reperului. Ea e ş) o curbă isocronă (v. Isocronă, curbă ~), adică o curbă pe care un punct material greu parcurge, tn cădere constrînsă, spaf ii egale în intervale de timp egale. Construind: OA = a, AB=a; OC= = QZ? = În care p e fracfiunea de convorbiri cari nu au fost efectuate, egal cu cîtul dintre numărul de convorbiri neefectuafe şj numărul total de convorbiri cerute; %e e durata de manevră în cazul convorbirilor efectuate; xn e durata de manevră în cazul convorbirilor neefectuate. 8. ~ da ocupare. Telc.: în telefonie, intervalul de timp în care circuitele unor abonafi rămîn ocupate datorită unor comunicaţii telefonice. Durata de ocupare e egală cu suma Durată de reflex 641 Durată de zbor duratei de manevră (v.), necesară la stabilirea şi la întreruperea legăturilor, şi a duratei de convorbire (v.). Pentru un abonat oarecare se poate stabili, pentru un interval de timp (de ex. în 24 de ore), o durată medie de ocupare, care reprezintă media duratei de ocupare a abonatului respectiv, în care se includ şi duratele încercărilor de legături nereuşite. Pentru o refea telefonică în ansamblu se consideră, la calculul traficului (v.), o durată medie de ocupare, egală cu media ponderată a duratelor de ocupare a diferitelor categorii de posturi telefonice (de abonaii) cari intră în ansamblul refelei, dată de relafia: _^i Ap Mp tp "f" nm m6d Aini + Apnp + Amnm în care Ai, Ap, Am e numărul de posturi telefonice de institufie, respectiv publice, respectiv particulare; nit np, nm e numărul de convorbiri în 24 de ore, la posturile telefonice, de institufie, respectiv publice* respectiv particulare; ti, tp , tm e durata de ocupare Ia posturile de institufie, respectiv publice, respectiv particulare. î. ~ de reflex. Transp. V. Timp de reflex. 2. ~ de utilizare. Elf.: Indice energetic, egal cu intervalul de timp Tu în care o instalafie, dacă ar funcţiona cu o anumită putere constantă P, ar produce (sau consuma) o cantitate de energie electrică W egală cu cea produsă (sau consumată) efectiv de acea instalafie într-un anumit interval de timp T (de obicei un an), variafia sarcinii fiind oarecare. n mod analog se defineşte acest indice şi în cazul instalaţiilor de producere sau de consum de căldură, pentru cantitatea de căldură Q produsă anual [kcal/an sau t/an] în raport cu un debit de căldură constant q [kcal/h sau t/h]. O instalafie energetică funcfionează cu atît mai economic, cu cît acest indice are valori mai mari. Pentru mărirea acestui indice, se folosesc diferite mijloace; la consumatorii de energie electrică sau de căldură: aplatisarea curbei de sarcină prin decalarea sarcinilor, modificînd corespunzător programul de consum; la centrale electrice: interconectarea acestora într-un sistem ensrgefic (ceea ce dă posibilitatea reducerii vîrfului de sarcină maximă prin nesimul-taneitatea vîrfuriior) şi încărcarea, în primul rînd, a centralelor cu randamente bune (ceea ce conduce la mărirea duratei de utilizare a acestora). în locul duratei de utilizare se foloseşte uneori indicele, numit coeficient de utilizare u, care reprezintă raportul dinfre cantitatea de energie electrică produsă (consumată) efectivii şi cantitatea de energie electrică care ar putea fi produsă (consumată) la funcfionarea instalafiilor cu o anumită sarcina constantă P, în acelaşi interval de timp. Dacă intervalul de timp e un an (8760 de ore): u =1^/8760 P. în cazul în care se fine seamă şi de timpul în care insta-lafia e în rezervă sau în reparaţie, durata anuală e mai mică decît 8760 h. înfre indicele durată de utilizare Tu a unei puteri anumite, constante, şi coeficientul de utilizare u al aceleiaşi puteri constante considerate există relafia: Tu=B760u [h/an].— După puterea constantă considerată, se deosebesc pentru centralele electrice: Durata de utilizare a puterii instalate a centralei: Tui^/Pi [h/an], Pi fiind puterea instalată q centralei, Acest indice variază pentru centrale: de vîrf de la 1500-”2500 h/an, de semibază de ia 3000---4000 h/an şi de bază de la 5000---7000 h/an; excepfional, la centrale termoelectrice cu abur de bază, se pot atinge chiar 8000 h/an. Durata de utilizate a puterii disponibile a centralei electrice: Tui=WIPA [h/an], Pd fiind puterea disponibilă a centralei. Durata de utilizare a sarcinii maxime disponibile a centralei electrice: T«U = WIPm [h/an], PM fiind vîrful de sarcină maxim al centralei. — După debitul de căldură considerat, se deosebesc pentru centralele termice: Durata de utilizare a debitului de căldură instalat: Tui^Qhi [h/an], qi fiind debitul de căldură instalat. Durata de utilizare a debitului de căldură disponibil: Tud = Qted [h/an], qd fiind debitul de căldură disponibil. Durata de utilizare. a sarcinii maxime a centralei: Tum-Q/Vm th/ap]' qM fiind sarcina maximă. — Pentru consumatori, în funcfiune de felul energiei, se deosebesc: Durata de utilizare a vîrfului maxim de sarcină al con-sumaforului de energie electrică: Tm = WlPv th/an], W fiind energia electrică consumată anual, şi Pv, vîrful maxim de sarcină electrică a consumatorului. Acest indice variază de la 1500—2500 h/an penfru iluminat exterior; de la 2500-*«3000 h/an pentru iluminat interior; de Ia 2500-»-3000 h/an în cazul lucrului într-un schimb, de la 3000---4500 h/an în cazul lucrului în două schimburi şi de la 4500—7000 h/an în cazul lucrului în trei schimburi la întreprinderi industriale. Durata de utilizare a debitului maxim de căldură a consumatorului termic: TUV=QI^V [h/an], unde Q e consumul de căldură anual, şi qv e debitul maxim de căldură cerut de consumator. Acest indice variază: de la 1800---2200 h/an penfru încălzire în clădiri, de Ia 2500—4500 h/an pentru consumul de apă caldă în scopuri menajere şi sanitare, şi de la 3500 --7000 h/an pentru consumuri tehnologice (excepfional 2000’-2500 h/an la unele fabrici). 3. ~ de vegetaţie. Bot.: Intervalul de timp de Ia încolfire pînă la fructificare. în durata de vegetajie se deosebesc două perioade: una care durează pînă la înflorire, iar cealaltă, de la înflorire pînă la coacerea seminfei. 4. ~ de zbor. Av.: Durata rămînerii în aer sau timpul de zbor al unei aeronave, din momentul decolării pînă în momentul aterisării. Durata maximă Tmax , de care dispune pilotul unui avion pentru zborul orizontal, depinde de cantitatea de combusti- 41 Durata tragerii 642 Durificare bil Gp disponibilă pentru parcurgerea traiectoriei orizontale a zborului (sau a palierului) şi de consumul orar Ch al motorului, avînd într-o primă aproximaţie expresia din care rezultă că durata cea mai mare de zbor se obţine la regimul cel mai economic al motorului. Cantitatea de combustibil Gp, disponibilă pentru parcurgerea traiectoriei orizontale a zborului, e egală cu diferenţa dintre cantitatea totală de combustibil, cu care s-a alimentat avionul, şi cantitatea de combustibil necesară pentru încercarea motorului şi rularea avionului la start, pentru decolare şi urcare, cum şi pentru coborîre şi aterisare. 1. ~a tragerii. Tehn. mii.: Timpul în care se execută o tragere anumită şi care se măsoară, fie la începutul tragerii de reglare (v. Reglarea tragerii) pînă la sfîrşitul tragerii de efect (v.), fie numai de la începutul pînă la sfîrşitul tragerii de efect. Se urmăreşte, în general, ca durata tragerii să fie cît mai scurtă. Ea depinde de: natura obiectivului; gradul de distrugere care se urmăreşte să i se aplice; gradul de precizie cu care e determinat obiectivul; gradul de precizie la care conduce metoda de reglare a tragerii; calibrul gurii de foc; instrucţia personalului de deservire, etc. 2. ~ traiectului. Tehn. mii.: Timpul măsurat din momentul în care proiectilul a părăsit gura de foc pînă în momentul în care a ajuns la punctul de cădere (v. Traiectoria proiectilului). 3. Duraxr curea Ind. piei.: Curea de transmisiune formată din elemente de piele, de dimensiuni mici (30X12 şi 14 mm), articulate prin nituri de oţel, cari leagă cureaua pe întreaga lăţime; elementele de piele au formă dreptunghiulară cu colţurile rotunjite, fiind obţinute prin ştanţare din furdale de crupoane de transmisiune tăbăcite vegetal; legătura elementelor e realizată astfel, încît prin decalarea poziţiei orificiului în ca e pătrunde nitul să rezulte posibilitatea de încovoiere a curelei pe roata de transmisiune. Cureaua de transmisiune Durax se confecţionează la lăţimi cuprinse între 50 şi 130 mm, cu grosimea de 12*-* 14 mm. Astfel de curele se folosesc: la transmisiunile cu vitese periferice sub 20 m/s; pentru distanţa dinfre axele roţilor sub 10 m; pentru diametrul roţii mici peste 100 mm; pentru putere transmisă sub 1 CP/cm2 secţiune; nu se folosesc în cazul transmisiunilor cu furci de pornire, cu roţi cu bord, cu ‘acţionări în cruce; ele pot fi folosite drept curele cari lucrează pe ambele suprafeţe, la unele maşini textile. 4. Durazol, coloranţi Ind. chim.: Coloranţi direcţi (de ex. galben Durazol, numit şi galben Columbia sau galben Sirius RR, etc.), obţinuţi prin oxidarea acidului dehidrotio-p-toluidinsul-fonic în soluţie apoasă cu hipoclorit de sodiu sau albastru Durazol pentru hîrtie 10 GS, care e un colorant ftalocianinic sulfonat. V. şî sub Tiazolici, coloranţi s. Dură, pl. dure: Roată plină, adică fără spiţe şi fără butuc, şi avînd numai gaura, eventual buceaua pentru ax. 6. Durbacă, pl. durbace. 1. Ind. far.: Vasul cu apă în care se găseşte serpentina alambicului pentru fabricat ţuică. 7. Durbacă. 2. Ind. făr.: Cada teascului de struguri. 8. Durcisare. Tehn., Gen.: Sin. Durificare (v.). 9. Durcisarea unui tub de raze X. Fiz.: Creşterea vidului într-un tub de raze X, urmată de creşterea rezistenţei lui electrice şi de creşterea durităţii razelor X emise. 10. Durdenif. Mineral.: Varietate de emmonsit (v.). 11. Duren. 1. Pefr.: Litotip al cărbunilor humici (în specia! al huilelor în cari se regunoşştş microscopic), caracterizat prin luciul maf pînă la gras şi prin culoarea variată, de la cenuşie pînă la brună-neagră, E mai puţin fisurat decît vitrenul şi are spărtură grăunţoasă şi suprafaţă rugoasă. MaGroscopic, durenul poate fi confundat cu şistul cărbu-nos sau cu cărbunele impur. La microscop, durenul se prezintă ca fiind constituit din microlitotipuri bogate în exinit sau în inertinit (clarit, durit, vitrinertit). Nu sînt considerate duren decît benzile mate cu grosimea mai mare decît 5 mm, intercalaţiile de duren putînd atinge însă şi grosimi de cîţiva decimetri. 12. Duran. 2. Chim.: 1,2,4,5-Tetramefilbenzen. Se pre- zintă sub formă de cristale cu p.t. 80° şi cu p.f. 191 <■■192°. Are miros asemănător celui de camfor. E solubil în alcool, în eter şi în benzen; sublimează; e antrenabil cu vapori de apă. Prin oxidare cu acid azotic diluat sau cu trioxid de crom trece în acid durilic. Sin. Durol. 13. Durefan. Ind. chim.: Polimeri termoplastici obţinuţi din poliamide şi din poliuretani. (Termen comercial.) 14. Durez. Chim.: Masă plastică (v.) obţinută prin condensarea formaldehidei cu fenol sau cu orto-, meta- sau para-crezol. Sin. Bakelit, Neorezit, Trolitan, Troian, Resinox. 15. Durificare. 1. Metg., Meif.: Fenomenul de creştere a durităţii unui material metalic ca urmare a anumitor modificări chimice, structurale sau chimico-structurale, determinate de cauze exterioare. Durificarea unsi piese metalice se poate produce în toată masa ei sau numai la suprafaţă. Carburarea, cromizarea, nitrurarea, etc., ale oţelurilor, produc o durificare superficială a acestora, ca urmare a unor modificări chimico-structurale. Călirea oţelurilor şi îmbătrînirea aliajelor de aluminiu determină durificarea aliajelor respective, prin modificări structurale; durificarea aliajelor în urma unei deformări plastice (de ex. prin laminare sau prin lovire cu alice) e de asemenea urmarea unor modificări structurale (deformarea grăunţilor şi a reţelei cristaline). în general, durificarea are ca efect micşorarea plasticităţii materialului şi mărirea rezistenţei lui la uzură. Durificarea superficială a pieselor influenţează favorabil rezistenţa lor la oboseală. Practic, durificarea se poafe realiza prin procedee bazate pe fenomene mecanice, prin procedee bazate pe fenomene sau pe agenţi termici, ori termici şi chimici, sau prin acoperire; toate aceste procedee constituie diferitele variante ale procesului de durificare (v. Durificare 2). Sin. întărire; Sin. (parţial) Ecruisare. ie. Durificare. 2. Mefg.: Procesul de mărire a durităţii unui metal sau a unui aliaj. Durificarea se poate obţine prin procedee bazate pe fenomene sau pe agenţi termici, ori termici şi chimici, prin procedee bazate pe fenomene mecanice, ori prin acoperire. Durificarea prin tratament termic se poate aplica atît la aliajele cari prezintă transformări alotropice (re-cristalizări de fază), cît şi la aliajele cari pot fi aduse în stare de soluţie suprasaturată şi apoi tratate corespunzător (constituind tratamentul de punsre în soluţie, v.). Tratamentul de durificare folosit cel mai mult e călirea, mărirea durităţii realizîndu-se prin apariţia în structură a unor constituenţi duri, cu atît mai duri cu cît vitesa de răcire — după încălzirea pînă la temperatura de transformare prescrisă — e mai mare. Călirea se poate face cu răcire continuă pînă la temperatura Mf de sfîrşit de transformare martensitică, dacă e urmată de tratament la rece, sub 0°, ori cu răcire în doua medii (călire în trepte, călire isotermică). în primul caz, duritatea piesei e maximă la suprafaţă (unde vitesa de răcire a fost maximă) şi descreşte treptat spre interior, corespunzător ordinii de obţinere a componenţilor structurali intermediari (martensită, troostită de călire, sorbită de călire). La călirea în trepte, structurile sînt asemănătoarş celpr cari apar |§ Durificare dispersa 643 Duritate că irea cu răcire continuă, iar !a calirea isotermică, structura finală — deci duritatea — poate fi aceeaşi pe toată secfiunea (de ex. cînd un ofel carbon sau un ofel slab aliat au fost călite isotermic, la bainită). La ofelurile înalt aliate, duritatea rezultată după călire e sensibil mărită prin revenire (1--3 reveniri), cînd se produc separarea carburilor dure şi transformarea austenitei reziduale. La călirile superficiale (v. sub Călire), durificarea se obfine numai în straturile de la suprafafă ale piesei, pe adîncimi de cel mult cîfiva milimetri. Durificarea prin tratament termochimic se efectuează cu sau fără tratament termic final. Astfel: prin carburare, straturile superficiale ale pieselor de ofel sînt îmbogăţite cu carbon (pînă la 0,9*--1,1 %C), iar apoi, prin călire simplă sau prin dublă călire, se realizează durificarea superficială; prin nitrurare se obfine o durificare superficială mare, fără alt tratament ulterior; prin carbonitrurare, cianizare, cro-mizare, wolframare, etc. se realizează durificarea superficială, uneori fiind necesar un tratament termic ulterior, iar alteori fără acest tratament. După unele tratamente termochimice (nitrurare, cromizare, etc.), concomitent cu mărirea durităţii superficiale creşte şî rezistenfa la coroziune a pieselor. Durificarea prin tratament mecanic se produce numai cînd, la sfîrşitul unei operaţii efectuate prin deformare plastică, de obicei la rece (de ex. laminare, forjare, tragere, trefilare, etc.), materialul rămîne în stare—totală sau parfială — de ecruisaj, ori printr-un tralament mecanic special, pentru durificarea superficială, de exemplu prin rolarea (v.) suprafefelor şi împroşcarea lor cu alice de metal, de cele mai multe ori de fontă albă (v. sub împroşcare). Durificarea e produsă, şî în acest caz, de ecruisajul suferit de straturile superficiale. Durificarea prin acfiuni mecanice se produce ca urmare a unei deformări elasfice şi plastice (permanente), lente sau prin şoc (ciocănire). Legea de variafie a durităfii prin deformafie plastică e o lege politropică de forma a*hn — const., unde a e rezistenfa materialului, h e înălfimea (lungimea) variabilă a epruvetei, iar n e exponentul, cu valoarea, cuprinsă între 0,25 şi 0,33. Afară de acestea, durificarea prin deformafie plastică e influenfată şî de mărimea secfiunii transversale a epruvetei, cum şî de raportul dintre secfiunea transversală şi înălfimea ei. Fenomenul apare în toate procesele tehnologice în cari materialul suferă deformaţii plastice (forjare, ambutisare, trefilare, tăiere, aşchiere, etc.), în special la executarea acestora la rece sau la temperatură insuficient de înaltă.— în procesul de aşchiere a metalelor deformabile plastic, întrucît detaşarea aşchiei, e consecinfa unei compresiuni plastice, atît stratul detaşat (aşchia) cît şi straturile rămase pe suprafaţa prelucrată suferă durificări apreciabile, cari depind de mărimea deformaţiilor plastice suferite. Astfel, în straturile mai pronunţat deformate ale aşchiei, duritatea creşte de 2-"3,5 oh, iar pe suprafaţa aşchiată, de 1,5*--2 ori, faţă de duritatea iniţială a materialului. Pe suprafaţa prelucrată, durificarea creşte odată cu mărirea apăsării de respingere (normală pe suprafaţă) dintre sculă şi piesă, de exemplu cînd muchia tăişului sculei capătă o rază de bontire mare în raport cu grosimea aşchiei. Uneori acest fenomen e utilizat la prelucrarea unor piese (de ex. fusuri de axe), pentru mărirea rezistenţei la uzură a suprafeţelor portante. Concomitent se introduc însă în stratul superficial durificat şî tensiuni remanente de întindere, ceea ce micşorează rezistenţa piesei la oboseală. Dacă însă durificarea se produce la o temperatură mai înaltă, se pot obţine tensiuni remanente de compresiune, evitînd inconvenientul semnalat. Durificarea superficială prin acoperire se aplică la feţele expuse la uzură ale diferitelor organe de maşini şi la scule, şi consistă în acoperirea lor cu un strat subţire de material de aport, de duritate convenabilă (crom, aliaje dure bogate în carburi de titan sau wolfram, etc.). Materialul de aport se depune, fie prin metalizare (v.), fie pe cale electrolitică (v. Depunere catodică, sub Galvanizare), fie prin alte procedee electrice, dintre cari cel mai utilizat e procedeul prin scînteiere (v. Electroîncărcare sub Electroprelucrare prin procedeul electric). La electroîncărcare se produc fenomene complexe: de călire ultrarapidă, de cementare şi de nitrurare, convergînd toate spre obţinerea unui strat superficial foarte dur. Acesta e compus, de o parte, din materialul dur de aport şi, de altă parte, din carburi şi cianuri atît ale materialului de bază cît şi ale materialelor de aport, şi e parfial difuzat în stratul superficial al piesei care se durifică. î. ~ dispersă. Mefg.: Durificarea unui aliaj printr-un tratament termic de punere în soluţie (v.). Termenul e impropriu pentru această accepţiune. 2. Durificarea lemnului, ind. lemn,: Faza de durificare, de finisare şi înnobilare din procesul tehnologic de fabricare a plăcilor fibrolemnoase. După tipul de placă fabricat, durificarea se efectuează, fie prin tratament termic de încălzire a plăcilor de la 150***160° timp de 4 ore, în tunele de încălzire cu aer cald, fie prin ungerea sau impregnarea plăcilor cu uleiuri sicative (de in, de tung, de soia sau detall), urmată de încălzirea lor timp de mai multe ore (în funcţiune de uleiul folosit) la 160—1700, în camere de durificare cu aer cald. V. şi sub Placă fibrolemnoasă. 3. Duriron. Mefg.: Oţel special cu siliciu, cu compoziţia 0,2"'0,6% C, 14—14,5% Si, 0,66% Mn, 0,57% P şi restul fier. Are gr. sp. 7, temperatura de topire 1200°, rezistenţa de rupere la întindere circa % din rezistenţa ofelurilor carbon turnate, corespunzătoare; prezintă rezisfenfă foarte mare la acizii sulfuric şi azotic, şi rezisfenfă satisfăcătoare la acidul clorhidric. Nu poate fi prelucrat decît prin abraziune. E întrebuinfat în construcfia de aparatură chimică (recipiente chimice, armaturi, etc.). 4. Durif. Pefr.: Constituent microlitotipic al cărbunilor naturali, în special ai huilelor, format din inertinit (micrinit, fuzinit, semifuzinit, sclerotinit) şi exinit (în special sporinit), ca mace-rale principale (cel pufin 95%) şi vitrinit, ca macerai secundar. Duritul mai bogat în inertinit se numeşte durif I, iar cel mai bogat în exinit, durif E. Confine, în general, mai puţin carbon şi mai mult hidrogen decît vitritul şi e, deci, mai bogat în gaze. La temperaturi înalte se degazeifică puternic şi se umflă. Poate conţine impurităfi minerale, în special argilă. Duritul e negru-cenuşiu sau negru, şi formează benzi mate în masa vitritului sau a claritului, în special în cărbunii maţi sau semistrălucitori. Se consideră durit benzile a căror grosime e mai mare decît 50 \i. Densitatea medie a durifuIui variază între 1,3 şi 1,7, după rangul cărbunelui, invers cu conţinutul de exinit. Rezistenţa mecanică a duritului variază de la 28"-85 kg/mm2, fiind, în general, mai mare decît a vitritului şi a claritului, dar scăzînd cînd rangul cărbunelui creşte. Capacitatea de cocsificare a duritului depinde, în special, de proporţia dintre exinit şi inertinit. Ea e în general mai mică decît a vitritului şi a claritului. în condiţii corespunzătoare, în ce priveşte compoziţia şi granulomefria, duritul poate fi întrebuinţat ca degresanf. 5. Duritate. 1. Tehn., Meff.: Proprietatea unui material de a rezista la acţiunile mecanice da distrugere a suprafeţei lui, sau de a rezista la pătrunderea în el a unui obiect de material mai dur (care nu capătă deformaţii permanente). Duritate 644 Duritate Duritatea nu depinde excluziv de maferailul considerai, ci şi de metoda de încercare (adică de metoda de deferminare a durităfii). Există deci mai multe mărimi cari se numesc duritate şi cari depind, într-o anumită măsură, unele de altele, sau de alte mărimi de material. 1. Duritate. 2. Tehn., Metf.: Mărime care creşte monoton cu rezistenta unui material la acţiunile de distrugere a suprafefei lui sau Ia pătrunderea în el a unui obiect de material mai dur. Deoarece determinarea durităfii se efectuează prin aprecierea comportării straturilor superficiale ale materialului, la încercare trebuie să se înlăture în prealabil eventualele defecte sau modificări (de ex.: decarburarea, ecruisarea, etc.) ale acestor straturi. Determinarea durităfilor materialelor e mult folosită pentru verificarea materialelor şi a obiectelor în industria metalurgică, în industria constructoare de maşini şi de aparate, în industria lemnului, a cauciucului, etc., deoarece materialul sau obiectul încercat nu se distrug; utilajul necesar (maşini, aparate) poate fi portabil şi poate fi folosit direct la locul de lucru, are productivitate mare, şi nu reclamă o calificare înaltă a operatorului. La lemn se determină, de obicei, duritatea Brinell (v.) prin procedeul modificat Janka (v. Duritate Janka). La c a u c i u c se determină, de obicei, duritatea prin încercări statice sub sarcină constantă, foiosind aparatul numit du rometru (v.). La minerale şi la materiale metalice se determină duritatea prin diferite încercări statice şi dinamice. Pentru materialele metalice cu structură omogenă s-au stabilit diferite relafii între duritate (de obicei duritatea Brinell, HB) şi rezistenfă de rupere Ia fracfiune Gr; de exemplu: Gr~0,36 HB, pentru ofeluri carbon cu cr^ = 30"-100 kgf/mm2; a^ = 0,34 HB, pentru ofeluri crom-nichel cuoy=65-"100kgf/mm2; oy—, pentru fontă; ar=(0,3—0,4) HB, pentru obiecte de ofel turnat; Gr~0,09 HB, pentru obiecte de aliaje de zinc turnate. Duritatea aceluiaşi material poate fi exprimată prin diferite cifre, cari depind de metoda de încercare aplicată. între diferitele scări de duritate folosite în metaloteh-nică nu există echi-valenfă perfectă; e însă util să se cunoască această echi-valenfă, care rezultă din diagrama din fig. I, care poate fi exprimată cu ajutorul unor relafii aproximative, sau care rezultă din tabele din tratate de specialitate sau din standarde. Relafiile aproximative de echivalentă sînt următoarele: Pînă la valoarea HRC^52, #£<10 HRC] peste HRC = 52, HB>\QHRC-, penfru HRC = 52, //£= 10 HRC. Peste #£ = 300, HV** 1,1 HB\ pînă la HB = 300, HV=HB + 5. Tabela comparativă a cifrelor de duritate O 100 ZOO 300 WO500 600700 800 ---------►//£■ , /. Reprezentarea grafică a corespondentei dinfre durifafea materialelor metalice feroase, determinată prin diferite metode de încercare. HB) duritate Brinell; HRB) duritate Rockwell B; HRC) duritate Rockwell C; HV) duritate Vickers; Shore) duritate Shore. Duritate Vickers HV Duritate Brinell HB Du HRC ritate Rockwell HRÂ | HRB Abateri aproxima- tive % 100 95 43 54 120 115 47 65 140 135 50 77 ±10 160 155 53 83 180 175 56 89 200 195 59 94 220 215 60 97 240 235 20 61 100 ± 6 260 255 24 63 280 275 27 64 300 295 30 66 320 310 32 67 340 325 34 68 ± 5 360 345 36 69 380 360 39 70 400 380 40 71 420 395 42 72 440 415 44 73 460 430 45 73 480 445 47 74 *+• 4 500 460 48 75 520 475 49 75 540 490 50 76 560 505 51 76 580 520 52 77 600 535 54 77 620 545 55 78 640 560 56 78 ± 3/5 660 5/0 57 79 680 585 57 79 700 595 58 80 725 605 59 81 750 630 61 81 800 62 82 850 63 82 ± 3 900 65 83 950 66 83 1000 68 84 1100 69 85 1200 70 87 Duritate Brinell: Cîtul (notat cu HB) dinfre o sarcină determinată constantă P (kgf) cu care este apăsat static, un anumit timp, un penetrator constituit dintr-o bilă sferică cu diametrul D (mm), II. Schema de deferminare a durităfii Brinell. /) material încercat; 2) penetrator; Pj sarcină constantă; D) diametrul bilei; d) diametrul amprentei în formă de calotă sferică; b) distanfa dintre centrele a două urme alăturate; c] distanfa dinfre centruI urmei şi marginea materialului; a) grosimea materialului; h) adîncimea urmei (înălfimea calotei sferice). şi dinfre aria A (mm2) a calotei sferice cu diametrul d (mm) a urmei (amprentei, impresiunii) lăsate de bilă pe suprafafa materialului supus încercării (v. fig. II), adică presiunea medie HB = P/A dintre bilă şi suprafafa calotei formate în materialul încercat. Exprimînd aria calotei sferice în funcfiune de diametrul d al acesteia şi de diametrul Dai bilei, rezultă relafia folosită pentru determinarea durităfii Brinell a unui material: HB~- 2 P n D (D — yj D2 ~ d2) [kgf/mm2]. Durifafe 645 Durifafe Penfru rapiditatea determinărilor standardele confin tabele cari indică duritatea Brinell în funcţiune de diametrul d a! urmei, pentru diametri D şi sarcini P date. Mai rar se utilizează tabele cari dau duritatea Brinell în funefiune de adîncimea h a urmei (înălfimea calotei sferice), măsurată cu un comparator special, cînd relafia de determinare a durităfii e HB=xTTb [kgf'W]' Cîtul obfinut din relafiile de mai sus se exprimă în unităfi Brinell; valorile obfinute sînt comparabile, dacă se indică şî condifiile de efectuare a încercării. Cu cît materialul încercat e mai dur, cu atît cifra care indică duritatea e mai mare. Bila folosită (penetraforul) are diametrul D de 10,5 sau de 2,5 mm şi se confecfionează din ofel călit cu suprafafa netezită foarte fin; penfru scopuri de cercetare şiiinfifică se poate folosi o bilă de diamant. Valoarea sarcinii constante P se ia proporfională cu pătratul diametrului D (de obicei P = 30 D2, 10Z)2sau 5D2), pentru satisfacerea legii similitudinii (raportul dintre sarcină şi pătratul diametrului bilei trebuie să fie constant, pentru a obfine aceleaşi rezultate la folosirea de bile cu diametri diferifi). De obicei, penfru ofel şi pentru fontă se recomandă încărcarea P = 30 D2) penfru bronzuri P=10Z32, iar pentru aliaje de aluminiu şi aliaje penfru cusinefi, P — 5D2. Diametrul D al bilei şi sarcina P se aleg, eventual după o încercare prealabilă, astfel încît diametrul d al urmei, care trebuie măsurat cu precizia de cel pufin 0,01 mm, să fie cuprins între 0,2 şi 0,5 D. Sarcina P trebuie să fie aplicată timp de cel pufin 15 s. Grosimea minimă a materialului încercat e <2=10 h. Distanfa c dintre centrele a două urme alăturate, sau dintre centrul unei urme şi marginea materialului, trebuie să fie mai mare decît diametrul D al bilei. De obicei se efectuează cel pufin două încercări asupra unui material, rezultatul fiind media aritmetică a rezultatelor încercărilor, iar diametrul d al urmei se măsoară după doi diametri perpendiculari. Pentru materialele a căror duritate Brinell e mai mare decît 500 se determină duritatea Vickers sau duritatea Rockwell. Uneori condifiile de încercare (în ordinea: diametrul D al bilei, sarcina P şi timpul de apăsare) se precizează şi apar ca indici ai literei H; de exemplu: /^io/3000/15 = ^1 ^ înseamnă că duritatea Brinell 31 7 a fost determinată cu o bilă cu diametrul de 10 mm, cu sarcina de 3000 kgf şi cu timpul de menfinere a sarcinii de 15 s. Determinarea durităfii Brinell se face, fie la maşini (prese mecanice sau hidraulice) speciale pentru această determinare, fie la mşşini universale de încercat duritatea (de cele mai multe ori pentru duritatea Brinell, duritatea Rockwell şi duritatea Vickers). Duritate de ciocnire. 1: Duritatea unui material determinată prin una dinfre încercările cu sarcină dinamică constantă. Se mai determină duritatea de ciocnire şi aplicînd o sarcină dinamică ce nu are o valoare constantă prestabilită (sarcină dinamică „variabilă"), folosind aparatul numit ciocan Po!di (v.). Duritate de ciocnire, 2: Cîtul dintre forfa constantă cu care un resort elicoidal etalonat (tarat) — armat în prealabil — proiectează un percutor sferic (o bilă) asupra materialului încercat, şi aria urmei (impresiunii) în formă de calotă sferică rămase pe material. Valoarea durităfii de ciocnire se exprimă prin acelaşi cît ca şi duritatea Brinell, însă se obfine prin o încercare efectuată cu o sarcină dinamică constantă, pe cînd duritatea Brinell se obfine prin o încercare efectuată cu o sarcină statică constantă. Procedeul e preconizat de Baumann-Steinnick şi de Werner, iar încercarea se execută de obicei cu ciocanul Baumann. Duritate de zgîriere: Duritate determinată apreciind urma lineară (zgîrietura) lăsată de un penetrator cu o anumită formă, cînd e purtat sub o apăsare determinată pe suprafafa materialului supus încercării la duritate. Duritatea de-zgîriere se determină, fie folosind ca penetrator un obiect cu formă determinată, confecfionat din anumite materiale, într-o ordine aleasă astfel, încît materialul cu duritatea imediat superioară să zgîrie pe cel anterior (determinînd scările de duritate, de exemplu scara Mohs, scara de duritate mineralogica, scara Behren), fie folosind un acelaşi penetrator pentru toate gradele de duritate. La ultimul tip de determinare, în timp ce materialul e deplasat rectiliniu şi cu vitesă constantă, penetraforul e apăsat cu o sarcină măsurabilă pe suprafafa lustruită a materialului încercat, şi lasă o urmă măsurabilă. Duritatea se apreciază măsurînd pierderea de greutate a materialului încercat, după un număr determinat de zgîrieturi (procedeul Pfaff); măsurînd apăsarea necesară exercitată asupra penetratorului pentru a obfine o urmă încă vizrbilă cu ochiul liber (procedeul Seebeck, Franz şi Turner); măsurînd fie lăfimea zgîriefurii la o anumită sarcină, ceea ce constituie primul procedeu de determinare a durităjii Martens (v. Duritate Martens 1), fie sarcina exercitată pentru a lăsa o urmă de o anumită lăfime, ceea ce constituie al doilea procedeu de determinare a durităfii Martens (v. Duritate Martens 2). Durifafe Herbert: Sin. Duritate pendulară (v. Duritate pendulară 1). Duritate Janka: Duritatea Brinell (v.) a lemnului, determinată prin procedeul modificat de Janka, adică folosind o bilă de ofel călit cu diametrul de 11,284 mm, care se apasă cu o sarcină uniform crescătoare pînă cînd — în circa 2 minute — bila se cufundă în lemn pînă în planul ei diametral orizontal. Lemnul fiind anisotrop, se determină duritatea lui în seefiune transversală, radială şi tangenţială (HJt, H]r, respectiv HJt) sau ■— dat fiind că diferenfa dinfre H]y şi HJt e foarte mică — numai duritatea paralel cu fibrele HJ\\ şi duritatea perpendicular pe fibre #/j_. Duritate Ludwik: Cîtul dinfre o sarcină constantă determinată P (kgf) cu care se apasă static, un fimp dat, un penetrator foarte dur, cu forma de con circular drept avînd unghiul la vîrf de 90°, confecfionat din ofel, şi aria bazei circulare a urmei (impresiunii) conice lăsate de penetrator pe suprafafa materialului supus încercării. Ca şi la încercarea Brinell, se măsoară — folosind lupa sau microscopul — diametrul, d (mm) al urmei, luîndu-se media a două măsurări efectuate după doi diametri perpendiculari, duritatea Ludwik fiind dată de relafia: HL~kS2 [kgf/mm2]. Duritate Martens. 1: Mărime care reprezinfă lăfimea zgîriefurii produse pe suprafafa plană şi lustruită a materialului supus încercării, de un con circular drept, confecfionat din diamant şi avînd unghiul la vîrf de 90°, şi care e apăsat cu o sarcină anumită, în fimp ce materialul încercat e deplasat rectiliniu cu o vitesă constantă dată. Duritate M a r t e n s. 2: Apăsarea (în gf) care trebuie aplicată unui con circular drept, de diamant, cu unghiul la vîrf de 90°, pentru a face pe suprafafa plană, lustruită, a materialului supus încercării, o zgîrietură de lăfime dată (de obicei de 0,01 mm). Determinarea durităfii Martens se face cu aparatul Martens, numit şi sclerometru (v.). Determinînd duritatea Martens a unui material se poate aprecia şi rezis- Duritate 646 Duritate tenta de rupere la tracţiune a acestuia, care e dată (după Davidenko) de următoarea relaţie: 300 (pînă la circa 300 kgf/mm2, duritatea Vickers corespunde cu duritatea Brinell, în limitele abaterilor admise de -standarde) şi pentru obiecte foarte subfiri, la cari încercarea Brinell nu poate fi efectuată. Distanfa minimă b dintre centrele a două urme alăturate sau distanfa minimă c dintre centrul unei urme şi marginea materialului e de 2,5 d. în tabloul de la p. 644 sînt reproduse — după standardul valabil în fara noastră — corespondenfa dintre durităfile Vickers, Brinell şi Rockwell, şi abaterile relative admise. Microduritate: Duritatea unui material determinată pe- o microepruvetă, cu ajutorul unor urme atît de mici, încît să se refere fie la straturi superficiale supuse anumitor tratamente termice sau mecanice, fie Ja diferitele cristale constituente ale unui aliaj, spre deosebire de încercările de duritate obişnuite (macroduritate), prin cari se determină proprietăfile statistice medii ale unui material, ca rezultat al diferitelor cristale constituente sau al diferitelor straturi ale lui.— Penfru măsurarea microdurităfii se folosesc două procedee: zgîrierea şi imprimarea. Procedeul prin zgîriere consistă în efectuarea unei zgîrieturi pe suprafafa netezită fin a microepruvetei (de obicei polisată electrochimic, pentru a evita modificări structurale prin încălzire, ecruisare, etc.), cu ajutorul unui vîrf de diamant de forma unui vîrf de cub, urmată de măsurarea lăfimii zgîrieturii cu ajutorul unui microscop metalografic; de cele mai multe ori vîrful e apăsat cu o sarcină de 3 gf, iar lăfimea zgîriefurii e măsurată cu precizia de 0,3---0,5 tu. Ca valoare a microdurităfii se consideră fie lăţimea zgîriefurii corespunzînd unei sarcini determinate constante, fie mărimea sarcinii sub care se obţine o anumită lăţime a zgîrieturii. Procedeul prin imprimare e aplicat mai mult, deoarece permite transformarea valorilor obţinute în cifre de duritate' Brinell sau Vickers. Se foloseşte un dispozitiv care realizează apăsarea unui penetrator — de obicei de forma pene-tratorului folosit la încercarea Vickers (piramidă dreaptă pătrată cu unghiul diedru al feţelor opuse de 136°)—, montat pe un microscop metalografic. După ridicarea penetratorului se măsoară cu microscopul diagonala d a urmei imprimate şi se determină duritatea după relaţia Vickers. Deoarece* erorile sînt cu atît mai mari, cu cît diagonala urmei e mai mică, uneori se foloseşte o piramidă cu baza rombică şi cu unghiul la vîrf de 172°30', numită piramida Knup; la urma lăsată de aceasta se măsoară numai diagonala mare. î. ~ Behren penfru metale. Tehn.: Duritate de zgîriere (v.)f determinată folosind scara Behren. V. Behren, scara 2. ~ a hîrtiei. Poligr.: Calitatea hîrtiei de a opune rezistenţă unei solicitări la apăsare şi de a suferi, din această cauză, o deformare parţial permanentă. Duritatea hîrtiei variază după materiile prime din cari e fabricată şi după gradul de calandrare sau de satinare a ei. Imprimabilitatea hîrtiei depinde, atît de duritatea ei, cît şi de presiunea exercitată în timpul tipăririi; cu cît duritatea e mai mare, cu atît şi presiunea necesară executării unei tipăriri de calitate bună trebuie să fie mai mare. s. ~ mineralogică. Mineral.: Duritatea în accepţiunea Duritate 2, determinată la suprafaţa netedă a cristalul ui unui mineral prin pătrunderea vîrfului ascuţit al unui corp tare, fie prin apăsare, fie prin zgîriere. Penfru determinările curente ale durităţii mineralelor se foloseşte scara convenţională cu zece grade de duritate (scara de duritate mineralogică) stabilită de Mohs, în care mineralele sînt aranjate în ordinea crescîndă a durităţii lor, astfel încît fiecare zgîrie pe cel dinainte şi e zgîriat de cel care-i urmează. Această scară e următoarea: talc (1), gips (2), calcit (3), fluo-rin (4), apatit (5), ortoză (6), cuarţ (7), topaz (8), corindon (9), diamant (10). Scara lui Mohs, care are în general numai o valoare calitativă, e relativă, deoarece diferenţele de duritate între două grade succesive sînt inegale: diferenţa e foarte mică între gradele 3 şi 4, din ce în ce mai mare înfre gradele 5 şi 8, şi foarte mare înfre gradele 9 şi 10. Penfru înlocuirea acestei metode empirice s-au imaginat numeroase metode cari determină rezistenţa cristalelor la uzură prin şlefuire cu.abrazive, prin sfredelire, etc. Mai uzuală e mefoda lui Rossiwal, în care se foloseşte pulbere de corindon sau de şmirghel, aşezată pe o placă de metal, pe care se freacă o faţă a mineralului a cărui duritate se studiază, pînă cînd se toceşte pulberea respectivă. Se cîntăreşte mineralul înainte şi după şlefuire şi se determină pierderea de volum pe care a suferit-o. Inversul acestei valori e duritatea relativă a mineralului. Luînd duritatea corindonului egală cu 1000, gradele de duritate ale mineralelor din scara lui Mohs se exprimă prin următoarele valori din scara Rossiwal: Mohs 1 2 34 5678 9 10 Rossiwal 0,03 0,25 4,43 5 6,5 37 120 175 1000 140 000 Duritatea e funcţiune de structura internă a mineralelor şi de compoziţia lor chimică. Prezenţa oxigenului sau a unor metaloizi măreşte duritatea (de ex.: peroxidul de fier e mai dur decît fierul; galena e mai dură decît plumbul), iar prezenţa apei micşorează duritatea (de ex. gipsul e mai puţin dur decît anhidritul). Oxizii şi siticafii au durităfi cuprinse între 6 şi 8; carbonaţii, sulfaţii, fosfaţii, sulfurile, au duritatea de la 3---5, iar mineralele solubile în apă au duritatea mai mică decît 3. Pentru determinări cantitative mai precise ale durităţii se foloseşte un aparat special, echipat cu un dispozitiv cu vîrf de diamant în formă de piramidă pătrată, cu ajutorul căruia se obţine, prin înţepare, o impresiune pe cristalul respectiv, ot P Cu ajutorul relaţiei N = 2sin - . (în care N e cifra durităţii, în kgf/mm2; a e unghiul dintre fefele opuse ale piramidei pătrate; P e greutatea cu care se apasă pe fafa cristalului, în kg; d e diagonala impresiunii observate la microscop, în mm) se determină microduritatea mineralului cercetat. Duritate 648 Duritate 1. Durîfafe. 3. Ind. chim.: Proprietate pe care sărurile de calciu şi de magneziu o comunică apei, făcînd-o improprie folosirii industriale, prin faptul că formează depozite aderente în căldările de abur, că formează săpunuri insolubile, şi deci reclamă un consum mai mare de săpun în spălătorii, că înmoaie legumele mai încet prin fierbere, etc. 2. Duritate. 4. Ind. chim.: Mărime egală cu procentul de anumite săruri de calciu şi magnezice pe cari le conţine o apă în anumite condifii: Duritate permanentă: Procentul de săruri de calciu şi de magneziu ale acizilor tari (ciorhidric sau sulfuric) pe care îl confine o apă (sulfatul de calciu, respectiv sulfatul de magneziu, clorură, etc.), cari nu precipită imediat prin fierbere. Sărurile cari dau duritatea permanentă se precipită, respectiv se depun, atît datorită faptului că, prin vaporizarea apei, concentrafia sărurilor în apa respectivă creşte, cît şi datorită faptului că, penfru unii compuşi, solubilitatea scade pe măsura creşterii temperaturii (v. curbele din diagramele / şi //); //, Solubilifatea sărurilor de calciu în apă. I) Ca(OH)2; 2) S04Ca; 3) S04Ca • •2H20; 4) S04Ca • 1/2 H20. . Curbele de solubilitafe ale CaCOg şi Mg(OH)2în funcfiune de femperatura apei. 1) CaCOa', 2) Mg(OH)2. exemple: sulfatul de calciu (an-hidrit, semihidrat, gips), carbonatul, hidratul şi silicatul de calciu, hidra-tul şi silicatul de magneziu. Faza solidă, care se poate prezenta, în aceste cazuri, ca depunere sau ca suspensie, e constituită din carbonafi (de calciu şi de magneziu), sulfafi (de calciu), silicafi (de calciu), sau mixte, cum şi din aIti constituenfi ca, de exemplu: oxizi de cupru, de aluminiu, de fier, şi substanfe organice (ulei, etc.). Depunerile, la rîndul lor, pot fi de tipul crustă (piatră), sau de tipul nămol. Acest tip depinde de constitufia chimică respectivă: piatra e constituită, în special, din silicafi de calciu (xonotlit şi wollastonit), iar nămolul e constituit din carbonafi de magneziu şi de calciu, hidroxid de magneziu, fosfat de magneziu, fosfat de calciu hidratat (hidroxil-apatit), forsferit, silicat de magneziu hidrolizat (serpentin), cum şi din oxizi de fier şi de cupru, şi din substanfe organice. Piatra poate fi mai aderentă sau mai pufin aderentă; aceasta din urmă, din cauza desprinderilor parfiale de pe suprafefele metalice respective, e mai periculoasă, la căldările de abur, decît piatra mai aderentă. Nămolul nu e aderent, şi poate fi eliminat prin purjare. Duritate temporară: Procentul în bicarbonat de calciu şi bicarbonat de magneziu, pe care-l confine o apă. Aceste săruri se precipită Ia fierbere, deoarece trec în car- bonafii respectivi insolubili. Duritatea temporară echivalează cu „alcalinitatea" apei şi se determină prin titrare cu acid ciorhidric în prezenfă de metiloranj. Din cauza intervalului de virare al metiloranjului, în zona acidă (la 18°, pH = 3,1 •■■4,4; la 100°, pH = 2,5—3,7), cifra care exprimă duritatea temporară e mai mare decît confinutul efectiv. Dacă apa nu confine ionii SO4 , Cl“, etc. (caracteristici pentru duritatea permanentă), deci în apă există numai bicarbonafi şi nu există duritate permanentă, duritatea temporară rezultată are o valoare mai mare decît duritatea totală (determinată gravimetric). Duritatea temporară determină precipitarea de carbonaţi începînd de la circa 50° pînă la 100° şi limitează astfel temperatura la care se poate ridica apa în agregatele de răcire (de suprafafă) fără a depune săruri. Precipitarea carbonatului de calciu, din bicarbonat, e influenţată, afară de temperatura,, şi de prezenfa altor substanfe. Prin încălziri repetate, în sistemele cu recirculafie (sisteme închise), susceptibilitatea la depunere a apei respective se măreşte chiar cînd încălzirile au fost sub nivelul indicat ca limită pentru precipitare. Se numeşfe fermosfabilă apa care, avînd duritatea temporară mai mică decît 8°, nu precipită chiar după încălziri repetate la 40—60°, urmate de răciri repetate la 20—40°. Cînd apa are duritatea temporară 8---16° şi prin recirculafie precipită carbonatul de calciu în cantităfi din ce în ce mai mari, ea e clasată ca „limitat termostabilă", chiar dacă confine bioxid de carbon liber. Apa termic instabilă precipită carbonat de calciu imediat, chiar în prezenfa bioxidului de carbon liber; duritatea temporară a acesteia e mai mare decît 16°. Pentru apa de răcire se rccomandă, în general, ca duritatea temporară să nu depăşească 10°, cînd se lucrează în circuit închis, iar cînd sistemul de răcire funcţionează fără recirculafie, duritatea temporară poate fi de 10---120. în legătură cu eventualele posibilităţi de depunere a carbo-natului de calciu, se stabileşte temperatura maximă de ieşire a apei de răcire, de exemplu, astfel: pentru compresoarele de aer, 40—45°; pentru motoarele cu ardere internă, maximum 65%, diferenfa de temperatură (încălzirea)fiind de 15-*-20°. Durităfile temporare ale diverselor ape naturale pot fi foarte variate; duritatea temporară a apei de mare, de exemplu, e în mod caracteristic relativ mică (7—8°). Duritate totală: Suma durităfii temporare şi permanente, adică suma. confinutului total în săruri de calciu şi de magneziu din apă, exprimat (ca şi în cazul durităfii temporare şi al durităfii permanente) prin „grade" de duritate. Gradul de duritate e definit de o anumită concentraţie a acestor săruri, exprimate, în calcul, sub forma de compus de calciu. Astfel: 1° german e duritatea apei care confine 1 mg oxid de calciu la 100 cm3 apă (în URSS şi în fara noastră se prevede pentru gradul de duritate aceeaşi definifie); 1 mg carbonat de calciu Ia 100 cm3 reprezintă duritatea de 10 francez, iar 1 mg carbonat de calciu la 76 cm3 apă e egal cu 1° englez. Convertirea diferitelor grade de duritate se face prin următoarele relafii: 1° german = 1,79° franceze= 1,25° engleze; 1° francez =0,56° germane = 0,70° engleze; 1° englez =0,80° germane = 1,43° franceze. Duritatea totală se determină în laborator, fie gravimetric (CaO şi MgO), fie prin titrare cu solufii de săpun normale. Duritatea apelor naturale e foarte variată şi depinde de condifiile solului, de posibilităfile de evaporare, etc. Astfel, de exemplu, se deosebesc: apă foarte moale, la duritatea de 0—4°; moale, la 4—8°; semidură, la 8—12°; destul de dură, Ia 12---18°; dură, la 18—30°; foarte dură, peste 30° (duritatea totală a apei de mare e, de exemplu, în mod caracteristic, foarte mare, de 95—155°). Normele de calitate penfru apa industrială depind de înfre-buinfările apei respective. Astfel, pentru apa de alimentare a căldărilor de abur, normele de calitate sînt cu atît mai riguroase, cu cît presiunea de regim a căldării e mai înaltă. De exemplu, pentru o presiune pînă la 30 at se admite o duritate totală de 0—2° (depinzînd şl de tipul căldării); pentru presiuni de 30—60 at, duritatea limită admisibilă e de 0,1°, iar pentru presiuni de 80—120 at, duritatea totală nu trebuie să depăşească 0,03°. Duritatea apei pentru întrebuinfări menajere, cum şi a apei potabile, e de asemenea reglementată în limite riguroase (la spălat, pentru fiecare grad de duritate se consumă încă 160 g săpun la 1 m3 apă). Durifafea unei radiafii 649 1. Durifafea unei radiafii. Fiz.: Capacitatea de pătrundere a unei radiaţii electromagnetice printr-un anumit mediu. O radiaţie*e cu atît mai dură, cu cît trebuie să străbată straturi mai groase dintr-un anumit material, pentru ca intensitatea unui fascicul incident pe materialul respectiv să fie redusă într-o anumită proporţie. Duritatea unei radiaţii e o funcţiune monoton crescătoare de frecventa radiaţiei respective. 2. Durifafea unui 'tub cu raze X. Fiz.: Proprietatea unui tub cu raze X de a opune curenţilor electrici o rezistenţă mai mare sau mai mică, după gradul vidului din el. Duritatea tubului se numeşte mai mare, cînd această rezistentă e mai mare, şi se consideră, uneori, proporţională cu ea. 3. Duriţă, pl. durife. Ind. făr.: Rotiţă plină (adică fără spiţe). Sin. Bucce, Tofîrlă. 4.. Durodecelif. Poligr.: Tip special de decelit, care poate fi mulat la cald, folosit în poligrafie. V. şî sub Decelit. 5. Duromefru, pl. durometre. Tehn.: Aparat cu care se măsoară duritatea prin apăsare statică, cu sarcină constantă, folosit în industria cauciucului. Duromefrul Jones are penetraforul constituit dintr-o bilă de oţel cu diametrul de 3,175 mm, de 5 mm sau de 6,35 mm, legată printr-o tijă şi o articulaţie cu acul unui micrometru. După ce se stabileşte contactul dintre bilă şi suprafaţa epruvetei de cauriuc (grosimea minimă 6 mm), se lasă să acţioneze asupra tijei o greutate de 1 kgf. După 30 s se măsoară adîncimea de pătrundere a bilei în cauciuc. Duritatea se exprimă prin această mărime în sutimi de milimetru sau prin valoarea raportului P H = -...vrr-, în care P e sarcina. D e diametrul bilei, h e KUh adîncimea de pătrundere a bilei. Duromefrul Shopper are o construcţie asemănătoare cu a durometrului Jones. Duritatea e dată prin măsurarea adîncimii de pătrundere în material a unei bile de otel cu — Jones 3175 mm esswa diametrul de 10 mm, sub sarcina de 1 kgf, la 10 s după aplicarea acesteia. Citirea iniţială ia scala aparatului se face sub o apăsare iniţială asupra bilei de 50 gf. Duromefrul Shore are penetraforul constituit dintr-un cui cu vîrful în formă de trunchi de con asupra căruia acţionează un arc fixat cu un capăt de corpul aparatului. înălţimea de ridicare a acului la apăsarea durometrului pe material se transmite unui ac indicator care se mişcă în fata unui cadran gradat în unităţi convenţionale de la 0--100. între durităţile Jones, Shopper şi Shore s-a stabilit o corespondenţă aproximativă, redată prin diagramele din figură. 6. Duronz. Mefg.: Bronz cu conţinut mare de siliciu, înlocuitor mai puţin costisitor al unor bronzuri cu staniu. Are punctul de topire şi greutatea specifică mai mici decît ale cuprului, duritate mare, proprietăţi mecanica desiul de bune, dar e foarte fragil, ceea ce îi limitează folosinţa. 7. Durophen. Ind. chim.: Masă de răşini fenolice modificate, obţinute prin eterificarea sau esterificarea hidroxizilor fenolici din condensatele fanol-aldehidice (-formaldahidice). 8. Duroplasta. Ind. chim.: Clorură de polivinil (v.) neplas-tificată. Duroplasta lichidă se întrebuinţează în poligrafie pentru impregnat hîrtie, mucava şi alte produse, şi ca lac protector / / / / / / J / - j/ / y \ / / \ / / \ / / } K /j / / / / /, / 1 / / ------- Shopper (OVM- DiN) Diagrama de transformare a gradelor de durifafe Shore în grsde Jones şi Shopper (DVM-DIN). pentru pregătirea formei de tipar offset, după unele procedee pozitive. După presarea la cald, materialul impregnat se duri-fică şi se întrebuinţează pentru mulaje necesare la stereotipare şi la confecţionarea de forme de tipar de cauciuc. Duroplasta solidă sau în formă de produse similare (Plastadur, Plasiacart, etc.) se întrebuinţează la mularea da matriţe şi la confecţionarea clişeelor imprimabile, a elementelor de albitură, a regle-ţilor, a literelor cu corp mare pantru afişe şi a diverselor materiale accesorii, cum sînt cuvetele fotografice, mesele puitoare şi strîngătoare la presele de tipar, etc. 9. Duroscopr pl. duroscoape. Tehn., Meff.: Aparat pentru încercarea durităţii prin metoda electromagnetică (v. sub încercare de durifafe). Duroscopul măsoară cîmpul coercitiv al materialului încercat, adică intensitatea cîmpului magnefic necesar pentru a anihila polarizaţia magnetică remanentă a epruvetei dure, magnetizată în prealabil cu un cîmp iniţial pînă la saturaţie. Epruveta se introduce în aparat, într-o bobină de mag-netizare parcursă de curent, unde e magnetizată pînă la satu-rajie cu un cîmp de un anumit sens şi apoi e străbătută de un cîmp de sens contrar, care anulsază polarizaţia magnetică. Intensitatea cîmpului demagnetizant se determină cu ajutorul unui reostat de reglare; ea e proporţională cu intensitatea curentului care trece prin bobină şi printr-un ampermetru în serie cu ea. Ampermetrul e gradat direct în unităţi de duritate, prin etalonare cu epruvete da diferite durităţi cunoscute, determinate prin încercarea Rockwell C. Cu duroscopul se poate determina duritatea şl în cazul în care pe epruvetă există arsuri, ulei, impurităţi sau straturi metalice de acoperire (de ex.: crom, nichel, etc.). 10. Durşus. Poligr. V. Interlinie. 11. Dusen. V. Doucin. 12. Dusină, pl* dusine. Arh.: Mulură ondulată, cu dublă curbură, — concavă la partea superioară şi convexă la cea inferioară, — al cărei profil e constituit din două arce de cerc egale, racordate între ele şi avînd centrele de curbură opuse (v. fig.). Poate avea faţa văzută simplă (netedă) sau ornată cu alte decoraţii şi ornamente. Dusina a fost folosită frecvent în arhitectura greacă şi, în special, în cea romană. în arhitectura din Evul mediu, gălbui său a fost alterat şi micşorat, astfel încît uneori nu mai poate fi recunoscută. 13. Dusserili. Mineral.: Ca3 Fe3'" [(OH)g | (AsO^]. Mineral din grupul structural al hamlinitului, cristalizat în sistemul exagonal, în cristale mici. Are culoare verde, prezintă pleocroism pronunţat şi, fiind optic uniax, are indicii de refracţie 0=1,87, 8 = 1,85. Are duritatea 3,5 şi gr. sp. 3,75. 14. Duş, pl. duşuri. Insf. conf., Insf. san.: Fascicul de vine subţiri de apă rece sau caldă, care se dirijează asupra unei persoane în scop curativ sau igienic, obţinut cu ajutorul unei instalaţii de duş. îmbăierea cu duş se practică în locuinţe, în şcoli, fabrici, ateliare, hoteluri, băi populare, spitale, cămine, etc. Duşurile se montează deasupra căzilor de baie, în cabine separate de duşuri sau în săli speciale pentru duşuri comune. De obicei, alimentarea cu apă se face sub presiunea de serviciu, de la instalaţia interioară a clădirii. — în scopuri curative se folosesc şi duşuri de hidroterapie în cabine individuale, deservite de mai multe pere de duş dispuse pe pereţi la diferite înălţimi şi avînd vinele de apă orizontale sau înclinate. O insfalafie de duş pentru îmbăierea cu duş poate fi compusă dintr-o baterie amestecătoare individuală şi dintr-o ţeavă de duş cu pară de duş (pentru duşuri individuale), sau din unu ori din mai multe grupuri de ţevi de duş cu pere de duş şi cu baterii amestecătoare proprii la fiecare grup, ori cu ţevi de duş cu perele respective, alimentate în grup de la o bateria amestecătoare centrală sau de la un boiler (pentru duşuri de grup). Consumul de apă pentru un duş e de T Mulurafie cu dusină încadrată de /ist el uri. Duşf baterie de ^ 650 Duşlag 0,2 l/s, un om avînd nevoie în total de 30—40 I penfru o baie de duş. Bateria amesfecăfoare e constituită din două robinete pentru apă rece şi pentru apă caldă, nichelate, cari permit amestecul în vederea obţinerii apei cu temperatură potrivită şi trecerea apei spre para de duş. Ţeava de duş (de 1/2"), nichelată, poate fi verticală sau înclinată; ea poate fi şl fixată la perete cu o brăţară (la duşurile fixe), sau mobilă şi flexibilă (la duşurile mobile). Para de duş e o piesă cu mantaua în formă de pîlnie, confecţionată din tablă de alamă nichelată sau cromată, din plaste, etc., avînd baza mică racordată la conducta de apă, iar baza mare (sita), cu diametrul de 80—120 mm, perforată cu găuri dese (dispuse pe cercuri concentrice) cu diametrul de 0,75—1 mm, cari dau un grup de vine subţiri în formă de ploaie. Para e asamblată cu ţeava de duş prin filet, putînd fi demontată uşor, pentru a fi curăţită. La- unele construcţii, apa ţîşneşte direct, fără sită, într-o singură vînă. Sita duşului se montează Ia înălţimea de 2,10 m faţă de pardoseală, iar bateria, la 1,20 m; distanţa dintre bateriile a două duşuri alăturate e de 1 m, iar distanţa de la axa duşului pînă la perete e de 0,5 m. La duşurile înclinate, direcţia axei grupului de vine de apă face cu verticala un unghi de 20-30°. t. baterie de Inst. conf. V. Baterie penfru baie, Baterie de perete penfru duş, şi Baterie pentru căldare de baie, sub Baterie de robinete. 2. ~r pară de Inst. san. V. sub Duş. 3. Duş de aer. Tehn., Inst. conf.: Curent local de aer, dirijat asupra unui lucrător, pentru a schimba — într-un spaţiu limitat de zona de acţiune a curentului — vitesa, temperatura şi umiditatea aerului, cum şi concentraţia vaporilor, a gazelor şi a prafului. Instalaţiile pentru duşuri de aer se montează la locurile de muncă, penfru îmbunătăţirea condiţiilor de lucru în locurile în cari nu se pot asigura condiţii climatice normale prin ventilare naturală; de exemplu: lîngă pompele şi rezervoarele de condensat din sălile de căldări moderne (cu temperatură înaltă şi cu umiditate foarte mare); în atelierele cu degajări intense de căldură prin radiaţie (ia uşile cuptoarelor industriale, la locurile de turnare a metalului topit, Ia cajele lami-noarelor, la gurile de vînt şi de scurgere ale furnalelor); Ia cabina mecanicului unui pod rulant; etc. Vîna de aer frebuie dirijată astfel, încît întîi să atingă pe lucrător şi apoi să întîlnească sursa de radiaţie. Instalaţiile pentru duşurile de aer pot fi staţionare sau deplasabile. Instalafiile stafie-nare pentru duşuri de aer sînt compuse, de cele mai multe ori, dinfr-o priză de aer proaspăt, o baterie de încălzire, un dispozitiv de umidificare a aerului, o reţea de conducte (canale) pentru distribuirea aerului şi una sau mai multe guri de refulare. Aparatele de încălzire sau de umidificare au rolul de a încălzi aerul iarna (astfel încît temperatura curentului de aer să nu fie prea joasă), respectiv de a umidifica aerul vara (pentru a-i coborî temperatura). Con- 11. Amplasarea gurilor de refulare ale duşurilor de aer la turnarea metalului pe bandă. duetele de aer se execută, de obicei, din tablă galvaniza' Cele mai uzuale guri de refulare sînt de tipul Bafurin (v. fig. Aceste guri au un sistem de jaluzele reglabile pentru dirijarea vinei în direcţia dorită. Cînd, pentru deservirea unor zone de lucru cu lungime mare, sînt necesare mai multe guri de refulare, ele se montează cu derivaţii din aceeaşi conductă de aer, la intervale stabilite în funcţiune de cîmpul de vitese urmărit (v. fig. II). — Cînd necesarul de duşuri e mare, se dă preferinţă amenajării mai multor instalaţii cu reţele scurte, pentru a evita încălzirea aerului pe conductă, între priza de aer şi locul de introducere. Instalafiile mobile pentru duşuri de aer sînt ventilatoare axiale portative (v. fig, III), utilizate cînd locurile de lucru nu sînt stabile. Ele aspiră aerul din inferiorul încăperii, astfel încît efectul lor de îmbunătăţire a condiţiilor la locul de lucru e datorit numai vitesei curentului de aer. Uneori, aceste instalaţii sînt echipate cu un sistem de pulverizare a apei în curentul de aer, pentru a-i reduce temperatura prin evaporarea apei pulverizate. Datele necesare pentru proiectarea unei instalaţii cu duşuri de aer (temperatura şi vitesa vinei de aer la locul de lucru) sînt stabilite în norme şi tabele, în funcţiune de locul de lucru, de felul muncii sau de intensitatea radiaţiei calorice la locul de lucru. De exemplu, pentru munci uşoare şi Ia o intensitate a radiaţiei mai mică decît 0,5 cal/cm2 - min, vitesele la locul de lucru III. Instalafie mobilă penfru duşuri «fe aer (tip MIOT). ( 1) venfilator axial; 2) motor elecfric; 3) carcasă; 4) suport extensibil, din fe3\ă. h Gură de refulare penfru duş de aer (tip Bafurin). î) corp; 2) flanşă de legare la conducta de aer; 3) difuzor; 4) jaluzele; 5) dispozitiv de dirijare cu jaluzele. se iau între 2 şi 3 m/s; Ia munci grele şi Ia o^ intensitafe a radiaţiei pînă la 2 cal/cm2*min, vitesele pot atinge 5—6 m/s la temperatura de 8—15°. Cunoscînd aceste valori şi diametrul vinei de aer Ia locul de lucru (la nivelul umerilor lucrătorului), care se alege totdeauna egal cu 1—1,2 m, se pot determina ceilalţi parametri necesari dimensionării instalaţiei: temperatura vinei de aer la ieşirea din gura de refulare ^urmărind pe ^diagrama l-x procesul care se produce în aparatul de încălzire sau de umidificare), diametrul gurii de refulare, vitesa aerului la ieşirea din gura de refulare, debitul de aer refulat, cantitatea de apă necesară umidificării sau debitul de căldură al bateriei de încălzire. 4. Duşlag, pl. duşlaguri. ind. far.: Sin. Durşlag, Priboi de dogar (v. Priboi). Duşnic 651 Duză de erupfie Vi. Duşnic, pl. duşnice. 1. Ind. tar.: Astupuş confecfionat lemn, cu care se astupă gaura făcută în doaga unui butoi Oltenia). 2. Duşnic. 2. Ind. făr.: Gaura coşului, prin care iese fumul (Bănat). 3. Duşumălire. Aline: Operaţia de podire cu scînduri a galeriilor şi a abatajelor miniere. (Termen minier, Valea Jiului.) 4. Duşumea, pl. duşumele. Cs. V. Pardoseală de lemn, vb Pardoseală. 5. ~ oarbă. Cs.: îmbrăcăminte de scînduri de brad, cu grosimea de....2—3 cm, de obicei negeluite, fixate direct pe grinzişoarele unei pardoseli, pentru a constitui straiul suport al stratului de uzură al pardoselii (de ex. duşumea de esenfa tare sau parchet). V. şi sub Pardoseală de lemn, sub Pardoseală. 8. „Du-te, vino". Nav.: Instalafie provizorie de transbordare a materialelor sau a persoanelor între două nave sau între o navă şi uscat. E constituită dintr-o macara (scri-pete) simplă, care se deplasează pe o parîmă întinsă între cele două nave sau între navă şi uscat; de cîrligul scripe-telui se pot suspenda, prin intermediul a patru parîme cari constituie o labă de gîscă, un colac de salvare (cu pantaloni) pentru salvarea naufra-giafilor, un scaun sau o 5cară pentru transferul * .■ personal între nave, ori o cofadă de materiale (v. fig.). Deplasarea scri-petelui se face manual, cu ajutorul unei parîme numite trăgător, trecută prin două macarale simple. 7. Duvafia. Pa/eonf.; Cefalopod din subordinul Belemnoidea, familia Belemnitoidae, al cărui rostrum, comprimat lateral şi lăfit dorsoventral, are un şanf dorsal scurt, în regiunea alveolei. Specia Duvalia dilatata Blain din Neo-comian are o foarte mare răspîndire în Europa, în Africa de Nord, în Madagascar, în India. E cunoscută în ţara noastră din Cretacicul de la Valea Dracului-Dîmbo-vicioara. 8. Duvetin. Ind. text.: Ţesătură de bumbac cu legătură atlaz sau diagonal, avînd suprafafa foarte netedă, obfinută prin scămoşire şi tundere. Ţesătura duvetin imită pielea de căprioară. Sin. Pielifă . de piersică. 9. Duxif. Petr.: Răşină cărbunoasă care străbate unele strate de cărbuni bruni, umplînd crăpăturile acestora sau constituind în ele cuiburi. Duxitul s-a format sub acfiunea căldurii vulcanice; răşina din cărbuni s-a topit, s-a scurs şi a pătruns în crăpăturile formate în mod normal în cărbuni sau datorită fenomenelor eruptive, disolv'înd substanfele humice şi schimbîndu-şi culoarea şi luciul. Pătrunderea substanfei răşinoase se extinde uneori pînă la culcuşul stratului unde, oprindu-se, concentrafia ei devine mai mare. Datorită acestui mod de formare, duxitul se aseamănă, ca aspect fizic, cu dopleritul. Duxiiul se deosebeşte însă uşor de substanfele humice, dacă se folosesc metode optice corespunzătoare, în special în lumină ultravioletă, „•Du-te, vino". 1) parîmă da rulare; 2) macara dep/asabllă; 3) trăgător; 4) macaraua trăgătorului; 5) labă da gîscă; 6) cofac de salvare cu pantalon; 7) parîmă de fixare. Duvalia dilatata. Duxitul e pufin solubil în alcool; e greu solubil în eter şi uşor solubil în benzină, în benzol, xilol, cloroform. Are p. t. circa 426°, în funcţiune de gradul de polimerizare. 10. Duxocromie. Poligr.: Procedeu de preparare de foto* grafii şi de diapozitive colorate, care consistă în executarea a trei imagini parţiale în ceJe trei culori fundamentale (roşu, galben, albastru), în desprinderea filmelor respective şi în lipirea lor prin suprapunere, astfel încît, prin transparenfă, se formează o imagine colorată substractivă. Duxocromia e unul dintre procedeele folosite la începutul fotografierii în culori, care astăzi, deşi depăşit de plăcile şi de hîrtia fotografică tricromă, se mai utilizează cu rezultate bune la lucrări de mare valoare artistică. Pentru obfinerea peliculelor colorate se utilizează filme de celuloid sau de astralon, acoperite cu un strat de gelatină emulsionată cu bromură de argint şi cu un colorant (sensibilitatea materialului e aproximativ identică cu a hîrtiei cu bromură de argint). Expunerea se face pe la spatele stratului sensibil. Odată cu developarea se obţine şî o tanare a stratului de gelatină, proporfională cu durata expunerii. Fixarea se face într-o baie fixatoare acidă. După spălarea în apă rece urmează disolvarea în apă caldă (la circa 60°) a gelatinei neianate, dezargintarea şi limpezirea într-o nouă baie fixatoare acidă; copia albastră e tratată şi într-o baie specială, contra decolorării. După uscare, peliculele se desprind şi se suprapun, dînd imaginea colorată. Se pot prepara şî imagini în patru culori, cu o peliculă cenuşie preparată dintr-un film albastru nsdezargintat. 11. Duză, pl. duze. 1. Tehn.: Sin. Ajutaj (v.). 12. ~ de erupfie. Expl. petr.: Ajutaj penfru reglarea debitului de fifei şi de gaze la sondele în erupţie, care se bazează pe crearea unei reduceri de presiune (mai mare sau mai mică), într-un punct oarecare de-a lungul drumului pe care îl parcurge fifeiul de la talpa sondei pînă la suprafafă. Această reducere de presiune se obţine prin montarea, la partea de jos a coloanei de fevi de extracfie sau în instalafia de suprafafă (la capul de erupfie), a duzelor cari au la interior un canal cu diametrul mult mai mic decît diametrul conductei dinainte sau de după locul lor de montare. După locul în care se montează, se deosebesc duze de fund şi duze de suprafafă. După construcfia canalului inferior, se deosebesc duze fixe şi duze reglabile. Dificultăfile de montare, de reglare şi de manipulare a duzelor de fund fac să fie mai largă aplicarea duzelor de suprafafă, atît fixe cît şi reglabile. Duza fixă (v. fig. /) e o piesă /. Duze fixe de erupfie. a) duză scurfă; b) duză lungă. de ofel, de formă tronconică (niplu), avînd un canal cilindric cu diametrul mic la interior şi care se montează în cutia duzei II. Duză reglabilă de erupţie. de la capul da erupfie, în inferiorul unui dispozitiv port-duză. Dintre două duze cu acelaşi diametru, dar cu lungimi diferite, cea mai lungă dă un debit mai mic, Duza de pulverizare 652 Dynel Duza reglabilă (v. fig» //) consistă dintr-o tijă echipată la un capăt cu o piesă de formă conică, ce se deplasează în interiorul unei alte piese, care reprezintă scaunul. Spaţiul de trecere a fluidului e inelar şi poate fi micşorat sau mărit, manevrînd tija înainte sau înapoi, prin manevrarea rofii solidare cu celălalt capăt al tijei. Sin. Ajutaj de erupfie (fix, respectiv reglabil). t. ~ de pulverizare. Tehn., Uf.: Sin. Ajutaj de pulverizare. V. sub Pulverizare. 3. Duză. 2. Ind. fexf.: Sin. Filieră (v.). *, Duzină, pl. duzine. Gen.: Mulfime de douăsprezece obiecte de acelaşi fel. 4. Dwighf-Lloyd, procedeul de aglomerare Prep. min.: Procedeu care serveşte la concrefionarea minereului cu granu-lafie fină, de obicei sub 5 mm. Amestecul de minereu şi praf de cocs (circa 10%) e încărcat, dintr-un siloz automat, pe o bandă rulantă cu vitesa maximă de 0,5 m/min. O flacără ascufită, dirijată de sus în . , . _ . l* .» j . iv/. . instalaţie Dwigrrf-Lîoyd. JOS, e aspira a prin bandă rulantă; 2) siloz; 3) cameră de aspiraţie; amestec care, prin arderea combusti ‘'acara de gaz sau de pacura; 5) caderea concre- . . îionatelor. bilului, devine incandescent; particulele de minereu se concrefionează, formînd bulgări, în timp ce confinutul în anumite elemente, ca sulf, arsen şi zinc, descreşte (sulful, cu 0,2% la minereuri de fier) (v. fig.)* Procedeul prezintă avantajul unor cheltuieli de exploatare mici şi al obfinerii unor produse de calitate superioară şi cu granulafie bună. Un aparat Dwight-Lloyd, cu lungimea de 13 m şi lărgimea de 1 m, concrefionează, în 24 de ore, 200 t de minereu. Sin. Procedeul de fritare/Dwight-LIoyd. 5. Dy Chim.: Simbol literal penfru Disprosiu (Dysprosium). 6. Dyas. Sfrafigr.: Permianul de tip german (facies continental), care cuprinde două etaje: Rothliegendes şi Zechsiein, (Termen vechi.) 7. Dycfyophyilum. Paleonf.: Ferigă fosilă din subclasa Filices leptosporan-giatae, caracterizată printr-o frunză compusă, constituită din două brafe cu pinule ale căror vîrfuri sînt ascufite. Specia Dycfyophyilum acutifobum e cunoscuta în fara noastră din Lîasi-cui de la Cioclovina (Banat). 8. Dyke. Geo/.: Formă de zăcă- mînt a rocilor magmatice, caracterizată printr-un filon care străbate transversal rocile înconjurătoare. Din cauza rezistenfei sale foarte mari la agenfii ^ , de eroziune, fafă de rocile înconjură- yc yop y um acu 1 G um* toare mai pufin rezistente, dyke-ul se ridică uneori deasupra solului sub forma unui zid. 9. Dynel. Ind. fexf., Ind. chim.: Fibră textilă scurtă, care se fabrică din policlorură de vinii cu polinitril acrilic şi care prezintă aproximativ aceleaşi caracteristici ca fibra dayon (v.). Serveşte ca materie primă în industria textilă, la fabricarea materialelor de îmbrăcăminte, de împodobire, şi în scopuri tehnice.